1. Conceptul de integrare economică internaţională:noţiuni şi esenţă. Noţiunea de integrare provine din latinescul integro, integrare respectiv integratio care inseamnă a pune la un loc, a reuni mai multe părţi intr-un tot unitar sau in vederea constituirii unui intreg, a restabili, a intregi; in această situaţie, părţile constitutive devin părţi integrante. Le Petit Robert Dictionnaire defineşte integrarea economică ca un proces, prin care un anumit număr de naţiuni crează un spaţiu economic comun. The Penguin Dictionary of International Relations, deasemenea, califică integrarea drept un proces şi un scop. Autorii subliniază că procesul de integrare trebuie să fie neapărat consensual şi voluntar şi să includă toate modalităţile şi instrumentele prin care se realizează o comunitate economică şi politică Le Dictionnaire des sciences economiques prezintă integrarea economică drept un proces care conduce mai multe economii distincte la formarea unui singur spaţiu economic. Aceiaşi idee se desprinde şi din explicaţia noţiunii de „integrare” prezentată in Dictionnaire de l`economie, prima accepţiune fiind „regrupare a activităţilor in cadrul aceleiaşi intreprinderi sau aceluiaşi grup.” In continuare se menţionează insă, că acest termen este utilizat recent mai ales pentru a desemna o apropiere economică intre ţări. B.Balassa defineşte integrarea drept un proces ce urmăreşte suprimarea discriminărilor intre unităţile economice din diferite ţări. Integrarea economică internaţională reprezintă procesul complex de infăptuire a interdependenţelor economice dintre economiile naţionale, proces care se concretizează informarea şi funcţionarea unor organizaţii regionale, subregionale, zonale etc., cu caracter economic al statelor interesate, urmărindu-se dezvoltarea puternică şi adancirea colaborării dintre statele respective. Integrarea economică internaţională poate fi considerată o modalitate calitativ superioară de colaborare economică a ţărilor, un răspuns la problemele complexe şi variate cu care se confruntă statele lumii in condiţiile adancirii interdependenţelor economice internaţionale şi care impun soluţii adecvate de colaborare economică. ESENŢA INTEGRĂRII ECONOMICE INTERNAŢIONALE •Procesul de integrare economică internaţională are la bază instituţionalizarea activităţii de colaborare economică a statelor participante.

•Structura şi mecanismele de funcţionare ale acestor organizaţii integraţioniste trebuie să fie in conformitate cu interesele ţărilor participante privind atat desfăşurarea raporturilor reciproce cat şi relaţiile cu celelalte state ale lumii.

•Implementarea integrării economice internaţionale trebuie să ducă la inlăturarea barierelor şi diverselor forme de discriminare comercială care există intre economiile naţionale.

2. Premisele procesului de integrare economică internaţională. I.Un nivel de dezvoltare asemănător al ţărilor candidate. II.Apropierea geografică a ţărilor ce vor să se integreze şi existenţa frontierelor comune. III.Un nivel inalt de dezvoltare a a relaţiilor economice bilaterale ţi regionale. IV.Existenţa unor tradiţii istorice, probleme şi interese comune ale ţărilor ce vor să se integreze in domeniul economic, social şi politic. V.Voinţa politică a statelor şi naţiunilor liber exprimată. Din punct de vedere istoric constituirea formaţiunilor integrationiste a inceput cu citeva ţări vecine situate pe acelasi continent in propiere una de alta avind comunicatii de transport la baza.

3. Obiectivele integrării economice internaţionale. I.Crearea de premize pentru imbunătăţirea alocării resurselor şi disponibilităţilor acestora datorita reducerii restricţiilor pe care le impune capacitatea pieţelor interne, ea poate stimula astfel creşterea economică. II.Stimularea difuzării mai rapida a tehnologiilor moderne cu impact direct asupra eficientei si competitivităţii. III.Perfecţionarea infrastructurii in ţările membre, optimizand cheltuielile de logistică, de transport si ale operaţiunilor de import-export. IV.Intensificarea concurenţei in cadrul noii pieţe comune. V.Stimularea in stransă legătură cu intensificarea concurenţei a procesului investiţional, atat al investiţiilor interne cat şi celor externe. VI.Contribuirea la dezvoltarea anumitor activităţi care nu sunt posibile in mod eficient de către unele tari in mod individual datorită limitării resurselor disponibile. VII.Facilitarea statelor situate intr-o anumită zonă de a-şi promova şi apăra in comun interesele ameninţate de concurenţi internaţionali puternici.

4. Teoria clasică şi modernă a uniunii vamale. Teoria uniunii vamale reprezintă fundamentul teoriei integrării economice. Uniunea vamală reprezintă un spaţiu economic ai căror membri se angajează reciproc să nu impună nici o restricţie cantitativă aplicand un tarif vamal comun faţă de ţările terţe, precum şi o legislaţie vamală comună. Teoria Uniunii vamale a inregistrat in timp o evoluţie de la concepţia clasică a uniunii vamale, la concepţiunea sa modernă. Teoria clasica a uniunii vamale susţine constituirea uniunilor vamale „pure” ca grupări formate numai prin „corectarea” taxelor vamale ca instrument de protecţie şi politică comercială. Incă in secolul XVII s-a format pentru prima dată in Franţa uniunea vamală, formată din 12 state. Mai tarziu in Anglia, Germania (secolul XIX) , in SUA prin aderarea celor 50 state americane (secolul XIX), Unirea principatelor Romane (secolul XIX). Se pot delimita următoarele uniuni vamale: Uniunea vamală perfectă este o unitate teritoriala intre ale cărei părţi sau ţări, vama este suprimată iar schimburile comerciale cu terţe ţări se fac pe baza unui tarif şi a unei legislaţii vamale comune. Uniunea vamală imperfectă, unde ţările componente i-şi păstrează independenţa lor tarifară sau vamală dar i-şi acordă totuşi in schimburi comerciale importante avantaje diverse. Aici există insă barierele vamale exterioare la graniţele faţă de terţe ţări. Uniunea vamală cu tarifele preferenţiale este instituirea unui regim reciproc de preferinţe pentru anumite produse in cadrul uniunii vamale. In practica mondială formele cele prezentate şi folosite mai frecvent sunt uniunea vamală perfectă şi cea cu tarifele preferenţiale.Teoria modernă a uniunii vamale se referă la aspectele instituţionale ale funcţionarii uniunii vamale (coordonarea structurilor tarifare şi a politicilor comerciale dintre ţările membre), precum şi la aspectele economice rezultate din unificarea vamală (exemplu, creşterea economică diferenţială şi a gradului de bunăstare a populaţiei a statelor membre) Avantajele uniunii vamale moderne: Specializarea in producţie conform teoriei costurilor comparative. Realizarea de economii sinergice şi obţinerea unei eficiente economice. Modificările favorabile in raporturile de schimb. Accelerarea dinamică a dezvoltării economice. Abordările teoretice au constatat că pasul următor, care trebuie urmat după realizarea Uniunii vamale, este Uniunea economică şi monetară. In cadrul acestei etape cele mai importante din principiile integrării economice sunt: I.Politica comună in domeniul industrial, agricol, transporturilor, financiar-monetar şi altele. II.Libera circulaţie a persoanelor şi capitalurilor. III.Crearea unor fonduri speciale pentru finanţarea diferitelor programe comunitare. IV.Asigurarea funcţionării regulilor economiei de piaţă şi concurenţei loiale. V.Armonizarea legislaţiilor naţionale Teoretic, Uniunea economică şi monetara este un pas intermediar in realizarea integrării economice.

5. Etapele procesului de integrare economică internaţională (dupa Bela Balassa). •In anii ’50 ai secolului XX abordările teoretice referitoare la teoria integrării economice s-au soldat cu cel mai cunoscut model de integrare economică. Dezvoltat în special de economistul maghiar Balassa Bela (1928-1991), profesor de economie politică la universităţile Yale şi John Hopkins (Statele Unite) şi consilier la Banca Mondială, acest model arăta că integrarea economică poate fi realizată în şase etape - zonă de schimb cu tarife preferenţiale, zonă de liber schimb, uniune vamală, piaţă comună, uniune economică şi monetară, integrare economică completă. •Cu alte cuvinte, pentru a ajunge la o integrare economică deplină, statele sau entităţile politice care doresc acest lucru trebuie, în primul rând, să încheie acorduri comerciale preferenţiale unele cu altele, apoi să elimine tarifele, cotele şi orice sistem preferenţial dintre ele (zonă de liber schimb), să instituie un tarif extern comun aplicabil statelor terţe (uniune vamală), să adopte politici comune pentru reglementarea producţiei şi să permită libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor pe teritoriul tuturor statelor membre (piaţă comună), să adopte o monedă unică (uniune economică şi monetară) şi, în fine, să îşi unifice sistemele fiscale. •Modelul a fost însă criticat în special în anii '70 şi '80, arătându-se că aceste etape sunt mai degrabă formale decât cronologice sau comportamentale şi că nu ţin cont de interdependenţa necomercială dintre state. Acest fapt a fost confirmat de evoluţia proiectului comunitar, în prezent singurul care a reuşit să realizeze, parţial, o uniune economică şi monetară.

6. Etapele şi formele integrării economice regionale. I.Prima etapă de integrare economică este marcată de crearea Zonei de comerţ preferenţial (cu taxe vamale reduse intre anumite state) II.A doua etapă a procesului de integrare economică este marcată de crearea Uniunii vamale (cu aceleaşi taxe vamale externe pentru ţările terţe şi o politică comercială comună). III.A treia etapă de integrare economică incepe cu fondarea Piaţei unice (cu norme comune privind produsele şi cu libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor, a persoanelor şi a serviciilor). IV.A patra etapă a integrării economice interstatale este marcată de schimburile profunde e au avut loc in patru regiuni importante ale lunii. V.A cincea etapă de integrae economică este marcată de fondarea Uniunii economice şi monetare (o piaţă unică cu o monedă şi o politică monetară comune). VI.A şasea etapă de de integraee economică este marcată de integrarea economică completă (toate elementele enumerate mai sus la care se adaugă politici fiscale şi alte tipuri de politici economice armonizate). La data creării Uniunii Europene , in 1958, sub forma Comunităţii Economice Europene, scopul a fost acela de a realiza o uniune vamală şi o piaţă comună pentru agricultură. Ulterior, această piaţă comună limitată a fost extinsă pentru a se crea o piaţă unică şi pentru bunuri şi servicii, piaţă care a fost realizată, in mare măsură, pană in 1993. In prezent, Uniunea Europeană se află la pasul al cincilea al acestui model. Integrarea economică progresivă nu a inceput odată cu decizia de a crea moneda unică: este vorba despre un proces de lungă durată, care face parte din istoria UE şi constituie una dintre cele mai mari realizări ale acesteia

7. Formele de integrare economică internaţională. Există 5 forme distincte de integrare economică internaţională: Zona de liber schimb, caracterizată prin abolirea obstacolelor tarifare şi netarifare (indeosebi a restricţiilor cantitative), intre statele membre, care işi păstrează, insă, libertatea de acţiune in relaţiile cu terţii (cei din afara zonei).Uniunea vamală faţă de zona liberă de schimb, aduce in plus, adoptarea unui tarif vamal comun al ţărilor membre ale uniunii in relaţiile cu statele non-membre. Uniunea vamală este o grupare a statelor membre care formează impreuna un spaţiu (teritoriu) vamal unic. Uniunea vamală poate fi de 2 feluri: Perfectă (completă), care vizează tot nomenclatorul de mărfuri şi toate poziţiile tarifare, care fac obiectul tranzacţiilor comerciale cu terţe ţări. Imperfectă (incompletă), care vizează parţial nomenclatorul de mărfuri şi unele poziţii tarifare, care fac obiectul tranzacţiilor comerciale cu terţe ţări. Piaţa comună reprezintă o unitate vamală completă, prin introducerea liberei circulaţii a factorilor de producţie. Dezvoltarea aprofundată şi continuu a procesului integraţionist in cadrul grupului ţărilor membre atinge forma de piaţă comună. Ea se evidentiază prin semnarea acordului şi include in sine 4 libertăţi, abolind practic frontierele naţionale a statelor membre pentru libera circulaţie a marfurilor, serviciilor capitalurilor şi forţei de muncă (persoanelor).Uniune economică constituie, pană in prezent, stadiul cel mai avansat de integrare interstatală. Faţă de caracteristicile Pieţei Comune, ea presupune armonizarea politicilor economice (fiscale, monetare etc.) şi sociale.Uniune politică.

8. Caracteristica proceselor de integrare economică internaţională şi exemple ale uniuni economice regionale. •Internaţionalizarea puterilor producătoare

• Specializarea şi cooperarea internaţională

•Principiului internaţionalizării prin intermediul pieţei mondiale de mărfuri

•Creşterea cantităţilor şi îmbunătăţirea calitativă a caracterului comerţului internaţional tradiţional, materializat prin bunuri Exemple:Integrarea economică in America de Nord: Acordul Nord American de Comerţ Liber - NAFTA Integrarea economică in America Latină şi Caraibe - ANDINA Integrarea economică in America de Sud – MERCOSUR Integrarea economică in Asia : Asociaţa Ţărilor din Asia de Sud-Est - ASEAN Integrarea economică in Africa: AEC, ECOWAS, ECCAS, SDAC, EAC, COMESA, IGAD Uniunea Europeană - UE

9. Tendinţele comerţului exterior ale uniunilor economice regionale.

10. Locul şi rolul Uniunii Europene în economia mondială. Influenţa Uniunii Europene pe scena mondială creşte ori de câte ori vorbeşte la unison în problematica internaţională. Negocierile comerciale sunt un bun exemplu în acest sens.În domeniul apărării, fiecare stat rămâne suveran, fie că este membru NATO sau neutru. Cu toate acestea, statele membre ale Uniunii Europene dezvoltă cooperarea militară în vederea misiunilor de menţinere a păcii.Din motive istorice şi de apropiere geografică, sudul Mediteranei şi Africa sunt regiuni cărora Uniunea Europeană le acordă o atenţie sporită (politici privind ajutorul pentru dezvoltare, preferinţe comerciale, ajutor alimentar şi drepturile omului).Pe plan economic, comercial şi monetar, Uniunea Europeană a devenit o mare putere mondială. Acest gigant economic rămâne totuşi, pentru unii, un „pitic politic”. Aceasta este, bineînţeles, o exagerare. Uniunea Europeană are o influenţă considerabilă în cadrul organizaţiilor internaţionale cum ar fi Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), organismele specializate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), şi în cadrul summit-urilor mondiale pentru mediul înconjurător şi dezvoltare.Nu este mai puţin adevărat că statele membre ale Uniunii Europene mai au multe progrese de făcut pe plan diplomatic şi politic, înainte de a se putea exprima la unison în problemele mondiale majore cum ar fi: pacea şi stabilitatea, relaţiile cu Statele Unite ale Americii, terorismul, Orientul Mijlociu şi rolul Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite. Mai mult, sistemele militare de apărare, piatra de temelie a suveranităţii naţionale, rămân sub autoritatea guvernelor naţionale, ale căror legături s-au sudat în interiorul unor alianţe precum NATO.

11. Tendinţele integraţioniste în economia Americii de Nord. Acordul NAFTA. A fost semnat la 17 decembrie 1992 intre SUA, Canada și Mexic . •Suprafaţa totală – 21,78 mln. km2 •Populaţia - 457,3 mln. (2010) •PIB total (2010) - 17.618,0 mld. USD PPT •PIB per capita (2010) – 38.527 USD PPT REALIZĂRI ALE GRUPĂRII NAFTA •NAFTA - North American Free Trade Agreement (NAFTA), l'Accord de libre echange nord americain (ALENA). a fost semnat la 17 decembrie 1992 intre SUA, Canada şi Mexic şi este cea mai mare zonă de liber schimb din lume cu o piaţă de 457 mln. consumatori (2010). •Preambulul acordului expune principiile care constituie fundamentul acestuia. Ţările participante işi exprimă intenţia de a promova creşterea economică prin expansiunea comerţului şi a oportunităţilor investiţionale, creşterea competitivităţii internaţionale cu respectarea protecţiei mediului, dezvoltarea economică susţinută şi protejarea, amplificarea şi punerea in practică a drepturilor forţei de muncă, precum şi imbunătăţirea condiţiilor de muncă in cele trei state. •Tratatul instituind NAFTA prevede ca reducerea tarifelor vamale către zero să se realizeze intr-o perioadă de 10 ani, iar cotele să fie eliminate intr-o perioadă de 15 ani. Pentru Mexic, agricultura a reprezentat un domeniu sensibil şi, de aceea, a fost negociat un acord separat cu SUA şi un altul cu Canada. •NAFTA reglementează barierele tarifare, netarifare şi investiţiile. Se specifică faptul că mărfurile de import provenite din celelalte două naţiuni vor avea acelaşi regim ca şi bunurile naţionale. Fiecare membru NAFTA va excepta unele activităţi de la aplicarea acestui acord.

12. Tendinţele integraţioniste in economia Americii de Sud. Acordul ANDINA •Ţările membre: Bolivia (1969), Colombia (1969), Ecuador (1969), Peru (1969) •Ţările asociate: Argentina (2005), Brazil (2005), Paraguay (2005), Uruguay (2005), Chile (2006) •Ţările cu statut de observator: Spania , Mexico, Panama, Republica Arabă Democratică Saharawi, •Suprafaţa totală - 4,479 mln. Km2 •Populaţia - 101,2 mln. locuitori (2010), Valoarea PIB (USD PPT) – 902,9 mld. USD PPT, •PIB/locuitor – 8.928,6 USD PPT •Niciuna din grupările timpurii nu şi-au atins decat intr-o proporţie minoră scopurile, ele "şi-au pierdut din suflu" in anii '70 şi au intrat in criză in anii '80. •America Latină a practicat pană in anii '80 politica de industrializare prin substituţia importurilor (ISI), prin care se urmărea crearea condiţiilor de creştere economică şi de menţinere a ritmurilor de creştere in concordanţă cu ritmurile de creştere a populaţiei. Această politică de substituţie a importurilor a condus, in practică, la izolare şi o dezvoltare autarhica, cu efecte negative, care au culminat cu declanşarea crizei datoriei externe care a debutat in anul 1982 in Mexic. Acest model a fost inversat ulterior printr-un program de deschidere către exterior, de privatizare a structurilor de stat, etc. •In 1990 s-a declanşat un nou val integraţionist (noul regionalism: ex. crearea MERCOSUR in anul 1991 - Mercado Comun del Sur - Piaţa Comună a Sudului), bazat pe afinitatea statelor care impărţeau aceeaşi regiune şi aveau puternice legături istorice, culturale şi lingvistice, toate dornice să sporească interacţiunea umană, comercială şi politică. Acest avant s-a lovit insă de o serie de aspecte sensibile ale relaţiilor internaţionale - păstrarea suveranităţii, acţiuni individuale, schimbări economice şi politice conjuncturale creatoare de tensiuni. Membri ai MERCOSUR-ului sunt: Argentina, Brazilia, Uruguai, Paraguai şi Chili.

13. Tendinţele integraţioniste în economia Americii de Sud. Acordul MERCOSUR. •MERCOSUR a fost fondată in 26 martie 1991 de Brazilia, Argentina, Uruguay și Paraguay, in urma semnării Tratatului de la Asuncion.

•Bolivia, Chile, Columbia, Ecuador și Peru au statut de membri asociaţi. •La 9 decembrie 2005, Venezuela a fost primită in MERCOSUR ca membru cu drepturi depline. •La 30 decembrie 2005, Bolivia a fost invitată să devină membru cu drepturi depline. • Suprafaţa totală - 12,78 mln. Km2 •Populaţia - 267,4 mln. locuitori (2008) •Valoarea PIB – 2.895 mld. USD PPT, •PIB/locuitor – 14.858 USD PPT Obiectivele generale ale Mercosur sunt: •creșterea randamentului și a productivității pentru cele patru economii, cu •deschiderea piețelor și accelerarea dezvoltării economice •perspective mai bune pentru folosirea mai judicioasă a resurselor disponibile •conservarea mediului •imbunătățirea comunicațiilor •armonizarea și coordonarea politicilor macroeconomice și complementarea diferitelor industrii

14. Tendinţele integraţioniste în economia Asiei de Sud Est. Acordul ASEAN. •Constituită la 8 august 1967 de Indonezia,

•Malaysia, Filipine,

•Singapore și Thailanda. Pe parcurs au aderat Brunei, Burma (Myanmar), Campucia Laos, şi Vietnam.

•Suprafaţa totală - 4,479 mln. Km2

•Populaţia - 601 mln. (2010)

•PIB total (2010) - 3,084 mld. USD PPT

•PIB per capita (2010) - 5131 USD PPT •Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est – ASEAN (Association of South-East Asian Nations) – este una dintre cele mai vechi şi mai importante formule de integrare economică din Asia şi chiar din lume. Asociaţia a fost infiinţată pe 8 august 1967, ca un for de cooperare economică şi politică intre statele Asiei de Sud-Est. Printre membrii fondatori s-au numărat: Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore si Thailanda.•In iulie 1995, in urma summit-ului ASEAN din Hanoi, Vietnamul devine cel de-al 6 membru al acestei grupări. Astfel ţara, care in 1973 se opusese ferm lărgirii ASEAN, grupare pe care o considera din considerente politice de moment un bastion anti - comunist, devine membru deplin. • In prezent din ASEAN mai fac parte, alaturi de cele cinci state fondatoare si Brunei, Cambogia, Myanmar, Laos si Vietnam. Populaţia celor 10 ţări, care intră in prezent in ASEAN este de peste 601 milioane de persoane, ceea ce transformă, potenţial, zona, intr-una din cele mai mari pieţe ale lumii. Alte atuuri ale ţărilor din regiune se referă la faptul că posedă resurse naturale bogate, se intind pe o suprafaţă considerabilă şi se află in apropierea rutelor strategice care leagă Oceanul Pacific de Orientul Mijlociu, Africa si Europa.

15. Tendinţele integraţioniste în economia Africii. •Procesul de integrare in Africa inregistrează cele mai scăzute performanţe. Comunităţile economice regionale africane au mulţi membri, care fac parte din mai multe organizatii in acelaşi timp (din cele 53 de ţări, 27 de ţări fac parte din doua grupari, 18 din 3 grupari, R.D. Congo chiar din patru, iar cele mai multe din doua organizatii). •Integrarea economică este subapreciată de guverne, insuficient finanţată şi, in ciuda unor succese izolate, nu si-a atins obiectivele. In ultimii ani creşterea producţiei la nivelul ţărilor membre, ca şi intensificarea schimburilor comerciale au rămas doar la stadiul de deziderate, ponderea Africii, ca un intreg continent in comertul internaţional fiind sub nivelul unor ţări ca Marea Britanie sau Olanda. Continentul african este „gazda” a nu mai putin de 14 grupari economice intraregionale, din care jumatate au o importanta relativa mai mare: •AMU – Uniunea Araba Magrebiana, cu 5 membri, •COMESA – Piata Comuna a Africii de Vest si de Sud, cu 20 de membri, •ECCAS – Comunitatea Economica a Statelor Central – africane, cu 15 membri, •ECOWAS – Comunitatea Economica a Statelor din Vestul Africii, cu 15 membri, •SADC – Comunitatea de Dezvoltare a Africii de Sud, cu 14 membri, •IGAD – Autoritatea Interguvernamentala de Dezvoltare, cu 7 membri, •CEN-SAD – Comunitatea Statelor Africane din Sahel, cu 18 membri,

16. Geneza ideilor de integrare europeană. Continent al unor popoare aspirand dintotdeauna la identitate naţională şi la afirmarea lor economică, politică şi culturală, Europa a cunoscut o evoluţie conflictuală, caracterizată de rivalităţi comerciale, coloniale şi războaie, ca manifestări ale naţionalismelor exacerbate ce le-au dominat existenţa. Divizarea politică, economică si religioasă a continentului european constituie o permanenţă. Totuşi, deşi divizată, Europa prezintă o constantă – comunitatea civilizaţiei.

Ideea că popoarele europene au valori şi rădăcini culturale comune, care au supravieţuit in istorie tuturor antagonismelor naţionaliste, a generat, chiar din secolul trecut, speranţa intr-o Europă unită, de la oceanul Atlantic la Ural şi de la Marea Mediterană la Marea Nordului.

O conştiinţă europeană, dată de unitatea culturală şi intelectuală axată pe universalismul creştin, constituie, insăşi ideea de Europa. Ea este cea care a animat spiritele luminate ale secolului XIX şi le-a făcut să simtă posibilitatea unităţii in diversitate pe spaţiul european.

Sub forma unor simple idei şi, nu de puţine ori, a unor proiecte concrete, scriitori, filosofi, reprezentanţi ai bisericii, oameni politici şi-au prezentat speranţele şi viziunile lor despre viitorul continentului european. Pot fi citate diverse lucrări religioase, scrierile din “epoca luminilor”, ideile Revoluţiei franceze, memoriile lui Napoleon (1815), discursul lui Victor Hugo despre Statele Unite ale Europei (1848), concepţiile lui Paul Valery despre spiritul european .

17. Ideile de integrare europeană în secolul XIX. Dintre lucrările concrete, detaliate, care se referă la condiţiile, căile şi necesitatea creării unei Europe unite, Edouard Gruter prezintă intr-o colecţie de texte privind ideea de integrare europeană: proiectul păcii perpetue a abatelui St. Pierre, privind Societatea Europeană (1713); principiile şi condiţiile organizării Europei in viziunea lui Saint-Simon (1814); proiectul privind alianţa franco-germană ca premisă a păcii şi unităţii europene – Victor Hugo (1842); argumentarea principiului federativ pentru organizarea Europei de către Proudhon (1863); concepţia lui P.Y.B. Bouchez despre condiţiile realizării unei unităţi federale europene (1831); argumentarea rolului pe care constituirea Statelor Unite ale Europei l-ar putea avea in rezolvarea diferendelor intre statele europene şi pentru triumful păcii şi libertăţii Bakunin (1902). Se poate observa că: ideile de unificare a ţărilor Europei sunt generate determinant de factori politici, respectiv de dorinţa de a menţine pacea şi stabilitatea; proiectele propun o unificare politică intr-un domeniu restrans, in cadrul unor alianţe confederative care să respecte suveranitatea popoarelor; participarea la alianţă presupune opţiunea pentru apărarea unor interese generale şi acceptarea unei limitări a suveranităţii; se propun instituţii independente, cu reprezenanţi ai statelor membre, dar care să acţioneze in favoarea interesului general; uniunea va genera un drept comun care se va impune ţărilor membre; uniunea va funcţiona pe baza principiului proporţionalităţii; sistemul de vot limiteazăşi independenţa şi suveranitatea ţărilor membre. Practic, se regăsesc in aceste proiecte idei şi principii care şi-au dovedit justeţea şi realismul prin aplicarea efectivă in procesul de integrare, ce-I drept, după două secole.

18. Ideile de integrare europeană în secolul XX. După Primul Război Mondial, in perioada interbelică renaşte ideea uniunii europene şi au loc o serie de evenimente care intră prin natura lor in istoria proceselor de integrare vest- europeană. In 1923, la iniţiativa contelui Richard Coudenhove-Kalergi, se constituie la Viena “mişcarea Pan-Europeană”. Rolul ei era să militeze pentru crearea unei confederaţii europene pe fondul reconcilierii franco-germane in scopul apărării de două pericole: unul politic la Est (URSS) şi unul economic la vest (Statele Unite ale Americii). Un alt eveniment avea insă să marcheze această perioadă: propunerea prezentată de Aristide Briand (ministrul de externe al Franţei) in 1929, Adunării Societăţilor Naţiunilor privind elaborarea unui proiect de creare a Statelor Unite ale Europei. Scopul urmărit consta in menţinerea păcii şi prosperităţii prin stabilirea unei legături federale intre popoarele europene. Climatul specific inceputului de deceniu patru face ca proiectul Briand să fie lipsit de finalitate; a rămas totuşi, ca moment de referinţă, un fel de debut in planul procesului de constituire a Comunităţii Europene. Se impune totuşi să remarcăm prudenţa manifestată in propunerea de federalizare. Aristide Briand a ţinut să precizeze că obiectivul este economic iar in plan politic nu va fi afectată suveranitatea naţiunilor. Aşadar, o legătură federală care să nu aducă atingere drepturilor suverane ale statelor membre. Pe un plan restrans, se face şi primul pas concret spre integrare economică in Europa Occidentală, intre Luxemburg şi Belgia, prin Convenţia de instituire a Uniunii Economice Belgiano-Luxemburgheze (UEBL), incheiată la 25 iulie 1921. Ii urmează Convenţia de la Onchy din 1923, prin care UEBL şi Olanda işi propuneau eliminarea restricţiilor comerciale reciproce. Deşi neratificate, aceste convenţii vor conduce la semnarea in 1944 intre cele trei ţări a unei Convenţii vamale şi in 1958 la incheierea tratatului de constituire a Benelux, ca o uniune economică cu un ridicat nivel de integrare.

19. Scurt istoric al creării UE. In 19 iunie 1947 miniştrii de externe francez şi britanic, semnează un comunicat prin care invită 22 de state europene să trimită reprezentanţi la Paris pentru a schiţa un plan de reconstrucţie europeană. Etichetand Planul Marshall drept „imperialism economic american”, Guvernul URSS a refuzat unilateral participarea la acest plan, şi a interzis statelor satelite din Europa Centrală şi de Est să participe la Conferinţa de la Paris. Se produce astfel ruptura decisivă a Europei. Beneficiarele planului vor fi doar ţările Europei Occidentale care, pentru a răspunde ofertei făcute de guvernul american, semnează la Paris in 1948 Convenţia de Cooperare Economică Europeană, constituind OECE (Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică). In 4 mai 1949 a fost fondată Consiliul Europei ca o organizație internațională, interguvernamentală și regională, care a reunit toate statele democratice ale Europei de Vest. Statele fondatoare ale Consiliului Europei sunt: Belgia, Danemarca, Franța, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Suedia și Turcia. Germania s-a alăturat in 1950, şi Austria in 1956 Reconcilierea Franţei şi Germaniei, celor două veşnice rivale era mijlocul prin care se spera in menţinerea păcii pe continent. Importanţa producţiei de cărbune şi oţel, precum şi complementaritatea existentă in acest domeniu intre Franţa şi Germania a făcut ca aici să se pună temelia unei integrări economice ulterioare. La 9 mai 1950, Robert Schuman, la indrumarea lui Jean Monnet, propune Germaniei plasarea ansamblului producţiei franco-germane de cărbune şi oţel sub o autoritate internaţională deschisă participării şi altor ţări ale Europei. Şase ţări (Belgia, Luxemburg, Olanda, Franţa, Germania şi Italia) au acceptat planul şi au semnat la Paris la 18 aprilie 1951 tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.). Prin instituţiile şi mecanismele de funcţionare, C.E.C.O. a reprezentat prima realizare concretă pe drumul unificării Europei pe baze federale. Incepand cu prima Comunitate Europeană (C.E.C.O.), se poate constata tendinţa vest-europenilor de a crea o structură de tip federal care, progresiv, să se substituie vechilor state. Robert Schuman, ministru francez al afacerilor externe, prin oferta făcută guvernului R.F. Germane, nu făcea altceva decat să demareze procesul construirii unei federaţii europene, indispensabilă păstrării păcii In 1955 incepe o nouă etapă in integrarea europeană prin iniţiativa lui Jean Monnet de constituire a unui Comitet de acţiune pentru realizarea Statelor Unite ale Europei. Monnet pleca de la convingerea că simpla cooperare intre state suverane nu este suficientă şi se impune ca statele să delege o parte din puterile lor unor instituţii federale europene. In acelaşi timp, dorita unitate politică depindea de realizarea efectivă a uniunii economice. Factori economici se impletesc cu cei politici deja menţionaţi şi orientează acţiunile viitoare pentru crearea Europei unite. Şase ţări (Belgia, Luxemburg, Olanda, Franţa, Germania şi Italia) vor semna la Roma, in martie 1957, două tratate: unul privind instituirea Comunităţii Economice Europene (C.E.E.) şi al doilea privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). Din acel moment, etape succesive vor accentua treptat gradul de integrare economică a ţărilor vest-europene, scopul final declarat fiind unitatea politică economică a Europei. Primii susținători ai Comunității au fost Jean Monnet, Robert Schuman, Paul-Henri Spaak, Alcide De Gasperi și Konrad Adenauer.

20. Momentele fundamentale ale construcţiei europene. •18 aprilie 1951. La Paris, reprezentanţii Franţei, Italiei, RFG, Belgiei, Olandei şi Luxemburgului au semnat Tratatul privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Tratatul a intrat in vigoare la 23 iulie 1952 şi a expirat la 23 iulie 2002, fiind incheiat pe o perioadă de 50 ani. •25 martie 1957. La Roma au fost semnate Tratatul de constituire a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA/ EURATOM). •4 ianuarie 1960. A fost semnată Convenţia de la Stockholm, care a pus bazele Asociaţiei europene a liberului schimb (AELS). •30 iulie 1962. A intrat in vigoare Politica Agricolă Comună ( PAC). •1 iulie 1968. A fost constituită cu succes Uniunea Vamală. •22 aprilie 1970. A fost semnat Tratatul de la Luxemburg, care a permis lărgirea competenţelor Parlamentului European. •9-10 decembrie 1974. Şi-a desfăşurat lucrările Summit-ul de la Paris. •22 iulie 1975. A fost semnat Tratatul privind consolidarea puterilor bugetare ale Adunării Europene şi crearea Curţii Europene de Auditori. •6-7 iulie 1978. S-a desfăşurat Summit-ul de la Breme, la care s-a propus relansarea cooperării monetare prin crearea unui sistem monetar european (SME). •13 martie 1979. A fost lansat SME. •17-28 februarie 1986. La Luxemburg şi la Haga a fost semnat Actul Unic European (intrat in vigoare la 1 iulie 1987), care a adaptat tratatele de constituire a CEE. •29 mai 1990. Au fost semnate acordurile de instituire a Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare ( BERD). •19 iunie 1990. Au fost semnate acordurile Schengen. •9-10 decembrie 1991. La Consiliul European de la Maastricht a fost decisă crearea Uniunii Europene in baza Comunităţii Europene. •7 februarie 1992. Miniştrii de externe şi miniştrii de finanţe au semnat Tratatul de la Maastricht (intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993). Denumirea corectă a documentului este “Tratatul Uniunii Europene”•2 mai 1992. A fost semnat Acordul privind Spaţiul Economic European (SEE). •26 martie 1995. A intrat in vigoare Convenţia Shengen. •13 -14 decembrie 1996. S-a convocat Summit-ul de la Dublin. •16-17 iunie 1997. S-a convocat Consiliul European de la Amsterdam.). •1 ianuarie 1999. In etapa finală a UEM intră 11 ţări, care adoptă EURO. •26 februarie 2001. A fost semnat Tratatul de la Nisa care a intrat in vigoare la 1 februarie 2003. •1 ianuarie 2002. In cele 12 ţări participante la zona euro a intrat in circulaţie moneda unică. •29 octombrie 2004. La Roma a fost semnată Constituţia Europeană, ratificată de Austria, Belgia, Cipru, Estonia, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Slovacia, Slovenia şi Spania. •13 decembrie 2007. A fost semnat noul tratat al Uniunii Europene – Tratatul de la Lisabona care, conform prevederilor sale, trebuia să intre in vigoare la 1 ianuarie 2009.

21. Personalităţi marcante – promotorii integrării europene. •Jean Monnet (1888-1979); diplomat şi om de afaceri francez, care, împreună cu ministrul de externe Robert Schuman, a inițiat planul pentru crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), şi a fost primul preşedinte al Înaltei Autorităţi CECO. •Robert Schuman (1886-1963); om politic francez; premier (1947-1948) şi ministru de externe (1948-1952). La 9 mai 1950 a rostit discursul (Declarația Schuman) prin care propunea înfiinţarea CECO, zi declarată ulterior "Ziua Europei". •Altiero Spinelli (1907-1986); om politic italian; lider al Mişcării Federaliste Europene. A avut un rol important în crearea Comunității Europene de Apărare şi a fost promotor al Proiectului de Tratat pentru crearea Uniunii Europene. •Alcide De Gasperi (1881-1954); om politic italian; premier (1945-1953). A promovat ideea de unificare europeană prin CECO şi NATO. •Konrad Adenauer (1876-1967); om politic german; cancelar al RFG (1949-1963). A fost iniţiator al CECO, alături de Schuman şi Monnet, şi semnatar al Tratatului de la Elysee. •Walter Hallstein (1901-1982); om politic german; secretar de stat în Ministerul de externe german. A fost iniţiatorul doctrinei Hallstein şi primul preşedinte al Comisiei Comunităţii Economice Europene. În timpul preşedinției sale s-a iniţiat Politica Comună Agricolă, ca pilon al politicii comunitare. •Paul-Henri Spaak (1899-1972); om politic belgian; de 11 ori ministru de externe. A prezidat conferința de la Messina (1955) unde s-a înfiinţat comitetul care a redactat raportul Spaak, care a dus la semnarea Tratatelor de la Roma, de înfiinţare a Comunității Economice Europene. •Jean Rey (1902-1983) om politic belgian; ministru al reconstrucţiei în guvernul belgian. A fost membru al Comisiei Europene (1958-1967) şi i-a succedat lui Hallstein ca Preşedinte al Comisiei (1967-1970). •Johann Willem Beyen (1897-1976); om politic olandez; iniţiatorul Planului Beyen. În calitate de ministru al afacerilor externe, a avut un rol decisiv în crearea Comunităţii Economice Europene. •Sicco Leendert Mansholt (1908-1995); om politic olandez; iniţiatorul Planului Mansholt de restructurare a politicii agricole a Comunităţii Economice Europene. A fost vicepreşedinte (1958-1972) şi apoi preşedinte al Comisiei Europene (1972-1973). •Joseph Bech (1887-1975); om politic luxemburghez; ministru în multe guverne şi premier (1953-1958). A jucat un rol decisiv în timpul conferinţei de la Messina (1955), unde s-a înfiinţat comitetul care a redactat raportul Spaak, care a dus la semnarea Tratatelor de la Roma (1957) de înfiinţare a Comunităţii Economice Europene. •Pierre Werner (1913-2002); om politic luxemburghez; premier şi ministru în multe guverne. A avut un rol decisiv în crearea uniunii economice şi monetare, fiind considerat "tatăl" monedei unice Euro.

22. Principiile de funcţionare şi pilonii UE. •Principiul subsidiarităţii: UE nu trebuie să-şi asume sarcini ce se potrivesc mai bine administraţiilor naţionale, locale sau regionale •Principiul proximităţii: toate nivelurile de guvernare trebuie să aibă drept scop apropierea de cetăţeni, printr-o organizare corespunzătoare a activităţii lor •Principiul parteneriatului: colaborarea şi implicarea în procesul de decizie a autorităţilor de la nivel european, naţional, regional şi local, în vederea realizării unei guvernări solide Comunitate Economică EuropeanăSpaţiul de libertate, securitate şi justiţiePolitica externă şi de securitate