Cornelius Publius Gaius Regalianus în istoriografia românească şi universală12.07.2008, 00:00Autor: Prof. dr. Mihai Popescu, Biblioteca Militară Naţionalăcod Popescu08, 4400   Cunoşteam cercetările profesorului Iosif Constantin Drăgan privind istoria noastră veche şi străveche şi paginile închinate împăratului roman Regalianus, nepot al regelui Decebal, publicate în Mileniul imperial al Daciei (Bucureşti, 1986; tradusă şi în limba engleză), în Istoria Românilor (Bucureşti, 1994) şi în Adevărata istorie a Românilor (Milano, 1996). De asemenea, cunoşteam studiile despre Regalianus elaborate de Ion Pachia-Tatomirescu, de Dan Ion Predoiu şi de alţi istorici participanţi la Congresele Internaţionale de Dacologie. Însă voiam să fac o trecere în revistă a felului în care istoriografia românească şi cea universală reflectă lumina nouă pe care cercetările recente o aduc asupra unuia dintre cei mai controversaţi împăraţi romani de origine traco-iliro-dacă. Ediţiile succesive ale Istoriei României în date şi ale Istoriei lumii în date nu pomenesc numele acestui împărat nici măcar în tabelul cronologic al împăraţilor romani. În recenta lucrare Istoria Românilor, elaborată şi publicată sub egida Academiei Române, în volumul al doilea, intitulat Daco-romani, romani, alogeni, Regalianus este amintit de două ori, la pagina 95, în capitolul Istoria politică a Daciei Romane, printre „numeroşii uzurpatori ce răsar de pretutindeni, susţinuţi de diferite grupuri de armate", „în Pannonia - Ingenuus şi Regalianus, acesta din urmă afirmând că ar fi fost din neamul lui Decebal", şi la pagina 262, în capitolul Sfârşitul stăpânirii romane în Dacia, în total vreo trei rânduri. Autorii antici ai Istoriei auguste au fost mult mai generoşi, alocându-i mai mult de două pagini lui Regalianus, căruia îi fac şi o analiză etimologică a numelui (transmis greşit, probabil de către copişti).Dacă istoriografia românească oficială este atât de parcimonioasă cu nepotul lui Decebal, Enciclopedia Italiană, publicată în vremea lui Mussolini, în anii 1929-1936, deşi nu îi acordă un articol separat, aminteşte contextul politic şi militar în care Regalianus a fost proclamat împărat de către legiunile din Valea Dunării, după capturarea de către regele Persiei Shapur I a împăratului Valerianus, în 260 d. Hr. Enciclopedia Britannica, Enciclopedia Americana, enciclopediile franceze, spaniole şi germane, aflate în marile biblioteci din România, nu amintesc numele "uzurpatorului" Regalianus. Făcând apel la informaţiile oferite de Internet, am consultat o mare parte dintre cele 10.800 de referinţe, multe dintre ele redundante sau irelevante. Coroborând informaţiile tipărite cu cele care circulă doar pe suport electronic, am descoperit o singură carte închinată celor doi "uzurpatori". Este vorba de lucrarea lui Jeno Fitz Ingénuus et Régalien, publicată în 1966, în Franţa (Collection Latine, no. 81), neintrată însă în bibliotecile publice româneşti. Cercetătorul de origine maghiară Jeno Fitz este motivat de un anumit patriotism local, el ocupându-se de Regalianus şi în lucrarea La Pannonie sous Gallien (1976, Collection Latine, no. 148). De fapt, alţi doi numismaţi şi istorici maghiari, Andreas Alföldi şi Gyorgy Alföldi (tată şi fiu), au publicat în perioada 1929-1991 mai multe studii în care Regalianus este amintit cu mândrie. De asemenea, istoriografia britanică şi istoriografia franceză, consacrate lumii romane, readuc în dezbatere contextul politic, militar şi juridic în care Regalianus a fost proclamat împărat. Este vorba de studiul Regalianus (A.D. 260), publicat în 1998, de William Leadbetter, de la Universitatea Edith Cowan, şi de lucrarea lui Yves Roman Împăraţi şi senatori. Istoria politică a Imperiului Roman. Sec. I-IV (Paris, Fayard, 2001, tradusă în limba română la Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2007). Se spune că idealul colecţionarilor de monede imperiale romane este să deţină cel puţin o monedă cu efigia fiecărui împărat cunoscut. În lume, nu există mai mult de douăsprezece astfel de colecţii complete, iar cele circa douăzeci şi cinci de monede cu efigia lui Regalianus şi a soţiei sale Augusta Sulpicia Dryantilla, bătute la atelierul monetar din Carnuntun (astăzi Petronell, în Austria), ar fi una dintre cauzele recunoscute de numismaţi ale rarităţii colecţiilor şi ale interesului crescând pentru epoca şi personalitatea împăratului a cărui efigie o poartă.

REGALIAN

 

     Guvernator al Moesiei, Pannoniei si Daciei cu numele de Regalianus Publius Cornelius (?-260). La scurt timp dupa infringerea uzurpatorului Ingenuus , este proclamat imparat de catre legiunile de la Dunare. In acelasi an respinge o invazie sarmatica. Se considera membru al familiei regale dacice, afirmind ca este ruda cu insusi Decebal. "gentis Daciae, Decebali ipsius, ut fertur, affinis"  -"de neam dacic, fiind , pe cit se spune, ruda cu insusi Decebal" (Scriptores Historiae Augustae, Tyranni triginta,10,8)  Istoria il mentioneaza ca fiind dac din Durostorum si s-a aratat dusman al oligarhiei de la Roma

      Numele lui Publius Cornelius Regalianus pare să fi venit de la Rex, Regis, Regi, Regilianus, aşa cum se arată în Historia Augusta.      Regalianus era un soldat de valoare, cu multă experienţă, aşa cum a arătat-o în cursul diverselor campanii la care a participat. La acestea se mai adăuga şi originea sa dacică, şi faptul că descindea din Decebal, regele dacilor, eroul pe care Traian 1-a învins abia după două crîncene războaie.      În decursul carierei sale militare, cînd ajunsese să deţină comanda militară a armatelor de pe Dunăre, el a restabilit ordinea şi liniştea, respingîndu-i pe barbarii care se obişnuiseră să prade în această regiune. Şi-a ciştigat astfel multă consideraţie şi succesele au dat încredere oamenilor săi.      După unele izvoare, Regalianus a fost făcut împărat de locuitorii din Moesia, în anul 261. După această dată, a luptat cu îndîrjire împotriva sarmaţilor, care ameninţau tocmai această provincie, şi i-a învins atît de cumplit, incit ar fi meritat, după Claudius, triumful ce s-a acordat tuturor marilor generali sau soldaţi victorioşi în războaie. Şi-ar fi meritat şi titlul de Sarmaticus, căci aceştia reprezentau un alt flagel pentru Imperiul Roman, producînd multe neplăceri legiunilor din zona carpato-dunăreană, pe unde treceau spre sud de fluviu. La alegerea lui Regalianus participaseră toate legiunile din Pannonia Superioară: Legiunea a X-a Gemina, Legiunea a XIII-a Gemina şi Legiunea a XlV-a Gemina. Tabăra principală a Legiunii a XIII-a Gemina se afla la Apulum, o unitate a ei fiind cantonată la Durostorum. Moesia, Pannonia, Noricum şi, deci, toate provinciile de pe Dunărea de Mijloc, ţineau să aibă un împărat care să le asigure apărarea, fiind zonele cele mai

expuse, poarta de intrare a barbarilor veniţi din răsărit.      Regalianus a fost căsătorit cu Sulpicia Driantilla, care făcea parte dintr-o familie senatorială, ceea ce i-a determinat pe mulţi istorici să presupună că avea legături printre senatori. Domnia lui Regalianus a fost însă de scurtă durată. Gallienus s-a îndreptat în grabă împotriva lui şi 1-a înfrtnt. După mai multe izvoare, Regalianus ar fi fost ucis în luna august 263, la instigaţia roxolanilor, înrudiţi cu sarmaţii, însă cu acordul tacit al soldaţilor şi locuitorilor din Moesia.

Statul independent al Daciei (Dacoromâniei) întemeiat de Regalian în anul 258. Nemaisuportând exploatarea sângeroasă imperial-romanică, abuzurile funcţionarilor, corupţia etc., din vremea împărăţirii lui Gallienus (253 – 268), în toamna / iarna anului 257 d.H. Valahii (Dacoromânii) din provinciile dunărene, Pannonia, Dacia (Traiană) şi Moesia, s-au răsculat. În fruntea răsculaţilor a trecut chiar guvernatorul Pannoniei, Ingenuus, un destoinic general şi om politic, avându-şi obârşiile între răsculaţi. În valahica-i reşedinţă / „capitală“, Sirmium (azi Sremska Mitrovica), Ingenuus s-a declarat împărat al Vlahilor (Dacoromânilor) din Valea Dunării. În primăvara2 anului 258 d.H., împotriva răsculaţilor („uzurpatorilor“) a pornit prompt împăratul Gallienus cu trupele de represiune. Printre comandanţii cavaleriei, participanţi la înăbuşirea în sânge a răsculaţilor, se afla şi valahul (dacoromânul) Marcus Acilius Aureolus (cf. RDGIR, 59). Ingenuus moare în bătălia pentru independenţă de la Mursa (azi, Osjek-Croaţia – cf. Fontes, II, 105). Gallienus îşi arată neasemuita-i cruzime faţă de Vlahii răsculaţi, îndeosebi faţă de cei din Moesia, ordonând şi condamnarea la moarte a rudelor insurgenţilor, ceea ce a stârnit mari nemulţumiri şi în rândurile armatelor imperiale, având majoritatea comandanţilor ridicaţi dintre Valahi / Dacoromâni, cât şi preponderenţă dacoromânească între războinicii de rând. Spre a diminua tensiunea acumulată în armatele imperiale, în rândurile militarilor valahi, către sfârşitul primăverii anului 258, Gallienus a fost nevoit să numească în funcţia de comandant suprem al armatelor dunăreano-balcanice pe generalul Regalian.

<!--[if !vml]-->

    

Fig. 1. Dacia (Dacoromânia) lui Regalian (258 – 268 / 270 d.H.), strănepotul regelui-erou Decebal.

 

Documentele ni-l arată pe Regalian drept comandantul forţelor armate din ducatul Illyriei, sintagmă3 prin care erau desemnate provinciile imperial-romanice din spaţiul pelasgo-daco-thracic (valahic / dacoromânesc): Thracia, Moesia, Dacia (Dacia lui Decebal = Dacoromânia Nord-Dunăreană), Dalmaţia şi Pannonia – «...dux factus est et dux totius Illyrici. Habet in potestatem Thracios, Moesos, Dalmatos, Pannonios, Dacos exercitus.» (SHA, 146). Regalian – aidoma străbunului său, regele-erou de la Sarmizegetusa, Decebal –  s-a evidenţiat ca mare strateg; în Scriptores Historiae Augustae, istoricul Trebellio Pollio, subliniază că Regalian «totdeauna a fost un bărbat priceput în treburile militare» / «vir in re militari semper probatus»; «a purtat cu vitejie multe lupte împotriva Sarmaţilor» / «hic tamen multa fortiter contra Sarmatas gessit»; «se spune că el era de neam dacic, fiind chiar rudă cu însuşi Decebal» / «...gentis Daciae, Decibali ipsius, ut fertur, adfinis»; «...ceea ce arată că era demn de a împărăţi» / «...quod dignus videretur imperio» (ibid.).

 

La 21 iunie 258, o dată cu intrarea în sacra săptămână a războinicilor Zalmoxianismului, a celor cu ştiinţa de a se face nemuritori, Valahii (Dacoromânii) s-au hotărât să continue lupta declanşată sub conducerea lui Ingenuus împotriva oprimării imperial-romane; Regalian şi armatele de sub comanda sa au fraternizat cu poporul revoltat de masacrele ordonate / dirijate de Gallienus îndeosebi în rândurile populaţiilor Valahice (Dacoromâneşti) din Moesia, declarând independenţa tuturor pământurilor strămoşeşti-valahice (dacoromâneşti), reînviind Statul Independent al Daciei / Dacoromâniei (fig. 1).

 Dacia (Valahia Mare / Dacoromânia) «amissa est». Atât istorici contemporani cu Gallienus şi Regalian, între care şi istoricul atenian, Dexip (ce a trăit între 210 şi 280 d.H.; în lucrarea Sciticele, abordează evenimentele dintre anii 238 şi 268), cât şi istoricii secolelor următoare –  Eutropius (autor, în anul 359 d.H., al celebrei istorii, Breviarium ab Urbe condita / Scurtă istorie de la întemeierea Romei), Sextus Aurelius Victor (autor, în anul 360, al lucrării Caesares / Despre împăraţi), Rufius Festus (care scrie – pus de împăratul Valens – în anul 372, Breviarium rerum gestarum Populi Romani / Scurtă istorie a Poporului Roman), Aelius Spartianus, Aelius Lampridius, Iulius Capitolinus, Vulcacius Gallicanus, Trebellio Pollio, Flavius Vopiscus (scriptores Historiae Augustae, din orizontul anului 394 d.H.), Zosimos  ş.a. – afirmă – mai mult, ori mai puţin răspicat –  că  provinciile imperial-romanice: Pannonia Superior / Inferior, Dacia (Traiană) / Daciile, Moesia Superior / Inferior, Dardania, Dalmaţia / Illyria, Scythia Minor / Major, Macedonia, Thracia –, cu ai Pelasgo-Daco-Thracilor urmaşi, Vlahii (Dacoromânii), la care s-a alăturat şi Dacia-Costoboceană / Carpo-Dacia, sau Dacia Liberă (căci teritoriile necucerite de Romani din statul Daciei lui Decebal, de la Pădurea Hercinică, Vistula Mijlocie, până la Pripet şi Nipru şi nord-vestul Mării Getice / Negre, imediat după dispariţia regelui-erou de la Sarmizegetusa, s-au constituit într-un stat liber, sub conducerea regelui Pieporu / Pieporus («rex Costobocensis» şi a urmaşilor acestuia din Dinastia Pieporilor – cf. PGet, 143 sq.), în vremea lui Gallienus, în anul 258 d.H., sub conducerea lui Regalian, strănepotul regelui-erou Decebal, s-au unit, rupându-se – printr-o serie de lupte / războaie – din Imperiul Roman, şi au reîntemeiat Statul Independent al Valahimii, adică Dacia (Dacoromânia).

Aşadar, Dacia (Blachia / Valahia Mare, sau Dacoromânia) ... «amissa est», încă din vremea împărăţirii lui Gallienus. Pentru tălmăcitorii „infideli“ ai documentelor istorice cu privire la statul independent al Daciei (Dacoromâniei) lui Regalian din anul 258 d.H., reamintim sensurile verbului latinesc amitto, ere, misi, missum : 1. «a pierde (suferind o pagubă)», „a pierde un teritoriu / oraş, armata / flota etc., desigur, prin luptă / război“; 2. «a părăsi (de bună voie), a renunţa, a abandona»; 3. «a lăsa să-i scape, a scăpa (involuntar)» „prada din mâini“ / „ocazia“, „momentul favorabil“ ; 4. «a trimite (departe de sine)» (GDlr, 77). Galienus a pierdut în faţa lui Regalian, printr-o serie de lupte / războaie, atât Dacia Sud-Dunăreană cât şi Dacia Nord-Dunăreană (Dacia Traiană); cu provinciile eliberate din Imperiul Roman s-a unit şi Dacia Liberă, realcătuind statul Daciei (sau Valahia Mare / Dacoromânia). Independenţa Daciei (Dacoromâniei), hotarele statului au fost magistral apărate de Regalian, dovedindu-se a fi unul dintre cei mai mari strategi ai timpului său. Mai întâi şi-a asigurat alianţe trainice la hotarele de nord-vest, de nord şi de est ale Daciei (Dacoromâniei), cu Goţii, cu Gepizii, cu Herulii, cu Tervingii ş.a., neamuri mereu pregătite pentru o invazie dirijată de războinicii lui Regalian în provinciile Imperiului Roman situate la graniţele cu statul său, în sud, sud-vest şi vest: în Bittinia (provincie cu amestec de populaţii, cu multe „cuiburi ale trădării“, chiar dacă avea aproape 50 la sută elemente valahice), în Pont, în Achaia / Grecia, în Noricum etc.; apoi, a coordonat / sincronizat răscularea altor ţări / provincii din Imperiul Roman, ca Raetia, Gallia, Britannia, Egipt etc. (cf. DMID, 174 sqq. /

CDH, V, 12 sqq.), încât puterea armatelor imperial-romane să nu se poată concentra zdrobitoare asupra statului independent al Daciei (Dacoromâniei).

Statul Independent al Daciei (Dacoromâniei –  fig. 1), sub Regalian (258 – 268 / 270), cu capitala la Sarmizegetusa (Ulpia Traiana Sarmizegetusa), a avut monedă proprie, regalianul de argint (fig. 2), monedă naţională cu numele conducătorului lor: «IMP. C. P. C. REGALIANU...» / «REGALIAN...» (cf. CDH, V, 9 / RDGIR, 57) –, o limbă bine cristalizată, pelasgo-daco-thraca (valaha / dacoromâna), şi o religie monoteistă, Zalmoxianismul. 

Despre independenţa Daciei (Dacoromâniei) aduce mărturie peste milenii şi realitatea arheologică din centrul financiar, religios şi legislativ, Sarmizegetusa (Ulpia Traiana Sarmizegetusa), capitala lui Regalian.

Ultimele monede ale Romei aflate în circuit aici au fost emise în vremea lui Gallienus, înainte de anul 258 d.H., anul independenţei Daciei (Dacoromâniei) lui Regalian, anul în care regalianul de argint a înlăturat denarul Romei.

În acest sens, cercetătorul american Paul MacKendrick, în lucrarea Pietrele Dacilor vorbesc, certifică „de la faţa locului“: în Sarmizegetusa, «ultimele monede (romane) poartă efigia lui Gallienus» (MKP, 87).

Pe monedele de argint bătute în Dacia (Dacoromânia) –  la Sarmizegetusa, în matriţe arhaice (în tradiţia centrelor metalurgice din Arutela / Ardeal, în acest sens, făcându-se precizările: «elles sont d’argent, parce qu’elles ont été batues sur des flans plus anciens» – CDH, 9) –, după cum le descrie, în 1861, numismatul / istoricul Henry Cohen, având la îndemână numai exemplare existente atunci la Muzeul din Viena (cinci emise sub Regalian, între anii 258 şi 268, şi trei emise de soţia sa, augusta Sulpicia Dryantilla, care a preluat conducerea statului Daciei / Dacoromâniei, după moartea lui Regalian, între anii 268 şi 270), este înfăţişat astfel: 1) «IMP. C. RE...; bustu-i înrăzărindu-se, în dreapta-i cu mantia-i (de războinic / cavaler al Zalmoxianismului), încadrând un altar» (faţă); «Regalian şi soţia-i împărăteasă, Sulpicia Dryantilla, în picioare; între ei, un altar» (revers – CDH, 8); 2) «... C. P. C. REGALIANVTORI. Bustu-i înrăzărindu-se spre dreapta (TORI este sfârşitul reversului MARTI PACATORI de Caracalla) (ibid.); 3) «IMP. C. P. C. REGALIANUS AVG. Bustu-i înrăzărit spre dreapta (de războinic / cavaler al Zalmoxianismului); revers: LIBERALITAS AVGG. / augusta LIBERTATE / ELIBERARE (Sora Soarelui / Co-Utya), în picioare, spre stânga, ţinând sita şi peste aceasta, transversal, sceptrul » (CDH, 9); 4) «IMP. C. P. C. REGALIANV... Bustu-i înrăzărit la dreapta; revers: So-Ares / Soarele-Tânăr / Războinic înrăzărit cu braţul drept ridicat, ţinând un bici» (cu care mână caii de la cvadriga-i celestă – ibid.); 5) «...REGALIAN... Bustu-i înrăzărit la dreapta; revers: Providenţa / Zâna Co-Utya (Sora Soarelui) în picioare, la dreapta, ţinând în braţele-i spice  şi cornul abundenţei; la stânga, baniţa cu spice de grâu.» (ibid).

 

<!--[if !vml]--> <!--[endif]--> <!--[if !vml]-->

<!--[endif]-->

Fig. 2. Un regalian de argint, bătut în anul 258 d.H.

(faţă şi revers)

 

Pentru numismaţi, H. Cohen subliniază cu privire la regalianul de argint, cu privire la adevăratul nume al împăratului pelasgo-daco-thrac / valah (dacoromân), Regalian / Regalianus (< din pelasgo-daco-thracicul ragalia / regălia > valahicul / dacoromânescul răgălie / regălie „rădăcină de copac văzută pe la râpe, surpături etc.“ + suf. onomastic -an), cel de pe monedă (căci moneda s-a ivit, a circulat şi sub privirile împăratului), nu Regillianus, numele deformat de istoricii tardivi şi de scribii evmezici: «Les médailles décrites par Mezzabarba, etc., avec le nom REGILLIANUS et CONSECRATIO au revers, sont fausses ou n’ont jamais existé.» (ibid.). Înrăzărirea spre dreapta, spre Soarele-Moş (Tatăl-Cer) / Sa(l)-mos-“Zalmas-Zalmoxis”, aidoma Cavalerilor Zalmoxianismului / Dunăreni, reprezentarea perechii secunde sacre, Sol-Ares (Soarele Tânăr / Războinic) – Co-Utya (Cotys / Sora-Soarelui), mantia-i cavaleresc-imperial-zalmoxiană etc. indică profunda sa credinţă în Zalmoxianism, jurământul său de epopt al Zalmoxianismului, apartenenţa-i iniţiatică / misterică la ordinul confreriilor războinic-religioase ale Cogaionului / Sarmizegetusei (care au fiinţat / funcţionat până după Mihai Viteazul, dincoace de 1601 d.H.).

După un deceniu de războire fără succes cu împăratul Valahilor / Dacoromânilor, în anul 267, împăratul Gallienus mobilizase trupe importante – sub comanda generalilor Marcianus, Cleodamus, Athenaeus, Aureolus, Dexip (istoricul / comandantul Atenei),

Claudius ş.a., în provinciile Imperiului Roman de la graniţa de sud a Daciei (Dacoromâniei), în Pont, în Bithynia, în Phrigia, în Achaia (Grecia), Tesalia, în Epir, cu intenţia de a da bătălia decisivă. Regalian, bun cunoscător al realităţilor militare imperial-romanice de la graniţele de sud ale Daciei (Dacoromâniei), a dirijat în respectivele provincii ale Imperiului Roman o puternică “invazie” a neamurilor nord-pontice: Goţi (Ostrogoţi, Vizigoţi), Tervingi, Greutungi, Gepizi, Heruli, Peuci ş.a., neamuri îndemnate – după cum spun cronicile – «la prada / devastarea Imperiului Roman» (cf. Fontes II, 105 sqq.). Devastările au început din provincia Pont şi au fost frânate / stăvilite abia în Achaia / Ellada (Grecia), în Tesalia şi în Epir; Herulii au asediat Atena; după relatarea, din Istoria bisericească, a lui Euagrios, Dexip, “generalul” / istoricul (autorul Sciticelor ), în anul 267, «a adunat în jurul său două mii de bărbaţi spre a înfrunta atacul Herulilor asupra Atenei» ( Fontes, II, 529), rezistând până în primăvara / vara anului 268, când Gallienus a venit în ajutorul Atenei, în fruntea unei puternice armate, respingând şi urmărind pe invadatori, pe teritoriul provinciei Thracia, până la râul Nestos / Mesta, unde s-a dat bătălia decisivă cu Herulii; Gallienus a ieşit biruitor în bătălia de pe râul Nestos, luând prizonier chiar pe regele herul, Naulobatus; dar încălcarea hotarelor Daciei (Dacoromâniei) a declanşat furia Pelasgo-Thraco-Dacilor / Valahilor (Dacoromânilor) din provincia Thracia împotrivă-i, obligându-l “să plece în Italia” (Fontes, II, 103). În vara anului 268 d.H., împăratul Gallienus, văzând zădărnicia luptelor sale de a reintegra Dacia (Dacoromânia) între fostele hotare ale Imperiului Roman, a recurs la soluţia mişelească, angajând ucigaşii lui Regalian; criminalii plătiţi de împăratul roman Gallienus au reuşit să pătrundă în tabăra împăratului valah Regalian, imediat după răsunătoarea-i victorie împotriva Sarmaţilor / Roxolanilor – ce fuseseră anihilaţi la hotarul de nord al Pannoniei. Complotiştii imperial-romanici ai lui Gallienus reuşesc să-l ucidă pe Regalian prin august 268. Moartea lui Regalian a indignat întreaga Dacie (Dacoromânie). Reacţia fidelilor cavaleri valahi ai Zalmoxianismului a fost de maximă promptitudine, la scurt timp fiind ucis şi împăratul roman Gallienus.

 Sulpicia Dryantilla / Druanţilă (268 – 270). În Imperiul Roman, moartea lui Gallienus a declanşat “războialele civile” pentru tronul Romei. În Dacia (Dacoromânia), conducerea statului a fost luată de soţia lui Regalian, împărăteasa Sulpicia Druantilla / Druanţilă (268 – 270 d.H.), prilej cu care bate propria-i monedă (fig. 3), pare-se, la Carnuntum (azi, Petronell, pe Dunăre, la est de Viena), înfăţişând-o cu «bustu-i diademat, la dreapta, cu cornul Lunii» («SVLP. DRYANTILLA AVG. Son buste diadémé à droite avec le croissant» – CDH, 10). Împărăteasa Daciei (Dacoromânie)i, Sulpicia Dryantilla / Druanţilă, şi generalii fideli din armatele lui Regalian, imediat după mişelescul asasinat plătit de Gallienus, în toamna anului 268, au mobilizat în Dacia (Dacoromânia) de Est peste 320.000 de războinici – după cum relevă Scriptores Historiae Augustae (cf. Fontes, II, 105), pentru a da lovitura de graţie Imperiului Roman. La această putere armată a Daciei (Dacoromâniei) au fost asociate neamurile dintre Nipru, Marea Masagetilor / Azov şi din Crimeea: Goţii, Herulii ş.a. Campania împotriva Imperiului Roman s-a dezlănţuit în iarna / primăvara anului 269 d.H. Referindu-se la această campanie a Dacilor (Dacoromânilor), istoricul Zosimos subliniază: «Valahii (Dacoromânii) se uniră cu Herulii, cu Peucii şi cu Goţii şi, adunându-se lângă fluviul Tyras / Nistru, care se varsă în Pont, construiră şase mii de corăbii; îmbarcând în ele 320.000 de oameni, porniră pe mare (...), având vântul dinspre

spatele corăbiilor» (Fontes, II, 307) până la “strâmtoarea Propontidei”. Desigur, o asemenea dezlănţuire de forţe pelasgo-daco-thracice / valahice (dacoromâneşti-arhaice) a avut menirea de a intimida orice încercare a Romei de a mai supune Dacia (Dacoromânia).

<!--[if !vml]--> <!--[endif]-->

Fig. 3. Monedă de argint bătută de împărăteasa Pelasgo-Daco-Thracilor / Valahilor (Dacoromânilor), Sulpicia Dryantilla / Druanţilă, în anul 268 (faţă şi

revers)

<!--[if !vml]--> <!--[endif]-->

 Dacia (Dacoromânia) «...restituta...». În anul 270, Aurelian a devenit împăratul Daciei (Dacoromâniei); în acelaşi an ajunge şi în multvisatu-i tron împărătesc de la Roma. Dacia (Dacoromânia) se reintegrează Imperiului Roman, în baza Legământului de la Aurelian (legământ4 făcut lângă Aquileia5 – cf. Fontes, II, 307) – respectat în mai mică ori în mai mare măsură până după împăratul valah (dacoromân) de Constantinopol, Focas (602 – 610). Aşadar, în anul 270 d.H., sub împăratul Aurelian, în Imperiul Roman a avut loc un mare eveniment: Dacia (Dacoromânia) restituta...

Ion Pachia Tatomirescu

De la MetapediaSalt la: Navigare, căutareIon Pachia-Tatomirescu (n. 16 februarie 1947, Tatomireşti, judeţul Dolj) este un scriitor român, doctor în filologie, unul dintre fondatorii paradoxismului, poet, prozator, teoretician, critic, istoric al culturilor / civilizaţiilor, al religiilor, lingvist, publicist, editor, traducător.

[modifică] BiografieEste fiul Elenei (n. Florea) şi al tâmplarului Dumitru D. Pachia. După absolvirea şcolii elementare din localitatea natală, Tatomireşti, a gimnaziului din comuna Brădeşti şi a Liceului Real-Umanist din oraşul Filiaşi, Ion D. Pachia (Ion Pachia Tatomirescu) urmează cursurile Facultăţii de Filologie – Universitatea din Timişoara (1966 – 1971). Devine doctor în filologie – la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, cu teza Generaţia resurecţiei poetice din 1965 – 1970. A scris şi a publicat 41 de lucrări ştiinţifice şi beletristice. Este profesor titular la Colegiul Naţional Bănăţean din Timişoara, director al Editurii Aethicus, redactor-şef al Anuarului de martie, redactor la Rostirea românească şi Orient latin. Este căsătorit cu poeta / anglista Gabriela Pachia (cu care are doi copii: Mihai Pachia, (n. 1984), şi Floriana Pachia, (n. 1988).

[modifică] Opera Munte, poeme, Bucureşti, Editura Eminescu, 1972. Crocodilul Albastru (poezii pentru copii), Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1975. Încântece, versuri (cu o postfaţa Poezie şi arheologie de Miron Radu

Paraschivescu), Bucureşti, Editura Litera, 1979. Zoria, poeme, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1980. Lilium Breve, poeme, Bucureşti, Editura Eminescu, 1981. Peregrinul în azur, poeme, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1984. Verbul de mărgărint, poeme, Timişoara, Editura Facla, 1988. Dumnezeu între sălbatice roze (trisalmi şi micropoeme-haiku; cu o postfaţă a

autorului, Despre temeiurile dacoromâneşti ale micropoemului-haiku), Timişoara, Editura Hestia, 1993 – ISBN 973-95744-7-5.

Haiku (volum ilustrat cu „foto-sculpturi“ de Monique Deryckere, trilingv: în română, în franceză – versiunea autorului – şi în neerlandeză – în traducerea poetului belgian, Florimond Van de Velde), Bruxelles / Porto, Editura Fundaţiei Fernando Pessoa, 1994.

Nichita Stănescu şi paradoxismul, eseu monografic, Timişoara, Editura Arutela, 1994; ediţia a II-a, augmentată, Timişoara, Editura Aethicus, 2000 – ISBN 973-97530-4-3.

Împăratul din Munţii de Azur / The Tale of the Emperor in the Azure Mountains, versuri / proză pentru copii (versiunea în limba engleză: Gabriela Pachia), Timişoara, Editura Aethicus, 1996 – ISBN 973-97529-1-8.

Mihai Eminescu şi mitul etnogenezei dacoromâneşti, eseu de istorie literară şi de istoria civilizaţiilor, Timişoara, Editura Aethicus, 1996 – ISBN 973-97529-0-X.

Bomba cu neuroni, poeme („postfaţate“ de o suită de articole teoretic-paradoxiste şi de 33 de referinţe critice, de la Vl. Streinu, la Adrian Dinu Rachieru), Timişoara, Editura Aethicus, 1997 – ISBN 973-97529-8-5.

Zalmoxianismul şi plantele medicinale, interdisciplinare studii de istoria limbii pelasgo-thraco-dace (abordând numele de plante medicinale cogaionice), de botanică, de etnoiatrie, sau de medicină zalmoxiană (pelasgo-thraco-dacă /

valahă), vol. I (ISBN 973-97529-5-0), II (ISBN 973-97529-7-7), Timişoara, Editura Aethicus, 1997.

Stelele dalbe...dintr-o „Colindă la Timişoara în Decembrie Însângerat, la anul 1989“ (plachetă cu poeme pentru copii), Timişoara, Editura Aethicus, 1998 – ISBN 973-97529-2-6.

Dacia (Dacoromânia) lui Regalian / Regalianus’ Dacoromania – The Independent State of Dacoromania (258 – 270), Founded by Regalianus, the Great Grandson of the Hero-King Decebalus, lucrare de istoria antică a Pelasgilor / Valahilor (în română şi engleză; traducerea în limba engleză: Gabriela Pachia), Timişoara, Editura Aethicus, 1998 – ISBN 973-97529-3-4.

Mărul din Rai cu stelele Crăciunului dacoromânesc (antologie de colinde culese de I. P. Tatomirescu de pe văile Amaradiei, Gilortului, Jiului, Motrului, Mureşului şi Oltului, între anii 1966 şi 1986), Timişoara, Editura Aethicus, 1998 – ISBN 973-97529-4-2.

Aforismele apei / Aphorismes de l’Eau (ediţie bilingvă, în valahă şi în franceză – traducător: I. D. Pachia), Timişoara, Ed. Aethicus, 1999 – ISBN 973-97530-0-0.

Colegiul Bănăţean (pagini monografice...), Timişoara, Editura Aethicus, 1999 – ISBN 973-97529-9-3.

Fulgerul sferic / Éclair sphérique, poeme, (ediţie bilingvă; versiunea franceză a majorităţii poemelor este făcută de Chantal Signoret şi I. D. Pachia), Timişoara, Editura Aethicus, 1999 – ISBN 973-97530-1-9.

Salmi – pentru „Premiul Nobel“ al rândunicilor / Salmes pour „Prix Nobel“ des hirondelles / Salms for „the Nobel Prize“ of the Swallows / Salms für „den Nobel Preis“ der Schwalben, distihuri „superparadoxiste“, sau „teletexte“, (ediţie tetralingvă (română, franceză – în tălmăcirea lui Dacian Bradua, engleză – în traducerea Gabrielei Pachia şi germană – în translarea Mihaelei Gherasim), Timişoara, Editura Aethicus, 2000 – ISBN 973-97530-9-4.

Istoria religiilor, vol. I (Din paleolitic / neolitic până în mitologia pelasgo-daco-thracă – sau valahică / dacoromână – ISBN 973-97530-5-1), Timişoara, Editura Aethicus, 2001 – ISBN 973-97530-3-5.

Dicţionar estetico-literar pentru Bacalaureat, Timişoara, Editura Aethicus, 2001 – ISBN 973-97530-6-X.

Ultimele poeme hadronice, Editura Aethicus, 2002 – ISBN 973-85261-1-6. Cereasca horă din carul cu doisprezece brebenei (plachetă cu poeme pentru

copii), Timişoara, Editura Aethicus, 2002 – ISBN 973-85261-4-0. Dicţionar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicaţiei..., Timişoara,

Editura Aethicus, 2003 – ISBN 973-97530-8-6. Povestea celor trei mustăţi de fier (povestiri pentru copii, cu postfaţa Povestea

despre poveştile acestei cărţi pentru bunicul de este şi istoric literar de Ioan Doru Breianu), Timişoara, Editura Aethicus, 2003 – ISBN 973-85261-2-4.

Compostorul de nori (colecţia Cele mai frumoase poeme – antologia esenţială –, cu un „Pentaedru prefaţator“ semnat de Vladimir Streinu, Miron Radu Paraschivescu, Constantin M. Popa, Alexandru Ruja, Adrian Dinu Rachieru, cu un „Dodecaedru postfaţator“ de Mircea Iorgulescu, Ion Dur, Ioan Buduca, Laurenţiu Ulici, Ion Rotaru, Paul Van Melle – Belgia –, Florin Vasiliu, Paul Courget – Franţa –, Eugen Dorcescu, Jean-Claude George – Franţa –, Jean-Paul

Mestas – Franţa –, Marian Barbu şi cu un Tabel cronologic de Mugur Moşescu), Timişoara, Editura Aethicus, 2004 – ISBN 973-85261-5-9.

Generaţia resurecţiei poetice (1965 – 1970), o istorie a poeziei valahe din secolul al XX-lea (cu câteva referinţe despre autor semnate de prof. univ. dr. Mircea Braga, de prof. univ. dr. Crişu Dascălu, de prof. univ. dr. Liviu Leonte, de prof. univ. dr. Adrian Dinu Rachieru şi de prof. univ. dr. Mircea Tomuş), Timişoara, Editura Augusta, 2005 – ISBN 973-695-198-7.

Despre fructul curcubeului / On the Fruit of the Rainbow (cu prefaţa Noua estetică antropocelestă dintre anii 1965 şi 1975 sau estetica paradoxismului, semnată de I. P. T., şi cu „postfaţa“ Ion Pachia Tatomirescu la al LX-lea ocol al Soarelui de Mugur Moşescu), Timişoara, Editura Aethicus, 2007 – ISBN 973-85262-4-8.

Etc.

Ion Pachia Tatomirescu – ” Sunt un resurecţional modernist   “ Sunt un resurecţional modernist

  Ion Pachia Tatomirescu

  Eu cred încă şi în profund-rafinata estetică a paradoxismului de apogeu, de după Ultimul Război Mondial pentru Cristalizarea Popoarelor Europei Re-Unite, dintre anii 2031 şi 2033  Desigur, scriu cu credinţa de a-mi prelungi „prezenţa“, ori sentimentul părelnicului „prezent“, cu lucrări întru catharsis şi cu idei, probabil, pentru „încă o vreme“, cam cât durează „viaţa obiectului numit carte“ (cam trei secole, dacă-i lucrare tipografică serioasă şi bine conservată, după toată ştiinţa)…   Nici nu aş mai putea spune că scriu pentru „ale valurilor mândre generaţii spumegate“ (Gr. Alexandrescu)… Dar cum – în generaţiile noi, internetizate – nu se prea mai ia seama decât rarissim la frunzele arborelui cosmic numit carte, aş putea spune că scriu deopotrivă pentru sferele-fotoni, dar şi pentru acele sfericele, constituindu-se prompt în dunele de nisip însaharate ale priveliştilor Fiinţei…  Aparţin primei Şcoli a Paradoxismului, de la revista craioveană, Ramuri (Povestea Vorbii), o efervescentă şcoală întemeiată – în aprilie 1966 – de Miron Radu Paraschivescu şi de Disipativ-Grupul său, pe care îl coordona în toată România (prin corespondenţă), de la Vălenii de Munte (cf. Ramuri – Povestea Vorbii, nr. 10, 15 septembrie 1966, paginile 14 şi 21 / Florea Firan, Ramuri 1905-1995, Craiova, Editura Macedonski, 1996, p. 105 sqq.), militând antistalinist / antiproletcultist pentru resurecţia modernismului interbelic şi pentru impunerea noii estetici, estetica paradoxismului…   Cred că relevarea inconfundabilei mele peceţi poetice s-a datorat şi asimilării filonului de aur al liricii valahe, reprezentată de Eminescu, Arghezi, „unchiul“ Bacovia (dar nu graţie „bunicii Pachia“ a autorului vestitului Plumb din 1916), Blaga, Barbu ş. a.  Indiscutabil, în „însetata vârstă a cunoaşterii“, şi la traversarea teritoriilor lor poetice, m-au impresionat „deschiderile întru modernitate“ ale lui Lautréamont (1846 – 1870), apoi modernismul bine temperat al lui Saint-John Perse, al lui Eugenio Montale, Giuseppe Ungaretti, Umberto Saba ş. a.   Cred că sunt un resurecţional modernist din a doua jumătate a secolului al XX-lea nu poate fi decât un scriitor paradoxist şi în debutul mileniului al III-lea. Venind din direcţia „modernismului bine temperat“, punând temeliile holo-poemului, încă de la debutu-mi literar într-o revistă de cultură (Ramuri), din 15 septembrie 1966, printr-o primă ars poetica a noii estetici antiproletcultiste, am fost şi sunt între întemeietorii paradoxismului…  Unde mă duc… În funcţie de labirintul bivalv-rotativ din priveliştea Fiinţei, s-ar putea să mă îndrept spre gura de rai din Cogaion, de unde deschide-se-vor, poate, nu căsuţele tablei mendeleeviene, ci culorile curcubeului, sublimă punte şi pentru mine, până în Împărăţia-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte…, căci crezut-am, şi mai cred încă, în profund-rafinata

estetică a paradoxismului de apogeu, spărgătoare şi a limitelor tragic-existenţiale, de după sfârşitul Ultimului Război Mondial pentru Cristalizarea Popoarelor Europei Re-Unite, dintre anii 2031 şi 2033…   Generaţia mea, sau generaţia resurecţiei poetice din 1965 – 1970, a făcut să mă ivesc dintr-o veritabilă nouă estetică românească şi, în acelaşi timp, profund-europeană, estetica paradoxismului, cristalizată, într-adevăr, între anii 1960 / 1965 şi 1970 / 1975, după cum am mai spus-o în nenumărate rânduri, ca reacţie la paradoxurile sociale din România regimurilor de tip totalitarist-comunist, ca reacţie la limitele tragic-existenţiale ale ens-ului uman prin istorii, sau ca reacţie la reificarea fiinţei umane, ca reacţie împotriva literaturii şablonarde, aservită dictaturii, ca reacţie la „filosofia“ / „dialectica marxist-leninistă“, ori la curentele literare / filosofice anterioare anilor 1960 / 1964: „realismul socialist“, „umanismul socialist“ (puse „în slujba făuririi unui homo sovieticus român“) etc. Diversificarea noului principiu estetic, al paradoxismului, se relevă în: 1) conjugarea – în primul rând, la moduri lirice, apoi la cele epice / dramatice – a paradoxurilor existenţiale ale umanităţii; 2) dinamitarea miturilor (îndeosebi, a celor fundamentale), sublimarea / rafinarea mitemelor, relevând o „nouă demiurgologie“, cu omul în centrul „genezelor“ / „universurilor“ (cosmosului), eroul liric (epic / dramatic) substituind ori „punând în plan secund“ Demiurgul (Atoatecreatorul / Atotştiutorul, Divinitatea Fundamentală); 3) revolta / „revoluţia“ semnificantului împotriva semnificatului, operând predilect cu semnificantul născător de semnificat, decretând „biblic“, „anti-marxist“, că materia decurge din Cuvânt / Logos, întrucât cuvântul este „materie“ (informaterie, de fapt), întrucât şi cuvântul are o structură similară structurii atomului, „repetând structura materiei“ (după cum spunea Nichita Stănescu); 4) „spargerea“ infinitului limitelor tragic-existenţiale prin forţa / puterea metaforei (sinesteziei) / simbolului (viziunii), cultivând chiar şi ne-Cuvântul (dacă materiei i „se cuplează“ cuvântul, atunci antimateriei, indiscutabil, i se „asociază“ necuvântul), spre a se înregistra „saltul“ gândirii poetice din liniar (dichotomic) în neliniar / polidimensional (“disipativ“, dar „vectorizat“); 5) reliefarea unei noi geografii / cosmografii a poeziei / literaturii române şi a unui nou autohtonism, ştiindu-se că autohtonismul se constituie în cea mai puternică şi originală direcţie spre universalitate dintr-o literatură naţională şi că numai prin autohtonism o „republică interioară“ devine republică spirituală în „proiecţie universală“, acordându-se şanse de „afirmare“ tuturor ariilor spirituale (“mari“ şi „mici“) întru varietatea armonică a Logosului, cunoscând ritmice „altoiuri“, înfloriri şi reînfloriri pe secţiunea de aur decisă de raportul tradiţie – inovaţie, distingându-se în primul rând prin obiectivarea „imaginarului“ şi prin reflectarea stărilor / tensiunilor din noile realităţi ale lumii (politice, economico-sociale, culturale / civilizatorii etc.), din noile „adevăruri“ ştiinţifice (“pulsând“ în orizontul cunoaşterii metaforice, apoi „propulsând“ acest orizont), din priveliştea Fiinţei; 6) cultivarea limbii materne ca „sacră limbă“, ca „vehicul“ spiritual „indestructibil“ / „invulnerabil“, „inalienabil“, „incontestabil“ şi „indiscutabil“, al existenţei unui popor prin istorii, lupta împotriva „exploatării“ unei limbi naţionale de către limbile „imperiale“, militarea împotriva „monopolului“ studierii limbii ruse în şcoli / facultăţi (în România, ca şi în alte ţări socialiste, din 1948, limba rusă era obligatorie limbă de studiu, predându-se din clasa a IV-a a „şcolii elementare“ şi până în cel de-al III-lea an de studii universitare), căci limba maternă – sfânta Limbă Română – este Patrie; 7) polidimensionarea / „diseminarea“ eului poetic la scara întregului macrocosm / microcosm şi cultivarea holo-poemului, aria lirosofiei fiind, desigur, macrocosmosul şi microcosmosul, unde poetul reinstituie înaltul spirit justiţiar al lumilor / universurilor; abordarea „fără oprelişti“ a viabilelor structuri literare clasice, moderne şi ultramoderne, evidenţiate în timpii literaturii de la origini până azi, crearea de noi structuri, dacă este necesar, cu buna respectare a echilibrului, a raportului sacru tradiţionalism – modernism, din interiorul tuturor genurilor / speciilor literare; 9) cultivarea versului liber – dacă serveşte punerii în evidenţă a unui autentic, „inedit“ relief sufletesc -, dar şi a poeziei cu formă fixă, „clasică“ ori nou-creată „formă fixă“, dacă reverberează mai profund gustul, spiritul, spaţiul spiritual / literar contemporan, antrenarea, revitalizarea, din estetica tuturor curentelor literare precedente / sincrone, a celor mai rafinate tehnici, elemente de prozodie, resurecţionarea acestora – unde este solicitată, chiar revoluţionarea —, numai în spiritul catharsis-ului; 10) desfăşurarea „fără frontiere“ a poeziei / artelor în spaţii ştiinţifice, numai întru mutarea orizontului cunoaşterii metaforice, penetrând limite, „magnetizând“, atrăgând întotdeauna după sine orizontul cunoaşterii ştiinţifice; 11) rafinarea semnificat-semnificanţilor până în „absoluta nuntire“ a vocabulei „tridimensionale“ cu necuvântul „polidimensional“, până la obţinerea „absolutei“ lamuri poetice; 12) înregistrarea saltului de la poezia ca senzualitate /

sexualitate cosmică (Ion Barbu), ori ca orgasm abisal al materiei (I. Miloş), la poezia ca sublimă ştiinţă a emisiei / stării „erotic-fotonice“. Desigur, diversificarea principiului estetic paradoxist, graţie generaţiei resurecţiei din 1960 / 1965 – 1970 / 1975, este mult mai complexă…   Cartea mea cea mai importantă şi de înviere în viitorime… „Habent sua fata libelli…!“ (Terentianus Maurus)… S-ar putea ca în aria poeziei, să fie, desigur, Compostorul de nori (2004); şi dintre cele din perimetrul cercetării ştiinţifice: Zalmoxianismul şi plantele medicinale (1997) / Dicţionar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicaţiei… (2003).

  La piramida Timişoarei, în 15 septembrie 2005