CONTENCIOS CONSTITUTIONAL-SINTEZE

CONF. UNIV DR. GH DINU

“Nevoia” de constituţionalism a apărut înca de la primele state suverane, care

prin reguli scrise sau nescrise au considerat necesar să organizeze şi să limiteze

autoritatea statală. Astfel, primele constituţii cunoscute de-a lungul istoriei omenirii, au

fost constituţiile cutumiare – flexibile cum sunt ele astăzi denumite – întâlnite în Marea

Britanie.

Impunerea realităţilor obiectiv-istorice pe scena politică a dus la apariţia

“mişcării constituţionaliste”. Aparută relativ recent – cu aproximativ 200 de ani în urmă –

în “Secolul Luminilor” această mişcare a marcat trecerea de la constituţia cutumiară, la

constituţia scrisă1. Practic, a fost substituită forma care genera posibilitatea de acţiune

discreţionară a statului, cu forma originală a pactului social.

Potrivit doctrinei constituţionalismului, constituţia trebuie să îmbrace forma unui

document scris, să fie un contract social care să aibă ca prim scop , instaurarea

separaţiilor puterilor în stat, a echilibrului acestora în stat, precum şi instituirea, ocrotirea

şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului.

Prima iniţiativă de adaptare a constituţiilor scrise, a aparţinut în 1720 Suediei, a

cărui exemplu a fost urmat în 1787 de S.U.A. şi în 1791 de Franţa cu “Declaraţiile de

drepturi”. Doctrina constituţionalismului a fost preluată şi de “Declaraţiile drepturilor

omului şi cetăţeanului “, care au menţionat-o clar şi precis în preambulul lor.

Constituţionalismul este exprimat atât în plan politic cât şi în plan juridic. Pe

aceste două planuri el trebuie să-şi “afişeze” ca deziderat supremaţia Consituţiei2. Pe plan

politic, constituţionalismul defineşte relaţia de concordanţă a legii fundamentale cu

1 Genoveva Vrabie – “Drept constituţional şi instit. Politice contemporane “,Ed. “St. Procopiu”, Iasi, 1993, p. 194.2 Ion Deleanu – “Justiţia constituţională”, Ed. ”Lumina Lex”, Bucureşti, 1995,p.60.

1

dezideratele şi aspiraţiile majorităţii celor ce alcătuiesc un stat. Pe plan juridic trebuie

garantată supremaţia constituţiei, fapt posibil de realizat numai prin intermediul justiţiei

constituţionale.

Constituţia a primit în timp, o serie de definiţii ce nu erau departe de adevăr.

Astfel, ea a fost denumită la început ca fiind un pact social între guvernanţi şi guvernaţi,

un concept universal sau chiar un sistem de rigori şi exigenţe. Însă departe de a fi numai

o “dimensiune miraculoasă a statului de drept” constituţia a fost, şi va ramâne, o

“capodoperă naţională” a fiecărui stat în parte, un “proces deschis şi continuu de

cristalizare”3.

Constituţia fiecărui stat, are valori pe care le afirmă şi le ocroteşte. Aceste valori

ce sunt similare multor constituţii îsi au fundamentul în natura umană. Constituţiile

moderne tind să realizeze sinteza dintre aceste valori universale şi noile realităţi istorice

bazate pe idealuri tot mai superioare si mai abstracte ale fiinţei umane. Aceste idealuri

umane nu îsi vor găsi materializarea decât prin instituirea justiţiei constituţionale, care

deschide drumul spre adevărata democraţie. Astfel, misiunea cea mai grea ce revine

Constituţiei într-un stat de drept este aceea de a armoniza libertatea şi constrângerea, de a

găsi un echilibru între idealurile abstracte şi dispoziţiile concrete ale dreptului, ceea ce

pare a fi o utopie. Tocmai pentru a nu fi suspectat de nici o utopie, statul de drept

beneficiază de cel mai important instrument al său, Constituţia. Astfel, Constituţia prin

regulile sale juridice instituie puterea şi totodată o limitează în exercitarea ei, iar justiţia

constituţională vine să asigure conformitatea şi complementaritatea între componentele

sistemului juridic normativ. Din acest punct de vedere “Constituţia este aşezământul

politic şi juridic al unui stat”4.

Conformitatea elementelor sistemului juridic normativ este asigurată şi de

respectarea principiului legalităţii şi a principiului constituţionalităţii. Principiul

legalităţii, are ca fundament obligaţia tuturor subiectelor de drept, de a respecta regulile

juridice în vigoare. În acest sens avem şi cele două prevederi constituţionale, şi anume

art.16, alin. 2, “Nimeni nu este mai presus de lege” şi art.51, “Respectarea Constituţiei a

supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. Tot principiul legalităţii, este acela care

impune şi respectarea ierarhiei normelor juridice şi ordonarea acestora într-un

3 Ibidem, p. 66.4 Idem, Drept constituţional şi instituţii politice, tratat, vol. 1, Ed. “Europa Nova” - Bucureşti, 1996, p. 260.

2

sistem piramidal. Consituţia prin faptul că reprezintă temeiul fundamental şi garanţia

esenţială a ordinei de drept într-un stat, este situată în vârful sistemului piramidal, sistem

ce continuă cu celelalte acte juridice normative printre care amintim pactele şi celelalte

tratate internaţionale la care România este parte cu condiţia ca acestea să fie ratificate de

Parlament, legile organice şi ordinare, ordonanţele şi hotărârile de Guvern, instrucţiunile

miniştrilor precum şi actele autorităţilor locale5. Aşa cum s-ar părea, această ierarhizare a

sistemului juridic normativ este determinată de ierarhia organelor care le emit. Dar, într-

un stat de drept în care autorităţile publice sunt autonome, între ele existând numai

raporturi de colaborare şi completare reciprocă şi nu raporturi de subordonare şi

excludere, sistemul piramidal prezentat, este discutabil, cel puţin. Astfel, ierarhizarea

normelor juridice variază de la un stat la altul în funcţie de “civilizaţia juridică “a

fiecăruia, de tipul de regim politic precum şi de epoca istorică. Cu toate acestea nimeni şi

nimic nu poate “retrage” constituţiei poziţia de “lider” din ierarhia normelor juridice ale

unui stat constituţionalist.

Cel de al doilea principiu, la care ne-am referit, principiul constituţionalităţii,

cuprinde mijloacele juridice prin care se realizează conformitatea regulilor dreptului cu

legea fundamentală. Acestă conformitate poate fi privită sub două aspecte. Primul aspect

se referă la conformitatea materială, adică acea conformitate a regulilor cu conţinutul

reglementărilor constituţionale. Al doilea aspect, cel formal, se referă la conformitatea

regulilor cu procedurile instituite de constituţie pentru emiterea lor6. Aceste două aspecte

ale principiului constituţionalităţii trebuie simultan îndeplinite pentru a se putea vorbi

despre respectarea acestui principiu. Justiţia constituţională, tocmai în vederea realizării

acestei conformităţi a tuturor regulilor juridice cu legea fundamentală, are pusă la

dispoziţie o tehnică de control, un mijloc juridic şi anume controlul constituţionalităţii

legilor. Dar, într-un stat suveran, orice formă de control ar părea la prima vedere

inadmisibilă rezultând de aici că, practic legea ar fi necenzurabilă pe motiv că ea

reprezintă expresia “voinţei generale”. Însă legea este simbolul, expresia “voinţei

generale” numai în măsura în care ea respectă constituţia, care prin conţinutul şi forma ei

este “o lege cu puterea la pătrat”7. Prin urmare, legea este un act de aplicare a constituţiei,

5 Idem, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. “Chemarea”, Iaşi, 1993, p. 71.6 Ibidem,p.73.7 Idem , Justiţia constituţională, Ed. “Lumina Lex” - Bucureşti, 1995, p. 78.

3

act supus interpretării şi de aceea este necesar să se instituie acest control de

constituţionalitate a legilor, fără de care constiţutia ar deveni “un simplu substantiv

comun”, o “barieră pe hârtie”8 în faţa autorităţilor iar în locul ei în sistemul piramidal nu

şi-ar mai găsi justificare. Lipsa acestui instrument de control al constituţionalităţii legilor

ar conduce la un dezechilibru instituţional, la nerespectarea drepturilor şi libertăţilor

cetăţenilor ce ar rămâne doar în sfera dezideratelor.

Aşadar, izvorâtă din necesităţi şi realităţi, din idealuri şi izbânzi dar şi din

eşecuri - constituţia comunistă – constituţia simbolizează un monument al drepturilor şi

libertăţilor omului ce dă strălucire existenţei umane. Constituţia reprezintă astăzi creaţia

atâtor naţiuni şi generaţii, fructul a secole de istorie, întrucât putem afirma că reprezintă

“emblema” vieţii bazate pe democraţie, semnificând totodată, capodopera omului şi a

timpului de-a lungul istoriei omenirii.

Justiţia constituţională a fost receptată ca un fenomen surprinzând prin apariţia şi

noutatea ei. Acest fenomen a apărut, s-a “instaurat” şi s-a dezvoltat datorită unor factori

de natură obiectivă şi subiectivă – realitatea istorică şi evident, individul cu drepturile şi

libertăţile lui. Aceşti factori determinanţi ai fenomenului instituţiei justiţiei

constituţionale, au făcut şi fac în continuare ca statul de drept cu tot ceea ce implică el -

supremaţia constituţiei, separaţia puterilor în stat, garantarea libertăţii şi drepturilor

cetăţenilor, etc. - să nu ramân numai un silogism lansat în eter.

Această expresie, justiţia constituţională, este susceptibilă de mai multe

înţelesuri, semnificaţii. Astfel, din punct de vedere general, justiţia constituţională,

semnifică acea formă de justiţie, care se înfăptuieşte pe baza şi în cadrul constituţiei - prin

intermediul unui organ specializat. În acest sens şi Ch. Eisenmann afirma despre justiţia

constituţională că este “acea formă de justiţie care priveşte legile constituţionale”9.

În sens mai restrâns, justiţia constituţională semnifică acele tehnici şi mijloace

prin care se realizează - aşa cum menţiona şi H. Kelsen în opera sa – “garanţia

jurisdicţională a constituţiei”10. Controlul constituţionalităţii legilor este una dintre

tehnicile puse la dispoziţia justiţiei constituţionale pentru a-şi putea realiza scopul pentru

care a fost instituită, şi anume asigurarea supremaţiei constituţiei, precum şi situarea

8 Vrabie Genoveva, op. cit., p. 196.9 Ch Eisenmann, în, Ion Deleanu, Justiţia constituţională, Ed. “Lumina Lex”, 1995, Bucureşti. 10 H. Kelsen, în, Ion Deleanu, op. cit., p. 29

4

acesteia în vârful piramidei ordinei juridice interne. Pentru realizarea acestui scop, justiţia

constituţională în cadrul unui stat de drept are de îndeplinit câteva atribuţii foarte

importante, ce se referă la: “asigurarea autenticităţii manifestării de voinţa a poporului

suveran” , “respectarea pe verticală şi pe orizontală a componentelor atribuite de

constituţie autorităţilor publice” , “soluţionarea unor probleme contencioase date prin

constituţie în componenţa justiţiei constituţionale” 11 precum şi protecţia drepturilor şi

libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.

Pe baza acestor considerente, se poate trasa “portretul” justiţiei constituţionale,

portret ce scoate la “iveală” caracteristicile justiţiei constituţionale ce realizează

delimitarea acestei forme de justiţie de celelalte. Aceste caracteristici ale justiţiei

constituţionale se referă la controlul constituţionalităţii, ca fiind una dintre cele mai

importante componente ale acestei forme de justiţie şi care se integrează modelului

curţilor constituţionale – “modelului european”. Astfel, prima caracteristică a acestei

forme de justiţie se referă la faptul că se înfăptuieşte prin intermediul unui organ unic,

special şi specializat, independent, cu statut propriu şi cu autonomie statutară

administrativă şi financiară. O a doua caracteristică, relevă faptul că justiţia

constituţională este exclusivă şi concentrată, are monopolul contenciosului constituţional,

domeniu în care alte instanţe nu-şi pot aroga nici o prerogativă12 . Justiţia constituţională

se mai caracterizează prin faptul că se realizează printr-o jurisdicţie specială cu reguli

proprii procedurale, determinate de însăşi natura litigiului dar şi de – organul – autoritatea

chemată să îl soluţioneze. Altă caracteristică a justiţiei constituţionale decurge din faptul

că ea este o “ putere independentă ce nu se află în vârful nici unei ierarhii

jurisdicţionale”13. Dacă din punct de vedere organic se poate spune că este total

independentă, din punct de vedere funcţional nu se mai poate afirma acelaşi lucru

deoarece există unele legături cu organele de jurisdicţie, legături ce nu sunt de

subordonare ci de colaborare. O ultimă caracteristică – dar nu cea din urmă – se referă la

legitimitatea judecătorului constituţional. Şi anume, această legitimitate este conferită de

faptul că judecătorii constituţionali sunt desemnaţi de către autorităţile statale –

autorităţile care desemnează aceşti judecători diferă de la un stat la altul – care prin

11 Ion Deleanu, op. cit., p. 2912 Ibidem, p.6813 Ibidem, p.79

5

înnoirea periodică a judecătorilor constituţionali demonstrează caracterul elastic al

sistemului politic respectiv.

FORME DE CONTROL

I. Clasificarea formelor de control al constituţionalităţii legilor.

Controlul de constituţionalitate îmbracă mai multe forme ce pot fi astfel

clasificate1:

1. Controlul difuz şi controlul concentrat

2. Controlul abstract şi controlul concret

3. Controlul la iniţiativa autorităţilor publice şi controlul la iniţiativa

particularilor

1a. Controlul difuz sau controlul descentralizat, este acea formă de control,

originară din S.U.A.. Acest control difuz nu a fost consacrat de constituţie, ci printr-o

decizie a Curţii Supreme din S.U.A., în 1803. Controlul difuz conferă dreptul de a

sancţiona neconstituţionalitatea, tuturor judecătorilor, deci este acea formă de control

specifică controlului judecătoresc. Aşadar, în cazul unui conflict între două legi, rolul de

a decide care lege se aplică revine instanţei judecătoreşti. Astfel, în cazul unui conflict

între legi de aceeaşi forţă juridică - legi ordinare – operează două principii şi anume:

legea posterioară şi legea specială se aplică faţă de cea generală; iar în cazul legilor cu

forţe diferite aflate în conflict, legea plasată la un nivel superior este preferată 2 .

b. Controlul concentrat sau centralizat, a fost consacrat în 1929 de constituţia

Austriei, după proiectul lui Hans Kelsen, de aceea este cunoscut şi sub denumirea de

modelul austro – Kelsenian3 . Controlul concentrat are ca principală caracteristică faptul

că, monopolul controlului este deţinut de organul care exercită controlul de

constituţionalitate indiferent de natura lui.

1 Ibidem, p. 42.2 Ibidem, p. 43.3 Ibidem, p. 44.

6

2a. Controlul abstract este un control ce se exercită pe cale de acţiune şi nu pe

cale de excepţie. Pe cale de acţiune se poate exercita atât a posteriori când este vorba

despre o normă intrată în vigoare cât şi a priori când este realizat asupra unei norme ce nu

a intrat înca în vigoare. Autorităţile publice sunt în măsură să sesizeze organul investit cu

exercitarea controlului de constituţionalitate. În general este un control politic ale cărui

efecte sunt “erga omnes”.

b. Controlul concret este un control a posteriori, deoarece se declanşează asupra

unei norme aflate deja în vigoare. Controlul concret se declanşează într-un litigiu

determinat din faţa unei instanţe ordinare. Este depolitizat, deoarece se declanşează la

sesizarea părţilor din litigiu sau la sesizarea instanţei în faţa căreia a fost ridicat incidentul

de neconstituţionalitate, caz în care sesizarea este făcută din oficiu. Fiind declarat pe bază

de excepţie, decizia Curţii constituţionale are efecte “inter partes”.

3a. Controlul la iniţiativa autorităţilor publice – este după cum s-a văzut un

control concentrat deoarece se realizează de către un singur organ special şi specializat,

de Curtea Constituţională. Are un caracter abstract deoarece, declanşarea lui nu depinde

de existenţa unui proces pe rol şi este a priori deoarece, în general controlul concentrat şi

cel abstract sunt controale a priori, excepţie fac doar unele ţări ca Germania şi Spania

unde controlul la iniţiativa autorităţilor publice este exercitat şi a posteriori 4. În România,

potrivit art. 144, alin. 1 lit. “b”, acest control este sesizat de autorităţile publice dar şi de

Curtea Supremă de Justiţie, care nu este o autoritate politică.

b. Controlul la iniţiativa particularilor, poate fi declanşat atât de cei interesaţi

dintr-un litigiu, cât şi de autorităţile investite cu prerogativele de a apăra drepturile şi

libertăţile particularilor – exemplu, procedura “ amparo ” din sistemul spaniol. Acest

sistem de control este util şi eficient deoarece, de rezultatele lui beneficiază şi individul

dar şi întreg sistemul democratic constituţional. Astfel, Curtea Constituţională devine un

instrument democratic de apărare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului,

faţă de organul legislativ, dar şi de garantare a acestora.

II. Clasificarea formelor de control în funcţie de autoritatea competentă chemată

să efectueze acest control. După stabilirea necesităţii acestui control al constituţionalităţii,

4 Idem, Drept constitutional si institutii publice, tratat, vol. I, Ed. “Europa Nova ”- Bucuresti, 1996, p. 42.

7

problema care a fost imediat ridicată se referea la stabilirea organului competent pentru

efectuarea acestui control. În acest sens au existat diverse opinii, care au dus la o mare

diversitate de soluţii. Astfel în funcţie de organul chemat să realizeze acest control s-au

făcut mai multe clasificări. Într-o primă opinie, controlul era de trei feluri: control politic,

control prin opinie publică şi control jurisdicţional 5. O altă clasificare se referea la:

controlul politic, controlul parlamentar şi controlul judiciar. Iar controlul politic şi

controlul jurisdicţional, este o altă clasificare întâlnită.

De observat faptul că, unele opinii consideră controlul politic distinct de

controlul parlamentar, iar altele nu. Explicaţia este dată de faptul că, în cazul controlului

politic, competenţa de control este atribuită unui alt organ politic decât Parlamentul, cum

a fost Senatul Conservator prevăzut de Constituţia anului VIII din Franţa6 .

Recent, literatura de specialitate7, a făcut o altă clasificare structurată astfel:

controlul exercitat prin opinia publică, controlul exercitat prin referendum, controlul prin

intermediul unui organ politic, controlul printr- un organ jurisdicţional şi controlul

printr-un organ unic şi specializat.

1. Controlul exercitat prin opinia publică, îşi are fundamentul juridic în

constituţiile care au consacrat dreptul la insurecţie. Exemplu, Constituţia franceză din

1793 prin art. 35 consacră acest “drept la insurecţie pentru popor şi pentru fiecare

membru al naţiunii” ca fiind “cel mai scump drept” şi “cea mai indispensabilă dintre

datorii” în caz de “încălcarea drepturilor poporului” de către guvernanţi. Deşi este regăsit

în unele opinii, acest mod de control, prin opinia publică rămâne totuşi o formă arhaică

de control al constituţionalităţii deoarece implică şi violenţă, ori societatea modernă are

printre altele ca deziderat, excluderea violenţei de orice fel şi pentru orice motiv, din viaţa

statului.

2. Controlul politic a fost întâlnit în Franţa, era exercitat de către Senat şi avea ca

scop verificarea constituţionalităţii unei legi înainte de promulgarea ei. Cu toate că art. 25

din Constituţia de la 1852 a Franţei prevedea că “Senatul este păzitorul pactului

fundamental şi al libertăţilor publice” şi “Nici o lege nu poate fi promulgată înainte de a

fi supusă controlului politic” nu a cunoscut nici o activitate, nu a declarat nici o lege ca

5 Vrabie Genoveva, op. cit., p. 230. 6 Ibidem, p.231.7 Ion Deleanu, “Dreptul”-1991, nr.718, p.22-26.

8

fiind neconstituţională. De aceea, este deja recunoscută ineficienţa acestei forme de

control ce se înfăptuieşte printr-un organ politic.

3. Controlul parlamentar era exercitat de Parlamentul însuşi care era organul

suprem în stat. Era un control atât explicit cât şi implicit şi era exercitat atât a priori cât şi

a posteriori adaptării legilor. A fost specific sistemelor socialiste şi a avut un rol

neînsemnat.

4. Controlul judiciar poate fi realizat fie pe cale de excepţie, fie pe cale de

acţiune, fie procesual având ca obiect chiar neconstituţionalitatea unei legi – exemplul

Germaniei şi al Italiei. Acest control este încredinţat fie unui ansamblu de tribunale cu căi

de recurs şi cu o Curte Supremă – exemplu S.U.A. – fie unei singure instanţe din vârful

ierarhiei instanţelor ordinare – exemplu – România 1923 şi Elveţia – fie unor tribunale

sau Curţi Constituţionale şi care sunt organe speciale şi specializate – exemplu Austria,

Germania, Italia, România 1991, etc.8 . Dreptul de a sesiza aceste organe de control poate

să aparţină numai organelor de stat sau şi acestora şi cetăţenilor. Controlul judiciar este

considerat de a fi un control foarte eficient deoarece, poate fi exercitat în unele sisteme

înainte de promulgarea legii, în altele după intrarea lor în vigoare iar în altele controlul

poate fi efectuat atât înainte cât şi după adoptarea legii. Acest control poate avea efecte

“erga omnes” cât şi efecte numai “inter partes”. Pot fi supuse acestui control legile şi

regulamentele, deci numai “deciziile” ce emană de la autorităţile legislative. Este forma

de control cea mai evoluată şi care corespunde epocii actuale dând rezultate ce au dus la

considerarea unor legi ca fiind neconstituţionale, legi ce au avut efecte “erga omnes” sau

“inter partes”, după caz.

III. Clasificarea controlului constituţionalităţii legilor în funcţie de momentul

intervenirii acestuia în procesul legiferării. Dacă ţinem seama de faptul că elaborarea

legilor este o procedură destul de complicată, putem clasifica controlul constituţionalităţii

legilor şi în funcţie de momentul intervenirii controlului în acest proces. Astfel avem trei

faze: - faza proiectului de lege, - faza anterioară sancţionării sau promulgării legilor şi –

faza posterioară intrării în vigoare a legilor9.

8 G. Vrabie, op.cit.,p.234 şi următoarea 9 A se vedea T. Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Ed. “Dacia” , 1992,

9

1. Controlul constituţionalităţii proiectelor de legi. Acest control se înfăptuieşte

de cele mai multe ori pe calea unor avize consultative care trebuie cerute organului

emitent de către un organ de stat, dar pe care acesta nu “trebuie“ să le “respecte”. Un

asemenea control al proiectelor de legi care să împiedice definitiv sau temporar

continuarea procedurii legislative este rar întâlnit. Consiliul Constituţional instituit în

Franţa prin Constituţia din 1958 se bucură de dreptul de a controla constituţionalitatea

unor acte normative aflate încă în stadiu de proiect. Acest Consiliu are un caracter politic

datorită modului său de recrutare – este alcătuit din membri numiţi de autorităţile statale.

De menţionat este faptul că preşedintele republicii are dreptul prevăzut de Constituţie de

a vota în caz de paritate de voturi în cadrul Consiliului Constituţional. Acest Consiliu nu-

şi desfăşoară activitatea conform unei proceduri judiciare – deci nu are un caracter

jurisdicţional. Consiliul nu poate fi sesizat de orice cetăţean lezat într-un drept sau interes

al său. Consiliul Constituţional este sesizat obligatoriu în ceea ce piveşte legile organice

şi regulamentele celor două adunări legislative, dar şi pentru legile ordinare şi tratatele

internaţionale. Este sesizat facultativ la iniţiativa organelor de stat prevăzute de

constituţie10. Principalul scop al acestui organ este acela de a obliga Parlamentul să nu-şi

depăşească atribuţiile, precum şi acela de a efectua controlul de constituţionalitate a

legilor adoptate de Parlament, dar încă nepromulgate. O altă atribuţie a acestui organ

constă în pronunţarea sa asupra unor texte aflate în stare de proiecte. Astfel propunerile

de lege şi de amendamente la lege – care au fost socotite de Guvern că depăşesc sfera de

reglementare a legii sau că sunt contrare unei delegaţii de putere date Guvernului în

scopul de a legifera pe cale de a legifera pe cale de ordonanţe – sunt transmise spre

pronunţare Consiliului Constituţional numai dacă la sesizarea Guvernului, preşedintele

Adunării Legislative respective nu a acceptat să respingă respectivul proiect de lege pe

motiv de neconstituţionalitate11. În acest caz, Consiliul Constituţional este obligat să

hotărască asupra constituţionalităţii proiectului de lege vizat în termen de 8 zile. Dacă

cererea este acceptată de către preşedintele Adunării Legislative căreia i-a fost adresată,

proiectul de lege astfel vizat poate să împiedice activitatea legislativă. Dacă cererea

formulată de Guvern ajunge la Consiliul Constituţional, acesta prin hotărârea pe care o va

Cluj- Napoca, p. 104 10 Ibidem, p.107.11 T. Drăganu, op.cit., p.108

10

emite va putea împiedica definitiv sau parţial procesul de legiferare. În cazul în care

legile sunt adoptate de Parlament şi Guvernul le consideră că intervin în domeniul său de

reglementare, acesta poate să le modifice prin decrete, dar numai după ce Consiliul

Constituţional s-a pronunţat că ele intervin în domeniile rezervate reglementării

Guvernului.

2. Controlul constituţionalităţii legilor anterior sancţionării sau promulgării lor.

Acest control intervine după ce legea a fost adoptată de Parlament, dar înainte ca

aceasta să fie sancţionată sau promulgată. Sancţionarea condiţionează intrarea în vigoare

a unei legi. Sancţionarea unei legi se face de către şeful statului prin acordul pe care

trebuie să şi-l dea cu privire la textul normativ adoptat de Parlament. Sancţionarea este un

element constitutiv al legii, prin intermediul ei şeful statului participă nemijlocit la

procentul de legiferare. Constituţiile care nu consacră instituţia sancţionării rezervă

şefului statului sau altui organ “înalt” al statului prerogativa promulgării legilor.

Promulgarea nu este un element de formare a legilor, ea este un simplu act de constatare

a existenţei legii în temiul votului Parlamentului, a dispoziţiei ca legea să fie pusă la

nevoie în aplicare cu ajutorul forţei de constrângere a statului12. De menţionat este faptul

că, în unele sisteme de drept, sancţionarea legilor este urmată şi de promulgarea lor.

Astfel, în S.U.A., în cadrul procedurii de adoptare a legilor, dar anterior punerii lor în

vigoare, există dreptul de veto al Preşedintelui Republicii. Constituţia americană

menţionează că orice lege adoptată de Camera Reprezentanţilor şi de Senat trebuie

prezentată pentru semnare Preşedintelui S.U.A. Dacă preşedintele o aprobă, o semnează,

iar dacă nu o aprobă, el o înapoiază Camerei respective, împreună cu obiecţiunile sale,

pentru a fi reconsiderată. Dacă această Cameră va adopta legea cu o majoritate de două

treimi, legea va fi trimisă pentru reconsiderare şi celeilalte Camere. Dacă şi aceasta o va

vota cu o majoritate de două treimi, legea va intra în vigoare. Preşedintele Republicii

trebuie să trimită legea spre reconsiderare în termen, după care, chiar dacă legea nu este

semnată, ea intră în vigoare. Aşadar, în S.U.A., Preşedintele este organul politic ce joacă

un rol important în cadrul controlului de constituţionalitate a legilor înainte de

promulgarea lor.

12 Ibidem, p.109

11

De asemenea un rol important în cadrul acestui control îl joacă şi Preşedintele

Republicii în Italia care este investit cu veto legislativ suspensiv13. Conform Constiţutiei

din 1946 a Italiei, Preşedintele, înainte de promulgarea legii, poate să ceară o nouă

deliberare. Cererea este făcută celor două Camere şi trebuie făcută printr-un mesaj

motivat. Dacă legea este din nou aprobată de cele două Camere, Preşedintele este obligat

să o promulge. Preşedintele Republicii în Italia poate să-şi exercite dreptul de veto atât

pentru considerente de neoportunitate politică sau de altă natură a legii, cât şi pentru

motive de neconstituţionalitate.

Şi în Franţa există controlul Constituţionalităţii legilor adoptate de Parlament,

dar nepromulgate încă. Acest control este exercitat de Consiliul Constituţional. Sesizarea

acestuia este obligatorie în cazul legilor organice şi a regulamentelor adunărilor

legiuitoare14. Preşedintele Republicii,

prim-ministrul precum şi preşedinţii celor două camere pot sesiza Consiliul

Constituţional cu privire la legile ordinare, la tratatele internaţionale şi în cazul

acordurilor comunităţii în cadrul controlului de constituţionalitate. Legile adoptate prin

referendum nu sunt supuse controlului constituţionalităţii de către Consiliul Consultativ.

În cazul unei legi parlamentare ce are o dispoziţie ce nu-i poate fi dispensată şi care este

neconstituţională, este declarată ca fiind neconformă cu constituţia în integralitatea ei,

devenind astfel inoperabilă, legea neputând fi promulgată de preşedinte. Dacă dispoziţia

din legea respectivă poate fi dispensată de lege, atunci preşedintele poate să promulge

legea fără acea dispoziţie sau poate să ceară adunărilor legiuitoare o nouă lecturare a

acestei dispoziţii. În cazul în care regulamentele interioare ale adunărilor conţin dispoziţii

neconstituţionale, numai acestea devin inoperante, nu şi întregul regulament. Cea mai

vehementă critică adusă acestui sistem francez a fost aceea referitoare la faptul că nu

deschide nici o posibilitate simplilor cetăţeni sau organizaţiilor acestora ,de a ridica

problema neconstituţionalităţii unei legi în faţa Consiliului Constituţional, faţă de

cetăţenii S.U.A., care pot ridica o astfel de problemă în faţa instanţelor judecătoreşti15.

Concluzia ce se impune a fi subliniată este aceea că forma controlului preventiv

a constituţionalităţii legilor, deşi poate îndeplini un anumit rol în realizarea imperativelor

13 T.Draganu, op.cit., p.110.14 Ibidem, p.110.15 Ibidem, p.111.

12

statului de drept, el nu este destul de suficient pentru a acţiona eficace împotriva

eventualelor abuzuri ale puterii. Este cazul când acest control preventiv se exercită pe

calea avizelor consultative sau cazul când este exercitat de către un organ politic. Acest

control nu este în măsură să acopere toate situaţiile susceptibile de a se produce în viitor

cu privire la neconstituţionalitatea unor legi. Aşadar, pentru acoperirea acestor situaţii dar

şi pentru ca drepturile şi libertăţile fundamentale cetăţeneşti să fie acordate cu o mai mare

eficienţă, controlul preventiv trebuie întregit cu un control posterior intrării în vigoare a

legilor.

3. Controlul constituţionalităţii legilor posterior intrării lor în vigoare. Această

formă de control constă într-o comparare a legilor ordinare cu prevederile în materie ale

constituţiei şi priveşte constituţionalitatea intrinsecă.

a. În unele ţări, acest control este înfăptuit de instanţele judecătoreşti de drept

comun, cu ocazia soluţionării proceselor de competenţa lor. Este cazul instanţelor din

S.U.A., unde, deşi constituţia republcii nu reglementează în mod expres acest sistem, el

s-a instaurat pe cale jurisprudenţială. Astfel, în S.U.A., orice tribunal fie federal, fie al

unui stat membru este competent să se pronunţe asupra constituţionalităţii legii pe care

urmează să o aplice într-un litigiu. Curtea Supremă a S.U.A. verifică modul în care

tribunalele statale şi cele federale, inferioare ei, au aplicat Constituţia federală. Hotărârile

Curţii Supreme a S.U.A. se bucură de o mare autoritate şi precedentul stabilit astfel este

respectat de toate celelalte instanţe. Aceste instanţe nu pot fi sesizate pe cale de acţiune.

Sesizarea acestor instanţe judecătoreşti se poate face numai pe cale de excepţie.

Hotărârea dată de judecătorul instanţei va avea efecte numai “inter partes”, deci ea nu va

putea anula legea respectivă, ci doar va putea să o înlăture din soluţia cazului respectiv.

Dacă hotărârea va fi dată de un tribunal statal, aceasta va avea consecinţe pe tot teritoriul

statului respectiv. Dacă hotărârea va aparţine Curţii Supreme a S.U.A., aceasta va

echivala practic cu anularea legii respective, deoarece va exista puterea şi exemplul

precedentului16.

b. În alte ţări controlul posterior este înfăptuit de o instanţă judecătorească

supremă. A fost cazul României (Constituţia din 1923) şi Elveţiei care au atribuit acest

16 Ibidem, p.115.

13

control unei instanţe judecătoreşti supreme cum a fost Curtea de Casaţie şi Justiţie în

secţiuni unite.

În Spania cetăţenii beneficiază de recursul de “amparo”, prin care nu se atacă o

lege ci doar o decizie sau un act ce emană de la comunităţile autonome17. Procedura

“amparo” este o variantă mai energică a controlului judecătoresc al constituţionalităţii

legilor. Este o cale destinată să asigure apărarea libertăţilor garantate de constituţie, dar

poate avea ca obiect şi ocrotirea intereselor cetăţenilor în cazul în care sunt vătămate.

Este o procedură ce se realizează pe cale de acţiune înaintată tribunalului competent, cu

recurs la instanţa judecătorească supremă. Procedura “amparo” oferă o protecţie mai

largă cetăţeanului, deoarece este aplicabilă chiar şi atunci când acesta invocă o simplă

ameninţare cu privire la violarea unui drept individual. “Amparo” simplifică procedura de

sesizare a tribunalelor asigurând astfel rapida soluţionare a litigiilor. Efectele în cadrul

acestei proceduri sunt numai “inter partes”. Întrucât această procedură “amparo” poate

avea situaţii în care fără temei să se constate neconstituţionalitatea unei dispoziţii a unei

legi, ar duce după părerea unor autori18, la ideea că intervenţia tribunalelor în activitatea

legiuitoare ar fi mai usor de făcut ceea ce ar conduce la concluzia că procedura “amparo”

ar fi mai puţin compatibilă cu principiul separaţiei puterilor în stat.

c. Controlul înfăptuit de o curte constituţională specială, constituită în cadrul

puterii judecătoreşti sau în afara acesteia. Acest sistem se caracterizează prin faptul că,

încredinţează controlul de constituţionalitate a legilor unui organ din înalta ierarhie

statală distinct de organele care alcătuiesc puterea judecătorească – exemplu Italia – sau

care face parte din sistemul judecătoresc dar ca o entitate distinctă şi independenţa de

organul suprem judecătoresc – exemplu Germania19. Prin introducerea acestui sistem se

urmăreşte independenţa respectivului organ astfel încât să-şi poată exercita competenţa

fără a putea fi influenţat de puterea legislativă sau executivă. Dar atât Curtea

Constituţională din Italia cât şi cea din Germania, prin modul lor de recrutare, au o

oarecare dependenţă de Parlament. Este adevărat că în cazul Germaniei această

dependenţă a Curţii de Parlament este mai redusă datorită faptului că membrii Curţii sunt

numiţi de cele două Camere, dar la propunerea guvernului federal, a guvernelor statelor

17 G. Vrabie, op.cit., p.235.18 A se vedea T.Draganu, op.cit., p.118.19 Ibidem, p.120.

14

membre ale federaţiei precum şi la propunerea fracţiunilor parlamentare ale Bundestag-

ului. În Germania, Curtea Constituţională exercita un control a posteriori şi abstract aupra

oricărei legi federale la sesizarea guvernului federal, a guvernământului unui Land sau a

unei treimi din membrii Camerei superioare. Curtea exercita şi un control ulterior,

concret la sesizarea instanţei în faţa căreia s-a invocat neconstituţionalitatea sau subsidiar

la sesizarea directă a cetăţenilor pe calea recursului constituţional. Acest sistem permite

ca sesizarea să aibă loc şi pe cale de acţiune iar hotărârea pronunţată să aibă ca efect

anularea legii neconstituţionale adică să fie opozabilă “erga omnes”. În Austria, sesizarea

Curţii are loc de regulă pe calea acţiunii ,dar această acţiune nu poate fi exercitată de

orcine ci numai de guvernul federal sau de un guvernământ provincial. Guvernul federal

poate sesiza Curtea Constituţionala cu privire la o lege ordinară a unei provincii ce

contravine constituţiei federale, sau cu privire la nerespectarea prevederilor

constituţionale în cadrul procedurii de adoptare a legii ordinare a unei provincii20. Curtea

Constituţională poate să procedeze şi din oficiu la verificarea constituţionalităţii unei legi

în cadrul unui proces pe care îl judecă, dacă se convinge de neconstituţionalitatea legii

vizate. Cetăţenii pot sesiza Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea unei

legi numai pe calea recursului individual.

EVOLUŢIA CONTROLULUI CONSTITUŢIONALITĂŢII

LEGILOR ÎN ROMÂNIA

I. Scurt istoric privind controlul constituţionalităţii legilor în România

Pentru a se putea vorbi despre controlul de constituţionalitate trebuie să vorbim

mai întâi despre existenţa constituţiei. Existenţa constituţiei şi a supremaţiei ei este prima

condiţie pentru a putea fi instituit controlul de constituţionalitate. Prezentarea unui scurt

20 Ibidem, p.124.

15

istoric al controlului de constituţionalitate este legat de apariţia primelor aşezăminte

constituţionale din statul român. S-ar putea spune că apariţia şi evoluţia acestora

reprezintă însăşi dezvoltarea controlului constituţionalităţii legilor.

1. Manifestări incipiente ale controlului de constituţionalitate.

a. Astfel, vom putea vorbi despre Regulamentele organice din Muntenia, 1831 şi

Moldova, 1832 ca fiind primele aşezăminte constituţionale care au reglementat puterile în

stat, precum şi raporturile dintre acestea. Regulamentele organice au fost considerate ca

fiind primele legi fundamentale. Cu toate că n-au fost adevărate constituţii, ele au avut

totuşi un caracter constituţional. Cu multă îngăduinţă putem vorbi despre începuturile

timide ale controlului constituţionalităţii cuprins în conţinutul acestor regulamente.

Astfel, dacă ne referim la veto-ul Domnului, îl putem califica, ca fiind un mijloc tehnic de

sancţionare a proiectului de lege adoptat de Adunarea obştească în contradicţie cu

principiile regulamentelor1. Adunarea obştească făcea propuneri legislative pe care le

adresa Domnului. Acesta trebuia să atribuie acestor propuneri valoare juridică, deci

dreptul de veto al Domnului era absolut. Dreptul de iniţiativă legislativă aparţinea în

exclusivitate Domnului. Aceste regulamente, deşi insuficient conturate, lăsau să se

înţeleagă instituirea separaţiei puterilor în stat. Putem afirma că autorizaţia specială a

Porţii Otomane şi consimţământul Curţii protectoare de la acea vreme au avut

semnificaţia unui control prealabil şi preventiv2. Aceste autorizaţii urmăreau, între altele,

asigurarea supremaţiei regulamentelor precum şi conformitatea legilor obişnuite cu

principiile fundamentale ale regulamentelor. Semne ale unui control preventiv au fost

date şi de înfiinţarea de către S.Calimachi la 1818 în Moldova a instituţiei

“Jurisconsultului Statului”, ce trebuia să fie un cenzor al legilor şi care avea competenţa

dătătoare de opinii, nu şi de legi3.Chiar dacă nu se poate afirma că aceste regulamente au

instituit controlul de constituţionalitate, nu putem să nu observăm că practica folosită la

acea vreme pune bazele apariţiei unui asemenea control.

1 A se vedea, Ion Deleanu, Justiţia constituţională, Ed. “Lumina Lex ”, Bucuresti, 1995, p.131.2 Ibidem, p.132.3 G.Vrabie, op.cit., p.250.

16

b. Un subiect controversat în epoca în care a apărut, dar şi-n doctrina

românească, l-a constituit Proclamaţia de la Islaz din 1848, deoarece a fost considerat

când un proiect de constituţie, când însăşi o constituţie4. Acest proiect de constituţie

aducea mai multe noutăţi, printre care cea mai importantă la acea vreme era

“guvernãmântul de adunare”. Această proclamaţie consolida unele autorităţi ale statului,

dar nu reglementa relaţiile dintre acestea şi nici funcţiile şi atribuţiile fiecăreia, toate

acestea ducând la îngreunarea instituirii controlului constituţionalităţii legilor.

c. Prin Convenţia de la Paris din 1858 s-a creat posibilitatea Ţărilor Române de a

constitui organisme comune, printre care Comisia Centrală ce urma să vegheze la

respectarea “dispoziţiilor constitutive ale noii organizaţii a Principatelor”. Aşadar,

Comisia Centrală era şi un organ de control al constituţionalităţii, ea avea atribuţii

diferite, printre care şi aceea de a veghea şi aviza legile de interes special pentru fiecare

Principat. Se poate spune că această comisie exercita un control prealabil şi preventiv,

deoarece veghea ca legile de interes special pentru fiecare Principat să fie în conformitate

cu dispoziţiile constitutive ale “noii organizaţii”.

Convenţia de la Paris a prevăzut organizarea celor două Principate potrivit

principiului separaţiei puterilor în stat, astfel puterea executivă era a hospodarului,

puterea legiuitoare aparţinea în comun hospodarului, Adunării Elective şi Comisiei

Centrale, iar puterea judecătorească era exercitată în numele hospodarului şi aparţinea

magistraţilor numiţi de acesta5. Comisia Centrală trebuia să se ocupe de toate problemele

de interes general şi care puneau să fie comune celor două Principate. Această comisie a

avut un rol foarte important în constituirea statului unitar român.

d. Statutul lui Cuza din 1864 introducea ca noutate, Corpul Ponderator, care era

de fapt un organ integrat în puterea legiuitoare şi care participa la activitatea de legiferare

împreună cu celelalte autoriţăţi ale statului, însă de pe o poziţie subordonată acestora.

Totodată, era un organ politic, în atribuţiile sale intrând atât ocrotirea dispoziţiilor

constitutive ale "noii organizaţii" cât şi asigurarea conformităţii cu aceasta a proiectelor

legislative votate de Adunarea Electivă.

Corpul Ponderator putea să “amendeze” proiectele de lege, sau să nu le aducă

nici o modificare, sau putea să respingă în întregime proiectul de lege adoptat de

4 Ibidem, p.251.5 Ibidem, p.252.

17

Adunarea Electivă. Aşadar, Corpul Ponderator avea îndeosebi sarcini legislative, dar prin

compeţenta sa de a ocroti şi constituţia el exercita şi activitatea de control al

Constituţionalităţii legilor6.

2. Apariţia controlului constituţionalităţii legilor in România

a. Din 1866 putem vorbi deja despre o Constituţie a României, dar nu şi despre

instituirea pe baza ei a unui control de constituţionalitate a legilor, deoarece nu a existat

un organ al statului care să exercite acest control şi care să aibă atribuţiile reglementate

de constituţie. În această perioadă, singurul care putea exercita un aşa zis control de

constituţionalitate a priori cât şi a posteriori era Domnul, prin atribuţiile pe care le avea

de a sancţiona şi promulga legile, deci prin veto-ul său7. Cu toate acestea, doctrina şi

jurisprudenţa au admis controlul judecătoresc asupra constituţionalităţii legilor. Astfel,

putera judecatorească în 1912, prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României

privind “afacera tramvaielor” din Bucureşti, a “declanşat” controlul judecătoresc de

constituţionalitate, justificându-şi astfel vocaţia de a sancţiona neconstituţionalitatea unei

legi şi consfinţind principiul supremaţiei constituţiei8. Prin această decizie, România a

înregistrat un pas important pe calea instituţionalizării controlului de constituţionalitate a

legilor în cadrul constituţiei.

b. Intervenţiile Înaltei Curţi de Casaţie în materie de constituţionalitate trebuiau

consacrate, ceea ce s-a şi întâmplat prin art. 103 al Constituţiei din 1923, care a oferit

un cadru legal acestor intervenţii. Astfel, Curtea de Casaţie în secţiuni unite, avea

dreptul de a judeca constituţionalitatea legilor. Curtea de Casaţie avea dreptul şi

obligaţia de a declara inaplicabile legile care erau contrare constituţiei, dar trebuia să-şi

mărginească deciziile numai la cazul judecat. Prin art. 103 al Constituţiei din 1923 a fost

consacrat pentru prima oară în România principiul constituţionalităţii, care se referea la

asigurarea conformităţii regulilor de drept cu legea fundamentală a statului, atât sub

6 7 Ion Deleanu, op.cit., p.142.8 Ibidem, p.144.

18

aspect formal prin respectarea regulilor procedurale pentru adoptarea legilor, cât şi sub

aspect material, prin respectarea conţinutului legilor cu reglementările constituţionale9.

Prin atribuirea controlului judecătoresc Curţii de Casaţie s-a făcut trecerea de la

controlul difuz la controlul concentrat. Constituţionalitatea unei legi nu putea fi invocată

decât pe cale de excepţie, controlul funcţionând astfel numai la sesizare şi totdeauna a

posteriori, producând efecte numai pentru parţile aflate în proces. Prin art. 76 al

Constituţiei din 1923 se înfiinţa Consiliul Legislativ ca organ auxiliar al Parlamentului.

Prin acest organ s-a încercat instituirea controlului prealabil şi preventiv al

constituţionalităţii legilor. Acest Consiliu nu avea iniţiativă legislativă, dar era implicat în

procesul de legiferare prin avizul consultativ pe care trebuia să îl dea cu privire la o lege.

Prin Legea din 25 februarie 1925, care se referea la organizarea şi funcţionarea

Consiliului, i s-a conferit acestuia competenţa ca prin avizul consultativ să se pronunţe

asupra constituţionalităţii proiectelor de legi10. Din acest moment, activitatea Consiliului

Legislativ ca organ de control preventiv al constituţionalităţii a fost apreciată ca fiind

pozitivă, datorită soluţionării obiecţiunilor de neconstituţionalitate care au fost ridicate în

faţa sa. Curtea de Casaţie, datorită art. 103 al Constituţiei, avea dreptul să judece

constituţionalitatea legilor. Acest control instituit de art. 103 era un control judecătoresc

al constituţionalităţii, ulterior şi sancţionar. Problema care s-a pus a fost aceea de a şti

dacă Curtea de Casaţie poate exercita în acest caz atât un control intrinsec, cât şi unul

extrinsec. De menţionat este şi faptul că art. 103 al Constituţiei nu distingea între aceste

două forme de control, ceea ce a dus la concluzia că de fapt Curtea de Casaţie este

îndrituită să se pronunţe atât sub aspectul constiţionalităţii materiale a legii, cât şi sub

aspectul constituţionalităţii formale a legii11. Dar Curtea de Casaţie a demonstrat în

practică că, controlul exercitat de ea a vizat numai constituţionalitatea intrinsecă.

Cu toate aceste oscilaţii ale Curţii de Casaţie privind întinderea prerogativelor

sale, deciziile acestea au contribuit la apariţia şi consolidarea controlului de

constituţionalitate materială şi formală. Deciziile Curţii de Casaţie au fost de o importanţă

majoră atât pentru practica judecatorească cât şi pentru doctrină, deoarece s-a realizat

9 G.Vrabie, op.cit., p.267. 10 Ion Deleanu, op. cit. , p.14611 Ibidem, p.149

19

punerea în practică a principiilor constituţionalităţii şi a legalităţii, principii ce alcătuiesc

cerinţele statului de drept12.

Fără îndoială, Constituţia din 1923 a constituit un pas înainte pe calea instituirii

controlului de constituţionalitate, dar nu putem trece cu vederea faptul că acesta se afla

încă în faza de evoluţie şi deci înregistra încă multe neajunsuri. Ne referim, în acest sens,

la faptul că era practicat doar controlul posterior şi sancţionar, cel prealabil şi preventiv

fiind practic inexistente. Procedura era foarte greoaie, excepţia de neconstituţionalitate

avea acelaşi stat ca şi celelalte excepţii. Drepturile şi libertăţile cetăţenilor – excepţie

făcea dreptul de proprietate – nu şi-au găsit o reală protecţie asigurată de controlul

constituţionalităţii. Deciziile Curţii de Casaţie adeseori şi-au redus semnificaţia datorită

faptului că s-au mărginit numai la cazurile care au fost ridicate în faţa ei13.

Controlul de constituţionalitate a legilor consacrat de Constituţia din 1923 cu tot

ceea ce a reprezentat el în acea epocă, cu realizări dar şi cu neajunsuri, a semnificat măcar

începutul aşezământului constituţional şi legal în România.

c. Constituţia din 1938 a preluat şi conservat, dar numai formal, dispoziţiile

Constituţiei din 1923 cu privire la controlul constituţionalităţii legilor. Prin art.72 al

Constituţiei din 1938 este păstrat şi Consiliul Legislativ, care putea să se pronunţe cu aviz

consultativ asupra proiectelor de legi. Avizul consultativ putea fi dat înainte de

amendarea legilor în comisii, dar şi după aceea. Dar, prin unele articole ale Constituţiei

din 1938 se preciza că “regele este capul statului ” – art.30 - şi că “puterea legislativă se

exercită de lege prin Reprezentanţa Naţională” – art.31 – ceea ce a condus la instaurarea

dictaturii regale14.

Constituţia din 1938, prin reglementările sale, dar şi în comparaţie cu Constituţia

din 1923, a constituit un important pas înapoi, prin faptul că a făcut ca instituţia

controlului de constituţionalitate să îşi reducă mult activitatea chiar până la “paralizie”.

Aşadar, în timpul Constituţiei din 1938 controlul de constituţionalitate, datorită faptului

că a fost consacrat doar formal, existând doar din principiu nu a înregistrat nici o evoluţie

de esenţa sa, ci din contră, a cunoscut o perioadă de stagnare, iar mai târziu, de denaturare 12 Ibidem, p.15213 Ibidem, p.17114 A se vedea, G. Vrabie, op. cit., p. 280 15 Ibidem, p.291

20

a sa. Drepturile şi libertăţile cetăţilor acordate de Constituţia din 1923, cât şi organizarea

autorităţilor publice au cunoscut şi ele, în timpul Constituţiei din 1938 un regres.

d. Un model denaturat al controlului de constituţionalitate a legilor, a fost

consacrat de Constituţia din 1948 a Republicii Populare Române. Această Constituţie

consacra un control de constituţionalitate a legilor ce era înfăptuit de însuşi organul

legislativ în cadrul dezbaterii şi adoptării legilor. Este prima constituţie de tip socialist din

ţara noastră, drept pentru care vag a consacrat principiul supremaţiei Constituţiei. De

asemenea, este prima Constituţie care consacră forma republicană de guvernământ şi care

pune accent pe “vorbele mari” care se vor înmulţi în viitoarele constituţii, dar care nu vor

găsi niciodată acoperire în viaţa reală15.

e. Constituţia din 1952, fiind o constituţie tipic socialistă, ea nu a adus nici o

modificare esenţială controlului de constituţionalitate. Constituţia din 1952 a consacrat

doar formal principiul constituţionalităţii şi al legalităţii, ceea ce nu a dus neapărat la

existenţa statului de drept democratic. Această Constituţie a consacrat “regimul de

democraţie populară”. Potrivit acestei Constituţii, pe lângă instanţele judecătoreşti existau

organe ale arbitrajului de stat în competenţa cărora intrau pricinile privind neînţelegerile

dintre unităţile socialiste şi care aveau o procedură deosebită faţă de cea a instanţelor

ordinare, stabilită prin acte normative deosebite16. În acest context nu putem vorbi despre

un rol al dreptului de stat, deoarece dreptul era subordonat statului şi “reprezenta expresia

supremaţiei etatice”17. Dacă nu se poate vorbi despre un rol al dreptului în stat, nu se

poate vorbi nici despre o instituire a controlului de constituţionalitate a legilor.

f. Constituţia din 1965 a instituit şi chiar a adus elemente noi controlului de

constituţionalitate faţă de celelalte constituţii din 1948 şi 1952, dar numai dintr-o vădită

dorinţă demagogică de a se alătura constituţiilor democratice occidentale18 . În acest

context au rămas doar false teoretizări afirmarea şi realizarea principiului

constituţionalităţii şi legalităţii, precum şi sancţionarea supremaţiei constituţiei. Tot

teoretic au fost prevăzute cele două modalităţi de exercitare a controlului prealabil şi 1

16 Ibidem, p.29417 Ion Deleanu, op. cit., p.17218 Ibidem, p.174

21

preventive a proiectelor de legi, precum şi a controlului ulterior şi sancţionar dupa

intrarea în vigoare a legilor. Era doar teoretic prevăzut, deoarece, aşa cum a menţionat şi

N. Prisca, “în R. S. România, controlul constituţionalităţii legilor este explicit, cu efecte

“erga omnes”, de regulă ulterior, dar poate să fie realizat şi anterior când este vorba de

proiectele de legi şi de decretele normative ale Consiliului de Stat şi este exercitat

totdeauna de un organ politic ”- conform art. 43 pct. 14, “asupra controlului

constituţionalităţii legilor hotărăşte Marea Adunare Naţională”19 .

II. Repere teoretice în controlul constituţionalităţii legilor din România.

Controlul constituţionalităţii legilor este o instituţie nou aparută în România –

dacă nu ţinem seama de timidele sale încercări de a se instituţionaliza – ca urmare a

revoluţiei din decembrie 1989. Această instituţie nou apărută a fost consacrată de

Constituţia României din 1991. Conform Constituţiei din 1991, instituţia controlului de

constituţionalitate are un caracter politico-juridic şi este indispensabilă bunei funcţionări

a principiului separării puterilor în stat, fiind în acelaşi timp şi factorul de echilibru al

acestora.

Apariţia şi evoluţia acestui control în statul de drept ţine de legitimitatea politică

şi juridică a controlului constituţionalităţii20 . Legitimitatea politică şi juridică a

controlului constituţionalităţii este dată de o serie de factori şi de relaţii. Dar, în primul

rând, legitimitatea juridică şi politică a controlului constituţionalităţii legilor ţine de

existenţa statului de drept. Conceptul “statul de drept” poate fi exprimat din diferite

perspective. Astfel, acest concept sugerează premisele şi mecanismele fenomenului statal.

El reprezintă ansamblul raporturilor politice şi sociale ce sunt subordonate dreptului, fiind

garanţia fundamentală a libertăţilor publice, protecţia ordinii democratice liberale, a

ordinii juridice şi a controlului constituţionalităţii legilor, putând să concilieze libertatea

şi autoritatea21.

19 N. Prisca, Drept Constituţional., Ed. Didactica si pedagogica, Bucuresti, 1977, p. 56.20 Ion Deleanu, op. cit. , p. 6921 Ibidem, p.99

22

Statul de drept are ca întâietate asigurarea supremaţiei constituţiei, iar statul

constituţionalist beneficiază de o ierarhie a normelor juridice, în vârful căreia se află

indubitabil constituţia.

De asemenea, trebuie menţionat faptul că, într-un stat de drept, controlul

constituţionalităţii nu contravine principiului separaţiei puterilor în stat. Acest control

este înfăptuit de o autoritate unică, unitară şi specială, care nu îmbracă forma unei puteri

în stat şi nici nu se subordonează vreunei puteri, ea intrând numai în relaţii de colaborare

cu celelalte puteri clasice.

Art. 2, alin. (1) al Constituţiei din 1991 menţionează că “Suveranitatea naţională

aparţine poporului român, care o execută prin organele sale reprezentative”; ori instituţia

controlului constituţionalităţii are şi acest rol, de a verifica dacă această suveranitate

naţională nu a fost ştirbită de organele reprezentative. Timpul a demonstrat că, fără

existenţa acestei jurisdicţii ce priveşte legile constituţionale, constituţia rămâne doar “un

program politic obligatoriu numai moralmente”22. Controlul de constituţionalitate este

compatibil cu democraţia datorită faptului că acesta este un instrument la dispoziţia

poporului, pentru a-şi ocroti drepturile şi libertăţile înscrise şi garantate de Constituţie,

pentru a înfăptui adevărata democraţie a statului.

Rolul instituţiei controlului de constituţionalitate este acela de a redimensiona

valorile constituţionale de a fundamenta respectul faţă de constituţie şi prevederile

acesteia, pentru că aşa cum sublinia şi Hegel, “Poporul trebuie să aibă faţă de constituţia

lui sentimental dreptului său şi al stării sale de fapt, altfel ea poate exista, e drept, în chip

exterior, dar nu are nici o semnificaţie şi nici o valoare”23 .

Reperele teoretice ale controlului de constituţionalitate se referă la:

1.Actele supuse controlului de constituţionalitate. Actele supuse acestui control

sunt, în virtutea constituţiei actuale, actele ce emană de la puterea legiuitoare –

parlamentul – şi sunt, în special, legile. Din interpretarea legii, rezultă că obiect al

controlului de constituţionalitate nu pot fi decât legile şi actele cu putere de lege.

Controlul constituţionalităţii legilor este chemat să verifice conformitatea acestor acte

juridice ale parlamentului cu legea fundamentală.

22 Ch. Eisenmann, in Ion Deleanu, op. cit., p. 6823 G.W.F.Hegel – Principiile filosofiei dreptului (sau elementele de drept natural si de ştiinţa statului), Ed. “IRI” – Bucureşti, 1996, p. 316.

23

2. Autoritatea competentă chemată pentru a efectua controlul de

constituţionalitate. Numeroase şi diverse au fost propunerile în acest sens. Diverse au fost

şi motivaţiile de susţinere sau de respingere a vreuneia dintre ele. Candidaţi la această

atribuţie de control a constituţionalităţii au fost: parlamentul, autoritatea judecătorească

obişnuită, o autoritate căreia, pe lângă funcţia de bază, să i se încredinţeze şi acest control

şi autoritatea unică, specială şi specializată24.

Parlamentul, ca unic organ de legiferare, nu a putut primi această funcţie de

control deoarece s-ar fi produs o deturnare de la rostul şi rolul său, dar mai ales controlul

realizat de acest organ ar fi devenit un autocontrol sau un noncontrol25. Nici ideea de a

încredinţa controlul constituţionalităţii legilor unei autorităţi statale care, pe lânga funcţia

ei de bază să o îndeplinească şi pe cea de control, sau unei autorităţi judecătoreşti

obişnuite, nu s-a bucurat de susţinere. Respingerea acestei idei a fost motivată, în primul

rând de faptul că o astfel de soluţie ar afecta funcţiile tradiţionale ale acestor autorităţi, ar

afecta aplicarea principiului separaţiei puterilor în stat precum şi echilibrul dintre

legislativ, executiv şi judecătoresc. Cele mai multe sufragii le-a întrunit soluţia potrivit

căreia încredinţarea controlului constituţionalităţii legilor să fie atribuită unui organ unic,

special şi specializat. Acest organ instituit special pentru a exercita acest control nu

trebuie să aibă prerogativele altei puteri în stat, el trebuie să fie format numai din

profesionişti, deoarece controlul constituţionalităţii legilor presupune interpretarea

constituţiei. Astfel se evită riscul intervenţiei acestui organ în guvernare, precum şi riscul

intervenţiei factorului politic în activitatea acestui organ. Evitarea acestor riscuri trebuie

întărită de independenţa acestui organ faţă de celelalte puteri statale, precum şi de

imparţialitatea acestei autorităţi. Independenţa şi imparţialitatea acestei autorităţi sunt

date de modul de desemnare a membrilor ei, de inamovabilitatea membrilor precum şi de

procedura de lucru care asigură autonomia acestei autorităţi26.

La noi în ţară, atribuţia controlului constituţionalităţii legilor este încredinţată

unei astfel de autorităţi unice, speciale şi specializate, conform art.144 din Constituţie.

Desemnarea membrilor acestei autorităţi, denumită Curte Constituţională, se face de către

24 Ion Muraru si Mihai Constantinescu Studii constituţionale, Ed. “Actami”, Bucureşti, 1995, p. 3125 A se vedea, T. Dragan, op. cit., p. 6326 Ion Muraru si Mihai Constantinescu, op. cit., p. 32.

24

cele trei puteri clasice – art.140, Constituţie – ceea ce dă acestei autorităţi şi un caracter

politic pe lângă cel jurisdicţional.

3. Subiectele îndreptăţite să iniţieze acest control . Întrebarea care se pune

este: Cine trebuie şi cine are dreptul de a declanşa acest control? Constituţia, la art. 144

alin. 1, lit. a, prevede că acest drept aparţine şefului statului, Parlamentului,

Guvernului, Curţii Supreme de Justiţie şi unui grup de parlamentari. Dar, controlul

constituţionalităţii legilor este “garantul” drepturilor şi libertăţilor publice, de aceea

accesul cetăţenilor de a declanşa acest control constituie un drept al lor consfinţit şi de

legea fundamentală.

4. Caracterul actului şi forţa juridică a acestuia. Actul ce emană de la autoritatea

instituită să exercite controlul de constituţionalitate trebuie să aibă un character definitiv

şi executoriu – este cazul hotărârilor şi a deciziilor Curţii. Efectele acestor acte sunt

după caz efecte “ergo omnes” sau efecte ”inter partes”. Desigur, caracterele actelor şi

efectele acestora sunt afectate de o serie de particularităţi ce diferă de la caz la caz şi care

dimensionează rolul controlului constituţionalităţii legilor, deoarece acesta nu mai poate

fi exercitat în plenitudinea sa şi conform exigenţelor sale27 . De exemplu, hotărârea Curţii

Constituţionale supusă unei operaţii ulterioare a Parlamentului nu mai este în prezenţa

unui control de constituţionalitate total.

Caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale este stipulat şi la art.

145, alin. 2 al Constituţiei, ce menţionează că: “ Deciziile Curţii Constituţionale sunt

obligatorii şi au putere numai pentru viitor ”.

III. “Modelul european”.

Sentinţa din 2 februarie 1912 a tribunalului din Ilfov, prin care s-a înlăturat pe

motiv de neconstituţionalitate aplicarea unei legi din 18 decembrie 1911, privind

Societatea comunală de tramvaie, Bucureşti, a marcat începuturile controlului

constituţionalităţii legilor în România. Această sentinţă nu a rămas fără ecou în Europa şi

a fost considerată deschizătoare de drumuri în practica juridică europeană, deoarece la

acea vreme nu era unanim acceptat controlul constituţionalităţii legilor28 .

27 Ibidem, p.33.28 Ibidem, p.85.

25

Constituţia din 1923 a instituit în mod expres pe cale jurisdicţională controlul

constituţionalităţii legilor, care trebuia realizat de Curtea de Casaţie şi Justiţie în secţiuni

unite. Controlul pe cale jurisdicţională a apărut pentru prima oară la începutul secolului

precedent în practica Curţii Supreme a S.U.A., drept pentru care a fost denumit “modelul

american” caracterizat printr-un control difuz, realizat doar la speţă29.

Dupa cel de-al doilea război mondial, în Europa a apărut un nou mod de control

al constituţionalităţii legilor denumit modelul austriaco-Kelsenian, devenit apoi “modelul

european”, model ce nu este opus celui American ci este doar diferit de acesta30.

1.Trăsăturile acestui model.

“Modelul European” este grevat de câteva trăsături principale, astfel sintetizate:

a. Acest model prevede separaţia contenciosului constituţional de toate celelalte

jurisdicţii, ceea ce duce la crearea premiselor pentru instituirea unui organ unic şi

specializat în vederea exercitării acestui control de constituţionalitate.

b. Prin “modelul european” se asigură concentrarea contenciosului

constituţional, ceea ce duce la unicitatea interpretării constituţiei, la coerenţă sistemului

juridic, la realizarea egalităţii cetăţenilor în faţa legii31.

c. Conform acestui model, sesizarea Curţii Constituţionale poate fi făcută de

anumite autorităţi, instanţele judecătoreşti, persoanele fizice sau juridice; în ţara noastră,

instanţa înzestrată cu prerogativele controlului de constituţionalitate poate fi sesizată atât

de autorităţi şi instanţe, cât şi de indivizi.

d. În “modelul european” contenciosul constituţional are un caracter obiectiv şi

abstract, deoarece urmăreşte cu exclusivitate, dacă legea, norma,atacată este sau nu este

conformă cu legea fundamentală32.

e. Deciziile Curţii Constituţionale produc de regulă efecte “erga omnes”. Aceste

efecte decurg din caracterul obiectiv al contenciosului constituţional.

29 Ibidem, p.86.30 Ion Deleanu, Drept constituţional si instuţii politice, tratat, vol.I, Ed. “Europa Nova”, Bucureşti, 1966, p. 295. 31 Ion Muraru si Mihai Constantinescu, op. cit., p. 88-9032 Ibidem, p.8933 Ion Deleanu, Justiţia Constituţională, Ed. “Lumina Lex”, Bucuresti, 1995, p. 42 si urmat.

26

f.. O altă trăsătură a Curţii Constituţionale este “singularitatea” ei 33. Această

singularitate este dată de faptul că această curte se află în faţa aparatului jurisdicţional

obişnuit, neexistând legături structurale între acestea.

Toate aceste trasături au contribuit la afirmarea “modelului european” şi la

impunerea acestuia în faţa “modelului american”, într-un timp relativ scurt. Dar, desigur

şi “modelul european” va mai suferi în timp modificări şi evoluţii datorită progresului

social.

Ţinând cont de aceste trasături ale “modelului european” rezultă că în România,

Curtea Constituţională se integrează acestui model, deoarece acesta a dovedit o

eficacitate mult mai mare, în special în apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi în

asigurarea egalităţii acestora în faţa legii.

CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR

ÎN ROMÂNIA

I. Necesitatea instituirii controlului de constituţionalitate.

Instituţia controlului constituţionalităţii legilor este în epoca actuala destul de

larg răspândită, datorită rolului pe care aceasta s-a dovedit că îl are în cunoaşterea cât mai

apropiată a vieţii constituţionale şi deci implicit, a vieţii statului ce promovează o astfel

de instituţie. Controlul constituţional reprezintă pilonul de bază al statului de drept, fiind

în acelaşi timp instituţia ce, prin mijloacele şi tehnicile sale, vine să corecteze şi să

completeze neajunsurile acestuia. Instituţia controlului constituţionalităţii legilor este

3

27

chemată să consolideze poziţia statului de drept, prin transformarea “lozincilor” acestuia

în adevăr palpabil.

Din constituţie se desprind idei ca: ”suveranitatea naţională”,”stat

constituţionalist”,”supremaţia constituţiei”, ”separaţia puterilor în stat”etc., idei cărora

instituţia controlului de constituţionalitate trebuie să le dea viaţă,pentru ca acestea să nu

rămână “literă moartă” înscrisă în constituţie1.

Existenţa controlului constituţionalităţii legilor este necesară pentru a verifica

permanent, că viaţa unui stat să nu se desfăşoare, sub nici unul dintre aspectele ei, în

afara constituţiei. Un astfel de rol nu este uşor de îndeplinit, dar nici de neîndeplinit,

deoarece atât constituţia cât şi instituţia controlului constituţionalităţii legilor nu au

procesul de evoluţie şi dezvoltare perfect încheiat.

Această instituţie este necesară României actuale şi datorită perioadelor trecute,

în care ea a cunoscut câteva tipuri de instituţii ale controlului de constituţionalitate care,

pe rând, şi-au dovedit neajunsurile şi neputinţa. În momentul actual, controlul

constituţionalităţii legilor din România este consacrat de art. 144 al Constituţiei din 1991.

Acest control are nevoie de o identificare a sa cu “modelul european” pentru a nu se

ajunge la o întelegere greşită a valorilor democratice, pentru a fi exclusă o interpretare

greşită a constituţiei.

Aşadar, pentru ca legea fundamentală a statului să fie respectată atât de cetăţenii

lui cât şi de guvernanţii acestuia, este necesară existenţa unei sancţiuni a violării regulilor

constituţionale. De asemenea, este necesară instituirea acestui control de

constituţionalitate a legilor, pentru a fi înlăturate toate regulile juridice neconstituţionale,

ceea ce duce la concluzia că un act contrar constituţiei nu poate fi lege.

II.Controlul consituţionalităţii legilor – Curtea Constituţională.

Legea este expresia “voinţei generale”, ea reprezintă suveranitatea naţională,

ceea ce duce la ideea că legea este incontrolabilă sau mai bine zis, că un eventual control

al constituţionalităţii legilor nu şi-ar avea nici locul, nici rolul aici. Dar, legea nu exprimă

această voinţă generală decât respectând constituţia, care este şi ea expresia voinţei

28

generale, dar este şi fundamentul legilor ţării, este prin urmare “o lege cu puteri la pătrat”.

Aşadar, constituţia trebuie să se impună tuturor celorlalte legi, pentru că ierarhia

normelor juridice să nu devină inutilă, iar înfăptuirea şi garantarea drepturilor şi a

libertăţilor să nu rămână simple aspiraţii, simple deziderate.

Prima chestiune care trebuie să reţină atenţia celui care cercetează instituţia

controlului constituţionalităţii legii este noţiunea de control al constituţionalităţii legilor.

În această ordine de idei trebuie să observăm că doctrina juridică este, în principiu, de

acord cu includerea principiului constituţionalităţii legilor în principiul legalităţii, ca parte

componentă a acestuia din urmă. Fără a intra în analiza conţinutului legalităţii ca

principiu fundamental de organizare si funcţionare a sistemului organizării politice,

trebuie să arătam că acesta presupune ca elaborarea actelor normative să se facă de

organele competente, după procedura prestabilită, cu respectarea dispoziţiilor din actele

normative emise de organele statului care, indiferent de categoria din care fac parte,

ocupa o poziţie superioară celor emitente în sistemul statal respectiv. Este în mare măsură

admis că principiul legalităţii, ca principiu fundamental de organizare şi funcţionare a

sistemului organelor statului, implică respectarea tuturor actelor normative. Faţă de

această situaţie şi legea ordinară trebuie să fie conformă constituţiei, pentru a îndeplini

condiţia de legalitate. Constituţionalitatea legii nu înseamnă în fond altceva decât cerinţa

de legalitate a legii, în sensul ca legea să se adopte cu respectarea normelor

constituţionale, atât în spiritul cât şi în litera lor.

Controlul constituţionalităţii legilor = activitatea organizată de verificare a conformităţii

legii cu constituţia, iar ca instituţie a dreptului constituţional cuprinde regulile privitoare

la autorităţile competente a face aceasta verificare, procedura de urmat şi masurile ce pot

fi luate după realizarea acestei proceduri.

De principiu, controlul constituţionalităţii legilor priveşte numai legea ca act

juridic al parlamentului sau actele normative cu forţă juridică egală cu a legii. Sunt acte

normative cu forţă juridică egala cu a legii acele acte juridice care, deşi sunt emise de alte

autorităţi decât parlamentul, intervin şi reglementează relaţii sociale de domeniul legii şi

pot modifica, suspenda sau abroga o lege. Asemenea acte sunt rezultatul fenomenului de

delegare legislative, se regăsesc in mai toate sistemele constituţionale, cel mai adesea sub

denumirea de decrete-legi, decrete cu putere de lege sau ordonanţe.

29

Celelalte acte normative, provenind de la autorităţile executive, sunt emise în

executarea legilor şi nu pot fi supuse aceluiaşi regim juridic ca şi legile.

Actele administrative nu pot conţine reglementări primare iar controlul legalităţii lor se

realizează prin mijloace obişnuite de control, inclusiv pe calea contenciosului

administrativ. Cât priveşte actele organelor judecătoreşti, regimul lor juridic este iarăşi

diferit, problema controlului constituţionalităţii lor nepunându-se în aceiaşi termeni ca şi

pentru actele normative legislative sau de executare. Organele judecătoreşti nu emit

norme juridice; de principiu, ele doar aplică legea, iar controlul legalităţii actelor juridice

emise de aceste autorităţi se efectuează în cadrul controlului judiciar, care Ie este specific.

Se pune problema a şti dacă şi proiectele de legi pot fi astfel verificate. Trebuie precizat

aici că această problemă cunoaşte soluţii diferite, în funcţie de prevederile concrete ale

diverselor constituţii, unele prevăzând şi controlul constituţionalităţii proiectelor de legi.

Urmează sa observam însă că acesta nu este un control veritabil, căci procedura de

elaborare a legilor cuprinde implicit si obligaţia de verificare a constituţionalităţii lor.

Desemnarea unui organism special pentru verificarea constituţionalităţii proiectelor de

legi este o măsură de siguranţa în plus, ea poate fi imaginată ca un aviz special în

procesul elaborării legii.

Controlul constituţionalităţii legilor este rezultatul unor realităţi statale şi juridice,

dar în acelaşi timp el este şi garanţia unor structuri şi principii constituţionale.

Funcţiile acestui control sunt azi incontestabile, prin ele urmărindu-se, în principal,

garantarea supremaţiei constituţiei. Aplicarea directă a normelor constituţionale la

relaţiile sociale necesită existenţa unui mecanism regulator, prin care să fie asigurată

efectivitatea acestor norme şi trăsătura lor specifică de a avea forţa juridică supremă.

Această supremaţie implică şi garantarea separaţiei/echilibrului puterilor în stat, precum

şi protecţia drepturilor fundamentale ale omului.

Controlul constitutionaliatatii legilor apare ca o garantie pentru pacificarea vietii politice

si autentificarea schimbarilor si alternantelor politice. El permite exprimarea eficienta a

opozitiei parlamentare, caci daca adoptarea sau modificarea unei Constitutii se poate

realiza cu votul a cel putin doua treimi dintre parlamentari, adoptarea si modificarea unei

legi presupun un cvorum si o majoritate de adoptare mai mici.

30

2. Organe de stat competente a controla constituţionalitatea legilor şi clasificarea

controlului pe acest criteriu

Apariţia situaţiilor in care legile ordinare contraveneau Constitutiei a pus problema, atat

pt doctrina cat si pt legiuitor, gasirii solutiei de remediere, in primul rand prin satbilirea

autoritatii competente a verifica constitutionalitatea legilor.

Solutiile oarecum diferite, folosite azi in lume sunt expresia acestor cautari si indeosebi

expresia dilemei in fata carora s-au aflat cei ce trebuiau sa decida si anume daca este bine

ca acest control sa revina tot Parlamentului sau sa revina unei alte autoritati publice.

In functie de organul de stat chemat a verifica constitutionalitatea legilor, doctrina

juridica desigur a clarificat acest control.

Intr-o opinie ar exista 3 forme de control:

- controlul prin opinia publica - controlul elementar, cuprinde reactia opiniei publice la

violarea Constitutiei. Acesta forma de control si-a gasit fundamentul in Constitutia

franceza din 1793.

- controlul politic – este realizat de autoritatile constituite ale statului

controlul jurisdictional

Se considera in aceasta opinie ca cel mai eficient si mai ales cel mai conform cu natura

lucrurilor este controlul constitutionlitatii legilor exercitat prin judecatori.

Intr-o a doua opinie, controlul constitutionalitatii legilor ar cunoaste 3 forme si anume:

-controlul parlamentar

- controlul politic este exercitat de un organ cu caracter politico-statal si care

functioneaza independent si in afara Parlamentului

- controlul jurisdictional se realizeaza fie prin instantele ordinare fie prin jurisdictiile

speciale

Intr-o a treia opinie, in functie de organul competent, controlul constitutionalitatii legilor

cunoaste 2 forme:

-controlul exercitat de adunarile legiuitoare

31

- controlul exercitat de organe din afara lor

Intr-o a patra opinie, se considera ca cea mai potrivita clasificare a controlului

constitutionalitatii legilor, in raport cu organele care il exercita, este aceea care distinge

intre:

- control realizat printr-un organ politic

- control exercitat printr-un organ jurisdictional

Aceasta clasificare are avantajul de a evoca si procedura diferita dupa care se realizeaza

controlul si permite o abordare sistematica a institutiei analizate.

Controlul constitutionalitatii legilor exercitat printr-in organ politic

Aici vom cuprinde atat ctrl exercitat de catre organele legiuitoare cat si cel exercitat de

organe de stat, altele decat cele legiuitoare.

In ceea ce priveste dreptul Parlam de a verifica constitutionalitatea legilor, unii il

considera un ctrl autentic si in acelasi timp un autocontrol, caci Parlamentul fiind acela

care uneori voteaza si Constit este cel mai in masura sa aprecieze concordanta dintre

legea si Constit pe care le-a adoptat.

Trebuie adaugat ca, desi Parlam este structura fundamentala a democratiei

constitutionale, este exagerat sa i se ceara sa-si recunoasca o greseala in elaborarea unei

legi si ca atare credibilitatea unui asemenea ctrl este discutabil.

Astazi in lume ctrl constitution legilor printr-un organ politic si mai ales prin Parlamente

se realizeaza m rar.

In Franta, ctrl constitutionalit legilor este exercitat de catre Consiliul constitutional care

cuprinde, pe de o parte, fostii presedinti ai republicii in viata si, pe de alta parte, membri

desemnati pt 9 ani si al carormandat nu poate fi reinnoit.

Controlul constitutionalitatii legilor exercitat printr-un organ jurisdictional

Acest control este exercitat sau de organe, altele decat cele judecatoresti. Interes deosebit

a prezentat si prezinta controlul judecatoresc al constitutionalitatii legilor. Dreptul

judecatorilor de a decide asupra constitutionalitatii legilor a fost sau contestat sau admis

de doctrina juridica.

32

Dreptul judecatorilor in verificarea conformarii legilor cu Constit s-a justificat plecandu-

se de la menirea judecatorilor de a interpreta si aplica legile si de a aplica sanctiuni in

cazuri de incalcare a legii.

De asemenea, dreptul judecatorilor in verificarea conformitatii legilor cu Constit s-a

justificat prin teoria separatiei puterilor in stat, care implica o anumita colaborare a

puterilor in vederea realizarii acelorasi scopuri.

In aceasta ordine de idei s-a considerat ca cele 3 puteri se echilibreaza si se controleaza

reciproc, ca ele nu se afla intr-o stare de totala independenta una fata de cealalta si ca

numai aceasta colaborare si control reciproc asigura “legala si buna lor functionare”.

Astfel, puterea judecatoreasca poate si trebuie sa controleze puterea legiuitoare si puterea

executiva.

Un alt argument pleaca de la necesitatea verificarii daca legiuitorul a actionat in limitele

competentei sale constitutionale.

Alte forme de control al constitutionalitatii legilor

In afara formelor de control observate mai inainte si care se stabilesc in functie de

organul de stat chemat sa verifice constitutionalitatea legilor, mai pot fi stabilite si alte

forme de control.

In functie de modul cum este inscris in Constit ctrl constitutionalitatii legilor, poate fi :

- Ctrl explicit – atunci cand in mod expres Constit il prevede. In aceasta situatie, Constit

poate numai sa inscrie in mod expres obligatia verificarii constitutionalitatii legilor sau

poate, pe langa aceasta, indice si organul competent si eventual procedura de urmat. Ctrl

explicit intalnim in Rom, Franta, Elvetia, Austria.

Ctrl implicit – atunci cand Constit nu-l prevede in mod expres, dar el exista implicit ca

urmare a principiului legalitatii. Un ctrl implicit a constitutionalit legilor a existat in

dreptul nostru in perioada 1944-1965.

In functie de momentul in care se efectueaza, controlul constitutionalitatii legilor se

divide in :

-Ctrl anterior adoptarii legilor – denumit si ctrl prealabil, preventiv sau a priori, se

exercita in faza de proiect al legii. Acest ctrl este m mult o garantie de legalitate si deci si

33

de constitutionalitate. El nu este un veritabil ctrl al constitutionalitatii, caci atata timp cat

legea nu este adoptata, proiectul poate fi imbunatatit chiar de initiator, sau poate fi

abandonat.

-Controlul posterior adoptarii legilor – denumit si a posteori, se exercita asupra legilor

deja adoptate sau asupra actelor cu forta juridica egala cu a legii. Acesta este veritabilul

control al constitutionalitatii legilor.

In functie de modalitatea prin care se initiaza, controlul constitutionalitatii legilor poate

fi:

-controlul pe calea actiunii – este considerat a fi un procedeu ofensiv, care permite

atacarea unei legi in fata unei instante determinate, careia i se cere sa examineze

validitatea constitutionala a unui act juridic si, eventual, sa pronunte anularea lui daca a

fost gasit neconstitutional

-controlul pe cale de exceptie – este considerat a fi un procedeu defensiv, cand pentru a

ataca trebuie sa astepti ca legea sa ti se aplice

In functie de criteriul sistemic exista :

-modelul american de justitie constitutionala – presupune realizarea controlului

constitutionalitatii legilor de catre tribunalele obisnuite (toate instantele judecatoresti

dintr-un stat), un control posterior, efectuat pe cale de exceptie si care se finalizeaza prin

hotarari judecatoresti care au caracter obligatoriu numai pentru partile care au participat

la respectivul proces

-modelul european de justitie constitutionala – presupune realizarea controlului

constitutionalitatii legilor de catre autoritati special abilitate, denumite tribunale sau curti

constitutionale, se poate realiza, in egala masura si pe cale de actiune si pe cale de

exceptie, poate opera fie anterior, fie ulterior intrarii in vigoare a legii si se finalizeaza

prin decizii care beneficiaza de autoritate absoluta de lucru judecat

Constitutionalizarea dreptului, consecinta a controlului constitutionalitatii legilor

34

Principalul efect al suprematiei Constitutiei si al existentei controlului constitutionalitatii

legilor realizat de catre o autoritate jurisdictionala il constituie constitutionalizarea

dreptului. Acesta este un fenomen juridic complex, ce afecteaza in ansamblul sau un

sistem juridic, prin interactiunea care se stabileste intre normele juridice ale legii

fundamentale si celelalte norme juridice, de rang inferior Constituţiei.

Constitutionalizarea dreptului = proces general, ce presupune o anumita durata de timp,

inceput odata cu adoptarea Constituţiei si continuat in special sub controlul jurisdictiei

constitutionale special creata chiar de legea fundamentala pt garantarea suprematiei sale,

proces care afecteaza treptat toate ramurile sistemului juridic

Constitutionalizarea dreptului consta in interpretarea progresiva a normelor din

Constitutie si a celor de rang inferior Constitutiei si se mabnifesta prin existanta a 2

fenomene: unul ascendent – de sporire cantitativa a normelor constitutionale si altul

descendent – de aprofundare a acestor norme.

Ca o consecinta directa a constitutionalizarii dreptului, transformarea acestuia sub

influenta legii fundamentale se traduce prin deducerea unor noi norme juridice pe baza

celor deja existente, prin anularea normelor juridice contrare Constituţiei si prin

interpretarea si aplicarea normelor juridice astfel incat ele sa fie conforme cu cele

cuprinse in legea fundamentala. In aceasta transformare a intregului sistem juridic sunt

implicate atat autoritatile statale, legislative si judecatoresti, cat si autoritatile care

infaptuiesc justitia constitutionala.

Curtea Constitutionala a Romaniei

1. Controlul Constituţionalităţii în România

În România, controlul Constituţionalităţii işi găseşte reglementarea în art. 142-

147 din Constituţie, precum şi în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea

Curţii Constituţionale, cu modificările din anul 1997.

În dezvoltarea dispoziţiilor Constituţionale şi legale, Curtea Constituţională şi-a adoptat

Regulamentul de organizare şi funcţionare. Dispoziţii privind competenţa Curţii

35

Constituţionale mai sunt şi în alte legi, ca de exemplu în Legea nr. 69/1992 pentru

alegerea Preşedintelui României.

Constituţia României încredinţează controlul Constituţionalităţii unei autorităţi publice

denumite Curtea Constituţională. Aceasta este formată din 9 judecători numiţi pentru o

durată de 9 ani, fără posibilitate de prelungire sau reînnoire a mandatului, trei de către

Camera Deputaţilor, trei de către Senat, trei de către Preşedintele României. Preşedintele

Curţii Constituţionale este ales, dintre judecătorii Curţii, de către aceştia, prin vot secret,

pentru o durată de 3 ani.

Membrii Curţii Constituţionale, se reînnoiesc, la fiecare 3 ani cu cate o treime, procedeu

ce permite îmbinarea experienţei şi continuităţii cu noile tendinţe.

Condiţiile Constituţionale pentru a putea Candida la funcţia de judecător al Curţii

Constituţionale sunt următoarele:

- pregătire juridică superioară - înaltă competenţă profesională

- o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul superior juridic

In activitatea lor judecătorii sunt independenţi si sunt inamovibili pe durata mandatului.

Ei nu pot fi traşi la răspundere pentru opiniile si voturile exprimate la adoptarea soluţiilor.

De asemenea, judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţi sau trimişi in judecată

penală ori contravenţională decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei

Deputaţilor, al Senatului sau a Preşedintelui României, după caz, si la cererea

Procurorului General.

Activitatea Curţii Constituţionale nu priveşte numai controlul Constituţionalităţii

legilor, ci cuprinde si alte domenii, desigur in strânsa legătura cu aplicarea si respectarea

Constituţiei.

De aceea având in vedere complexitatea si natura atribuţiilor Curţii Constituţionale,

precum si procedurile potrivit cărora îşi realizează aceste atribuţii ea poate fi considerată

o autoritate publică politico-jurisdicţională. Caracterul politic rezulta din modul de

desemnare a membrilor Curţii Constituţionale, precum si din natura unor atribuţii,

caracterul jurisdicţional rezultând din principiile de organizare si funcţionare, precum si

din alte atribuţii si proceduri. Curtea Constituţionala este garantul suprem al Constituţiei.

Ea este unica autoritate jurisdicţionala constituţionala din România si este independenta

36

fata de orice alta autoritate publica, iar competent sa nu poate fi contestata de nici o

autoritate publica.

2. Actele supuse controlului de Constituţionalitate

In sfera controlului de constituţionalitate intra următoarele acte:

legile ca acte juridice ale Parlamentului

tratatele sau alte acorduri internaţionale

iniţiativele de revizuire a Constituţiei

regulamentele Parlamentului

ordonanţele guvernului

iniţiativele legislative populare

Legile

Cat priveşte legile se disting doua situaţii exprimate printr-un control

prealabil si printr-un control posterior.

Controlul prealabil se exercita asupra legilor votate de către Parlament, dar înaintea

promulgării lor de către Preşedintele României. Curtea Constituţionala poate proceda la

control dar numai la sesizarea uneia dintre autorităţile publice prevăzute de către

Constituţie si anume: Preşedintele României, preşedinţii celor doua Camere, Guvernul,

înalta Curte de Casaţie si Justiţie, Avocatul Poporului, cel puţin 50 de deputaţi sau cel

puţin 25 de senatori. Ca atare este exclus controlul din oficiu.

Cea de a doua situaţie priveşte controlul posterior Constituţionalităţii legilor (adică legile

intrate in vigoare). Acest control se realizează pe calea excepţiei de neconstituţionalitate.

Nu pot face obiectul excepţiei prevederile legale a căror Constituţionalitate a fost stabilita

pe calea controlului prealabil sau prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o

decizie a Curţii Constituţionale. Excepţia de neconstituţionalitate este un procedeu juridic

ce permite accesul cetăţenilor la Curtea Constituţionala si aceasta cale are o deosebita

importanta.

37

Tratatele sau alte acorduri Internaţionale

Atribuţie adăugata competenţei Curţii Constituţionale prin revizuirea Constituţiei

din 2003, verificarea Constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale trebuie

corelata cu prevederea art. 11 alin. (3), si ea noua, prin care se dispune ratificarea unui

tratat internaţional ce ar cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei numai după revizuirea

acesteia din urmă. Aceasta înseamnă ca in cadrul procedurii de ratificare a tratatelor sau

altor acorduri internaţionale o etapa obligatorie este verificarea conformităţii acestora cu

prevederile Constituţionale anterior aprobării acestora de către Parlament. Aceasta

verificare nu se exercita de Curtea Constituţionala din oficiu, ci numai la sesizarea unor

subiecte de drept limitativ şi anume: unul din preşedinţii celor doua Camere sau un număr

de cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori, in cazul in care se constata o

contrarietate intre dispoziţiile tratatului sau acordului internaţional si cele ale legii

fundamentale pentru ca ratificarea sa fie posibila este necesara mat întâi revizuirea

Constituţiei.

Iniţiativa de revizuire a Constituţiei

Legile constituţionale formează obiectul singurei atribuţii exercitate de Curtea

Constituţionala din oficiu.

In legătura cu aceasta atribuţie a Curţii Constituţionale s-ar putea crede ca este un

paradox din moment ce o iniţiativa de acest gen este prin ea însăşi ,,contrara" Constituţiei

atâta timp cat urmăreşte modificarea unor prevederi ale acesteia. De aceea atribuţia

trebuie analizata in coroborare cu textele din Constituţie care privesc revizuirea legii

fundamentale, Curţii Constituţionale revenindu-i misiunea nu de a împiedica iniţiativele

de modificare, ci de a se pronunţa daca ele sunt făcute cu respectarea art. 150 si, desigur,

cu respectarea art. 152 unde sunt prevăzute limitele revizuirii.

Regulamentele Parlamentului

38

Sunt si ele supuse controlului de Constituţionalitate. Controlul constituţionalităţii

regulamentelor Parlamentului se poate efectua numai la sesizarea unuia din preşedinţii

celor doua Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi

sau de cel puţin 25 de senatori.

Ordonanţele Guvernului

Guvernul poate emite ordonanţe. Aceste ordonanţe conţin de fapt norme cu putere de

lege, instituţia ca atare, fiind cunoscuta in teorie si legislaţie ca delegare legislative.

Astfel este firesc ca si ordonanţele sa fie supuse controlului de Constituţionalitate,

aceasta realizându-se insa prin procedeul excepţiei de neconstituţionalitate.

Iniţiativele legislative populare

Iniţiativa legislativă pot avea şi cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot, cu

respectarea, desigur, a unor reguli Constituţionale. Verificarea respectării acestor reguli

Constituţionale in cazul iniţiativei legislative populare revine Curţii Constituţionale.

3. Procedura în faţa Curţii Constituţionale

Procedura jurisdicţională se completează cu regulile procedurii civile în măsura în care

ele sunt compatibile cu natura procedurii in faţa Curţii Constituţionale, compatibilitatea

hotărându-se exclusiv de către Curte. Regulile procedurale cuprind :

sesizarea Curţii Constituţionale

operaţiunile premergătoare şedinţelor

examinarea si deliberarea

comunicarea actelor Curţii

Reguli generale sunt:

sesizarea Curţii Constituţionale se face numai in scris si motivat

39

plenul Curţii Constituţionale este legal constituit numai dacă sunt prezenţi cel puţin doua

treimi din numărul judecătorilor

actele Curţii se adopta cu votul majorităţii judecătorilor

şedinţele Curţii sunt publice, in afara de cazul in care, din motive întemeiate, Curtea

hotărăşte şedinţa secretă

părţile au acces la lucrările dosarului

autorităţile publice, instituţiile, regiile autonome, societăţile comerciale si orice alte

organizaţii au obligaţia sa comunice Curţii, la cererea acesteia, informaţiile, documentele

si datele pe care Ie deţin

cererile adresate Curţii sunt scutite de taxa de timbru

1. Procedura controlului constituţionalităţii legilor

Procedura controlului constituţionalităţii legilor diferă după cum ne aflam in faţa

controlului prealabil sau in faţa controlului posterior, realizat aşadar asupra unei legi deja

intrate in vigoare. Suntem de fapt in prezenta a doua proceduri diferite cat priveşte

sesizarea, rezolvarea si comunicarea soluţiilor.

Procedura in cazul controlului prealabil de constituţionalitate

In aceasta situaţie Curtea Constituţionala poate acţiona numai dacă este sesizata. Ea nu se

poate sesiza din oficiu. Cat priveşte subiectele de drept

care pot sesiza Curtea Constituţionala acestea sunt: Preşedintele României, preşedinţii

uneia din cele doua Camere ale Parlamentului, Guvernul Înalta Curte de Casaţie si

Justiţie, Avocatul Poporului, un număr de cel puţin 50 de delegaţi sau de cel puţin 25 de

senatori.

Sesizarea adresata Curţii Constituţionale trebuie sa fie scrisă si motivată. In Legea

privind organizarea si funcţionarea Curţii Constituţionale sunt prevăzute detaliile

procedurale pentru ca cei îndreptăţiţi la sesizare sa ia cunoştinţă de conţinutul legii si sa

poată acţiona. Astfel, cu 5 zile înainte de a fi trimisa spre promulgare, legea se comunică

40

Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, Avocatul Poporului si se depune la

secretarii generali ai celor doua Camere. Pentru legile adoptate, in procedură de urgenta

termenul este de numai 2 zile. Operaţiunea depunerii legii la secretarii generali este adusa

la cunoştinţă in plenul fiecărei Camere in 24 de ore de la depunere. Sesizarea făcută de

parlamentari se trimite Curţii in ziua primirii ei de secretarul general de la Camera

respectivă.

In vederea soluţionării cauzei Curtea Constituţionala are o serie de obligaţii, in primul

rând sa comunice sesizarea primita de la una din autorităţile publice care au dreptul sa o

sesizeze tuturor celorlalte, de la care ea trebuie sa primească un punct de vedere scris

pana la data fixată pentru dezbatere.

Soluţionarea sesizării se realizează prin dezbaterea sa in plenul Curţii Constituţionale.

Potrivit legii dezbaterea de poartă atât prevederilor menţionate in sesizare, cat si asupra

celor de care, in mod necesar si evident nu pot fi disociate.

In urma deliberării Curtea Constituţionala decide cu votul majorităţii judecătorilor, iar

decizia se comunică Preşedintelui României, pentru ca procedura de elaborare a legii sa

se definitiveze. Dacă prin decizie s-a constatat neconstituţionalitatea prevederilor legale,

decizia se comunică preşedinţilor Camerelor Parlamentului pentru a se deschide

procedura prevăzuta de către art. 147 alin. (1) din Constituţie. Decizia se publica in

Monitorul Oficial al României, Partea I-a.

Procedura in cazul judecării excepţiei de neconstituţionalitate

Excepţia de neconstituţionalitate este un procedeu eficient de apărare a drepturilor si

libertăţilor publice, defensiv, in care aştepţi ca legea sa ţi se aplice pentru a o ataca. Prin

ea însăşi excepţia de neconstituţionalitate priveşte un proces sau un litigiu de natura

comerciala declanşat in care atacându-se actul de aplicare concreta a legii, cel interesat

cere sa se constate ca dispoziţia legala pe care se întemeiază actul de aplicare este

neconstituţionala si, ca atare, trebuie înlăturata.

Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicata numai in faţa instanţelor judecătoreşti

sau de arbitraj comercial, de către una din parţi, de către instanţa din oficiu sau de

Avocatul Poporului. Neconstituţionalitatea unei prevederi legale poate fi invocata numai

41

dacă de ea depinde judecarea cauzei, deci numai dacă are legătura directa cu cauza

respectivă.

Doar in asemenea situaţii Curtea Constituţionala poate fi sesizata si numai de către

instanţa in faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate. Instanţa va dispune

acest lucru printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor pentru

susţinerea sau combaterea excepţiei si opinia instanţei asupra excepţiei. Încheierea va fi

însoţita de dovezile depuse de către părţi. Dacă excepţia a fost ridicata din oficiu de

instanţa de judecata sau de arbitraj, încheierea trebuie motivată, cuprinzând si susţinerile

părţilor, precum si dovezile necesare. Instanţa trebuie sa respingă prin încheiere motivată

excepţia inadmisibila si nu mai sesizează Curtea Constituţionala. Declanşarea procedurii

excepţiei de neconstituţionalitate determina suspendarea judecăţii.

Preşedintele Curţii Constituţionale desemnează pe unul din judecători ca raportor. De

asemenea tot el este obligat sa comunice încheierea prin care a fost sesizata Curtea

Constituţionala preşedinţilor Camerelor Parlamentului, Guvernului si Avocatului

Poporului indicându-le data pana la care pot sa trimită punctul lor de vedere.

Curtea hotărăşte cu majoritate de voturi.

Deciziile prin care se constata neconstituţionalitatea unor prevederi legale se comunică

celor doua Camere ale Parlamentului si Guvernului. Toate deciziile se publica in

Monitorul Oficial al României. De la data publicării deciziile sunt general obligatorii si

au putere numai pentru viitor.

2. Procedura controlului constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri

Internaţionale

Controlul constituţionalităţii tratatelor internaţionale nu poate fi decât unul de tip

preventiv. Prin urmare, procedura aplicata in cazul acestuia se va inspira după cea

utilizată pentru verificarea constituţionalităţii legilor înainte de intrarea lor in vigoare.

42

3. Procedura controlului constituţionalităţii iniţiativelor de revizuire a Constituţiei

Aceasta procedura conţine reguli specifice. Proiectul legii de revizuire a Constituţiei

trebuie depus la Parlament. Dar aceasta se poate realiza numai dacă proiectul este însoţit

de o decizie a Curţii Constituţionale. De aceea, înainte de sesizarea Parlamentului,

proiectul se depune la Curtea Constituţionala, care este obligata ca in termen de 60 zile sa

se pronunţe asupra constituţionalităţii sale.

Desigur decizia Curţii se ia in plenul acesteia, se comunică celor care au iniţial proiectul

sau propunerea legislative si se publica in Monitorul Oficial.

4. Procedura controlului constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului

Sesizarea Curţii Constituţionale poate fi făcuta de către unui din preşedinţii celor doua

Camere ale Parlamentului, un grup parlamentar ori un număr de cel puţin 50 de deputaţi

sau de cel puţin 25 de senatori. Dacă sesizarea provine de la parlamentari, Curtea

Constituţionala o comunică in termen de 24 de ore de la înregistrare, preşedinţilor celor

doua Camere, cu precizarea datei când va avea loc dezbaterea. Pana la aceasta data se pot

trimite Curţii punctele de vedere ale birourilor Camerelor. Soluţionarea cauzei se face in

plen, iar decizia se ia cu votul majorităţii judecătorilor. Decizia se comunică si Camerei al

cărei regulament a format obiectul cauzei si se publica in Monitorul Oficial.

5. Procedura controlului constituţionalităţii ordonanţelor Guvernului

Faţa de natura si procedura emiterii ordonanţelor Guvernului, controlul constituţionalităţii

lor este si nu poate fi decât un control posterior. Acest control se realizează prin

mijlocirea excepţiei de neconstituţionalitate.

6. Procedura de constatare a existentei împrejurărilor care justifică interimatul in

exercitarea funcţiei de Preşedinte al României

43

Procedura in aceasta situaţie este nuanţata in funcţie de cauzele care determina

interimatul in exercitarea funcţiei de Preşedinte al României si anume:

vacanta funcţiei

suspendarea din funcţie

imposibilitatea temporara de a-si exercita atribuţiile

In caz de vacanta a funcţiei, aceasta procedura se declanşează la cererea preşedintelui

uneia dintre Camerele Parlamentului sau a preşedintelui interimar, care exercita

atribuţiile Preşedintelui României in perioada cat acesta este suspendat din funcţie.

Dacă Preşedintele României a fost suspendat din funcţie, cererea pentru constatarea

existentei împrejurărilor care justifica interimatul se face de preşedintele care a condus

lucrările şedinţei comune a celor doua Camere ale Parlamentului, in baza hotărârii

adoptate in şedinţa comuna.

Dacă interimatul se datorează imposibilităţii temporare de a-si exercita atribuţiile cererea

se face de Preşedintele României sau de preşedintele uneia dintre Camerele

Parlamentului.

Cererea pentru constatare trebuie însoţita de dovezile necesare, iar

constatarea acestor împrejurări se face in plenul Curţii, cu votul majorităţii judecătorilor.

Curtea Constituţionala are obligaţia de a comunica cele constatate Parlamentului si

Guvernului.

7. Procedura avizării suspendării din funcţie a Preşedintelui României

Sesizarea Curţii Constituţionale in acest caz revine preşedintelui care a condus şedinţa

comuna a celor doua Camere ale Parlamentului, care va

trimite, in copie, propunerea de suspendare din funcţie împreuna cu dovezile pe care se

întemeiază.

După ce este sesizat, preşedintele Curţii Constituţionale, desemnează trei judecători ca

raportori, care vor efectua toate investigaţiile necesare.Judecătorii raportori vor fi

desemnaţi din toate cele trei categorii de judecători, adică unul din cei numiţi de Camera

Deputaţilor, unul din cei numiţi de Senat si unul din cei numiţi de Preşedintele României.

44

Curtea Constituţionala emite avizul, in plenul sau, cu votul majorităţii judecătorilor, in

urma examinării si aprecierii raportului prezentat de către cei trei judecători, a propunerii

de suspendare si a dovezilor existente la dosar.

8. Procedura controlului constituţionalităţii partidelor politice

Sesizarea Curţii Constituţionale se poate face, printr-o contestaţie, de către preşedintele

uneia din Camerele Parlamentului formulata pe baza unei hotărâri adoptate de Camera,

cu votul majorităţii membrilor săi, ori de către Guvern. Legea obliga la motivarea

contestaţiei si desigur la depunerea dovezilor pe care se întemeiază.

Primind contestaţia preşedintele Curţii Constituţionale va desemna un judecător ca

raportor. Acesta va comunică partidului politic in cauza contestaţia si actele doveditoare,

precizându-i data pana la care poate depune un memoriu in apărare, însoţit de dovezile

corespunzătoare. Judecarea contestaţiei revine plenului Curţii Constituţionale si se face

pe baza documentelor si dovezilor menţionate si desigur a raportului judecătorului. La

judecata sunt citaţi contestatorul, partidul politic in cauza, Ministerul Public.

Decizia se ia cu votul majorităţii judecătorilor.

Ea nu este supusa nici unei căi de atac si se publica in Monitorul Oficial. Decizia de

admitere a contestaţiei se comunică Tribunalului Bucureşti, pentru radierea partidului

politic neconstituţional din evidenţa partidelor politice legal constituite.

9. Procedura soluţionării conflictelor juridice de natura Constituţionala

Aceasta noua atribuţie a Curţii Constituţionale va fi desigur reglementata detaliat prin

legea modificata de organizare si funcţionare a jurisdicţiei constituţionale. Fiind vorba de

o atribuţie ce vizează principalele autorităţi ale statului (parlament, autoritate executiva,

autoritate judecătoreasca), sesizarea revine Preşedintelui României, unuia din preşedinţii

celor doua Camere, primului-ministru sau preşedintelui Consiliului Superior al

Magistraturii.

10. Alte proceduri

45

Atribuţiile Curţii Constituţionale privesc si:

- controlul constituţionalităţii iniţiativelor legislative populare

- vegherea la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României si

confirmarea rezultatelor sufragiului

- vegherea la respectarea procedurii de organizare si desfăşurare a referendumului si

confirmarea rezultatelor acestuia

Hotărârile Curţii Constituţionale se adopta in plen, cu votul majorităţii judecătorilor

Curţii.

4. Atribuţiile şi deciziile Curţii Constituţionale

În afara controlului constituţionalităţii unor acte normative Curţii Constituţionale ii revin

si alte atribuţii prin care este împuternicita a se pronunţa asupra constituţionalităţii unor

acţiuni sau masuri întreprinse de către unele autorităţi publice situate la înalte nivele

statale.

1. Atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui

României si de confirmare a rezultatelor sufragiului

In exercitarea acestei atribuţii Curtea Constituţionala:

înregistrează cate un exemplar al propunerilor de candidatura

soluţionează contestaţiile, rezolva contestaţiile împotriva soluţiilor date de către

birourile electorale de circumscripţie in legătura cu împiedicarea unui partid sau a

unei formaţiuni politice, ori a unui candidat de a-si desfăşura campania electorala

primeşte procesele-verbale privind rezultatele alegerilor prezidenţiale si

documentaţia respectivă si validează sau anulează aceste alegeri

publica rezultatul alegerilor prezidenţiale in presa si in Monitorul Oficial

prezintă Parlamentului un exemplar din actul de validare a alegerii Preşedintelui

in vederea depunerii jurământului

46

2. Constatarea existentei împrejurărilor care justifica interimatul in exercitarea

funcţiei de Preşedinte al României si comunicarea celor constatate Parlamentului si

Guvernului

In anumite situaţii, dar stabilite prin Constituţie, apare necesara asigurarea interimatului

in funcţia de Preşedinte al României, deoarece titularul nu mai poate exercita

prerogativele de conducere. Constatarea împrejurărilor care justifica interimatul, aceasta

soluţie provizorie care asigura continuitatea funcţiei, revine Curţii Constituţionale.

3. Avizarea propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României

Constituţia prevede posibilitatea suspendării din funcţie a Preşedintelui României in cazul

in care acesta săvârşeşte fapte grave prin care încalcă prevederile constituţionale. Într-o

asemenea situaţie in care decide Parlamentul se cere si avizul consultativ al Curţii

Constituţionale.

4. Atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea si

desfăşurarea referendumului si de a confirma rezultatele acestuia

Potrivit Constituţiei referendumul se poate organiza in următoarele situaţii:

la cererea Preşedintelui României, după consultarea Parlamentului, în probleme de interes

naţional

pentru demiterea Preşedintelui României

pentru aprobarea revizuirii Constituţiei

5. Rezolvarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic

47

Partidele politice îşi găsesc reglementarea constituţionala in art. 1 alin. (3) care declara

pluralismul politic drept valoare suprema si o garantează, in art. 8 care dezvoltând art. 1

alin. (3) defineşte scopul activităţii partidelor politice, in art. 40 care reglementând

dreptul de asociere stabileşte ce partide sunt sau pot deveni neconstituţionale, precum si

persoanele care nu pot face parte din partidele politice. Potrivit art. 40 din Constitute sunt

neconstituţionale partidele sau organizaţiile care, prin scopurile lor ori prin activitatea lor,

militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a

suveranităţii, a integrităţii sau a independentei României. Constatarea

neconstituţionalităţii unui partid politic revine Curţii Constituţionale.

6. Soluţionarea conflictelor juridice de natura Constituţionala dintre autorităţile

publice

Revizuirea Constituţiei din cursul anului 2003 a adăugat competentei

Curţii Constituţionale si aceasta atribuţie care priveşte toate autorităţile publice de la

nivel central prin care se realizează puterea legiuitoare, cea executiva si cea

judecătoreasca, dar se limitează doar la conflictele juridice de natura constituţionala,

neincluzându-le si pe cele de natura politica sau pe cele care nu sunt de rang

constituţional.

Atribuţia se exercita doar la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii

celor doua Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Suprem al

Magistraturii.

7. Alte atribuţii

Prin revizuirea legii fundamentale enumerarea atribuţiilor constituţionale ale acestei

jurisdicţii s-a transformat din limitativă in enumerativă adăugându-se posibilitatea ca prin

legea organica a Curţii Constituţionale sa fie prevăzute şi ale competenţe decât cele

expres menţionate în textul constituţional . Această modalitate de reglementare permite o

48

mai mare flexibilitate a legii fundamentale, prin aceea ca, în cazul in care ar fi necesara o

eventuala adaptare a reglementarii la realitatea sociala in permanenta schimbare, acest

lucru nu ar mai necesita o revizuire a Constituţiei, ci s-ar putea realiza prin modificarea

legii organice a Curţii. Cu toate acestea intervenţia liberului arbitru al legiuitorului

constituant într-un domeniu ce ţine exclusiv de competenţa puterii constituante, în ultima

instanţa garantul independenţei, jurisdicţiei constituţionale, poate ridica unele semne de

întrebare.

49