CRIMINOLOGIE (rezumat)

I. Ştiinţa criminologieiFenomenul criminalităţii a ajuns la proporţii îngrijorătoare ce presupune lupte de

prevenire şi de combatere. Ţinând seama de efectele nocive ale criminalităţii, rezultatele eficiente în combaterea fenomenului infracţional impun ca acestea să fie cercetate ştiinţific, iar această sarcină revine criminologiei.

Criminologia a apărut în sec. al XIX-lea, iar azi este o ştiinţă bine structurată.Conceptul criminologieiDin punct de vedere etimologic provine din limba greacă: crimen – acuzaţie,

infracţiune - logos – discurs, raţiune, ştiinţăCa şi în cazul altor discipline, definiţia criminologiei are amprenta istoriei, a gradului

de dezvoltare al omului şi concepţiilor avute de diferiţi autori. Astfel, putem defini criminologia ca fiind acea ştiinţă care se ocupă cu studiul ansamblului criminal.

Criminologia este ştiinţa care studiază criminalitatea ca fenomen social şi individual: crimele săvârşite care o alcătuiesc, persoanele care o săvârşesc , cauzele de prevenire şi combatere .

Obiectul criminologiei a stârnit numeroase controverse. La început acesta era considerat ca fiind infractorul, fiind utilizate concepte diferite ca criminal, infractor, deviant, anormal. Odată cu dezvoltarea psihologiei criminale a fost pus în evidenţă rolul factorilor psihici: emoţiile, trebuinţele, sentimentele. Ulterior, obiectul constituia fapta antisocială, ca mai tarziu sa se ajunga la conceptul de criminalitate.

II. Criminalitateaa) Criminalitatea ca obiect de cercetare al criminologiei, prezintă următoarele

trăsături:1. este un fenomen social, cuprinzând un ansamblu de crime săvârşite ce au avut loc

într-o zonă şi într-un timp dat (an, decadă);2. este un fenomen real obiectiv;3. este un fenomen juridic deoarece faptele săvârşite au fost anterior incriminate;4. este un fenomen antisocial ce se pedepseşte (fapta este crimă pentru că în prealabil

este antisocială şi apoi sancţionată cu pedeapsa);5. este un fenomen unitar, deşi în conţinutul său intră o mare diversitate de fapte

(această unitate este dată de pericolul social grav pe care îl are fiecare infracţiune ce poate fi combătută doar prin aplicarea sancţiunilor penale);

6. este un fenomen cantitativ ce expimă şi o anumită calitate (ex: fenomen antisocial).Se poate concluziona că obiectul criminologiei, adică criminalitatea întruneşte toate

elementele necesare studiului, iar criminologia devine o ştiinţă care trebuie să analizeze acest fenomen, să-i desluşească cauzele, condiţiile şi legitaţiile după care acesta se produce, modifică şi dispare.

1

b) Domeniul criminalităţiiCriminalitatea cuprinde ansamblul crimelor comise, care sunt considerate ca atare de

legea penală. Încălcările de legi nepenale nu constituie crime, nu fac parte din domeniul dreptului penal, nici al criminalităţii şi nici al criminologiei.

Crimele sunt studiate de criminologie ca fenomen socio-uman-real, sub raport cauzal, etiologic şi al măsurilor de combatere şi prevenire.

Conceptul criminalităţii a apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. La modul general, criminalitatea desemnează ansamblul crimelor săvârşite într-un spaţiu şi într-o perioadă de timp dată. Criminalitatea poate avea un sens restrâns, desemnând doar anumite categorii de crime.

În doctrină au fost folosite mai multe criterii de clasificare:1. După valorile sociale periclitate – valori sociale ocrotite.Este prima clasificare făcută de legiuitor în Codul Penal (ex: infracţiuni contra persoanei, infractiuni contra patrimoniului, infractiuni contra sigurantei publice etc).2. Dup ă făptuitori – criminalitatea nu poate fi separată de făptuitori.Este savarsita de diverse persoane care impreuna alcatuiesc populaţia penală.Dacă ne raportăm la vârstă avem: - criminalitatea minorilor (cuprinde totalitatea crimelor savarsite de cei care nu au

implinit varsta de 18 ani. Raspunderea penala a minorilor intervine doar de la implinirea varstei de 14 ani);

- criminalitatea tinerilor (crimele savarsite de tineri intre 18-21 ani nu sunt de neglijat nici ca volum, nici ca gravitate. In aceasta perioada a vietii, tanarul iesind de sub tutela parintilor da piept cu o serie de provocari care in multe situatii nu le poate face fata);

- criminalitatea majorilor (volumul cel mai mare de crime. Aceasta realitate se explica prin aceea ca perioada de varsta este intinsa, cat si prin aceea ca adultii au o pondere semnificativa in totalul populatiei);

- criminalitatea oamenilor varstnici;De asemenea, se face distinctie intre:- criminalitatea barbatilor si criminalitatea femeilor (aceasta clasificare are drept criteriu sexul faptuitorilor. Criminalitatea barbatilor reprezinta 90% din ansamblul, barbatii comitand tot felul de crime, mai putin cele care prin natura lor nu pot fi savarsite decat de femei. Criminalitatea femeilor este mai redusa).3. După gradul de descoperire şi cunoaştere:

I. criminalitatea legală sau judecată;II. criminalitatea aparentă sau sesizată;III. criminalitatea reală sau săvârşită.

Se poate ilustra grafic prin 3 cercuri concentrice.

2

III

III

Criminalitatea legală şi judecată este acea parte a criminalităţii care a fost descoperită şi sesizată la instantele judecătoreşti. Trebuie să îndeplinească 2 condiţii: să fie examinată de instanta de judecată şi să se pronunţe o hotărâre legală definitivă.

Criminalitatea aparentă sau sesizată reprezintă totalitatea crimelor, infracţiunilor săvârşite sau pretins săvârşite şi care au ajuns la cunoştiinţă sau au fost înregistrate la organele de urmărire penală. Criminalitatea aparentă şi sesizată este mai mare decât criminalitatea legală şi judecată.

Criminalitatea reală sau săvârşită constituie totalitatea infracţiunilor comise în mod obiectiv dar care au rămas necunoscute ori neobservate şi neînregistrate de autorităţile competente. Aceasta reprezintă cifra neagră a criminalităţii.

Cauzele generatoare pentru cifra neagră sunt multiple şi diverse:- Abilitatea infractorilor, metoda şi tehnica de operare este cu un pas înaintea

posibilităţilor de investigare a organelor de urmărire penală.- Ineficienţa organelor de cercetare penală este determinată de tehnica de

performanţă. Apar o serie de factori de natură obiectivă sau subiectivă: dotare, comoditate, lipsă de personal, incompetenţă, tehnici de investigare etc.

- pasivitatea victimelor presupune cauza majoră a cifrei negre. Victima care poate reclama cauza penală, nu o face din diferite motive (amintire care crează discomfort, împăcare etc).

Cunoaşterea acestor infracţiuni este posibilă prin anchete de autoconfesiune sau victimizare.4. După criteriul gravităţii : - criminalitatea gravă - criminalitatea de gravitate mijlocie - criminalitatea uşoară.5. Din punct de vedere al întinderii în spaţiu: - criminalitatea urbană - criminalitatea rurală.

c) Natura, cauzele şi limitele criminalităţiiLa sfârşitul secolului al XIX-lea, o serie de sociologi au analizat fenomenul

criminalităţii. Un criminolog şi statician belgian a susţinut ca fenomenul criminal are caracter social şi permanent. Acest criminolog a încercat formularea unei legi ştiinţifice în criminalitate şi anume, legea constantei criminalităţii cu ajutorul căreia au fost identificate cauzele sociale (lipsuri materiale sau criza economică, cauze individuale).

Criminologul Gabriel Tarde a pus accent pe cauze sociale şi mediu social potrivit căruia acţiunile sociale ale oamenilor îşi au sursa în imitaţie. După Tarde, criminalitatea este un fenomen de origine socială şi susţine că în foarte multe cazuri criminalitatea se datorează condiţiilor sociale în care au crescut şi s-au dezvoltat criminalii. Există şi un tip de criminal profesionist sau de profesie, care face din crimă o profesie.

Fondatorul sociologiei susţine că criminalitatea depinde de evoluţia socială în care se petrece. S-a trecut de la sancţiunea privativă de viaţă la sancţiunea privativă de drepturi.

Conceptele criminologiei italiene: Enrico Ferri şi Rafaelo Garafalo, reprezentanţi de seamă ai şcolii pozitiviste în criminologie şi fondatorii antropologiei criminale iniţiate de Cesare Lombroso.

3

Opera de bază a lui Enrico Ferri este „Sociologia criminală” care cercetează criminalitatea ca ansamblu de crime, ca un fenomen social. Cercetează criminalul în aspectele sale antropologice, psihologice, sociale. Criminologia este considerată un fenomen de natură complexă. Particularităţi:

- creştere continuă a fenomenului criminal (an de an);- creşterea criminalităţii se corelează cu creşterea altor fenomene din acea ţară.Deosebim cauze:- antropologice legate de personalitatea criminalului (ereditare sau moştenite,

câştigate);- fizice (climat);- sociale (condiţii sociale).Remedii contra crimei: nu pedepsele sunt cele mai importante, ci modificările condiţiilor economice, administrative, educative sau juridice.Principala lucrare a lui Rafaelo Garafalo este “Criminologia ” şi este prima lucrare cu acest titlu. A pornit de la premisa că noţiunea de crimă trebuie privită din punct de vedere sociologic, nu juridic. Garafalo considera crima de 2 feluri: naturală şi juridică sau convenţională.În România, primele concepte criminologice au fost puse în vedere de Traian Pop şi Alexandru Roşca. Traian Pop, profesor de drept penal, a scris “Curs de criminologie” în anul 1928. Acesta susţine caracterul social al crimei şi consideră ca fiind cauzele crimei: societatea, condiţiile de viaţă, tipul de societate. Mai mult, susţine că crima a existat şi va exista întotdeauna, criminalii fiind săracii, neputincioşii. Astfel, crima este un fenomen natural al vieţii sociale.Pop a analizat şi crimele de ocazie, întâmplătoare susţinând că acestea sunt comise de persoane care se bucură de o anumită onoare în societate. Alexandru Roşca a fost profesor de psihologie la Universitatea din Cluj. Lucrări:

“Infractorul minor”, “Psihologia deviantelor morale”, “Motivele acţiunii umane”.

d) Criminologia ca ştiinţăCriminalitatea ca obiect de studiu a criminologieiObiectul criminalităţii trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

1. să fie un fenomen pozitiv, general, specific şi susceptibil de analiză.2. criminalitatea este o ştiinţă deoarece obiectul ei este un ansamblu de fapte

pozitive, o realitate observabilă ;3. ca fenomen social este un ansamblu de fapte periculoase comise într-un spaţiu

şi timp dat, iar fiindcă acestea au o existenţă reală pot fi examinate. Crima nu este numai o noţiune juridică legală, ci şi relativă.

4. generalitatea crimei – să fie un fenomen omogen. Deşi în conţinutul criminalităţii găsim definite tipuri de crime, ele au un caracter omogen fiind fapte de conflict social.

Pentru a avea statutul de ştiinţă, obiectul criminologiei trebuie să fie specific, propriu, fiind necesară specialitatea crimei. Crimele nu se confundă cu celelalte abateri penale. Acestea sunt prevăzute de legea penală şi li se răspunde cu pedepse.

4

5. obiectul său să poată fi analizat şi studiat. Criminalitatea poate fi analizată atât ca un fenomen de ansamblu, cât şi pe elementele sale componente.

III. Concepte de ba ză – criminologia ca ştiinţă operează concepte specifice:1. Criminalitate – ansamblul crimelor dintr-un loc şi un timp determinate;Subconceptele: - de cultură sau stare desemnează categorii de crime ce intră în

conţinutul criminalităţii. - dinaminca criminalităţii ce pune în evidenţă creşterile, stagnările şi descreşterile acestui fenomen.

Criminalitatea, ca orice fenomen, este determinată de anumite cauze şi favorizată de anumite condiţii. În stabilirea lor sunt utilizate subconceptele de etimologie sau cauzalitate a crimei.

2. Criminal (infractor) – persoana care a săvârşit fapta socialmente periculoasă. Fără criminal nu poate exista crima.

În demersul său, criminologia trebuie să examineze atât activitatea psihică cât şi activitatea materială ca părţi ale activităţii infracţionale desfăşurate de criminal.3. Crima – fapta ce a fost comisă de criminal.

Criminalitatea reprezintă ansamblul crimelor care, deşi sunt diverse prin conţinut, au ca trăsătură comună periculozitatea lor deosebită faţă de valorile sociale. Criminologia le studiază ca fenomen unitar şi individual.

4. Victima – persoana care a suferit răul provocat de criminal.Cercetările au pus în evidenţă faptul că în multe cazuri, victima are şi rol cauzal sau favorizant în comiterea crimei.5. Reacţie specială – la fenomenul criminalităţii, societatea nu rămâne pasivă, ci

dimpotrivă are o reacţie activă de cobatere care asigură conţinutul măsurilor represive şi preventive (pedepsele).

IV. Funcţiile criminologiei – ajută la explicarea ştiinţifică a fenomenului infracţional. Distingem 3funcţii: - funcţia descriptivă- funcţia explicativă- funcţia previzionară

a. Funcţia descriptivă - permite cunoaşterea dimensiunilor fenomenului infracţional într-un loc dat şi la un timp determinat. Este pusă în evidenţă structura criminalităţii ce diferă în funcţie de loc şi timp.

Se obţin date privind fenomenul criminalităţii raportat la vârsta criminalilor: - adultă - juvenilă. Se stabilesc corelaţiile între criminalitate şi alte evenimente sociale. Se operează cu concepte de personalitate a criminalului, mediu etc.b. Funcţia explicativă - are la bază datele furnizate pe baza funcţiei descriptive. - trebuie să pună în evidenţă cauzele fenomenului infracţional.

Funcţia explicativă pune în evidenţă natura fenomenului criminal, cauzele obiective şi subiective (criza, familia, motive economice etc). Prin această funcţie, criminologia va

5

stabili legile privind producerea criminalităţii, iar pe această bază va propune măsurile ştiinţifice: criminogeneză, criminodinamică, factor criminogen, persoană. c. Funcţia previzionară – cunoaşterea fenomenului infracţional, a stării dinamicii cauzelor sale nu poate constitui un scop în sine.

Criminologia trebuie să prevadă cum va evolua criminalitatea în viitor, fiind o sarcină destul de dificilă, deoarece orice fenomen social este determinat atât de factori subiectivi şi individuali, cât şi de factori subiectivi şi sociali. Nu trebuie ignoraţi factorii întâmplători.

V. Caracterele criminologiei – ca si caractere ale criminologiei avem : caracterul unitar şi autonom - criminalitatea este un fenomen social

complex, motiv pentru care sunt studiate, în afară de ştiinţa criminologiei şi alte discipline: antropologia criminală, sociologia, psihologia etc. Caracterul unitar şi autonom constă în faptul că această ştiinţă are un obiect propriu de cercetare a criminalităţii. Criminologia nu este numai o ştiinţă teoretică, ci şi aplicativă. Aceasta studiază criminalitatea sub toate aspectele sale generale, dar se ocupă şi de crime luate în mod individual, cu criminali, autorii faptei periculoase.

caracterul pluridisciplinar – este dat de complexitatea fenomenului criminal, întrucât criminalitatea este în primul rând un fenomen social care trebuie pus cercetării sociologice care utilizează metodele sale specifice de cercetare.

VI. Ramurile criminologiei – ca si ramuri ale criminologiei amintim 4 :Criminologia generală – ramură de sinteză, studiază întregul fenomen al

criminalităţii, criminologia ca fenomen social sau de masă, criminalitatea, criminalii, cauzele criminalităţii, mijloace de combatere.

Criminologia specială (sectorială) – studiază unele părţi sau sectoare din criminalitate, cum ar fi: criminalitatea contra persoanei, proprietăţii etc. Tot această ramură cuprinde şi studiile anumitor categorii de criminali.

În cadrul ciminalităţii speciale sunt identificate cauzele criminale în anumite sectoare de criminalitate care sunt apoi preluate de criminologia generală.

Criminologia teoretică – mai puţin aplicativă, studiază criminologia clinică.Criminologia clinică (aplicativă) – are caracter preponderant aplicativ. Criminalul

este considerat o personalitate criminală sau un inadaptat social. Fenomenul criminal este considerat ca fenomen individual, izolat, criminalul examinat în mod complex prin examene medicale, psihologice, anchete sociale, apoi sunt explicate condiţiile personale şi cauzele speciale ale fenomenului criminal, apoi se face o apreciere asupra comportării ulterioare a criminalului. Pe baza diagnosticului se va prescrie tratamentul pentru criminal.

Antropologia criminală (s-a dezvoltat in sec. al XIX-lea) - Cesare Lombroso – în prima carte despre criminali “Omul criminal”, a identificat 3 tipuri de criminali: înnăscut, nebun şi degenerat.

Biologia criminală - privind problemele eredităţii şi influenţele acesteia asupra fenomenului infracţional.

6

Psihologia criminală – utilizează conceptual de personalitate criminală ce desemnează o persoană înclinată psihic spre crimă.

Psihiatria criminală – priveste persoanele cu boli pshihice grave (paranoia, mania, demenţă, persoane ce comit crime).

Sociologia criminală - rolul factorilor sociali, cauze, condiţii sociale, atât în geneza crimei privită ca faptă individuală, cât şi în variaţiile ei ca fenomen de masă.

VII. Metodele criminologiei – se impart in metode generale si metode speciale :a) Metodele generale1. Metoda statistică – utilizată pentru cercetarea criminalităţii ca fenomen social, de

masă, fiind mai rar folosită ca fenomen general individual. Prin această metodă se obţin date privind structura, volumul, dinamica criminalităţii, raportarea în spaţiu a criminalităţii.

Fenomenul criminalităţii poate fi studiat atât ca un întreg, cât şi pe anumite părţi. Există statisticile oficiale ale organelor angrenate în lupta împotriva criminalităţii, cât şi statistici ştiinţifice.

În ceea ce priveşte criminologia ca fenomen individual, metoda statistică se foloseşte pentru obţinerea datelor privind criminalii.

2. Metoda sociologică – una din metodele de cercetare sociologică este observaţia care poate fi spontană sau organizată. Prin această metodă, fenomenul criminal este conceput în mod nemijlocit şi furnizează date cantitative şi calitative.

3. Metodele psihologice – ocupă un loc important în cadrul metodelor criminologiei, deoarece actul criminal este comis de un om care este determinat de o serie de motive şi interese de ordin psihologic.

Această metodă se bazează pe o serie de tehnici şi metode specifice. Ex: observaţia, teste etc.

4. Metodele medicale – cercetările antropologice medicale şi psihologice făcute de medici, antropologi, sociologi, au constituit primele etape în desemnarea criminologiei ca ştiinţă.

Cunoaşterea stării de sănătate a criminalului aduce contribuţii serioase la stabilirea cauzei fenomenului criminal.

b) Metode speciale (specifice) - proprii fenomenului criminal1. Metoda studiului de cazuri – crima şi criminalul se studiază în mod concret,

individual, cât mai aproape de realitate. Făptuitorul se studiază sub aspect social, psihologic şi medical. Se stabilesc cauzele crimei şi condiţiile favorizante.

Pentru fiecare făptuitor şi crimă se face o fişă.2. Metoda tipologică – are la bază noţiunea de “tip” care reprezintă o combinaţie a

mai multor trăsături caracteristice fenomenului studiat.3. Metoda studiilor reluate – reexaminarea aceluiaşi infractor la diferite intervale de

timp, reţinându-se schimbările care au survenit în viaţa celui chestionat.4. Metoda carierei criminale – examinarea specială a infractorului pentru care

criminalitatea reprezintă un mod de viaţă.

7

5. Metoda monografică – constă în efectuarea unor studii detaliate şi multilaterale asupra unor tipuri de crime şi criminali.

6. Metoda comparativă – studiul unui grup de criminali în comparaţie cu un grup de necriminali.

VIII. Criminalul a) Noţiunea de criminal în criminologie nu trebuie confundată cu noţiunea de

criminal în drept penal.Criminal (în sens criminologic) = persoana care a săvârşit o crimă, o faptă

prevăzută de legea penală, pentru care persoanei i se aplică o pedeapsă. Rezultă deci 2 trăsături principale ale criminalului:

- a săvârşit o crimă- a fost judecat şi condamnat.În literatura de specialitate, această noţiune este restrânsă şi în cercetarea

criminologică ar trebui avute în vedere şi alte categorii de criminali: infractori anormali psihic, inadaptaţii social, devianţii sociali (alcoolici).

b) Aspectele criminaluluiPotrivit criminologilor contemporani, criminalul trebuie studiat sub următoarele

aspecte:a. evoluţia ideilor şi teoriilor despre criminalb. caracteristici generalec. tipuri de criminalid. aspecte diferenţiale ale criminalilor.Unele concepţii despre criminalProblema de bază se referă la natura reală a personalităţii criminalului.Teoria clasică a dreptului penal a susţinut ideea potrivit careia criminalul dispune de

liber arbitru, are responsabilitate, capacitate de a hotărâre, de alegere şi de a acţiona liber. Deci dacă a comis infracţiuni, aşa a hotărât el.

Potrivit teoriei determinismului, orice fenomen are o cauză. Şcoala antropologică, şcoala pozitivistă italiană au arătat că un om nu este absolut liber, ci determinat în acţiunile şi faptele sale prin diverse cauze (biologice, sociale).

Dezvoltarea ştiinţei psihologice, sociologice, au determinat apariţia noii teorii despre criminal.

1. Teoria criminalului înnăscut – concepţia criminalului antropologicPrintre fondatorii antropologiei se înscrie Cesare Lombroso. El a făcut studiul pe 600

criminali, având în vedere laturile lor morfologice şi aspectul fizic, reţinând malformaţiile părţilor corpului (membre, cap).

Cesare Lombroso şi-a expus teoriile sale în “Omul delincvent”, astfel:- “criminalul se caracterizează prin anormalii corporale, asemănător cu sălbaticii,

strămoşii omului”.- “criminalul este degenerat, epileptic şi nebun”.- “unii oameni sunt înnăscuţi criminali”.

8

Pe baza acestor teorii s-a stabilit că între criminali şi necriminali sunt deosebiri de natură.

La trăsăturile morfologice se adaugă şi o serie de trăsături psihologice: insensibilitatea, asimilarea sentimentelor de milă şi simpatie faţă de alţi oameni, violenţă etc.

Cesare Lombroso a supus criminalul unui studiu ştiinţific şi a trecut la idea că adevăratele cauze ale criminalului sălăşuiesc în determinările psiho-morfologice ale omului.

Această teorie a fost criticată încă de la apariţia sa, astfel că unii criminologi au suţinut că nu există criminal înnăscut, dar există unii oameni care în momente condiţionate de mediu nefavorabil pot conduce la crime.

Stigmatele criminale, anormaliile, malformaţiile le regăsim şi la mulţi necriminali. Malformaţiile, stigmatele pot contribui la comiterea de crime numai în mod indirect. Defectele, predispoziţiile criminalului înnăscut nu pot acţiona decât într-un mediu social nefavorabil.

2. Concepţia bio-tipologicăPotrivit acestei teorii, inadaptarea socială depinde şi de constituţia anatomică a

omului, de tipul de constituţie. Cei care susţin această teorie, au identificat următoarele tipuri:

Tipul picnic - tip scurt, larg şi gras (caracterizat prin mânie, depresie) ; Tipul atletic, înalt; Tipul astenic - retras, timid (caracterizat prin schizofrenie, depresie psihică).

Aceşti criminologi au susţinut că există o corelaţie între aceste tipuri.Integrarea şi colaborarea cu alţi oameni depinde de structura corpului. Există o

corelaţie între constituţie şi boli psihologice.Aceşti susţinători ai teoriei susţin că există o corelaţie hipologică între constituţie şi

tipul de infracţiune.Astenicii şi atleţii – crime contra proprietăţii (recidivişti).Picnicii – crime contra persoanei (infracţiuni ocazionale).3. “ Criminalul – inadaptat social ” Potrivit acestei teorii, orice persoană este înzestrată prin ereditate cu o serie de

dispoziţii bio-psihice. În cazul unei persoane cu factori psihici deficitari, dacă intervin şi condiţii de mediu slabe duce la inadaptare socială care duce la crimă.

Factori bio-psihici: - bio-costituţionali - patologici - morali.Factori bio-costituţionali – care alcătuiesc nucleul personalităţii. Sunt alcătuiţi din

componente ereditare bio-psihologice, definind tendinţe şi emoţii:foame, sete, tendinţe psihice impulsive (frică, mânie), forme temperamentale de reacţii diferite la stimuli externi.

Acest nucleu al personalităţii trebuie să îndeplinească anumite condiţii:- să existe o anumită capacitate mentală - să existe o anumită stabilitate- să existe o anumită validitate.În cadrul factorilor patologici intră bolile mentale, debilitatea mentală, tulburările de

caracter.

9

4. “Criminalul – personalitate psihotică”În rândul criminalilor poate fi identificată o categorie de oameni normali şi oameni

bolnavi. Se consideră că şi aceşti criminali sunt incluşi în cercetarea criminalităţii. Ei alcătuiesc o grupă denumită psihopaţi: - psihopaţii

- psihonervoticiiCriminali psihopaţi: - criminalul paranoid – are la bază tendinţa afirmării de sine.

Se caracterizează prin orgoliu nemăsurat, atitudini egoiste, megalomanie. - criminalul pervers – are la bază tendinţa combativă. Se caracterizează prin indisciplină, neascultare, lipsă de afecţiune pentru altul, lipsă de milă, cruzime, ranchiună.

- criminalul hiperemotiv – are la bază trăirile emoţionale fireşti: frica, mânia, plăcerea, neplăcerea, dar care se dezvoltă exagerat.

Criminali psihonervotici: - criminalul neuroastenic – care suferă cronic de oboseală, insomnie, surmenaj.

- criminalul psihoastenic – îndoieli, oboseli, neîncredere. - criminalul esteroid – caracterizat prin stări de criză

nervoasă.5. Concepţia caracteriologicăÎn criminologie a apărut o nouă ramură şi anume, caracteriologia criminală. Are ca

obiect de studiu caracterul criminalului. Cei care susţin această teorie în cauzalitatea criminalităţii au identificat 2 rânduri de factori:

- elemetele constitutive ale predispoziţiei criminale (rasa, sexul etc) - factori sociologici (ambianţa familială, condiţii economice etc).Autorii susţin că ceea ce uneşte toţi aceşti factori este caracterul.Caracterul, care în sensul criminologiei, este alcătuit din mai multe părţi: emotivitatea,

activitatea, reconstituirea sau puterea de refacere a energiei psihice cheltuită în timpul activităţii.

6. Concepţia personalităţii criminaleCu privire la criminal, Cesare Lombroso a susţinut că este un tip aparte şi constituie o

categorie deosebită de oameni care se deosebesc prin natural lor de necriminali. Această concepţie a fost criticată şi cercetările din criminologie au stabilit că la criminali şi necriminali există doar deosebiri de grad şi cantitate, nu şi calitate. Cu toate acestea, la baza unor semne se poate suţine existenţa la criminali a unor trăsături specifice. Aceste semne au fost identificate de practica penitenciară, de cercetările criminologiei clinice şi Garofalo care au susţinut existenţa unor periculozităţi speciale la unii criminali.

La infractori pot fi puse în evidenţă o serie de caracteristici: labilitate psihică şi indiferenţă afectivă, trăsături care luate separate, le regăsim şi la neinfractori. Acest ansamblu de trăsături reprezintă nucleul central al personalităţii criminale care apare ca o rezultantă şi nu un destin.

10

c) Aspecte generale ale criminaluluiCriminologii s-au preocupat de identificarea unor aspecte generale ale criminalilor

care îi diferenţiază de necriminali. Astfel, au fost puse în evidenţă aspecte fizice anatomice şi fiziologice, psihologice şi sociologice.

Aspectele fizice şi fiziologice sunt generale, anatomice. Unii criminolog au susţinut că există o robusteţe foarte bună a criminalilor. S-a tras concluzia că nu există practic nici o diferenţă pe plan antropometric între infractorii primari şi recidivişti şi că majoritatea delincvenţilor sunt fără stigmate.

Aspecte psihologice - criminologia modernă a pus în evidenţă că atât criminalii cât şi necriminalii sunt împinşi la forme de trebuinţă: foame, teamă, mânie, dorinţă etc. La criminali aceste dorinţe sunt excesive, nestăpânite. Ei se caracterizează printr-o voinţă slabă, lipsă de putere, inhibiţie, prin trăsături de caracter excesive, nivel scăzut de inteligenţă.

La unii criminali s-a observat o stare de înrăutăţire socială, manifestată prin neînţelegerea răspunderii sale faţă de alţi oameni, prin neluarea în seamă a interesului altuia.

Criminalii resping reproşul, imputabilitatea, vinovăţia şi răspunderea penală.Atitudini sociale - s-a constatat existenţa unui ataşament slab faţă de propria familie.

De cele mai multe ori, criminalul este un om izolat, singur. Are o atitudine potrivnică şi faţă de şcoală.

d) Tipuri de criminaliCriminalii reprezintă o masă de oameni de mare diversitate, fiecare fiind un caz

particular. În ceea ce priveşte tipul de criminal, criminologii au remarcat că aceste tipuri nu

definesc tipuri pure şi concrete, doar unele trăsături mai accentuate. Un criminal nu acumulează toate trăsăturile caracteristice, dar le are pe cele mai importante. Unele tipuri de criminal sunt mai bine conturate şi mai frecvente.

După obiectul infracţiunii săvârşite, există o tipologie juridică: ucigaşi, asasini, hoţi, tâlhari etc.

1. Criminalul agresiv, violent – autor de crime violente, brutale şi cu consecinţe individuale şi sociale multiple: omoruri, vătămări corporale simple sau grave, incendii etc.

Jean Pinatel şi alţi criminologi numesc acest tip de criminal, criminalul pervers.În doctrina criminologică se susţine că cele două tipuri de criminali nu se confundă.

Astfel, dacă criminalul agresiv se defineşte prin actele criminale comise cu agresivitate, tipul criminalului pervers se defineşte prin acte perverse care în unele privinţe au ceva de natură anormală şi uneori patologică.

Pentru a înţelege tipul criminalului agresiv trebuie făcută legătura cu sistemul instinctelor omului şi în cadrul acestuia cu instinctul de combatere care intervine atunci când apare o piedică în calea satisfacerii dorinţelor. În cadrul săvârşirii de infracţiuni, instinctul este folosit în mod exagerat, combaterea devenind agresivitate.

Potrivit lui Seelig, criminalul agresiv este caracterizat prin emotivitate puternică, descărcări reactive puternice, prin acte de violenţă, vătămari corporale. El se mai caracterizază prin sărăcie de sentimente, de simpatie faţă de alţi oameni, stări de mânie care nu pot fi stăpânite de voinţa proprie. Când acest tip este şi de o construcţie corporală

11

puternică, atunci agresivitatea se manifestă prin întrebuinţarea de mijloace fizice, iar când are o constituţie corporală slabă, comite acte de agresivitate verbală.

La criminalul agresiv, în multe cazuri, se constată şi un consum exagerat de alcool. Criminalul agresiv se poate manifesta şi într-o formă subită, spontană, ivită dintr-o situaţie neprevăzută, devenind o reacţie izolată. Criminalul agresiv este cunoscut, în zona în care locuieşte, ca om violent, agresiv, bătăuş.

2. Criminalul achizitiv – acest tip se caracterizează prin tendinţa de luare, de achiziţionare de bunuri, valori în scop personal, de câştig, îmbogăţire.

Criminalul achizitiv comite infracţiuni contra proprietăţii, contra bunurilor şi a primit denumiri după infracţiunea comisă: hoţ, tâlhar, şarlatan, delapidator.

Tendinţa de a achiziţiona bunuri este comună tuturor oamenilor, cu precizarea că la oamenii cinstiţi are anumite limite.

3. Criminalul caracterial – în criminologie, prin caracter se înţelege o anumită structură a afectivităţii, o anumită structură a tendinţei de natură afectivă care dirijează reacţiile şi activităţile individului în condiţiile mediului.

Fiecare individ are un caracter psihologic în funcţie de tendinţa afectivă dominantă: egoist, avar, agresiv, erotic. Instabilitatea caracterială se manifestă în comportările omului încăpăţânat, agresiv.

Caracteristici- O anumită tendinţă sau impulsiune afectivă se dezvoltă în mod pronunţat şi le

domină pe celelalte.- Este vorba de o tulburare parţială a psihicului persoanei şi nu de întreaga fiinţă

psihică; persoana este lucidă şi responsabilă.- Tulburarea caracterială plasează persoana în seria de treceri de la omul normal,

sănătos psihic, la omul anormal, dar sănătos psihic.- Tulburările de caracter au o contribuţie reală la comiterea crimelor.

Criminalii caracteriali sunt de mai multe feluri:a. Criminalii psihopatici: o tipul orgolios sau paranoic – are orgoliu, vanitate, trufie, încredere oarbă în

sine, este revendicativ, comite acte de violenţă.o Tipul pervers – nemilos, lipsit de afectivitate, comite acte infracţionale de

cruzime.o Tipul nervos – caracterizat prin excitabilitate, iratibilitate excesivă, greu de

adaptat social, comite calomnii, certuri.o Tipul oscilant – agitat şi schimbător, are multă mişcare, nu inspiră încredere,

comite acte de violenţă ori neglijenţă.o Tipul schizoid – introvertit, retras, pasiv.

b. Criminalii psihonervotici:o tipul psihoastenic – stări de îndoială, teamă, inacţiune.o tipul neuroastenic – sensibil la oboseală.o tipul isteric – bolnăvicios, crize nervotice.

12

c. Criminalul lipsit de frâne sexualeCrimele privind viaţa sexuală se caracterizează printr-o periculozitate deosebită.

Autorii lor se caracterizează prin lipsa simţului moral, desconsiderarea victimelor prin brutalitate.

d. Criminalul profesionistÎn teoria dreptului penal, criminalul profesionist reprezintă acel infractor pentru care

săvârşirea infracţiunii constituie un mijloc de existenţă, o îndărătnicie.- Criminalul profesionist pasiv – acest tip de criminal nu munceşte, practică

cerşătoria, vagabondajul, jocurile de noroc. Se caracterizează printr-o inteligenţă scăzută, instrucţie şcolară redusă, voinţă slabă, stăpânire de sine oscilantă.

- Criminalul profesionist activ –comite infracţiuni complexe. Se caracterizeză prin inteligenţă normală sau chiar ridicată, insensibil sau lipsit de milă, egocentric, neîncrezător şi pervers.

e. Criminalul ocazionalAcest tip de criminal este menţionat de reprezentanţii şcolii pozitiviste (Lombroso,

Garofalo, Ferri), de reprezentanţii şcolii sociologice (Lacassagne, Tarde, Pop) şi de criminologii contemporani (Pinatel, Seelig).

Enrico Ferri defineşte criminalul ocazional ca fiind acel criminal care fără a prezenta o tendinţă înnăscută spre delict, comite crime sub incidenţa tentaţiilor provocate de factorii externi sau mediul înconjurător.

Criminalul ocazional este un om adaptat social, cu o conduită conformistă, dar care comite o infracţiune ca urmare a unui concurs particular de circumstanţe. Se susţine că criminalul ocazional este împins la crimă de factori exteriori, de ocazii speciale.

Criminalul ocazional prezintă următoarele trăsături caracteristice: - are o conduită anterioară bună;- crima o săvârşeşte ca urmare a unor împrejurări exterioare;- nu recidivează.

În unele opinii se susţine că reprezintă 70-80% din totalul criminalilor.În doctrină s-a arătat că împrejurările existente nu trebuie exteriorizate. Jean Pinatel a

identificat următoarele feluri de infractori ocazionali: Delincvent de ocazie comun – comite crime sub presiunea unor nevoi imediate (ex: furturi din magazine). Delincvent care comite crime sub presiunea unor stări eomtive puternice: mânie, furie, jignire. Delincvent presat de unele condiţii personale critice şi defavorabile (criza financiară). Delincvent care comite crima din culpă.

f. Criminalul debil mental – în funcţie de dezvoltarea sa, capacitatea mentală are 3 niveluri: sub normal, normal şi superior.

13

În populaţia penală, procentul debililor mental este ridicat. Criminalul debil mental nu ţine seama de reacţiile altor persoane. El judecă lumea după nivelul lui de înţelegere. El neagă săvârşirea infracţiunii şi nu poate percepe că alţii ştiu şi înţeleg mai mult.

Criminalul debil mental se caracterizează prin lipsa capacităţii de prevedere asupra săvârşirii şi urmărilor săvârşirii crimei.

Jean Pinatel spunea despre debil că are un orizont temporar restrâns, el lucrând pe durate scurte. El nu prevede judecarea şi condamnarea.

Debilul are o gândire imfantilă, concretă, are nevoie de sprijin, iar viaţa lui afectivă este restrânsă, limitată. Este energic, nu este conştient de sine, atenţia, memoria, reprezentarea sunt sărace, limitate, este credul şi sugestibil.

g. Criminalul recidivist - se caracterizează prin aceea că el comite în mod repetat crime. El este un profesionist al crimei.

În doctrină se face corelaţia între recidivă şi crima din obişnuinţă, apreciindu-se că obişnuinţa joacă un mare rol în formarea recidivismului. Obişnuinţa nu se confundă cu deprinderea.

Deprinderea este o formă de activitate mai simplă, mai restrânsă.Obişnuinţa este o formă de activitate mai complexă. Ex: obişnuinţa de a munci, de a

nu munci, de a fura. În cazul obişnuinţei, la început, activitatea se efectuează în mod conştient prin exerciţiu, apoi devine o activitate ce se desfăşoară aproape de la sine. Obişnuinţa are la bază şi o necesitate interioară, aceea de a satisface prin mijlocirea ei o trebuinţă, o dorinţă.

Săvârşirea repetată de infracţiuni creează o obişnuinţă infracţională serioasă.

h. Criminalul ideologic sau politicCriminalul ideologic reprezintă persoana care având anumite idei şi convingeri

politice, ştiinţifice ori religioase comite, datorită acestor idei, fapte care aduc atingere legilor existente într-un stat şi i se aplică sancţiunea penală.

Criminalul ideologic este un militant care propagă şi luptă pentru anumite reforme.

i. Criminalul alienat – criminalul care din punct de vedere mental este bolnav. El nu răspunde penal şi nu i se poate aplica pedeapsa. I se aplică măsuri de siguranţă.

Criminalul alienat face obiectul cercetării criminologice. El se caracterizează prin tulburări grave care curpind întreaga viaţă psihică. Este stăpânit de temere ori mânie pronunţată, de emoţii şi alte stări afective, de gândire haotică. El nu este conştient şi lucid despre starea lui şi despre ceea ce face. Criminalul alienat se deosebeşte de criminalul caracterial prin aceea că la ultimul este vorba de o tulburare psihică parţială, dar el este lucid.

Criminalul alienat este de mai multe feluri: criminalul paranoic, criminalul schizofrenic, criminalul maniaco-depresiv, criminalul epileptic, criminalul alcoolic ori toxicoman, criminalul senil etc.

14

15