COLECŢIE COORDONATĂ DE

Vasile Dem. Zamfirescu

Cum învață copiii

JOHN HOLT

Traducere din engleză de Mihaela Buruiană

EDITORI:Silviu DragomirVasile Dem. Zamfirescu

DIRECTOR EDITORIAL:Magdalena Mărculescu

REDACTOR:Victor Popescu

DESIGN:Faber Studio

DIRECTOR PRODUCŢIE:Cristian Claudiu Coban

DTP:Corina Rezai

CORECTURĂ:Lorina ChițanMihail Nacu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiHOLT, JOHN Cum învaţă copiii / John Holt ; trad.: Mihaela Buruiană. - Bucureşti : Editura Trei, 2015 ISBN 978-606-719-314-5

I. Buruiană, Mihaela (trad.)

159.922.7

Titlul original: How Children LearnAutor: John Holt

Copyright © 1967, 1983 by John HoltFirst published in the United States by Da Capo Press a member of Perseus Books.Romanian edition published by arrangement with Agenția Literară Livia Stoia.Prezenta ediție s-a publicat prin acord cu Agenția Literară Livia Stoia.

© Editura Trei, 2015Pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, BucureștiTel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20E-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

CuprinsPrefață 7Să învățăm despre copii 13Jocuri și experimente 33Vorbirea 85Cititul 132Sportul 178Arta, matematica și alte materii 192Fantezia 233Mintea pusă la treabă 257Învățarea și dragostea 288

PrefațăCartea mea anterioară How Children Fail1 descria copiii care îşi foloseau mintea în mod greşit. Cartea de față încearcă să descrie copiii — în câteva cazuri, şi adulți — care îşi folosesc mintea bine, învățând cu curaj şi eficiență. Unii dintre copiii descrişi merg la şcoală; cei mai mulți încă nu au vârsta necesară. Copiii învață cel mai bine înainte de a merge la şcoală. Mulți experți sunt de acord în această privință, deşi nu dau acelaşi motiv. Eu cred şi încerc să demonstrez în această carte că, în cele mai multe cazuri, mintea noastră funcționează cel mai bine când o folosim într-un anumit mod şi că cei mici tind să învețe mai bine decât adulții (şi mai bine şi decât ei înşişi când vor mai creşte) deoarece îşi folosesc mintea într-un mod special. Pe scurt, copiii au un stil de a învăța care se potriveşte cu situația lor şi pe care îl folosesc într-un mod bun şi na-tural până când îi dezvățăm noi. Ne place să spunem că îi trimitem pe copii la şcoală ca să îi învățăm să gândească. Însă ce facem noi, mult prea des, este să-i învățăm să gândească prost, să renunțe la un mod natural şi puternic de a gândi în favoarea unei metode care nu funcționează pentru ei şi pe care noi o folosim rareori.

Mai rău, îi convingem pe majoritatea că, cel puțin în cadrul şcolar sau în orice situație în care este vorba despre cuvinte, simboluri sau gândire abstractă, aceştia nu pot

1 Cum eşuează copiii. (N.t.)

8Cum învață copiii

JOHN HOLT

gândi deloc. Se consideră „proşti“ şi incapabili să gândească sau să înțeleagă orice este complicat sau greu sau, pur şi simplu, nou.

Care sunt rezultatele? Numai câțiva copii devin buni la învăță-tură în şcoală în felul în care încercăm noi să-i facem să învețe. Cei mai mulți sunt umiliți, speriați şi descurajați. Îşi folosesc mintea nu ca să învețe, ci ca să scape de lucrurile pe care noi le spunem că trebuie să le facă pentru a-i determina să învețe. Pe termen scurt, aceste strategii par să funcționeze. Mulți copii trec prin şcoală ast-fel, chiar dacă învață foarte puține. Pe termen lung, însă, aceste strategii sunt autolimitante şi contraproductive, distrugând în acelaşi timp şi caracterul, şi inteligența. Copiii care folosesc aceste strategii sunt împiedicați chiar de acestea să devină mai mult decât nişte versiuni limitate ale ființelor umane care ar fi putut să devină. Acesta este adevăratul eşec din şcoli şi cu greu scapă vreun copil.

Când vom înțelege mai bine modalitățile, condițiile şi spiritul în care copiii învață cel mai bine şi vom putea să transformăm şcoala într-un loc unde aceştia să-şi poată folosi şi îmbunătăți stilul natural de a gândi şi de a învăța, atunci vom putea să împie-dicăm o mare parte din acest eşec. Atunci, şcoala va putea deveni un loc în care toţi copiii să crească, nu numai ca statură, nici doar din punctul de vedere al cunoştințelor, ci ca independență, curiozitate, curaj, încredere, inventivitate, rezistență, răbdare, competență şi înțelegere. Pentru a descoperi cum să facem cel mai bine acest lucru, avem nevoie de mult timp. Este posibil ca peste cincizeci sau o sută de ani să descoperim că tot ceea ce noi considerăm noțiuni moderne despre şcoli, predare şi învățare să fie, de fapt, complet neadecvat sau chiar greşit. Dar vom face un mare pas înainte dacă, înțelegând copiii mai bine, vom putea să reparăm o parte din răul pe care îl facem acum.

Tot ce spun eu în cartea aceasta poate fi rezumat în patru cuvinte: aveți încredere în copii! Nimic nu poate fi mai

9

simplu — sau mai greu. Greu, pentru că a avea încredere în copii înseamnă a avea încredere în noi înşine şi cei mai mulți dintre noi am fost învățați când eram copii că nu se poate avea încredere în noi. Şi astfel, continuăm să-i tratăm pe copii la fel cum am fost şi noi tratați, spunând că asta este „realitatea“ sau zicând cu amărăciune: „Dacă eu am făcut față la aşa ceva, şi ei pot“.

Ceea ce trebuie să facem noi este să întrerupem acest îndelungat ciclu depreciativ de frică şi neîncredere şi să avem încredere în copii, chiar dacă în noi nu s-a avut încredere. Pentru aceasta, va fi nevoie de un mare act de credință, dar cei care vor da dovadă de această credință vor fi recompensați din plin.

De când am scris această carte, şcolile noastre, cu câteva excepții, au virat sigur şi adesea rapid în direcția greşită. În general, şcolile sunt mai mari decât înainte, mai depersonalizate, mai amenințătoare, mai periculoase. Materia pe care încearcă să o predea este şi mai fragmentată decât înainte sau, cum a numit-o profesorul Seymour Papert în Mindstorms, „disociată“, adică fără legătură cu altceva şi, prin urmare, fără sens. Profesorii au şi mai puține de spus decât înainte despre ceea ce predau şi despre modul în care predau şi verifică. Şcolile se agață cu din ce în ce mai multă încăpățânare de ideea lor greşită că educația şi predarea sunt nişte procese industriale, care trebuie concepute şi planificate de sus în cel mai mic detaliu şi apoi impuse profesorilor pasivi şi elevilor lor şi mai pasivi.

Îmi amintesc o poveste care, în momentul acela, părea mai puțin importantă decât îmi pare acum. La sfârşitul anilor şaizeci, în apogeul aşa-numitei revoluții din educație (care, de fapt, nu a avut loc niciodată), un educator proeminent mi-a spus, după ce petrecuse câteva zile la o conferință de vază cu privire la viitorul educației: „Oamenii aceia nu erau câtuşi de puțin interesați de şcoli alternative,

10Cum învață copiii

JOHN HOLT

de clase deschise sau de alte astfel de lucruri. Ştii ce-i interesa pe ei, de fapt? Ceva care se numeşte modificarea comportamentului şi obiective comportamentale“. Şi s-a dovedit că era adevărat. Învățatul fragmentat a devenit şi mai fragmentat, testul săptămânal a devenit zilnic sau chiar dat în fiecare oră sau la fiecare cincisprezece minute.

Întoarcerea la lucrurile de bază a început acum şapte sau opt ani deja şi, până în prezent, rezultatele sunt proaste, în cea mai mare parte. Iar şcolile afirmă doar „Acum chiar revenim la lucrurile de bază“, de parcă roata aceea a fost inventată abia alaltăieri.

În orice caz, nu mai cred că putem transforma şcolile în locuri în care toți copiii să crească aşa cum am descris mai sus. O excepție ar putea-o constitui câteva şcoli foarte specifice, precum şcolile de dans, de programare informatică sau de pilotaj. Dar, în general, nu cred că, dacă ar avea o gamă de alegeri reale, copiii ar vrea să petreacă prea mult timp în nişte locuri unde nu ar face altceva decât să învețe şi unde singurii adulți pe care îi întâlnesc sunt nişte specialişti a căror meserie constă în a-i supraveghea pe copii şi a-i pune să facă diverse lucruri.

Cartea de față îşi propune mai degrabă să descrie învățarea efi-cientă, decât s-o explice sau să dea o teorie cu privire la aceasta. În multe locuri, oamenii sunt preocupați să afle ce se întâmplă în creier din punct de vedere electric, chimic şi altele atunci când gândim şi învățăm. O astfel de cercetare este interesantă şi se poate dovedi utilă, dar nu are nicio legătură cu scopurile acestei cărți. Nu avem nevoie să aflăm mai multe despre creier, ca organ, pentru a îmbunătăți şcolile. Le-am putea îmbunătăți considera-bil fără să ştim despre creier mult mai multe decât majoritatea oamenilor ştiu acum. De aceea este interesant că oamenii găsesc dovezi că experiențele sunt stocate în creier, sub forma unor molecule complicate, precum fişele aranjate într-un dosar. Ceea

11

ce trebuie să ştie profesorii şi cei care învață este ce ştim deja de ceva timp: mai întâi, că experiențele vioaie, esențiale, plăcute sunt cel mai uşor de reținut şi, apoi, că memoria funcționează cel mai bine când nu este forțată — că nu este un catâr care poate fi obligat să meargă cu bătaia. Este interesant de citit teoria lui Wolfgang Köhler, poate acum susținută de mulți alții, conform căreia, atunci când percepem, gândim şi simțim, în creier apar câmpuri electrice. Cu siguranță, acest lucru ar explica faptul că gândim prost şi chiar percepem prost, sau deloc, atunci când suntem anxioşi şi temători. Dar nu avem nevoie de această ex-plicație pentru a şti că un fapt este un fapt şi pentru a învăța din acest lucru că, atunci când îi speriem pe copii, oprim procesul de învățare din start.

Cartea aceasta vorbeşte mai mult despre copii decât despre psihologia copilului. Sper că aceia care o vor citi vor ajunge să simtă (mai mult decât înainte de-a o fi deschis) cât sunt de intere-sanți copiii şi cât de mult merită atenția noastră. Sper că, atunci când le-o vor acorda, vor observa multe lucruri pe care nu le ob-servau înainte şi că acestea vor constitui un prilej de reflecție. Vreau să le stimulez curiozitatea şi să le ascut viziunea, chiar mai mult decât doresc să le sporesc înțelegerea. Vreau să-i fac sceptici față de vechile dogme, nu să le dau unele noi.

După ce a citit această carte, un prieten mi-a zis: „Întot–deauna mi-au fost dragi copiii mici, în special ai mei. Dar până acum nu mi-aş fi închipuit niciodată că ar putea să fie interesanţi“.

Acum, copiii mă interesează şi mai mult decât atunci când am scris cartea de față. Pentru mine, să-i privesc pe bebeluşi şi pe copii explorând şi înțelegând lumea din jurul lor este unul dintre cele mai captivante lucruri din lume. I-am privit şi am fost cu ei de multe ori, în multe locuri, şi găsesc nu doar mai multă plăcere, ci şi mai multe motive de considerații serioase în ceea ce spun şi fac aceştia decât în

12JOHN HOLT

Cum învață copiii

cuvintele şi acțiunile multor oameni adulți. Nu este o crimă să nu vă placă sau să nu vi se pară interesanți copiii mici sau să nu vă bucurați de compania lor, dar este cu siguranță un mare nenoroc şi o mare pierdere, ca şi cum n-ați avea picioare sau ați fi surzi sau orbi.

La urma urmei, mintea omenească este un mister şi, în mare, probabil va rămâne întotdeauna astfel. Chiar şi celei mai grijulii, sincere şi introspective persoane îi ia mulți ani să învețe chiar şi o mică parte din ce se întâmplă în mintea ei. Şi atunci, cum am putea noi să fim siguri de ce se întâmplă în mintea altcuiva? Cu toate acestea, mulți oameni vorbesc de parcă am putea măsura şi cataloga conținutul minții unei alte persoane la fel de uşor, de exact şi de complet de parcă ar fi conținutul unei valize. Nu vreau să spun că n-ar trebui să încercăm să înțelegem mai multe despre mintea şi gândurile altor persoane, ci numai că trebuie să fim foarte modeşti şi precauți cu ceea ce credem că am aflat.

Există o poveste veche despre doi bărbați într-un tren. Unul dintre ei, văzând nişte oi pe un câmp care păreau scurtate de blană, spune: „Oile acelea tocmai au fost tunse“. Celălalt se uită un pic mai mult şi apoi spune: „Aşa pare să fie — cel puțin din un-ghiul din care le vedem noi“. Cu o astfel de prudență ar trebui să spunem orice am avea de spus despre modul în care funcționează mintea, într-un astfel de spirit am încercat şi eu să scriu şi sper că la fel vor citi şi ceilalți cartea de față.

Să învățăm despre copii

La începutul anilor şaizeci, când am scris o mare parte din versiunea originală a cărții Cum învaţă copiii, puțini psihologi acordau atenție procesului învățării la copiii foarte mici. Ca domeniu de cercetare, nu era important sau cunoscut — în unele locuri, nici nu era respectabil — şi acesta a fost şi motivul pentru care unui prieten de la o universitate importantă, care voia să facă o lucrare de doctorat cu privire la Piaget, coordonatorul tezei i-a spus că nu se poate. Şi chiar şi Piaget, poate cu excepția propriilor copii, a lucrat îndeosebi cu copii de patru sau cinci ani şi mai mari. Bebeluşii erau încă văzuți ca o masă amorfă, ce aşteptau ca timpul să-i transforme în nişte oameni demni de o atenție serioasă.

Acum, toate acestea s-au schimbat. Studiul copiilor foarte mici, felul în care văd ei lumea, puterile şi abilitățile lor, la fel ca felul în care învață aceştia au devenit un domeniu foarte important al psihologiei. Toată lumea este de acord că ar trebui să ştim mult mai multe despre copiii mici şi felul în care ei percep lumea, trăiesc, cresc şi învață. Întrebarea este: cum să facem asta?

14Cum învață copiii

JOHN HOLT

Mulți consideră că cea mai bună metodă este să facem cercetări direct pe creier. Când am scris prefața la această carte, se desfăşurau deja câteva astfel de cercetări; acum, au loc mult mai multe. Până în prezent, efectele asupra şcolilor au fost mici. Astfel, o teorie foarte la modă zilele acestea este cea referitoare la emisfera stângă şi emisfera dreaptă, conform căreia pentru anumite tipuri de gândire folosim o emisferă a creierului, iar pentru alte tipuri, cealaltă emisferă. Cei care vor să schimbe şcolile încearcă să folosească această teorie drept argument, dar nu au prea avut succes. Astfel, cei care au încercat ani de zile să aducă mai multă artă în şcoli, pentru că le place arta sau cred în ea, spun acum că avem nevoie de artă pentru a dezvolta emisfera dreaptă a creierelor copiilor. Dar cei care au vrut dintotdeauna să scoată arta din şcoli nu sunt impresionați de argumentul cu emisfera dreaptă, aşa cum nu au fost impresionați nici de alte argumente. În continuare vor să scape de arta din şcoli. Probabilitatea ca şcolile să se schimbe mult în viitorul apropiat din acest motiv sau datorită altor noi teorii despre funcționarea creierului pare scăzută.

Mai întâi că teoriile, la rândul lor, se schimbă mai repede decât putem noi să ținem pasul cu ele. Într-un număr recent din revista Omni, un articol intitulat „Brainstorms“ ne spune că teoria încă nouă a emisferei drepte şi a emisferei stângi a fost deja infirmată şi că tipurile diferite de activități mintale nu pot fi localizate precis într-una sau alta din emisferele creierului. Articolul spune, printre altele:

Alan Gevins, directorul Laboratorului de Sisteme EEG din cadrul Institutului de Neuropsihiatrie Langley Porter al Facultății de Medicină din cadrul Universității din California, San Francisco, declară: „Acum încercăm să concepem o nouă modalitate de a transpune în imagini activitatea electrică funcțională a creierului, pentru a

15

vedea lucruri care nu puteau fi văzute înainte“. Tipare electrice mai detaliate ca niciodată au devenit brusc nişte scheme coerente... Cei de la Laboratorul de Sisteme EEG lucrează acum pentru a perfecționa casca de înregistrare EEG la nivelul scalpului, cu 64 de canale, cu ajutorul căreia vor putea să desfăşoare nişte tipuri şi mai avansate de procesare informatizată a semnalelor electrice transmise de creier... Rezultatele pe termen lung ale acestui domeniu de cercetare ar putea să deschidă o uşă către creier, permițându-i utilizatorului pentru prima dată să-şi vadă propria „instalație electrică“...

Dar după câteva zile petrecute la Laboratorul de Sisteme EEG, pentru mine a fost evident că, la fel ca în atâtea alte ramuri ale ştiinţei (sublinierea noastră), noua cercetare a laboratorului... viza o serie subtilă şi complexă de experimente care ar părea aproape la fel de incomprehensibile pentru majoritatea dintre noi ca o tabletă cu regulamente comerciale ale vechilor sumerieni.

Ce s-a întâmplat cu vechea idee că una dintre sarcinile prin–cipale ale ştiinței este să facă lumea mai comprehensibilă? Ne întoarcem la laborator:

Printr-o concepere atentă a condițiilor de testare şi prin folosirea analizei matematice pentru recunoaşterea tiparelor, aceştia au detectat corelații complexe şi rapid schimbătoare între tiparele electrice, care implicau multe zone ale creierului... Concluzia este că diferitele tipuri de informații nu sunt procesate numai în câteva zone specializate din creier, conform teoriei vechi de câteva decenii, ci că multe regiuni ale creierului sunt implicate, chiar şi în funcțiile cognitive cele mai elementare.

Într-un studiu desfăşurat pe 23 de persoane, laboratorul a confirmat inițial ipoteza că scrierea

16Cum învață copiii

JOHN HOLT

unor propoziții (...) părea, într-adevăr, să fie mai mult asociată fie cu emisfera dreaptă, fie cu emisfera stângă a creierului. Dar privind mai îndeaproape prin metoda recunoaşterii tiparelor matematice, cercetătorii nu au observat nicio diferență semnificativă la nivel de activitate electrică între testele în care participanții scriau paragrafe şi testele în care doar mâzgăleau... Aşa că au revenit şi au mai conectat 32 de participanți dispuşi să facă obiectul experimentului. Cercetătorii au văzut că diferențele emisferice dintre sarcinile din „spectrele“ EEG au dispărut total. În schimb, au observat tipare uniforme care implicau multe zone ale ambelor emisfere. După Gevin, „acest lucru sugerează că tipuri diferite de sarcini nu sunt procesate în câteva zone specializate, ci că multe zone foarte disparate ale creierului sunt implicate. Aşadar, nu este corect să afirmi că aritmetica, de exemplu, este localizată într-un singur loc, doar pentru că vătămarea locului respectiv duce la o incapacitate de a face adunări. Tot ce se poate spune este că zona vătămată este esențială pentru a face aritmetică“.

Dacă am îndoieli cu privire la valoarea acestui tip de cercetare, şi am, într-adevăr, nu este din cauză că nu sunt de acord cu constatările sale. Sunt pe deplin de acord cu acestea şi aş fi fericit să le văd confirmate de cercetări ulterioare. De la început, teoria referitoare la emisfera dreaptă şi emisfera stânga simplifica mult prea mult ceea ce eu, ca utilizator al minții mele, ştiam din propria experiență că nu este simplu deloc. Sigur, nu există nicio îndoială că într-adevăr ne folosim mințile în moduri diferite, uneori, într-un mod foarte conştient, orientat, liniar, analitic, verbal, ca atunci când nu porneşte maşina şi încercăm să ne dăm seama de ce; alteori (poate uneori chiar în acelaşi timp), gândim mult mai aleatoriu, includem mai multe lucruri deodată, gândim

17

intuitiv, adesea subconştient sau inconştient. „Auzim“ sunete, „vedem“ imagini, experimentăm direct modelele noastre mintale de realitate în locul unor descrieri verbale sau matematice ale acestora. Ne lăsăm mințile să zburde, rămânând deschişi la orice ne-ar putea spune.

Până acum, n-am nimic de împărțit cu teoreticienii creierului. Este chiar posibil ca unele tipuri de activitate mintală să fie centralizate în mare măsură în unele părți ale creierului, iar alte tipuri, în alte părți. Dar ar fi naiv şi prostesc să spunem că toate varietățile complicate ale gândirii, ale experienței mentale, pot fi separate clar în două tipuri şi că unul dintre acestea poate fi atribuit exclusiv emisferei stângi a creierului, iar celălalt emisferei drepte. Când zic că uneori sunt surprins de ceea ce-mi spune mintea mea, vorbesc despre o experiență foarte obişnuită. Dar unde anume în creierul meu se află „mintea mea“, cea care-mi spune şi unde se află „eul“ meu?

Înainte, ideea era că „eul“, observatorul conştient, se afla cumva la etaj, poate în camera de zi, iar „mintea“ („psihicul“) era undeva în subsolul adesea întunecat şi murdar. Oare teoria referitoare la emisfera stângă şi emisfera dreaptă a înlocuit „eul“ de la etaj cu emisfera stângă şi „mintea“ din vechiul subsol cu emisfera dreaptă? Atunci cum să explic experiența cunoscută nouă tuturor, şi anume când un nume pe care m-am chinuit conştient, dar fără succes, să mi-l amintesc îmi apare brusc în conştiință, conştiința „eului“, în timp ce „eul“ acela se gândeşte la altceva? Conform teoriei referitoare la emisfera stângă şi emi-sfera dreaptă, emisfera stângă ar trebui să facă, să păstreze şi să-şi amintească liste. Şi atunci cum de, în timp ce mă gândesc la altceva, descopăr că „mintea mea“ mi-a prezentat „mie“ brusc o propoziție completă, uneori chiar două sau trei, care „îmi“ plac atât de mult încât mă grăbesc să le notez înainte să le uit? În mod sigur, „eu“ nu am produs acele propoziții la fel cum le produc

18Cum învață copiii

JOHN HOLT

acum pe acestea la maşina de scris, gândindu-mă ce cuvinte să fo-losesc sau unde să le aşez. În care parte a creierului se află produ-cătorul acestor propoziții şi în care parte observatorul, criticul, editorul care le apreciază ca fiind bune?

Teoreticienii emisferei drepte şi ai emisferei stângi, măcar cei mai modeşti dintre ei (unii nu sunt nici pe departe modeşti), ar putea spune: „Nu încercăm să spunem că fiecare tip de gândire poate fi clar atribuit fie emisferei stângi, fie celei drepte, ci doar că unele tipuri de gânduri pot fi astfel împărțite. Aşadar, le dăm subiecților noştri nişte sarcini simple şi vedem în ce părți se ac-tivează creierul“. Problema, aşa cum am spus ani de zile, este că rar este posibil să separăm ceea ce gândim despre ceva de ceea ce simțim despre acel ceva. Este periculos de simplist pentru orice cercetător al creierului (sau pentru orice alt psiholog) să presupună că, în cadrul experimentului său, atunci când ne dă o sarcină „simplă“ de îndeplinit nu ne gândim la altceva în afară de sarcina respectivă. Este foarte probabil să ne gândim la multe alte lucruri: de ce vrea să fac asta, procedez bine, sunt un subiect bun pentru experiment, o să mă mai cheme, ce se întâmplă dacă greşesc, o să-i încurc datele, la ce folosesc toate astea, de fapt? Şi aşa mai departe.

Problema cu toată această cercetare şi cu investigatorii este că, şi cu o cască de şaizeci şi patru de canale, datele rămân extrem de brute în comparație cu activitatea. Probabil mintea procesează (ca să folosesc acelaşi mod de exprimare ca ei) multe sute de mii, poate milioane de informații în fiecare secundă. A emite judecăți despre cum funcționează mintea sau creierul (care sunt două lucruri diferite) în baza câtorva (sau chiar a şaizeci şi patru de) variații pe un grafic este ca şi cum am hotărî ce trăieşte în ocean scufundând şi apoi trăgând la suprafață o găleată de douăzeci de litri şi văzând ce putem găsi în ea. Iar situația nu se îmbunătă-țeşte prea mult dacă folosim găleți mai mari. Nu aşa vom afla. A învăța despre minte seamănă mai degrabă cu a învăța despre ocean decât cu a descoperi cum se porneşte o maşină. Singura

19

modalitate de a învăța mai multe — şi chiar şi aşa informațiile vor fi incomplete şi nesigure — va fi să ne scufundăm, să înotăm pe acolo şi să vedem ce putem distinge în apele adânci ale propriilor noastre gânduri.

Această cercetare mai conține o presupunere profund greşită, şi anume că, din ceea ce putem afla despre oameni într-o situație strict delimitată, neobişnuită şi anxiogenă, putem emite judecăți fiabile despre ce fac aceştia în situații foarte diferite şi mai coti-diene.

În anii şaizeci, un psiholog educațional de renume a hotărât să cerceteze modul în care copiii privesc lucrurile şi tiparele în care aceştia înscriu obiectele nefamiliare. Un membru al echipei sale a conceput ceea ce au numit un „aparat de fotografiat ocu-lar“. În timp ce subiecții priveau poze aşezate în fața lor, aparatul ocular emitea o rază subțire de lumină către ochii lor şi făcea o serie de fotografii cu reflexia sa. Ideea era ca aceste fotografii cu mici puncte de lumină să le spună cercetătorilor în ce direcție erau orientați ochii în fiecare secundă. Pe baza acestor informa-ții, cercetătorii ar fi trebuit să poată deduce tiparele în care se mişcau ochii pe măsură ce subiecții priveau fotografiile din test.

Dat fiind că era esențial ca subiecții să nu-şi mişte capetele în timp ce erau făcute fotografiile, cercetătorii au ataşat la scaunele subiecților nişte bare din metal în formă de U, în care subiec-ții trebuiau să-şi împingă capetele până când acestea erau bine fixate de bară la nivelul tâmplelor. Întrucât tot era posibil să-şi mişte capetele puțin în sus sau în jos, în fața lor a fost fixată o altă bucată de metal, „bara de muşcat“. În timp ce subiecții îşi împingeau capetele cât de mult puteau în clama în formă de U, trebuiau şi să-şi deschidă gurile, să permită barei de muşcat (aco-perite cu carton) să intre în gură şi apoi să muşte tare din ea, astfel încât capetele lor să nu se poată mişca în nicio direcție.

Dar, aşa cum ar fi putut prevedea oricine ştie câte ceva despre copii, mai mult de jumătate din cei care ar fi trebuit să fie subiecți în aceste experimente au fost atât de înfricoşați de aparatul acela

20Cum învață copiii

JOHN HOLT

ciudat, încât nici n-au vrut să se apropie de el. Unii mai curajoşi au îndrăznit chiar să-şi pună capetele în clama în formă de U, dar cam jumătate din ei nu au putut să pună bara în gură şi să muşte din ea fără să simtă greață. Numai o mică parte dintre co-piii aduşi pentru experiment au putut să meargă până la capăt. Întrebarea care rezultă în mod natural de aici — şi nu putem să nu ne îndoim de competența celor care nu şi-au pus această în-trebare — este „Ce naiba s-ar aştepta cineva să afle despre felul în care privesc copiii în mod normal obiectele reale în lumea reală dintr-un experiment desfăşurat în nişte circumstanțe atât de arti-ficiale şi amenințătoare?“

Psihiatrul scoțian R.D. Laing a scris ani de zile cu pasiune şi elocvență despre aceste distorsiuni şi perversiuni ale „metodei ştiințifice“, aşa cum le-a văzut în propria viață de formare şi muncă în medicină şi psihiatrie. Într-o carte recentă, The Facts of Life (Fapte de viaţă), într-un capitol intitulat „Noi şi metoda ştiințifică“, acesta scrie:

Metoda ştiințifică se bazează pe intervenția asupra a ceea ce s-ar întâmpla dacă noi nu am întreprinde nicio acțiune.

Intervenția ştiinţifică este cea mai destructivă intervenție. Numai un om de ştiință ştie cum să intervină în cel mai distrugător mod.

Dragostea scoate la iveală fapte care, fără aceasta, rămân ascunse.

Un intelect fără inimă nu poate face altceva decât să investigheze iadul propriilor construcții infernale, prin propriile instrumente şi metode infernale, şi să descrie, în limbajul iadului, propriile concluzii infernale.

Aceste cuvinte puternice sunt justificate din plin de ceea ce ne spune Laing în această carte şi în altele cu privire la

21

ceea ce doctorii şi psihiatrii moderni chiar scriu, spun şi fac. Ulterior, acesta citează un psiholog de vază american care, într-o carte ce a fost considerată extrem de importantă, a scris:

Tot ceea ce învățăm despre organisme ne duce la concluzia nu numai că acestea sunt analoage maşinilor, ci că sunt nişte maşini. Maşinile construite de oameni nu sunt creiere, dar creierele sunt o varietate foarte prost înțeleasă de maşini de calcul.

Nu sunt absolut deloc de acord cu această afirmație, aşa cum arată ea. Tot ceea ce aflu eu despre organisme, inclusiv ceea ce-mi spun aceşti oameni, duce la concluzia că acestea nu sunt în niciun caz maşini. Un experiment celebru cu şobolani a demonstrat că aceştia îşi schimbau categoric comportamentul în rău în aproape toate privințele când erau îngrămădiți într-un spațiu mic. Alte experimente cu şobolani au arătat că performanța acestora în îndeplinirea anumitor sarcini putea fi afectată semnificativ de ceea ce credeau despre ei persoanele care lucrau cu ei: şobolanii care le fuseseră descrişi ca deştepți aveau performanțe mai bune decât şobolanii identici descrişi ca fiind proşti. Oare maşinile se emoționează şi se strică atunci când le punem la grămadă într-o cameră? Funcționează mai bine dacă le vorbim frumos? Unii ar putea spune că într-o zi vom putea concepe computere care să facă asta. Mă îndoiesc foarte mult. Dar chiar dacă am putea, faptul că am fi în stare să facem unele maşini mai asemănătoare cu animalele nu dovedeşte câtuşi de puțin că organismele sunt sau măcar că seamănă cu maşinile.

Această concepție, foarte populară în prezent în universitățile de vârf, că organismele, inclusiv ființele umane, nu sunt decât nişte maşini este, după părerea mea,