INSTITUTUL TEOLOGIC ROMANO-CATOLIC FRANCISCAN

FACULTATEA DE FILOZOFIE „I. DUNS SCOTUS“

CRITICA RAŢIUNII PRACTICE

Analitica raţiunii pure practice

Rezumat la Etică filosofică

Profesor:

Pr. lect. univ. dr. Bernadin Duma

Student:

Ghiurca Iulian

Roman

2014

1. Despre principiile raţiunii pure practice

Principiile practice reprezintă judecăţi ce cuprind o determinare universală a

voinţei, putând fi subiective sau obiective, adică maxime, respectiv legi practice. Dacă se

admite că raţiunea pură conţine în sine un fundament practic, atunci există legi practice;

altfel, toate principiile practice sunt doar simple maxime.

În cunoaşterea naturii, principiile a ceea ce se întâmplă sunt în acelaşi timp legi ale

naturii, întrucât folosirea raţiunii este acolo teoretică şi determinată de natura obiectului. În

cunoaşterea practică principiile pe care ni le stabilim nu sunt legi cărora să ne supunem

inevitabil. Pentru o fiinţă la care raţiunea nu este singurul principiu determinant al voinţei,

regula practică este un imperativ ce exprimă o constrângere obiectivă la acţiune. Aceste

imperative determină fie condiţiile cauzalităţii fiinţei raţionale, fie numai voinţa

clasificându-se astfel în imperative ipotetice şi categorice. Acestea din urmă sunt legi

practice, şi se referă doar la voinţă, iar pentru a le avea pure, putem face abstracţie de

cauzalitatea ei.

Toate principiile practice care presupun un obiect al facultăţii de a râvni ca

principiu determinant al voinţei sunt empirice şi nu pot oferi legi practice. Toate acestea se

încadrează în principiul universal al fericirii personale. Desfătarea, aparţinând simţului şi

nu intelectului, nu este practică, deoarece dacă decizia voinţei s-ar baza pe sentimentul de

plăcere sau neplăcere, atunci îi e cu totul indiferent modul de reprezentare care-l afectează.

Principiul fericirii personale nu ar cuprinde totuşi, pentru voinţă, alte principii

determinante decât cele adecvate facultăţii interioare de a râvni. Însă într-o lege practică,

raţiunea determină nemijlocit voinţa şi doar pentru că ea poate fi, ca raţiune pură şi

practică, o face să fie legislatoare. Principiile doar subiective practice nu pot fi reprezentate

decât ca simple maxime, dar niciodată ca legi practice, întrucât la baza lor trebuie să stea

condiţii subiective ale liberului arbitru.

În timp ce o lege universală a naturii face totul armonic, atunci când dorim să

acordăm maximei universalitatea unei legi, ar rezulta totala distrugere a maximei căci

voinţa tuturor nu are unul şi acelaşi obiect. Prin urmare, principiile empirice de

determinare nu sunt apte pentru o legislaţie externă universală, însă nici pentru una internă.

O voinţă căreia doar simpla formă legislativă a maximei îi poate servi de lege, este o voinţă

liberă. Legea morală, de care suntem conştienţi în mod nemijlocit, este cea care ni se oferă

mai întâi şi care, întrucât este înfăţişată de raţiune drept principiu determinant, ne duce

direct la conceptul de liberate.

2

Conceptul unei voinţe pure izvorăşte din legile practice pure, iar moralitatea ne

descoperă întâi conceptul libertăţii, astfel raţiunea practică pune celei speculative problema

cea mai insolubilă căci libertatea, fără legea morală, ar fi rămas necunoscută.

Regula practică este necondiţionată, în consecinţă reprezentată a priori ca judecată

categoric practică, prin care voinţa este absolut şi nemijlocit obiectiv determinată, întrucât

ideea a priori despre o legislaţie universală posibilă este reclamată necondiţionat ca lege,

fără a împrumuta ceva de la experienţă sau de la vreo voinţă externă. Aşadar, raţiunea pură

este în sine practică şi dă o lege universală, numită lege morală.

Raţiunea compară totdeauna maxima voinţei într-o acţiune cu voinţa pură, fără a fi

coruptă de către înclinaţie, considerându-se pe sine ca practic a priori. Acest principiu al

moralităţii nu se limitează doar la oameni, ci se aplică la toate fiinţele care posedă raţiune

şi voinţă, inclusiv Fiinţa infinită ca Inteligenţă supremă. Raportată la om, care este afectat

de nevoi şi mobile sensibile, legea are forma unui imperativ care porunceşte categoric,

deoarece este necondiţionată. Astfel, raportul voinţei umane cu legea morală se numeşte

datorie, fiindcă un liber arbitru afectat patologic implică o dorinţă ce îşi are originea în

cauze subiective, având nevoie de o rezistenţă din partea raţiunii practice.

Autonomia voinţei este unicul principiu al tuturor legilor morale şi al datoriilor care

le sunt conforme. Orice eteronomie a liberului arbitru este opusă moralităţii voinţei. Un

precept practic, care conţine în el o condiţie materială, nu trebuie socotit niciodată ca lege

practică, deoarece orice materie a regulilor practice se bazează totdeauna pe condiţii

subiective ce se învârtesc în jurul principiului fericirii personale. Aşadar, simpla formă a

unei legi, care limitează materia, trebuie să fie totodată un principiu de a adăuga această

materie la voinţă. Principiul fericirii poate oferi maxime, care însă nu ar putea servi voinţei

drept legi, chiar dacă am lua ca obiect fericirea universală. Însă legea morală nu este

concepută ca obiectiv necesară decât fiindcă ea trebuie să fie valabilă pentru oricine are

raţiune şi voinţă.

În Ideea raţiunii noastre practice mai există ceva care însoţeşte violarea unei legi

morale, anume culpabilitatea. Însă participarea la fericire nu poate fi legată de conceptul

unei pedepse, care ca rău fizic, deşi nu ar fi corelată cu răul moral drept consecinţă

naturală, este totuşi legată de el drept consecinţă a principiilor unei legislaţii morale. De

asemenea, nu putem simţii mulţumirea sau neliniştea sufletească înainte de cunoaşterea

obligaţiei şi nu putem face din ele fundamentul celei din urmă.

Toate principiile de determinare posibile ale voinţei sunt fie subiective şi empirice,

fie obiective şi raţionale; însă ambele pot fi externe sau interne. Întrucât principiile

3

materiale sunt incapabile să procure legea supremă a moravurilor, principiul practic formal

al raţiunii pure este singurul principiu capabil să procure imperative categorice şi să

servească drept principiu al moralităţii.

Raţiunea pură poate fi practică, adică poate determina prin sine voinţa, independent

de orice element empiric. Dacă în Critica raţiunii pure speculative principiile sintetice

provenite din simple concepte nu puteau să existe decât în legătură cu intuiţia, care era

sensibilă, refuzându-i-se astfel raţiunii speculative orice cunoaştere pozitivă, legea morală

ne pune la îndemână un fapt absolut inexplicabil lumii sensibile şi din întreaga sferă a

folosirii teoretice a raţiunii noastre şi ne face să cunoaştem din lumina intelectului pur o

lege. Legea morală ne transpune într-o natură în care raţiunea pură ar produce Binele

suprem, şi ne determină să conferim voinţelor noastre forma lumii sensibile ca unui întreg

alcătuit de fiinţe raţionale. În folosirea teoretică a raţiunii, doar experienţa ne poate

autoriza să admitem existenţa obiectelor. În schimb, principiul moral serveşte el însuşi ca

principiu al deducerii unei facultăţi impenetrabile, pe care nici o experienţă nu o poate

dovedi, dar pe care raţiunea speculativă trebuia s-o admită ca puţin probabilă. Legea

morală este o lege a cauzalităţii prin libertate şi deci a posibilităţii unei naturi

suprasensibile.

Cauzalitatea cu privire la acţiunile voinţei în lumea sensibilă trebuie să fie

cunoscută într-un anumit mod de către raţiunea practică, dar conceptul pe care ea şi-l face

despre propria cauzalitate nu are nevoie să-l determine teoretic şi poate deci să-i dea în

această măsură o semnificaţie, pe care i-o procură raţiunea prin legea morală fiind exclusiv

practică, întrucât Ideea de lege este principiul determinant al acestei cauzalităţi.

După David Hume, conceptul de cauză este un concept care conţine necesitatea

diversului; însă necesitatea nu poate fi atribuită unei conexiuni decât pentru că este

cunoscută a priori. Este imposibil, spune acesta, să cunoaştem a priori şi ca necesară relaţia

dintre un lucru şi un altul, dacă ele nu sunt date în percepţie. În modul acesta, empirismul

lui Hume duce la scepticism în toată folosirea teoretică ştiinţifică a raţiunii. El contrazice

necesitatea conexiunii care constituie esenţialul conceptului de cauzalitate, care a fost

proscris şi înlocuit cu obişnuinţa în observarea percepţiilor. Astfel, în „Critica raţiunii

pure”, Kant dovedeşte conceptul de cauzalitate în realitate lui obiectivă cu privire la

obiectele experienţei, şi îl deduce drept concept a priori pe baza necesităţii conexiunii pe

care el o implică.

În afară de raportul în care se află intelectul cu obiectele, el are şi unul cu facultatea

de a râvni, care se numeşte voinţă. Dar în conceptul de voinţă este cuprins deja conceptul

4

de cauzalitate, astfel în acela al unei voinţe pure este conţinut conceptul unei cauzalităţi cu

libertate, care primeşte o semnificaţie de la legea morală.

2. Despre conceptul unui obiect al raţiunii pure practice

A fi un obiect al cunoaşterii practice înseamnă raportul voinţei cu acţiunea prin care

s-ar realiza el sau opusul lui, iar a judeca dacă ceva este sau nu un obiect al raţiunii pure

practice înseamnă a distinge posibilitatea sau imposibilitatea de a voi acea acţiune.

Posibilitatea morală trebuie să preceadă acţiunea, căci principiul determinant al acţiunii

este legea voinţei. Singurele obiecte ale unei raţiuni practice sunt cele de Bine şi Rău.

Binele sau răul moral înseamnă întotdeauna o raportare la voinţă, întrucât aceasta

este determinată de legea raţiunii să-şi facă ceva din obiectul ei. Binele sau răul moral se

raportează deci propriu-zis la acţiuni, şi nu la starea de simţire a persoanei. Judecata

raţiunii noastre practice depinde foarte mult de binele şi durerea noastră, însă totuşi nu

totul în genere depinde de fericire. Când un principiu raţional este conceput în sine ca

principiu determinant al voinţei, el este lege practică a priori şi raţiunea pură este

presupusă practică prin sine însăşi. Conceptul de bine şi rău moral nu trebuie să fie

determinat anterior legii morale, ci numai după ea şi prin ea. Legea morală determină şi

face posibil în primul rând conceptul binelui, întrucât el merită în mod absolut acest nume.

Doar o lege formală, care nu prescrie raţiunii nimic mai mult decât forma legislaţiei

ei universale drept condiţia supremă a maximelor, poate fi a priori un principiu de

determinare al raţiunii practice. Categoriile libertăţii, în opoziţie cu conceptele teoretice

care sunt categorii ale naturii, se raportează la determinarea unui liber arbitru şi au ca

fundament forma unei voinţe pure, care este dată în raţiune. Libertatea este considerată un

fel de cauzalitate, care se raportează la categoriile care privesc posibilitatea ei naturală.

Conceptele de bine şi rău determină mai întâi un obiect pentru voinţă. Judecăţii

practice îi revine să decidă dacă o acţiune posibilă pentru noi în sensibilitate este sau nu

cazul supus regulii. Binele moral este ceva suprasensibil, pentru care nu poate fi găsit

nimic corespunzător în nici o intuiţie sensibilă. Cum din tot inteligibilul nu există absolut

nimic decât libertatea, şi cum apoi toate obiectele inteligibile nu au realitate pentru noi

decât în folosul acestei legi şi al folosirii raţiunii pure practice, această observaţie serveşte

doar la împiedicarea în a se lua drept concept ceea ce aparţine doar tipicei conceptelor.

5

3. Despre mobilurile raţiunii pure practice

Esenţialul oricărei valori morale a acţiunilor este ca legea morală să determine

nemijlocit voinţa. Dacă determinarea voinţei se face conform legii morale, dar numai cu

ajutorul unui sentiment, acţiunea va conţine legalitate, dar nu moralitate. Esenţialul oricărei

determinări a voinţei de către legea morală este faptul că aceasta, ca voinţă liberă, e

determinată de lege, adică numai cu excluderea tuturor imboldurilor sensibile şi în dauna

tuturor înclinaţiilor.

Toate înclinaţiile constituie în ansamblu egoismul, care constă într-o bunăvoinţă

exagerată faţă de sine însuşi (amor propriu) sau satisfacerea de sine însuşi (îngâmfare).

Raţiunea pură practică dăunează doar amorului propriu deoarece îl limitează doar la

condiţia de a se acorda cu această lege. Dar cum această lege este totuşi ceva pozitiv în

sine, ea este în acelaşi timp un obiect de respect. Putem numi tendinţa de a face din tine

însuţi principiul obiectiv de determinare al voinţei în genere iubire de sine. Legea morală

exclude cu totul influenţa iubirii de sine asupra principiului practic suprem. Respectul, în

raport cu legea poate fi numit un sentiment moral, fiind singurul sentiment produs de un

principiu intelectual. El nu reprezintă un mobil spre moralitate, ci moralitatea însăşi şi se

referă totdeauna numai la persoane, niciodată la lucruri. Aşadar, pentru legea morală, el

trebuie privit ca un efect pozitiv, dar indirect, al acestei legi asupra sentimentului. Este

conştiinţa unei supuneri libere a voinţei faţă de lege, unită totuşi cu o constrângere

inevitabilă, exercitată asupra tuturor înclinaţiilor, dar numai prin raţiunea noastră proprie.

Acţiunea care, cu excluderea tuturor principiilor de determinare derivate din

înclinaţie, este obiectiv practică, se numeşte datorie. E de cea mai mare importanţă să fim

atenţi ca toată moralitatea acţiunilor să fie pusă în necesitatea de a acţiona din datorie şi din

respect pentru lege, nu din înclinaţie pentru ceea ce trebuie să producă acţiunile.

Datorie şi obligaţie sunt denumirile pe care numai noi se cuvine să le dăm

raportului nostru cu legea morală. Cu aceasta este cu totul de acord posibilitatea unei

porunci precum: Iubeşte pe Dumnezeu mai presus de toate, şi pe aproapele tău ca pe tine

însuţi, întrucât a iubi pe Dumnezeu înseamnă în acest sens a-i îndeplini bucuros poruncile,

iar a iubi pe aproapele reprezintă îndeplinirea cu bucurie a tuturor datoriilor faţă de el; deci

numai iubirea practică este cea înţeleasă în acest nucleu al tuturor legilor. Însă această lege

este un ideal al sfinţeniei care nu poate fi atins de nici o creatură, pe care trebuie totuşi să

năzuim să ne apropiem printr-un neîntrerupt progres.

6

Treapta morală pe care se află omul este respectul pentru legea morală.

Simţământul care-i este impus pentru a observa legea este: a o observa din datorie şi nu din

afecţiune. Omul este destul de profan, însă umanitatea din persoana sa trebuie să fie sfântă.

Tot ceea ce vrem şi asupra căruia avem vreo putere, poate fi folosit şi numai ca mijloc;

doar omul, şi totodată orice creatură raţională, este scop în sine.

4. Examinare critică a analiticii raţiunii pure practice

Raţiunea practică şi raţiunea speculativă au ca fundament o facultate identică de

cunoaştere deoarece ambele sunt raţiune pură. Cum raţiunea practică are de-a face nu cu

obiecte pentru a le cunoaşte ci cu propria ei facultate de a-şi realiza principiile, adică cu o

voinţă, trebuie să înceapă cu posibilitatea principiilor practice a priori.

Analitica raţiunii pure practice împărţea, în perfectă analogie cu cea teoretică,

întreaga sferă a condiţiilor folosirii ei, dar într-o ordine inversă. Dacă însă considerăm şi

conţinutul cunoştinţei pe care o putem avea despre ea şi printr-o raţiune pură practică, vom

găsi şi diferenţe nu mai puţin remarcabile. Facultatea unei cunoaşteri raţionale pure a priori

putea fi uşor demonstrată prin exemple luate din ştiinţe. În schimb, principiul practic

suprem este recunoscut de raţiunea umană drept complet a priori şi independent de datele

sensibile, ca lege supremă a voinţei ei. Această justificare a principiilor morale ca principii

ale unei raţiuni pure se putea face prin simplul apel la judecata intelectului omenesc

comun. În ce priveşte deducţia principiului suprem al raţiunii pure practice, nu se putea

face nimic mai mult decât de a arăta că dacă am scruta posibilitatea libertăţii unei cauze

eficiente, am scruta de asemenea necesitatea legii morale ca lege practică supremă a

fiinţelor raţionale.

Conceptul de cauzalitate ca necesitate naturală, spre deosebire de cauzalitatea ca

libertate, nu priveşte decât existenţa lucrurilor ca fenomene, în opoziţie cu cauzalitatea lor

ca lucruri în sine. Prin urmare, nu ne rămâne decât să atribuim existenţa unui lucru şi

cauzalitatea după legea necesităţii naturale, numai fenomenului, iar libertatea, aceleiaşi

fiinţe ca lucru în sine. Fără libertatea transcendentală, care este singura practică a priori, nu

este posibilă nici o lege morală, nici o imputaţie conformă legii morale.

Necesitatea naturală depinde doar de determinările unui lucru supus de condiţiile de

timp. Dar acelaşi subiect care pe de altă parte este şi conştient de sine însuşi ca lucru în

sine, îşi consideră şi existenţa lui, întrucât nu este supusă condiţiilor de timp, iar pe sine

7

însuşi ca determinabil numai prin legi pe care şi le dă prin raţiunea însăşi. Legea morală ne

asigură această distincţie a legăturii dintre acţiunile noastre ca fenomene şi fiinţa sensibilă

a subiectului nostru, şi a relaţiei prin care această fiinţă este raportată la substratul

inteligibil din noi.

Îndată ce admitem că Dumnezeu, ca fiinţă originară universală este cauza şi a

existenţei substanţei, trebuie să concedem şi că acţiunile omului îşi au principiul

determinant în ceea ce este cu totul în afara puterii lor, adică în cauzalitatea unei Fiinţe

supreme deosebite de el. Dacă existenţa în timp este numai un mod de reprezentare sensibil

al fiinţelor gânditoare din lume, prin urmare nu le consideră ca lucruri în sine, atunci

crearea acestor fiinţe este o creare de lucruri în sine. Astfel este o contradicţie să se spună

că Dumnezeu, ca creator, este cauza acţiunilor din lumea sensibilă, prin urmare cauza unor

acţiuni luate ca fenomene, deşi el este cauza existenţei fiinţelor care acţionează.

Conceptul de libertate este singurul care ne permite să nu avem nevoie de a ieşi din

noi înşine spre a găsi condiţionatului şi sensibilului Necondiţionatul şi inteligibilul. Însăşi

raţiunea noastră este cea care, prin legea practică recunoaşte fiinţa care este conştientă de

ea însăşi prin această lege ca aparţinând lumii pure a intelectului şi determină într-adevăr

modul cum poate fi ea ca atare activă.

8