Cuprins

Capitolul I: Roma înaintea erei creştine: latinitatea, premisele afirmării sale istorice şi culturale

Secţiunea 1: Cronologia, de la Republică (509 î. Hr.– 31 î. Hr.) la Imperiu (32 î. Hr.– 476 d. Hr.)

A. Fundarea

B. Triumviratul

C. Principatul

D. Personalităţi pe plan cultural

Secţiunea 2: Cultura, de la Republică la Imperiu

A. Peisajul citadin şi implicaţiile sale culturale

B. Religia, filozofia, retorica, dreptul şi alte discipline

C. Arhitectura

D. Economie şi agricultură

E. Concluzii

Capitolul II: Problematica secolelor I – IV d.Hr.; modelul cultural apusean

Secţiunea 1: Secolul I

Secţiunea 2: Secolul II

Secţiunea 3: Secolul III

Secţiunea 4: Secolul IV

Capitolul III: Grecia înaintea erei creştine, elenismul, premisele afirmării istorice şi culturale

Secţiunea 1: Epoca clasică

Secţiunea 2: Perioada elenistică

Capitolul IV: Problematica secolelor I – IV d.Hr.; modelul cultural răsăritean

Secţiunea 1: Secolul I

Secţiunea 2: Secolul II

Secţiunea 3: Secolul III

Secţiunea 4: Secolul IV

Capitolul V: Cultură şi interculturalitate în accepţiunea secolelor I – IV d.Hr.

Secţiunea 1: Cultură şi interculturalitate – concepte

Secţiunea 2: Cultură şi interculturalitate – concluzii, secolele I – IV

Capitolul VI: Bizanţul, o nouă provocare, un exemplu de interculturalitate

Capitolul I

Roma înaintea erei creştine: latinitatea, premisele afirmării sale istorice şi culturale

Dacă am putea să începem cu o metaforă aventura Antichităţii, am putea observa că în cazul Roma versus

Grecia, complexul lui Oedip nu a fost soluţionat – copilul, adică Roma, copiază Elada, pentru ca mai apoi să o

suprime, interpunându-se în graţiile istoriei.

Secţiunea 1: Cronologia, de la Republică (509 î. Hr. – 31 î. Hr.) la Imperiu (27 î. Hr. – 476 d. Hr.)

A. Fundarea. Roma copil a fost fundată de către etrusci între 650 – 575 î. Hr. (probabil de pe lângă Caere, azi

Cerveteri1). După întemeierea oraşului-stat pe cele şapte coline (secolul al VIII-lea î. Hr. şi până spre secolul al III-lea

d. Hr.), coloniile latine au fost măcinate de lupte interne şi externe, de conflictele între patricieni şi plebei, cei dintâi

dorind să-şi impună pretenţiile politice instaurând un sistem oligarhic, iar ceilalţi să câştige egalitatea în drepturi, dat

fiind faptul că plebeii erau excluşi de la putere.2 Anul 340 î. Hr. instaurează o stare de compromis între cele două clase

sociale, oligarhia nefiind îndepărtată întru totul. Secolul al III-lea î. Hr. marchează sfârşitul unei lungi campanii de

unificare a teritoriilor din jurul Romei.

În toată această perioadă, Roma preia din curentele de gândire şi din tradiţiile greceşti. Exista la Roma chiar

un curent filo-elinic care şi-a pus amprenta de timpuriu asupra gândirii şi vieţii romanilor. Acesta a fost potenţat de

renaşterea coloniilor greceşti din Italia, în ultimii ani ai secolului al IV-lea î. Hr.

Chiar primele acţiuni în materie de drept se consideră a fi de influenţă elină, mai precis acel prim cod de legi

pe care tradiţia îl situează în mijlocul secolului al V-lea î. Hr. “O comisie de zece jurişti, desigur patricieni, numiţi

decemviri, care preţ de doi ani a exercitat puterea la Roma, a publicat 12 table de legi care au rămas la baza tuturor

legilor viitoare.” 3

După eşecul oriental al lui Alexandru Macedon (356 – 323 î. Hr.), Roma simte că are puterea de a înfăptui

ceea ce nu au reuşit orientalii şi, sub pretextul apărării, al defensivei, ea se impune treptat în cadrul teritorial şi politic

al timpului. În fapt, secolul al III-lea î. Hr. reprezintă începutul emancipării, când sub pretextul defensivei, Roma

copil se afirmă pe scena lumii şi continuă o politică de cucerire concretizată prin campaniile din Sicilia, Grecia,

Spania, Galia, Africa.4

Avântul campaniilor este cu greu oprit, unul dintre marile obstacole, care a amânat împlinirea visului de a

cuceri întreaga Italie, fiind Hanibal (247 î. Hr. – 183 î. Hr.), un adevărat duşman al latinilor, originar din Africa de

Nord. În 221 î. Hr. Hanibal îl urmează pe tatăl său în Spania, de unde continuă luptele contra Romei, (cele trei

războaie punice desfăşurate între 264 – 241 î. Hr., 218 – 202 î. Hr. şi 149 – 146 î. Hr.). Hanibal rămâne în istorie

pentru felul în care a condus cel de-al doilea război punic împotriva romanilor; marşul în Galia, trecerea Alpilor,

cucerirea cetăţii Capua sunt numai câteva dintre performanţele care aveau să subjuge avântul cuceritor al Romei. În

fapt, criza secolului III-lea î. Hr. a fost cu greu depăşită. Până la acest moment crucial, Roma prelua curentele elinice,

pentru ca apoi să renunţe la această deschidere, poate şi din mândria de a fi putut învinge un mare conducător format

la şcoala tacticienilor greci. Este timpul în care romanii conştientizează valoarea propriilor tradiţii, chiar dacă nu erau

foarte multe.

1 Ovidiu Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, volum III, Editura Vestala şi Saeculum I.O., Bucureşti 2001, p. 233.2 Pierre Grimal, Civilizaţia romană, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti 1973, pp. 38-39. 3 Ibidem, p. 41. 4 Ibidem, p. 9.

Tradiţia militară se consolidează şi ea cu prilejul evenimentelor mai sus menţionate. În „De bello gallico”,

Caesar (100 – 44 î. Hr.) a oferit date bogate asupra asediilor. Implicaţia în armată era destul de serioasă de vreme ce

soldaţii primeau soldă chiar de timpuriu. Acest sistem a dus la formarea unei armate de profesionişti care erau plătiţi

cu bani din bugetul Republicii, mai apoi al Imperiului, dar şi cu resurse provenite din capturile de război. Armata a

constituit un punct forte în afirmarea şi consolidarea a ceea ce a însemnat Roma în lume, dar şi în perpetuarea culturii

şi civilizaţiei romane, un mijloc incipient de interculturalitate.

Către mijlocul secolului al II-lea î. Hr. avem de-a face cu slăbirea stabilităţii elene, puterea romană

instalându-se pe întreg circuitul Mediteranei. Ca urmare a campaniilor de cuceriri, aristocraţii şi coloniştii dobândesc

domenii nemărginite, ceea ce ajută la dezvoltarea comerţului şi a economiei. Micii proprietari vor fi vizibil

dezavantajaţi. O dată cu creşterea teritorială, nenumăraţi emigranţi fără resurse, italici dezrădăcinaţi, greci, formau o

masă nevoiaşă fără posibilităţi mari de muncă. Susţinând dreptatea în administrarea politicii, filozofia greacă

reprezintă pentru toţi aceştia un tărâm al făgăduinţei, al cărui miraj se simte tot mai acut. Legile agrare promulgate în

acelaşi secol tind să atenueze situaţia, însă marii proprietari se opun. Ceea ce se reuşeşte însă este o alternativă politică

faţă de puterea Senatului.

Este fără îndoială o perioadă de criză pentru Roma: revoltele sclavilor şi ale oamenilor săraci se multiplică şi,

în plus, teritoriile cucerite în afara Italiei sunt prost administrate. Această stare de conflict între susţinătorii oligarhiei

şi plebea romană va continua până în timpul lui August (63 î. Hr. – 14 d. Hr.), a cărui dictatură va instaura Imperiul,

punând punct Republicii romane.

Vechea lume romană se clătina pretutindeni deoarece instituţiile tradiţionale suportau cu

greu cerinţele Imperiului, ceea ce a adus o transformare confuză şi o adaptare greoaie la noua

stare politică. Se simţea nevoia de schimbare întrucât grupurile de interese sociale şi politice

existente la Roma nu mai erau mulţumite de conducerea oligarhică. În acest sens, apariţia pe

scena politică a lui Caesar5 este demnă de luat în seamă. După ce cucereşte Spania, Africa şi

reunifică Orientul (anii ’50 î. Hr.), înlăturându-l în acelaşi timp pe contracandidatul său, Pompei,

noul conducător creează o stare de linişte la Roma.

B. Triumviratul. Caesar începe reorganizarea instituţională, Roma fiind măcinată anterior de un

adevărat marasm politic. Au loc schimbări în Senat, se acordă cu uşurinţă cetăţenia romană unor popoare întregi,

formându-se adevărate nuclee de romanizare. Caesar a fost ales pontif în 78 î. Hr.; a devenit pontifex maximus în 63 î.

Hr.; a format primul triumvirat alături de Pompei şi Crassus în 62 î. Hr.. După ce ocupă Alexandria, se întoarce la

Roma cu gândul de a instaura monarhia. Asasinatul său din 44 î. Hr. a lăsat urbea în plină anarhie.

Marcus Antonius, Octavianus şi Marcus Aemilius Lepidus formează al doilea triumvirat, împărţindu-şi teritoriile, în

anul 40 î. Hr.. Această perioadă se înscrie practic în istoria Republicii Romane, deşi Republica ia sfârşit, teoretic, o

dată cu uciderea fraţilor Gracchus - 133 î. Hr.6 -, când Senatul devine scena asasinatelor politice

iar guvernatorii romani câştigă tot mai multă putere, exploatând la maximum şi în afara legii

teritoriile unei Rome extinse, pentru care structurile „republicane” cu greu mai puteau face faţă.

C. Imperiul. Imperiul Roman e delimitat cronologic o dată cu momentul în care Octavian îşi

va lua titlul de August (63 î. Hr. – 14 d. Hr.), în 27 î. Hr. Noul conducător câştigă adeziunea

maselor, fapt ce îi conferă un plus de autoritate, sporind încrederea romanilor în renaşterea

urbei şi a Imperiului. “Ambiţia lui August a salvat, fără îndoială, civilizaţia romană şi în acelaşi

timp i-a permis să se definească, să se desăvârşească materialmente şi moralmente şi să se

5 Ibidem, pp. 61-62. 6 Istoria Republicii Romane, http://ro.wikipedia.org/wiki/Republica_Roman

Gaius Julius Caesar(100-44 î.Hr.)

“Augustus”Gaius Julius Octavius(63 î. Hr. – 14 d. Hr.)

impună destul de multă vreme pentru a lăsa o amprentă durabilă în istoria umană.”7 August sau „cel venerat”,

princeps sau „primul dintre cetăţeni”, imperator sunt titluri pe care Octavian şi le însuşeşte şi le transmite mai departe

succesorilor săi.

Noua formă de organizare a Romei presupunea reducerea atribuţiilor Senatului, care alături de principe se va

constitui într-un consiliu, loc al adunării marilor funcţionari. Împăratul avea ultimul cuvânt. Forma de guvernământ

întemeiată se numea principat şi se baza pe sprijinul diverselor grupuri sociale dornice să dezvolte şi să remodeleze

societatea romană, şi pe un ansamblu instituţional adecvat promovării influenţei pe care o avea împăratul – auctoritas.

În teorie, principele era doar primul dintre senatori, însă puterile sale apar ca fiind foarte întinse.

Principatul evolua spre o monarhie de drept divin. Este perioada în care se dezvoltă tot mai mult cultul

împăratului. Divinizarea împăratului, unul din fundamentele cele mai solide ale regimului imperial, se considera a fi

de origine elenă şi prin urmare, August n-ar fi decât moştenitorul suveranilor eleni. În realitate, ea dispune de rădăcini

care o leagă de Sulla, auto-proclamat dictator al Romei, între 83 î. Hr. şi 79 î. Hr., recunoscut pentru mijloacele sale

tiranice de conducere a Republicii. Împăratul, prin urmare, era considerat ca fiind investit cu misiune divină, iar

Cicero afirmă că un adevărat imperator trebuie să fie iubit de zei.8 Concepţia în sine se va afirma oficial însă, prin

decernarea titlului de August – de la „augur”, interpret care trebuia să transmită oamenilor voinţa zeilor, lui Octavian.

În final această concepţie va crea din conducători adevărate zeităţi.

Urbea romană creşte, iar o dată cu ea se produce şi sporirea masei populaţiei. Peisajul arhitectonic se

schimbă vizibil, urmând modelul elin, casele romanilor înstăriţi se transformă în adevărate palate. Apar noi sanctuare,

Capitoliul, Forumul. Construcţia şi restaurarea clădirilor sunt apanajul aristocraţiei. Tot aristocraţia se ocupa de

organizarea jocurilor sportive, de aspectele pecuniare legate de educaţie, respectiv de plata profesorilor. Resursele

aristocraţilor proveneau din comerţul realizat pe apele Mediteranei sau ale Mării Negre.

Modelul urbei romane este împrumutat provinciilor orientale (mai puţin Egiptului). La fel, cetăţile

provinciale din Europa de vest se structurau după imaginea Romei; era nevoie doar de un for în jurul căruia se forma

noua aşezare, fără riscul de a cădea în monotonie.

Concluzionând, putem spune că sub Octavian, politic vorbind, situaţia Romei e mai mult decât interesantă:

Octavian îşi va lua titlul de August şi va fi recunoscut în acest sens, ceea ce-i va crea autoritatea unui stăpân cu putere

divină.9 August înfăptuieşte o imensă acţiune de reorganizare şi de restaurare pe toate planurile şi inaugurează un

regim în care puterea centralizatoare a principelui se conjugă cu respectul pentru tradiţiile republicane. Provinciile

sunt împărţite între Senat şi princeps; lucrările urbanistice se multiplică.

D. Personalităţi pe plan cultural. Pe plan cultural ni se pare important să amintim şi

personalităţile perioadei anterioare celei pe care o avem propriu-zis de analizat.

Vom începe cu Cicero (106 – 43 î. Hr.), cel mai mare orator, gânditor politic şi scriitor

roman contemporan cu Caesar. El îşi desăvârşeşte formaţia filosofică şi retorică la Atena, Rodos

şi Roma, devenind o personalitate în sfera politică. În viziunea sa, oratoria este obiectul principal

al educaţiei romane. A scris numeroase tratate de filozofie: „De Finibus”, „De Republica”, „De

Senectute”, „De officiis”. Ovidiu (43 î. Hr. – 18 d. Hr.) s-a implicat cu interes în susţinerea poeziei, după ce studiase

retorica la Roma. A făcut parte dintr-un cenaclu, a publicat scrisori în versuri, legende şi poeme. La rândul său,

Vergiliu (70 –19 î. Hr.), un scriitor înnăscut, interesat de sufletul roman în toată complexitatea lui, ataşat de tradiţia

romană, încearcă să redea romanilor gustul vieţii rustice, restaurarea vechilor valori morale. Lucrările sale sunt mai

mult decât interesante, reprezentând suflul vieţii romane din acea perioadă. 7 Pierre Grimal, op. cit., p. 68. 8 Ibidem, p. 59.9 Ibidem, p. 66.

Marcus Tullius Cicero

(106 – 43 î. Hr.)

Tot din această vreme definitorie pentru secolele ce vor urma, face parte şi Horaţiu (65 – 8 î. Hr.),

contemporan cu Vergiliu. Horaţiu creează o poezie lirică dominată de bucuria de a trăi, de dragoste, fericire, prietenie,

toate acestea evidenţiate în special în „Odes”.

Chiar dacă s-au arătat inspiraţi de poezia alexandrină, Vergiliu şi Horaţiu au scris mult pentru Roma. Autorii

latini au reluat cu plăcere genul grec al dialogului, dialectica platoniciană, dar numai după ce l-au supus unor

transformări. E necesar să specificăm că, de multe ori, literatura latină poartă pecetea unui amalgam al trăsăturilor

societăţii greceşti cu unele particularităţi inspirate de latinitate.10

Schiţarea aspectelor mai importante, politice, economice, militare, culturale, care au pregătit perioada

secolelor I – IV ni s-a părut importantă în demersul lucrării noastre. Îndrăznesc să spun că fără aceste elemente ar fi

imposibilă o înţelegere adecvată a evenimentelor de după Hristos, mai ales pentru faptul că ele au apărut ca o

raportare, ca un răspuns la ceea ce s-a întâmplat până la începutul secolului I al erei creştine. Acest lucru este cu atât

mai evident în configurarea principiilor artistice, literare, filozofice ce-şi găsesc început, prin contactul cu lumea

greacă antică, înainte de perioada supusă discuţiei. Astfel, secolele vizate îşi vor afla imaginea tocmai prin

problematica timpului ce le-a pregătit.

Secţiunea 2: Cultura, de la Republică la Imperiu

A. Peisajul citadin şi implicaţiile sale culturale. Încă din timpul Republicii, latinii îşi centrau viaţa, din punct de

vedere cultural, în jurul Forului, un adevărat nucleu al civilizaţiei romane. El reprezenta de fapt inima Romei şi evoca

evoluţia cetăţii, spiritualitatea, sportivitatea ei, fiind locul manifestării tuturor tradiţiilor. “Era un pământ, prin

excelenţă sacru, îmbibat de amintirea eroilor şi de prezenţa zeilor.”11 Secolul al II-lea î. Hr. certifică importanţa

acestuia, transformându-l în locul celor mai importante întâlniri şi hotărâri. A fost spaţiul în care s-a construit cea

dintâi basilică (iniţial loc de întrunire pentru toţi cei ce aveau treabă în For), cele dintâi tribunale.12 Forul găzduia şi

activităţi comerciale; aveau loc nenumărate schimburi de bani (încă din secolul al III-lea î. Hr.), incipiente operaţiuni

bancare.13 Către sfârşitul Republicii, “o mie de tradiţii prinseseră rădăcini în solul Forului... Ultima divinitate instalată

în For, de către poporul roman, a fost dictatorul Caesar.”14

În vremea lui August apar noi elemente arhitectonice, precum arcurile de triumf, dar şi biblioteci. Tot în

această perioadă se formează concepţia asupra misiunii divine a împăratului, care va fi completată ulterior cu

numeroase elemente de origine orientală. Secolul I î. Hr. aduce în prim plan şi construcţia amfiteatrelor. Aşa va

apărea Coloseum-ul ca simbol al oraşului veşnic.15

Înainte de a dispune de amfiteatre, Roma a construit teatre inspirate de modelele greceşti. Influenţa elină se

manifesta la tot pasul. Totuşi, teatrele romane au adus câteva particularităţi, specifice latinităţii.

Un lucru foarte important, care ne arată gradul de civilizaţie romană, îl reprezintă prezenţa băilor, loc de

relaxare care oferea romanilor prilejul schimburilor de opinii despre politică, societate, cultură, în general,

reprezentând în cele din urmă alternativa simpozioanelor greceşti. Până în 33 î. Hr. existau la Roma peste 150 de băi,

în special private. Şi, cum toate aceste incinte nu puteau exista fără apă, e necesar de precizat că aprovizionarea se

10 Ibidem, p. 216. 11 Ibidem, p. 315.12 Ibidem, p. 313.13 Ibidem, p. 307.14 Ibidem, p. 315.15 Ibidem, p. 340.

făcea prin apeducte încă din 312 î. Hr., iar pentru încălzire erau utilizate instalaţii ingenioase care au transformat

urbea romană într-un model de tehnicitate pentru posteritate.

Încă din vremea lui Cicero, grădinile erau prin excelenţă destinate pentru odihnă. Romanii au imitat marile

stiluri arhitectonice elene, gimnaziile, unde se întâlneau filozofii. Pentru a păstra vie memoria timpurilor lui Platon şi

Aristotel şi pentru a ne evidenţia faptul că între Grecia şi Roma se purta un dialog intercultural, îl vom da exemplu pe

Cicero, care avea la vila sa două terase: una se numea Academia (cu trimitere la Platon) şi cealaltă purta numele de

Lyceu, şi amintea de Aristotel. Grădinile romane evocate şi de Pliniu cel Tânăr (62? – 113) în scrisorile sale către

prieteni, (scrise probabil spre publicare) sunt un model pentru modernitate.

Desenul urbei a fost împrumutat din Grecia antică, dar a fost modelat de romani pentru a răspunde

exigenţelor sensibilităţii lor.16

Amenajarea parcurilor, vânătoarea, se numără şi ele printre pasiunile clasei înstărite romane. Astfel, dacă în

primele veacuri ale Republicii vânătoarea era o activitate a sclavilor, începând cu secolul al II-lea î. Hr. tinerii romani

au făcut din ea un adevărat sport. De fapt, jocurile sportive nu au fost uitate de civilizaţia romană. La sfârşitul

Republicii, manifestările atletice se intensifică, inspirate şi ele din viaţa elină. Caesar a ridicat un stadion în care aveau

loc curse sau manifestări atletice. Spectacolele de atletism importate din Grecia aparţineau tradiţiei religioase a cetăţii.

Ele se desfăşurau cu mare fast, având în centru zeităţile specifice diverselor perioade calendaristice în care aveau loc.

În plus, ele erau completate, din secolul al III-lea î. Hr., de reprezentări teatrale. Luptele cu gladiatori desfătau

publicul, oferind nu cu puţine ocazii statutul de om liber campionilor din arenă.

În teatru, pe scene din lemn, iar din perioada lui Pompei (împărat între 69 – 79 d. Hr.) în amfiteatre construite

din piatră, alături de repertoriul grec, comic şi tragic, cei dintâi poeţi latini au încercat să impună un stil propriu,

introducând în scenă personaje romane. Aşa au apărut curente noi, începând cu secolul al II-lea î. Hr.17

B. Filozofia, retorica, dreptul, religia şi alte discipline. Sosirea filozofilor greci la Roma, după cucerirea

Macedoniei (146 î. Hr.), fusese pregătită de o lungă perioadă în care s-a produs elenizarea elitelor romane. Deşi au

existat şi tendinţe contrare asimilării culturii elene, acestea nu au făcut altceva decât să asigure un echilibru în

păstrarea unei specificităţi care nu lasă loc de confuzie între cele două culturi, pastrând individualitatea urbei romane.

Acest lucru se observă şi din adaptarea termenilor lingvistici: dacă noţiunea de „filozofie” nu corespundea nici unui

cuvânt al limbii, era necesar, spre exemplu, să se creeze un cuvânt nou. Cicero se foloseşte uneori de cuvântul

„philosophia”, dar numai atunci când se referă la tehnica acestei discipline. Alteori recurge la „sapientia”, echivalent

utilizat de Ennius (239 – 169 î. Hr.), părintele poeziei latine.18

Stoicismul s-a generalizat spre sfârşitul secolului al III-lea î. Hr. Stoicii susţineau inegalitatea minţilor.

Mulţimii neştiutorilor, ei le opuneau oameni de elită - aşa-zişii singuri capabili să conceapă şi să realizeze binele, să

gândească ordinea lumii în complexitatea sa. “Stoicismul mediu al lui Panaetius ( n.n. 185 – 110 î. Hr.) şi Posidonius

(n.n. 135 – 51 î. Hr.) abandonează utopia socială a primilor stoici, îndeosebi a lui Zenon (n.n. 334 – 262 î. Hr.), care

preconiza societatea, fără clase diferite, întemeiată pe armonie şi pe un statut social egalitar.“19 Suflul stoic s-a

transmis spiritului civilizaţiei romane pe întreg parcursul existenţei sale. Multe reforme politice şi religioase ale lui

August răspund acestei concepţii despre omul excepţional.

Secolul al II–lea î. Hr. aduce o deschidere din partea Romei faţă de filozofia greacă. Erau în plină activitate

epicureii care plasau Binele Suprem într-un spaţiu exclusiv teluric, legându-l indisolubil de material, dar şi stoicii care

puneau accentul pe virtuţile contemplaţiei, pe cunoaşterea teoretică.

16 Ibidem, p. 294. 17 Ibidem, p. 405.18 Ibidem, p. 214. 19 Ibidem, p. 102.

Virtutea rămâne în centrul căutărilor gânditorilor romani. Panaetius, marele filosof stoic al Romei, pledează

pentru itinerariul către virtute, valoare aproape intangibilă, însuşită numai la sfârşitul unei vieţi, de cele mai multe ori

prin perseverenţa către virtute.

Purtaţi de disciplină şi de fidelitatea cuvântului lor, romanii primeau cu uşurinţă concepţiile elinice întrucât

ele “erau garantate de cauţiunea moralităţii oferită de stoicism”20. Concepţiile stoice s-au răspândit şi mai mult în

secolul I î. Hr.. Acum apare umanismul ca o sinteză între spiritul practic roman încununat de respect, virtute, şi

gândirea filosofică elenă, plină de nenumărate contradicţii, ca sincretism între stoicism şi romanitate, căci romanitatea

reprezenta o filozofie în sine.

Filozofia era în centrul atenţiei în mediul senatorial. Maeştrii atenieni aflaţi la Roma au încântat auditoriul cu

discursurile lor despre dreptate, însă contradictoriul dialogurilor le-au atras oprobriul conducătorilor latini, care de

cele mai multe ori îi alungau pe filozofi. Cu toate acestea, unii dintre ei, şi nu numai greci, au ajuns mari îndrumători

de conştiinţă. Atitudinea de respingere a filozofilor, deci, deşi practicată, nu a atins gradul de regulă la scara întregului

Imperiu.

La începutul Imperiului, studiul retoricii constituia încununarea normală a educaţiei şi începea în jurul vârstei

de 15 ani. Retorii apăruseră la Roma cam în acelaşi timp cu filozofii şi fuseseră supuşi aceloraşi măsuri de expulzare,

reproşându-li-se atragerea tineretului în detrimentul pregătirii militare. Cu toate acestea, tinerii romani se deplasau

chiar şi în Grecia, atraşi de mirajul pledoariei. Un schimb intercultural, dacă este să luăm în considerare intinerariul

invers al filozofilor greci.

După cum se poate observa, rolul grecilor a fost unul preponderent în progresul şi popularizarea interesului

pentru cultură.21 Se trăia cultură, se făcea cultură pretutindeni: în piaţă, în sălile deschise publicului larg, în amfiteatre,

în grădinile şi în parcurile publice, în librării – loc de întâlnire şi de discuţii pentru iniţiaţi.

În ceea ce priveşte religia, ea este descrisă iniţial ca un apanaj al disciplinei. “Termenul de religio este

obscur. El nu indică cultul divinităţilor, ci un sentiment destul de vag de ordin instinctiv.“22 Încă de la originile sale,

Roma cunoştea magia deoarece în cele 12 Tabule exista o lege care interzicea incantaţia malefică. Mai ales femeile s-

au îndeletnicit cu această ocupaţie, care aducea prestigiu şi foloase materiale. În timpul Imperiului, astrologii,

vrăjitorii, ghicitorii, dominau viaţa religioasă cotidiană. Magia şi cultele orientale ofereau satisfacţie tendinţelor italice

spre animism, spre eliberarea de constrângeri. În realitate, religia oficială, controlată de către colegiile sacerdotale, era

mai puţin rigidă decât se afirma, dovadă fiind admiterea încă din vremea lui Hannibal a cultului zeiţei Cybele, cult cu

un caracter violent orgiastic. Se păstra un anumit control al oficialilor, justificând în exemplul de mai sus intervenţia

Senatului. Spre sfârşitul secolul I î. Hr. se acceptă cultul lui Isis. Preoţii acesteia erau consideraţi adevăraţi posesori ai

tainelor universului, stăpâni ai demonilor, inaccesibili prin modul de viaţă pe care-l aveau (nu consumau carne şi

refuzau plăcerile dragostei). Se vorbea despre existenţa demonilor, a puterilor supranaturale care veneau de dincolo

pentru a ajuta sau a chinui pe cineva.23 În afara urbelor, viaţa cotidiană era impregnată mai mult de religie: se aduceau

ofrande şi se zeificau elemente din natură. În acest sens, “religia oficială nu se deosebea de acest animism spontan …

Ea urmărea menţinerea ordinii stabilite prin efectuarea ceremoniilor necesare păstrării unui echilibru de altfel

mereu instabil, mereu ameninţat, între factorul uman şi cel divin.”24 Trebuie specificat faptul că toate influenţele

religioase orientale au adus un plus de misticism care a format predilecţia latinilor pentru Orient.

20 Ibidem, p. 102.21 Ibidem, p. 394.22 Ibidem, p. 95. 23 Ibidem, p. 96. 24 Ibidem, p. 97.

Concluzionând, putem spune că religia ajuta la formarea şi manifestarea spiritului disciplinat, a respectului, a

fidelităţii, însă acestea erau valori apriorice ei. Pentru un latin, nimic nu este mai important decât buna reputaţie din

timpul vieţii. Mormântul, spre exemplu, nu reprezenta pentru el numai un loc de odihnă, ci un monument, un semn

pentru oamenii vii şi un mijloc de a perpetua amintirea defunctului. Prin moarte, redevine, în sfârşit, el însuşi, căci

viaţa sa dobândeşte o valoare exemplară dacă a respectat disciplina sub toate formele sale: virtus, pietas, fides.

La Roma, dreptul emană direct din morală, din disciplină, din ambiţia asigurării cetăţii, şi avea ca şi scop

tocmai asigurarea acestora pentru o comunitate sau pentru un teritoriu mai întins. În practică dreptul începe pentru

romani odată cu stabilirea celor douăsprezece Tabule (o culegere de legi care a fost redactată în secolul al V-lea î. Hr.

de către o comisie de 10 membri numiţi decemviri). Textul nu s-a păstrat în totalitate, însă s-au păstrat nenumărate

citate. Unele evidenţiază originea religioasă a dreptului, altele aduc în prim plan reguli cu privire la înmormântare etc.

Culegerea a fost considerată de romani ca izvor şi origine pentru dreptul civil. Ea cuprinde dispoziţii ce vor guverna

până la sfârşitul Romei.

Limba scrisă, cea a autorilor clasici, nu era identică cu cea vorbită zilnic de romani, mai ales pentru că

dorinţa scriitorilor latini a fost de a dobândi claritatea desăvârşită şi precizia enunţului. Prin urmare, cu timpul,

vocabularul se îmbogăţeşte din dorinţa unei exprimări cât mai exacte; apar cuvinte noi. Un exemplu elocvent în acest

sens este Cicero care a făcut o accentuată muncă de analiză asupra textelor, tocmai pentru că nu era adeptul

definiţiilor abstracte sau prea ambigue. Prin contribuţia sa se realizează prelucrarea limbii, unele elemente de

lingvistică fiind şi ele împrumutate de la greci, altele păstrându-şi caracterul autohton. Astfel, în cursul istoriei

„Logos-ul” grec a devenit la Roma „ratio”, la fel cum ceea ce era cuvânt devenea calcul.25 În schimb, limba vorbită

admite de timpuriu termeni greceşti deoarece, la Roma, încă din secolul al VI-lea î. Hr., greaca era vorbită de

negustori, călători veniţi din Italia meridională, sclavi. “A existat în această Italie, unde se amestecau atâtea rase, un

sabir itallo-hellenic care şi-a pus amprenta asupra limbii latine.”26 Latina nu s-a impus în tot Imperiul nici măcar ca

limbă administrativă. Influenţa mai mare a fost mai ales în partea occidentală.

Literatura romană are marele merit de a se fi impus prin elemente de originalitate. Temperamentul latinilor

aduce opere diferite de cele ale predecesorilor greci. Dramaturgia împrumută din folclor, satira apare în secolul al II-

lea î. Hr. ca un amestec de proză şi de poezie ce cuprindea reflecţii morale, pamflet, naraţiuni, critică literară; un fel

de conversaţie liber purtată care, folosindu-se de caricatură, avea scopul de a educa cititorul, de a-i arăta calea spre

înţelepciune. Ca protagonişti ai genului s-au remarcat Lucilius (180 – 103 î. Hr.) sau Horaţiu, un secol mai târziu.

Limba folosită era limba greacă, iniţial (secolul II î. Hr.) – cea dintâi lucrare istorică hărăzită Romei a fost scrisă de un

senator roman în greceşte. Din proza romană de început, unicul text păstrat complet este tratatul lui Cato (234 – 149 î.

Hr.), „De agricultura”, secolul II î. Hr.. În timpul acestuia, latina a devenit cu adevărat o limbă demnă de cuceritorii

lumii.27 Acelaşi secol aduce dezvoltarea genului oratoric, în contextul înmulţirii proceselor politice, a dezbaterilor din

senat. Acest lucru a făcut să se lucreze mult asupra esteticii oratoriei care va deveni din ce în ce mai importantă.

C. Arhitectura. Sculptura monumentală a rămas multă vreme arhaică. Până la sfârşitul Republicii, templele au fost

decorate cu plăci de pământ ars, după exemplul etruscilor. Sub August s-a răspândit lucrarea marmurei şi s-a dezvoltat

o artă a reliefului. Moştenite de la elenism, templele erau construite în tehnica tradiţională a pietrei. Impresionează

caracterul monumental al edificiilor imperiale, şirurile de arcade etc.

După instaurarea Imperiului, arta statuilor a evoluat. Încă din 338 î. Hr., coloanele evocau evenimentele

glorioase. Frumos ornamentate, au marcat fiecare secol prin grandoarea lor, ţinând cont de nenumăratele cuceriri

romane. 25 Ibidem, p. 215.26 Ibidem, p. 211.27 Ibidem, p. 213.

D. Economie şi agricultură. Încă din secolul al V-lea î. Hr. se păstra amintirea unui regim de proprietate. Pământul

se considera a fi în proprietatea comunităţii, fiecărui membru revenindu-i aproximativ o jumătate de hectar, în

posesie, prin rotaţie.

Treptat se formează o aristocraţie funciară. Deşi era în detrimentul micilor proprietari, această realitate a

ajutat la creşterea producţiilor agricole şi, prin urmare, la intensificarea comerţului. Comerţul a avut un rol foarte

important în existenţa Romei. A dus la construirea unei reţele de drumuri remarcabile şi a unei flote pe măsură.

Această reţea avea „să transporte” inclusiv cultura, să contribuie la menţinerea păcii în Imperiu, la menţinerea unităţii

acestuia. În timpul Imperiului, reţeaua de drumuri ia amploare, sub controlul împăratului.

E. Concluzii. Considerăm incursiunea noastră în secolele premergătoare perioadei I – IV d. Hr. ca fiind necesară

pentru observarea dinamicii contactelor interculturale dintre Roma şi Grecia, civilizaţii care se aflau la poluri opuse în

contextul realizărilor. Nu întâmplător, această perioadă a primelor secole a fost deseori pusă în discuţie tocmai

datorită dificultăţilor de a uni două spiritualităţi, două istorii care se împotriveau parcă să găsească lucruri în comun.

Probabil, acea “plinire a vremii” (Galateni 4, 4) a urmărit tocmai o astfel de situaţie eterogenă care, în ciuda negării

creştinismului, dădea totuşi posibilitatea răspândirii învăţăturii creştine, prin coloniştii şi negustorii aduşi din diferitele

părţi ale Imperiului, prin captivii de război şi, de ce nu, chiar prin unităţile militare distribuite pe întreg teritoriul aflat

sub stăpânire romană.28

28 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi 1996, pp. 13-14.

Capitolul II

Problematica secolelor I – IV d. Hr.; modelul cultural apusean

Secţiunea 1: Secolul I

Imperiul roman, la începutul erei creştine, atinge apogeul ca întindere, putere, organizare şi aport cultural.

Popoarele supuse romanizării erau mulţumite de încetarea războaielor şi de instaurarea păcii – pax romana. Bazinul

mediteranean se înscria într-o singură entitate politică şi administrativă. Întinderea Imperiului, desfiinţarea graniţelor

din interiorul lui, uşurinţa legăturilor pe mare şi pe uscat înlesnea comunicarea, perpetuarea valorilor romanităţii

precum şi contactele cu alte culturi într-un sincretism de amploare. Un spaţiu multietnic şi multicultural care a

favorizat schimburile, contactele şi sincretismele, mai ales în marile centre urbane, începând cu Roma, al cărei peisaj

urban era identificat de Titus Livius (59 î. Hr. – 17 d. Hr.) ca: “o mulţime de străini” care „încurcă oraşul” (Ab urbe

condita - Istoria Romei - 39, 3, 6).29

Secolul I se desfăşoară sub amprenta Imperiului, a dictaturii instituită de August. Cultul împăratului

înlocuieşte oligarhia. Acesta devine patronul tuturor romanilor, fiind adorat ca zeu al cărui cuvânt devine literă de

lege, în detrimentul iniţiativei senatoriale. Persoana sa era sacră; venerarea numelui său marchează declanşarea unui

mecanism religios cu urmări imprevizibile.

Concomitent, viaţa urbană înfloreşte; se construiesc noi apeducte; se atinge o stare de

stabilitate instituţională.30

Stoicismul, curent filozofic care se manifestă cu precădere în această perioadă, în special în

rândul senatorilor romani, devine o politică de stat. Când un împărat se abătea de la linia stoică,

augusteică, opoziţia senatorială nu ezita să reacţioneze. Elenismul marchează în general

latinitatea, influenţând viaţa Romei. “Nero (37 – 68 d. Hr.) se străduia să realizeze o elenizare

globală a vieţii sociale şi a structurilor politice romane”31, deşi în timpul său toleranţa faţă de

filozofia stoică scade.

Urbea romană se îmbogăţeşte – apar amfiteatrele de lemn, încă din timpul împăratului

Nero, şi mai apoi amfiteatrul flavian, care va fi numit Coliseum şi a cărui importanţă nu poate fi ignorată: “Cât timp

va dura Coliseul, va dura şi Roma, când se va prăbuşi Coliseul, se va prăbuşi şi Roma şi când se va prăbuşi Roma, se

va prăbuşi toată lumea.”32 Olimpiadele, urmând acelaşi plan politic de elenizare a vieţii cotidiene

şi a instituţiilor imperiale,33 ocupă un loc important în peisajul citadin; Domiţian (51 – 96 d. Hr.)

construieşte un stadion, în încercarea de a nu lăsa cetăţilor din Orient monopolul concursurilor de

atletism.

Marasmul politic manifestat între anii 68 – 70 a pus capăt dinastiei augustiene. Se

încearcă reinstaurarea Republicii.

Vespasian (69 – 79 d. Hr.), întemeietorul dinastiei Flavienilor, s-a implicat direct în nevoile Imperiului,

remarcându-se ca un excelent administrator. El a dorit să formeze o nouă aristocraţie din care să facă parte chiar şi

provinciali bogaţi. Occidentul era leagănul de recrutare al acestora, existând o oarecare reticenţă faţă de regiunile din

estul Imperiului.

29 Marie-François Baslez, André Benoit, François Brossier, Originile creştinismului, Polirom, Iaşi 2002, traducere de Gabriela Ciubuc, p. 322.30 Pierre Grimal, op. cit., p. X. 31 Ibidem, p. 70. 32 Bède le Vénérable, apud Pierre Grimal, op. cit., p. 340. 33 Ibidem, p. 397.

Nero Claudius Drusus Germanicus

(37 - 68)

Coliseum – construit între 75 şi 80 d. Hr.

În viaţa culturală, atitudinea faţă de elenism se schimbă. Vespasian manifestă dezaprobare faţă de filozofi şi

filozofie; ideile acestora creau dezordine, interpunându-se în buna administrare a Imperiului. Şi totuşi în domeniul

educaţiei, la Roma, se înfiinţează catedre oficiale de retorică, latină şi greacă, pentru dascăli fixându-se un salariu

anual, plătit de către Imperiu.

Sfârşitul primului secol se află sub emblema începutului dinastiei Antoninilor, creată după numele

împăratului Antoninus Pius (86 – 161), şi care va constitui în fapt dinastia de aur a Imperiului.34 Acum întâlnim şi

numele lui Ulpius Traianus (98 – 117) ce se va afla în fruntea marilor campanii din zorii celui de-al doilea secol d.

Hr..

Pe plan cultural, sub semnul umanismului, se realizează sinteza dintre sistemele de gândire din Orient şi

Occident. Viaţa culturală, în majoritatea provinciilor este efervescentă. “Nu există municipalitate cât de modestă care

să nu fi năzuit să dobândească sprijinul unor buni dascăli pentru copiii burgheziei. Această ambiţie, atestată începând

cu secolul I, va spori până în vremea invaziilor barbare.”35

În această epocă se înfiinţează veritabile universităţi provinciale la Autun, Treves, Bordeaux, dotate cu teatre

şi amfiteatre şi remarcate ca adevărate centre de cultură, unde veneau dascăli din toate regiunile Imperiului: retori

gali, spanioli, filozofi atenieni, “care vorbeau cu toţii aceeaşi limbă latină şi predau aceeaşi morală şi aceeaşi

estetică”36. Era comentat Vergiliu, opera sa „Aeneid” fiind considerată biblia romanităţii. Literatura latină devenise

patrimoniu comun al umanităţii. Totuşi, se remarcă tendinţe elitiste în administrarea culturii, aristocraţia fiind

principala beneficiară.

În contextul unei bune administrări a provinciilor, schimburile spirituale devin din ce în ce mai intense.

Provinciile orientale îşi recuperează prestigiul compromis prin numeroasele conflicte din teritoriu. În plus, împăraţii

romani par tot mai mult atraşi de mirajul Orientului, incluzând manifestările religioase, cum ar fi cele din Egipt, Siria,

Asia Mică, provinciile danubiene, care făgăduiau credincioşilor propăşirea în această lume şi mântuirea în alta, ca

răsplată pentru credinţa lor. “Propagarea rapidă a cultelor soteriologice de origine orientală se explică mai ales prin

intensificarea efervescenţei, a febrei spirituale, generate de marile tensiuni sociale, morale şi religioase din secolul

I.”37

Spre sfârşitul acestui prim secol a început să se răspândească în Imperiu religia zeului persan Mithra –

Soarele–Rege, ocrotitor al soldaţilor. Credincioşii se grupau în veritabile biserici sub autoritatea unui cler ierarhizat,

jurând credinţă zeului. Ponderea credinţei în acest zeu era foarte mare de vreme ce s-au descoperit vestigii inclusiv în

Londra contemporană.38 Împăratul Nero dorea să fie identificat cu Regele–Soare. Religia lui Mithra a contribuit la

ascensiunea creştinismului nu numai datorită caracterului său monoteist, dar şi prin popularizarea demonologiei

orientale, prin instaurarea opoziţiei dintre Bine şi Rău.39 Originar din Persia şi refuzat de greci chiar şi în perioada

elenistică, acest zeu a fost cinstit din Antiohia şi Alexandria Egiptului până în Scoţia, Spania şi nordul Africii. Sunt

păreri40 care susţin că religia creştină s-a răspândit cu repeziciune tocmai pentru că ideile ei erau asemănătoare cu cele

referitoare la acest zeu: combaterea minciunii, a răului, învierea, fericirea veşnică etc. Creştinismul a întâmpinat însă

nenumărate oprelişti la confluenţa cu civilizaţia romană, în principal datorită refuzului creştinităţii de a recunoaşte

originea divină a puterii împăratului şi manifestarea intoleranţei faţă de celelalte trăiri religioase. La fel, ţinând cont de

influenţa stoică care respingea în Occident egalitatea minţilor, se susţinea că predica creştină putea compromite

34 Ibidem, p. 74.35 Ibidem, p. 110.36 Ibidem, p. 110.37 Pierre Grimal, op. cit., p. 111.38 Ibidem, p. 113.39 Ibidem, p. 114.40 Marie-François Baslez, André Benoit, François Brossier, op. cit., p. 301.

organizarea socială, tocmai pentru faptul că propovăduia egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. Şi totuşi,

aceleaşi idei erau promovate şi de filozofi - spre exemplu societatea egalitară a primilor stoici şi tendinţele de ştergere

a barierelor tradiţionale dintre cuceritori şi cuceriţi, dintre oameni liberi şi sclavi.

Alături de primele manifestări ale creştinismului, se mai întâlnea în Occident şi cultul lui Adonis, stăpânul

vieţii şi al vegetaţiei. Pe lângă toate acestea, în timpul Imperiului, astrologii, vrăjitorii, ghicitorii, dominau viaţa

religioasă cotidiană.

Divinităţile greceşti sunt adoptate oficial chiar în detrimentul zeităţilor romane. În acest sens spunea

Ovidiu41: ”Dignus Roma locus quo Deus omnis est” – „Roma este locul cel mai demn de întâlnire al tuturor zeilor”.

Odată cu extinderea teritorială şi cu fortificarea Imperiului, religia devine o problemă a administraţiei imperiale.

Cultele recunoscute nu reuşeau însă să îşi atragă adepţi prin oficializarea lor, mulţimea pauperizată tinzând tot mai

mult să adopte o religie care să promoveze concepte morale şi să promită redempţiunea în această viaţă sau după

moarte.

Concluzionând, putem afirma că la Roma, caracteristica timpului rămâne sincretismul religios, „la

théocratie”42, amestecul de zei constituindu-se deja ca un puternic curent ce tindea la formarea unei religii universale

sincretiste.

În nesfârşita varietate a grupărilor religioase şi a curentelor filozofice, Roma părea atunci un adevărat creuzet

de aculturaţie, iar creştinismul incipient un formidabil focar de inculturaţie.43

Comunităţile creştine pătrund foarte repede în lumea greco-romană. Termenul “evanghelie” exista în această

perioadă. Completarea Sfintei Scripturi prin apariţia scrierilor Noului Testament avea un loc aparte în angrenajul

acelor vremi. Vechiul şi Noul Testament vor fi, mai mult decât până acum, obiecte de studiu şi prilej de apariţie a

unor lucrări definitorii pentru cultura şi civilizaţia universală. Munca de interpretare şi rezolvarea conflictelor ce s-au

ivit în acest sens au dat naştere unor noi stiluri literare şi au dus la aprofundarea comunicării doctrinare creştine. Se

foloseşte versiunea greacă a traducerii Vechiului Testament, Septuaginta.

În domeniul literar, Quintilian (35 – 95 d. Hr.), un discipol îndepărtat al lui Cicero, a dus mai departe genul

oratoric în timpul împăraţilor flavieni (69 – 96). El a combătut orice înnoire ce încerca să-şi găsească loc în literatura

latină. A condus prima şcoală oficială, înfiinţată pe spezele Imperiului, în timpul lui Vespasian.

Ovidiu a încercat să continue realizările predecesorilor săi, impresionat la extremă de alexandrini şi de

filozofia pitagoreică care susţinea că universul e într-o continuă devenire. Odată cu Ovidiu se sfârşeşte poezia

augusteică. Poezia continuă să existe ca un mijloc de expresie, dar îşi pierde solemnitatea, se transformă în joc de

salon.44

În timpul lui Nero, Persius (34 – 62 d. Hr.) şi Lucan (39 – 65 d. Hr.) încercau să încorporeze în poezie

speculaţiile stoicismului. Cel din urmă este autorul epopeei alcătuite din zece cărţi, „Bellum Civile”, compusă ca o

replică la misticismul dominant al Eneidei şi neterminată din cauza morţii autorului.

Seneca (3 î. Hr. – 65 d. Hr.) reprezintă evoluţia literară şi spirituală a acestui secol. El a tratat şi probleme

ştiinţifice, geografice, tocmai pentru a înţelege ordinea profundă a lumii şi pentru a se concentra în final asupra

creaţiei. Atrăgând numeroşi discipoli în jurul său, membru al cercurilor literare existente la Roma, el a reuşit până la

venirea lui Nero să materializeze un vechi deziderat platonician: imixtiunea filozofului în treburile cetăţii. Din această

ultimă perspectivă, neşansa de a fi contemporan cu Nero a întrerupt activitatea sa; împăratul nu tolera filozofii,

41 Ovidiu Drîmba, op. cit., p. 298.42 Ioan Rămureanu, Milan Şesan, Teodor Bodogae, Istoria bisericească universală, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1987, p. 39. 43 Marie-François Baslez, André Benoit, François Brossier, Originile creştinismului, Polirom, Iaşi 2002, traducere de Gabriela Ciubuc, p. 321.44 Pierre Grimal, Civilizaţia romană, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti 1973, p. 230.

considerându-i o specie de oameni indiscreţi. Opera sa cuprinde, printre altele, dialoguri filozofice: „De

Tranquillitate Animi”, „De Otio”, un tratat despre probleme naturale.

În aceeaşi măsură, nu-i putem uita pe Pliniu cel Tânăr (62 – 115), pe Plutarh (45 – 125) sau pe Tacit (55 –

117). Pliniu cel Tânăr este autorul a zece „Epistolae” care reprezintă un tablou viu al societăţii de la sfârşitul

secolului I. Plutarh, filozof şi istoric grec de la sfârşitul aceluiaşi secol, s-a evidenţiat prin lucrarea „Oi bioi

paralleloi”. Tacit, avocat de renume, scriitor, psiholog, moralist, nu a rămas mai prejos, reliefându-se prin: „

Dialogus de oratoribus”, „ Historiae”, „ Annalen” etc.

Dreptul, un alt domeniu în care romanitatea excelează, devine un domeniu ezoteric; se abdică de la

principiile republicane conform cărora majoritatea trebuie să fie în cunoştinţă de cauză asupra legislaţiei; dreptul

devine o specialitate, la fel ca medicina, o formă de cultură rezervată unei minorităţi; nu-i mai privea decât pe cei ce

se interesau de cariera de avocat sau de administraţia imperială.

În şcolile Imperiului doar două materii făceau obiectul unui învăţământ regulat: retorica şi gramatica.

Celelalte sunt importante, dar nu sunt decât adiacente studiului obişnuit.

Comerţul este una dintre activităţile care se desfăşoară cu succes în perioada analizată. Mărfuri din Imperiu

ajungeau cu uşurinţă în China, de unde corăbiile romane se întorceau cu mătase; bumbacul adus din India era de

asemenea o marfă preţioasă care satisfăcea capriciile aristocraţiei înstărite.

În concluzie, putem afirma că secolul I stă sub semnul progresului cultural şi civilizaţional, anunţând apogeul

propăşirii Imperiului.

Secţiunea 2: Secolul II

Recunoscut ca cel mai interesant şi mai prolific secol din istoria romană, secolul al II-lea se află sub

amprenta personalităţilor politice, militare şi culturale. Mai mult chiar, unii scriitori latini – în special Tacit (55 –

117)45 – susţin că apogeul maxim al civilizaţiei romane a fost atins în timpul lui Traian.

Un pas important pentru a se ajunge la astfel de realizări, a fost acela de a se acorda egalitate provinciilor

latine şi celor elinice. Pentru aceasta, un rol deosebit l-a avut politica dusă de Hadrian (împărat roman între 117 –

138).

Ideile circulau liber fără ca diferenţa de limbă să constituie un obstacol. Cel puţin în oraşe, toţi romanii

cultivaţi erau bilingvi, iar cea mai mare parte a negustorilor, soldaţilor, proprietarilor din Occident înţelegeau greaca.46

Afluxul de sclavi eleni a contribuit din plin la acest lucru, romanii deprinzându-se şi cu modul de a gândi şi de a simţi

al grecilor. Această elenizare este susţinută şi de redactarea în acest secol a unei cărţi de meditaţii intitulată

„Meditations”, scrisă în limba greacă de Marcus Aurelius (121–180). Secolul al II-lea nu se putea manifesta în

plenitudinea sa fără folosirea limbii culturale a Greciei, în contextul în care literatura latină nu este atât de bine

reprezentată.

Dinastia Antoninilor este emblematică pentru perioada analizată; ea se remarcă prin

organizarea unei administraţii atente, a unei justiţii rapide şi accesibile, realizând totodată un

control bun al finanţelor.

De apogeul Imperiului se leagă persoana lui Traian. El reuşeşte lărgirea graniţelor

Imperiului, cucerind Dacia în 104 şi romanizând-o în 106, anexând pe rând Armenia,

Mesopotamia şi Asiria (114 – 117). Strateg desebit, personalitate puternică, Traian este un

împărat al poporului; el se remarcă prin grija pentru săraci, în timpul său instituindu-se o rată fixă 45 Ibidem, p. XV. 46 Ibidem, p. 76.

Marcus Ulpius Trajanus

(52 – 117 d. Hr.)

din bugetul imperial, numită alimenta, ca subvenţie destinată copiilor săraci. O atenţie specială este acordată

infrastructurii, reţeaua de drumuri fiind recondiţionată, extinsă şi pavată în perioada domniei lui Traian. Revoltele

evreilor şi boicotul Mesopotamiei, precum şi starea precară a sănătăţii au constituit cauzele decăderii celui mai de

seamă împărat roman, care moare, departe de Roma, la 9 august 117, lăsând amintirea „conducătorului perfect” şi

dictonul „felicior Augusto, melior Traiano” ca deziderat al senatului pentru viitorii conducători romani.47

Numele împăratului Traian şi mai departe secolul al II-lea, în general, sunt legate de intensificarea procesului

de romanizare în Imperiu, fiind vorba în special de noile teritorii anexate. În contextul urbanizării Imperiului,

provinciile romane se construiesc şi se dezvoltă după modelul Cetăţii eterne, vilele romane se transformă în adevărate

castele – centre de propagare a romanităţii, centre culturale prin excelenţă, care atrag în jurul lor oamenii simpli,

ţărani care renunţă la obiceiurile ancestrale şi devin citadini, îmbogăţind peisajul Imperiului cu o nouă urbe. Astfel, la

jumătatea secolului al II-lea, Imperiul alcătuia un ansamblu ordonat de cetăţi libere integrate sub autoritatea

principelui.48

Viaţa culturală este marcată de intensitatea procesului de romanizare a Imperiului până în cele mai

îndepărtate provincii ale sale49.

Literatura îşi continuă drumul consolidat în secolele anterioare. Genul liric ia amploare. Suetoniu (69 – 140)

este unul dintre personajele marcante ale secolului, biograf de excepţie, autor al lucrării „De vita Caesarum” , lucrare

păstrată până în zilele noastre.

Apar comentarii referitoare la Sfânta Scriptură, ca de ex. „Pastor”, lucrarea unui oarecare Hermas, fratele

episcopului Pius al Romei (141 – 157). Exemplele continuă în acest sens şi în secolul următor, prin activitatea lui

Irineu de Lyon, Tertulian, Hipolit sau Ciprian al Cartaginei. Putem astfel vorbi de o literatură50 creştină post-biblică,

un adevărat tezaur de cultură, creat nu de puţine ori sub semnul martirajului.

Spre sfârşitul secolului al II-lea, în timpul lui Septimus Sever (145 – 211), împărat roman

între 193 şi 211, religia se deschide curentelor orientale şi evoluează către sincretism. Iudaismul,

în dispersie după distrugerea Templului de către romani şi cucerirea Ierusalimului în anul 70,

marchează o nouă eră culturală. Exodul evreilor a însemnat din punct de vedere cultural nu numai

un nou prilej de aculturaţie pentru spaţiul european, dar şi uriaşul beneficiu al circulaţiei valorilor

de la est la vest, prin intermediul comercianţilor evrei. Chiar dacă evreii stabiliţi în imperiu nu se

bucurau de poziţii în rândul aristocraţiei latine, a fi evreu însemna, la sfârşitul secolului al II-lea, a

fi bine primit în orice parte a Europei, or şi prin acest perpetuum mobile se va realiza întâlnirea între culturi, Estul

Europei făcându-se cunoscut Occidentului şi invers. Diaspora se organizează în comunităţi unde viaţa religioasă se

identifică cu tradiţia, aceasta presupunând cunoaşterea exactă a Legii revelate, a Torei. Începând cu secolul al II-lea,

tradiţia orală va fi redactată în scris şi codificată. Educaţia religioasă iudaică se bazează de acum pe studiul textelor

scrise şi în primul rând pe cel al limbii sacre. Folosirea Vechiului Testament este abandonată, iar ebraica este unica

limbă aplicabilă studiului Legii. Apar şcolile rabinice.

47 www.roman-empire.net , Emperors, Leaders, famous Romans, Marcus Ulpius Trajanus 48 Pierre Grimal, op. cit., p. 438. 49 Dacă la începutul capitolului vorbeam despre elenizarea urbelor romane, iata ne referim aici la procesul de romanizare, activ în secolul pe care îl dezbatem pentru noile provincii în special. Aparent contradictoriu, între elenizare şi romanizare putem spune că există o relaţie culturală firească, Roma fiind, aşa cum vom arăta, rezultatul unui proces de aculturaţie profund; ea preia valori din cultura greacă pentru simplul fapt că, istoric, s-a născut prea târziu, pentru ca, mai apoi, să le sintetizeze, metamorfozeze, şi împreună cu elemente originale, latine, să le transmită popoarelor cucerite, sub eticheta romanităţii.50 Vezi Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Sfânta Mânăstire Dervent, 2000, p. 36.

Lucius Septimius Severus

(145 - 211)

Secţiunea 3: Secolul III

Începutul de veac III găseşte Imperiul în deplinătatea forţelor sale. Romanizarea şi urbanizarea sunt în plină

manifestare, încurajate prin legea lui Caracalla (188 – 217), care în 212 prevedea înlesnirea obţinerii cetăţeniei

romane acordată de acum majorităţii locuitorilor, pe întregul teritoriu imperial.

Secolul al III-lea marchează însă şi declinul civilizaţiei romane, susţinut de dizolvarea

orânduirii sclavagiste, de războaiele externe, de dezvoltarea birocraţiei, de înmulţirea

răscoalelor militare, de creşterea impozitelor şi a sărăciei. Împăratul Aurelian (214 – 275) va

încerca redresarea Imperiului, însă fără prea mult succes. El readuce în graniţele Imperiului

Britania, Galia, Spania, Egiptul, Siria şi Mesopotamia şi stăvileşte atacurile barbare pentru o

perioadă. În timpul lui este stabilit la Roma cultul soarelui, al cărui templu depăşea în amploare

pe cele ale vechilor divinităţi naţionale. Soarele era centrul religiei sincretiste, iar împăratul,

identificându-se cu el, se afirmă ca Pantocrator.51

Din punct de vedere financiar, Imperiul suferă. Reformele iniţiate de Diocleţian (245 – 313) n-au putut îndrepta situaţia aşa cum ar fi trebuit, mai mult, au dăunat, agriculturii în

special. În vremea sa, Roma era “o monarhie teoretică şi absolută bazată în practică pe forţa

armelor şi dirijată de către divina Providenţă a împăraţilor”52, orice vestigiu instituţional care

cocheta cu Republica încetează a mai funcţiona, Senatul însuşi devenind un consiliu. Apare

tetrarhia ca formă de conducere, care se va arăta a fi şi ”soluţia de destrămare” a Imperiului.

Acest lucru s-a repercutat asupra provinciilor, unde rămân pământuri necultivate, şi prin

urmare, cresc sarcinile financiare. Dările se măresc, iar imixtiunea instituţiilor imperiale în mai

toate domeniile de activitate nu va stopa decăderea. Imperiul se fărâmiţează în părţi din ce în ce mai mici şi dispersat

va rămâne pentru o mai lungă perioadă. În această atmosferă, oraşele se află în mare impas. La toate acestea

contribuie şi atitudinea ţăranilor care susţin atacurile năvălitorilor. Imperiul este în plină disoluţie. Apar zorii societăţii

medievale.

În mod oarecum bizar, în timpul anarhiei din această perioadă, cultul împăratului, ca trimis divin, câştigă tot

mai mulţi adepţi. Principii îşi făceau monede cu o înfăţişare somptuoasă din care nu lipsea coroana. Ceremonialul

curţii se orientalizează.

Din punct de vedere cultural, acest secol nu este deloc sărac. Tertulian (160 – 230), jurist de formaţie, va

deveni un important teolog şi un apărător al creştinismului, odată cu convertirea sa, în 197. Creştin fervent, Tertulian

luptă pentru preceptele credinţei sale, pe care le doreşte implementate în primul rând în educaţie; el combate

caracterul idolatru şi imoral al şcolii clasice, fiind pe punctul de a interzice creştinilor profesoratul, ca o meserie total

incompatibilă cu credinţa.53 În realitate, mulţi creştini au predat în şcolile de tip clasic. Primul care ne este cunoscut

este Origen (185? – 254?), care, la vârsta de şaptesprezece ani deschide o şcoală de gramatică, pentru a se putea îngriji

astfel de nevoile familiei. În Şcoala de Înalte Studii Religioase54 din Alexandria, Origen implementează metode

caracteristice învăţământului superior de tip elenistic. Origen rămâne însă în memoria contemporaneităţii creştine

pentru interpretările sale date Scripturii: „Hexapla”, o analiză critică a Vechiului Testament, fiind emblematică pentru

activitatea sa.

51 Ibidem, p. 83.52 Ibidem, p. 84.53 Henri-Irénée Marrou, Istoria educaţiei în Antichitate. Lumea latină, vol. II, Editura Meridiane, Bucureşti 1997, p. 14154 Ibidem, p. 149.

Lucius Domitius Aurelianus( 214 - 275)

Gaius Aurelius Valerius Diocletianus( 245 - 313)

În anul 215, timp în care Tertulian scrisese „De idololatria” (211 – 212), Sf. Ipolit din Roma (născut

probabil în a doua jumătate a secolului al II-lea, mort în Sardinia în jurul anului 235) redactează acea ”Traditio

apostolica” ce avea să cunoască în Siria şi în Egipt un îndelungat răsunet. El cataloghează meseriile incompatibile cu

vocaţia unui creştin, dar nu cu aceeaşi învolburare ca predecesorul său. Culegerile canonice derivate de la Ipolit

păstrează o notă de toleranţă.55 Sfântul Ipolit întregeşte ascensiunea culturală a timpului său. Preot al Romei, dedicat

studiului multilateral, el luptă contra ereticilor şi contra laxismului moral al anilor din acest al doilea secol creştin.

Irineu de Lyon (135 – 202) nu a putut rămâne indiferent faţă de învăţăturile anticreştine (ex. gnosticismul),

simţind nevoia să le îndrepte. După cum am specificat într-un paragraf anterior, el utilizează în demersul său cărţile

Noului Testament, iar istoria îl aşează în rândul martirilor (în timpul lui Septimiu Sever, înscriind la început de secol

III un nou nume în martirajul pentru Cristos).

Occidentul se remarcă cultural şi prin scrierile Sfântului Ciprian (200? – 258), rămas în memoria teologilor

datorită tratatului „De unitate catholicae ecclesiae”.

În această perioadă, un loc special îl ocupă martirologiile – acele calendare care consemnau zilele morţii

celor dedicaţi credinţei. Numele martirilor erau păstrate în memoria populară, se făceau capele deasupra mormintelor

şi liturghii sau agape pentru săraci, comemorând martirii. Moartea era considerată mai importantă decât naşterea; ia

naştere cultul martirilor, izvor a nenumărate lucrări de artă literară, opere muzicale şi picturi. Primele cimitire creştine

păstrează forme de artă exprimând scene evanghelice şi biblice.

Secţiunea 4: Secolul IV

Secolul al IV-lea marchează colapsul marelui Imperiu şi prezintă un interes deosebit din

perspectiva erei ce va urma. Chiar dacă Imperiul se destramă, uriaşul partimoniu cultural se

transmite, în parte şi pe diferite căi, civilizaţiilor următoare. Acest secol constituie totodată o

perioadă importantă „pentru înţelegerea procesului evolutiv ce avea să conducă la naşterea unei

culturi creştine de tip medieval”56.

Zorii acestui veac vor fi cuprinşi de aceleaşi frământări şi fărâmiţări specifice celei de a

doua jumătăţi a secolului al III-lea. Anul 312 găseşte Italia invadată de trupele lui Constantin (285

– 337). Un nume care va marca istoria creştinătăţii, o viziune care va aduce istoriei primul sfânt

pe tron: în drum spre Roma, Constantin primeşte revelaţia crucii. Deşi şi-o va însuşi numai pe patul de moarte,

împăratul Constantin rămâne o figură importantă pe scena istoriei; el restaurează liniştea în Imperiu, impunându-se ca

Augustus în faţa celorlalţi doi împăraţi: Licinius (250 – 325) şi Maximinus II Daia (308 – 313), cu care împărţea

privilegiile domniei până în 313 când Licinius îl va înlătura pe Maximus II.

Acelaşi an va mai marca un eveniment de excepţie; rescriptul lui Licinius prevede: “Să aşezăm deasupra

oricărui lucru ceea ce priveşte cultul divinităţii şi pentru aceasta să acordăm creştinilor, ca la toată lumea, libertatea de

a urma religia dorită, astfel ca toate divinităţile din locaşul ceresc să fie favorabile atât nouă cât şi tuturor celor ce se

află sub autoritatea noastră. Astfel se încheie în cea mai pură tradiţie romană o luptă sângeroasă veche de aproape trei

veacuri”57. Creştinismul devine religie acceptată. “Se poate admite că odată ... cu edictul de la Milan – 313 – pentru

noi încetează civilizaţia romană. Imperiul roman se menţine încă din punct de vedere material.”58

Toleranţa faţă de cultele păgâne se păstrează, însă, chiar şi după 324, când Constantin rămâne singurul

împărat. Totuşi, politica Imperiului este una favorabilă noii religii recunoscute. Constantin cel Mare rămâne fidel

55 Ipolit, Tradiţia Apostolică, 16-32, apud Marrou, Henri-Irénée, op. cit., p. 142. 56 Henri-Irénée Marrou, Sfântul Augustin şi sfârşitul culturii antice, Bucureşti, Humanitas 1977, p. 12.57 Pierre Grimal, op. cit., p. 119. 58 Ibidem, p. 85.

Constantin cel MareSfântul ConstantinFlavius Valerius

Constantinus( 285 - 337)

revelaţiei sale. Practicile imorale sunt scoase în afara legii, la fel luptele în arenă. În acelaşi timp averile unor temple

sunt confiscate, fiind redirecţionate către construcţia de biserici creştine.

Imperiul este supus reformei. Reforma militară urmată de cea fiscală, ultima impunând un sistem nou de

taxe, mai aspru, alături de un pachet de legi foarte severe care pedepseau adulterul, violul, sau care priveau alegerea

meseriilor, aveau să restaureze Imperiul. Acelaşi an 324, 8 noiembrie, va însemna şi strămutarea capitalei imperiale.

Roma nu mai face faţă noilor cerinţe ale Imperiului şi nu mai deserveşte nevoile de apărare a graniţelor. Bizantion,

oraşul grecesc, devine capitală, luând numele împăratului care îl consacră la acest rang – Constantinopol.

Domnia nepotului lui Constantin cel Mare, Iulian Apostatul (361 – 363), confirmă starea activă a

păgânismului, care se vede repus în drepturi pentru o perioadă de doi ani. Politica acestuia a fost urmată şi de

Valentinian I (364 – 375). Aceste atitudini au o deosebită importanţă din punct de vedere cultural, dacă ţinem cont că

libera manifestare a gândirii religioase are repercusiuni asupra altor domenii ale vieţii Imperiului. Creştinii rămân

activi, în special în domeniul educaţiei, domeniu foarte important în societate, ţinând cont de susţinerea financiară

acordată de Imperiu tuturor categoriilor de învăţământ, de la învăţători şi grămătici până la cele mai înalte catedre.

Persecuţia creştinilor în perioada lui Iulian, în 362, va găsi doi creştini ocupând catedra de la Atena şi pe cea de la

Roma. În acelaşi an, printr-o lege din 17 iunie, împăratul Iulian va interzice accesul creştinilor în sistemul de

învăţământ, la catedră, sub pretextul lipsei de competenţă şi a unei moralităţi precare a personalului didactic. Totuşi,

indiferent de orientarea religioasă, profesori de renume, creştini sau păgâni, continuă să atragă în jurul lor studenţi.

Tentativa iuliană de a da o conotaţie anticreştină învăţământului clasic, sub pretextul legăturii originare

dintre păgânism şi clasicism, eşuează. Pentru el, creştinii rămân nişte barbari.59

La sfârşitul secolului al IV-lea, cultura unui intelectual latin era una “esenţialmente literară, întemeiată pe

gramatică şi pe retorică şi care năzuia spre realizarea tipului ideal de orator…; ea se potriveşte nu doar culturii lui

Augustin şi a contemporanilor săi, ci şi mai vârstnicilor Sfânt Ambrozie, Lactanţiu”60. Luând în calcul aceste

realităţi, se spune despre Fericitul Augustin că “ştia destulă greacă spre a se putea folosi de ea în munca ştiinţifică …

dar n-are acces la comorile elenismului; nu-i cunoaşte deloc pe clasicii greci iar dintre scrierile filosofilor păgâni, ca şi

dintre cele ale Părinţilor Bisericii de Răsărit, nu le-a folosit decât pe cele pentru care există o traducere latinească.

Întreaga cultură intelectuală a Sfântului Augustin este de limbă latină…. Prin el surprindem unul dintre aspectele cele

mai importante ale istoriei culturii antice: uitarea limbii greceşti în Occident. Separaţia relativă dintre Orientul grecesc

şi Occidentul latin a avut loc ori s-a pregătit la sfârşitul Antichităţii”61.

Cunoaşterea limbii greceşti este în Occident pe cale de dispariţie; în cultura omului de litere mediu,

elenismul e atât de puţin reprezentat încât nu mai joacă un rol activ.

Personalităţi marcante în peisajul cultural al secolului al IV-lea sunt: Sfântul Ambrozie (cca. 340, Trier – † 4

aprilie 397, Milano), Sfântul Niceta de Remesiana (335? – 414), Rufin (345 – 410), Fericitul Ieronim (347 – 420),

Fericitul Augustin (354 – 430), Paulin de Nola (353 – 431) sau Vincenţiu de Lerin († 450), cel din urmă fixând

criteriile de recunoaştere pentru adevărata Tradiţie. Toţi aceştia şi mulţi alţii au dus o muncă susţinută, realizând

traduceri foarte importante, lucrări doctrinare şi filozofice, exegeze, cuvântări, poezie. Multe dintre lucrările păstrate

sunt stenografiate.

59 Henri-Irénée Marrou, Istoria educaţiei ..., p. 144. 60 Idem, Sfântul Augustin şi sfârşitul culturii antice, Humanitas, Bucureşti 1977, p. 20. 61 Ibidem, p. 47.

Din peisajul secolului al IV-lea al erei creştine nu lipsesc convocările şi hotărârile primelor două sinoade

ecumenice. Apariţia Vulgatei62, traducerea latinească a Bibliei, prin aportul Fericitului Ieronim, fără a se ţine seama de

Septuaginta, împlineşte activitatea culturală a sfârşitului de secol.

Dreptul se mai preda la Berytos ca şi la Constantinopol, în latină.

Continuând periplul cultural al vremii, e necesar să spunem că Occidentul era specializat în construcţii

diverse, arhitectura câştigându-şi în timp aprecieri deosebite.

Arta romană evoluează, ea aduce specificul popoarelor cucerite, ceea ce face tot mai dificilă stabilirea

elementelor de originalitate.

Interesul pentru ştiinţe se reduce, medicina fiind singurul domeniu care încă excelează, în special după

venirea medicilor greci la Roma, înfiinţându-se şcoli medicale, cabinete particulare de practică, existând şi medici

militari. Se scriu nenumărate tratate în domeniu.

Concluzionând, putem afirma că Roma, între mărire şi declin, a creat şi a educat o societate multiculturală.

Procesul de aculturaţie este unul profund; concentrată aproape în întregime asupra problemelor juridice şi

administrative, politice şi militare63, Roma a ştiut să lase deschise opţiunile culturale ale provinciilor sale. Rezultatul:

o societate care la sfârşitul secolului al IV-lea este formată din cetăţeni care ştiau să scrie şi să citească, aveau

cunoştinţe de filozofie, puteau călători cu uşurinţă dintr-o parte în alta a Imperiului, încercând să imite Urbea

desăvârşită şi în acelaşi timp liberi să păstreze tradiţiile proprii. În contextul procesului de aculturaţie, Roma reuşeşte

să se păstreze model, să evolueze înaintea tuturor celorlalte culturi cu care intră în contact, să „îmbătrânească” mereu

cu un pas înainte. Insistăm astfel asupra originalităţii de substanţă a culturii latine în raport cu tentaţiile luminilor

Orientului. Romanii au vrut să îmbătrânească Roma, să o facă să recupereze timpul cultural pe care Elada l-a avut la

dispoziţie în perioada de dinainte de Hristos şi astfel să integreze romanitatea în istoria cea mai veche a lumii

mediteraneene.64

Roma supravieţuieşte Imperiului, iar modul prin care Cetatea eternă se salvgardează istoriei este cultura.

62 Jean Baubérot, Biblia şi creştinismul, apud Jean Delumeau, Religiile lumii, Editura Humanitas, Bucureşti 1993, p. 71. 63 Ovidiu Drîmba, op. cit., pp. 325-328.64 Ibidem, p. 404.

Capitolul III: Grecia înaintea erei creştine, elenismul, premisele afirmării istorice şi culturale

Secţiunea 1: Epoca clasică

Spuneam în finalul capitolului precedent că latinii şi-au dorit să se nască tineri, într-un oraş bătrân. În fapt ei

aveau de recuperat tot timpul în care cultura elenă avea să se afirme la o adevărată treaptă de maturitate, prin Pericle,

Socrate sau Phidias, erudiţi care au înălţat cultura clasică, politica, literatura, artele. Epoca clasică grecească se

desfăşoară între distrugerea Micenei, invaziile doriene (secolul X î. Hr.) şi domnia lui Alexandru cel Mare (356 – 323

î. Hr.). Este o epocă de propăşire culturală, sub semnul oraşului-cetate. Grecia era astfel alcătuită din mai multe oraşe

– stat, fără ca această structură să afecteze unitatea spaţiului de apartenenţă. Din această perspectivă, ni se pare

important să surprindem modelul cultural oferit de două dintre cetăţile clasice greceşti: Sparta şi Atena.

Fără îndoială, cultura şi civilizaţia Orientului au fost marcate de modul de viaţă spartan. Aproape toţi istoricii

sunt de acord în a situa în jurul lui 550 î. Hr. o oprire bruscă a evoluţiei, până atunci fireşti, a Spartei. Începutul îl face

o revoluţie politică şi socială prin care aristocraţia pune capăt agitaţiei claselor populare, provocată de cel de-al doilea

război cu Messenia. Este momentul în care începe divorţul dintre Sparta şi celelalte cetăţi greceşti, care, în ansamblu,

departe de a reveni la aristocraţie, se orientează mai degrabă spre o formă mai mult sau mai puţin democratică.65

Sparta, oraşul luptătorilor; totul este sacrificat acestui unic scop. Viaţa culturală a oraşului se adaptează noii

realităţi. Tinerii sunt crescuţi şi educaţi într-un stil cazon. După Plutarh (eseist şi biograf, 46? – 120 d. Hr.)66 spartanii

învăţau cel puţin ,,necesarul" în materie de scris şi citit, probabil tot dintr-o necesitate militară. Educaţia fizică ocupa

primul loc. S-a format o adevărată armată profesionistă în Grecia. Educaţia spartană este în întregime orientată spre

formarea caracterului conform unui ideal bine definit, acela al învingătorului, al patriotului, al supremului devotament

faţă de oraşul-stat.

Treptat, Sparta renunţă la arte şi chiar la atletism, în favoarea cultivării acerbe a spiritului cazon; cetatea se

afla în mâinile unei caste închise de războinici, în permanentă stare de mobilizare. În Sparta decadentă a secolului al

IV-lea î. Hr., educaţia spartană se rigidizează şi-şi accentuează specificul cu o violenţă disperată.

Chiar în afara Spartei, Grecia nu a cunoscut un model cultural care să aibă ca nucleu familia. Statul, oraşul-

cetate, primează şi în materie de educaţie. Mai mult, el avea dreptul de veto asupra progeniturilor sale, pe care şi le

dorea robuste şi sănătoase; altfel, copiii care nu corespundeau exigenţelor Comisiei de bătrâni67 erau abandonaţi.

La şapte ani împliniţi, copilul intra direct în grija statului, de care depindea până la moarte. Educaţia propriu-

zisă dura între şapte şi douăzeci de ani; ea era pusă sub autoritatea directă a unui magistrat special. Copilul era

introdus în formaţiile de tineret. Se încuraja o educaţie colectivă, care smulgea copilul din familia sa, pentru a-l face

să trăiască într-o comunitate de tineri.

Familia nu putea constitui un cadru pentru educaţie. Femeii, care avea un rol şters, nu-i era recunoscută

competenţa decât în creşterea copilului mic. Tatăl, aristocrat, era acaparat de viaţa publică: înainte de a fi cap de

familie, era cetăţean, om politic.

La polul opus Spartei, Atena promovează un alt sistem de educaţie şi cultură. Deşi nu se dezice de modelul

de mai sus, în care tatăl este mai întâi cetăţean, Atena dezvoltă un spirit democratic, înclinat către artă, către frumos.

Deşi provocatoare şi destul de bizară, ideea erosului ca metodă pedagogică era la modă încă din timpul lui

Socrate. Mai mult chiar, erosul grec va furniza pedagogiei clasice mediul şi metoda; acest eros este pentru un antic,

65 Henri-Irénée Marrou, Istoria educaţiei ..., p. 48.66 Plutarh, apud Henri-Irénée Marrou, Istoria educaţiei ..., p. 52. 67 Henri-Irénée Marrou, Istoria educaţiei ..., p. 49.

educatorul prin excelenţă. ,,Obiectul iubirii (a se înţelege: pederastice) este acela de a procrea şi de a da naştere întru

Frumos.”68

În ochii unui grec, acesta este modul normal, tehnica tip a oricărei educaţii: „παιδεία” se realizează în

„παιδεραστεία”. Acest lucru pare straniu unui modern, de fapt unui creştin, şi cu toate acestea el se integrează în

ansamblul vieţii antice. Pentru un grec, educaţia, „παιδεία” rezida esenţialmente în raporturile profunde şi strânse

care uneau personal un tânăr cu o persoană mai vârstnică, ce era în acelaşi timp modelul, călăuza şi iniţiatorul său.

Legătura de la maestru la discipol va rămâne totdeauna, la antici. Educaţia era, în principiu, mai puţin o învăţătură, şi

mai mult o îndoctrinare.

Şcoala, instituţional, nu exista ca mijloc de educaţie. Odată creată, ea a rămas totdeauna uşor dispreţuită,

descalificată de faptul că profesorul era plătit pentru serviciile sale. Ea avea, în special, un rol tehnic de instrucţie.

Educaţia ateniană rămânea, prin principiile şi prin cadrul ei, o educaţie de nobili. Ea era, cum sublinia Platon,

privilegiul unei elite.69

Atena a devenit cu timpul o adevărată democraţie: acolo, poporul a obţinut privilegii, drepturi, putere

politică, accesul la cultură, ideal de care, la început, doar aristocraţia se bucurase. Astfel, în timp ce Pericle (495 – 429

î. Hr.) ridica principiile democraţiei la rang de politică de stat, deschizând accesul cetăţenilor la instituţii, remunerând

funcţionarii publici din resursele statului, transformând apoi, la mijlocul secolului al V-

lea î. Hr., în anul 454, Atena în Imperiu, Socrate (469 – 399 î. Hr.) va goli binele din

cupa otrăvită, căci Socrate considera moartea un lucru bun, somn etern ori prilej de

conversaţie „cu Orpheus şi Musaeus şi Hesiod şi Homer”70, lăsând Europei dialectica, iar

Phidias (500 – 432 î. Hr.) va urca în cetatea zeilor, împreună cu Athena Parthenos,

statuie în aur şi fildeş, care va străjui pentru puţin timp Parthenon-ul, supremul monument al Antichităţii greceşti,

perioada clasică.

Încă din deceniul VI î. Hr., Atena era deja un model cultural pentru Antichitate; faimoasă prin şcolile ei de

medicină şi filozofie,71 unde cei dintâi filozofi erau consideraţi savanţi, dedicaţi în exclusivitate cercetării.

Învăţământul particular apare în premieră în spaţiul educativ, Protagoras (490 – 421 î. Hr.), fiind primul care propune

o astfel de formulă care avea să aducă atâtea beneficii spaţiului cultural atenian.

O problematică interesantă pentru manifestarea culturii şi civilizaţiei a fost adusă de sofistică. Se poate vorbi

chiar de o adevărată revoluţie pedagogică. Sprijiniţi pe o cultură solidă, educatori întreprinzători elaborează o tehnică

nouă, un învăţământ mai eficient, mai ambiţios decât cel cunoscut înaintea lor. Ei n-au deschis şcoli în sensul

instituţional al cuvântului; metoda lor, încă destul de apropiată de cea a originilor, ar putea fi definită ca un

preceptorat colectiv.72 Sofiştii grupau în jurul lor pe tinerii ce le erau încredinţaţi, asumându-şi integral formarea lor.

Pentru a-şi atrage învăţăceii, pentru a convinge publicul cu alte cuvinte, se apela la o serie de procedee publicitare:

sofistul mergea din oraş în oraş în căutare de elevi, însoţit de suita celor pe care şi-i atrăsese deja. Această atitudine se

va păstra ca o amprentă pentru cultura şi civilizaţia greacă, o cultură itinerantă.

Sofismul presupunea transformarea ucenicilor, a învăţăceilor, în buni cetăţeni, capabili să-şi conducă bine

propria casă şi să gireze cu o maximă eficienţă problemele de stat, deprinzând arta de a face politică. Este perioada în

care apare dialectica, disciplină care învaţă că orice problemă poate fi tratată de pe poziţii pro şi contra. Ea va marca

68 Ibidem, p. 65. 69 Platon apud Henri-Irénée Marrou, Istoria educaţiei ..., p. 76. 70 www.wsu.edu, Reading About the World, Vol. I, edited by Paul Brians, Mary Gallwey, Douglas Hughes, Azfar Hussain, Richard Law, Michael Myers Michael Neville, Roger Schlesinger, Alice Spitzer, and Susan Swan; The Death of Socrates 71 Henri-Irénée Marrou, Istoria educaţiei ..., pp. 88-89.72 Ibidem, p. 92.

Moartea lui Socrate

întreaga istorie a gândirii universale. Totul devine relativ datorită dialecticii. Era de fapt un joc care te făcea să ieşi

învingător în orice discuţie.

Arta de a convinge era indispensabilă artei de a vorbi, iar acest aspect secund al pedagogiei sofiste este la fel

de important, spre deosebire de modelul contemporan nouă, care detronează cuvântul în favoarea scrisului. Pentru

atenieni, dimpotrivă, cuvântul vorbit este rege.73 În consecinţă, retorica este la ea acasă. În acest interes pentru discurs,

Protagoras (490 – 420 î. Hr.) compune tratatul „Despre corectitudinea exprimării”.

Pentru o bună evaluare a culturii în secolele I – IV, nu putem să ignorăm importanţa învăţăturii lui Platon

(427? – 347 î. Hr.) sau a lui Isokrates (436 – 338 î. Hr.). Perioada în care au activat a reorientat cultura elină către o

dihotomie din ale cărei mreje nu va ieşi pentru mult timp: elenismul nu s-a putut decide,

oscilând între filozofie şi oratorie, între Platon şi Isokrates. Operele lor sunt cu atât mai

importante cu cât ele sintetizează, într-o primă etapă, pe cele ale predecesorilor.

Academia lui Platon nu se ocupa numai de filozofie, ci şi de ştiinţe politice. Se vorbeşte

aici despre binele comun al cetăţii; haina cazonă este dată de-o parte în favoarea virtuţilor civile

în viaţa politică. Opunându-se pragmatismului sofiştilor, Platon îşi edifică întregul sistem

filozofic pe noţiunea fundamentală de adevăr, pe cucerirea adevărului prin ştiinţa raţională.

Aceeaşi raţionalitate, atât de mult activată în Orient prin gândirea lui Platon, va deveni

peste câteva secole conştiinţă şi viaţă occidentală. Ne aflăm în faţa uneia dintre exigenţele esenţiale ale platonismului;

la distanţă de opt secole, când Fericitul Augustin va trasa în „De Ordine” o schemă paralelă, printr-un program

identic (matematică şi dialectică), şi aceeaşi exigenţă: sau urmezi acest lung itinerar, sau renunţi la tot.74

Isokrates a fost maestrul prin excelenţă al oratoriei, curent ce se va impune, ca o caracteristică dominantă a

tradiţiei clasice. Isokrates, şi nu Platon, este cel care a fost educatorul Greciei secolului al IV-lea î. Hr. şi, după ea, al

lumii elenistice, apoi al celei romane. Isokrates este cel care a contribuit la formarea unei generaţii de pedagogi şi

literaţi animaţi de un nobil idealism, iubitori de fraze frumoase curgătoare şi volubile, cărora Antichitatea clasică, şi

nu numai, le datorează, atât prin calităţi, cât şi prin defecte, esenţialul tradiţiei sale culturale.75

În timp ce pentru Platon retorica nu era decât o simplă aplicaţie a dialecticii, ea este pentru Isokrates o artă în

sensul propriu al cuvântului. Arta supremă care cere multă muncă şi multă practică; discipolii lui Isokrates i se vor

dedica în întregime.

După aceşti doi corifei ai culturii eline, perioada clasică va atinge apogeul şi se va încheia totodată prin

Aristotel şi Alexandru cel Mare.

Platon şi Aristotel (384 – 322 î. Hr.) rămân numele care vor marca definitiv evoluţia culturii europene, din

toate timpurile; unul pentru Răsărit, iar celălalt pentru Apus.

În fapt, gândirea filozofică şi ştiinţifică greacă culminează cu opera lui Aristotel.76 Acesta a

format şi a condus o şcoală, recunoscută sub numele de Liceu, care ajunsese la 2000 de

discipoli. Era un adevărat institut de învăţământ superior, dotat cu bibliotecă, unde discipolii

erau iniţiaţi în arta iubirii de înţelepciune. Opera aristoteliană începe prin a aprofunda lucrările

lui Platon, pentru ca în final să se situeze pe poziţii diametral opuse acestora.

Aristotel a introdus în lucrarea sa „Retorica” distincţii şi definiţii noi vizavi de disciplina

retoricii. Sinteza sa era bazată pe o anchetă sistematică ce grupa toate tratatele publicate

73 Ibidem, p. 97.74 Sfântul Augustin, De Ordine, II, 18, (47), apud Henri-Irénée Marrou, Istoria educaţiei în Antichitate. Lumea greacă, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti 1997, p. 132.75 Henri-Irénée Marrou, Istoria educaţiei ..., p. 136. 76 Ovidiu Drîmba, op. cit., vol. III, p. 171.

Platon(427?-347 î. Hr.)

anterior. În concepţia sa, lumea ideilor nu poate fi separată de concret (rezultă mai târziu, în creştinism, legătura dintre

imanent şi transcendent, legătură susţinută de mişcare, de devenire). Virtutea este pentru el alegerea căii de mijloc

între două extreme. Un alt concept al său este trecerea de la potenţialitate la act, care are drept scop o cauză eficientă.

Universul este unic, finit, perfect şi etern, fără început şi sfârşit. Aristotel era pasionat de filozofie, fizică, matematică,

biologie.

Pentru Aristotel, ştiinţa era inseparabilă de filozofie. Studiul său inventează analiza, postulând înaintea

oricărei sinteze folosirea metodei erudite şi ştiinţifice care consta în strângerea de documente sau de fapte observabile.

Nu respinge în întregime dialectica, însă nu-i mai atribuie acel rol suprem pe care aceasta îl avea la Socrate si la

discipolii imediat următori acestuia, de unic drum care să ducă spre adevăr. Logica pură nu îngăduie, după Aristotel,

accesul la esenţa lucrurilor (ousia)77. Aristotel încheie impunător perioada clasică.

Secţiunea 2: Perioada elenistică

Dacă acea unitate politică si economică pe care s-au străduit s-o creeze Alexandru şi urmaşii săi a fost lipsită

de trăinicie şi de adâncime, în schimb cultura care s-a dezvoltat în cadrul elenismului a trecut până dincolo de limitele

lumii matcă. Moştenită de Imperiul roman, de Bizanţ şi de popoarele din Orientul Apropiat, ea a exercitat o mare

influenţă asupra culturii din epoca modernă.78

Perioda elenistică este marcată de venirea pe tron a lui Alexandru Macedon, în 336 î. Hr..

Educat în spirit clasic, de către maestrul său, Aristotel, Alexandru Macedon va deveni simbolul

unei noi ere: elenismul.

Elenismul se traduce prin crearea sau dezvoltarea de centre urbane organizate după

modelul grec. Fără îndoială, viaţa politică rămâne activă, chiar şi pe plan extern: au loc, în

epoca elenistică, războaie între cetăţi, alianţe, tratate etc. Regatul elenistic rămâne încă o

suprastructură al cărei angrenaj are tendinţa de a se reduce la minimum şi de a se sprijini, cât

mai mult posibil pe instituţiile deja existente în cetăţi. Cetatea nu mai este decât mica patrie; ea

nu mai reprezintă categoria fundamentală, norma supremă a gândirii şi a culturii.

Mai mult ca oricând, omul grec se concepe pe sine ca centru şi ,,măsură a tuturor lucrurilor". Pentru omul

elenistic existenţa umană nu are alt scop decât să atingă forma cea mai bogată şi mai desăvârşită a personalităţii.

Toate aceste aspecte duc la crearea de individualităţi puternice, dar slăbesc unitatea comunităţii.

Accentul pus pe cultură era puternic; se considera că prin cultură se ajunge la nemurire. Viaţa culturală

apărea ca un reflex pe acest pământ, un preludiu al vieţii fericite a sufletelor favorizate de eternitate.

Totuşi, datorită dispariţiei oraşului–stat, începând cu secolul al III-lea î. Hr., Grecia se resimte. Şcolile nu mai sunt

subvenţionate de stat, iar aristocraţia nu-şi mai permite să asigure fonduri pentru întreţinerea lor. Cele câteva fundaţii

care apar nu sunt nici ele suficiente pentru a menţine sistemul educaţional la standardele impuse de perioada clasică.

În fapt, întreg mediul privat este în derivă.

Din aceleaşi raţiuni economice, încetul cu încetul, educaţia tinerilor greci tinde să se rezume la învăţământul

elementar. Se învăţau în ordine literele, cuvintele, recitarea, socotitul, însă într-un mod sumar, lapidar. Se foloseau

tăbliţe şi fâşii de papirus şi mai târziu Codex-ul (mai multe caiete legate, confecţionate din papirus).

Academia lui Platon şi LiceuI lui Aristotel au continuat să existe, deşi ele se menţineau mai mult datorită renumelui

întemeietorilor lor, precum şi pentru că aceste şcoli dispuneau de o bază materială: localuri, biblioteci si fonduri.

Activau însă în oraşe maeştri numeroşi şi mai bine cotaţi care atrăgeau un număr mai mare de tineri studioşi.

77 Robert Flacelère, Istoria literară a Greciei antice, Editura Univers, Bucureşti 1970, p. 400.78 A. B. Ranovici, Elenismul şi rolul său istoric, Editura de stat pentru literatura ştiinţifică, Bucureşti 1953, p. 324.

Primul dintre aceste centre este Atena, care va rămâne până la sfârşitul Antichităţii un focar activ al

intelectualităţii; chiar şi când va ajunge să-şi piardă cu totul independenţa şi importanţa politică, ea nu va fi niciodată

un oraş de provincie ca celelalte, ci va rămâne glorioasa Atenă, mama artelor, a ştiinţelor şi a literelor. Astfel, Atena

continuă să fie considerată centrul cugetării filozofice; chiar în perioada romană, orice filozof considera ca o datorie

să viziteze Atena şi să-i asculte pe înţelepţii atenieni. Alături de ea, Alexandria completa tabloul centrelor interesate

mereu de cultură. Tradiţiile epocii clasice au continuat şi în perioada elenistică, dar nu cu aceeaşi intensitate.

Alexandria ca nou centru cultural în peisajul elen: trebuie amintită prezenţa Mouseionului, la Alexandria,

care încă din secolul al III-lea î. Hr. s-a manifestat ca un centru de cercetare şi nu ca un edificiu pentru învăţământul

superior. Savanţii şi erudiţii, deşi nu erau obligaţi să ţină cursuri, în realitate s-au transformat în cadre didactice,

pledând pentru educaţie şi transformând Mouseionul într-un adevărat centru pedagogic (la origini, în epoca

ptolemeică, acest tip de activitate a Mouseion-ului nu era încă prea bine afirmat; trebuie să fi fost vorba de un

învăţământ esoteric de tip încă pronunţat arhaic, de o formaţie personală pe care maestrul consimţea s-o ofere unui

mic grup de discipoli, de spirite de elită alese cu grijă79).

Se poate constata absenţa învăţământului tehnic, a şcolilor superioare care să formeze tehnicieni în mai multe

domenii.

Medicina greacă este cea care realizează mari progrese şi joacă un rol foarte activ în viaţa elenistică; alături

de medicii particulari, cetăţile şi regatele întreţineau un corp de medici publici, constituind un veritabil serviciu de

sănătate oficial. Era necesar să se asigure formarea unui mare număr de specialişti; de fapt, constatăm existenţa a

numeroase şcoli de medicină nu numai la Alexandria, ci în aproape întreaga lume. Legat de învăţământul medical nu

poate fi uitat Corpus-ul scrierilor atribuite lui Hippokrates, Biblia medicinii antice.

Retorica era disciplina–rege, necesară în toate ramurile de activitate.

Filozofia elenistică nu este doar un tip determinat de formaţie intelectuală, ci şi un ideal de viaţă, pretinzând

să informeze omul în întregime; a deveni filozof înseamnă a adopta un mod de viaţă nou, mai exigent din punct de

vedere moral, implicând ascetismul, care se traduce vizibil în comportament, alimentaţie şi îmbrăcăminte: recunoşti

filozoful după mantia sa scurtă . Se învăţa în Liceul lui Aristotel, în mod particular, cu anumiţi maeştri sau de la

predicatorii, de la filozofii rătăcitori.

Se comentau operele Maeştrilor – Platon, Aristotel, Zenon, Epicur, sau se ascultau prelegerile profesorului.

Întotdeauna a existat o rivalitate între retori şi filozofi, iar aceasta s-a accentuat din generaţie în generaţie. Chiar dacă

era greu de acceptat, triumful retoricii era complet, îşi pusese amprenta atât de adânc asupra culturii elenistice în

ansamblul ei, încât filozofii i-au simţit supremaţia. Fie că au admis-o conştient, fie că nu, filozofii elenistici au fost şi

retori.

Impunătoare pentru aceste vremuri a fost gândirea materialistă a lui Epicur (341 – 270).

Conform concepţiilor acestuia, nu există nici un fel de forţe în afara lumii materiale şi nici

deasupra ei. Din nimic nu se naşte nimic şi nimic nu dispare. Prin urmare, materia este eternă.

Întocmai ca şi Democrit (460 – 370 î. Hr.), Epicur susţine că lumea materială este alcătuită din

atomi şi vid.80 El a împărţit filozofia în trei părţi: canonică (teoria cunoaşterii şi criteriul

adevărului), fizică şi etică.

Mai departe, “filozofia stoică este tipică pentru perioada de decădere a societăţii antice greceşti, nu numai

prin faptul că a pus pe primul plan problema perfecţiunii individului şi s-a îndepărtat treptat de la marile probleme ale

filozofiei din perioada clasică, ci şi prin felul în care a rezolvat problema pusă. În timp ce filozofia clasică - a cărei

79 Henri-Irénée Marrou, Istoria educaţiei ..., p. 301. 80 A. B. Ranovici, Elenismul şi rolul său istoric, Editura de stat pentru literatura ştiinţifică, Bucureşti 1953, p. 337.

Epicur(341-270)

bază ştiinţifică extrem de modestă fusese simţitor lărgită doar de Aristotel -, a fost în stare să dea o serie de sisteme

filozofice armonioase, care au stimulat gândirea filozofică din mileniile următoare, stoicii, care aveau la dispoziţie

bogata moştenire a trecutului şi importantele realizări ale ştiinţelor naturii din vremea lor, au ajuns în cele din urmă la

fideism, la credinţa în zei, în oracole şi în vise”81.

Una dintre manifestările decăderii filozofiei antice a fost şi scepticismul.

În goana lor după popularitate, stoicii s-au adaptat din ce în ce mai mult superstiţiilor religioase ale maselor

şi din această cauză filozofia lor si-a schimbat esenţa.

În a doua jumătate a secolului al II-lea î. Hr., pare să se fi produs în întreaga lume greacă o renaştere generală

a studiilor.82 Şcolile au prosperat în întreg bazinul Mării Egee şi mai ales pe coasta Asiei Mici. Organizarea vieţii

culturale a societăţii a luat un oarecare avânt, fapt care era cu neputinţă înainte în micile polis-uri izolate.

Jocurile şi serbările greceşti, gimnaziile, şcolile, precum şi teatrul grecesc se bucură de o largă răspândire în ţările din

Orient şi devin un factor important nu numai de elenizare a Orientului, ci şi de orientalizare a Occidentului.

Literatura greacă din perioada elenistică a servit ca punct de plecare şi pentru formarea literaturii romane. Literatura

elenistică a putut să dea şi a dat, într-adevăr, noi opere poetice, chiar genuri întregi.

Arta epocii elenistice îşi păstrează caracteristicile, apărând din când în când schimbări şi înnoiri. Arta elenistică este

mai luxoasă, mai variată, mai ambiţioasă şi mai impunătoare decât arta clasică; ea va deveni în secolul al II-lea

aproape ,,barocă”83. Numeroase temple nu contenesc a se ridica, ca şi în trecut, fie în oraşele nou întemeiate, fie în

oraşele vechi, pe locul edificiilor anterioare, distruse.

Grecii cunoşteau destul de vag existenţa Romei percepând-o ca pe un oraş grec fondat în timpurile eroice de

către un anumit supravieţuitor al epopeii troiene.84 Ei au reuşit să-i cunoască mai bine pe romani prin intermediul

comerţului; existau numeroase pacturi comerciale între Grecia Mare85 şi Roma.

În Orient, unde regimul cetăţii semăna în multe privinţe cu organizarea Romei, viaţa oraşelor s-a desfăşurat

în cadre tradiţionale. Alexandria, Antiohia, Milet, Efes au continuat să exercite în Egipt şi în Asia o influenţă bazată

pe prosperitatea lor materială şi pe intensa activitate intelectuală, chiar dacă multe dintre oraşele elene erau copleşite

de datorii către romani. Abia în timpul lui August s-a echilibrat situaţia financiară a acestora.

Concluzionând, putem afirma că elenismul a supravieţuit multă vreme propriei lumi, prin valorile pe care le-

a promovat, inovând viaţa economică, politică şi socială a Greciei.86 “Grecii au descoperit nu numai filozofia şi

istoria, ci şi ştiinţele pozitive. În visurile lor, ei au presimţit viitoarele cuceriri ale tehnicii… Dar, mai ales, ei au creat

instrumentul prin excelenţă al stăpânirii naturii de către om: matematicile… civilizaţia noastră actuală a luat naştere în

Grecia.”87

81 Ibidem, p. 356. 82 Henri-Irénée Marrou, Istoria educaţiei ..., p. 335. 83 Robert Flacelère, Istoria literară a Greciei antice, Editura Univers, Bucureşti 1970, p. 422. 84 Pierre Grimal, op. cit., p. 45. 85 Grecia Mare – regiunile Italiei meridionale şi ale Siciliei, unde grecii au stabilit încă din secolul al VIII-lea î.Hr. colonii, de la Tarent la Siracuza; vezi Pierre Grimal, op. cit., p. 616.86 A. B. Ranovici, Elenismul şi rolul său istoric, Editura de stat pentru literatura ştiinţifică, Bucureşti 1953, p. 381.87 Robert Flacelère, op. cit. p. 485.

Capitolul IV: Problematica secolelor I – IV d. Hr.; modelul cultural răsăritean

Secţiunea 1: Secolul I

Orientul secolelor I–IV d. Hr. pare unul uşor de abordat tocmai pentru că s-ar manifesta ca o continuare

firească a elenismului, aflat acum sub conducere romană. Sub o nouă stăpânire, moştenirea elină îşi caută drumul său

firesc, într-o lume romană neaşteptat de interesată de mirajul oriental. Cu toate acestea, dificultatea analizei acestei

perioade nu poate fi ignorată, mai ales că ea are în vedere noile provocări ale timpului şi aici ne referim în special la

creştinism.

Încercarea de a prezenta perioada propusă nu este deloc lipsită de riscuri. Şi aceasta pentru că avem în vedere

complexitatea culturală a acestei epoci pe de o parte, iar pe de altă parte, marile confluenţe şi transformări în care se

întâlnesc vechea lume greco-romană şi noua cultură creştină. Este perioada unor metamorfoze majore, care decid în

ultimă instanţă destinul Europei pentru mileniile ce vor urma. Moştenirea culturală a Răsăritului este practic produsul

unui amestec format în creuzetul lumii greceşti, romane şi orientale-semite. Vorbim de spaţiul unde cultura antică şi

cea creştină îşi găsesc totodată originea. În acelaşi timp, este spaţiul şi timpul care despart „în două viaţa omenirii, ca

separând în mod real o lume veche de o lume nouă”88.

Cum era văzut ansamblul general a ceea ce noi numim cultură la începutul secolului I ? Răsăritul, în general,

îşi caută originile culturale în ceea ce se numea generic „Orient” şi îşi descoperă vocaţia europocentristă. Pentru un

istoric grec de la confluenţa dintre cele două ere, cum este Diodor de Sicilia, leagănul culturii şi civilizaţiei este văzut

ca fiind Egiptul.89 Însă Grecia îşi va reclama mereu universalitatea culturală. Cultura îi va deosebi pe greci de barbari,

iar lumea va fi împărţită în funcţie de acest criteriu. Lumea răsăriteană a secolelor I-IV, deşi politic înglobată în

spaţiul roman, rămâne să identifice Orientul cu elenismul. Mai mult, este reclamat un adevărat elenocentrism în

modul de a privi geneza culturii. Pentru contemporanii acestei culturi, valorile create de alte popoare sunt refuzate.

Lumea începutului de mileniu este astfel opera miracolului elen.

Ceea ce încă înainte de secolul I fusese observat, acum se accentuează. În viziunea romanilor occidentali din

această perioadă există „două perioade distincte în istoria greacă: vechea Grecie, demnă de toată admiraţia, şi Grecia

nouă, pe care romanii au dispreţuit-o. Cezura dintre cele două perioade distincte s-a produs în vremea lui Alexandru

Macedon. Macedoneanul este responsabil de decăderea Eladei; Seneca este de părere că Alexandru a distrus esenţa

Atenei şi a Spartei, căci el a impus cetăţii lui Licurg să devină sclavă, adică să-şi piardă libertatea, or libertatea

constituia raţiunea ei de a fi, iar cetăţii lui Pericle să amuţească, adică să renunţe la activitatea intelectuală….”90.

Perioada pe care o avem în vedere ascunde, însă, în realitate o transformare sesizabilă. Cultura greacă nu mai

este aceeaşi din perioada clasică. Valorile acesteia se resimt ca valori ale trecutului. Prezentul, chiar pentru ochii

romanilor, este dominat de decadenţă şi lipsă de inovaţie. Cultura Răsăritului este doar păstrătoare a unor valori de

mult create. Nu mai este însă creatoare în măsura în care a fost în trecut. Dincolo de acest prag, o nouă problemă

intervine: confluenţa cu noul val, creştinismul.

Comunităţile creştine pătrund foarte repede în lumea greco-romană. Termenul „Evanghelie” exista în această

perioadă. Acum are loc completarea Sfintei Scripturi prin apariţia scrierilor Noului Testament. Biblia va fi, mai mult

decât până acum, obiect de studiu şi prilej de apariţie a unor lucrări definitorii pentru cultura şi civilizaţia universală.

Munca de interpretare şi rezolvarea conflictelor ce s-au ivit în această direcţie au dat naştere unor noi stiluri literare şi

au dus la aprofundarea comunicării doctrinare creştine.

88 Prof. Dr. Teodor M. Popescu, Biserica şi cultura, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1996, p. 7.89 Gheorghe Ceauşescu, Orient şi Occident în lumea greco-romană, Editura Enciclopedică, Bucureşti 2000, p. 12.90 Ibidem, p. 108.

Se pune început literaturii creştine care va evolua de-a lungul acestor patru secole. Primul secol se desfăşoară

sub semnul catehezei şi al misionarismului.

Încă de la sfârşitul secolului I d. Hr. şi de-a lungul întregului secol al II-lea (vârsta de aur a Antoninilor),

Asia reprezenta mediul culturii greceşti, centrul cel mai activ de învăţământ al disciplinelor superioare. Asia era patria

celei de a doua sofistici, şi Smyrna, capitala sa de necontestat.91

Acest secol pune început apologiei. Literatura apologetică este produsul dorinţei de apărare a Bisericii

creştine în faţa problemelor create de politică şi de celelalte religii ale timpului. Apologeţii – laici, preoţi sau episcopi

- sunt apărătorii creştinismului în faţa învinuirilor aduse de păgâni şi a persecuţiilor dezlănţuite de statul roman contra

creştinilor. Lucrările lor se prezintă sub formă de petiţii, de apeluri către împăraţi, către senat etc., şi vizează atât

apărarea învăţăturilor creştine stabile până atunci, cât şi combaterea acuzaţiilor, a filozofiei păgâne ce ameninţa buna

manifestare a credinţei.92

Problema care se pune este însă aceea a legăturii dintre aceste culturi, adică a interacţiunii dintre cele două

lumi, Orient şi Occident. Cultura greacă a începutului de mileniu este încă ispitită de Orient. „Mirajul oriental i-a

cuprins pe greci în mai multe rânduri: seduşi de fata morgana răsăriteană ei s-au considerat tributari şi inferiori

civilizaţiei de pe malurile Nilului sau celei dintre Tigru şi Eufrat. Punct de vedere romantic care proiectează în răsărit

locul unde va fi fost cândva paradisul pierdut şi unde se vor fi născut tiparele de înţelepciune ale omenirii.”93

Revenind strict la caracteristicile culturale ale Răsăritului, putem spune că trăsătura principală a acestei

perioade este decadenţa culturală a lumii greceşti. Începută în secolele trecute, aceasta se va accentua acum, creând o

adevărată antinomie Orient – Occident, într-o perioadă în care lumea era mai puţin împărţită în funcţie de continente,

iar dominaţia romană îşi reclama de altfel universalitatea. Separaţia avea să se facă la nivelul influenţelor culturale

dintre Orient şi Occident. Dacă Occidentul se identifica cu Europa, şi în cele din urmă cu Roma, Grecia va fi

înglobată cultural Orientului, izvoarele critice istorice şi literare ilustrând o deteriorare a spiritului vechii Elade.

Secolul I, şi nu numai, contabilizează un declin cultural al Greciei, declin ce cuprinde: oratoria, poezia,

pictura etc. Tineretul e preocupat de pasiunea pentru lux, petreceri şi îmbogăţire.94

Creaţiile literare scad în valoare. Întregul produs literar al culturii răsăritene din această perioadă este inferior

celui din trecut. Roma preia treptat supremaţia culturală, moştenind valorile pe care le admirase în cultura greacă

anterioară. Grecia îşi prelungeşte decăderea, în timp ce Roma sesizează pericolul propriei coruperi.

Centrele academice, precum cel din Atena, sunt singurele care vor păstra înălţimea culturală a perioadei

clasice. Ele vor conserva moştenirea impresionantă a vechii Antichităţi, constituind în continuare focare de cultură.

În evaluarea formelor culturii răsăritene în această perioadă am menţionat trecerea culturii greceşti în

patrimoniul roman, care, pe fondul decadenţei lumii greceşti „orientalizate”, preia valorile Eladei şi devine vehicul al

acesteia. Legitimitatea supremaţiei romane este justificată însă, în viziunea autorilor greci ai acestei perioade, doar

prin descendenţa culturală elină. Scriitorii greci „… priveau cultura romană drept o emanaţie a culturii lor, concluzie

pe care şi romanii au acceptat-o şi au afirmat-o. Numai din punct de vedere cultural se poate spune că ei au extins

graniţele elenismului. Grecia îşi asumase şi o funcţie de difuzare a culturii prin coloniile întemeiate în bazinul Mării

Mediterane şi al Mării Negre şi, mai târziu, prin cuceririle lui Alexandru Macedon, când cultura elină a devenit

universală. «Descendenţii» grecilor, romanii, au reluat acelaşi program pe care l-au extins la scară continentală în

cadrul imperiului”95.

91 Henri-Irénée Marrou, Istoria educaţiei în Antichitate, Lumea greacă, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti 1997, p. 337.92 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Sfânta Mănăstire Dervent, 2000, p. 41. 93 Gheorghe Ceauşescu, Orient şi Occident în lumea greco-romană, Editura Enciclopedică, Bucureşti 2000, p. 21.94 Ibidem, p. 115. 95 Ibidem, p. 140.

În acelaşi context, cultura iudaică intră într-o nouă perioadă, aceea a desfiinţării statale, dar şi a marilor

sinteze precum apariţia Talmudului, sau sinteza istorică oferită de Iosif Flaviu. Influenţele iudaice se vor face

resimţite în cultura europeană de mai târziu. Dar aceasta nu se va petrece într-un mod exclusiv independent, ci prin

filtrul creştinismului.

Creştinismul apare de la început ca duşman al Imperiului. El se arată a înţelege cultura lumii greco-romane,

dispreţuind-o. Pentru el, scopul istoriei părea împlinit cu venirea lui Hristos, a Cărui doctrină îi era suficientă pentru

toate nevoile sufleteşti.96 Cu toate acestea, constituţia intelectuală, spirituală, formată de Antichitate, a contribuit la

primirea creştinismului ca religie salvatoare de vreme ce oratoria, filozofia şi alte discipline apărute în spaţiul estic

predicau şi cereau echilibrul ca reuşită a individului pe toate planurile.

Secţiunea 2: Secolul II

La început, secolul al II–lea stă tot sub semnul manifestării Părinţilor Apostolici, personalităţi importante

prin prisma contemporaneităţii cu perioada de formare a Noului Testament.

Fără îndoială, apologetica este caracteristica literară a acestui secol. Ea apare ca o reacţie firească faţă de

atacurile păgânismului. Luând contact cu literatura profană, ea se şi îmbogăţeşte artistic din aceasta, fără a simţi

transformări de învăţătură, de doctrină.

Această literatură pune probleme noi şi aduce forme noi de exprimare.

Din această perioadă se păstrează cele mai multe apocrife (cu referire la Noul Testament,

prelucrate, completate), greu de apreciat de cercetători.

Nu putem uita activitatea lui Quadratus, a lui Aristide, Meliton de Sardes († 195), Taţian

Asirianul (125? – nu se cunoaşte anul morţii), el înfiinţând şi o şcoală la Roma, dar în special cea

a Sfântului Iustin Martirul şi Filozoful (114 – 165).

Fără îndoială, dincolo de declinul Antichităţii deja sesizat de izvoarele profane, această

perioadă devine treptat creatoare de cultură, în timp ce oamenii Bisericii vor fi de asemenea creatori de cultură. Mai

mult, sub universalitatea Bisericii întâlnim reunite şi unificate diversele tipuri culturale pe care Răsăritul le-a cunoscut

la începutul erei creştine.

Ponderea culturii greceşti în teologie va fi considerabilă încă de la început. De la Sfântul Justin Martirul şi

Filozoful şi până la clasicii veacului de aur, filozofia elină va fi privită ca pregătitoare şi necesară teologiei.97 Avem

de-a face cu o valorificare a concepţiilor antice în ierarhizarea valorilor creştine.

A doua jumătate a acestui veac aduce în prim plan şcoala alexandrină, care a format oameni de mare

importanţă pentru cultura şi istoria omenirii. Alexandria avea cea mai renumită universitate a lumii vechi, dotată cu

două mari biblioteci şi cu o organizare ştiinţifică lăudabilă. În acest spaţiu prielnic studiului şi performanţelor

scriitoriceşti apar lucrări deosebite, prin eforturile depuse de Clement Alexandrinul (150 – 216), (a se observa

prioritatea egiptenilor în domeniul geometriei şi a asirienilor în astronomie), de Dionisie al Alexandriei († 265) sau de

Origen (182 – 251).

Putem spune că Răsăritul este spaţiul întâlnirii mai multor tipuri de elemente culturale, fapt ce mai

amortizează loviturile datorate declinului culturii antice.

96 Prof. Dr. Teodor M. Popescu, Biserica şi cultura, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1996, p. 20.97 Pr. Prof. Dr. Constantin Duţu, Întâlnirea predicii creştine cu retorica greco-romană, în „Studii Teologice”, XLIII (1991), nr. 2, p. 134.

Sfântului IustinMartirul şi Filozoful

(114 – 165)

Secţiunea 3: Secolul III

Cel de-al treilea veac va avea în prim plan manifestarea şcolii alexandrine prin Clement Alexandrinul,

Origen, Dionisie al Alexandriei şi prin lucrări ce au apărut pe seama comentariilor la Sfânta Scriptură. De fapt,

“meritul de a face din teologie o ştiinţă, aparţine sec. al III-lea”98. Este perioada care avea să anunţe marea explozie

scriitoricească din secolul al IV–lea.

Răsăritul îşi păstrează şi în această perioadă creativitatea în domeniul filozofic, prin ceea ce avea să

influenţeze major gândirea europeană de mai târziu; ne referim la apariţia, în secolul al III-lea, a neoplatonismului.

Plotin (205 – 270), deşi s-a considerat un simplu comentator al lui Platon, a depăşit cu mult sarcina pe care

şi-a atribuit-o. Sistemul neoplatonic a adus o noutate fundamentală - misticismul apofatic, devenit miezul acestei

tradiţii filozofice, una din cele mai influente în Antichitate, cu repercusiuni asupra creştinismului, atât în Orient cât şi

în Occident. Calea propusă de neoplatonism este o cale a negaţiei. Cunoaştem implicaţiile neoplatonismului ca o

adevărată stare culturală în care se integrează şi anumiţi reprezentanţi ai Bisericii, începând cu Origen şi terminând

mai târziu cu Evagrie Ponticul (346 – 399) şi Dionisie Areopagitul.

Finalul acestei perioade va fi cel mai prosper în dezbatere, dată fiind încărcătura culturală şi importanţa

evenimentelor petrecute în anii celui de-al treilea secol.

Va fi evidenţiat acest fenomen numit Bizanţ şi aportul său la manifestarea interculturalităţii.

Este secolul în care literatura creştină este ridicată la rangul de literatură clasică, reprezentanţii ei trecând

“făclia literaturii universale din mâinile păgânismului epuizat în acelea ale creştinismului tânăr şi viguros“99. La

această realizare s-a ajuns şi datorită altor aspecte foarte importante: libertatea acordată tuturor cultelor din Imperiu,

decadenţa păgânismului, unitatea generală creştină favorizată de unitatea Imperiului, pacea relativă, lupta cu ereziile,

sistematizarea doctrinei, dezvoltarea cultului şi a locaşurilor de cult, societatea cultivată a timpului, dezvoltarea

monahismului, vasta cultură, erudiţia scriitorilor din această perioadă etc. “Meritul de a face din teologie o ştiinţă,

aparţine secolului al III-lea.”100

Acum Alexandria poseda ca şi Atena catedre profesorale consacrate fiecăreia dintre marile şcoli filozofice;

cel puţin, constatăm că prin anul 279, un savant creştin, Anatolios, viitorul episcop din Laodiceia, a fost chemat să

preia succesiunea regulată la catedra de filozofie aristotelică.101

Şcoala din Alexandria evidenţia acordul dintre adevărurile biblice şi cele ale filozofiei greceşti (mai ales

platonismul), încercând să răspundă atacurilor care vizau creştinismul.102 Prin reprezentantul ei de seamă, Origen, se

insista asupra metodei alegorice de interpretare a Bibliei, ceea ce atrăgea mediile filozofice. La polul opus, şcoala din

Antiohia respingea metoda alexandrină, accentuând aspectul istoric al Revelaţiei biblice.103 Discuţiile, contradicţiile

dintre cele două şcoli au fost prolifice. Datorită acestora au apărut lucrările Sfântului Grigorie Taumaturgul (205 –

265) şi ale lui Metodiu de Olimp († 313).

Un alt aspect important care culminează în secolul al III-lea este acela al martirajului, pe care îl privim ca pe

o sursă de cultură, date fiind repercusiunile asupra vieţii sociale din perioada de început a erei creştine, mai precis a

noului model impus, modelul Christic, la care se adaugă aportul literar – istoriile, poveştile, legendele.

98 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Sfânta Mănăstire Dervent, 2000, p. 30. 99 Ibidem, p. 86. 100 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Sfânta Mănăstire Dervent, 2000, p. 30. 101 Henri-Irénée Marrou, Istoria educaţiei în Antichitate. Lumea greacă, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1997, p. 300. 102 Jean Baubérot, Biblia şi creştinismul, apud Jean Delumeau, Religiile lumii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 69. 103 Ibidem, p. 70.

Secţiunea 4: Secolul IV

Oricum am vrea să privim atmosfera veacului al patrulea, nu putem ignora faptul că civilizaţia şi cultura au

păstrat ca nucleu manifestarea accentuată a creştinismului care şi-a însuşit rapid beneficiile libertăţii câştigate prin

martiraj.

Născut în Palestina elenistică, creştinismul s-a dezvoltat, şi-a căpătat forma proprie în sânul civilizaţiei

greco-romane, de la care a primit o amprentă de neşters: nu se poate uita că Evangheliile, la început, au fost redactate

repede şi în greacă. Acest lucru reprezintă un fapt cultural esenţial, la fel cum pentru budism este acela de a fi apărut

în India, sau pentru Islam, formularea în arabă a Coranului.104

Este important să înţelegem de ce creştinismul mediteranean s-a împăcat atât de bine, în Antichitate, cu

şcoala păgână. Am putea observa că, mai presus de orice, creştinismul este o religie care reglementează raporturile ce

trebuie stabilite între om si Divinitate, şi nu o modalitate de organizare a vieţii terestre. Pactul dintre creştini şi şcolile

greceşti sau latine constituie un remarcabil exemplu al unei osmoze.

Încercarea de a vorbi despre cultură în Biserică nu a fost scutită de critici, uneori dure. S-a reproşat uneori

Bisericii că ar fi distrus, pe lângă structurile anterioare, şi imensa cultură antică, pe care a înlocuit-o. Biserica, înainte

de a reprezenta un succes pe scena istoriei Antichităţii, ar fi distrus mai întâi imensa moştenire a acesteia, toate

valorile pe care ea ar fi trebuit să le ofere viitorului. Creştinismul apare pe plan cultural în această situaţie ca fiind mai

degrabă o adevărată catastrofă. Este adevărat că literatura profană este refuzată de majoritatea autorilor creştini.

Motivul îl constituia faptul că aceasta era impregnată de mitologie, considerată ca imorală. Totuşi, atât Sfântul Vasile

cel Mare (330 – 379) cât şi Sfântul Grigore de Nazianz (328 – 389) considerau că literatura profană poate fi folosită în

educarea tinerilor. Sfântul Grigore de Nazianz afirma că o bună cunoaştere a literaturii greceşti poate contribui la

întărirea credinţei. În acelaşi timp, Sfinţii Părinţi s-au interesat foarte puţin de crearea unor şcoli creştine în care să se

aplice programul lor cultural şi pedagogic.

Nu este mai puţin adevărat că în scrierile Sfinţilor Părinţi se poate observa cu uşurinţă influenţa retoricii, a

dialecticii şi a legilor stilistice proprii culturii păgâne. Totuşi, în aceste scheme formale, autorii creştini au introdus un

conţinut de o superioritate indiscutabilă: noul ideal prezent în scrierile lor - noua orientare a vieţii ca şi noua

semnificaţie a naturii umane, prospeţimea şi forţa de convingere a argumentării.

Într-o atmosferă benefică manifestării creştinismului, genurile şi disciplinele teologice se diversifică.

Apologetica nu mai putea juca un rol activ, în schimb dogmatica, exegeza biblică, istoria Bisericii, teologia practică,

epistolografia, poezia, sunt în continuă afirmare.

Volumul scrierilor cu fond creştin literar-teologic este uriaş. Există două direcţii concretizate în şcolile

alexandrină şi antiohiană. Aceste două centre vor dezvolta cultura teologică, folosind metode antinomice. Cea dintâi

prelungeşte şi aplică integrator spiritul curentului neoplatonic. Alegoria şi simbolul vor fi aplicate categoriilor

teologice şi culturale. În opoziţie cu aceasta întâlnim spiritul realist-raţionalist al antiohienilor, care premerg viitoarele

dezvoltări teologice din Occident.

Rămânând tot în cadrul cultural al timpului, trebuie să ne referim la impactul creştinismului asupra vieţii

sociale. Din punct de vedere social, într-adevăr, avem de-a face cu o adevărată revoluţie, şi aceasta în primul rând pe

planul mentalităţilor. Teatrul grec, jocurile sportive, luptele cu gladiatori, vor lăsa treptat loc sărbătorilor creştine.

Biserica va dezvolta o amplă operă socială. Astfel, „caritatea a fost prima formă de activitate social-culturală a

creştinismului. Iubirea creştină a adus schimbări binefăcătoare în concepţia despre căsătorie şi familie, despre sclavie,

drepturi publice şi individuale, şi a adus totodată măsuri de asistenţă socială şi opere de binefacere, care au contribuit

104 Henri-Irénée Marrou, Istoria educaţiei în Antichitate. Lumea latină, vol. II, Editura Meridiane, Bucureşti 1997, p. 136.

simţitor la uşurarea mizeriilor de tot felul”105. Încreştinarea sărbătorilor păgâne, a mentalităţilor şi structurilor sociale

ale Antichităţii confirmă impunerea unui nou sistem de valori superioare. Creştinismul s-a impus prin urmare nu

numai elenismului, ci şi rămăşiţelor106 latinităţii, transmutate acum în Răsărit.

Sub acoperirea unicului Imperiu de la acea vreme, întâlnirea cu popoarele barbare impunea, în plus, un

schimb cultural. Idealul creştin va unifica diversele tipuri de culturi ale sfârşitului de Antichitate. Creştinismul se va

identifica cu Imperiul, dar va dezvolta şi o amplă activitate culturală, atât în Orient, cât şi la întâlnirea cu popoarele

nordice, cum a fost cazul goţilor. „Misionarii ridicau pretutindeni mănăstiri, iar mănăstirile deveneau ceea ce am spus

despre ele: şcoli, ateliere, aziluri, centre de cultură şi de umanitate, într-o lume care nu cunoştea încă binefacerile

ei.”107 Barbarii luau contact nu numai cu creştinismul, ci cu întreaga cultură şi civilizaţie greco-romană cu care acesta

devenise sinonim.

Pe de altă parte, simbolurile vieţii culturale eline se mai păstrează. În secolul al IV-lea, Alexandria este o

mare cetate universitară, care, în special pentru medicină, atrage de foarte departe studenţii. Pare să se manifeste o

tendinţă a învăţământului superior spre concentrare. Cel puţin un anumit număr de centre de studii apar atunci pe

primul plan: Alexandria, Berytos (pentru dreptul roman), Antiohia, Constantinopol şi, bineînţeles, ca întotdeauna

Atena. Se pronunţa adesea în legătură cu ele cuvântul de „universităţi”, şi nu este chiar anacronic. Marele aflux de

studenţi, veniţi uneori din provincii îndepărtate, creează acolo o atmosferă caracteristică de cartier latin: peste tot

numai tineret, uneori turbulent şi nedisciplinat.

În plin secol IV, creştinismul răsăritean va da naştere unui frumos ideal religios, concretizat în monahism.

Centrat pe refuzul şi „părăsirea” lumii, monahismul ne apare la început ca total anticultural. Nu arareori monahii au

devenit instrumente ale puterii îndreptate împotriva a tot ce însemna manifestare „păgână”, mai ales culturală. Însă

drumul monahismului avea să fie unul providenţial, care se va îndrepta inclusiv către spaţiul occidental. Astfel, la

sfârşitul secolului al IV-lea, Sfântul Ioan Casian (360 – 435), fiu al spaţiului dobrogean, format în tezaurul cultural

constantinopolitan sub atenţia marelui orator creştin al secolului al IV-lea, Sfântul Ioan Gură de Aur (344 – 407), va

transmite Occidentului idealul vieţii monastice. Stabilindu-se în regiunea Marsiliei, va fi primul dintre părinţii

monahismului occidental; mai apoi, călugărul scit Dionisie Exiguul (470 – 545) va duce cu sine la Roma o însemnată

moştenire culturală, rămânând cunoscut posterităţii drept părintele dreptului canonic occidental.

Pentru o imagine completă a ceea ce însemna peisajul cultural al secolului în discuţie, nu putem neglija latura

păgână care se manifestă încă, prin reprezentanţi ca împăratul Iulian Apostatul, care, dorind să se opună

creştinismului, evidenţia valoarea elenismului: “omul bine dotat, care a primit educaţia clasică, devine capabil de

orice gen de acţiune deosebită. El poate la fel de bine să facă ştiinţa să progreseze, să devină şef politic, om de arme,

explorator, erou; el este ca un dar al zeilor printre oameni...”108.

Şcoala secolului al IV-lea rămâne o instituţie strâns legată, prin tradiţie, de păgânism. Fiii familiilor creştine

mergeau în continuare la şcolile păgâne; abia depăşit abecedarul, listele cu nume de zei erau cele pe care copilul

învăţa să le citească, iar tinerii frecventau academiile în care majoritatea profesorilor erau păgâni. Creştinii nu

îndrăzneau să-i interzică copilului accesul la şcoala păgână, chiar dacă îşi vedeau ameninţată credinţa.109 Biserica, în

ansamblul ei, crede că educaţia creştină primită în familie este suficientă pentru a-i proteja pe copii şi tineri de erorile

păgâne.110 105 Prof. Dr. Teodor M. Popescu, Biserica şi cultura, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1996, pp. 38-39. 106 “Grecii nu s-au interesat prea mult de latini. Sub imperiu, doar sistemul de învăţământ juridic necesar funcţionarilor i-a putut atrage pe greci către studierea latinei.” Henri Irénée Marrou, Sfântul Augustin şi sfârşitul culturii antice, Bucureşti, Humanitas 1977, p. 48, conform notei 55. 107 Ibidem, p. 41.108 Ibidem, p. 348. 109 Henri-Irénée Marrou, Istoria educaţiei în Antichitate. Lumea latină, vol. II, Editura Meridiane, Bucureşti 1997, p. 141.110 Emil Dumea, Istoria Bisericii, http://www.irc.tuiasi.ro/resurse/iu_I_XIII_p4.htm

Capitolul V: Cultură şi interculturalitate în accepţiunea secolelor I-IV d. Hr.

Secţiunea 1: Cultură şi interculturalitate - concepte

A defini cultura înseamnă a defini însăşi condiţia umană în unitatea şi varietatea ei. Prin cultură, omul îşi

depăşeşte mediul şi dă sens vieţii sale prin accentul pus pe spirit, pe ideea de creaţie şi de progres. Conceptul de

cultură, pentru a fi bine cuprins, pretinde o abordare interdisciplinară, capabilă să descifreze implicaţiile socio-umane.

Noţiunea în sine îndeamnă la un timp de meditaţie, de descoperire a adevăratelor sale implicaţii, drept pentru care

termenul are valoare prin sine însuşi şi oferă valoare prin sfera obiceiurilor, tradiţiilor, credinţelor, năzuinţelor,

atitudinilor unei societăţi. Cultura înseamnă un complex infinit de adevăruri, un mănunchi de simţiri perene ce pot

oricând avea valoare de model. Cultura poate fi sufletul unei persoane sau identitatea unui grup, la fel de bine cum

poate fi izvorul unor fundamente universal valabile. Ea ne ajută să redescoperim ceea ce am pierdut, să intrăm în

legătură cu divinitatea.

În raport cu personalitatea umană, cultura reprezintă tot ceea ce omul a dobândit în calitatea lui de membru al

unui grup social, un sistem de idei, de modele comportamentale şi de reacţii caracteristice pentru modul de viaţă al

unei societăţi. Ea defineşte astfel sintetic modul uman de existenţă şi este simbolul forţei creatoare a omului;

reprezintă un adevărat sistem de valori.

De obicei, când vorbim de cultură, întreaga noastră imaginaţie se îndreaptă către ceea ce este bun, frumos,

armonios. Cultură sunt însă şi exemplele negative, de multe ori transpuse în diverse opere de artă, lucrări, din aceeaşi

perspectivă a modelului, dar a modelului ce nu trebuie urmat de această dată, a exemplului care denunţă cu tărie cele

întâmplate. Cultura dă astfel sens istoriei şi vieţii, devine calea care învaţă şi transmite.

Diversitatea culturală, realitate care ne îngreunează demersul conceptual, presupune şi impune referiri la

confluenţele între culturi. Interculturalitatea caută soluţii care să rezolve întâlnirea între individualităţi.

Interculturalitatea include dialogul, comunicarea, împreună-lucrarea, ce se stabilesc între identităţi mai mult sau mai

puţin apropiate, în dorinţa de a înlătura orice barieră, dacă nu materială, teritorială, cel puţin interioară, spirituală.

Această nouă noţiune sau chiar disciplină - dacă putem să o numim aşa – acţionează în folosul conlucrării între

oameni pe cât de diferiţi, pe atât de apropiaţi şi de motivaţi.

Secţiunea 2: Cultură şi interculturalitate – concluzii, secolele I-IV

Dacă ne gândim la realităţile perioadei analizate, ne dăm cu uşurinţă seama de existenţa unei singure entităţi

politice, care a creat pentru Europa secolelor I-IV, voluntar sau nu, oportunităţi deosebite pentru manifestarea

interculturalităţii.

Dominată politic de lumea romană, Europa începutului de prim mileniu, nu cunoştea delimitări teritoriale. O

separaţie se va impune însă cu timpul, şi aceasta mai ales la nivelul culturii, al mentalităţii. Deşi unite de acelaşi

imperiu etern, cele două lumi delimitate în Est şi Vest îşi vor pregăti cu timpul marea confruntare. Cu toate acestea,

moştenirea culturală va fi una comună întregii Europe, aşa cum cele două culturi se intercondiţionează şi se

construiesc reciproc.

Antinomia culturilor nu face imposibil dialogul, ci, din contră „o cultură nu se poate dezvolta decât prin

dialog cu alte culturi, chiar dacă ele sunt antinomice…”111. Asia-Europa, Orient-Occident, iată dualitatea lumii

creatoare de cultură. Perioada secolelor I-IV va rămâne teatrul marilor confluenţe culturale ale Antichităţii.

111 Gheorghe Ceauşescu, Orient şi Occident în lumea greco-romană, Editura Enciclopedică, Bucureşti 2000, p. 24.

Istoria ne arată că Roma n-a succedat cronologic Greciei,112 ci mai degrabă civilizaţia sa s-a dezvoltat paralel

cu elenismul. Nu trebuie uitat că statul roman, pornit lent de la cucerirea câtorva state vecine, mai mult decât modeste,

a înglobat până la urmă aproape întreaga lume locuită a Antichităţii şi a creat în acest context politic o civilizaţie

materială şi o cultură excepţională.

Roma a excelat prin spirit organizatoric, prin capacitatea sa interculturală, care a reuşit să „împace” într-un

teritoriu care cuprinde aproape întreg spaţiul european, culturile Antichităţii. Spre deosebire de Atena, Roma a ştiut să

grupeze Imperiul în jurul ei. Stabilitatea cuceririlor sale a fost unul dintre aspectele cele mai importante ale istoriei şi

datorită faptului că alcătuia un continent care nu era interesat prea mult de tentaţiile particularismului, a

individualităţilor. Idealul roman a fost dintotdeauna unitatea şi a reuşit să-l atingă prin politica aplicată de-a lungul

Republicii şi a Imperiului.

Roma, spre deosebire de Elada, şi-a creat Imperiul pentru că a ştiut să refuze concomitent monarhia şi tirania.

În acelaşi timp, Roma a coordonat Imperiul printr-un sistem autoritar, care se baza pe orînduirea sclavagistă. De fapt,

“ansamblul structural al civilizaţiei romane a constituit înainte de toate faza finală a orânduirii sclavagiste... El nu este

de conceput fără truda intensă a maselor de sclavi care au creat şi întreţinut civilizaţia romană de-a lungul secolelor.

De aceea trebuie considerată ca inadecvată utilizarea unor termeni ca burghezie, naţiune, capitalism, pentru a putea

defini fenomene ale civilizaţiei antice”113. Imperiul nici nu ar fi avut altfel timp să gestioneze activitatea oamenilor

liberi, democraţia nu avea cum să se nască în vastitatea graniţelor imperiale, pentru simplul fapt că pentru romani

Imperiul, iar nu cetatea, reprezenta sistemul de referinţă. Romanii n-au acceptat niciodată întâietatea oraşului, chiar

dacă s-a sprijinit mult pe beneficiile urbanizării. Romanii au considerat Imperiul ca mediu moral, religios, de

manifestare a individului care nu-şi găsea locul în oraş, unde dimpotrivă se simţea chiar exilat.

Specificul romanităţii presupune însă un alt aspect: spiritul roman, cultivat în spiritul curăţeniei şi al

disciplinei, cel care a respins abstractizările lumii elenistice, remodelând în conformitate cu propriul specific filozofia

primită de la orientali. Polibiu, un tânăr grec, implicat în viaţa tumultuoasă a secolului al II-lea î. d. Hr. şi acuzat de a

fi antiroman, a constatat că “un grec, chiar dacă s-ar fi angajat sub jurământ şi în prezenţa a zece martori, va găsi

totdeauna mijlocul de a reveni asupra promisiunii sale, în vreme ce cuvântul unui roman va fi pentru el o lege

sacră”114.

Mai interesant pentru Antichitate este dinamica culturală a latinităţii, în paralel cu elenismul. Cele două

culturi sunt în mişcare, fără a lua în consideraţie decalajul de timp dintre cele două entităţi culturale, ele se întâlnesc şi

se despart, concurează şi se înving reciproc. Există o permanentă comunicare între cele două culturi şi poate de aici,

modernitatea are de învăţat.

Vorbeam în acest sens, despre specificul cultural al romanităţii; paradoxal, într-un alt timp, ceea ce numim

cu naturaleţe virtute romană nu ar putea fi altceva decât vechea morală a cetăţii antice greceşti dezvoltată sub

influenţele fireşti ale noului teritoriu roman, morală căreia romanii îi rămâneau fideli, educaţi fiind şi de disciplina

conservată în timpul Republicii. Aici, o întrebare se impune: a fost Roma originală? Unii consideră că “mergând

înapoi în timp, dăm până la urmă de problema originilor şi atunci înţelegem lesne că în cazul culturii latine nu e vorba

de o creaţie originală, ci de un simplu împrumut din civilizaţia elenistică”115. Alţii apreciază că “originalitatea culturii

romane constă în eclectism şi într-un fel de liberalism, în disponibilitatea de a accepta şi de a asimila concepţii şi

forme noi, în religie, artă, literatură, filozofie. Viaţa intelectuală şi artistică a romanilor este în mod esenţial de

112 Ibidem, p. 452.113 Pierre Grimal, Civilizaţia romană, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti 1973, p. XIII. 114 Ibidem, p. 90.115

A. Gwynn, Roman Education, from Cicero to Quintilian, Oxford 1926, pp. 11-58, apud Henri-Irénée Marrou, Sfântul Augustin şi sfârşitul culturii antice, Humanitas, Bucureşti 1977, p. 22

provenienţă greacă,…, şi urmează cu toată consideraţia modelele şi tiparele culturii greceşti…. Genul roman a fost

lipsit de curiozitatea intelectuală foarte vie, de orizonturi intelectuale foarte largi, de zboruri foarte libere ale fanteziei

de o sensibilitate artistică deosebită; el a fost totdeauna atent la realitate şi la pragmatism, la soliditate şi la eficienţă…

Romanii au transmis Europei moştenirea civilizaţiei şi culturii Antichităţii, foarte potrivit numită greco-romană”116.

Pe de altă parte, se consideră că Roma a îngăduit elenismului să supravieţuiască atunci când era gata să se scufunde

înecat de valul misticismului oriental; că niciodată Roma nu s-a opus Greciei; formele arhitecturale, relieful decorativ

sau istoric, sculptura monumentală, pictura, au provenit fără îndoială din Orient prin greci, dar publicul roman era

acela care le-a dat un nou avânt. Fără Roma, geniul creator al Eladei ar fi încetat tot atât de brusc cum a apărut, şi n-ar

fi fost decât un miracol fără viitor. Roma s-a arătat a fi un adevărat avanpost al elenismului.

Noi nu putem decât să observăm că aşa zisa lipsă de originalitate a Romei poate să reprezinte un exemplu de

comunicare între culturi, abilitate pe care latinii au demonstrat-o în nenumărate rânduri.

Concluzionând, putem spune că pentru romani, cultură înseamnă în primul rând disciplină; spiritul

romanităţii nu poate disjunge cultura de virtute, pietate, disciplină – elemente prin care romanitatea se distinge şi se

construieşte în acelaşi timp. Mai departe, prin cultură romană înţelegem spaţiul de manifestare al acestui spirit, care

tocmai pentru că era „dedat” pietăţii, onoarei, a reuşit să construiască, sub egida Republicii şi mai apoi a Imperiului,

urbea romană, după modelul Romei. Cultură înseamnă ce se întâmplă în Forum, ce se întâmplă în Colosseum; cultură

înseamnă grija pentru recreere, pentru igienă; cultură înseamnă prin urmare grădinile romane, termele, apeductele,

pieţele, arenele sportive, bibliotecile şi librăriile; cultură înseamnă impunerea standardelor romane de viaţă celor

cuceriţi, atâta timp cât ele se dovedeau superioare. Foarte deschis, latinul era pregătit să accepte misticismul oriental,

reminiscenţe îndepărtate sau aporturi moderne. Toleranţa sa dispărea numai atunci când ordinea, stabilitatea politică şi

socială, respectul, fidelitatea, erau ameninţate. Mereu se găseau compromisuri pentru a nu se primejdui cetatea. Date

fiind aceste realităţi fundamentale de mentalitate, Roma a devenit cu mult înaintea creştinismului un spaţiu al

umanismului.

Cultură înseamnă şi capacitatea de dialog. Roma este o cultură a convorbirilor prin excelenţă; aşa se explică

şi grija pe care romanii o dau legăturilor între graniţele Imperiului, la propriu, prin magistrala reţea de drumuri pe care

a construit-o, şi la figurat prin capacitatea de „întâlnire” cu elenismul. În acest sens, umanismul antic pare a fi o

sinteză între spiritul practic roman încununat de respect, virtute, şi gândirea filosofică elenă, plină de nenumărate

contradicţii ce solicitau gândirea. Cele două civilizaţii şi culturi sunt fără îndoială complementare măcar din punct de

vedere istoric. Dacă elenismul a pus un început indispensabil, latinii au continuat într-un nou teritoriu ceea ce

experimentaseră grecii folosind caracterul, fidelitatea şi virtutea romană. Atunci când elenismul era în declin din

cauza nereuşitei militare, a apărut inspiraţia latină care a ridicat civilizaţia şi cultura prin popularitatea creată în întreg

Imperiul cucerit (este vorba de secolul al III-lea î. d. Hr., de sfârşitul campaniei lui Alexandru Macedon, de faptul că

de aici înainte, romanii continuă visul macedoneanului, sub pecetea latinităţii).

De cealaltă parte a întâlnirii culturale, civilizaţia elenistică pune atâta preţ pe cultură, încât în ochii ei

fericirea supremă nu poate fi concepută altfel decât sub forma vieţii de literat sau artist. Cultură înseamnă pentru

Grecia antică grija pentru frumos, discursul de dragul muzicalităţii cuvintelor, atunci când ele erau puse în slujba

frumosului; iubirea prevala înţelepciunii, cuvântul prevala discursului, la fel cum cetatea prevala imperiului, iar

cetăţeanul - familiei. Elinul era pe de altă parte dornic de o evidenţiere individuală care să-i păstreze numele pentru

posteritate. Această ambiţie a dat lumii sisteme de gândire care s-au transmis până astăzi. Orientul, şi în special

Grecia, a accentuat interesul pentru spirit, pentru misterul uman, iar individualităţile au constituit o politică a

116 Ovidiu Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, volumul 3, Editura Vestala şi Saeculum I.O., Bucureşti 2001, p. 342.

existenţei lor. Prin stoicismul care va cuprinde încetul cu încetul şi Occidentul, acest mod de gândire va influenţa şi

viaţa latină.

Grecia rămâne în memoria culturală a contemporaneităţii nu prin miracolele tehnicii antice, nici prin

specificul şi confortul urbei, ci prin persoane, prin gândiri şi educaţie. “Educaţia elenistică nu este numai o formă

tranzitorie, un moment oarecare într-o evoluţie continuă; este forma, stabilizată în maturitatea sa, după care s-a

desfăşurat tradiţia pedagogică a Antichităţii. Punct culminant al unui efort de creaţie prelungit pe durata a şapte

secole, ea marchează un fel de palier în vârful curbei, un lung palier perpetuat timp de generaţii şi generaţii, în cursul

cărora metodele educaţiei clasice se vor bucura în linişte de o autoritate indiscutabilă. Imperiul ei se întinde în spaţiu,

ca şi în timp; ceea ce numim educaţie romană nu este de fapt decât o extensie în mediul lingvistic al Occidentului latin

sau latinizat, a educaţiei elenistice. Trebuie spus mai mult: semnificaţia sa depăşeşte Antichitatea şi istoria însăşi.

Poate nu s-a subliniat îndeajuns faptul că forma elenistică este cea sub care cultura antică a fost cunoscută, conservată

sau redescoperită, de tradiţia sau de ,,Renaşterile” bizantine sau occidentale. În sfârşit, şi mai ales, ea nu ţine numai de

trecut, ca o măreţie sau forţă dispărută: într-un anume sens, ea nu se mulţumeşte să fi existat, ci rămâne mereu

prezentă, mereu vie în miezul gândirii noastre. Forma ideală, transcendenţa faţă de toate realizările sale empirice,

suport de valori eterne.“117

Grecia rămâne în memoria contemporaneităţii şi prin traiectoria culturală pe care a urmat-o: izvor cultural

pentru latinitate – la originile culturale ale Cetăţii eterne, matcă pentru romanitate, mijloc de transport al acesteia

atunci când Roma îşi transferă atributele de centru al romanităţii în vechiul Byzantion, pentru ca mai apoi să fie

cuprinsă în mrejele creştinismului.

Grecia produce, cu alte cuvinte, o mare sinteză culturală; elenismul este autorul marii osmoze a lumii

creştine.

Din punct de vedere intercultural, ni se pare că Antichitatea în general, iar secolele în discuţie în special sunt

predispuse comunicării. Într-o simbioză cât se poate de interesantă, cultura greacă este itinerantă, în timp ce latinitatea

se face cunoscută prin cuceriri – profesorii greci circulă din oraş în oraş, în timp ce armatele romane ajung până în

cele mai îndepărtate colţuri ale Europei; armura se întâlneşte paradoxal cu discursul paşnic, realizând comunicarea

interculturală, schimbând idei, întrecându-se în viziuni.

Ce înseamnă interculturalitate pentru secolele în dicuţie? Înseamnă în primul rând o deschidere către dialog,

către împărtăşirea de idei, cunoştinţe, astfel încât la sfârşitul comunicării, cel mai bun să câştige. Am dori să

subliniem noţiunea de dialog, care presupune împărtăşirea cuvântului, în sensul că nici latinitatea şi nici cultura

greacă nu se foloseau de un discurs violent, rivalizând cu monologul. Vrem să spunem că în timp ce latinitatea venera

respectul, virtutea, lumea greacă avea experienţa simpozionului, ambele culturi fiind capabile să asculte, ascultarea

fiind privilegiul unei comunicări reuşite. Astfel, spre exemplu, un mijloc de comunicare interculturală îl reprezintă

modelul. Lumea greco-romană este o lume care nu ducea lipsă de modele, fie ele aparţinătoare Greciei antice,

elenismului sau romanităţii, modelele erau în permanenţă sisteme de referinţă pentru cei ce se doreau în fruntea unei

comunităţi. Modelele circulau prin urmare între cele două culturi, prin intermediul isoriografiei, spre exemplu.

Întâlnirea lui Heliodorus cu Caracalla, în jurul anului 213, este grăitoare în acest sens: Heliodorus, poreclit şi Arabul,

datorită orginilor sale, îl întâlneşte pe împăratul roman de origine siriană, şi ţine un discurs, în detaliu, pe o temă din

istoria Greciei clasice118.

117 Ibidem, p. 341.118 Fergus Millar, în lucrarea sa Rome, the Greek World and the East accentuează rolul istoriografiei în dialogul între latinitate şi cultura greacă, în fapt modelele lumii greceşti clasice sunt indispensabile formării conducătorilor romani; atât Traian cât şi Caracalla, spre exemplu, erau fascinaţi de personalitatea lui Alexandru cel Mare, aşa explicându-se inclusiv politica lor atentă vis-a-vis de graniţele de est ale imperiului. Fergus Millar, Rome, the Greek World and the East, The University of North Carolina Press, 2004, pp. 267-268

Mai departe, modelele erau promovate şi prin intermediul retoricii. Retorica, de altfel, este un element

intercultural care joacă un rol colosal în discursul lumii greco-romane, ea dând dimensiunea deschiderii către

comunicare. Utilizată de bogaţi şi de săraci deopotrivă, retorica este vehiculul intercultural al secolelor în discuţie.

Astfel, la începutul Imperiului, studiul retoricii constituia încununarea normală a educaţiei tânărului roman şi începea

în jurul vârstei de 15 ani. La sfârşitul secolului al IV-lea, cultura unui intelectual latin era “o cultură esenţialmente

literară, întemeiată pe gramatică şi pe retorică, şi care năzuia spre realizarea tipului ideal de orator…; ea se potriveşte

nu doar culturii lui Augustin şi a contemporanilor săi ci şi mai vârstnicilor Sfânt Ambrozie, Lactanţiu”119.

Discursurile-tip erau nu numai pronunţate în faţa auditoriului, ci şi redactate, pentru ca elevii să le poată studia cu

atenţie. Aceştia erau apoi invitaţi să le imite în compoziţiile lor şi, astfel, îşi începeau ucenicia în materie de creaţie

oratorică.

Retorica era prin urmare un garant al drepturilor culturale pentru societatea secolelor de la începutul erei

noastre, constituind nu numai un exerciţiu oratoric, ci şi un mijloc de promovare a modelelor, prin discursurile tip

despre care amintem anterior, deci un mijloc prin care se făcea educaţie, sau mai bine spus prin care se asigura dreptul

la educaţie şi totodată o formă de liberă participare la viaţa culturală.

Mijloace interculturale sunt şi limbile latină şi greacă, ele vehiculând cultura între cele două lumi şi mai

departe contemporaneităţii, care şi prin beneficiile culturale ale lumii greco-romane a reuşit să transforme ulterior

Europa într-o idee, depăşind coordonatele de spaţiu şi timp. Aşa cum arătam la pagina 17, iudaismul se înscrie şi el

între mijloacele de interculturalitate promovate în primele secole creştine, după distrugerea Templului şi în contextul

răspândirii comunităţilor de evrei în toată Europa. Roma, în acelaşi timp, este şi ea un model de interculturalitate, prin

modelul pe care îl impune oraşelor lumii greco-romane şi, mai mult, prin spiritul pe care îl crează, devenind Cetatea

Eternă.

Exemplele noastre nu se opresc aici, concluziile sunt foarte uşor de tras: secolele primare ale erei creştine

abundă în mijloace interculturale. Latinitatea şi cultura greacă se întrepătrund; sunt în permanent dialog, sunt în

continuă legătură; alcătuiesc o singură entitate fără a-şi anihila identitatea: lumea greco-romană.

Concluzionând, perioada secolelor I-IV se caracterizează printr-o imensă „răscruce culturală”, spaţiul

european modelându-se între două mari paradigme culturale – cea latină şi cea greacă, unite pentru aproape un

mileniu de religia creştină. Asistăm la o confruntare între culturi, necesară pentru ca fiecare dintre entităţi să se

definească pe sine şi să îşi identifice valorile. Putem spune că fenomenul de fuziune şi de condiţionare reciprocă

petrecut în perioada tratată, nu este altceva decât o evoluţie benefică, o optimizare a dialogului intercultural, care se

concretizează în promovarea valorilor superioare prin ele însele.

Secolele I-IV aduc în prim plan o nouă realitate culturală: creştinismul primează atât romanităţii cât şi

elenismului. O nouă formă de spiritualitate, un nou sens al istoriei. Entuziasmul botezului creştin devine un act firesc

de inculturaţie, iar creştinismul, un model optim de comunicare culturală, el fiind atât cauza cât şi scopul, atât metoda

cât şi mijlocul dialogului. Sfânta Scriptură s-a arătat a fi un adevărat focar în promovarea interculturalităţii, lucru

demonstrat atât de bine de provocările cărora le-a dat curs de-a lungul anilor, atât în Apus cât şi în Răsărit. Ea a dat

curs dezvoltării artei, literaturii, muzicii, urmând un nou itinerariu, unul Christic. Cel mai bun exemplu concret de

succes al dialogului intercultural, pe noul itinerariu, îl reprezintă primele două sinoade ecumenice prin care adevărul

de credinţă devine universal, prin care religia se transformă într-un canal unic de comunicare a valorilor vechi sau noi,

locale sau imperiale, antice sau nou apărute – creştine.

119 Henri Irénée Marrou, Sfântul Augustin şi sfârşitul culturii antice, Bucureşti, Humanitas, 1977, p. 20.

Capitolul VI: Bizanţul, o nouă provocare, un exemplu de interculturalitate

Bizanţul a aparţinut fără îndoială grecilor, dar istoria l-a făcut să fie valorificat la început de lumea romană.

“Bizanţ este un nume pe care bizantinii nu l-au cunoscut niciodată. Ei se numeau romani şi erau foarte mândri de

aceasta. Împăraţii din Constantinopol nu s-au considerat niciodată împăraţi ai unui teritoriu, ci ca împăraţi ai lumii

întregi.”120

„Bizanţ” - termenul a însemnat pentru anticii târzii numai un nume, acela al cetăţii de odinioară. Bizanţul

numeşte nu o împărăţie grecească sau orientală, ci în concepţia sa fundamentală: Împărăţia romană, „Basileia ton

Romaion” („βασιλεία των Ρωμαίων”)121.

Bizanţul pentru noi însă “e o concepţie ce poate primi toate naţiile: e ideea romană, biserică ortodoxă, cultură

clasică grecească, şi pe lângă toate acestea el prezintă posibilitatea de conlucrare a tuturor raselor”122.

Având început în secolul al IV-lea, toată epoca bizantină nu e decât o epocă de influenţe reciproce. N-a

existat unul din statele acestea care să nu aibă un impact asupra celorlalte, şi n-a existat naţiune care să nu dea

elemente de gândire celorlalte. Trăsătura esenţială a vieţii şi civilizaţiei bizantine este puterea de asimilare şi sinteză

prin care a grupat, a amestecat şi a contopit atâtea civilizaţii, până atunci diferite şi chiar duşmane.

Marea forţă a Bizanţului a fost puterea de sincretism. Ideea bizantină este o sinteză originală, complexă şi

permanent deschisă tuturor elementelor ce ar fi putut veni de oriunde. După căderea Romei, imperiul s-a concentrat în

persoana împăratului din Constantinopol.

„Istoria Imperiului bizantin nu înseamnă decât o formă romană cu însufleţire creştină, cu influenţe venite din

Orient şi în măsură mai mică din Elada de odinioară.”123 Ţinând cont de acest aspect, Iorga s-a opus permanent celor

care voiau să facă din Bizanţ o simplă monarhie orientală, un stat tampon între barbaria asiatică şi un Occident de sine

stătător.

“Imperiul rămânea ceea ce fusese dintotdeauna: o aglomeraţie de popoare conduse potrivit cu legile romane

şi urmărind un ideal politic ce se formase la Roma.”124

Iorga a definit constant Bizanţul ca o sinteză a patru elemente esenţiale: elementul roman, elementul elenist,

elementul ortodox şi cel oriental sau, cum zice el: „Roma politică, elenism cultural, ortodoxie religioasă, dar şi o

continuare tenace a unui orientalism, a unui asiatism pe care unii au vrut să-l împingă până la îndepărtata Chină... “125.

Roma s-a evidenţiat în sinteza bizantină prin politică. În acea perioadă „statul era un grup internaţional prins

în platoşa Romei, cu o însufleţire venită din mai multe izvoare şi care nu avea nimic naţional”126. Ideea romană îşi

120 Ce e Bizanţul, p. 16, apud Nicolae Iorga, Sinteze bizantine, Editura Minerva, Bucureşti 1972, p. XXV.121 Idem, p. 15, apud Nicolae Iorga, Sinteze bizantine, Editura Minerva, Bucureşti 1972, p. XXV.122 Vederi din Grecia de azi şi cinci conferinţe despre viaţa grecească actuală, Bucureşti 1931, p. 127, apud Nicolae Iorga, Sinteze bizantine, Editura Minerva, Bucureşti 1972, p. XXI. 123 Nicolae Iorga, La vie de province dans l’Empire byzantine, vol. II, p. 147, apud Nicolae Iorga, Sinteze bizantine, Editura Minerva, Bucureşti 1972, p. XXIV.124 Idem, Histoire de la vie byzantine, vol. I, p. 238, apud Nicolae Iorga, Sinteze bizantine, Editura Minerva, Bucureşti 1972, p. XXV.125 Ibidem.126 Nicolae Iorga, Bazele populare ale oricărei mişcări din Balcani, Bucureşti, 1939, p. 19, apud Nicolae Iorga, Sinteze bizantine, Editura Minerva, Bucureşti 1972, p. XXV.

face loc în sânul marii provocări numite Bizanţ, prin puterea practică a dreptului; o moştenire culturală de care

beneficiază şi contemporaneitatea, darul făcut de Roma civilizaţiei lumii. El nu este un capitol al Bizanţului, ci esenţa

însăşi a societăţii acesteia, elementul prin care ea trăieşte şi se modelează.127

La rândul ei, ortodoxia, ca doctrină religioasă ce a marcat începutul de mileniu, a dat imperiului puternicul

element de legătură. Nicolae Iorga a atras atenţia în ceea ce priveşte locul central, hotărâtor, pe care-l ocupă ortodoxia

în formarea sintezei bizantine şi în susţinerea ei de-a lungul veacurilor, dar nu ca religie, ci ca ideologie de stat,

folosindu-se de religie. E adevărat că lecturile recomandate de Biserică nu s-au impus imediat la curţile împăraţilor,

iar învăţământul nu a devenit imediat creştin. Abia în vremea lui Iustinian (secolul al VI-lea) putem vorbi de acest

lucru şi de întărirea ortodoxiei din toate punctele de vedere. Secolele I-IV au avut marele rol al constituirii Bisericii ca

o mare forţă spirituală ce putea influenţa dezvoltarea vieţii în Imperiu. Aceasta a adus în scurt timp “instaurarea

Bisericii şi a ortodoxiei în centrul vieţii bizantine pe care Constantin o voia la început pur romană, adică aproape

păgână”128. Într-un mod mai mult decât curios, legile romane formate într-un cadru păgân se văd cuprinse de puterea

creştinismului.

Toate aceste realităţi l-au făcut pe Nicolae Iorga să proclame existenţa unui Bizanţ înaintea Bizanţului.129

Mutarea capitalei a însemnat de fapt acceptarea influenţelor care urmau să vină din mediul grecesc. Acest

lucru a fost suficient pentru a arăta în ce măsură legăturile cu trecutul sunt de acum rupte. E posibil ca alegerea să se fi

făcut şi din raţiuni strategice: oraşul era mai aproape de punctele nevralgice ale Imperiului, la jumătatea drumului

dintre frontul danubian şi cel sirian; şi locul unde s-a format şi de unde s-a răspândit gândirea creştină.

Constantin cel Mare a vrut să facă oraşul său asemenea Romei de odinioară. Datorită năvălirilor slavilor,

incursiunilor avarilor, datorită înstrăinării unor părţi din imperiu în mâna unor apuseni, “Bizanţul a fost întors cu faţa

către Asia”130. Niciodată Constantin n-a reuşit să creeze un oraş latin. El a putut transporta monumente, dar nu a putut

transmuta spiritul latin integral.

Ceea ce este interesant vizavi de manifestarea elementelor culturale şi civilizaţionale îl constituie faptul că

întemeierea noii Rome urmărea întărirea elementului roman într-un spaţiu care aparţinea în totalitate Orientului,

Eladei. S-a crezut că puterea concepţiilor romane va triumfa în orice spaţiu şi sub toate aspectele. Însă, rezultatul a

fost cu totul altul: “în faţa imperiului roman exista realitatea inevitabilă mereu înaintând, a elenismului”131. Şcolile de

filozofie şi teologie, negustorii sirieni şi egipteni care vorbeau greaca şi împânzeau imperiul până în Occident, grecii

care pătrund tot mai mult în funcţii datorită influenţei Bisericii, acestea şi cele adiacente lor facilitează infiltrarea în

structura romană iniţială. E adevărat că la început greaca s-a vorbit ca limbă vulgară, în special şi datorită faptului că

la Constatinopol lumea nu înţelegea latina, însă acest fapt nu înlătură realitatea manifestării elementelor elene. În

urma acestui proces început în secolul al IV-lea, dar prefigurat cu mult mai devreme, va avea loc instaurarea sintezei

bizantine, a acelui amalgam grec-latin care va evidenţia puterea elementului grec, într-un stat roman.

Elenismul va fi dublat de hieratismul Orientului care schimbă atât înfăţişarea puterii cât şi atitudinea omului

simplu faţă de aceasta. Ceea ce contează de acum încolo e Casa lui Dumnezeu şi Casa împăratului, accentuându-se tot

mai mult elementele de mister. Bizanţul care, fără a ignora elementele occidentale, va constitui „locul central în

dezvoltarea istoriei europene, soarta lumii hotărându-se în acest răsărit”132. După primele patru secole ale erei creştine,

începe perioada în care Occidentul va gravita în jurul Bizanţului, stat puternic, neatins de invaziile barbare, model şi

legitimitate pentru o lungă perioadă de timp. 127 Idem, Sinteze bizantine, Editura Minerva, Bucureşti 1972, p. 38. 128 Ibidem, p. XXVII.129 Nicolae Iorga, Sinteze bizantine, Editura Minerva, Bucureşti 1972, p. XXVII. 130 Ibidem, p. 22. 131 Ibidem, p XXVIII.132 Ibidem, p. XXXIII.

Imperiul bizantin nu este un stat în înţelesul celui de astăzi. Ca şi Imperiul roman, el “este ceva care se poate

întinde în mod nedefinit; el îşi atribuie dreptul de a creşte atâta cât poate să o facă civilizaţia pe care o reprezintă”133.

De la apariţia sa, imperiul a avut pe toată întinderea sa mai multe rase ce au colaborat la viaţa lui politică şi

intelectuală, exceptând rasa armeană care nu accepta Bizanţul şi care şi-a creat un stil distinct.134 Ne dăm cu uşurinţă

seama că schimburile culturale nu erau frânate, iar interculturalitatea se afla la ea acasă.

Marea forţă a Bizanţului constă în puterea sa de asimilare, de a reduce orice influenţă şi de a absorbi tot ceea

ce formează esenţa complexităţii bizantine. El a exclus până la sfârşit şi până la transmisiunile sale moderne tot ceea

ce are vreo tangenţă cu naţionalitatea.135 Iată încă un aspect în plus care demonstrează încurajarea voită sau nevoită a

schimburilor interculturale. Marea forţă a Bizanţului, înăuntru ca şi în afară, vine din acea capacitate de a fi fost în

permanenţă un bloc.

Implicaţiile bizantine pe întreg teritoriul Europei actuale, sunt susţinute de urmele136 păstrate până astăzi în

Sicilia, Veneţia, Catalonia, Marea Britanie, Franţa etc.

Prin urmare, Bizanţul, cu tot ceea ce reprezenta, nu ca dominaţie a unei dinastii, ci ca un complex de

instituţii, ca sistem politic, ca formaţiune religioasă, ca tip de civilizaţie cuprinzând moştenirea intelectuală elenică,

dreptul roman, religia ortodoxă, cu tot ceea ce aceasta crea în materie de artă, nu a dispărut. “El aparţine simultan

tuturor civilizaţiilor asiatice, întregii cugetări orientale, întregului aport creştin, întregii discipline romane.”137

133 Ibidem, p. 88.134 Ibidem, p. 93.135 Ibidem, p. 106.136 Ibidem, pp. 116 – 119.137 Ibidem, p. 166.

Bibliografie

Articole:

Duţu, Pr. Prof. Dr. Constantin, Întâlnirea predicii creştine cu retorica greco-romană, în „Studii Teologice”, XLIII

(1991), Nr. 2, p. 134.

Bibliografie generală:

Bodogae, Pr. Prof. Dr. Teodor, Şesan, Pr. Prof. Dr. Milan, Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Istoria bisericească

universală, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1987.

Ceauşescu, Gheorghe, Orient şi Occident în lumea greco-romană, Editura Enciclopedică, Bucureşti 2000.

Coman, Pr. Prof. Dr. Ioan, Patrologie, Sfânta Mânăstire Dervent, 2000.

Baslez, Marie-François;Benoit, André; François Brossier, Originile creştinismului, Polirom, Iaşi 2002, traducere

de Gabriela Ciubuc.

Delumeau, Jean, Religiile lumii, Editura Humanitas, Bucureşti 1993.

Drîmba, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 3, Editura Vestala şi Saeculum I.O., Bucureşti 2001

Flacelère, Robert, Istoria literară a Greciei antice, Editura Univers, Bucureşti 1970.

Grimal, Pierre, Civilizaţia romană, vol. I, II, Editura Minerva, Bucureşti 1973.

Iorga, Nicolae, Sinteze bizantine, Editura Minerva, Bucureşti 1972.

Marrou, Henri-Irénée, Istoria educaţiei în Antichitate. Lumea greacă, vol. I, II, Editura Meridiane, Bucureşti 1997.

Sfântul Augustin şi sfârşitul culturii antice, Bucureşti, Humanitas, 1977.

Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi 1996.

Popescu, Prof. Dr. Teodor M., Biserica şi cultura, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, Bucureşti 1996.

Ranovici, A. B., Elenismul şi rolul său istoric, Editura de stat pentru literatură ştiinţifică, Bucureşti 1953.

Adrese web:

Dumea, Emil, Istoria Bisericii, http://www.irc.tuiasi.ro/resurse/iu_I_XIII_p4.htm.