Cultura şi civilizaţia Extremului OrientIndia şi China

India este un subcontinent şi această caracteristică se regăseşte şi în diferenţele de religie, vegetaţie, faună şi cultură. Ca spaţiu se desfăşoară de la Munţii Himalaya la Oceanul Indian. Denumirea de India provine din limba sanscrită, Sindhu, la origine numele Indusului, în textele persane aceasta apare sub forma Hindu.

Teritoriul este împărţit în patru zone: în partea de nord, junglele mlăştinoase şi Munţii Himalaya, cu regiunile Kaşmir, Nepal şi Buthan; o a doua zonă cuprinde Marea Câmpie aluvionară indo-gangetică, care se întinde pe cursul fluviilor Indus şi Gange până la podişul Dekan.

Podişul Central al Dekanului şi partea de sud a râurilor mici formează alte două componente ale spaţialităţii indiene. Primele populaţii care au locuit acest spaţiu, au dat naştere unei prime civilizaţii neolitice, cu circa 6000 de ani înainte de Hristos. Această populaţie era de sorginte arhaică, vorbea o limbă aparţinând grupului munda, diferită total de limbile indoeuropene sau de cele dravidiene.

Cele mai importante date despre civilizaţia veche a Indiei, ne sunt oferite de cărţile sfinte, Vedele, care datează de la sfârşitul mileniului II a. Chr.. Acestea conţin imnuri religioase şi legende referitoare la începuturile lumii. Poemele Mahabharata şi Ramayana, sunt surse importante pentru evoluţia socială şi economică a spaţiului hindus. Nu în ultimul rând trebuie menţionate Colecţiile de legi, din secolul IV a. Chr., dar şi cele din secolul III a. Chr. aparţinând lui Manu. La acestea se adaugă sursele externe, Herodot, Arrian sau inscripţiile persane.Pătura etnică cea mai veche este reprezentată de populaţiile arhaice, vorbitoare a grupului de limbi munda, locuitori a-i provinciilor centrale. Limba munda este apropiată de grupul indo-chinez.

În mileniul II a. Chr., în zonă vor pătrunde triburile albe - ariene, coborâte din Munţii Hinduscuş şi Pamir. În sanscrită termenul de ary înseamnă „de neam bun”, „nobil”, avem de-a face cu o populaţie nomadă de crescători de vite. Alogenii vor căpătă numele de dasyas, adică cu pielea neagră, închisă, cu nas plat şi buze groase.

II. Istoria Indie în antichitate a parcurs două etape distincte nu doar ca structură etnică, ci şi ca tip de civilizaţie şi arie de constituire.

Civilizaţia Indusului – cercetată prin descoperirile de la Mohendjo Daro, Harappa şi Chanhu Daro. O civilizaţie de tip urban, cu o economie complexă, beneficiind de un intens schimb comercial, datorat şi dezvoltării unui lanţ de colonii de-a lungul traseelor de schimb (mai ales cu Insulele Bahrein şi Failaka). Odată cu dezvoltarea aşezărilor mai sus amintite undeva în jurul anilor 3700-2300 a. Chr., civilizaţia Indusului dezvoltă şi un sistem de scriere hieroglifică.

India ariană – invazia arienilor nu este cauza principală a dispariţiei civilizaţiei Indusului, aşa cum s-a crezut iniţial, aceştia contribuie alături de condiţiile climatice – inundaţii puternice şi mişcări seismice fără precedent, în perioada 2000-1800 a. Chr..În India indo-ariană au coexistat două tipuri de stat: republica aristocratică şi regatul. Principiul de guvernare rezidă din Consiliul Şefilor de familii nobile – Kshatriyass.

În cazul monarhiilor, puternic centralizate, cum este cazul regatului Kosala, apare conceptul regalităţii de drept divin, iar listele genealogice împart primele dinastii în dinastii lunare şi solare. Chiar dacă avem de-a face cu monarhii de drept divin, persoana regelui nu

1

este asimilată zeităţii, regele putând fi detronat sau chiar ucis în condiţiile în care nu-şi respecta obligaţiile şi statutul.

Regele era un nobil ales, încarna dharma – ordinea, adevărul, justiţia – poseda ca şi Indra, ogas – energia vitală creativă, garanta pacea şi prosperitatea supuşilor. Aşa cum am văzut putea fi şi detronat sau ucis de Parasurama – un avatar al lui Vishnu – un personaj cu funcţie de „exterminator al regelui”.

Regele era înconjurat de reprezentanţii a patru caste: N – brahmanii, E – kshatriya, S – vaisyas, V – sudras. Regele era un kshatriya, consacrat ca suveran în cursul unui ceremonial precedat de o serie întreagă de probe: mersul pe o piele de tigru, prinderea unei turme de boi, jocul cu zarurile, parcurgerea călare a unui anumit spaţiu, sacrificiul calului şi sacrificiul uman. După moarte era zeificat. Peste aceste tradiţii brahmanice s-au suprapus influenţele budiste, çivaite, persane şi mesopotamiene.India este patria: brahmanismului, jainismului, çivaismului, vishnuimului şi budismului.

Primele manifestări religioase sunt de natură totemică, divinizarea naturii şi a strămoşilor.

Hinduşii se închinau Soarelui – Surya, adorau Cerul – Varuna, focul – Agni, furtuna – Indra, pe zeiţa fecundităţii, Aditi – „mama tuturor”, „fiinţa tuturor lucrurilor”, „infinitatea”.

Cultul focului era legat de viaţa familiei patriarhale, tatăl - patriarhul şi focul erau şefii sfinţi ai casei, iar vatra era centrul vieţii familiale. Exista şi un cult al focului etern, întreţinut de preoţi.

Un text din Legile lui Manu spune astfel: „Pentru cei de două ori născuţi, ritualurile în cinstea strămoşilor sunt mai importante decât ritualurile în cinstea zeilor”.

Treptat vechile zeităţi se transformă şi îmbracă atribute şi concepţii noi. Indra devine zeu protector al aristocraţiei, al statului, al autorităţii regale. Capătă înţeles de „Prinţ”, rege – stăpân, corespunzător cu Melek sau Adon din limbile semitice.

Odată cu noile concepţii politice, apar şi concepte religioase noi, elemente de monoteism, cum este cazul zeului Prajapati – unic şi creator.

Apare preoţimea – brahmanii, care vor forma o castă aparte şi totodată sunt scrise şi primele comentarii filosofico-religioase şi reguli de cult, Upanişadele.

În secolul VI a Chr., ca o reacţie la brahmanism şi la sistemul de castă, apare budismul.

Noua religie se reduce la găsirea căilor de comportare etică, de meditaţie şi stăpânire interioară. Se pune accent pe: rugăciune, meditaţie, milostenie, confesiune, iluminarea minţii, purificare, respectarea legii şi a autorităţii. Respinge doctrina karman-ului şi elaborează concepţii noi precum: Samsara, Nirvana (Renaşterea), Parinirvana (Nirvana atinsă prin moarte).

CHINAChina nu a fost niciodată o entitate geografică stabilă, fiind împărţită în trei mari

regiuni, dacă excludem Manciuria şi ţinuturile de la nord de Marele Zid: regiunea nordică străbătută de fluviul Galben, zona centrală cu fluviul Yangtze şi regiunea sudică cu fluviul de Vest, Fujian şi Zhejang.

Din punct de vedere climateric China beneficiază de trei bazine distincte: o climă uscată pentru Câmpia fluviului Galben şi regiunile muntoase, cu ierni aspre şi foarte reci, o climă umedă în bazinul fluviului Yangtze, iar pentru regiunea fluviului de Vest un climat subtropical. Toate cele trei fluvii izvorăsc din podişul Tibetului.

II. Miturile şi legendele sunt elementele cele mai importante în cadrul culturii şi civilizaţiei chineze.

Cerul şi Pământul s-au separat şi lumea a luat fiinţă, Universul a fost stăpânit de 12 Împăraţi ai Cerului (fiecare a domnit câte 18000 ani), de 11 Împăraţi ai Pământului, 9

2

Împăraţi ai Oamenilor. Alţi 16 suverani au locuit în provincia Hunan, la sud de fluviul Galbe. Împăratul Galben este eroul şi fondatorul civilizaţiei chineze, din ele se trag toţi prinţii şi regii, el a fost cel care i-a învăţat pe oameni meşteşugurile.Se pot distinge cel puţin trei caracteristici ale culturii şi civilizaţiei chineze:

1. dezvoltarea armonioasă a tuturor sectoarelor culturii şi civilizaţiei de la orfevrărie şi arte minore, la arhitectură, filozofie şi ştiinţă.

2. originalitatea.3. influenţele exterioare, centrele de iradiere precum Manciuria, Siberia, Tibet şi

Mongolia.Primele structuri urbane sunt cele de la Erilitou, cc. 2000- 1500 a. Chr.. Se pot distinge

câteva caracteristici ale urbanismului chinez: monumentalitate, planul geometric al oraşului, o structură planificată a construcţiilor, desfăşurarea pe orizontală. În fundaţii au fost descoperite urme ale unor sacrificii umane. Mai întâi era trasată incinta oraşului, construite câte trei porţi pe fiecare latură, se ridicau clădirile cu funcţie religioasă (altarul soarelui, templul strămoşilor, turnul calendarului) şi palatul. În cazul acoperişurilor asocierea dintre forma pătrată şi cea circulară, utilizarea coloanelor, într-o încercare de imitare a aripilor de fazan în zbor.

Palatul era considerat un adevărat microcosmos, reproducea lumea (vezi templele egiptene), avea tot atâtea camere câte erau într-un an. Pe plafon era reprodusă Calea Lactee.

Începând din secolul VI a. Chr., şcoala filosofică joacă un rol tot mai important în viaţa socială şi politică. Izvoarele amintesc peste 100 de şcoli filosofice, din acestea doar 9 au jucat un rol mai important.

Confucianismul elaborat de Kong Qin, era ataşat tradiţiilor spirituale ale dinastiei Zhou, predicând: Jen – virtutea sau bunăvoinţa şi Li – buna comportare. De asemenea erau încurajate, sacrificiile faşă de strămoşul divin, sacrificiul personal în favoarea valorilor tradiţionale. Proclama atotputernicia divinităţii, providenţa, sistemul de ranguri în societate, principiul seniorităţii şi respectul faţă de autorităţi.

Din şcoala confucianistă se detaşează Mencius, fondatorul unui nou concept filosofic, utopic, prin care guvernarea este încredinţată înţelepţilor. Era proclamat ca unic remediu pentru starea de nemulţumire, întronarea principiilor fraternităţii.

Taoismul, şcoala lui Tao, accepta guvernarea ca un rău necesar şi promova ideea nonrezistenţei. Principiul de bază era negrea virtuţilor şi legilor. Aspiraţia pre o ţară ideală, lipsită de civilizaţie, în care domnea pacea.

Un domeniu distict a fost în antichitatea chineză, astrologia. „Cartea stelelor” conţinea date despre aproape 800 de stele, despre poziţia şi mişcarea planetelor: Saturn, Venus, Jupiter şi Mercur. Religia.

Se disting două perioade în istoria chineză: o primă etapă dominată de perceperea lumii supranaturale, de cultul strămoşilor, divinaţie, vrăjitorie, magie, astrologie şi sacrificii şi o a doua etapă în care avem un panteon format din cele două divinităţi Cerul şi Pământul şi de credinţa în viaţa de după moarte (Confucianismul şi Daoismul promovau aceste idei).

Cele mai vechi divinităţi chineze erau zei ai fertilităţii. Credinţele religioase fiind profund influenţate de condiţiile climaterice, astfel pentru ase menţine un echilibru al forţelor naturii se apela la forţele magice. Acest principiu al echilibrului naturii a dus şa la formarea doctrinei Yin şi Yang, negativul şi pozitivul, femininul şi masculinul, întuneric şi lumină, pământ şi cer.Tian – Cerul era Yang şi era personificat de Strămoşul Suprem – Shang Di.Di – Pământul, reprezenta suprafaţa plată a lumii, era Yin, zeitatea feminină.Cerul era divinitatea supremă. Stăpânul vremii, regele fiind considerat Fiul Cerului – Tian Zi.

3

Limba chineză are două cuvinte distincte pentru pământ: Di – lumea întreagă, corespondentul lui Tian – Cerul şi Tu – care desemnează glia, ţărâna, lutul, din care este alcătuit pământul. Adorarea Cerului şi Pământului erau prerogative exclusive ale Fiului Cerului. Regele deschidea anul agricol, ceremonia având loc în ziua Anului Nou chinezesc (la începutul lunii februarie), suveranul trebuia să tragă o brazdă cu un plug primitiv.

Norocul oamenilor depindea de acest echilibru dintre cele două forţe. Cultul strămoşilor juca un rol foarte important, prin sacrificii şi rituri trebuia asigurată

existenţa continuă a spiritelor ancestrale şi obţinerea ajutorului acestora pentru descendenţii în viaţă.

Omul are două suflete: vegetativ – Po (creat în momentul conceperii sale) şi Hun – sufletul elevat, cel care se manifesta la naştere. Po – rămânea în mormânt până când trupul putrezea, după care cobora sub pământ, existând doar sub formă de umbră. Hun – se ridica la cer, în palatul lui Shang Di. Existau şi forţe ale răului, de care omul trebuia să se păzească: Spiritul pământului, Lupul Ceresc.

Strămoşii îşi ajutau urmaşii în viaţă, intervenind pe lângă zei, putea fi împiedicată chiar şi moartea. Existenţa sufletelor depindea de rugăciune şi sacrificii. Po, se putea transforma în Guoi – strigoi, dacă nu era hrănit, acelaşi lucru se putea întâmpla şi cu Hun.

Sacrificiile ancestrale nu puteau fi oficiate decât de descendenţii bărbaţi, de aceea stingerea linie bărbăteşti este considerată catastrofală. Şamanii – Wu, medii, comunicau cu sufletele ancestrale, aceştia interpretau crăpăturile apărute pe carapacea de broască ţestoasă.

În ceea ce priveşte etapa filosofică a religiei chineze, datorită numărului impresionant de volume apărute pe această temă considerăm ca nepotrivită sintetizarea acestor concepţii în continuare.

Bibliografie1. C. A. Bărbulescu, Scurtă istorie a Orientului antic, Piteşti, 20042. V. I. Avdiev, Istoria Orientului antic, Bucureşti, 1958, p. 328-349.3. *** Istoria Universală, vol. I-II, Bucureşti, 1959, p. 423-435, 601-610 / vol. II, p. 531-564..4. Jean-Marie Casal, Civilizaţia Indusului şi enigmele ei, Bucureşti, 1978, p. 111-134, 174-190, 216-263. 5. Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, Chişinău, 1992, vol I, p. 196-259/ vol. II, p. 46-135, 205-240..6. Guy Rachet, Universul arheologiei, vol. I-II, Bucureşti, 1977, p. 383-385 / vol. II, p.246-253.7. *** Civilizaţia şi filosofia indiană în texte şi studii, Bucureşti, 1976.8. C. P. Fitzgerald, Istoria culturală a Chinei, Bucureşti, 1998, p. 11-20, 21-69, 127-142, 241-256.9. Gernet Jacques, Lumea chineză, Bucureşti, 1985.

SeminarCultura şi civilizaţia indiană şi chineză

Fragment din Rig Veda.

„Nu era fiinţă, nu era nici nefiinţă atunci. Nu era nici spaţiul şi nici, dincolo, firmamentul. Care era miezul? Unde se afla? Sub paza cui? Ce era apa adâncă, apa fără fund? Nici moartea, nici nemoartea nu existau în acest timp, nici un semn să deosebească noaptea de zi. Unul respira fără suflare, mişcat de sine însuşi: nimic altceva nu era nicăieri. La obârşie,

4

întuneric acoperea întunericul, tot ce se zărea nu era decât unda nedesluşită. Închis în gol, Cel-care-devenea, Unul – lua naştere atunci prin puterea Căldurii. Apoi crescu Dorinţa, care a fost întâia sămânţă a Gândirii. Cercetându-şi cu chibzuinţă sufletele, Înţelepţii găsiră în nefiinţă legătura fiinţei. Sfoara lor era întinsă în diagonală: unde era deasupra, unde era dedesubt? Au existat purtători de sămânţă, au fost virtuţi; jos era Instinctul, sus Harul. Cine ştie cu adevărat, cine ar putea să vestească aici de unde se trage, de unde vine această creaţie? Zeii sunt dincoace de acest act creator: cine ştie de unde purcede el? De unde izvorăşte această creaţie, dacă a fost făurită sau nu a fost, Cel-ce-veghează asupra ei mult mai sus decât cerul – ştie fără îndoială: sau nu ştie deloc”(Rig Veda, X – 129, în Victor Kernbach, Miturile esenţiale, Bucureşti, 1978)

1. Fragmente din mitologia chineză.

„În vremurile de demult, pe când nu era încă nici pământ şi nici cer nu era şi prin bezna cea adâncă rătăceau chipuri fără formă, au apărut din haos doi zei. Ei au creat cerul şi pământul, iar atunci s-a despărţit principiul feminin yin de principiul masculin yang şi au fost hotărnicite cele opt ţări ale lumii. […] Şi s-au născut din haos doua spirite care au creat cerul şi pământul. Din substanţa tulbure au luat fiinţă animalele, iar din cea pura – omul.”(Liu An/ 179 – 122 i. Hr/ Huainan –tse)

Omul cosmic Pan-ku

„Cerul şi pământul se aflau într-o stare de haos care semăna cu conţinutul oului de găină, iar atunci s-a născut Pan-Ku. După optsprezece mii de ani, a început să ia naştere universul; principiul pur yang a zămislit cerul, principiul tulbure yin a zămislit pământul. Iar Pan-ku se găsea la mijloc şi îşi schimba înfăţişarea de câte două ori pe zi. În cer el a ajuns spirit, iar pe pământ s-a făcut sfânt. De fiecare dată cerul se înălţa cu câte un chjang tot mai sus, astfel că şi Pan-ku însuşi creştea în fiecare zi cu câte un chjang. Astfel a durat totul optsprezece mii de ani, până când cerul s-a ridicat foarte sus, iar pământul s-a lăsat foarte jos, şi până când Pan-Ku s-a întins în creştere ajungând de o mărime gigantică. De aceea, pământul rămâne depărtat de cer cu nouăzeci de mi de li.”(dintr-o operă pierdută a lui Siui Chjang / sec III /, citată în enciclopedia Cercetarea imperială a anilor Thai-ping, în Victor Kernbach, Miturile esenţiale, Bucureşti, 1978)

5