Planul Lucrării

Introducere

I. Preoţia cultului mozaic

I.1. Preoţia până la profetul Moise

I.2. Slujirea preoţească, după legea mozaică

II. Sărbătorile evreieşti

Concluzii

Bibliografie

1

INTRODUCERE

Este îndeobşte cunoscut faptul că Vechiul Testament pune bazele pentru

învăţătura şi evenimentele găsite în Noul Testament şi că în Sfânta Scriptură este

o revelaţie progresivă. Dacă săriţi peste prima parte a unei cărţi bune şi încercaţi

s-o terminaţi de citit, va fi greu să înţelegeţi personajele, intriga, subiectul şi

încheierea. În acelaşi mod, religia creştină formată după învăţătura Noului

Testament este înţeleasă în întregime atunci când este văzută ca o împlinire a

evenimentelor, personajelor, legilor, sistemului sacrificial, legămintelor şi a

promisiunilor din Vechiul Testament.

Dacă am fi avut doar Noul Testament, am fi început să citim Evangheliile

şi nu am fi ştiut de ce Iisus era asteptat ca Mesia (Un rege salvator). „Fără

Vechiul Testament, nu am fi înţeles de ce a venit acest Mesia (Isaia 53) şi nu am

fi avut capacitatea de a-L identifica pe Iisus din Nazaret cu Mesia, pentru că ne-

ar fi lipsit numeroasele şi detaliatele profeţii făcute cu privire la El”1.

Astfel, Vechiul Testament ne oferă o bază pentru credinţa monoteistă, fiind

destinat să-i pregătească pe evrei pentru venirea lui Mesia care Se va aduce pe

Sine Însuşi ca jertfă pentru păcatele întregii lumi (1 Ioan 2, 2). Noul Testament

mărturiseşte despre viaţa lui Iisus Hristos. Apoi priveşte la ceea ce a făcut El, la

modul în care să răspundem la darul Lui de viaţă veşnică şi să ne trăim viaţa în

recunoştinţă pentru tot ce a făcut El pentru noi (Romani 12). Amândouă

Testamentele revelează acelaşi Unic Dumnezeu, plin de îndurare şi drept care

trebuie să condamne păcatul, însă doreşte să aducă la El rasa umană căzută, prin

iertarea posibilă doar prin jertfa de ispăşire a lui Hristos. „În ambele Testamente,

Dumnezeu ni Se descoperă pe Sine Însuşi, cât şi modul în care să venim la El

1 Pr. Prof. Mircea Chialda, Raportul dintre Vechiul şi Noul Testament, în „Biserica Ortodoxă Română”, CIX (1981), nr. 5-6, p. 543;

2

prin Iisus Hristos. În amândouă Testamentele, găsim tot ce avem nevoie pentru

viaţa veşnică şi trăirea unei vieţi de evlavie (2 Timotei 3, 15-17)”2.

2 Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, Valoarea spirituală a Vechiului Testament, în „Mitropolia Ardealului”, XVI (1966), nr. 9-10, p. 575;

3

I. Preoţia cultului mozaic

I.1. Preoţia până la profetul Moise

Având în vedere faptul că din studiile făcute asupra religiilor lumii, s-a

constatat că nici o religie n-a existat fără preoţie, adică „fără persoane destinate

a sluji ca intermediari între credincioşi şi divinitate”3, vom prezenta mai jos

trăsăturile preoţiei vechi-testamentare, săvârşitoare a cultului liturgic iudaic.

În limba ebraică, „noţiunea de preoţie este exprimată prin termenul

kechuna, care înseamnă reprezentant al cuiva, înlocuitor al cuiva, slujitor sau

preot”.4

Vorbind despre preoţia Vechiului Testament, gândul ne duce în primul

rând la preoţia levitică, preoţia prin excelenţă a poporului ales, legată

indisolubil de numele profetului Moise. Cu toate acestea se poate vorbi de

existenţa preoţiei la evrei şi mai înainte de Moise, dar nu ca o instituţie

organizată şi permanentă. Astfel, slujirea preoţească anterioară preoţiei levitice

a fost împlinită prin aducerea de jertfe de către persoane ca Abel şi Cain (Facere

4, 3-4), Noe (Facere 8, 10) şi în general de capul familiei şi de întâi-născuţii de

sex bărbătesc. Mai târziu, după Legea mozaică, tot cel întâi-născut trebuia să fie

închinat slujirii la templu, ca recunoştinţă faţă de Iahve, Care a salvat pe cei

întâi-născuţi la eliberarea din robia Egiptului (Ieşire 8, 2; 14, 9; 22, 26). În ce

constă slujirea acestora nu se poate preciza după cum nu se ştie nici dacă erau

organizaţi şi alcătuiau o instituţie deosebită de popor. De aceea, este greu de

precizat dacă ei îndeplineau o funcţie preoţească propriu-zisă sau erau numai

ajutători ai capilor de seminţie.

3 Pr. Prof. Ene Branişte, Preoţia şi chipul preotului după Sfânta Scriptură, în „Studii Teologice”, XVII (1965), nr. 5-6, p. 483;4 Drd. Emil Corniţescu, Profeţii Vechiului Testament despre preoţie, în „Studii Teologice”, XIX (1967), nr. 7-8, p. 482;

4

În Pentateuh, Moise arată că poporul evreu beneficia de prerogativele

speciale ale unei preoţii generale, universale, preoţie însă fără slujire

sacramentală. Astfel, potrivit cuvintelor: Îmi veţi fi Mie o împărăţie de preoţi,

un neam sfânt (Ieşire 19, 6), poporul întreg şi fiecare israelit putea să aducă

jertfe şi să îndrepte către Iahve rugăciunile sale.

Pe lângă aceste forme de preoţie, Vechiul Testament mai vorbeşte de o

preoţie existentă în afara poporului evreu. În vremea patriarhatului Avraam

reprezentantul acesteia a fost Melchisedec, preotul-rege din Salem. Acesta are o

apariţie meteorică în Vechiul Testament, dar de o mare însemnătate, căci prin el

se vesteşte concepţia despre Mesia preot-rege. „Preoţia sa este universală, iar

din analiza numelui său înţelegem că preotul trebuie să fie un om al dreptăţii şi

un vestitor al păcii, căci el este chemat să împace cerul cu pământul şi să fie el

însuşi drept”.5

Melchisedec este cu atât mai important cu cât unii dintre Sfinţii Părinţi,

precum Ioan Gură de Aur6 sau Sfântul Chiril al Alexandriei7 au văzut în

persoana lui tipul desăvârşit al Mântuitorului Iisus Hristos, iar în darul de pâine

şi vin adus de el patriarhului Avraam, prefigurarea jertfei euharistice nou-

testamentare.

Anterior instituirii preoţiei levitice, Vechiul Testament mai face menţiune

şi de alte nume de preoţi, precum Ietro, socrul profetului Moise, dar aceştia nu

pot fi socotiţi deopotrivă cu Melchisedec, ci intră mai degrabă în rândul

preoţilor păgâni.

Preoţia pre-mozaică, neavând pecetea instituirii divine, cu vremea nu a

mai corespuns voii lui Dumnezeu, nici cerinţelor religioase ale poporului, astfel 5 Pr. Prof. Nicolae Neaga, Preoţia în lumina Vechiului Testament, în „Mitropolia Banatului”, XXVII (1977), nr. 7-9, p. 511;6 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, în vol. Scrieri. Partea a II-a, trad. Pr. D. Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982, p. 108; 7 Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri. Partea a II-a – Glafire, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992, p. 51;

5

că prin Moise, Dumnezeu a ales seminţia lui Levi, care s-a dovedit plină de zel

în păstrarea credinţei monoteiste şi respingerea idolatriei; în sânul acestei

seminţii s-a constituit şi organizat o preoţie specială, sacramentala, sfântă.

În acest sens, interesant de remarcat în legătură cu preoţia la poporul ales

este faptul că ea nu a fost exercitată de conducătorii statului, ca la multe

popoare din antichitate, ci exclusiv de preoţi sfinţiţi în acest scop, cu toate că

uneori şi regii lui Israel au adus jertfe, dar nu în calitate de preoţi.

Dumnezeu a ales numai o seminţie pentru serviciul divin, pentru „ca prin

unitatea sanctuarului şi a sacerdoţiului să se păstreze unitatea religiei şi

unitatea poporului”8. Cauza principală pentru care această seminţie a fost

destinată de Dumnezeu slujirii preoţeşti nu a fost numai meritele personale ale

acesteia, ci mai ales alegerea liberă a lui Dumnezeu. Din seminţia lui Levi un

rol privilegiat l-a căpătat familia lui Aaron, fratele lui Moise, căci acesteia i-a

fost încredinţată slujirea în Cortul Sfânt. Această alegere a stârnit în rândul

celorlalte seminţii nemulţumiri şi chiar revolte pedepsite de Dumnezeu. „Pentru

a înlătura orice dubiu în privinţa dreptului leviţilor la exercitarea misiunii

preoţeşti, Dumnezeu a confirmat alegerea pe care a făcut-o prin minunea

înverzirii toiagului lui Aaron, în împrejurarea în care toiegele tuturor celor

douăsprezece seminţii au fost depuse de Moise în cortul sfânt”9.

I.2. Slujirea preoţească, după legea mozaică

Instituirea preoţiei Vechiului Testament în persoana lui Aaron şi a fiilor

săi este descrisă amănunţit în capitolul al VII-lea al cărţii Levitic. Din această

descriere sunt foarte interesant de reţinut câteva amănunte analoage cu ritualul

corespunzător al hirotoniei din cultul creştin, în care se păstrează, de altfel,

8 Pr. Prof. Dumitru Abrudan şi Pr. Prof. Emilian Corniţescu, Arheologie biblică, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994, p. 227;9 Ibidem, 229;

6

multe reminiscenţe formale ale vechiului cult iudaic. Astfel, „ trebuie subliniat

faptul că actul ungerii se săvârşeşte de către Moise, ca organ sau reprezentant

al lui Dumnezeu însuşi, în urma mandatului expres primit de la El”10.

Tot Moise este acela care formulează şi reglementează cu amănunţime în

cărţile Levitic şi Numeri tot ceea ce aveau de făcut preoţii şi leviţii, drepturile

materiale şi obligaţiile lor sacramentale la săvârşirea jertfelor aduse pentru ei

înşişi în diverse ocazii.

Cu prilejul odrăslirii toiagului lui Aaron, Moise reînnoieşte mandatul

preoţiei acestuia şi trasează, în termeni generali, îndatoririle lui sacerdotale:

„Apropie de tine pe fraţii tăi, seminţia lui Levi, neamul tatălui tău, ca să fie pe

lângă tine şi să-ţi slujească; iar tu şi fiii tăi, împreună cu tine, veţi fi la cortul

adunării. Leviţii să păzească cele rânduite de tine şi să facă slujbă la cort, dar

să nu se apropie de lucrurile locaşului sfânt şi de jertfelnic, ca să nu moară şi

ei şi voi... Iar tu şi fiii tăi să vă îndepliniţi preoţia voastră în toate ce ţin de

jertfelnic şi ce se află înăuntru, după perdea şi să săvârşiţi slujbele darului

vostru preoţesc, iar altul străin de se va apropia să fie omorât”. (Numeri 18, 2-

3, 7). Aceste ultime cuvinte subliniază străşnicia cu care era oprită apropierea şi

imixtiunea în lucrurile sfinte a celor ce nu făceau parte din tagma preoţească.

„La rândul său, Levi trebuia să asculte de Iahve şi să se teamă de El (Maleahi

2, 5), adică să aibă faţă de Dumnezeu o permanentă atitudine de teamă, de

cinstire şi de dragoste, cum se cuvine acelora care doresc apropierea de

Dumnezeu”11.

Moise accentuează o altă latură a personalităţii preotului vechi-

testamentar, prin ideea că acesta, în calitatea sa de săvârşitor al cultului, este un

factor indispensabil în viaţa poporului şi un mijlocitor al ispăşirii dorite şi cerute

10 Pr. Prof. Ene Branişte, Op. Cit., p. 486;11 I. V. Georgescu, Legământul Meu este un legământ de viaţă şi de pace, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXII (1964), nr. 5-6, p. 477;

7

de popor de la Dumnezeu: Şi preotul va face pentru el ispăşirea înaintea

Domnului şi i se va ierta oricare ar fi fost greşeala de care se va fi făcut vinovat

(Lev.VI, 7).

În curtea locaşului sfânt preoţii întreţineau focul neîntrerupt pe altarul de

jertfă, curăţau altarul de cenuşă, aduceau aşa numitul sacrificiu perpetuu, care

consta din arderea pe jertfelnic a câte unui miel dimineaţa şi seara, pentru întreg

poporul; rosteau binecuvântarea zilnică asupra poporului, aduceau toate

sacrificiile sângeroase, cele festive, publice şi particulare. „Datoria lor

principală în curtea cortului era vărsarea la baza altarului a sângelui victimei,

ungerea jertfelnicului cu sânge, arderea victimelor şi a părţilor menite

altarului”12.

În afară de îndeplinirea funcţiunilor cultului, care constituia îndatorirea

primă şi esenţială a preoţilor Vechiului Testament, ei aveau şi datoria de a

învăţa pe fiii lui Israel poruncile Legii date lor de Dumnezeu, prin Moise

(Levitic 10, 10-11). Aceasta este, cu alte cuvinte, funcţia învăţătorească pe care

trebuia să o îndeplinească preoţii, instruind poporul în Legea Domnului, după

cuvintele Scripturii: „Ca să puteţi deosebi cele sfinte de cele nesfinte şi cele

curate de cele necurate, şi ca să învăţaţi pe fiii lui Israel toate legile, pe care le-

a poruncit lor Domnul prin Moise”. (Levitic 10, 10-11)

În pasajul scripturistic în care se relatează momentul instituirii preoţiei

levitice, nu se specifică dacă preoţii au ca obligaţie expresă aceea de a fi

învăţători ai mulţimilor. Însă, acest lucru reiese din poruncile lui Iahve,

consemnate la Levitic X, 9-11, unde se spune ca Aaron şi fiii săi să nu bea vin

sau alte băuturi prin care se puteau ameţi în timpul când slujeau ca preoţi,

pentru a putea deosebi între cele sfinte şi cele profane, între cele necurate şi cele

curate şi să înveţe pe fiii lui Israel toate poruncile pe care prin gura lui Moise,

12 Pr. Prof. Dumitru Abrudan şi Pr. Prof. Emilian Corniţescu, Op. Cit.,p. 236;

8

El le vestise lor. Din acestea concluzionăm fără nici o îndoială că între

îndatoririle preoţilor leviţi era şi aceea de a funcţiona ca învăţători ai poporului.

De asemenea şi istoria evreilor mărturiseşte că preoţii întotdeauna erau

socotiţi învăţători ai poporului şi datorită acestui fapt se bucurau de mare

autoritate.

Este total eronată părerea conform căreia în timpurile în care au existat

profeţi în Israel funcţiunea învăţătorească a preoţilor ar fi fost desfiinţată. În nici

un loc al Vechiului Testament nu găsim o opoziţie a profeţilor faţă de misiunea

învăţătorească a preoţilor. Dimpotrivă, una dintre condiţiile subliniate de profeţi

pentru păstrarea legământului preoţiei consta în respectarea îndatoririi de a

învăţa poporul Legea lui Dumnezeu.

Profetul Maleahi consideră pe preot sol al lui Dumnezeu, căci „din gura

lui se aşteaptă învăţătura” (Maleahi II, 7), ca astfel poporul să poată deosebi

ceea ce este sfânt de ceea ce nu este sfânt. Sol este preotul în calitate de

mijlocitor între credincioşi şi Dumnezeu, întrucât îl roagă pe Dumnezeu pentru

omul credincios şi pe de altă parte comunică acestuia voia lui Dumnezeu, pentru

ca să-l determine a o împlini.13

În decursul istoriei poporului ales preoţii s-au achitat, în general, de

această îndatorire, dar au existat şi abateri care au fost sancţionate adesea de

către profeţii biblici în cuvântările lor. Bunăoară, proorocul Osea mustra pe

preoţi că s-au abătut de la îndatorirea învăţătorească, cu cuvintele: „poporul

Meu piere din lipsa de cunoştinţă. Fiindcă ai trecut cu vederea cunoaşterea

Domnului, Eu te voi lepăda şi nu îmi vei mai fi preot” (Osea 4, 6).

Preoţilor le revine, deci, şi îndatorirea de a păstori poporul lui Israel,

îndrumându-l spre viaţa de dreptate şi frăţietate. Ca reprezentanţi ai teocraţiei şi

soli ai lui Dumnezeu în mijlocul lui Israel, preoţii trebuiau să predice în

13 Pr. Prof. Nicolae Neaga, Preoţia în lumina...., p. 513;

9

mijlocul poporului dreptatea şi bunătatea: Învăţaţi să faceţi binele, căutaţi

dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă , îi

îndeamnă profetul Isaia 1, 17.14

O altă îndatorire de mare importanţă a slujitorilor altarului şi care îi

privea atât din punct de vedere personal, cât şi în calitate de căpetenii religioase

ale poporului, este aceea de a respecta sfinţenia preoţiei, fără de care slujirea

preoţească nu poate fi concepută şi care era condiţia esenţială în împlinirea

misiunii de a mijloci între popor şi Dumnezeu.

Potrivit poruncilor Legii, se cerea ca slujitorii să aibă anumite calităţi

intelectuale şi morale. Era necesară cunoaşterea desăvârşită a Legii dar se

stăruia în acelaşi timp şi asupra moralităţii preoţilor. Demnitatea preoţiei cerea

de la slujitorii ei curăţia vieţii pe toată durata slujirii lor. Această condiţie a unui

profil moral adecvat se adaugă la aceea a obligativităţii descendenţei aaronite şi

la aceea a integrităţii fizice. Mai existau şi altele, tot cu conţinut moral, legate

de condiţiile căsătoriei preotului sau de moralitatea familiei sale; o ultimă

condiţie ar fi vârsta minimă pentru intrarea în preoţie.

Întrucât preoţia cerea de la slujitorii ei curăţia vieţii pe toată durata slujirii

lor, faptul că unii dintre ei săvârşeau uneori abateri, îi determina pe profeţii

contemporani lor să-i mustre cu asprime pentru nelegiuirile prin care se abăteau

de la legea sfinţeniei. Astfel, profetul Iezechiel face cunoscut preoţilor că nu vor

scăpa de pedeapsa divină nici atunci când vor fi duşi în robie de alte neamuri,

căci conştiinţa lor se va trezi şi îi va mustra pentru toate păcatele săvârşite şi

atunci vor cunoaşte că Dumnezeu nu în zadar le-a trimis avertismente şi

ameninţări prin profeţii Lui: „Aceia din voi care vor scăpa îşi vor aduce aminte

de Mine printre neamurile unde vor fi duşi în robie... şi vor cunoaşte că Eu sunt

14 Drd. Emilian Corniţescu, Profeţii în Vechiul Testament...., p. 487;

10

Domnul şi că nu în zadar i-am ameninţat că le voi trimite toate aceste rele”

(Iezechiel 6, 9-10).

Viaţa virtuoasă era o necesitate pentru preoţii Vechiului Testament,

fiindcă ducând o viaţă păcătoasă ei nu mai păstrau raportul de filiaţie cu

Dumnezeu, raport care pretindea din partea lor respectarea poruncilor divine,

întocmai după cum fiii adevăraţi respectă întru totul poruncile părinţilor lor. Iată

că, încă din perioada Vechiului Testament se cereau păstori „cu credinţă şi

pricepere” (Ieremia 3, 15).15

Într-o societate tehnocratică, dominată de dorinţa dramatică a omului de a

intra în comuniune cu Dumnezeu prin intermediul sacrificiilor, preoţii aveau ca

îndatorire de căpetenie săvârşirea cu evlavie a actelor de cult. Se cerea de la

preoţi „respectarea Legământului încheiat de Dumnezeu cu seminţia lui Levi şi

împlinirea lui în tot timpul, dar mai ales în cadrul slujirii liturgice”16. Cultul

datorat adevăratului Dumnezeu trebuia săvârşit numai de către preoţi, fiind

totodată însoţit de sentimente curate, de adorare şi dăruire sinceră lui Dumnezeu

pentru a nu se reduce la un formalism rigid şi sterp.

Preoţii îşi desfăşurau activitatea la locaşul sfânt, care nu era numai un loc

de jertfă, o simplă clădire pentru adăpostirea cultului, ci însăşi casa lui

Dumnezeu (Isaia 56, 17). Dumnezeu fiind sfânt, „locaşul Său adăposteşte la

rându-i sfinţenia şi respinge fărădelegea, întrucât la templu Dumnezeu primeşte

numai jertfe aduse din cuget curat şi nu din formalism religios”17. Preoţii

trebuiau să aibă respect atât faţă de templu, cât şi faţă de obiectele şi veşmintele

pe care le foloseau în slujire.

15 Arhid. Gheorghe Papuc, Despre misiunea preoţească, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCIX (1981), nr. 3-4, p. 295;16 Drd. Emilian Corniţescu, Profeţii în Vechiul Testament..., p. 487;17 Ibidem, p. 488.

11

În afara sanctuarului, pe lângă funcţia învăţătorească, preoţii aveau şi alte

îndatoriri prin care erau direct implicaţi în viaţa de zi cu zi a poporului. Ei

anunţau prin sunetul trâmbiţelor de argint sărbătorile, cercetau pe cei leproşi

spre a constata atât boala, cât şi vindecarea lor, preţuiau cele ce se aduceau la

templu, eliberau pe nazirei, după ce aceştia îşi îndeplineau făgăduinţa, cercetau

dacă se observă în popor legile purificărilor rituale şi împreună cu leviţii aveau

îndatorirea de a păzi locaşul sfânt. Tot ci săvârşeau şi ritualul zelotipiei asupra

unei femei bănuite de bărbatul ei de infidelitate.18

Tagma preoţească s-a bucurat de mare cinste la poporul ales. Prin

activitatea desfăşurată atât în sanctuar, cât şi în afara lui, în mijlocul poporului,

ei au fost adevăraţi luminători spirituali ai unui popor adesea înclinat a se abate

pe căile idolatriei, după modelul popoarelor din jur.

În decursul veacurilor preoţia mozaică a fost tot mai vizibil cuprinsă de

decadenţă. „Una din cauzele principale ale acestei degenerări a constituit-o

caracterul ereditar al preoţiei mozaice”19, căci fiind rezervată exclusiv unei

seminţii şi transmiţându-se ca un drept moştenit din tată în fiu şi din neam în

neam, ea revenea de multe ori şi unor nevrednici sau incapabili, care nu aveau

alte merite decât acelea de a fi din seminţia lui Aaron şi nu se simţeau datori să

facă eforturi pentru a o câştiga prin merite sau virtuţi personale.

Odată cu trecerea timpului preoţii Vechiului Testament au început să-şi

piardă conştiinţa adevăratei lor misiuni, uitându-şi obligaţiile pentru care iniţial

fuseseră investiţi în demnităţile lor, uneori chiar „transformându-şi slujirea

într-un simplu izvor de câştig material şi de lux personal, exploatând şi

18 Ibidem, p. 489;19 Pr. Conf. Dr. Alexandru Stan, Prof. Dr. Remus Rus, Istoria religiilor, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1991, p. 310;

12

împilând fără milă poporul, pe care aveau datoria de a-l conduce spre mântuire

cu ajutorul Legii”20.

20 Asist. Drd. Adrian Vasile, Misiunea sfinţitoare şi învăţătorească a preoţiei levitice în mijlocul poporului ales, în revista de teologie „Sfântul Apostol Andrei”, Constanţa, I (1997), nr. 1, p. 110;

13

II. Sărbătorile evreieşti

Prima, cea mai respectată, mai importantă şi mai frecventă sărbătoare era

Sabatul. Deşi în Facere sunt referiri la perioade de şapte zile, Sabatul e

menţionat prima oară în Ieşire 16, 23-30. În Decalog (Ieşire 20, 8-11), israeliţilor

li se spune să-şi aducă aminte de ziua Sabatului, indicându-se astfel că nu acum

începea el să fie respectat. Prin odihnă sau încetarea lucrului, israeliţilor li se

amintea că Dumnezeu S-a odihnit după munca Lui creatoare în ziua a şaptea.

„Respectarea Sabatului era o amintire a faptului că Dumnezeu îl izbăvise pe

Israel din robia egipteană şi îl sfinţise ca popor al Său (Ieşire 31, 13; Deut. 5,

12-15). Fiind eliberat de robie şi servitute, Israel putea dedica lui Dumnezeu o zi

a fiecărei săptămâni, ceea ce fără îndoială că nu a fost posibil atâta vreme cât

poporul a slujit stăpânilor egipteni. Chiar şi slujitorii erau incluşi în respectarea

Sabatului”21. Erau prevăzute pedepse extreme faţă de oricine ar fi nesocotit

deliberat Sabatul (Ieşire 35, 3; Num. 15, 32-36). În timp ce sacrificiul zilnic

pentru Israel era un miel, de Sabat erau jertfiţi doi miei (Num. 28, 9, 19). Aceasta

era de asemenea ziua în care pe masa din Locul Sfânt erau aşezate douăsprezece

pâini (Lev. 24, 5-8).

Sunete de trompetă proclamau oficial începutul unei noi luni (Num. 10,

10). Luna nouă era de asemenea sărbătorită prin arderi de tot şi jertfe de ispăşire,

cu proviziile adecvate de mâncare şi băutură (Num. 28, 11-15). Luna a şaptea,

Ziua Ispăşirii şi Praznicul Corturilor, marca punctul culminant al anului religios

sau sfârşitul anului (Ieşire 34, 22). În prima zi a acestei luni, luna nouă marca

Praznicul Trâmbiţelor în care se aduceau jertfe suplimentare (Lev. 23, 23-25;

Num. 29, 1-6). Acesta era şi începutul anului civil22.

21 Flavius Josephus, Antichităţi Iudaice, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 11

22 Pr. Prof. Dumitru Abrudan şi Pr. Prof. Emilian Corniţescu, Op. Cit., p. 300;

14

Anul sabatic era strâns legat de Sabat şi a intrat în vigoare când israeliţii

au păşit în Canaan (Ieşire 23, 10-11; Lev. 25, 1-7). „Respectându-l ca an de

odihnă a pământului, la fiecare al şaptelea an ei lăsau câmpul nesemănat şi via

netăiată. Orice s-ar fi strâns în acest an trebuia să fie împărţit în egală măsură

între proprietar, slujitori şi străini şi animalele sălbatice. Creditorii erau obligaţi

să anuleze datoriile contractate de săraci în timpul celor şase ani precedenţi

(Deut. 15, 1-11). Deoarece sclavii erau eliberaţi la fiecare şase ani, probabil că

acesta era anul eliberării lor (Ieşire 21, 2-6; Deut. 15, 12-18). Israeliţilor li se

amintea astfel de izbăvirea lor din robia egipteană”23.

Instrucţiunile mozaice prevedeau de asemenea citirea publică a legii (Deut.

31, 10-31). În felul acesta anul sabatic avea semnificaţie pentru bătrân şi tânăr,

pentru stăpân, ca şi pentru slujitor.

După ce anul sabatic era ţinut de şapte ori, urma Anul Jubileului sau Anul

de Veselie. El era anunţat prin sunetul trâmbiţei în a zecea zi din luna a şaptea,

Tishri. Conform instrucţiunilor date în Levitic 25, 8-55, acesta marca un an de

libertate în care moştenirea de familie era restituită celor care avuseseră

nenorocul să o piardă şi în care sclavii evrei erau repuşi în libertate, iar pămîntul

era lăsat necultivat.

„În ceea ce priveşte proprietatea asupra pământului, israelitul trebuia să-

L recunoască pe Dumnezeu ca dătător. Prin urmare, el trebuia păstrat în familie

şi transmis ca moştenire. În caz de nevoie putea fi vândut numai dreptul asupra

produselor terenului respectiv. Întrucât acest pământ revenea proprietarului

originar la fiecare cincizeci de ani, preţul era direct legat de numărul de ani

rămaşi înaintea Anului Jubiliar. Oricând în această perioadă pământul putea fi

răscumpărat de proprietar sau de o rudă apropiată. Casele din cetăţile

23 Samuel J. Schultz, Călătorie prin Vechiul Testament, (trad. rom), Ed. Cartea Creştină, Oradea, 2001, p. 99;

15

fortificate, cu excepţia cetăţilor levitice, nu erau incluse în prevederile Anului

Jubiliar”24.

În acest an sclavii erau eliberaţi indiferent de lungimea serviciului lor.

Pentru orice sclav evreu fără alternativa eliberării, perioada maximă de servitute

era de şase ani (Ieşire 21, 1). În consecinţă, el nu putea fi supus la o stare

perpetuă de sclavie, deşi el ar fi putut găsi necesar să se vândă altuia ca servitor

salariat când avea greutăţi financiare. Nici măcar sclavii ne-evrei nu puteau fi

consideraţi proprietate absolută. Moartea ca rezultat al cruzimii proprietarului

atrăgea după sine pedeapsa (Ieşire 21, 20-21). În cazul unui tratament deosebit de

aspru, sclavul îşi putea cere libertatea (Ieşire 21, 26-27). Prin eliberarea periodică

a sclavilor evrei şi demonstrarea dragostei şi bunăvoinţei faţă de străinii din ţară

(Lev. 19, 33-34), israeliţii trebuiau să-şi amintească de robia lor de odinioară în

Egipt.

„Deşi Anul Jubiliar urma anului sabatic, israeliţii nu aveau voie să cultive

solul în această perioadă . Dumnezeu promitea că în al şaselea an vor primi o

recoltă atât de bogată încât vor avea suficient pentru al şaptelea şi al optulea an

care erau perioadele de odihnă ale pământului. Israeliţii îşi aminteau astfel că

pământul pe care-l deţineau ca şi recoltele primite erau un dar de la

Dumnezeu”25.

Din punct de vedere istoric, Paştele a fost ţinut prima oară în Egipt când

familiile Israelului nu au fost lovite prin moartea întâiului născut în urma

sacrificării mielului pascal (Ieşire 12, 1-13, 10). Mielul a fost ales în a zecea zi a

lunii Abib omorât în cea de-a patrusprezecea. În timpul celor şapte zile ce au

urmut trebuia mîncată doar pâinea nedospită. Această lună Abib, cunoscută mai

târziu ca Nisan era desemnată ca începutul lunilor sau începutul anului religios

24 Ibidem, p.100;25 Pr. Prof. Nicolae Ciudin, Studiul Vechiului Testament. Manual pentru seminariile teologice, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002, p. 150;

16

(Ieşire. 12, 2). „Al doilea Paşte a fost sărbătorit în a patrusprezecea zi a lui Abib,

la un an după ce Israel a părăsit Egiptul (Num. 9, 1-5). Întrucît nici o persoană

netăiată împrejur nu putea participa la Paşte (Ieşire 12, 48), Israel nu a

respectat acest festival în restul perioadei de rătăcire în pustie (losua 5, 6). Ei nu

au sărbătorit al treilea Paşte până când poporul nu a intrat în Canaan, la

patruzeci de ani de la părăsirea Egiptului”26.

Scopul afirmat al respectării Paştelui era de a aminti anual israeliţilor de

intervenţia miraculoasă a lui Dumnezeu în favoarea lor (Ieşire 13, 3) El

determina deschiderea anului religios.

Ritualul Paştelui a suferit fără îndoială unele schimbări faţă de datina

originară, când Israelul nu avea preoţi sau Cort. Ritualurile cu caracter temporal

erau: uciderea mielului de către capul fiecărei familii, stropirea sîngelui pe locul

şi pragul uşilor şi probabil atitudinea cu care mâncau mielul. O dată cu ridicarea

Cortului, Israelul avea un sanctuar central la care bărbaţii trebuiau să se adune de

trei ori pe an începând cu sezonul Paştelui (Ieşire 23, 17; Deut. 16, 13). Zilele a

cincisprezecea şi a douăzeci şi una erau zile de adunare sfântă. De-a lungul

întregii săptămâni israeliţii mâncau doar pâine nedospită. Deoarece Pastele era

principalul eveniment al săptămânii, pelerinii aveau voie să se întoarcă acasă

numai în dimineaţa următoare praznicului (Deut 16, 7). În acest timp. în tot

cursul săptămînii, erau aduse jertfe zilnice suplimentare pentru popor, constând

din doi viţei, un berbec şi şapte miei pentru arderea de tot, cu jertfa de mâncare

poruncită şi un ţap pentru jertfa de ispăşire (Num. 28, 19-33; Lev. 23, 8). În plus,

Israelul era instruit să aducă Domnului un snop din primele roade (Lev. 23, 10-

14). Ritualul prin care preotul lega snopul înaintea Domnului era însoţit de

prezentarea unei arderi de tot constând dintr-un miel plus o jertfă de mâncare din

făină fină amestecată cu untdelemn şi o jertfă de băutură din vin. Din noua

26 Ibidem, p 151;

17

recoltă nu trebuia folosit nici un bob înainte de a se fi recunoscut public că aceste

binecuvântări materiale veneau de Dumnezeu. Aşadar, prin respectarea

săptămânii Paştelui, israeliţii erau conştienţi nu numai de istorica lor izbăvire din

Egipt, ci recunoşteau şi că binecuvântarea lui Dumnezeu era permanent vizibilă

în înlesnirile lor materiale27.

Sărbătoarea Paştelui era atât de însemnată încît exista dispoziţia specială ca

cei ce nu au putut participa la vremea fixată, să o sărbătorească o lună mai târziu

(Num. 9, 9-12). „Oricine refuza respectarea Paştelui era expulzat din Israel.

Chiar şi străinul din Israel era binevenit să participe la această celebrare anuală

(Num. 9, 13-14). Astfel, Pastele era cea mai însemnată din toate sărbătorile lui

Israel”28. Ea comemora cea mai mare dintre toate minunile pe care Domnul le

înfaptuise pentru Israel. Lucrul acesta e indicat de multe referiri în Psalmi şi

cărţile profetice. Deşi Paştele era sărbătorit la Cortul Întâlnirii, fiecare familie

păstra o amintire vie a semnificaţiei lui mâncând pâinea nedospită. Nici un

israelit nu era scutit de participare. Ea slujea ca memento anual al faptului că

Israel era poporul ales al lui Dumnezeu.

În timp ce Paştele şi Sărbătoarea Azimilor erau sărbătorite la începutul

recoltării orzului, Praznicul Săptămânilor avea loc peste cincizeci de zile după

recoltarea grâului (Deut 16, 9). „Deşi era o ocazie foarte importantă, sărbătoarea

ţinea doar o zi. În această zi era prezentată Domnului, pentru folosirea în Cort, o

jertfă specială de mâncare, constând din două pâini cu aluat, simbolizând faptul

că Dumnezeu asigura chiar şi pâinea de fiecare zi (Lev. 23, 15-20). Alături de

această jertfă erau sacrificii. Cu această ocazie de veselie, israelitui nu trebuia

27 Adrian Cocoşilă, Paştele evreiesc şi Paştele creştin, pe http://www.crestinortodox.ro/paste/invierea-domnului/pastele-evreiesc-pastele-crestin-88526.html, la data de 27.01.2014;28 Ibidem;

18

să-1 uite pe cel neajutorat lăsând săracilor şi celor nevoiaşi spicele de pe câmp

(Lev. 23, 22)”29.

Ultima sărbătoare a anului era Praznicul Corturilor, o perioadă de şapte

zile în care israeliţii locuiau în corturi (Ieşire 23,16; 34, 22; Lev. 23, 40-41).

Această sărbătoare marca nu numai sfârşitul sezonului recoltei, dar odată stabiliţi

în Canaan se reamintea anual israeliţilor de vremea şederii lor în pustie, când

locuiseră în corturi.

„Festivităţile acestei săptămâni îşi găseau expresia în cele mai ample

arderi de tot aduse vreodată, sacrificându-se un total de şaptezeci de viţei. După

ce se jertfeau treisprezece în prima zi, care era o adunare sfintă, numărul scădea

zilnic cu câte unul. În fiecare zi se adăuga o ardere de tot care consta din

patrusprezece miei şi doi berbeci cu jertfele de mâncare şi băutură

corespunzătoare. În a opta zi, o adunare sfântă încheia activităţile anului

religios”30.

Fiecare al şaptelea an avea o semnificaţie deosebită în celebrarea

Praznicului Corturilor. Acesta era anul citirii publice a legii. Deşi pelerinilor li se

cerea să participe la Paşte sau la Sărbătoarea săptămînilor o singură zi, ei

petreceau în mod normal întreaga săptămînă la Praznicul Corturilor. Acesta

oferea o bună ocazie pentru citirea legii conform poruncii lui Moise (Deut. 31, 9-

13).

Ziua Ispăşirii era ocazia cea mai solemnă a întregului an (Lev. 16, 1-34;

23, 26-32; Num. 29, 7-11). Ea era respectată în a zecea zi din Tishri, prin adunare

sfântă şi post. În acea zi nu era permis lucrul. Acesta era singurul post cerut prin

legea lui Moise.

29 Dumitru Abrudan, Emilian Cornitescu, Op. Cit., p. 315;30 Teodor Dănălache, Sărbătoarea corturilor, pe http://www.crestinortodox.ro/religiile-lumii/iudaism/sarbatoarea-corturilor-124798.html, la data de 27.01.2014;

19

Principalul scop al acestei datini era de a face ispăşire. Prin ceremonia sa

minuţioasă şi unică se aduceau jertfe pentru Aaron şi casa lui, pentru Locul Sfânt,

Cortul Întâlnirii, altarul arderii de tot şi pentru adunarea lui Israel.

„În această zi putea oficia numai marele preot. Celorlalţi preoţi nu li se

permitea nici măcar intrarea în sanctuar, ci ei se identificau cu adunarea. Pentru

această ocazie marele preot lăsa deoparte veşmintele sale speciale, îmbrăcându-

se în alb. Jertfele prescrise pentru acea zi erau următoarele: doi berbeci ca

ardere de tot pentru el însuşi şi pentru adunare, un viţel ca jertfă de ispăşire

pentru el şi doi ţapi ca jertfă de ispăşire pentru popor”31.

În timp ce ţapii rămâneau la altar, marele preot aducea jertfa lui pentru

păcat, fâcând ispăşire pentru el însuşi. Sacrificând un ţap pe altar, el făcea

ispăşire pentru congregaţie. În ambele cazuri el stropea capacul ispăşirii cu sânge.

În mod asemănător el sfinţea sanctuarul interior, Locul Sfânt şi altarul arderii de

tot. Astfel, cele trei componente ale Cortului erau purificate în mod adecvat, în

Ziua Ispăşirii pentru popor. Punându-şi mâna pe ţapul viu, marele preot

mărturisea păcatele poporului. Apoi ţapul era dus în pustie pentru a îndepărtă

păcatele adunării.

După ce mărturisea păcatele poporului, marele preot se întorcea la Cortul

Întâlnirii pentru a se curăţa pe sine însuşi şi pentru a-şi relua îmbrăcămintea

oficială. El se reîntorcea la altarul din curtea exterioară. Aici el încheia rezultatul

Zilei Ispăşirii cu două arderi de tot, una pentru sine şi alta pentru adunarea lui

Israel.

CONCLUZII31 Dumitru Abrudan, Emilian Cornitescu, op. cit., p. 317;

20

Cultul Vechiului Testament era în primul rând un cult de adoraţie

(absolut), adresat numai lui Iahve. Sfânta Scriptură a Vechiului Testament ne

face cunoscută şi existenţa unui cult relativ, atunci când Dumnezeu grăieşte

poporului evreu: „Iată, Eu voi pune înaintea ta pe îngerul Meu... Fii cuminte în

faţa lui şi ascultă glasul lui..., de vreme ce numele Meu e întru el”(Ieşire 23,

31).

Cultul liturgic în Vechiul Testament era public şi privat. Cel public se

aducea la templu iar mai apoi şi la sinagogă. Cultul privat sau particular, se

îndeplinea de către fiecare iudeu în familia sa. Elementul principal al cultului

Vechiului Testament era jertfa care avea rostul să acopere, dar mai ales să

şteargă vinovăţia omului, care greşise înaintea lui Dumnezeu. Primul motiv al

instituirii jertfelor a fost acela de a da lui Dumnezeu cultul care I se cuvenea, de

a da posibilitate omului să-şi recunoască inferioritatea faţă de Dumnezeu şi de a

arăta măreţia Lui faţă de întreaga creatură. Sacrificiul era tocmai limba

simbolică a mărturisirii vinovăţiei sale. Sacrificiile sângeroase erau socotite cele

mai eficace în acest scop, căci prin punerea mâinilor omului pe capul animalului

jertfit, acesta avea conştiinţa că păcatele sale au fost nimicite o dată cu jertfirea

animalului. Jertfele erau sângeroase şi nesângeroase, iar acestea la rândul lor se

subîmpărţeau într-o mulţime de categorii, după natura lor şi după ocaziile cu

care se aduceau. Desigur, sângele ţapilor şi al taurilor nu putea să şteargă

păcatele, dar mulţimea jertfelor de animale mărturisea indirect dorinţa omului

de a se împăca cu Dumnezeu. Cu timpul, în Vechiul Testament, ritualul aducerii

jertfelor a devenit un formalism sever, dar fără nici un conţinut.

BIBLIOGRAFIE

21

1. , Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte DANIEL – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2008.

2. Abrudan Pr. Prof. Dumitru, şi Corniţescu, Pr. Prof. Emilian, Arheologie biblică, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994.

3. Branişte, Pr. Prof. Ene, Preoţia şi chipul preotului după Sfânta Scriptură, în „Studii Teologice”, XVII (1965), nr. 5-6.

4. Chialda, Pr. Prof. Mircea, Raportul dintre Vechiul şi Noul Testament, în „Biserica Ortodoxă Română”, CIX (1981), nr. 5-6.

5. Ciudin, Pr. Prof. Nicolae, Studiul Vechiului Testament. Manual pentru seminariile teologice, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002.

6. Corniţescu, Drd. Emil, Profeţii Vechiului Testament despre preoţie, în „Studii Teologice”, XIX (1967), nr. 7-8.

7. Georgescu, I. V., Legământul Meu este un legământ de viaţă şi de pace, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXII (1964), nr. 5-6.

8. Josephus, Flavius, Antichităţi Iudaice, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1999.9. Neaga, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Valoarea spirituală a Vechiului Testament, în

„Mitropolia Ardealului”, XVI (1966), nr. 9-10.10.Idem, Preoţia în lumina Vechiului Testament, în „Mitropolia Banatului”,

XXVII (1977), nr. 7-9.11.Papuc, Arhid. Gheorghe, Despre misiunea preoţească, în „Biserica

Ortodoxă Română”, XCIX (1981), nr. 3-4.12.Schultz, Samuel J., Călătorie prin Vechiul Testament, (trad. rom), Ed.

Cartea Creştină, Oradea, 2001.13.Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri. Partea a II-a – Glafire, trad. Pr. Prof.

Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992.14.Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, în vol. Scrieri. Partea a II-a,

trad. Pr. D. Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982.

22

15.Stan, Pr. Conf. Dr. Alexandru, Rus, Prof. Dr. Remus, Istoria religiilor, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1991.

16.Vasile, Asist. Drd. Adrian, Misiunea sfinţitoare şi învăţătorească a preoţiei levitice în mijlocul poporului ales, în revista de teologie „Sfântul Apostol Andrei”, Constanţa, I (1997), nr. 1.

17.Adrian Cocoşilă, Paştele evreiesc şi Paştele creştin, pe http://www.crestinortodox.ro/paste/invierea-domnului/pastele-evreiesc-pastele-crestin-88526.html, la data de 27.01.2014.

18.Teodor Dănălache, Sărbătoarea corturilor, pe http://www.crestinortodox.ro/religiile-lumii/iudaism/sarbatoarea-corturilor-124798.html, la data de 27.01.2014.

23