CURS 1

Banii publici sunt acele bunuri care apartin statului. Banii publici apartin statului sau unitatilor administrativ-teritoriale. Statul roman recunoaste principiul autonomiei locale. La nivelul deciziei exista o delimitare clara intre decizia care se ia pe tot teritoriul tarii, de organele centrale si cea care se ia la nivelul fiecarei unitati administrativ-teritoriale. La fiecare dintre aceste nivele locale, comunitatea isi alege organele deliberative si executive. Unitatile administrativ-teritoriale nu sunt subordonate statului.

Banii publici ii recunoastem dupa patrimoniul in care se afla sau dupa regulile care insotesc utilizarea lor. Un prim criteriu pentru recunoasterea banilor publici, cel principal – patrimoniul in care se afla; banii publici sunt cei care apartin unei persoane de drept public, adica unei persoane juridice de drept public sau a unei subdiviziuni administrativ-teritoriale care nu au personalitate juridica, dar sunt titulare ale unui patrimoniu (sectoarele muncipiului Bucuresti).

Persoanele juridice de drept public sunt cele determinate ca atare prin lege. 1. Statul 2. Unitatile administrativ-teritoriale3. Institutiile publice – acele institutii infiintate printr-un act normativ, fie de stat, fie la nivel local,

pentru a indeplini o functie fie a statului, fie a autoritatilor locale.Ele au un patrimoniu in care se regasesc bani. Acesti bani sunt banii publici.

Cel de-al doilea criteriu extrage punctele comune din anumite situatii in care banii sunt publici, desi sunt folositi de o persoana privata, de drept privat. Este vorba de situatia in care banii provin dintr-un patrimoniu public, au fost bani publici si au fost incredintati cu un anumit scop, iar legea impune un mecanism de verificare a scopului respectiv. De exemplu, fondurile europene. Statul roman primeste de la UE niste bani pentru a-i folosi in anumite sectoare cu anumite destinatii. Statul nu ii cheltuieste in mod direct, ci ii da mai departe unor persoane private. Daca nu se respecta destinatia, persoana respectiva va trebui sa restituie acei bani. Sau avem situatia subventiilor in care statul aloca sume de bani dar cu o destinatie precisa. Banii intra in patrimoniul privat, dar privatul nu ii cheltuie nestingherit.

Exista o a treia ipoteza, cea in care statul din motive de eficienta, in anumite cazuri, statul incredinteaza sume de bani unei persoane private pentru a-i administra intr-un anumit scop, scop care ar fi atins mai bine de acea persoana privata decat de stat. Este vorba de garantiile publice administrate de persoane private. Cu alte cuvinte, statul decide si are un program de garantii publice. Statul garanteaza obligatiile unui privat. Una dintre metodele prin care se sprijina unele categorii de persoane sunt garantiile publice. Persoana privata se imprumuta de la o banca, de obicei, iar banca ii cere garantii. Daca statul considera ca sprijinirea acestei persoane ar fi profitabila pentru stat, garanteaza. Un exemplu in acest sens este „Prima casa”.

Exista niste societati comerciale care pot purta denumiri diverse, regii autonome, societati nationale (atunci cand nu exista o piata de monopol), companii nationale (pe o piata de monopol). Statul modern a ales dupa al doilea razboi mondial sa se implice in economie, sa isi creeze mari intreprinderi. Statele au companii aeriene, de pilda. Statul infiinteaza o societate comerciala, care seamana ca si forma cu un actor privat, dar decizia apartine actionarului majoritar, adica statul. Acestea sunt persoane de drept privat! Li se aplica legea societatilor comerciale. Cu toate acestea, ultima decizie apartine statului ca persoana juridica de drept public. Trebuie precizat ca si unitatile administrativ-teritoriale pot infiinta conform Legii 215/2001 societati comerciale si se aplica aceleasi reguli de mai sus. Orice datorii neplatite ale acestor societati comerciale vor fi incluse in calculul deficitului public. Deficitul este suma cu care statul este pe minus la sfarsitul unui an bugetar. Cu alte cuvine a cheltuit mai mult decat a avut la dispozitie.

Sfera banilor publici tinde sa se extinda. Deocamdata ea este limitata la cele 3 categorii de persoane precizate mai sus, dar cel putin din perspectiv UE, sfera banilor publici trebuie extinsa.

Cum face statul rost de bani? Exista 2 mari categorii de surse ale banilor publici. Vorbim pe de-o parte de veniturile ordinare ale statului, veniturile obisnuite, cele pe care statul le va accesa in primul rand si numai atunci cand veniturile ordinare nu sunt suficiente, statul va recurge la veniturile extraordinare. Veniturile ordinare sunt

de 2 mari feluri: venituri fiscale si nefiscale. Diferenta dintre ele este foarte mare. Veniturile fiscale sunt acele obligatii de plata pe care statul le impune in mod unilateral, prin lege. Statul si numai el are puterea ca prin lege (+OG) sa oblige oamenii sa ii dea bani. Acestea sunt impozitele, taxele si contributiile. Veniturile nefiscale sunt cele pe care statul le obtine asemanator cu persoanele private: din exploatarea bunurilor pe care le are in proprietate, din sanctiuni, amenzi.

Veniturile extraordinare provin din imprumuturi, vanzari de bunuri din rezerva statului (aur, titluri de valoare) si tipareste bani (relansare cantitativa). De ce nu poate tipari bani? Cu cat sunt mai multi bani, cu atat le scade valoarea (inflatie). Al doilea motiv este ca in cadrul UE statutul Bancii Centrale Europene si Tratatul privind functionarea interzice emisiunea monetara ca sursa de acoperire a deficitului bugetar.

Seminar

Importanta banilor publici – provenienta si scopul.

Banii publici provin din:1. Taxe, impozite, contributii. Dreptul statul de a impune – obligatii:

Regim juridic special (legea finantelor publice) Verificare +publicitate Sanctionarea celor care nu au respectat regimul juridic

2. Contracte – exploatarea bunurilor statului + servicii – au acelasi regim juridic ca cel mai sus precizat pentru ca banii provin la origine tot de la cetateni (ex: casa pe care statul o concesioneaza a fost initial a unui cetatean).

Nu pot fi folositi banii publici pentru un interes privat. Astfel se pun 3 intrebari:a) Cum se apreciaza existenta interesului public?b) Cine ia decizia?c) Aceasta decizie poate fi cenzurata?

Daca ne aflam la nivel local, vorbim de interes public local.

Curtea de Conturi e ultima care va verifica, insa nu poate cenzura. Daca de pilda Consiliu Local considera interesul ca fiind unul public, iar Curtea de Conturi nu este de acord, Consiliu Local se poate intoarce impotriva deciziei CC la instanta de contencios administrativ. In aceasta situatie, instanta va trebui sa evalueze fara sa se substituie insa CC sau Consiliului Local. Insa ea va aprecia daca interesul a fost sau nu legitim.

O persoana fizica vatamata va putea contesta DOAR legalitatea actului organului deliberativ (in cazul nostru CL), nu si oportunitatea.

CURS 2

Dreptul financiar public si in general tot ce tine de finantele publice are 2 componente:1. Componenta tehnica – regulile care se aplica banilor publici si cum se contureaza aceste reguli. Aceste

reguli tehnice au intotdeauna in spate:2. Componenta politica. Exista o decizie care intotdeauna trebuie sa raspunda la intrebarea avem niste bani,

cum ii folosim? Pentru ce anume? Prioritatea data unui domeniu, o decizie sunt esentialmente politice. Decizia folosirii banilor este politica.

S-a incercat o limitare a arbitrariului prin reguli tehnice de-a lungul timpului. Lucru acesta nu va fi niciodata

deplin. Intotdeauna sumele pe care statul le va avea la dispozitie vor fi obiectul unei decizii politice care va fi limitata de tehnicile constitutionale si de tehnicile dreptului financiar public.

Exemplu: o sursa importanta de bani, desi nu ar trebui sa fie asa, pt bugetele locale (banii aflati la dispozitia unitatilor administrativ-teritoriale) o reprezinta alocatiile de la bugetul de stat. Statul strange bani, iar unitatile administrativ-teritoriale au prin lege dreptul sa stranga alti bani (impozite si taxe locale). In mod normal legea ar trebui sa permita si permite teoretic bugetelor locale ca din aceste surse sa stranga suficienti bani pt a-si indeplini functiile. Realitatea insa ne arata ca in ciuda acestor surse foarte multe unitati administrativ-teritoriale in realitate nu au bani pentru ca sursele raman ipotetice. O sursa o reprezinta impozitele pe imobile. Sursele desi exista teoretic genereaza putini bani in realitate. Unitatile admin- teritoriale se duc si cer bani guvernului. Pana in momentul 2006 legea prevedea doar aceasta posibilitate, ca bugetul de stat prin decizie a guvernului sa aloce bani bugetelor locale. Rezultatul era un arbitrariu complet. Unitatea prin alesul local se ducea si cerea bani. Problema era cui ii cerea. Daca ii cerea cuiva din acelasi partid politic era foarte probabil ca cererea lui sa fie ascultata. Daca nu, nu. La momentul aderarii la UE s-a pus problema armonizarii legislatiei financiare. Prima armonizata a fost legea finantelor publice locale care a stabilit niste formule de calcul a sumelor care urmeaza sa fie alocate de la bugetul de stat catre bugetele locale, formule care tin seama de PIB in judetul respectiv, de numarul de locuitori etc. Astfel incat teoretic acea formula trebuie respectata. Posibilitatea alocarii arbitrare nu a disparut insa. Dar totusi campul de aplicare s-a ingustat.

De cati bani are nevoie statul? Exista aici mai multe raspunsuri posibile. Statul poate sa aiba nevoie strict de banii necesari pentru a-si indeplini functiile. Cu alte cuvinte daca mergem pe ideea ca principala sursa a banilor publici sunt taxele si impozitele adica acele obligatii pe care statul le impune unilateral cetatenilor, cat poate sa ceara statul? Poate sa le ia jumatate din venituri sau este de ajuns sa le ia 10% spre exemplu? Este legitim un stat care spune ca celor care au putin le iau 10% iar celor care au mult le iau 80%?

In functie de suma de care statul are nevoie va veni si raspunsul legat de sursele din care statul strange acesti bani. Raspunsul la intrebare depinde de ce are de gand statul sa faca in continuare cu acesti bani. Daca statul isi propune sa faca multe lucruri, va avea nevoie de multi bani. Daca statul se va limita sa faca strictul necesar, se va multumi cu mai putini bani.

Strict istoric, doctrina distinge intre: statul care are nevoie de bani putini si in aceasta categorie intra statele de pana la primul razboi mondial -

state caracterizate prin finante publice clasice. Se multumeau sa indeplineasca doar functiile minimale: protejarea vietii si a proprietatii cetatenilor ei => statul jandarm. Ele existau la un nivel minim, iar institutiile erau centrate pe asigurarea ordinii publice, asigurarea justitiei si cele spuse mai sus. Cea mai mare pondere o aveau cheltuielile militare.

Statele moderne care s-au nascut dupa primul razboi mondial au inceput sa cheltuiasca din ce in ce mai mult. Ca un raspuns la criza financiara din 29-33, solutia care au descoperit-o mai intai statele americane si apoi cele europene, au fost investitiile publice. Fata de efectele dramatice ale acelei crize, statele au gasit o solutie si anume un program masiv de investitii publice in care statul s-a transformat in angajator. Statul a spus folosim banii pe care ii avem pentru a construi tot felul de lucruri si angajam oameni pentru a construi aceste lucruri. Acest program masiv a fost metoda de a iesi din criza. Teoreticianul care a dat un impuls acestui gen de masuri a fost John Keynes.

O a doua modalitate prin care statul s-a implicat a fost implicarea sa in protectia sociala, in asigurarile sociale si in asigurarile de sanatate. Pana la momentul de dupa primul razboi mondial cu cateva exceptii foarte izolate, statele nu se implicau in sustinerea cetatenilor care din diverse motive nu mai puteau munci. Statul nu se implica in asistenta medicala, exceptand situatiile de razboi. Pana la momentul de dupa marea criza faptul ca o persoana nu avea slujba nu era problema statului. Cetateanul care se imbolnavea isi platea singur asistenta medicala.

Statele insa preluand insa niste modele private s-au dezvoltat la nivel national. Statul obliga fiecare cetatean care obtine un venit sa plateasca o contributie din veniturile sale, calculata procentual, la sistemele publice de asigurari sociale si medicale, iar in schimbul acestei contributii fie implineste varsta pentru a nu putea munci, fie sufera un accident care il impiedica sa mai lucreze etc are dreptul sa primeasca o pensie, o suma de bani din partea statului. Statul nu face o donatie cetatenilor sai ci este un drept pe care il dobandeste in schimbul unei

contributii. Statul te obliga sa contribui, dar spre deosebire de impozit, atunci cand platesti contributia pt asigurari de somaj sau pentru pensii sau pentru asigurari de sanatate, esti obligat sa platesti, dar daca vei ajunge sa indeplinesti conditiile, statul fie iti va da pensia respectiva, fie acces gratuit la sistemul medical public.

In aceste conditii, cheltuieile statului au crescut exponential. Efortul de reconstructie a fost suportat de stat dupa razboiul mondial. Statele au cheltuit foarte mult construind diverse bunuri si apoi intretinandu-le. Astfel statul s-a transformat intr-un stat provident, care interveni cheltuind bani. Statul si-a dezvoltat industrii. Totul intemeiat pe teoria interventionista a lui Keynes.

Totul a functionat timp de 30 de ani, pana in 75 cand totul s-a prabusit, la o prima criza serioasa. Statele s-au confruntat cu urmatoarea problema: multiplicarea cheltuielilor publice. Pentru a face fata cheltuielilor din ce in ce mai mari, statele au trecut mai intai la imprumut, apoi s-au apucat sa tipareasca bani, ceea ce a alimentat inflatia. Inflatia a marit preturile, ceea ce a dus la criza de la mijlocul anilor 70.

Schimbarea s-a facut prin imbratisarea teoriilor economice ale economiei de piata – Hey… - care spune ca statul fie se retrage din economie, fie daca ramane in activitatea economica trebuie sa o faca potrivit regulilor aplicate societatilor private. Statul trebuie sa intre in concurenta cu societatile private si daca nu face fata, sa inchida societatile publice. De asemenea, statul cand va cumpara ceva trebuie sa caute pretul cel mai bun. Au aparut reglementari care impun proceduri in urma carora statul sa se asigure ca a gasit cel mai bun pret. Prin regulile acestea statului i se impune un mod de gandire si actiune ca celor din mediul privat.

Logica administrarii private, logica identificarii eficientii maxime in cheltuirea banilor a fost impusa statului printr-o serie de reglementari. Noi am prelut aceste reglementari tarziu la momentul aderarii la UE.

Statul desi confruntat cu o criza economica, care pune sub semnul intrebarii si acest model combinat de dupa razboiul mondial, a cheltuit totusi foarte mult in sistemul social. S-a ajuns in momentul de azi cand statele cheltuiesc mult mai mult decat pot sa obtina ca venituri, nu mai pot sa tipareasca bani. Tehnicile noi si regulile noi consacrate la nivel european impun o intoarcere fortata la statul care cheltuieste pe ce vrea el banii dar in conditii de eficienta si cu conditia limitarii si a deficitului si a datoriei publice. Practica statului i se spune „descurca-te cu conditia sa nu cheltuiesti mai mult decat incasezi” si fara sa te imprumuti. Este cumva o preluare a acestui principiu a echilibrului bugetar, care era valabil in finantele publice clasice.

Statul se intoarce la ideea de echilibru bugetar pe care tratatul fiscal recomanda ca statele sa il includa in constitutie.

Exista constrangeri tehnice ale deciziei politice. Cu toate acestea ea ramane una importanta in stabilirea regimului finantelor publice. Realizarea diverselor elemente care compun dreptul financiar public presupune o multitudine de raporturi juridice.

Avem pe de-o parte raporturile care tin de elaborarea si de incasarea veniturilor, ale caror reguli sunt date de: principiul legalitatii si principiul planificarii. Regulile ne spun ca trebuie sa avem mereu un plan. Bugetul este acest plan. Regulile de elaborare a bugetului toate tintesc la acelasi scop, sa existe o evidenta permanenta. Ceea ce duce la un al treilea principiu. De ce principiul legalitatii se aduna cu principiul planificarii? Pentru a permite controlul, verificarea cheltuirii banilor publici. Ce este esential pentru fiecare operatiune este posibilitatea verificarii. Pentru ca mai devreme sau mai tarziu acest control trebuie facut cu privire la toti banii. Nu ar trebui sa existe posibilitatea ca o persoana sa foloseasca bani publici si sa nu fie supusa unui control.

Planificarea pe baza legii si cu respectarea legii care sa permita apoi verificarea sunt cei 3 piloni de baza ai finantarii publice, pilonii legali, separati de cei politici. Controlul deciziei politice se face intr-un singur fel: prin exercitarea votului. Finantele publice au un pilon juridic si un pilon politic. In cadrul pilonului legal avem legalitatea, planificarea si verificarea. Daca se constata ca s-a incalcat regula de folosire a banilor publici sanctiunea va fi de 3 feluri: patrimoniala (persoana care a utilizat banii publici in mod nelegal va trebui sa restituie acei bani), contraventionala sau dupa caz penala, disciplinara. De regula orice folosire a oricaror bani publici trebuie sa fie verificata. Mecanismele de control ale statului trebuie sa fie unele cu o acoperire foarte vasta.

Raporturile de drept financiar public nu se limiteaza doar la aceasta verificare. Daca ne uitam la sursele de venituri pentru banii publici avem 2 categorii: obligatiile fiscale ale celor care trebuie sa plateasca si contractele incheiate de stat. Pe langa raporturile de drept public, cand statul incheie contracte, acele contracte sunt administrative si nu toate presupun o subordonare. Multe dintre ele sunt supuse reglementarilor dreptului privat.

In ceea ce priveste subiectele raporturilor juridice, in primul rand vorbim despre stat ca persoana juridica, despre persoanele juridice de drept public la nivel central pe de-o parte si la nivel local pe de alta parte. La nivel central: autoritatile publice care de regula sunt acele persoane juridice infiintate printr-un act normativ care dau continut celor 3 puteri: camerele parlamentului, ministerele si guvernul, instantele judecatoresti, administratia prezidentiala. Ele sunt fiecare persoana juridica de drept public, fiecare administrand un buget al sau si banii autoritatilor subordonate. La nivel central mai avem si institutiile publice infiintate prin acte normative: CCR, curtea de conturi, avocatul poporului, CNA etc.

La nivel local: unitatea administrativ-teritoriala si diverse institutii publice locale infiintate de Consiliul Local. Excludem din aceasta categorie intreprinderile publice, societatile comerciale sau regii autonome la care statul sau consiliul local sunt actionari. Ele sunt persoane juridice supuse dreptului privat, desi pot folosi bani publici. Deficitul lor se include in deficitul public.

Cei care folosesc banii publici sunt autoritatile publice, institutiile publice si unitatile administrativ teritoriale. Prin patrimoniul acestor persoane trec banii publici.

Finantarea ne spune de unde vin banii, de la cine primesti bani. Actul normativ prin care este infiintata institutia respectiva va cuprinde intotdeauna daca e persoana juridica sau nu, daca este subordonata sau nu si de unde vin banii pe care ii foloseste aceasta institutie. Exista 3 posibilitati:

- Institutii finantate integral de la bugetul de stat/bugetul local – regula- Institutii finantate integral din venituri proprii - Institutii finantate partial de la buget sau/si partial din venituri proprii.

Forma de finantare nu are legatura cu subordonarea sau autonomia administrativa. Autonomia sau subordonarea administrativa tin de decizie. Cu alte cuvinte o institutie subordonata administrativ poate foarte bine sa fie finantata din venituri proprii. CCR este o institutie autonoma, dar este finantata de la stat. Universitatea Bucuresti este finantata si de la bugetul de stat si din venituri proprii.

Circulatia monetara

Statul in principiu nu impune foarte multe reguli privitoare la banii privati. Totusi exista cateva astfel de reguli. Regulile principale care sunt impuse de stat sunt cele care tin de circulatia monetara. Avem o reglementare veche, o OUG 15/1996, care limiteaza utilizarea monetarului. Pentru stat orice plati care se fac in numerar sunt plati pe care nu le pot controla. Ele pot fi un semn al evaziunii fiscale. La fel statul poate sa aiba suspiciuni legate de operatiuni de spalare de bani pe care astfel le detecteaza mai greu. Alternativa este transferul bancar. Statul pentru a limita folosirea numerarului a impus inca din 1995 niste reguli. Aceste restrictii sunt impuse numai persoanelor juridice. De ce aceasta diferenta? Pentru ca de regula la infiintare in principiu persoana juridica trebuie sa faca dovada unui patrimoniu, care de regula consta intr-o suma de bani. Dovada se face prin depunerea banilor respectivi intr-un cont bancar. Ceea ce automat ne duce la urmatoarea situatie: intotdeauna o persoana juridica va avea cont la banca. Plecand de la aceasta premisa, legiuitorul va fixa un plafon de folosire a numerarului pe zi. Acest plafon nu era valabil decat intre persoane juridice. Existenta plafoanelor intre platile dintre persoane juridice este pana in momentul de fata singura restrictie.

CURS 3

Regulile care insotesc administrarea si cheltuirea banilor publici

Buget – regulile legate de folosirea banilor publici presupun analiza banilor publici. Buget public/ buget privat – diferenta: in cazul banilor privati nu este obligatorie constituirea de buget, in cazul banilor publici exista aceasta obligatie.

Buget – din perspectiva dreptului financiar public exista 2 componente majore:

1. O componenta legata de rolul sau de previziune, de prevedere care vine etimologic exact din ideea de a vedea inainte, de a construi o viziune cu privire la un fenomen inainte ca acesta sa se petreaca. Este mai mult decat un plan. Inseamna ca inainte de a face un plan, iti imaginezi care este situatia, iti descrii situatia asa cum crezi ca se va intampla. In cazul bugetelor publice, aceasta prevedere este obligatorie. In construirea unui buget public se incepe cu cheltuielile. Abia apoi se identifica veniturile necesare acoperirii cheltuielilor. Statul trebuie sa asigure o distributie coordonata. Acesata componenta este valabila si pentru bugetele private si pentru cele publice. Bugetele publice mai au o a doua componenta:

2. Componenta de asigurare – din includerea cheltuielilor in buget autoritatea publica ce este competenta sa decide cu privire la bugetul respectiv autorizeaza autoritatile publica competente sa cheltuiaca acei bani. Cine aproba bugetul nu este si cel care il cheltuieste. Bugetul este documentul prin care sunt stabilite veniturile si cheltuielile. Fara o autorizare puterea executiva nu ar avea nicio atributie legata de efectuarea de cheltuieli. Avem autoritatea legislativa care stabileste limitele bugetului, iar autoritatea executiva incaseaza veniturile si cheltuie banii. In cazul banilor publici trebuie sa existe o prevedere, care aduce si partea de autorizare legata de efectuarea propriu zisa a cheltuielilor.

Banii publici sunt automat inscrisi intr-un buget. Legea 500/2002 si legea finantelor publice locale 273/2006 definesc fondurile publice spunand ca sunt cele alocate din bugetele publice. Ceea ce reprezinta un mod de a defini circular fondurile publice. Nu exista bani care nu se vor inscrie in buget. Banii publici ii identifici plecand de la buget. Daca ei sunt alocati intr-un buget, e cea mai clara dovada ca sunt bani publici. Toti banii publici trebuie sa fie inscrisi intr-un buget public, intr-un plan de venituri si de cheltuieli, plan pe care il facem pentru viitor si care are o aplicare limitata in timp la durata unui an calendaristic.

Toate bugetele publice se intocmesc si se aplica incepand cu 1 ianuarie pana la 31 decembrie. Se intomesc in anul anterior executarii. Componenta de autorizare a bugetului inseamna ca autoritatile executive nu pot sa cheltuiasca decat in scopurile prevazute in buget si numai in limitele prevazute in plan. Nu pot cheltui mai mult si nu pot cheltui pentru alte destinatii. Acest plan insa va fi unul flexibil. El e facut pentru un an calendaristic. Este posibila rectificarea planului dar niciodata in primele 6 luni ale executiei bugetare. Pentru acele situatii exceptionale, solutia va fi alta si anume niste fonduri de rezerva.

Daca nu este posibila aprobarea sa pana la 1 ianuarie, guvernul nu are autorizare sa cheltuiasca. Sa zicem ca pe 1 ianuarie nu cheltuieste nimic. Dar trecand timpul, se va simti nevoia cheltuirii banilor. Avem in conflict 2 principii: principiul autorizarii si principiul continuitatii functionarii statului. Statul si autoritatile locale pastrand dihotomia rezultata din autonomia locala nu au vacanta. Statul este supus acestui ultim principiu. Va fi preferat principiul continuitatii. Daca pana la data de 1 ianuarie nu exista buget aprobat pentru anul calendaristic care incepe va continua sa fie aplicat bugetul anului anterior. Solutia este ultraactivitatea legii bugetare. Prevederile facute pentru anul anterior isi extind aria de aplicare pentru a cuprinde si urmatorul an pana la aprobarea bugetului. Se va prelungi luna cu luna. Abia dupa ce a fost aprobat acest buget, se va incepe sa se aplice.

Bugetul in principiu este un plan si o forma de autorizare administrativa si cele 2 componente sunt aprobate printr-o lege de catre parlament, iar la nivel local, bugetele sunt aprobate prin hotarare a autoritatilor deliberative. In cazul in care nu se aproba acest buget pana la 1 ianuarie va continua sa se aplice bugetul anului precedent, iar daca se va dori modificarea, se va face doar printr-o lege de rectificare. Aceasta lege prin care sunt aprobate bugetele centrale are cateva particularitati:

1. Ceea ce reglementeaza legea bugetara nu sunt situatii generale, ci previziuni bugetare, cheltuieli cu cifre si destinatii.

2. Prin legea bugetara in principiu nu se nasc drepturi in patrimoniul persoanelor fizice sau juridice. Faptul ca s-a autorizat o cheltuiala prin includerea sa in bugetul aprobat nu inseamna ca eu ca persoana pot sa dau guvernul in judecata sa il oblig sa faca cheltuiala respectiva. Acea cheltuiala in limita destinatiei si sumei prevazute va putea fi facuta. Nu se nasc drepturi in favoarea posibililor beneficiari. Aceste drepturi se vor naste prin alte norme.

3. Planul este comparat cu realizarea propriu-zisa, printr-o evaluare in anul urmator. Parlamentul este cel care are ultimul cuvant in elaboararea acestui plan, prin aprobare si autorizare. Evaluarea se intoarce tot la Parlament care va aproba conturile, adica rezultatele executiei bugetare. Cu ocazia evaluarii, Parlamentul va realiza si un control politic.

Cand vorbeam de faptul ca Parlamentul face un plan, ne gandeam ca el are o oarecare putere discretionara in intocmirea acelui plan. In cursul anului 2009 pentru a preintampina efectele pe care criza urma sa le aiba asupra economiei romanesti si asupra statului roman, Romania s-a imprumutat de foarte multi bani de la 2 surse: FMI si Banca Mondiala pe o parte, iar pe de alta de Comisia Europeana. Romania s-a imprumutat din bani publici, ceea ce automat ne face sa ne imaginam un regim mai strict pentru acei bani. Romania s-a imprumutat din toate cele 3 surse, iar acesti bani au fost imprumutati cu niste conditii printre care sunt si acelea de a construi bugetele publice pe baze realiste si potrivit unor reguli. Conditiile s-au regasit intr-o serie de acte normative care au permis Guvernului si statului roman sa respecte aceste reguli. Mecanismul e urmatorul: sunt de acord sa iti imprumut banii daca indeplinesti conditiile.

Constitutia face referire la 3 mari bugete si anume:buget de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat si bugetele unitatilor administrativ-teritoriale. Avem un buget al statului la nivel central si cate un buget la nivelul fiecarei unitati administrativ-teritoriale. La nivel central este nominalizat si acel buget al asigurarilor sociale de stat. Acesta din urma este un buget prin care statul isi asuma o categorie aparte de cheltuieli si anume cheltuielile care tin de asigurarile sociale, adica de acel sistem prin care statul prin lege isi obliga cetatenii sa contribuie la formarea unui fond ce va fi folosit pentru plata unor drepturi banesti catre acei cetateni care datorita varstei sanatatii sau altor circumstante nu mai pot munci.

Statul nu mai ramane indiferent fata de situatile in care individul nu poate munci. Statul isi asuma aceasta problema. Atunci cand o persoana cand este intr-una dintre situatile mentionate mai sus, statul il va ajuta, acoperindu-i cheltuielile. Statul a imaginat acest mecanism: asigurarile sociale. Ii obliga pe cetatenii care obtin venituri sa plateasca o contributie (obligatie fiscala, impusa unilateral prin lege), contributii care vor deveni venituri si vor fi folosite pentru a plati aceste drepturi de asigurari sociale. Principiul dupa care functioneaza acest sistem este principiul contribuitatii.

Se va aproba separat ca previziune si asigurare bugetul asigurarilor sociale de stat. Se va trece la previziuni, la partea de venituri suma totala de contributii estimate a fi incasate (contributii de asigurari sociale: pentru pensii, pentru ajutorul de somaj), iar la partea de cheltuieli – cheltuielile care se prezuma a fi acoperite pentru persoanele care indeplinesc conditiile (pensionarii si somerii). Aceasta nevoie de administrare separata a unui sistem gandit ca un intreg conduce la existenta in statele moderne a cel putin cele 2 bugete la nivel central: bugetul de stat si bugetul asigurarilor.

La bugetul local nu vom gasi cele 2 bugete. La nivel local nu avem decat planul in care sunt evidentiate cheltuielile si veniturile unitatilor administrativ-teritoriale.

Legea reglementeaza mai multe categorii de bugete. Adauga legea la Constitutie sau detaliaza? Se detaliaza bugetele, servind la eficientizare. Atunci cand esti foarte bine organizat si vrei sa fii eficient, e foarte posibil sa ai mai multe evidente care comunica intre ele si iti dau o imagine de ansamblu.

Bugetele la nivel central: Bugetul principal – bugetul de stat. Este planul principal de venituri si cheltuieli. Aici vom regasi toate

veniturile si cheltuielile statului astfel cum sunt ele previzionate. Bugetul asigurarilor sociale de stat Bugetele fondurilor speciale. Aceste fonduri speciale sunt create prin lege si ceea ce au ele specific este

faptul ca sunt planuri de venituri si cheltuieli afectate unei destinatii determinate. Cu alte cuvinte,

Parlamentul prin lege poate sa imagineze destinatii foarte precise carora vrea sa le aloce venituri determinate astfel incat sa tina evidenta veniturilor, cheltuielilor si mai ales a performantei utilizarii acelor venituri. De regula este vorba de destinatii foarte importante a caror evaluare se face separat. Aceste bugete de fonduri speciale infiintate prin legi speciale sunt de regula anexe la bugetul de stat. Ex: fondul special pentru intretinerea drumurilor (taxe pentru intretinerea drumurilor, parte din accize la carburanti, venituri care au legatura cu destinatia), fondul national de sanatate. Daca nu sunt suficienti banii din contributii, se vor acoperi cu bani din bugetul de stat.

Bugetele institutiilor publice -legea 500 enumera mai multe categorii: bugetele institutiilor publice autonome - autonomia este una decizionala in sens administrativ; acele

institutii publice autonome administrativ. Bugetele lor sunt puse separat pentru ca aceasta autonomie decizionala le da si o autonomie decizionala legata de propriul buget. De regula bugetul nu le poate fi impus. Ele isi intocmesc propriul buget, fie il aproba singure, fie il supun aprobarii Parlamentului.

Bugetele institutiilor publice finante integral sau partial din fonduri publice – aceasta categorie de institutii are o trasatura comuna: sunt subordonate ierarhic, nu sunt autonome.

Bugetele institutiilor publice finantate integral din venituri proprii

Aceste categorii acopera toate institutiile publice.

Bugetul trezoriei statului – prin acest plan se plateste datoria publica. Toate platile de datorie publica se fac prin acest buget. Statul pentru a tine o evidenta foarte stricta a platii datoriilor sale, evidentiaza separat acest buget.

Bugetele fondurilor externe rambursabile Bugetele fondurilor externe nerambursabile – cate unul pentru fiecare proiect. De regula si fondurile

nerambursabile vin cu o destinatie precisa. Ba mai mult, Comisia Europeana verifica respectarea acestor destinatii. Daca se constata ca nu a fost respectata, statul roman va fi obligat sa ii dea inapoi.

Toate aceste bugete sunt separate in sensul ca sunt planuri care totusi sunt privite impreuna. De la bugetul principal pleaca fonduri catre oricare dintre celelalte bugete. Invers nu. Intre toate aceste bugete exista un flux permanent in acest sens. La un moment dat ansamblul veniturilor si cheltuielilor statului cu eliminarea transferurilor dintre ele vor reprezenta totalul veniturilor si totalul cheltuielilor statului, imagine ce poarta denumirea de buget general consolidat. Aceasta imagine este una care se realizeaza periodic tocmai pentru ca statul sa aiba o imagine totala a veniturilor si cheltuielilor statului indiferent de planul in care sunt evidentiate.

CURS 4

Bugetelor publice li se adauga si bugetele intreprinderilor publice, acele societati comerciale sau regii autonome la care statul este actionar si la care veniturile nu acopera cel putin 50% din costurile de productie. La nivelul UE din ratiuni statistice, se considera ca intreprinderile la care statul este actionar, intreprinderi publice, care nu reusesc sa isi acopere din venituri macar jumatate din costurile de productie sunt considerate a fi sprijinite de state direct sau indirect din bugetele publice. Prin urmare cheltuielile acestor intreprinderi publice vor fi incluse in bugetul de stat. Este o ilustrare a faptului ca statul atunci cand alege sa pastreze aceste intreprinderi care nu reusesc sa isi acopere costurile practic alege intr-o forma sau alta, indiferent cat de complicat este menicanismul, sa le finanteze pierderile. Chiar daca aceste cheltuieli nu se regasesc ca atare in buget, pentru ca de obicei banii nu se dau direct, UE simplifica lucrurile spunand ca acesti bani sunt o cheltuiala a bugetului de stat si o vom considera ca atare. In momentul in care atunci cand statul realizeaza acea forma consolidata de buget, aduna toate veniturile si cheltuielile statului, va include si cheltuielile acestor intreprinderi publice. Raportul dintre totalul veniturilor si totalul cheltuielilor sa se modifice substantial. Exista o obligatie a Romaniei care vizeaza pastrarea unei anumite relatii intre venituri si cheltuieli. Nerespectarea atrage sanctiuni din partea UE.

Este important de subliniat un aspect legat de temeiul legal. Toate componentele sistemului bugetar la nivel central sunt reglementate de legea 500/2002 mai putin aceasta componenta a intreprinderilor publice, introdusa in legea 69/2010. Aceasta din urma a fost adoptata pentru a indeplini una dintre conditiile unui

imprumut de la FMI. Statul nu a mai putut sa dismuleze aceste cheltuieli cum o facea pana atunci. Statul alege sa le acopere pierderea si sa le mentina in viata. Din momentul 2010 cand isi intocmeste aceasta comparatie, venituri-cheltuieli, trebuie sa includa si bugetele intreprinderilor publice.

La nivel local, avem un sistem de buget. Avem bugetele comune ale orasului sau judetului sau diviziunilor municipiului Bucuresti, dar avem si:

bugetele institutiilor publice finantate integral sau partial din bugetul local (scolile sau institutiile de invatamant preuniversitar)

bugetele fondurilor rambursabile (imprumuturi contractate pentru investitii locale – se tine evidenta separata)

bugetele fondurilor externe nerambursabile (fonduri structurale). Putem sa adaugam aici, potrivit aceleiasi prevederi din legea 69 si bugetele intreprinderilor publice la

care actionar este unitatea administrativ-teritoriala si care la fel nu reusesc sa isi acopere din venituri cel putin 50% din costurile de productie (regii autonome locale, societati comerciale infiintate de Consiliul Local). Cheltuielile lor vor fi introduse in bugetul local.

Toate cele 3 mari categorii de buget BS, BASS si BL sunt structuri bugetare care contin mai multe tipuri de planuri componente. E important faptul ca se realizeaza o reunire a tuturor acestor bugete sub forma unor total al veniturilor si al cheltuielilor cu eliminarea transferurilor dintre bugete si vom avea o imagine a ansamblului veniturilor si cheltuielilor.

Categorii de venituri/cheltuieli.Bugetele care permit organizarea administrarii banilor publici si eficienta cheltuire a banilor publici, au 2 mari componente: venituri si cheltuieli.

Veniturile pot fi clasificate. Am discutat despre veniturile ordinare, pe care le-am opus veniturilor extraordinare. Veniturile ordinare le-am impartit in 2 mari categorii: fiscale si nefiscale. 1.Veniturile fiscale la randul lor sunt de 3 feluri:

Impozite Taxe Contributii

Elementul comun al celor 3 categorii este acela ca obligatiile de plata ale acestor venituri sunt impuse de stat in mod unilateral prin lege in temeiul textului constitutional. Existenta acestei puteri unilaterale de a impune da caracterul fiscal al veniturilor. Ce le deosebeste?

Impozitele sunt acele obligatii de plata stabilite unilateral de stat prin lege fara o contraprestatie imediata. Cu alte cuvinte, cetateanul platitor de impozite nu primeste o contraprestatie imediata, dar stie ca sumele astfel percepute nu pot fi folosite decat pentru scopuri publice, care indirect ii vor folosi. Exista un beneficiu legat de plata impozitelor, dar el nu este direct (mentinerea ordinii publice, apararea nationala, administrarea publica etc.).

Taxele sunt acele plati impuse unilateral de stat prin lege pentru servicii publice prestate de institutii publice, de autoritati publice sau de operatori economici (societati comerciale, regii autonome) carora statul le-a incredintat prestarea unor servicii publice. Taxa este o plata pe care cetateanul o face pentru a i se presta un serviciu public determinat. Exista o contraprestatie. Doctrina subliniaza ca ideea de contraprestatie nu se confunda cu ideea unei echivalente intre prestatii. Nu e obligatoriu ca taxa perceputa pentru un serviciu public sa fie contravaloarea perfecta a valorii acelui serviciu sau sa reflecte valoarea acelui serviciu. E posibil ca pe statul sa il coste mai mult prestarea, dar pentru a face serviciul public accesibil cat mai multor persoane sa perceapa o taxa mai mica sau la fel e posibil ca statul sa perceapa o taxa mai mare pentru un anumit serviciu din motive de politica economica, pentru a descuraja recurgerea la acel tip de serviciu. Nu exista o relatie comerciala, de valoare, de egalitate de valoare intre taxa perceputa pentru serviciu si costurile pe care le are statul.

Prin serviciu public intelegem acele servicii pe care statul prin institutiile sale sau prin operatori economici nu actioneaza intr-o piata concurentiala, ci taxa este stabilita unilateral de stat, nu de piata.

Ideea de taxa ca venit fiscal apare atunci cand serviciul public este fie singurul, fie obligatoriu. Cu alte cuvinte, locuiesti intr-o comunitate locala, exista apa si canalizare. Nu esti obligat sa fii racordat, cu conditia sa faci dovada ca rezolvi problema (ai sursa de apa si propriul tau sistem). Daca hotarasti sa fii racordat, platesti cat ti se cere (pentru ca e monopol). Esti obligat sa ai acte de stare civila. Pentru a le obtine platesti cat ti se cere.

Contributiile sunt acele obligatii de plata impuse prin lege pentru participarea la un sistem de asigurari sociale sau de asigurari de sanatate publica. Statul modern a decis sa isi asume sisteme de asigurari sociale. Sistemele de asigurari sociale raspund la 2 obiective:

asigurarea situatiei in care persoana fizica nu mai poate obtine venituri din munca – statul obliga persoana sa se asigure in sistemul public pentru astfel de eventualitate. Platile private (asigurari private) nu sunt contributii, dar in unele sisteme (inclusiv in Romania) esti obligati sa le platesti.

Asigurarea situatiei in care persoana fizica se imbolnaveste si trebuie sa suporte costurile ridicate de tratamentul medical – statul te obliga sa contribui in Romania doar in sistemul public, dar foarte probabil se va ajunge la dublarea sistemului public de sistem privat.

2. Venituri nefiscale – toate celelalte venituri ale statului, care provin fie din contracte, amenzi, donatii, legate, mostenirile fara stapan. Lor le lipseste acea componenta impusa.

Cheltuielile Banii stransi din toate aceste venituri sunt cheltuiti. Exista 2 mari clasificari.

1. Clasificatia economica – aceea care are drept criteriu scopul economic urmarit de cheltuiala respectiva. Cheltuieli curente/ de functionare – presupun acele cheltuieli necesare pentru functionarea unei institutii

publici, pentru functionarea unui proiect. Legea 273/2006 le detaliaza. Ex: cheltuieli cu personalul, cu utilitatile, cu bunurile, benzina s.a.m.d..

Cheltuielile de capital/ de investitii – acele cheltuieli cu privire la care opereaza subrogatia cu titlul particular. Cu alte cuvinte, cheltuiala respectiva aduce un bun, se construieste ceva, se dobandeste un bun cu valoare semnificativa, cu durata de utilizare in timp mare.

La nivelul bugetelor locale exista o mare impartire a bugetului unitatii administrativ-teritoriale in sectiune de dezvoltare si sectiune de functionare. La bugetul de stat nu avem aceasta impartire (foarte multe state au aceasta impartire in sectiuni).

2. Clasificatia functionala – aceea care are drept criteriu destinatia cheltuielilor: Cheltuieli pentru functionare Cheltuieli pentru cercetare, dezvoltare Cheltuieli militare Cheltuieli pentru investitii

Fiecare dintre aceste domenii presupune cheltuieli de capital si de functionare.

Daca numai statul poate sa ceara bani din taxe, contributii, este evident ca nu numai statul poate sa incheie contracte. Putem vorbi de persoane juridice de drept public care incheind contracte au astfel acces la o categorie de venituri nefiscale. Statul nu are monopolul tuturor veniturilor publice. Il are pe cel al veniturilor fiscale, numai statul poate aplica amenzi, insa institutiile publice pot incheia contracte.

Intrebarea care se naste din aceasta realitate este ai cui vor fi banii incasati prin acele contracte? Sau mai bine zis atunci cand o persoana juridica de drept public incaseaza bani ai cui sunt acei bani? Si raspunsul ni-l da legea finantelor publice care statueaza in art. 75 un principiu foarte important care spune ca orice suma de bani cuvenita statului se face venit la bugetul de stat, daca legea nu prevede altfel. Daca o institutie publica, spre exemplu ANAF, colecteaza impozite, banii sunt ai statului.Statul actioneaza prin instutiti. Institutiile atunci cand incaseaza bani, o fac in numele si pe seama statuluil. Toti banii pe care ii incaseaza orice institutie a statului ar trebui sa mearga la bugetul de stat.

Totusi, tot principiul ne da si exceptia: cand legea prevede altfel. Legea trebuie sa prevada unde se duc banii atunci cand nu se duc la bugetul de stat. La bugetul local lucrurile sunt la fel. Banii care se cuvin bugetului local merg acolo, cu exceptia celor la care legea prevede ca raman la alt buget.

Exceptia consta in situatii in care banii raman la bugetul institutiei care i-a perceput. Statul in loc sa ia acei bani si apoi sa ii dea altii, taie acest circuit si prevede ca banii pot fi pastrati la institutia care i-a perceput. Aceste venituri sunt denumite de doctrina si de unele acte normativ venituri extrabugetare. Din aceasta concluzie se trage concluzia ca nu ar fi in buget sau ca nu ar fi bani publici. Gresit. Veniturile extrabugetare sunt doar acelea care potrivit unei legi nu merg la bugetul de stat sau la bugetul local ci raman ale institutiei care le-a colectat in numele si pe seama statului/unitatii administrativ-teritoriale. Sunt exceptiile la care face referire art. 75 din legea finantelor publice. Sunt bani publici si sunt inclusi in buget!

Atunci cand vorbim de institutii publice finantate din venituri proprii, vorbim de institutii finantate din venituri extrabugetare. (ex: taxele de studii ale Universitatii).

Exemple: Legea permite institutiilor publice sa pastreze banii pe care ii incaseaza din prestarea de servicii potrivit obiectului lor de activitate. O institutie publica are dreptul sa pastreze veniturile provenite din administrarea bunurilor pe care le are in administrarea sa (inchirierea unei sali).

Veniturile extrabugetare nu sunt extraordinare, ci ordinare, sunt nefiscale de regula, provin din contracte, dar exista si situatia in care anumite legi permit retinerea la nivelul institutiilor publice si a unui procent chiar din venitul fiscal (venituri fiscale recuperate prin proceduri de executare silita).

Relatia venituri-cheltuieli

Un indicator al modului in care s-a reusit folosirea banilor publici este compararea veniturilor cu cheltuieli. Primul nivel este compararea valorica. Cum sunt cheltuielile in raport cu veniturile? Teoretic exista 3 raspunsuri:

buget echilibrat – venituri ordinare = cheltuieli; buget excedentar – cheltuieli< venituri ordinare – naste intrebari. Asta inseamna 2 lucruri: statul a

cules mai multi bani de la cetateni de cati avea nevoie si avand la dispozitie aceste sume statul nu a fost capabil sa identifice acele destinatii care ar fi servit interesului public si sa aloce bani. Singura situatie in care excedentul este o situatie de dorit este atunci cand banii excedentari vor fi folositi pentru investitii publice.

Buget deficitar – cheltuieli>venituri ordinare. Statele sunt nevoite sa cheltuiasca mai mult decat veniturile ordinare. Deficit – diferenta negativa dintre cheltuieli si veniturile ordinare. Statul este nevoit sa apeleze la veniturile extraordinare.

Exista 2 modalitati tehnice de calcul al deficitului. Exista urmatoarea situatie in care cand calculez deficitul nu ma raportez la cheltuielile pe care trebuie sa

le fac, ci calculez deficitul numai pe cheltuielile efectiv realizate pe care le raportez la veniturile efectiv incasate. Acest tip cheltuieli efectuate/ venituri incasate = calcul pe baza de numerar sau in sistem cash. Este sistemul folosit de statul roman pana de curand.

Sistemul ESA – European sistem of accounce (sistemul european de contabilitate publica). Pe sistemul ESA faci deficitul cu cheltuieli inscrise in buget si le compari cu veniturile incasate. Atunci cand faci cheltuielile adaugi si acele cheltuieli reprezentate de partea neacoperita de la intreprinderile publice.

Daca legea romana, legea 500/2002 nu enumera printre principiile bugetare principiul echilibrului bugetar, in schimb tratatul de functionare privind functionarea UE prevede acest principiu: obligatia statelor membre de a evita deficitul excesiv. Este o prevedere care a fost introdusa incepand cu anul 1992, Maastricht, cand statele membre au convenit si o limita maxima admisa a deficitului si anume 3% din PIB al fiecarui stat. Un stat membru al UE este dator sa se incadreze in aceasta limita de deficit al bugetelor publice, calculat pe bugetul consolidat.

Pactul de stabilitate si crestere – 1997 (cu modificari) – sanctionarea statului membru care nu se incadreaza in aceasta limita de deficit. Statele membre au facut noi pasi catre aplicarea acestor sanctiuni si catre un mecanism de supraveghere. Avem:

procedura semestrului european (presupune elaborarea unor linii directoare la nivel european pentru constuirea bugetelor publice pe care fiecare stat membru este obligat sa le aplice)- timp de 6 luni se elaboreaza si se aproba la nivelul UE aceste linii directoare urmand ca statelor sa li se lase

urmatoarele 6 luni pentru construirea proiectelor de buget. Un stat care nu le respecta, poate sa fie atentionat si apoi sanctionat.

Adoptarea de catre statele membre mai putin doua(Marea Britanie si Cehia) a tratatului fiscal – martie 2012 – Tratat privind stabilitatea, cooperarea si guvernanta in cadrul uniunii monetare.

Prevede un element extrem de important si anume obligatia statelor membre de a introduce in legislatia nationala cu caracter obligatoriu si permanent, de preferinta la nivel constitutional, regula privind echilibrul bugetar. Romania mergand pe aceasta ratificare a tratatului trebuie sa gaseasca solutii de a introduce acest principiu in legislatia nationala. Prima optiune pe care o sugereaza tratatul este la nivel constitutional, a doua fiind o lege organica ce nu poate fi modificata prin lege ordinara. Toate legile privind finantele publice din Romania sunt legi ordinare. Legea privind responsabilitatea fiscala spune ca nu se poate face rectificare bugetara prin majorarea cheltuielilor de personal. In septembrie 2012 se face rectificare bugetara prin lege. Poate aceasta lege sa majoreze? Fireste. Tocmai asta spune tratatul. Este nevoie de o lege organica.

Tratatul, pe langa acest principiu, vorbeste despre un mecanism de calcul a deficitului anual care sa tina seama si de situatiile exceptionale prin care trece un stat. Tratatul face referire la soldul structural al bugetului public. Unde soldul este diferenta dintre venituri si cheltuieli.Soldul structural inseamna aceasta diferenta raportata la cheltuielile care raman constante in fiecare an. Sunt eliminate masurile exceptionale. De ex: daca intr-un an un stat trece printr-o situatie exceptionala (seceta, ex) si pentru a depasi aceasta situatie face niste cheltueili, cand ii calculezi deficitul scoti aceste masuri. Daca anul trecut s-a descurcat cu un deficit de x%, anul asta a cheltuit mai mult pentru acelasi lucru? Si-a imbunatatit performanta?

CURS 5

Principii

Principiile de construire – set de reguli pentru elaborarea bugetelor publice care apoi vor fi supuse spre aprobare, iar apoi vor ajunge la executare. Ele trebuie respectate in fiecare an atunci cand se intocmeste bugetul. Exista principii comune pentru bugetul de stat, bass si bl.

Principii pur tehnice si comune la nivel central si local: principiul unitatii bugetare, principiul universalitatii bugetare, principiul specializarii, principiul anualitatii, principiul unitatii monetare. Lor le adaugam si principiul publicitatii/transparentei. Ele sunt instrumente care vorbesc de modul de construire a unui buget.

Principiul unitatii – rostul lui este acela de a oferi parlamentului o imagine completa a veniturilor si cheltuielilor publice. Principiul inseamna ca bugetul trebuie sa contina toate veniturile si cheltuielile intr-un singur document, astfel incat evaluarea lui de catre parlament sau consiliile locale sa fie una facuta pe o baza rationala. Principiul are ca scop o data simplitatea si coerenta. Parlamentul, respectiv CL ca autoritati chemate sa aprobe bugetul, trebuie sa aiba in fata un plan simplu in care sa fie veniturile si cheltuielile. Aceasta cerinta de simplitate si coerenta ajunge la un moment dat sa fie pusa la grea incercare de complexitatea sarcinilor statului. Atunci cand statul isi propune sa cheltuiasca din ce in ce mai mult si deci sa incaseze din ce in ce mai multi bani, bugetul e greu sa mai ramana unul singur. Cu toate acestea, principiul ramane. Bugetul asa cum este el intocmit, trebuie sa cuprinda intr-un singur document toate veniturile si cheltuielile statului. Din aceasta perspectiva la Parlament vor ajunge 2 mari documente: BS si BASS, unul pregatit de MFP, celalalt de Ministerul Muncii si Protectiei Sociale. Exista anexe insa. Legea finantelor publice locale interzice crearea de bugete separate de bugetul local. Practic bugetul local trebuie sa se regaseasca intr-un document unic. Ratiunea principala de existenta a acestui principiu este aceea de a oferi celui care aproba bugetul o imagine completa si coerenta a ceea ce trebuie sa dezbata si sa aprobe.

Principiul universalitatii – are aceeasi ratiune. Potrivit acestui principiu toate veniturile si toate cheltuielile statului trebuie cuprinse intr-un singur buget. Diferenta universalitate-unitate: scopul acestui principiu este de a oferi o imagine completa. El stie ca toate veniturile si toate cheltuielile sunt cuprinse in planul pe care il aproba. Ceea ce da insa diferenta intre cele doua principii sunt 2 elemente ale principiului universalitatii:

1. Inexistenta compensarii intre venituri si cheltuieli – exemplu: venituri care vin de la persoana x si cheltuieli pe care le dai tot persoanei x si posibilitatea de a nu trece aceste venituri si cheltuieli. Nu exista!

2. Neafectarea veniturilor bugetare – in principiu, toate veniturile o data intrate in buget se depersonalizeaza, in sensul ca devine lipsita de relevanta sursa acestor venituri cel putin in ceea ce priveste destinatia cheltuielilor. Bugetul nu se construieste stabilind ca vei efectua cheltuieli pentru o anumita destinatie din banii veniti dintr-o anumita sursa. Singurele exceptii de la acest subprincipiu sunt fondurile speciale, care pot fi stabilite numai prin lege. Exceptie la nivel local: constituirea unui fond special care are o sursa proprie de venituri si o destinatie precisa de cheltuieli. Este vorba de acele fonduri speciale pe care CL le pot stabili prin infiintarea unui serviciu finantat din taxele percepute doar de la beneficiarii acelui serviciu (nu trebuie sa intre in sfera fiscalitatii!).

Aceste 2 componente dau de fapt continut principiului universalitatii. In acel unic document se scriu absolut toate veniturile si absolut toate cheltuielile, chiar daca unele dintre ele se pot compensa. Principiul universalitatii nu se confunda cu principiul unitatii.

Principiul anualitatii – presupune ca aceste planuri se intocmesc pentru un an. Bugetul este valabil un an de zile. In mod normal procedura de elaborare a planului de buget si de aprobare a acestui plan se desfasoara in anul anterior executarii sale, ele fiind etape care ar trebui sa se incheie pana la 31 decembrie, astfel incat la 1 ianuarie sa existe buget si sa poata fi folosit pana la sfarsitul anului. Dupa data de 31 decembrie, procesul bugetar nu se incheie. Urmeaza realizarea bilantului, in care se compara rezultatele efective cu planul. Aceasta realizare a bilantului nu este necesar sa dureze un an. Se poate intinde pe mai mult timp.

Premisa aplicarii principiului presupune ca planul este nu numai pregatit, dar si aprobat la 1 ianuarie. Elaborarea este in sarcina unor organe executive, MFP, primaria. Planul pentru a incepe sa fie aplicat trebuie aprobat de autoritatile delibrative, Parlament si CL/CJ. In constitutie nu se merge pe ideea unei sanctiuni la nivel constitutional. Parlamentul care nu aproba bugetul pana la 1 ianuarie nu sufera nicio consecinta. Termenele prevazute de lege devin termene de recomandare. In aceste conditii, totusi la 1 ianuarie desi nu exista un plan croit pentru acel an trebuie sa existe un plan. Solutia constitutionala este continuarea aplicarii bugetului vechi, o ultraactivitate a bugetului anterior, cu niste limite, in sensul ca se va cheltui in fiecare luna care curge din anul nou suma care este mai mica dintre 1/12 din prevederile bugetare pentru anul trecut sau 1/12 din prevederile planului de buget pregatit.

Exemplu: institutie publica fara buget aprobat. Activitatea trebuie sa continue. Continuitatea inseamna ca va putea cheltui fie 1/12 din cheltuielile care au fost aprobate din bugetul anului trecut sau 1/12 din bugetul pregatit pentru anul cel nou, dupa cum suma este mai mica.

Ce se intampla in situatia in care bugetul nu a fost intocmit? Exista raspundere pentru autoritatile executive care trebuiau sa il intocmeasca. Se va folosi bugetul anului anterior.

Principiul publicitatii – instituie obligatii ale autoritatilor care elaboreaza bugetul de a asigura publicitatea si deci transparenta informatiilor cuprinse in buget. La nivel central bugetele sunt facute publice prin publicare in MOf, prin afisare pe site-ul MFP, pe site-ul fiecarei institutii trebuie afisat propriul buget, publicarea rezultatului bilantului in MOf si pe site-urile institutiilor publice. La nivelul bugetelor locale proiectul de buget trebuie afisat la sediul primariei, pe pagina de internet, bugetul aprobat si rezultatul bilantului de-asemenea.

Principiul specializarii – presupune ca atat veniturile cat si cheltuielile sunt inscrise in buget cu precizarea sursei veniturilor (chiar daca ulterior nu mai conteaza) si a destinatiilor cheltuielilor. Destinatia include nu numai clasificatia functionala, destinatia precisa a cheltuielii, cat si clasificatia economica (diferenta dintre cheltuieli de capital si cheltuielile de functionare). Structurarea bugetului conform acestui principiu permite o analiza.

Principiul unitatii monetare – presupune ca toate veniturile si toate cheltuielile se inscriu in buget in moneda nationala, in lei, chiar daca unele dintre cheltuieli sau venituri presupun efectuarea unor incasari/plati in alta moneda decat cea nationala.

Principiul echilibrului bugetar – este exprimat explicit in legea finantelor publice locale, nu si in legea finantelor publice. LFP locale precizeaza ca toate cheltuielile bugetului local trebuie acoperite din veniturile acestui buget. Titlul acestui articol care e oarecum confuz este „principiul echilibrului”. Ideea de principiu al echilibrului capata sens uitandu-ne la alt articol din LFP care spune ca autoritatile locale nu se pot imprumuta decat pentru 2 mari destinatii:

a) Realizarea de investitiib) Rambursarea datoriei publice

Adunate impreuna lucrurile dau acelasi rezulat. Principiul echilibrului nu mai este atat de bine reflectat.Tratat intre statele membre ale UE mai putin doua – obligatia asumata de state de a reglementa cu

caracter obligatoriu si permanent, de preferinta la nivel constitutional, principiul echilibrului bugetar. Principiul nu inseamna o egalitate deplina teoretica intre veniturile ordinare si cheltuieli, ci include un deficit de maxim 3%. Statele incluzand in legislatia lor acest principiu trebuie sa isi asume incadrarea in acest deficit.

Pentru Romania, problema principiului s-a pus acut chiar inainte de ratificarea tratatului. Elementul care a declansat o analiza juridica a acestui principiu a fost incheierea acordului de imprumut cu FMI, Comisia Europeana, Banca Mondiala.

Pachet de masuri legislative luate de statul roman denumite masuri pentru restabilirea echilibrului bugetar. Ideea de echilibru bugetar se regaseste insa in legea prin care statul incearca sa isi reduca cheltuielile. A existat un set de legi, de masuri care in esenta au facut urmatoarele lucruri:

Lege care a desfiintat o serie de institutii ale statului. Desfiintand institutiile ale statului, persoanele au fost concediate.

Lege prin care toate salariile din sectorul public au fost reduse cu un procent. Nu salariile individuale ci cheltuielile de personal din acele institutii, ceea ce insemna ca s-a lasat la nivelul institutiei decizia modului in care sa distribuie aceasta reducere de buget: concediere, reducere a salariilor.

Pachet prin care au fost reduse toate salariile si toate pensiile cu un procent. Esalonarea la plata a unor obligatii ale statului. Statul a decis ca daca ar plati toate acele sume nu s-ar

incadra in tinta de deficit.

Toate au ajuns in fata CCR. Ajunse in fata Curtii, toate sesizarile au fost gandite pe urmatoarea structura de argumentatie juridica: toate sunt atingeri aduse unor drepturi fundamentale, prin urmare ele sunt profund neconstutionale. Apararea guvernului a fost principiul echilibrului bugetar este un principiu fundamental, un stat nu poate cheltui mai mult decat are, veniturile statului nu sunt nelimitate. CCR a solutionat aceasta dilema unitar aproape toate situatiile. Rationamentul Curtii a fost asa: prioritatea apartine drepturilor fundamentale, dar protectia drepturilor fundamnetale cunoaste o limita. Limita este data de art. 53 din Constitutie si care spune ca unui drept sau liberatati fundamentale i se pot aduce limitari prin lege cu respectarea proportionalitatii dintre limitare si cauza in anumite situatii. Prima situatie este siguranta nationala. Curtea spune ca, criza economica, situatia in care un stat este pe cale sa suporte consecintele dramatice ale crizei economice si incearca sa ia masuri impotriva acestor consecinte echivaleaza cu situatia in care siguranta nationala este in pericol. Criza economica este o cauza care poate afecta siguranta nationala. Prin masurile luate, Guvernul si Parlamentul pot proteja siguranta nationala si astfel sa restranga exercitiul unor drepturi.

Principii care sunt specifice doar la nivel local: principiul solidaritatii, principiul proportionalitatii, principiul autonomiei locale.

Principiul solidaritatii – LFP locale descrie acest principiu ca fiind posibilitatea alocarii de fonduri (de cheltuieli) din bugetele locale fie catre alte unitati administrativ-teritoriale, fie catre persoane fizice.

Situatia in care o unitate administrativ-teritoriala poate sa aloce fonduri catre o alta unitate administrativ-teritoriala, in baza unei solidaritati. Este evident ca si de la nivel central pot sa plece bani catre autoritatile locale.

Este evident ca una dintre sursele principale de fonduri o reprezinta alocatiile de la bugetul central. Totusi legea spune ca banii pot circula si intre bugetele locale. Poate sa reprezinte o exceptie de la faptul ca banii publici trebuie sa fie folositi strict in interesul public local. Totusi atunci cand o alta unitate administrativ-teritoriala incearca dificultati financiare majore i se pot transfera bani si dintr-un alt buget local. Este un principiu pe care l-am putea numi invechit, care nu prea functioneaza in cadrele actuale ale autonomiei locale. Acest principiu completeaza principiul autonomiei locale.

Alocarea de fonduri catre persoane fizice – si statul poate da bani persoanelor fizice, conform unor legi. Exista legi care reglementeaza diferite categorii de ajutoare sociale. Anumite categorii de persoane pe care legea le identifica fiind in necesitate, au dreptul sa primeasca bani fie de la stat fie de la bugetele locale, in limitele legii. O serie de legi vorbesc de bani care se dau partial de la bugetul central partial de la bugetul local. Acest principiu al solidaritatii este in afara acestor legi. Ceea ce spune el este ca CL poate sa decida el ca decizie care nu intra in cadrele reglementate de lege, ajutoare suplimentare pentru alte persoane pentru alte categorii de persoane aflate in dificultate decat cele despre care vorbesc acele legi.

Principiul proportionalitatii – e prevazut de LFP locale si spune ca fiecare autoritate locala ar trebui sa aiba la dispozitie fonduri publice proportionale cu sarcinile pe care trebuie sa le indeplineasca. Singurul sau efect concret il putem descoperi in aceea ca printre criteriile de alocare a fondurile de la bugetul central la bugetele locale se regaseste numarul populatiei unei unitati administrativ-teritoriale. Cu cat are mai multi oameni unitatea administrativ-teritoriala, automat si sarcinile unitatii sunt mai mari.

Principiul autonomiei locale – consacra faptul ca autonomia administrativa este dublata de o autonomie financiara in sensul ca in principiu deciziile luate la nivel local se iau de catre CL. Exista insa decizii cu privire la care se manifesta un soi de tutela administrativa. Deciziile in materie de datorie locala trebuie aprobate la nivel central.

Principiul bunei gestiuni financiare – nu este inca implementat in Romania. Presupune ca fondurile publice sa fie folosite in mod economic, cu alte cuvinte sa se urmareasca atingerea rezultatelor cu costurile cele mai mici, sa fie folosite in mod eficient, sa fie alocate resurse pentru acele scopuri care corespund interesului public si alocarea sa fie una care sa permita atingerea scopurilor si sa fie folosite cu eficacitate. Cheltuielile facute trebuie sa conduca la realizarea efectului urmarit. Elemente ale acestui principiu sunt cuprinse in legea responsabilitatii financiare.

CURS 6

Ordonatorii de credite bugetare

Denumirea vine din aceea ca persoana este cea care decide si aproba utilizarea fondurilor publice (ordona in legatura cu fondurile publice), unde creditele bugetare sunt o notiune specifica dreptului financiar public, reprezentand alocatiile sau limitele de cheltuieli pentru fiecare destinatie. Aceste limite de cheltuieli poarta denumirea de credite bugetare.

De fapt ceea ce face bugetul pe langa faptul ca stabileste un plan, este faptul ca stabileste niste sume pe anumite categorii de cheltuieli, niste limite in care cineva este autorizat sa cheltuiasca bani. Daca creditul bugetar al unei institutii pentru cheltuieli de personal este X inseamna ca ordonatorul de credite al acelei institutii nu poate cheltui mai mult de X. Depasirea acestei limite de cheltuieli este infractiune.

Ordonatorii de credite bugetare sunt conducatorii institutiilor publice cu personalitate juridica. Legea finantelor publice nu defineste notiunea, ci spune doar cine sunt ordonatorii de credite bugetare. Definitia se afla intr-o alta ordonanta, care prevede cu caracter de principiu ca au calitatea de ordonatori de credite bugetare persoanele care sunt conducatorii institutiilor publice cu personalitate juridica. Orice institutie publica avand personalitate juridica are un conducator. Acelei persoane legea ii da calitatea de ordonator. Acest conducator este

cel care va decide cu privire la cheltuirea banilor publici care sunt administrati de persoana juridica respectiva, in limitele stabilite prin bugetul acelei institutii publice.

Ordonanta privind controlul financiar extinde de fapt atributiile ordonatorului. El nu numai ca decide cu privire la utilizarea fondurilor, ci si cu privire la bunurile care se afla in proprietatea/administrarea institutiei publice.

Legile finantelor publice se multumesc sa arate cine sunt. Vorbim de ordonatori de credite la nivel de stat si la nivelul asigurarilor de stat, dupa cum vorbim de ordonatori de credite bugetare la nivel local.La nivelul bugetului de stat si bugetul asigurarilor ordonatorii sunt:

1. Ministri2. Conducatorii organelor de specialitate ale administratiei publice centrale3. Conducatorii institutiilor publice autonome4. Orice conducator al unei persoane juridice de drept public.

Anumite acte normative se indeparteaza de la principiul din ordonanta privind controlul financiar si incredinteaza calitatea de ordonator de credite unei anumite persoane din institutie, alta decat conducatorul. Este vorba in special de camerele parlamentului, unde calitatea de ordonator o are secretarul general in ambele situatii. La nivelul guvernului, ordonatorul de credite este secretarul general al guvernului. La nivelul bugetului local ordonatorii sunt:

1. Primarii2. Presedintii CJ

Acolo unde exista persoane juridice de drept public, conducatorul acelor institutii va fi ordonator de credite.

Legea insa contine si o procedura de delegare a acestei atributii. Si legea finantelor publice si legea finantelor publice locale prevad ca orice ordonator de credite are dreptul de a delega aceste atributii. Delegarea trebuie sa se faca pe un termen determinat si sa prevada conditiile si limitele delegarii. Realitatea institutionala ne arata ca de regula delegarea nu este exceptia. In practica foarte putini dintre cei care potrivit legii sunt ordonatori si-au si pastrat aceasta calitate, nedelgand-o. De ce sa o delege? Exista o raspundere pentru administrarea fondurilor. Din pacate, in foarte multe situatii, primul act pe care il semneaza o persoana imediat dupa numirea sa in functia de conducator, este actul de delegare. Delegarea se face unei persoane cu o anumita competenta. Calitatea de conducator presupune si o parghie importanta, de a decide cu privire la bani. Cel care decide trebuie sa isi asume si raspunderea. Or din pacate cel putin la nivel central, de foarte multe ori, se deleaga aceasta calitate de ordonator. Legea vorbeste doar despre o perioada determinata a delegarii si despre conditiile delegarii. Nu prevede nicaieri si ce calitati trebuie sa aiba persoana careia i se delega aceste atributii. Calitatea de ordonator de credite bugetare, care decide cu privire la utilizarea banilor publici incredintati unei persoane juridice de drept public este fie conducatorul acestei persoane, fie alta persoana numita de lege, fie alta persoana careia i s-au delegat atributiile ordonatorului de credite.

Ordonatorii de credite sunt de 3 categorii:1. Ordonatori principiali2. Ordonatori secundari3. Ordonatori tertiari.

Criteriul este cel al subordonarii ierarhice. Ordonatorii principiali sunt conducatorii acelor institutii publice care nu sunt subordonate administrativ niciunei alte institutii publice. Ordonatorii secundari de credite sunt acei conducatori ai institutiilor publice subordonate unei institutii condusa de un ordonator principal si care la randul lor au in subordine alte institutii publice cu personalitate juridica. Ordonatorul tertiar este conducatorul persoanei juridice subordonate dar care nu mai are in subordine o alta persoana juridica.

Ministrul educatiei este ordonator principal. Rectorul universitatii din Bucuresti este ordonator tertiar. Un ordonator tertiar poate fi subordonat direct unui ordonator principal.

Inspectorul sef este ordonator secundar. Directorii institutiilor sunt ordonatori tertiari.

CCR are un conducator care este ordonator principal.Nu mai are pe nimeni in subordine. Curtea de conturi are un presedinte care este ordonator principal.

Ordonatorii decid cu privire la utilizarea fondurilor publice in limitele stabilite pentru bugetul institutiei pe care o conduc. Pe langa aceasta atributie comuna, ordonatorii principali si cei secundari mai au atributii suplimentare. Ei nu numai ca decid cu privire la utilizarea fondurilor, ci si repartizeaza fondurile catre institutiile din subordinea lor. Un ministru caruia i se aproba o cheltuiala pe domeniul pe care il conduce va retine o cota pentru ministerul pe care il conduce, restul ii va repartiza catre ordonatorii secundari/tertiari.

O a treia atributie importanta a ordonatorilor este aceea de a participa la elaborarea proiectului bugetului de stat, respectiv dupa incheierea executiei bugetare, la elaborarea bilantului de executie bugetare.

4 etape:1. Elaborarea proiectului de buget2. Aprobarea proiectului3. Executia bugetara4. Incheierea executiei bugetare – aici este inclusa si efectuarea unui control al executiei bugetare.

In etapa elaborarii se ajunge la centralizarea unor propuneri care vor rezulta intr-un proiect de buget unitar si universal, care va fi supus sub aprobarea autoritatilor competente, care apoi va fi pus in executare de ordonatorii de credite, urmand ca in ultima etapa sa se faca un bilant.

Elaborea proiectului de buget La nivelul central, BS care este unul singur chiar daca are mai multe competente, este elaborat de catre

Guvern prin MFP, pentru a sublinia responsabilitea pe care si-o asuma Guvernul. La nivel local, BL este elaborat de catre autoritatile executive, de catre ordonatorii principali, de primari si

presedintii CJ. In mod evident, cine intocmeste acest plan este cel care il cunoaste cel mai bine. Cel care face acest plan are si o oarecare libertate in a-i insera cheltuili.

Munca principala a MFP este culegerea de informatii. Elaborarea proiectului de buget este o procedura care porneste de la baza, de la ordonatorii tertiari catre ordonatorii principali si apoi spre MFP. Fiecare ordonator principal va intocmi bugetul domeniului pe care il conduce sau bugetul institutiei pe care il conduce. Cum il va intocmi? Cerand proiectele de la ordonatorii secundari. Si tot asa. Fiecare rector de universitate va intocmi proiectul de buget al institutiei pe care il conduce, pe care il va inainta mai departe ordonatorului superior. Acesta va centraliza aceste informatii, va adauga cheltuielile institutiei pe care o conduce el si va inainta mai departe.

MFP va centraliza toate aceste propuneri de buget inclusiv propunerile de transferuri formulate de ordonatorii principali de credite la nivel local.

BASS se pregateste de Ministerul Muncii si Protectiei Sociale.

MFP coordoneaza procesul de elaborare a fiecarui proiect de buget. MFP transmite tuturor ordonatorilor de credite o metodologie de intocmire a bugetului, niste indicatori care trebuie avuti in vedere in constructia bugetului (indicatori economici) si niste limite de cheltuieli.

La nivel local, primarii si presedintii CJ culeg datele mult mai usor. In ceea ce priveste BASS, MMPS are o imagine a contributiilor si o imagine a cheltuielilor, astfel incat nu

este nici o problema in principiu.Singurul care culege informatii de la baza catre varf este MFP. In toate aceste situatii MFP desi culege

informatiile de la ordonatorii de credite le-a transmis in prealabil acestora limite de cheltuieli.

MFP este in centrul unui proces complex. Intelegerea acestui proces depinde de calendarul bugetar. Principala componenta a elaborarii proiectului de buget este elaborarea politicilor comune la nivelul UE in cadrul semestrului european. Formularea acestor politici incepe la sfarsitul anului anterior celui in care se va elabora bugetul, deci cu 2 ani inainte de anul pentru care se elaboreaza bugetul (anul T). Formularea acestor politici incepe cam in septembrie T-2. Ele se finalizeaza in cursul lunilor martie-aprilie T-1.

Guvernul primeste orientarile comune la nivel UE. LFP mai spune ca pana la 30 martie MFP trebuie sa prezinte Guvernului indicatorii macroeconomici pe care se va construi bugetul.

BNR ar trebui sa fie implicata alaturi de MFP in evaluarea datelor comunicate de la UE si in transpunerea lor fata de realitatile romanesti. Legea responsabilitatii fiscal bugetare spune ca pana la 30 mai Guvernul trebuie sa elaboreze strategia fiscal bugetara si sa o depuna spre aprobare Parlamentului. Aceasta strategie contine indicatorii macroeconomici, plafoane pentru anumite cheltuieli si pentru datoria publica, care vor fi aprobate prin lege de catre parlament si politicile fiscale propuse de Guvern (politicile legate de taxe si impozite). Noutatea adusa de aceasta lege este faptul ca in aceasta strategie se propune Parlamentului aprobarea de plafoane care vor avea caracter obligatoriu. Este vorba de :

1. plafon pentru sold (se aproba prin lege deficitul bugetar prin raportare la PIB, dar si in valoare nominala)

2. plafon pentru cheltuielile de personal raportate la PIB3. plafon pentru datoria publica4. limite pentru cheltuielile totale ale bugetului de stat.

Aceasta strategie fiscal bugetara trebuie depusa la Parlament pana la 30 mai. Pe baza ei MFP va transmite apoi in cursul lunii iunie tuturor ordonatorilor principali de credite o scrisoare cadru prin care ii va instiinta despre metodologia de intocmire a bugetelor si despre limitele de cheltuieli. Ordonatorii principali le vor transmite mai departe. Din momentul primirii acestor limite, ordonatorii principali au termen pana la 1 august, iar ordonatorii principali de la bugetele locale in ceea ce priveste solicitarile de bani de la nivel central au termen pana la 1 iulie, sa transmita inapoi propunerile lor de buget.

La 1 august MFP a cules deja de jos in sus toate aceste informatii. Din acest moment MFP are la dispozitie 2 luni pana la 30 septembrie pentru a finaliza proiectului BS si pentru a-l depune la Guvern. In interiorul acestor 2 luni se petrece un fenomen. Este MFP peste celelalte ministere? Cu siguranta, nu. Cu toate acestea MFP are potrivit legii posibilitatea de a obiecta la bugetele transmise de colegii sai. Nu este doar un culegator de informatii. El prelucreaza aceste informatii si se asigura ca bugetul respecta limitele stabilite la inceput.

Legea spune ca MFP poate sa obiecteze, dar nu sa si modifice proiectelor celorlalti ordonatori. MFP nu poate opera modificari singuri, ci poate sa transmita inapoi proiectul de buget cu rugamintea catre ordonatorul principal sa il ajusteze astfel incat sa se incadreze in strategie. Este acest ordonator obligat sa ajusteze? NU. Legea spune ca in caz de divergenta intre cei doi, va trebui sa se apeleze la medierea Guvernului. Practica arata ca o astfel de relatie tensionata cu MFP nu este niciodata unilaterala. Nu este niciodata un singur buget intorc, ci mai toate.

Undeva apar ordonatori principali si secretarii generali ai Camerelor. Exista insa in arhitectura statului roman cateva institutii publice care isi aproba singure bugetul, ca o garantie a independentei lor si il trimit aprobat pentru a fi inclus in BS. Acestea sunt BNR, CCR.

Adunand la 30 septembrie toate aceste informatii MFP este capabil sa aiba o imagine a estimarii tuturor ordonatorilor. In bugetul final sunt incluse 2 fonduri speciale, rezultate ca estimari ale Guvernului: fondul de rezerva la dispozitia Guvernului (poate fi folosit pe parcursul anului pentru situatii neprevazute, de regula prin alocarea de fonduri catre ordonatori principali. Ex: o epidemie publica), fondul de interventie la dispozitia Guvernului(prin HG se pot face orice cheltuieli de aici).

Dupa ce se intocmeste acest buget LFP spune ca Guvernul va prezenta proiectul de buget Parlamentului cel mai tarziu la 15 octombrie, astfel incat sa ii lase Parlamentului timp intre 15 oct si sfarsitul sesiunii sa aprobe bugetul. Evident sunt termene de recomandare. Principiul continuitatii a impus includerea in Constitutie a precizarilor legate de situatiile in care nu este aprobat bugetul la 1 ianuarie.

La bugetele locale calendarul nu este acelasi. O sursa importanta de venituri a BL o reprezinta transferurile de la bugetul central. LFP locale reglementeaza 3 mari categorii de astfel de transferuri: untransfer cu titlu permanent, doua ocazionale. Acestora li se adauga situatia unor calamitati, in care primarii pot solicita fonduri din fondul de interventie. De asemenea din fondul de rezerva se pot aloca bani si bugetelor locale dar nu ca a o patra sursa ci prin suplimentarea celor doua surse ocazionale.

Sursa principala de transferuri de la bugetul central o reprezinta alocarea unei cote de 77% din impozitul pe veniturile persoanelor fizice. Ea a inceput undeva la 40% si a crescut la 77%. In fiecare luna, dupa incasarea impozitului pe veniturile persoanelor fizice la bugetul de stat, o cota de 77% este realocata bugetelor locale.

44% din acesti bani merg la bugetul unitatii administrativ-teritoriale in care isi are sediul platitorul venitului (angajatorul in cazul impozitelor pe salariu),

12% merge la bugetul local al judetului 21% merg intr-un fond constituit la nivelul Directiei finantelor publice si care le poate folosi pe parcurs.

Distributia este schimbata pentru municipiul Bucuresti. 44, 5% merg la bugetul municipiului 22,5 merg la sector 10% Directia finantelor publice

A doua sursa de transfer- caracter ocazional – veniturile defalcate din alte categorii de venituri ale bugetului de stat, de regula din TVA.

A treia sursa – caracter ocazional – transferurile pentru acoperirea cheltuielilor de investitii finantate din imprumuturi externe. Ipoteza este urmatoare: autoritatile locale se imprumuta pentru a realiza o investitie locale si de regula daca acea investitie e importanta guvernul contribuie si el cu fonduri. Bancile finantatoare nu finanteaza toate cheltuielile. Diferenta de regula pe care bugetele locale nu pot sa o asigure o asigura BS.

Calendarul la nivel local este foarte diferit. El se deruleaza pe parcursul anului, dar asteapta intotdeauna aprobarea bugetului de stat ca sa vada ce s-a hotarat in privinta celor 3 surse de transfer. Numai dupa ce s-a aprobat bugetul de stat se poate definitiva bugetul local. Legea da un termen de 45 zile pentru aprobarea bugetului local, termen calculat de la aprobarea bugetului de stat. In interiorul acestor 45 de zile primarul are 15 zile sa isi finalizeze proiectul de buget, pe care nu il depunde imediat la Consiliu spre aprobare, ci se afiseaza mai intai, se face public si cetatenii au dispozitie 5 zile pentru a face obiectiuni. Proiectul de buget impreuna cu obiectiunile se depun impreuna la Consiliu Local. Consiliu local dezbate si proiectul si obiectiunile si aproba proiectul in termen de 45 zile. Exista si o sanctiune. Nerespectarea termenului de 45 de zile de catre CL da dreptul MFP sa nu transfere bani catre bugetul local prin cele 3 surse.

CURS 7

Cheltuielile de capital, in special cele de investitii, sunt o componenta importanta a proiectului de buget. Cheltuielile de functionare sunt relativ constante pe parcursul unui an. Nu e suficienta doar asigurarea

functionarii institutiei in sine ci ea de multe ori presupune si realizarea de investitii. Cheltuielile de investitii trebuie corelate la nivel national in special in vederea stabilirii unei ordini de prioritate. Daca ar exista o initiativa exclusiv a ordonatorilor fiecare s-ar stradui sa investeasca si sa arate ca a facut ceva cu banii pusi la dispozitie in acest scop. Numai ca trebuie corelat la nivel national.

Modul de includere in buget a investitiilor este urmatorul: MFP este cel care va culege informatiile de la toti ordonatorii de credite pe cale ierarhica pt a se asigura ca aceste propuneri sunt facute intr-o structura unitara, ca pot fi usor de comparat si analizat, transmitand anterior niste instructiuni de realizare a propunerilor de investitii catre ordonatorii de credite.

MFP va elabora si niste norme care contin criterii de evaluare si de selectie a investitiilor publice. Pe baza acestor informari ordonatorii isi transmit propunerile care sunt centralizate la nivelul MFP si care pe baza acestor propuneri va elabora un program anual de investitii, pe care il va supune Guvernului.

Printre elementele cuprinse in strategia fiscal bugetara intocmita pe 4 ani, se include si programul de investitii publice. Exista permentat o strategie care spune cam ce investitii publice are de gand Guvernul sa finalizeze in 4 ani. Incadrandu-se in aceasta strategie si culegand informatiile de la ordonatori, MFP elaboreaza un program de investitii anual.

Un criteriu important pentru a definitiva un program de investitii este existenta resurselor financiare. Programul va include strict acele investitii pe care le-ai selectat ca necesare si pe care poti sa le finantezi. Se identifica surse inclusiv din imprumuturi.

Acest program de investitii poate sa aiba si o componenta multi-anuala. Unele proiecte doar le incepi si le vei termina in anul urmator. Unele investitii incep si se termina in acelasi an.

Cand isi formuleaza propunerile de investitii, ordonatorii de credite trebuie sa includa in propunerile lor pt fiecare investitie atat informatii financiare legate de obiectivul pe care il propun, cat si informatii nefinanciare.

Informatiile financiare: valoarea investitiei, graficul de plati, costurile de intretinere si de reparare ulterioara (daca ai terminat investitia, ai cheltuit niste bani facand-o, dupa aceea trebuie sa fii sigur ca in anii urmatori vei avea resurse in buget). Exemplu: stadionul national a presupus o cheltuiala de investitie. Este un obiectiv de investitii care odata finalizat presupune costuri constante uriase de intretinere. Costurile lunare de intretinere incepand cu utilitatile si terminand cu intretinerea sunt uriase.

Informatiile nefinanciare descriu in detaliu obiectivul si vorbesc despre functionalitatea sa, despre beneficiul pe care il va aduce interesului public local/general.

Informatii financiare – un element important: analiza cost-beneficiu. Si legea noastra o prevede ca obligatorie in elaborarea unui program de investitii, dar ea este de obicei facuta in asa fel incat sa justifice realizarea investitiei respective. In mod normal, principiile eficientiei ar presupune ca atunci cand faci aceasta corelare intre cost (financiar)-beneficii(nefinanciar) tu trebuie sa compari beneficiile astfel incat sa rezulte ca beneficiile sunt mai mari decat costurile. Altfel investitia nu trebuie facuta. Propunerile de proiecte de investitii sunt inainte MFP care selecteaza pe cele pe care le considera relevante si realizeaza un program anual de investitii. Pentru investitiile cuprinse in acest program se trece la pregatirea unei documentatii de detaliu. Aceasta documentatie poarta denumirea de documentantie tehnico-economica si este un document juridic foarte important. Nu e posibila introducerea cheltuielilor de investitii in buget decat dupa aprobarea acestei documentatii. Ea calculeaza costurile pe fiecare bucata si le insumeaza. Are o evaluare mult mai precisa a cheltuielii si a veniturilor necesare. Aceste cifre vor fi cele incluse in buget. Estimarea trebuie sa fie foarte precisa. Numai in mod exceptional va fi posibila majorarea acestor sume. Veniturile si cheltuielile necesare investitiei care vor fi introduse in buget sunt cele aprobate prin documentatia tehnico-economica. Documentatia o pregateste ordonatorul de credite care va realiza investitia respectiva si in al carui buget se va afla acea cheltuiala. Documentatia ia etapele tehnice si le pune in cost.

Aceasta documentatie este apoi in functie de valoarea sa supusa aprobarii, in sensul ca deocamdata limitele prevazute de LFP (dar care pot fi modificate prin HG periodic) vorbeste de niste praguri. Documentatiile din care rezulta o cheltuiala de pana la 5 milioane lei se aproba de catre ordonatorul de credite, respectiv cel care l-a pregatit, cu avizul ordonatorului ierarhic superior. Pentru investitiile 5-28 milioane lei aprobarea se da de catre ordonatorul principal de credite, in principiu de catre ministrul pe domeniul respectiv. Pentru investitii cu o valoare mai mare de 28 milioane lei, documentatia se aproba de catre guvern.

Guvernul va aproba intotdeauna documentatiile care se finanteaza printre altele si din fonduri contractate de stat sau garantate de stat. Chiar daca o portiune din fonduri este contractata/garantata de stat documentatia se aproba de catre Guvern indiferent de valoare.

La nivelul bugetelor locale nu avem praguri de valoare. Investitiile care se vor include in BL se aproba de Consiliu, cu exceptia celor care sunt finantate sau garantate de stat, unde le aproba Guvernul. Exista si situatia in care ordonatorul principal (primarul, presedintele CJ) poate sa aprobe programul de investitii doar cu informarea autoritatii deliberative. Este vorba de efectuarea de reparatii ca urmare a unor evenimente accidentale sau repararea urmarilor unor calamitati. Este o situatie de urgenta care justifica aprobarea de catre ordonatorul

principal, ceea ce inseamna ca daca el are buget de investitii deja si nu mai e nevoie de rectificarea bugetului, el aproba si face direct cheltuiala.

Aceste cheltuieli de investitie sunt foarte importante. Una dintre cerintele strategiei fiscal-bugetare este existenta unei componente de investitii. Un stat nu se poate multumi sa cheltuiasca exclusiv pentru functionare.

Modificare a LFP – introduce o derogare, care spune ca in anii in care se organizeaza alegeri generale parlamentare, MFP nu mai e tinut pentru depunerea proiectului de buget la 30 septembrie, ci se introduce un termen de 5 zile de la investirea noului Guvern. Guvernul are la dispozitie un termen de a analiza proiectul de buget si de a si-l insusi. Putem fi in ipoteza in care proiectul de buget a fost pregatit de un MFP si din alegeri sa rezulte o alta structura politica. Proiectul trebuie depus la Parlament astfel incat acesta sa fie capabil sa il aprobe pana la 15 decembrie.

In situatia obisnuita daca Guvernul observa ca Parlamentul nu a aprobat proiectul pana la 15 decembrie, poate cere aprobarea proiectului in procedura de urgenta.

Aprobarea proiectului de buget. Vor fi aprobate de Parlament prin lege BS, care va avea ca anexe bugetele fondurilor speciale, bugetele institutiilor publice finantate partial din bugetele publice (Universitatea), sumele defalcate catre BL. Tot prin lege Parlamentul aproba BASS. Ca anexa la BS vor fi si bugetele fondurilor externe rambursabile si nerambursabile. Vor mai fi incluse ca anexe la BS, dar nu vor fi supuse aprobarii Parlamentului (nu vor fi puse in discutie deloc) bugetele institutiilor publice autonome, pentru ca acolo competenta de aprobare este stabilita prin legea care reglementeaza fiecare dintre aceste institutii (CCR, BNR). Pentru toate celelalte proiecte pe care Parlamentul le dezbate, le poate si modifica. Limitele sunt date de structura bugetului: limitele de cheltuieli pe destinatii, deficitul bugetar.

Parlamentul ca urmare a dezbaterilor in sedinta comuna a Camerelor va adopta legea de aprobare a bugetului de stat si legea de aprobare a bugetului asigurarilor sociale de stat. Acestea vor contine o descriere a veniturilor pe mari categorii de surse, o descriere a cheltuielilor pe categorii de destinatii mari, indicarea deficitului bugetar, o serie de prevederi aplicabile executiei bugetare in anul respectiv (ex:interdictia persoanelor juridice de drept public de a achizitiona autovehicule). Cele doua legi sunt legi emise pentru o durata determinata. Ele sunt menite sa traiasca si sa produca efecte atata timp cat este in vigoare bugetul pe care il aproba, pana la aprobarea urmatorului buget. Si masurile pe care le introduc au efect limitat in timp.

In afara acestor bugete care se aproba prin lege, mai exista unele bugete care nu se aproba de Parlament: bugetele institutiilor publice finantate integral din fonduri publice al caror buget se aproba dupa aprobarea BS in termen de 15 zile de catre ordonatorul ierarhic superior si bugetele institutiilor finantate integral din fonduri proprii care isi aproba singure bugetul, dar cu avizul ordonatorului ierarhic superior. Bugetul trezoriei statului se aproba prin HG. Guvernul este cel care administreaza datoria publica. Toate aceste bugete vor fi anexe la BS!

BS componente aprobate in Parlament prin lege, componenta institutii publice autonome care merg la Parlament dar nu aprobate de el, componenta institutiilor finantate integral din fonduri publice aprobata ulterior si Trezoreria.

La nivel local, toate bugetele se aproba de autoritatea deliberativa.

Executia bugetara. Daca la 1 ianuarie nu exista un buget aprobat pentru anul respectiv, se va continua executia bugetara pe bugetul anului trecut dar impartind alocatia anuala la 12 astfel incat in luna ianuarie a noului an vom cheltui 1/12 fie din bugetul anului trecut, fie din cheltuiala proiectului de buget, tinand cont care e mai mica.

Odata cu 1 ianuarie incepe executia bugetara. Se incheie la 31 decembrie. In intervalul acesta ordonatorii principali trebuie sa realizeze:

1. Incasarea veniturilor pe care le-au estimat in proiectele de buget pregatite de ei la inceput2. Efectuarea cheltuielilor pe care le-au prevazut in aceleasi bugete.

Aceasta dubla activitate incepe la 1 ianuarie. Valoarea juridica este diferita. In ceea ce priveste partea de venituri este vorba de estimari. Cu alte

cuvinte, daca un ordonator de credite incaseaza mai mult decat a estimat, nu inseamna nimic. Acele venituri vor veni sa suplimenteze veniturile bugetului respectiv. Legea spune ca orice excedent trebuie folosit exclusiv pentru plata datoriei publice.

In ceea ce priveste cheltuielile, lucrurile sunt extrem de stricte. Legea prevede ca sumele aprobate in buget pentru fiecare destinatie de cheltuieli sunt limite maxime care nu pot fi depasite. Acest plan financiar are un anumit grad de detaliu. Veniturile sunt trecute, de regula, pe 2 mari categorii, capitole si subcapitole (ex: capitolul venituri fiscale, subcapitolul IVPF). In ceea ce priveste cheltuielile, structura unitara a bugetului contine mai multe tipuri: parti (categorii mari de cheltuieli – ex: cheltuieli curent), capitole, subcapitole, articole, alineate, paragrafe. Pe fiecare dintre acest elemente prin buget se aproba o suma care va fi limita maxima de cheltuieli pentru anul respectiv. Aceasta limita maxima de cheltuieli aplicabila pe un an este denumita credit bugetar. Este limita maxima de sume pe care o ordonator o poate cere. Pe parcursul anului are dreptul sa ceara acesti bani. Daca are venituri proprii, atat poate sa cheltuiasca. Nu se dau banii la inceput. De aici ideea de credit.

Aceasta limita este detaliata pentru fiecare destinatie. Aceste limite nu pot fi schimbate. Bugetul odata construit si aprobat, poate fi schimbat numai prin rectificare care urmeaza o procedura similara celei de aprobare.

Incasarea veniturilor nu depinde intotdeauna de ordonator. Cheltuielile sunt fie prevazute de lege (ex: cheltuielile de personal), fie de contracte. Legea obliga la o etapa preliminara de prudenta, de organizare a efectuarii cheltuielilor. LFP cat si LFP locale prevad ca ordonatorii de credite trebuie sa realizeze o repartizare pe trimestre a veniturilor si cheltuielilor. Aceasta repartizare pe care o face de regula MFP pentru ordonatorii principali si ordonatorii principali pentru ordinatorii secundari/tertiari, poarta denumirea de repartizare pe trimestre a veniturilor si cheltuielilor. Aceste repartizari privesc: frecventa incasarilor la buget si specificul activitatii si al cheltuielilor necesare pentru functionare.

Legea vorbeste despre acea regula de prudenta care spune ca in primul trimestru dupa ce s-a facut repartizarea pe trimestre, atunci cand aloca banii pe primul trimestru, ordonatorii nu ii vor aloca pe toti, ci doar 90%, urmand ca cei 10% retinuti ca un soi de rezerva sa fie alocati in trimestrul urmator. Contrabalanseaza slaba incasare de la inceputul anului.

Avand aceste limite se trece la executia propriu-zisa. Daca pentru venituri nu sunt reguli, veniturile se incaseaza potrivit legii sau contractelor, in ceea ce priveste efectuarea cheltuielilor exista reguli stabilite de LFP si LFP locale.

4 etape:1. Angajamentul sau angajarea – actul juridic din care rezulta sau poate sa rezulte o obligatie de plata in

sarcina unei persoane juridice de drept public. 2. Lichidarea – presupune verificarea indeplinirii conditiilor platii: existenta angajamentului valabil,

verificarea conditiilor platii din actul respectiv, exigibilitatea obligatiei de plata, verificarea livrarii marfurilor, executarii lucrarilor sau prestarii serviciilor. In materie de plati din fonduri publice intervine un element foarte important care le deosebeste de platile din fondurile private si anume prin aceasta lichidare se consacra principiul ca in sectorul public nu se fac plati decat dupa livrare, prestare, executare. In mod exceptional din fonduri publice se pot face si plati in avans cu 3 conditii:a) Guvernul aproba prin hotarare la propunerea MFP lista acelor actiuni sau cheltuieli pentru care se pot

face plati in avans.b) Plata in avans este limitata la maxim 30% din valoarea contractului, respectiv 30% din valoarea

cheltuielii.c) Plata facuta in avans sa fie acoperita pana la sfarsitul aceluiasi an bugetar in lucrari si servicii.

Exceptie de la aceste reguli fac cheltuielile pentru cercetare si derularea programelor de fonduri structurale, in care acoperirea cu lucrari poate fi facuta pe o perioada mai lunga.

3. Ordonantarea – presupune un act prin care se confirma indeplinirea conditiilor pentru plata inclusiv verificarea livrarii bunurilor, prestarii serviciului, executarii lucrarii. Aceasta ordonantare confirma ca sunt indeplinite conditiile platii si existenta unor documente justificative. Cei care fac verificarile nu doar constata ca s-a prestat, executat, livrat, ci trebuie sa existe documente justificative.

4. Plata - nu se poate face decat dupa ce banii au ajuns mai intai in contul institutiei publice care plateste. Acest lucru se face printr-o alta operatiune numita deschiderea de credite bugetare. Ordonatorul de credite va solicita prin ordonatorul sau principal de credite ministerului finantelor publice deschiderea creditului bugetar, practic accesarea acestui credit si transferul sumelor necesare in contul sau. Este o cerere, dar MFP poate sa nu ii dea curs daca nu are destule venituri disponibile. Nu este suficient sa ai

credit bugetar, sa ai dreptul sa ceri, ci mai e necesar sa survina si deschiderea de credit bugetar. In baza acestei autorizatii de a cere, MFP trebuie sa aiba si fondurile disponibile pe care sa ti le transfere.

Principiul separarii atributiilor: primele 3 etape cad in sarcina ordonatorului de credite, iar ultima etapa cade in sarcina contabilului, care il va verifica astfel pe ordonatorul de credite.

Toate aceste 4 etape sunt supuse creditului bugetar, adica limitei stabilite prin buget. Niciuna dintre aceste etape nu poate conduce la depasirea limitei.

Nu se poate semna contract decat pentru o suma care se incadreaza in limita bugetara respectiva. Nu pot sa aprob o plata daca plata nu se incadreaza in creditul bugetar. Exista insa situatii cand platile sunt de o valoare atat de mare incat oricum nu pot sa cheltuiesc toti banii o data si sunt nevoit sa ii cheltuiesc pe mai multi ani. Este vorba in principal de proiectele de investitii sau de programe (ex: programul de introducerea apei si canalizarii). In aceste conditii, ca sa se depaseasca aceasta dificultate, s-a inventat creditul de angajament. Este tot o limita bugetara, dar in care sunt autorizat sa angajez o obligatie, o cheltuiala. O sa scriu in buget credit de angajament pentru obiectivul de investitii toata suma din documentatia tehnico-economica. Acest credit imi da dreptul sa fac licitatie si sa inchiei un contract pentru toata suma. E o limita care se aplica doar primei etape. Dupa care in acelasi buget o sa includ si creditul bugetar care va fi format din cat vreau sa cheltui in primul. Voi face ordonantare, lichidare si plata in limita creditului bugetar, iar in anul urmator nu mai scriu credit de angajament (ca am deja contractul incheiat) si voi scrie creditul bugetar pentru banii ramasi. Voi avea dreptul sa fac cheltuieli in suma ramasa.

Creditele bugetare din fiecare an imi dau limita pe care pot sa o platesc in fiecare an. Creditul de angajament imi da limita in care am putut sa semnez un contract. Suma creditelor bugetare este egala cu creditul de angajament sau nu il poate depasi.

CURS 8

Reguli suplimentare:1. Toate incasarile si platile cu fonduri publice (incasari de venituri publice) se fac exclusiv prin intermediul

trezoreriei statului.Aceasta regula are practic ideea ca tot ce inseamna fonduri publice, bani aflati in patrimoniu trebuie sa se

gaseasca in conturi deschise la trezoreria statului. Institutiilor publice nu le este permisa efectuarea de incasari si plati, de operatiuni in general, prin intermediul bancilor. Exista o singura exceptie in anumite conditii in care sumele imprumutate in masura in care prin contractul de credit se impune acest lucru, se pot pastra in contul deschis la banca.

Trezoreria statului este o institutie publica infiintata special pentru a derula operatiuni cu bani publici. Activitatile ei tehnice propriu zise se desfasoara prin unitati proprii existente in tara, iar conturile trezoreriei statului sunt deschise la unitatile BNR. Seamana foarte mult cu o banca in ceea ce priveste operatiunile de incasari si plati. Trezoreria nu este o banca!

Toate autoritatile si institutiile publice trebuie sa aiba conturi deschise la trezoreria statului. In aceste conturi li se vor vira banii de la bugetul de stat. Orice ordine de plata va face contabilul, orice ordine de efectuarea de plati le va adresa trezoreriei. Trezoreria din aceste fonduri va face transferul catre conturile beneficiarilor.

Pentru a reduce cheltuielile cu plata de comisioane pentru transferuri, legea prevede ca persoanele juridice de drept privat care au de incasat bani din fonduri publice trebuie la randul lor sa isi deschida conturi la trezorerie. Daca plata s-ar face catre o institutie bancara, trezoreria ar trebui sa plateasca si comisionul de transfer. Ori asa, efectuandu-se plata intr-un cont in trezorerie, cel care primeste plata isi va transfera banii intr-o banca dar va suporta el comisioanele aferente.

2. Este o limitare specifica angajamentului. Obligatia legala este ca incheierea acestui act, contract, sa fie rezultatul, sa urmeze unei proceduri de selectie competitive a cocontractantului. Autoritatea publica,

institutia publica, persoana juridica de drept public care cheltuieste bani publici cumparand ceva (bunuri, lucrari, servicii), este obligata intai sa urmeze aceasta procedura.

Forma juridica a acestei reguli se traduce in existenta la nivelul UE a 4 directive, 2 pe fond care descriu regulile dupa care se deruleaza procedura de selectie a partenerului si 2 care vorbesc de procedurile de contestare a nerespectarii regulilor din primele doua directive. La nivel national, cele 4 directive sunt transpuse prin OG 34/2006 privind atribuirea contractelor de achizitie publica, concesiune de lucrari si servicii. Ea este insotita de mai multe HG. Respectarea acestor proceduri este un element fara de care nu se poate incheia contractul, nu se poate efectua nicio cheltuiala din banii publici. Nerespectarea acestor proceduri poate sa afecteze validitatea contractului rezultat. In al treilea rand nerespectarea poate sa traga sanctiuni diverse de la contraventional la penal. Atunci cand banii publici care se cheltuiesc sunt bani europeni, sanctiunile pot sa devina foarte grave, de genul suspendarii finantarii pentru intregul program si obligarea restituirii banilor de catre Romania.

Romania are 2 probleme:1. Rata scazuta de absorbtie a fondurile europene.2. Acel procent de 10% din suma alocata care a fost cerut si dat, a fost in mare parte cheltuiti fara

respectarea acestei categorii de reguli.

Exista 2 mari principii:a) Asigurarea liberei concurente – pentru ca nu cumva aparitia pe piata a unui client atat de important

precum este statul sa distorsioneze. Statul trebuie sa se adreseze pietei in totalitate, conform principiului nediscriminarii, transparentei, proportionalitatii, recunoasterii reciproce (permite accesul la aceste proceduri din toate statele membre UE). Aplicarea acestor principii va conduce la selectarea competitiva a unui cocontractant. E o procedura de selectie de care stie toata lumea, construita pe criterii proportionale. Se bazeaza pe principiul recunoasterii reciproce (a permis participarea societatilor din toate statele membre UE). E nediscriminatorie.Daca se respecta acestea, rezultatul va fi ca nu se va distorsiona concurenta.

b) Principiul eficientei folosirii fondurilor publice. O procedura de selectie nu numai trebuie sa permita concurenta libera pe piata, dar trebuie sa aiba drept criteriu principal de desemnare a castigatorului cel mai mic pret.

Cele 2 principii sunt legate. Efectul juridic e urmatorul: daca intr-o astfel de procedura de selectie care respecta principiile concurentiale, eu aleg cel mai bun pret, practic parcurgerea acestei proceduri pe aceste principii naste o prezumtie de eficienta a utilizarii fondurilor publice.

Primul set de criterii plus criteriul pretului cel mai mic ma conduc la situatia in care am 30 de ofertanti, toti indeplinesc criteriile si il aleg pe cel cu pretul cel mai bun. Aceste 2 principii sunt cele care stau la baza existenta acestei reglementari.

Aceasta reglementare OG 34/2006 imparte contractele pe care le poate incheia autoritatea publica in 3 mari categorii:

Contracte de achizitii publice – acele contracte prin care autoritatea publica cumpara ceva, fie angajeaza servicii. Orice astfel de contract trebuie sa fie incheiate printr-o astfel de procedura competitiva.

Contracte de concesiune de lucrari Contracte de concesiune de servicii

Regula este licitatia: deschisa (vine cine vrea) si restransa (numai persoanele care indeplinesc conditii de precalificare). Legea instituie un prag minim pentru aplicarea acestor proceduri. Orice contracte de achizitie a caror valoare depaseste 15 mii de euro trebuie sa aplice procedura din OG 34.

Contractele mai mici de 15 mii euro – nu exista obligativitatea aplicarii acestor proceduri de selectie. Vom vedea ca nici nu mai beneficiaza ordonatorul de credite de prezumtia de eficienta. Prin urmare controlul Curtii de

Conturi care verifica nu numai legalitatea cheltuirii banilor ci si aspecte care tin de eficienta poate sa constate ca nu si-a respectat obligatiile si sa il oblige sa ramburseze banii pe care i-a cheltuit necorespunzator.

Aceste proceduri trebuie sa fie aplicate obligatoriu si de intreprinderile publice (la care statul e actionar), de catre orice persoane private pentru acele proiecte sau achzitii care sunt subventionate sau finantate in orice mod in proportie mai mare de 50% din fonduri publice sau de catre persoanele private carora li se incredinteaza un drept special sau exclusiv.

Legea detaliaza extrem de bogat cum trebuie sa arate documentatia, cum trebuie facuta ea publica. Exista un sistem electronic de achizitii publice. Legea obliga ca dintre procedurile de selectie, licitatia sa fie regula, iar negocierea sau cererea de oferta sa fie exceptiile. Se instituie praguri valori peste care procedurile de selectie trebuie sa fie publicate si in jurnalul oficial al UE. E un prag de 125 mii de euro pentru achizitii de bunuri si servicii si de un prag de 4.850.000 euro pentru executarea de lucrari.

Odata contractul semnat cu castigatorul licitatiei este facut public un anunt care arata cine a castigat licitatia, cu ce pret, toate detaliile contractului. Toate informatiile legate de procesul de atribuire sunt facute publice pe platforma SEAP. Cine verifica respectarea acestor reguli? O institutie special creata a statului, autoritatea nationala de reglementare si monitorizare a achizitiilor publice care are atributii de a controla respectarea acestor reguli si de a sanctiona nerespectarea lor. Orice persoana interesata, de regula competitorii, dar nu numai ei, poate sa conteste procedura de selectie si contractul incheiat pe baza ei si sa ceara instantei inclusiv desfiintarea contractului respectiv. De ce aceasta putere a tertilor? Pentru ca interesul public protejat este in primul rand libera concurenta. In al doilea rand, autoritatile de control a fondurilor publice vor supraveghea si ele doar din perspectiva eficientei folosirii fondurilor publice modul de aplicare a acestor reglementari.

Existenta acestor constrangeri majore, faptul ca pentru realizare unei investitii publice presupune bugetarea a unor sume mari de bani presupune realizarea de investitii publice presupune cheltuieli foarte mari. S-a dezvoltat foarte mult ideea ca pentru investitii de valoare mare in general sa se ofere autoritatii publice o alternativa, care are 2 optiuni:

1. Finantarea integral din fonduri publice cu parcurgerea tuturor etapelor de mai sus – institutia va include cheltuielile in buget, va identifica venituri, va parcurge procedurile de achzitii publice. Un obiectiv de investitii presupune: achizitii de bunuri, de lucrari de construire, servicii.

2. Atragerea de fonduri private- realizarea unor servicii sau realizarea unor investitii sau uneori chiar trecerea unor atributii din domeniul public catre domeniul privat cu obligatia ca entitatea privata care le preia sa finanteze, sa suporte cheltuielile.

In acest caz vorbim de finantarea din surse private care presupune ca aceste bunuri care la un moment dat vor intra in patrimoniul statului sau al unitatii admin-teritoriale sunt finantate fie integral din fonduri private, fie partial din fonduri private si partial din fonduri publice. Am o distinctie intre rezultat care va fi un bun de valoare mare si care intotdeauna la incetarea contractului incheiat cu privatul va apartine statului/unitatii admin-teritoriale.De ce ar plati cineva din fonduri private pentru a realiza un bun care nu ii va apartine? Raspunsul la aceasta intrebare care permite unirea celor 2 componente si functionarea acestui mecanism este urmatorul: dupa realizarea lucrarii, partenerului privat i se va permite operarea bunului, exploatarea lui, incasarea veniturilor acestei exploatari pana la recuperarea costurilor facute si realizarea unui profit. Alternativa se prezinta astfel: fie autoritatea care vrea un obiectiv gaseste bani si plateste pentru el, cumparand bunuri, lucrari servicii, fie identifica un partener privat care este dispus sa plateasca el pentru realizarea acelui bun, dar inainte ca el sa treaca in proprietatea statului/unitatii privatul va avea dreptul sa il administreze, sa il exploateze.

Statul vrea autostrada. Fie face rost de bani si plateste pe cineva sa i le construiasca si va fi a lui imediat. Fie gaseste un privat care sa plateasca si sa construiasca. Autostrada nu o va da statului, ci va avea dreptul sa o exploateze 20-30 de ani cat e nevoie sa isi acopere cheltuielile. La sfarsitul acestei exploatari va fi trecuta cu titlu

gratuit de regula in proprietatea statului roman. Proprietatea va fi la terminarea autostrazii a celui care a platit pentru ea.

Cum se poate face ca o investitie publica, un bun de valoare mare sa fie realizat dar prin finantare privata? Se poate realiza prin 2 mari categorii de contracte:

1. Contracte de concesiune2. Contracte de parteneriat public-privat.

In cazul contractelor de concesiune mecanismul este cel pe care l-am descris. Concesionarul privat va realiza bunul, daca este o concesiune de lucrari, va avea dreptul de a o exploata un numar de ani pana cand isi va recupera cheltuielile facute cu realizarea lucrarii si va obtine un profit. Exploatarea bunului inseamna valorificarea sa potrivit destinatiei de folosinta, pe riscul de regula al concesionarului. In cadrul dreptului de a exploata, concesionarul va primi si dreptul de a percepe de la terti tarifele aferente utilizarii acelui bun.

Concesiunea de servicii - avem un serviciu public pe care de regula autoritatea publica il presteaza publicului (ex: servicii de utilitate publica: salubritate, iluminatul public). Autoritatea poate sa decida sa le presteze ea si sa le suporte cheltuielile si sa incaseze veniturile aferente sau poate sa decida concesionarea lor. Va gasi un partener privat care va opera el si va suporta costurile, dar va avea dreptul de a incasa tarifele de la utilizatori. Spre deosebire de concesiunea de lucrari, in concesiunea de servicii de regula doar se preia un serviciu. Nu se face de la zero. Pot fi combinate, concesiunea de lucrari cu cea de serviciu.

Parteneriatul public-privat are ca trasatura distinctiva faptul ca autoritatea publica si cu partenerul privat vor derula proiectul printr-o companie de proiect, printr-o societate comerciala in care vor fi amandoi actionari. In cazul parteneriatului public-privat, autoritatea publica nu se mai multumeste sa dea proiectul unui privat si doar sa il monitorizeze pe parcurs, ci devine actionar la proiect, astfel incat riscurile acelui proiect nu vor mai fi preluate total de partenerul privat, ci riscurile vor fi impartite intre partenerul public si cel privat.

Ca mecanism juridic, parteneriatul p-p poate fie sa semene cu concesiunea (compania de proiect va executa lucrarea, o va exploata o perioada, o va transfera la sfarsit partenerului public), fie ipoteza in care compania de proiect realizeaza lucrarea si apoi pentru o anumita perioada o administreaza in beneficiul autoritatii publicii, nu in beneficiul publicului si atunci in loc sa isi primeasca veniturile de la public, le va primi de la autoritatea publica. Serviciile de operare a bunurilor nu mai sunt oferite in ipoteza publicului, ci sunt oferite autoritatii publice.

Prin acest ultim mecanism, foarte multe state europene si-au reformat multe sisteme publice, ex: sistemul de sanatate. Foarte multe spitale au fost construite, modernizate prin acest mecanism. Statul i-a incredintat lucrarea unui partener privat care a realizat spitatul respectiv, l-a administrat 25 de ani spre exemplu, dar banii nu ii lua de la public, ci de la stat. Privatul nu interactiona cu publicul. El doar se asigura ca spitalul functiona.

Concesiunea de bunuri – reglementata diferentiat de OG 34 si de NCC. Si in cadrul concesiunii de bunuri se pot face investitii. I se cere unui privat sa opereze cheltuielile de intretinere, modernizarea unui bun si i se da dreptul sa faca acest lucru un numar de ani, el fiind cel care interactioneaza cu publicul utilizatorul si prin tarife isi recupereaza cheltuielile.

Intotdeauna la sfarsitul contractului, bunul se va regasi in proprietatea statului/unitatii admin-teritoriale.

Potrivit tratatului privind functionarea UE, art 107 si 108, le este interzis statelor membre ca prin intermediul cheltuirii de fonduri publice sa creeze avantaje unor persoane in masura in care prin aceste actiuni este afectata sau poate fi afectata concurenta si relatiile comerciale dintre statele membre. Tratatul descrie urmatoarea situatie si o interzice: un stat foloseste puterea lui si banii pe care ii are pentru a intra in piata libera favorizand pe unul sau pe altul dintre concurenti si astfel afectand acest principiu, libera concurenta. Aceasta situatie, aceasta actiune a statului, tratatul o denumeste ajutor de stat. El este in principiu ilegal la nivelul UE.

Plecand de la aceste 2 texte exista reglementari, o jurisprudenta a CJ si fiecare stat membru are o reglementare bogata a situatiilor de acest tip. Ajutorul de stat este un alt domeniu care incet incet tinde sa devina aproape o disciplina separata.

Cum recunoastem un ajutor de stat? Criteriile sunt urmatoarele: presupune utilizarea fondurilor publice - actiunea respectiva nu este obligatoriu intreprinsa doar de o

persoana juridica de drept public, ci ea se poate face si prin intermediul unei persoane juridice de drept privat atata timp cat exista un efect pe seama fondurilor publice. Statul poate spune unei societati comerciale private ca o scuteste de plata impozitelor sau poate sa o faca indirect printr-o întreprindere publica care ii spune unei alte societati comerciale ca o scuteste de plata datoriilor. Statul poate sa renunte la niste bani publici. Acesti bani neincasati inseamna mai putini bani publici. Statul poate sa dea bani sau sa renunte la primirea lor, ceea ce echivaleaza cu cheltuirea lor.

Sa rezulte un beneficiu selectiv – un beneficiu care altfel n-ar fi fost obtinut pe piata libera si care n-a fost accesibil tuturor de pe piata libera.

Prin aceasta actiune sa fi fost afectata concurenta

Orice actiune de acest tip e interzisa. Curtea de Justitie a UE a consacrat in jurisprudenta sa principiul, un criteriu de recunoastere a criteriilor 2 si 3 foarte important. Cum iti dai sema daca a existat un beneficiu e usor. Cum iti dai seama de al treilea criteriu? Curtea a spus ca cel mai bun criteriu pentru a recunoaste indeplinirea celui de-al treilea criteriu este asa numitul principiu al investitorului privat sau test al investitorului privat. ce presupune acest test? Se verifica operatiunea din perspectiva in care in locul autoritatii publice este pusa o persoana privata. Ar fi facut privatul ce a facut persoana publica? Privatul urmareste profitul. Va cauta prin natura sa eficienta. Daca statul vine si spune unui particular: garantez imprumutul tau; un privat pus in locul statului ar fi facut acelasi lucru? Cel mai probabil, nu. Decat daca ar fi existat un profit. Daca garantia nu are un pret, criteriile cele 3 sunt intrunite, deci e ajutor de stat, deci e ilegal.Daca primeste un pret, al treilea criteriu nu mai e indeplinit. E alegerea privatului.

La nivel national, exista ajutoare de stat calificate ca atare care sunt permise si sunt 3 mari categorii: Ajutoarele care nu depasesc o valoare minima, de maximum 100.000 euro pe parcurs de 3 ani – ajutoarele

minimis si sunt permise Ajutoarele pentru combatarea efectelor unei calamitati naturale Ajutoarele cu caracter social acordate persoanelor fizice

Toate celelalte pot fi permise numai daca se apreciaza ca distorsionarea concurentei este depasita de efectul pozitiv al masurii respective. Aceasta apreciere o face Comisia Europeana iar organismul care colecteaza date si asigura legatura cu Comisia Europeana este Consiliul Concurentei. Orice masura care nu are autorizarea Consiliului Concurentei sau a Comisiei Europene, sau care nu intra in primele 3 categorii enumerate mai sus, este interzis si daca e descoperit va atrage obligarea beneficiarului la rambursarea ajutorului, plus sanctiuni contraventionale pentru persoana de drept public.

CURS 9

Finantarea institutiilor publice si modificarea destinatiei creditelor bugetare

Un ordonator de credite atunci cand are un credit bugetar alocat unei anumite destinatii are de fapt o limita de valoare pentru destinatia respectiva. Este aceasta limita constanta de-a lungul unui an bugetar? Poate fi ea cumva modificata? Da, dar in niste limite stricte stabilite de lege.

Finantarea institutiilor publice. Lasand la o parte BL unde exista bugetul UAT, pe care il administreaza ordonatorul principal de credite, nu prea mai exista institutii publice de subordonare locala. In functie de marimea

unitatii administrativ-teritoriale (ex judet), pot exista institutii publice subordonate bugetului local. Atunci cand vorbim de IP subordonate ne referim la persoane juridice infiintate la nivel local, subordonate de regula Consiliului Local.

In schimb daca ne mutam la BS si la BASS, vedem ca de fapt, BS care este administrat de MFP, este un rezervor din care veniturile publice sunt apoi transferate catre o multitudine de institutii publice, situate pe toate cele 3 paliere: palierul central (ministerele si celelalte organe centrale ale administratiei publice – ex: instantele, Curtea de Conturi, BNR); de la nivel central banii se revarsa catre palierul median (autoritatile la nivel judetean subordonate autoritatii centrale); mai departe exista in foarte multe situatii si palierul tertiar (la nivelul comunei/orasului). Nu confundam o institutie publica ce are personalitate juridica si care functioneaza la nivelul unei comune, dar care este integrata ierarhic intr-un sistem central (conducerea se face prin judet de catre minister – exemplu: o scoala, o unitate de politie), cu institutiile subordonate.

La toate aceste nivele, persoanele juridice, institutiile publice sunt regula. Ele sunt alimentate in principal din bugetul central.Vorbim de persoane juridice de drept public care pot fi finantate in 3 mari modalitati:

Integral de la BS Partial din fonduri publice si partial din venituri proprii, unde veniturile proprii sunt acele venituri

extrabugetare Integral din venituri proprii, venituri extrabugetare

Exemplu: o autonomie deplina financiara a universitatii ar insemna ca ea sa nu fie o institutie publica cu finantare dubla

Si in cazul al doilea si in cazul al treilea, aceste venituri proprii desemneaza acelasi lucru si anume acele venituri pe care persoana juridica le obtine din desfasurarea activitatii sale principale, din desfasurarea acelor atributii principale pentru care a fost infiintata.

Exemplu: O universitate a fost creata pentru a realiza servicii de invatamant. Atunci cand beneficiarii platesc pentru ele, universitatea primeste venituri pe care le pastreaza.O agentie de mediu care are atributii verificarea tuturor activitatilor si eliberarea avizelor de mediu va face aceste lucruri contra cost. Exista astfel de institutii publice care percep o taxa de la beneficiari. Dar asta e atributia principala a institutiei.

Dincolo de aceste venituri proprii exista anumite categorii de venituri extrabugetare pe care legea le ingaduie cu caracter general a fi pastrate si utilizate de toate institutiile publice, indiferent de modul in care sunt finantate. Existenta acestor categorii generale de venituri extragebugetare ingaduite tuturor intitutiilor publice nu modifica forma de finantare. Daca o institutie finantata integral de la bugetul de stat obtine astfel de venituri extrabugetare ea nu devine una cu finantare mixta. Explicatia este urmatoarea. Aceste venituri extrabugetare cu caracter general sunt accesorii, intamplatoare. Ele nu provin din activitatea principala.

In primul rand este vorba de veniturile provenite din administrarea bunurilor proprii, de regula a imobilelor.

In al doilea rand, este vorba de prestarea unor servicii secundare fata de terti, care nu tin de activitatea principala. Exemplu: cineva vrea sa cumpere un studiu, o cercetare si se adreseaza Universitatii.

In al treilea rand este vorba de donatii, legate si sponsorizarile.

Toate aceste venituri sunt lasate generic institutiei publice.

Este si o exceptie de la principiul neafectarii, exceptie prevazuta expres de LFP. Primitorul acestor bani nu are voie sa foloseasca banii pentru alta destinatie.

Toate cele 3 categorii de venituri sunt accidentale. Caracterul accidental justifica neluarea lor in considerare in calificarea structurii de finantare a institutiei.

Situatie: avem o institutie publica, persoana juridica, care desfasoara mai multe tipuri de activitati principale, astfel incat niciuna nu are o pondere hotaratoare fata de celelalte. Exemplu tipic sunt primariile. O primarie este de regula organizata administrativ in departamente sau directii. Fiecare se ocupa de exercitarea unei activitati. Unele directii ale primariei nu lucreaza cu publicul, altele lucreaza, dar nu incaseaza tarife pentru activitatea lor. Exista insa directii care desfasoara activitati cu publicul pentru care percep tarife. S-ar putea ca oamenii din cea de-a treia directie sa vrea sa lucreze peste program, cu conditia sa fie platiti mai bine decat ceilalti, cu alte cuvinte sa fie platiti proportional cu veniturile pe care le incaseaza. Atata timp cat sunt toti angajati in aceeasi institutie, iar veniturile pe care le incaseaza se duc la institutia publica, exista o problema. Pe de alta parte, institutia are un interes sa lucreze ei mai mult. Dar e un cerc.

Atunci legea a inventat urmatoarea structura: posibilitatea ca in interiorul unei institutii publice, persoana juridica de drept public, sa fie infiintate structuri, omogene prin activitatea pe care o desfasoara, care sa aiba un buget separat de bugetul institutiei. Si cheltuielile sunt cheltuielile structurii. Aceasta se numeste in lege „activitati finantate integral din venituri proprii”. Deci se poate sa existe o institutie publica finantata integral de la buget, in interiorul careia sa existe o structura finantata integral din venituri proprii.

O astfel de structura isi va stabili cheltuielile in functie de veniturile proprii (nu va putea cere bani de la institutia publica in interiorul careia functioneaza).

Infiintarea acestora se aproba la nivel central de catre Guvern, care va stabili si detaliile de functionare, iar la nivel local de autoritatea deliberativa.

Modificarea valorii creditului bugetar – fie prin rectificarea bugetului, incepand cu trimestrul al treilea, si poate fi facuta in ambele sensuri. Putem avea o diminuare a creditului bugetar sau putem avea o rectificare in sens pozitiv. Rectificarea bugetului se face printr-o procedura similara celei pentru aprobarea sa. Acolo unde bugetul a fost aprobat prin lege este nevoie de o lege de rectificare, acolo unde a fost aprobat prin hotarare de guvern la fel, iar acolo unde a fost aprobat prin hotarare a autoritatii deliberative la fel.

Orice rectificare trebuie sa se inscrie in principiul conform careia Tch=Tv, astfel incat fie ca s-au adaugat noi cheltuieli, fie ca s-au modificat valorile pentru cheltuielile existente, veniturile trebuie sa fie suficiente.

O a doua posibilitate o reprezinta modificarea destinatiei creditelor bugetare care se face in interiorul bugetului existent, fara rectificarea lui. In interiorul aceluiasi buget opereaza niste modificari.

O prima varianta de modificare a creditului bugetar o reprezinta virarile, in care practic limita pe o destinatie de cheltuieli este modificata pe seama limitei de la o alta destinatie de cheltuieli. Iau bani de la un capitol, ceea ce inseamna ca acea limita se diminueaza si ii adaug la alt capitol de cheltuieli, a careia limita se va majora. Aceasta este o virare de credite bugetare. O asemenea modificare prin care sumele sunt mutate la alta destinatie de cheltuieli, nu modifica pe ansamblul veniturile si cheltuielile, dar sunt realocate pe alte destinatii. Atunci cand trecerea se face de la un capitol de cheltuieli la altul, aprobarea unei astfel de modificari presupune conditii:

- Aprobarea se face de MFP – se observa o interventie a administratorului bugetului- Trebuie facuta incepand cu trimestrul al treilea - Trebuie facuta cu cel putin o luna inainte de angajarea cheltuielii pe noua destinatie .

Daca mi se aproba cererea se va reducere creditul bugetar, suma se va transfera si numai dupa o luna pot sa fac procedura de selectie sau sa inchiei contractul respectiv.Exista si o limita valorica. Ea este de 10% din valoarea creditului bugetar care se suplimenteaza.

Daca nu vreau sa virez cheltuieli de la un capitol la altul, ci de la un alineat la altul, am nevoie doar de aprobarea ordonatorului principal dar cu respectarea celorlalte conditii.

La bugetele locale, virarile de la un capitol la altul se fac cu aprobarea autoritatii deliberative, iar in interiorul capitolului, cu aprobarea primarului/presedintelui CJ.

Un al transfer este cel intre ordonatori principali de credite. Virarea de la OP la alt OP nu se poate face decat prin lege de rectificare, cu o singura exceptie, atunci cand este vorba de un transfer de credite bugetare care apare ca urmare a transferului unor atributii sau activitati de la o persoana juridica la alta persoana juridica, ambele de drept public.

O alta situatie este suplimentarea creditelor bugetare, care presupune o crestere a valorii limitei autorizate de cheltuieli si care se face in situatiile de exceptie in care un anumit buget este alimentat prin transferuri de la fondul de rezerva la dispozitia guvernului sau din fondul de interventie la dispozitia guvernului. Bugetul ramane acelasi, deci nu vorbim de rectificare, nu vorbim nici de virare, ci de fapt intregul buget este suplimentat prin aceste 2 surse.

Fondul de rezerva este folosit in situatii neprevazute, iar fondul de interventii se foloseste in situatii de calamitati naturale. Acele fonduri care provin din suplimentarea de la aceste 2 surse nu pot fi folosite pentru alta destinatie decat cea pentru care au fost alocate. Subdiviziunile de cheltuieli care au fost alimentate din astfel de bugete – din ele nu se pot vira credite in alta parte.

O alta ipoteza in care intervine modificarea creditelor bugetare o reprezinta anularea creditelor bugetare. LFP obliga ordonatorii ca in fiecare luna sa evalueze bugetul si sa estimeze daca creditul bugetar ramas disponibil nu este cumva prea mare. In ipoteza in care se constata ca un credit bugetar pe o anumita destinatie nu mai e necesar sau e prea mare fata de cheltuielile care se estimeaza a fi facute, creditul bugetar respectiv poate sa fie blocat sau chiar anulat. Cu creditele bugetare anulate se majoreaza fondul de rezerva la dispozitia guvernului.

Blocarea contului presupune imposibilitatea accesarii sale, dar daca se schimba circumstantele si apar cheltuieli noi se poate solicita deblocarea contului MFP.

Creditele bugetare nefolosite la sfarsitul anului se anuleaza de drept.

Bugetul ca si legea bugetara la sfarsitul anului isi inceteaza aplicarea. Orice venit care a fost trecut in acest buget, dar nu a fost incasat si orice cheltuiala trecuta in buget, dar nu a fost efectuata pana la 31 decembrie (nu a epuizat toate cele patru etape) va fi efectuata in contul bugetului din anul urmator. Veniturile neincasate pana la 31 decembrie vor fi venituri din bugetul anului urmator.

Bilantul e facut de MFP pe seama datelor colectate de la ordonatorii de credite bugetare. Situatia financiara incepand cu un cont de inchidere, fiecare ordonator le va trimite ordonatorului ierarhic superior.

Aceste documente de la nivel central se trimit Parlamentului, iar cele de la nivel local autoritatii deliberative locale. Ei vor dezbate acest cont de inchidere a executiei bugetare si si il vor aproba prin lege/hotarare de consiliu.

Exista in procedura de inchidere si posibilitatea efectuarii controlului. Exista 3 mari tipuri de control legate de executia bugetara. Primul este controlul politic, realizat de Parlament cu ocazia inchiderii contului. Controlul politic – o administrare a bugetului de stat cu care Parlamentul nu e de acord poate sa duca fie la demisia ministrului de finante sau a intregului guvern. Al doilea tip este controlul exercitat de Curtea de Conturi, care este o institutie publica prevazuta de Constitutie si infiintata special in vederea modificarii modului de utilizare si de cheltuire a banilor publici. Prezentarea codului de inchidere a executiei bugetare in Parlament este insotita de raportul Curtii de Conturi. In al treilea rand exista si un control administrativ, la indemana MFP.

Raspunderea juridica legata de executia bugetara.Sfera celor care sunt pasibili de o astfel de raspundere nu este una foarte larga. De regula, persoanele in

sarcina carora se retine raspunderea juridica legata de diversele etape ale procedurii bugetare este formata in principal de ordonatorii de credite bugetare si de contabili. Daca ordonatorul transmite contabilului o ordonantare care nu e legala si contabilul efectueaza plata, vor raspunde amandoi.

Tinta principala a acestor forme de raspundere este data de ordonatorii de credite si intr-o masura mai mica de contabili.

Ordonatorii de credite pot sa delege atributiile lor unei persoane, care va raspunde in locul celui care i-a delegat atributiile.

Pot intra in sfera raspunderii toate acele persoane care sunt implicate in exercitarea diverselor atributii.

Tipurile de raspundere juridica: Nivel sanctionator care este fie contraventional, fie penal. Anumite incalcari ale regulilor sunt calificate

drept contraventii. Acolo unde legea declara infractiuni, avem sanctiuni care sunt de regula privative de libertate. Exista o infractiune specifica: deturnarea de fonduri. LFP arata ca este infractiune nerespectarea creditului bugetar in oricare dintre etape. Este infractiune si nerespectarea destinatiei creditelor bugetare.

O alta forma de raspundere care poate sa coexiste cu raspunderea contraventionala/penala este cea patrimoniala. Daca s-a produs o paguba, va fi chemat sa despagubeasca institutia publica in conformitate cu principiile raspunderii.

Lor li se mai poate adauga raspunderea disciplinara (in cazul contractelor de munca).

CURS 10

Datoria publica

Atunci cand veniturile ordinare nu sunt suficiente pentru acoperirea cheltuielilor, statul poate sa recurga la venituri extraordinare. Veniturile extraordinare sunt in teorie de 3 categorii:

1. Imprumuturile – statul/UAT se pot imprumuta – situatia obisnuita2. Posibilitatea emisiunii de monenda – care insa nu mai este o varianta posibila deoarece statele membre

ale UE nu pot recurge la aceasta solutie3. Vanzarea de bunuri din rezervele nationale – extrem de dificil, pentru ca de regula aceste rezerve nu sunt

facute pentru acoperirea deficitelor curente, ci sunt pastrate pentru situatii extraordinare si pt ca sunt date in administrarea bancii centrale.

Pentru Romania, imprumuturile reprezinta posibilitatea accesibila de a obtine venituri extraordinare. Intre veniturile extraordinare si datoria publica exista mai multe diferente.

Datoria publica reprezinta ansamblul obligatiilor pe care un stat sau unitatile administrativ-teritoriale le au in legatura cu rambursarea unor finantari pe care le-au primit. Cu alte cuvinte, obligatia de rambursare survine dupa ce statul sau UAT a primit niste bani, de aceea vorbim despre obligatia de a rambursa, plus de sigur de a plati costurile atasate (dobanzi, comisioane etc). Tot in categoria datoriei publice intra si garantiile, obligatiile de garantare pe care si le-a asumat statul sau UAT in favoarea altor persoane. Datoria publica se suprapune cu veniturile extraordinare numai in ceea ce priveste imprumuturile si chiar si atunci numai cu privire la suma imprumutata. Daca un stat se imprumuta suma pe care o primeste devine venit extraordinar. Dar statul cand va executa obligatiile va da inapoi mai mult, nu numai acea suma. Obligatiile care fac parte din datoria publica sunt mai mari decat veniturile extraordinare care le-au generat.

Prin curgerea dobanzilor si a comisioanelor valoarea obligatiei creste zi cu zi, fara interventia debitorului. Suma pe care a imprumutat-o este constanta, dar va trebui data inapoi o suma din ce in ce mai mare.

Veniturile extraordinare reprezinta totalitatea unor venituri din imprumuturi pe cand datoria publica reprezinta totalitatea unor obligatii de plata, care pot fi de 2 feluri:

Obligatii de a rambursa un imprumut Obligatii de plata nascute din garantii

In cazul garantiei, obligatia de plata a statului sau a unitatii administrativ-teritoriale este subsidiara obligatiei debitorului pentru care se garanteaza. Debitorul are o obligatie de plata fata de creditor. Creditorul ii cere sa aduca un garant, o alta persoana care in situatia in care debitorul initial nu isi executa obligatia de plata sa o execute in locul lui. Creditorul are o siguranta in plus. Statul sau UAT pot fi acest garant.

In cazul garantiei, statul nu este cel care s-a imprumutat, altcineva a facut-o, dar statul a inteles sa garanteze acea obligatie de rambursare.

Din aceasta perspectiva, datoria publica contine o sfera mai larga de obligatii decat cea care are legatura cu veniturile extraordinare.

Datoria publica este supusa unei limitari de principiu. Fiecare stat membru nu trebuie sa aiba o datorie care sa depaseasca 60% din PIB. In ciuda acestei interdictii, UE nu a aplicat sanctiuni niciodata statelor pentru nerespectarea lor, ceea ce face ca multe state membre sa fi depasit valoarea respectiva. Valoarea datoriei Romaniei este inca sub 60% din PIB. Problema Romaniei este ca valoarea datoriei creste atat de rapid, incat daca s-ar pastra ritmul de crestere, in foarte scurt timp nu numai ca va fi depasit pragul, dar cresterea va fi extrem de mare.

In afara de aceasta regula, mai exista o a doua, convenita recent prin Tratatul privind cooperarea, stabilitatea in UE, prin care statele se obliga sa transmita Consiliului si Comisiei planurile lor de contractare a datoriei publice anterior punerii lor in aplicare. Un stat care doreste sa se imprumute, inainte de a se imprumuta, va transmite aceste planuri de imprumut Comisiei si Consiliului.

La nivel national, atributiile legate de contractarea datoriei publice sunt impartite intre Parlament si Guvern pe doua mari coordonate:

1) Prima tine de legea 69/2010 potrivit careia Guvernul trebuie sa includa in strategia fiscal-bugetara pe care o pregateste si o supune spre aprobare Parlamentului, mentinerea datoriei publice in limite sustenabile. Guvernul trebuie sa propuna Parlamentului mijloacele prin care datoria publica poate fi contractata, dar astfel incat in permanenta ea sa poata fi platita. Guvernul se poate imprumuta cat crede ca este nevoie, singura limita fiind sa se asigure ca nivelul datoriei este unul pe care il poate rambursa.

2) Priveste atributiile legate de contractare. Cine decide aceste imprumuturi sau garantiile? Decizia este impartita intre Guvern si Parlament in sensul ca Guvernul va decide cu privire la toate imprumuturile, mai putin cele care sunt contractate de la UE si de la institutiile financiare internationale, sau atunci cand se imprumuta de la guverne. Imprumuturile intre state sunt extrem de rare. Natura creditorilor este cea care determina atributiile de contractare. Atunci cand creditorii au caracter public (state, uniuni, institutii infiintate de state) imprumutul este ratificat de Parlament prin lege. In toate celelalte situatii in care imprumutul este contractat de la creditori privati (persoane fizice, juridice, banci, alte institutii financiare private) atunci decizia apartine Guvernului.

Administrarea datoriei publice, pastrarea evidentei, relatia cu creditorii, toata aceasta administrare revine MFP.

La nivel local, decizia autoritatilor executive si deliberative este dublata de avize si aprobari emise la nivel central. Vorbim de o veritabila tutela administrativa. In ciuda autonomiei administrative locale, in materie de datorie publica ei nu se pot imprumuta decat daca indeplinesc conditiile prevazute de lege si daca obtin pentru fiecare imprumut acordurile de la nivel central. La fel ca in cazul deficitului, datoriile la nivel local se cumuleaza cu cele de la nivel central si sunt impreuna luate in considerare in calculul datoriei publice, desi statul nu are nicio obligatie fata de datoriile UAT. Daca o UAT nu isi ramburseaza un imprumut, statul nu va avea nicio obligatie de plata.

La nivel central poate fi contractata fie de Guvern, fie de Parlament, in timp ce la nivel local, datoria publica poate fi contractata de autoritatile deliberative dar cu acordul unor autoritati cunostituie la nivel central.

Exista totusi o natura juridica comuna si datoriei publice guvernamentale (cea la nivel central) si la nivel local. Datoria publica poate sa imbrace doua forme:

a) Datorie publica directa – obligatii de rambursare a unui imprumut si a costurilor aferenteb) Datorie publica garantata – obligatii de plata in temeiul unor garantii emise pentru alte persoane.

Datorie publica guvernamentala directa – obligatii de rambursare a statului nascute din contractarea unui imprumut.Datorie publica locala directa – cea prin care UAT au obligatia de a rambursa imprumuturi.

Avem o reglementare cadru aplicabila atat datoriei centrale, cat si celei locale – OUG 64/2007 privind datoria publica. Avem si reglementari speciale: datoria publica guvernamentala tot in OUG 64/2007; LFP locale.

In aplicarea diverselor articole din OUG 64, exista norme metodologie si foarte multe reglementari tertiale, sub forma de ordine de ministru sau hotarari ale comisiilor interministeriale.

Poate statul sau UAT sa se imprumute pentru orice sau exista limitari? Raspunsul este diferit in functie de tipul de datorie. In ceea ce priveste datoria guvernamentala, statul in principiu se poate imprumuta pentru orice. OUG 64 enumera cateva scopuri ale imprumuturilor si garantiilor emise. Problema este ca aceste cinci categorii de scopuri sunt atat de generoase incat ele practic acopera orice destinatie. Astfel OUG 64 vorbeste despre faptul ca statul se poate imprumuta pentru :

- acoperirea deficitului – 3 categorii de deficit: deficitul bugetului de stat, deficitul din anii anteriori al BASS (deficitul din anii anteriori presupune ca BASS nu a avut suficiente venituri din care sa isi acopere cheltuielile), deficitul temporar pe parcursul unui an (la un moment dat veniturile nu sunt suficiente si statul se poate imprumuta).

- Asigurarea unui sold corespunzator in trezoreria statului pentru executia bugetara – daca trezoreria constata ca incasarile sunt mici, prin urmare nu exista un sold corespunzator care sa acopere cheltuielile din luna urmatoare, trezoreria va propune MFP un imprumut, care dupa incasarea veniturilor va fi rambursat. Acest imprumut genereaza venituri extraordinare doar temporar. El nu acopera un deficit, ci doar un necesar.

- Refinantarea unor imprumuturi existente – in aceasta situatie, Guvernul poate decide plata inainte de scadenta a imprumuturilor respective din bani obtinuti din alte imprumuturi. Presupune inlocuirea unui imprumut vechi cu unul nou, de regula acest lucru intamplandu-se atunci cand e posibila obtinerea unor costuri ale imprumutului noi mai mici decat ale celui vechi. Nu o confundam cu situatia in care statul se imprumuta pentru ca nu are disponibilitati sa plateasca un imprumut ajuns la scadenta.

- Finantarea unor programe sau a unor proiecte aprobate prin lege – atunci cand statul se imprumuta pentru un scop precis pentru a finanta o anumita destinatie pe care a gandit-o inainte de imprumut e nevoie ca acel program sau proiect sa fie aprobat prin lege. In aceste situatii programul sau proiectul respectiv impreuna cu finantarea sunt aprobate prin lege.

- Imprumuturile contractate de la UE in temeiul regulamentului 322/2002. In esenta este vorba de regulamentul conform caruia statele membre care nu sunt membre ale zonei euro se pot imprumuta de la UE pentru echilibrarea balantei de plati, pentru adoptarea unor masuri de stabilizare a economiei.

Statul prin MFP se poate imprumuta in principiu pentru orice destinatie, cu conditia sa o incadreze in unul dintre cele 5 scopuri.

La nivel local legea 273/2006, LFP locale nu le permite sa se imprumute decat pentru 2 mari destinatii:1. Finantarea investitiilor locale – finantarea cumpararii sau construirii unor bunuri care vor intra in

proprietatea UAT, ceea ce inseamna ca primarul nu poate propune Consiliului sa se imprumute pentru repararea drumurilor, pentru ca bunurile respective nu intra in proprietatea UAT.

2. Refinantarea unui alt imprumut

UAT nu se poate imprumuta pentru a-si acoperi deficitul, pentru a avea bani disponibili in trezorerie.

Proceduri de contractare a datoriei publice

Contractarea datoriei publice guvernamentale – procedurile sunt diferite in functie de creditor si in functie de felul datoriei: datorie directa/datorie garantata.

Contractarea datoriei publice directe – exista reglementat principiul exclusivitatii atributiilor MFP. Cu alte cuvinte datoria publica guvernamentala directa poate fi angajata exclusiv de Guvern prin MFP, iar in unele situatii si cu aprobarea Parlamentului. Pana in anul 2007, se putea imprumuta orice persoana juridica de drept public. OUG 64 aduce o centralizare spunand ca nu este permisa contractarea de imprumuturi in numele statului de altcineva in afara de Guvern prin MFP.

In cursul anului 2008 a fost adusa o exceptie de la acest principiu si anume ordonatorii principali de credite la bugetul central pot obtine finantari prin contracte de leasing (ordonatorul principal primeste doar folosinta bunului, plateste o suma de bani pentru folosinta acelui bun, urmand ca la expirarea perioadei sa dobandeasca proprietatea platind inca o suma de bani). O astfel de operatiune este asimilata unei finantari in sensul ca beneficiarul foloseste bunul, il va dobandi la sfarsitul contractului, dar il plateste pe parcurs. Ordonatorii principali de credit la nivel central pot obtine aceasta finantare numai cu aprobarea MFP si numai dupa imputernicirea lor printr-o hotarare de guvern. Valoarea leasingului va fi inclusa in datoria publica, pentru ca va fi o obligatie de plata.

In functie de calitatea creditorului, MFP va face propunerea doar Guvernului sau in situatia in care decide initierea unui imprumut de la institutii financiare internationale, de la alte state sau de la UE, are nevoie de ratificarea Parlamentului prin lege.

In ceea ce priveste datoria publica garantata la fel atributiile apartin MFP, dar garantiile de stat pot fi emise de MFP numai pentru destinatia a patra si anume pentru finantarea unor programe sau proiecte aprobate prin lege. Se pot emite garantii de stat numai daca legea prin care programul sau proiectul a fost aprobat prevede ca pentru asigurarea finantarii se pot emite garantii de MFP. Libertatea de decizie a MFP in ceea ce priveste emiterea de garantii este mult mai restransa decat in ceea ce priveste contractarea de imprumuturi.

Garantiile pun probleme suplimentare, de aceea procedura de emitere a lor chiar si atunci cand legea respectiva permite emiterea garantiilor, este necesara evaluarea situatiei debitorului care va beneficia de o garantie de o comisie interministeriala, Comitetul interministerial pentru finantari, garantii si asigurari, care evalueaza solvabilitatea debitorului. Cel in favoarea caruia se emite garantia trebuie sa indeplineasca anumite criterii care sa duca la minimizarea riscului.

Garantiile in principiu sunt susceptibile de a fi calificate drept ajutor de stat. Pentru a evita calificarea ca ajutor de stat, statul poate emite prin MFP aceste garantii numai cu plata de catre beneficiar a unei prime de emisiune a garantiei.

Mai exista insa garantii de stat ce pot fi emise in temeiul unor legi speciale de catre alte enitati, chiar private. Astfel ca de data aceasta nu mai vorbim de garantii individuale, ci de sistem de garantii publice, in care prin lege se creeaza posibilitatea tuturor persoanelor care indeplinesc anumite criterii de a solicita o garantie de stat. Procedura este reglementata unitar. Sisteme de garantii sau scheme de garantare – nu sunt garantii individuale, ci sunt reglementari care se adreseaza unei categorii de persoane. Oricine indeplineste acele conditii poate solicita garantia si poate sa o obtina. Nu sunt administrate de MFP, ci de unele ministere. Cele mai numeroase scheme de garantare sunt administrate de EximBank (entitate privata). Alte sisteme de garantii sunt derulate prin fondul de garantare a creditului pentru IMM (administreaza scheme de garantare pentru IMMuri si e celebrul administrator al programului Prima Casa).

In cazul garantiilor de stat vorbim de 2 mari categorii: Garantii de stat individuale – ce pot fi emise de MFP. Sunt clar incluse in datoria publica. Garantii emise in cadrul unor scheme de garantare – administrate de entitati private. Dintre aceste

sisteme nu toate fac parte din datoria publica a statului, ci numai unele nominalizate expres.Nu toate garantiile de stat sunt incluse in datoria publica!

Pentru unele dintre aceste scheme de garantare, statul are disponibile fondurile speciale acoperirii lor. O garantie e o datorie numai in momentul in care nu pun banii deoparte. Cand eu iau o suma de bani si o pun de o

parte, o transfer EximBank spre exemplu, daca se intampla riscul, EximBankul nu imi cere bani. Nu face parte din datoria publica. Nu are voie sa ceara bani in plus.

Contractarea datoriei publice locale –decizia apartine Consiliului Local care decide cu o majoritate de jumatate plus unu din numarul consilierilor in functie, numai ca LFP stabileste conditii in care o UAT nici nu se poate imprumuta si nici nu poate sa emita garantii. Este vorba in primul rand de faptul ca o UAT nu are voie sa se imprumuta sau sa emita garantii decat in limita a 30% din media veniturilor sale proprii pe ultimii 3 ani (veniturile provenite din incasarile proprii + veniturile de la BS din impozitul pe venit).

O UAT care are plati restante la 31 decembrie al anului anterior si nu si le-a platit pana la data la care vrea sa contracteze imprumutul nu are voie sa se imprumute si nici sa emita garantii.

Daca UAT a incheiat anul precedent cu un deficit al sectiunii de functionare, nu are voie sa se imprumute si nici sa emita garantii.

Acestor conditii li se adauga faptul ca potrivit Legii responsabilitatii fiscal-bugetara, in fiecare an Guvernul propune Parlamentului un plafon national pentru indatorarea UAT. Sunt castigate acele UAT care indeplinind conditiile lor se imprumuta mai repede. Guvernul propune o valoare maxima de imprumuturi pentru UAT, practic.

CURS 11

UAT se poate imprumuta pentru scopuri mult mai limitate decat cele in care se putea imprumuta statul. Este permisa contractarea de imprumuturi doar pentru finantarea investitiilor publice locale sau pentru refinantarea unei datorii publice locale deja existente.

O UAT care nu are nicio datorie, la un moment dat decide sa se imprumute. Nu va avea o optiune. Va putea sa se imprumute doar pentru a realiza o investitie. Odata facut acest imprumut, deja va avea optiunea permanenta. Se va putea imprumuta pentru a face o alta investitie sau pentru a o continua pe prima sau se va putea imprumuta pentru a da inapoi datoria deja contractata pentru investitia respectiva. Va avea aceasta dualitate de optiuni.

O UAT se poate imprumuta daca indeplineste 3 conditii, de ordin financiar, care sunt menite sa il asigure si pe creditor, dar si colectivitatea locala, ca autoritatile executive si deliberative, care au initiativa si iau decizia imprumutului, stiu ce fac. Prima conditie este ca UAT nu se poate imprumuta decat in limita unui plafon de indatorare locala pe care legea il fixeaza la 30% din veniturile proprii. A doua conditie este sa nu fi avut plati restante la sfarsitul anului trecut (conditie complinita inainte de a se imprumuta). A treia conditie – sa nu fi inregistrat un deficit in ceea ce priveste functionarea. Acest comportament prudent si aceasta solvabilitate nu sunt gandite numai in interesul creditorului, ci si in interesul public, al colectivitatii locale.

Statul poate transfera fonduri la bugetul local pentru anumite destinatii stabilite. Nu exista o varianta in care o UAT incapabila sa isi plateasca imprumuturile se poate adresa statului. Ea va trebui sa isi plateasca imprumuturile si probabil se va adresa statului sa ii dea fonduri pentru celelalte bunuri si servicii.

Odata indeplinite aceste conditii, initiatorul imprumutului (primarul/presedintele CJ) se va adresa autoritatii deliberative, indiferent de calitatea creditorului. Creditorii difera la nivel local de creditorii posibili la nivel central. UAT se poate imprumuta de regula din sectorul privat (de la institutii de credite sau de pe pietele financiare). Dar de regula UAT nu se pot imprumuta de la institutii financiare internationale, cu exceptia celor care sunt permise. Toate institutiile financiare internationale imprumuta statele. Dar numai unele dintre ele imprumuta si UAT (Banca Europeana pentru Constructie si Dezvoltare, Banca pentru Investitii). UAT nu se pot imprumuta de la alte state si nu se pot imprumuta de la UE. Ele nu se pot imprumuta:

- nici de la alte UAT (LFP locale in virtutea principiului solidaritatii permite numai transferurile de ajutorare in situatii de maxima dificultate),

- nici de la stat - cu exceptia cazurilor in care o lege speciala reglementeaza un astfel de imprumut. In anul 2010 datorita unei circumstante speciale in care foarte multe UAT inregistrau deja din 2008 datorii catre furnizorii de utilitati si consumabile obisnuite – electricitate,gaze, apa si canalizare – s-a adoptat o OUG 50 potrivit careia UAT care inregistrau astfel de arierate aveau posibilitatea sa se imprumute de la stat cu o dobanda extrem de mica pentru a-si plati arieratele. Statul prin aceasta OUG desfiinta si conditiile (se puteau imprumuta chiar daca plafonul depasea 30% din venituri. Se puteau imprumuta oricum). Una din conditiile imprumutului de la UE, a fost rezolvarea arieratelor – sume care ajunse la scadenta nu sunt platite de stat sau UAT mai mult de 90 zile.

- nici de la BNR.

Consiliul Local trebuie sa aprobe imprumutul, dar apoi, dupa aprobarea imprumutului semnarea contractului, contractarea propriu-zisa a imprumutului nu se poate face decat dupa obtinerea avizului Comisiei de autorizare a imprumuturilor locale, comisie autorizata de Guvern care cuprinde reprezentati ai mai multor ministere. Aceasta comisie functioneaza potrivit unor norme si avizeaza aceste imprumuturi a caror contractare a fost deja decisa de CL. Este o forma de tutela administrativa in care statul supervizeaza modul in care interesele comunitatii locale sunt protejate. Numai dupa ce exista avizul se poate contracta imprumutul.

Atunci cand imprumutul este garantat de stat sau este subimprumutat de stat (statul se imprumuta si subimprumuta banii UAT) mai este necesar si avizul Comitetului interministrial pentru garantii, finantari si asigurari. Rostul acestei analize suplimentare este aceea de a verifica din perspectiva statului solvabilitatea debitorului, care este UAT. Obligatia de rambursare nu ramane strict doar a UAT, ci statul are si el o obligatie subsidiara. In cazul garantiei de stat, daca UAT nu isi plateste datoria va trebui sa plateasca statul in locul ei. Ori statul este obligat sa actioneze el prudent si sa verifice pentru cine garanteaza. In cazul subimprumutului, statul e cel care se imprumuta de fapt. El va trebui sa dea banii inapoi. Dar statul nu foloseste el acesti bani. Ceea ce presupune ca ori de cate ori va fi scadenta o obligatie a statului de rambursare catre creditor, intai va trebui sa devina scadenta obligatia UAT fata de stat, astfel incat statul sa aiba deja banii cu care sa isi plateasca datoria.

In ambele situatii, si in cazul garantiei si in cazul unui subimprumut, nu este nevoie doar de acea tutela administrativa care evalueaza daca nu cumva UAT isi asuma riscuri prea mari, ci este nevoie si de un aviz al Comitetului. Abia dupa ce avem aceste autorizari, se poate semna propriu-zis contractul.

Instrumentele datoriei publice

Cum se realizeaza imprumutul? La nivelul statului avem aprobarea Guvernului sau aprobarea Parlamentului, dupa caz. La nivel local avem aprobarea CL plus cele doua avize, dupa cum este nevoie. Urmatorul pas este sa incheiem actul juridic. Acest act juridic poate sa imbrace mai multe forme. In ansamblu, actul juridic in care se materializeaza datoria publica comporta o prima delimitare in doua mari categorii:

Acte juridice prin care statul sau UAT primeste fonduri sau folosinta unui bun sau proprietatea unui bun, dar pe care nu le plateste.

Faptul ca nu plateste acei bani si ca aceasta obligatie de plata are un termen suspensiv, este considerata o forma de finantare – credit comercial. Faptul ca un comerciant iti da o marfa, folosinta sau proprietate si nu o platesti, ci e de acord sa i-o platesti mai tarziu, peste un anumit termen, inseamna ca ti-a lasat de fapt acei bani, ca nu i-a cerut acum. Situatia este aceeasi cu a unui imprumut. Situatiile de acest gen poarta denumirea de credit comercial, chiar daca juridic vorbind nu s-a realizat un imprumut, care presupune transferul unei sume de bani si obligatia de a restitui. In cazul in care o persoana transfera in patrimoniul altei persoane fie folosinta, fie proprietatea unui bun, dar accepta sa primeasca banii peste un an, economic echivaleaza cu un imprumut pe acelasi termen. Datoria publica se naste nu numai din contracte de imprumut, ci si atunci cand obligatia de plata nascuta din alte acte juridice (locatiune, vanzare-cumparare) este afectata de un termen suspensiv. Economic efectul este similar unui imprumut. Astfel de obligatii de plata, desi afectate de termen, ele exista si vor trebui inscrise in buget si deci ele sunt asimilate obligatiilor de natura datoriei publice.

Obligatiile nascute din garantii – obligatie garantata.Obligatiile din garantii se deosebesc de obligatiile din imprumuturi sau credite comerciale prin chiar structura lor. In cazul imprumutului sau al creditului comercial, cel care primeste bani sau folosinta/proprietatea bunului, este debitorul, cel care trebuie sa plateasca banii. In cazul garantiei, debitorul nu primeste nimic, el nu are nici un

beneficiu teoretic. Un tert, cel pentru care se garanteaza este cel care primeste imprumutul sau creditul comercial, statul sau UAT fiind doar garanti. Obligatia de plata in cazul garantiei este subsidiara, secundara oblgiatiei de plata a debitorului principal pentru care se garanteaza. Ea este o obligatie afectata de o conditie suspensiva (daca se indeplineste conditia ca debitorul sa nu isi plateasca datoria).

Si la prima categorie sunt posibile mai multe tipuri de acte juridice, chiar daca au ceva in comun: debitorul a beneficiat de pe urma finantarii respective. Juridic vorbind actele sunt diferite.

1. Titluri de stat – reprezinta forma predilecta de instrumente de datorie publica directa guvernamentala. Titlurile de stat sunt acele acte juridice care constata si incorporeaza o creanta impotriva statului.

Particularitatea acestora este faptul ca ele sunt transmisibile. Creditorul care dobandeste un astfel de titlu in schimbul unei sume de bani in realitate a imprumutat statul cu suma respectiva pana la o anumita scadenta, dar nu e obligat sa astepte scadenta respectiva, ci poate transmite acel titlu oricui, altei persoane, care la randul sau poate sa astepte scadenta sau poate sa transmita titlul.

Guvernul a autorizat un imprumut, iar MFP trebuie sa obtina finantarea respectiva. Lasand la o parte ipoteza creditelor comerciale, obtinerea unei sume de bani se poate face in doua modalitati: incheierea unui contract de imprumut cu una sau mai multe banci si titlurile de stat. Statul prin MFP intocmeste un prospect de emisiune, care contine toate detaliile imprumutului pe care vrea sa il contracteze, numai ca in loc sa ofere acest imprumut bancilor, ca in cazul contractului de imprumut, imparte suma totala in valori egale astfel incat rezultatul e un numar de titluri de stat.

Statul vrea sa imprumute 100 mil lei. Poate sa faca titluri de stat in valoare de 100 euro fiecare. Va oferi aceste titluri de stat spre cumparare. Oamenii vor cumpara aceste titluri platind o suma de bani, ceea ce inseamna ca vor detine un titlu de creanta pentru rambursarea acelei sume si a unei dobanzi. Toate conditiile sunt prevazute in prospectul unic de emisiune.

Aceste obligatiuni pot fi folosite si de catre stat si de catre UAT si de catre societatile private.

La randul lor titlurile de stat sunt de mai multe feluri:a) In functie de durata pentru care este contractat imprumutul: titluri emise pe termen scurt (maximum 1

an), care poarta denumirea de certificate de trezorerie sau bonuri de tezaur; titluri emise pe termen mediu (1-5 ani) care poarta denumirea de obligatiuni; titluri pe termen lung care sunt denumite tot obligatiuni. De regula la fiecare scadenta, statul plateste atat imprumutul cat si dobanda. Emisiunea se inchide.

Mai exista titluri, de regula mai mari de un an, in care la sfarsitul fiecarui an, statul plateste dobanda adunata in cursul anului respectiv, iar la scadenta finala ii ramane de plata doar dobanda pe ultimul an si suma imprumutata. Exista insa o categorie de titluri de stat care permit redeschiderea emisiunii. Cu alte cuvinte, pe baza aceluiasi prospect de emisiune, periodic statul imprumuta noi sume, emite noi titluri. Titlurile de acest tip poarta denumirea de titluri de stat de tip benchmark.

b) Titluri de stat cu dobanda sau titluri de stat cu discount. Titlurile de stat cu dobanda sunt achizitionate la valoarea nominala, dar la rascumparare, debitorul va plati valoarea nominala plus o dobanda exprimata ca procent din valoarea nominala. Titlurile cu discount presupun ca se dobandesc titlurile la o valoare mai mica decat cea nominala, iar cand va fi rascumparat va fi rascumparat cu valoarea nominala.

Titlurile de stat se emit de catre MFP. Prospectul se aproba prin ordin al ministrului finantelor publice. Titlurile sunt oferite la momentul emisiunii numai pe piata primara a titlurilor de stat, administrata de BNR si unde pot fi dobandite de la MFP numai de catre institutiile de credite autorizate ca participanti pe piata primara. Institutiile de credit autorizate transmit aceste titluri de stat oricui, persoane fizice, juridice, pe piata secundara. Tot pe piata secundara, persoanele le pot transmite mai departe. Cand vine scadenta, statul va plati tuturor celor inscrisi. La rambursare, MFP va plati direct titularilor.

2. Contracte de imprumut – in cazul contractelor de imprumut ele se pot incheia cu institutiile de credit autorizate, romane sau straine. Este suficient acordul guvernului. In selectarea creditorilor este obligat MFP sa organizeze o procedura de selectie. Exista totusi posibilitatea ca atat titlurile de stat, cat si contractele de imprumut sa nu presupuna acte juridice incheiate pe o piata libera, ci este reglementata si

posibilitatea plasamentului privat al titlurilor de stat sau al contractelor de imprumut. Plasamentul privat presupune emiterea titlurilor de stat sau inchierea unor contracte de imprumut cu un grup de investitori profesionisti care au posibilitatea de a face statului o oferta de imprumut sau de dobandire de titluri de stat. Titlurile vor fi emise direct in favoarea acelui grup de investitori, contractul de imprumut va fi incheiat direct cu acestia, dar MFP are obligatia sa compare oferta de pret cu ofertele disponibile pe piete.

3. Credite comerciale – de regula poarta denumirea de contract de leasing. MFP i se adauga si alte persoane juridice de drept public conduse de OP care pot sa incheie contracte de leasing cu avizul MFP. Aceste persoane juridice de drept public au dreptul de a folosi un bun, dar il platesc in mai multe rate, in timp. Aceste contracte sunt asimilate datoriei publice. Credit furnizor – o forma de credit comercial in care o persoane transfera bunuri in proprietatea statului, dar fara a-si primi pretul pentru el. statul va avea o obligatie de plata a pretului, dar ea va fi afectata potrivit contractului de un termen suspensiv. Pretul datorat este considerat o finantare, o obligatie de natura datoriei publice.

Programul de dezvoltare a infrastructurii – prin OUG s-a aprobat un program de finantare a lucrarilor de refacere a infrastructurii rutiere, judetene si comunale, altele decat DN. Pentru ca statul nu avea bani cu care sa finanteze aceste lucrari, a infiintat urmatorul mecanism: incheie contracte de lucrari, de achizitii publice, cu antreprenori, dar pretul nu va fi platit la receptia lucrarii, ci urmeaza a fi platit in rate peste 4 ani, de exemplu. Acesta este un caz tipic de credit furnizor. Aceste obligatii de plata cu care statul ramanea erau obligatii de natura datoriei publice.

Instrumentele datoriei publice garantate

Ele imbraca forma scrisorii de garantie de stat. Se poate emite de catre MFP numai in temeiul unei legi prin care se aproba finantarea unui program.

La nivel local

Se pot emite obligatiuni (denumire neconsacrata de lege de obligatiuni municipale), dar regula la nivel local sunt contractele de imprumut incheiate cu institutiile de credit. Pot fi emise bilete la ordin, care sunt titluri de valoare ce incorporeaza obligatia de plata a unei sume de bani la o anumita scadenta. Ele pot fi transmise pana la scadenta, iar la scadenta titularul se va prezenta pentru a i se plati suma inscrisa pe biletul la ordin. Daca o UAT se imprumuta de 1 milion lei poate sa emita un bilet la ordin in care va spune: Comuna X ma oblig ca la scadenta sa ii restitui lui Y suma de 1 milion. Daca ar emite titluri, ar imparti milionul in fragmente. Biletul la ordin consacra o datorie, e transmisibil, dar constata toata datoria, nu bucatele. Daca se emit mai multe, inseamna ca sunt scadente diferite. Tot la nivel local se pot emite garantii locale. Se pot incheia contracte de credit furnizor sau contracte de leasing.

CURS 12

Administrarea datoriei publice

S-a dat posibilitatea ca prin hotarare a CGMB sa se poata imprumuta si sectoarele. Citind legea s-ar ajunge la ipoteza ca sectoarele nu s-ar putea imprumuta.

Administrarea datoriei publice – ansamblul de acte prin care se tine evidenta datoriei publice, se organizeaza rambursarea datoriei publice si se incearca acoperirea sau reducerea riscurilor asociate datoriei publice.

Evidenta datoriei publice – este tinuta atat pentru datoria publica guvernamentala, cat si pentru datoria publica locala, in ambele forme directa si garantata, de MFP. Din aceasta perspectiva, MFP pastreaza 4 registre, care ii permit un acces permanent la valoarea datoriei publice si la persoanele care au contractat. Este vorba despre subregistrul datoriei guvernamentale directe, cel al datoriei guvernamentale garantate si la fel pe plan local. 2 registre pentru datoria guvernamentala, 2 pentru datoria locala.

Statul poate emite garantii:- Fie individual – garantie emisa numai de MFP, numai pe baza unei legi. O astfel de garantie va fi inscrisa

in registrul garantiei guvernamentale datorate- Sub forma sistemelor de garantii sau sub forma schemelor de garantare – nu le administreaza MFP, ci

diverse societati comerciale la care statul este actionar, numite intreprinderi publice.EximBank – banca a statului, actionarul sau fiind statul, dar e o societate bancara. Fondul national de garantare a creditelor pentru IMM – administreaza multe scheme de garantare.

Statul prin cele 2 metode, fie garantii individuale, fie scheme de garantare, emite garantii de stat. Fie ca sunt emise de MFP, fie ca sunt emise de societati toate sunt garantii de stat. Nu toate intra in calculul datoriei publice. Vor intra in calculul datoriei publice si vor fi inscrise in registrul datoriei publice guvernamentale datorate numai cele expres prevazute de acte normative.Criteriul care face ca o astfel de structura de garantara este reprezentat de riscul propriu-zis existent in ceea ce priveste BS. Cu alte cuvinte, pentru unele garantii, orice intamplare, orice survenire a riscului garantat va avea efecte asupra BS. Daca un garantat nu isi plateste datoria, plateste statul. Exista insa sisteme de garantii, in care aceasta plata se face de emitentul garantiei dar din sume alocate de la BS. Exista insa sisteme de garantii in cazul carora MFP aloca inca de la inceput emitentului un fond. Este cazul majoritatii garantiilor emise de EximBank. Banca va emite garantii apoi si le va gestiona numai in limitele fondului acesta. Nu va exista un impact asupra bugetului. Astfel de scheme de garantare nu vor fi incluse in datoria publica.

Pentru datoria publica locala, in mod obligatoriu, trebuie sa existe si o evidenta, un registru al datoriei publice locale la nivelul fiecarei UAT. Numai ca la nivel local intalnim un grad mai mare de transparenta. La nivel local, Legea datoriei pbulice si LFP locale obliga UAT sa mentina actualizate pe site-urile lor informatii legate de nivelul datoriei publice locale, atat directa cat si garantata.

Rambursarea sau asigurarea rambursarii

Atat legea datoriei publice cat si LFP locale vorbesc despre un principiu si anume sumele necesare sau cheltuielile aferente platii obligatiilor de natura datoriei publice sunt considerate autorizate in mod permanent. Daca primarul a uitat sa scrie in buget drept cheltuiala rambursarea obligatiilor de natura datoriei publice, nu ne ducem cu gandul la abuz in serviciu. Orice alta cheltuiala daca nu e trecuta in buget, nu poate fi efectuata. Ori aici legea spune ca exista o mare exceptie de la aceasta regula, cheltuielile care trebuie facuta pentru rambursarea datoriei. Aceste cheltuieli care chiar daca nu sunt trecute in buget, totusi pot fi facute. Legea prezuma ca odata asumata o obligatie de natura datoriei publice, cheltuiala aferenta acelei datorii e considerata autorizata, ceea ce inseamna ca e considerata introdusa in buget, chiar daca in mod explicit ea nu se regaseste acolo. Aceasta exceptie este singura. Nu se poate invoca neplata unei datorii publice faptul ca nu a fost inclusa in buget.

Aceasta autorizare bugetara permanenta este valabila si la nivel central, cat si la nivelul BL, ca autorizare data primarului si presedintelui CJ.

In cazul in care sunt emise garantii, toti beneficiarii acestor garantii sunt obligate sa plateasca o prima de emisiune, un pret pentru emisiunea garantiei respective. Aceste sume vor fi platite intr-un fond special, numit fondul de risc.

De asemenea in cazul in care statul se imprumuta si apoi subimprumuta sumele respective unitatilor administrativ teritoriale, si aceste UAT beneficiare ale subimprumuturilor vor achita o prima la fondul de risc. Fondul de risc se constituie la nivel central pentru garantiile si subimprumuturile acordate de stat si este administrat de MFP, e un fond special. Este infiintat prin lege, alimentat din anumite venituri si aceste venituri au o destinatie speciala. Din fondul de risc se iau in primul rand banii pentru plata garantiilor.

La nivel local, fondul de risc se constituie in mod obligatoriu la nivelul fiecarei UAT care emite garantii si este administrat de catre ordonatorul de credit. Daca o garantie emisa de UAT ajunge sa fie executata, prima sursa e fondul de risc, abia apoi din BL. garantiile locale pot fi emise in favoarea unei categorii restranse, operatorii economici (societati comerciale, regii autonome) si serviciile publice subordonate CL.

In cazul garantiilor sau subimprumuturilor daca statul sau dupa caz UAT ajung in situatia sa plateasca in locul beneficiarilor reali autoritatile publice, in speta MFP sau ordonatorii la nivel local, sunt obligati sa ia masurile pentru recupererea sumei platite. Pentru a facilita aceasta recuperare legea prevede ca actul prin care autoritatea publica, in speta MFP sau autoritatile locale, individualizeaza suma care trebuie recuperata, va fi titlu de creanta (va fi pus in executare fara a fi necesara o hotarare judecatoreasca). Executarea silita a acestor sume nu se va face potrivit regulilor generale prin CPC ci potrivit Codului de procedura fiscala, unor reguli mult mai rapide.

Administrarea riscului

Exista 2 mari categorii de riscuri asociate datoriei publice. Primul este riscul legat de fluctuatia dobanzii. Foarte multe dintre tipurile datoriei publice sunt incheiate cu rate variabile ale dobanzii. Cu alte cuvinte dobanda este stabilita raportata la un indice al pietii. Prin urmare orice variatie a dobanzii in sensul cresterii va fi un risc pentru debitor, fiindca poate sa ajunga sa plateasca mai mult. Exista tehnici de acoperire a acestui risc prin incheierea unor contracte. Tehnicile nu garanteaza acoperirea riscului. MFP este autorizat de lege sa incheie astfel de contracte de administrare a riscului de crestere a dobanzilor. Autorizarea e importanta sub 2 aspecte:

1. Ca exista – prin acele contracte MFP nu se imprumuta, ci incheie niste contracte speciale de administrare a riscului, prin care incearca acoperirea riscului. O autoritate publica nu poate sa incheie ce contract vrea, ci doar acele contracte prevazute de lege.

2. Aceste contracte nu sunt garantate ca rezultat. Ele incearca dar pot sa dea gres. De unde incerci sa acoperi un risc e posibil sa ai o cheltuiala mai mare. Dar sunt sanse sa reduci cheltuiala. In cazul in care se incheie astfel de contracte, functionarii publici din MFP sau din autoritatile locale care le-au incheiat nu raspund decat daca cu intentie au produs o paguba, daca au intentionat sa produca o paguba.

Al doilea mare risc este valabil numai pentru datoria publica exprimata in valuta, riscul valutar, riscul deprecierii monedei nationale fata de moneda in care e exprimata obligatia. Si pentru acest risc functioneaza ambele tipuri de reglementari. MFP este autorizat sa incheie operatiuni, contracte prin care sa incerce acoperirea riscului valutar si se prevede ca nu vor raspunde decat pentru pagubele produse cu intentie.

Entitati cu scop financiar, create in scopul acordarii de finantari, infiintate de state – Banca internationala pentru reconstructie, FMI, Banca europeana pt reconstructie si dezvoltare, Banca europeana de investitii. Banca europeana pt reconstructie si dezvoltare face parte dintr-un grup mai are care se numeste Grupul bancii mondiale. Acesta cuprinde 5 institutii.

Romania a aderat in anii 70 la FMI si la Banca Mondiala. De-a lungul timpului a beneficiat de o serie de imprumuturi de partea ambelor institutii.Grupul Bancii mmondiale contine 5 institutii, dintre care cea care ne intereseaza este Banca internationala pt reconsctructie si dezvoltare. Prin intermediul ei se pot acorda statelor in curs de dezvoltare sau cu venituri foarte mici pe cap de locuitor, se pot acorda imprumuturi cu dobanzi mult mai mici decat cele de pe pietele financiare pentru anumite obiective majore. Obiectivele majore sunt: dezvoltarea sistemului de sanatate, de educatie publica,

protectia mediului. Toate aceste tipuri de imprumuturi sunt acordate statelor care desi sunt credibile, au dificultati in accesa imprumuturi de pe alte surse.

Relatiile Romaniei cu aceasta banca s-au oprit undeva inainte de 2000. Dar asta nu inseamna ca nu este o oportunitate. O a doua structura care imprumuta bani in cadrul bancii mondiale – Asociatia internationala de dezvoltare. Acorda credite fara dobanda pe durata foarte mare, de pana la 40 de ani, la care se adauga si perioada de gratie de 10 ani, unde perioada de gratie e perioada in care debitorul nu are obligatie de rambursare. Astfel de credite sunt accesibile numai statelor foarte sarace.

A treia institutie – corporatia financiara internationala. Nu acorda in principiu imprumuturi, ci dobandeste actiuni in societati comerciale pe care le sprijina sa se dezvolte, le ajuta sa devina semnificative pe o anumita piata si isi instraineaza participatia sau o pastreaza. IFC s-a implicat in cateva proiecte majore pentru Romania, cum ar fi concesionarea sistemului de apa si canalizare din Bucuresti.

A patra institutie – Agentia multilaterala de garantare a investitiilor. Sprijina realizarea de investitii in statele in curs de dezvoltare prin acordarea de garantii pentru riscurile necomerciale, politice (riscuri de schimbare a legislatiei sau de introducere a unor restrictii de regula pentru repatrierea beneficiilor).

Ultima institutie – centrul de solutionare a disputelor. Romania are si a avut dosare pe rol. Dispute de investitii intre investitori si statele gazda.

FMI – ca agentie specializata a ONU a fost infiintata pentru a supraveghea economiile statelor membre, care poate sa acorde imprumuturi statelor care au dificultati in administrarea economiilor lor. Specific acordurilor incheiate cu FMI este faptul ca ele sunt obligatoriu insotite de conditii legate de politica economica si financiara a statului imprumutat. Astfel de acorduri cu FMI sau cu Banca internationala trebuie intotdeauna aprobate prin lege. Romania are un acord cu FMI in derulare incheiat in 2009 prin care a imprumutat 15 mld de euro si are incheiat in cursul lui 2010 un acord de tip preventiv, care ii da dreptul sa solicite o alta transa in masura in care apar situatii speciale.

Banca europeana pentru reconstructie si dezvoltare si Banca europeana pt investitii – banci create de state. Scopul principal a fost sprijinirea statului insa in timp si-au extins atributiile. Romania este si ea membru BERD. BERD nu imprumuta statele ca atare ci societati comerciale inclusiv pe cele cu capital de stat. BERD poate dobandi actiuni in societati.

Banca europeana pentru investitii este banca UE. Romania a devenit si membru BEI. Exista foarte multe proiecte finantate din BEI prin imprumuturi acordate autoritatilor locale, statului sau intreprinderilor publice.

Mai avem si posibilitatea acordarii imprumuturile de UE in cadrul mecanismului de echilibrare a balantei de plati, reglementat de regulamentul 322/2002 prevazut de tratatul privind functionarea UE si la care Romania are acces in calitate de stat care nu e membru in zona euro. Pentru statele membre ale zonei euro acest mecanism de echilibrare a balantelor de plati nu este disponibil. In cazul statelor din zona euro UE poate acorda imprumuturi prin alt mecanism si anume mecanismul de stabilitate financiara. Ce este specific acestor mecanisme?Faptul ca statele care au acces la imprumut au dificultati in a se imprumuta pe alte piete. Imprumutul de la UE apare ca o ultima sursa de imprumut. El da expresia solidaritatii europene. Mecanismul de finantare a acestor imprumuturi este urmatorul: UE se imprumuta ea de pe pietele financiare, avand in spate garantia statelor foarte solvabile, de unde rezulta o dobanda foarte mica, dupa care sumele astfel imprumutate de UE sunt reimprumutate statului membru aflat in dificultate, cu o dobanda putin mai mare. Daca un stat nu va rambursa, UE va plati in locul lui. In ipoteza clasica a imprumuturilor dintre state, lucrurile functioneaza astfel: statul in dificultate se

imprumuta de la statul bogat. UE a pus in functiune 2 mecanisme: mecanismul de stabilitate si mecanismul de echilibrare a balantei de plati. Astfel de imprumuturi sunt asociate si cu un imprumut de la FMI. Ori de cate ori un stat se va adresa comisiei europene, va fi chemata la negocieri si cumva solicitata sa acopere o bucata din imprumut si FMI. Intotdeauna imprumuturile acordate pe baza acestor mecanisme contin o lista de conditii economice si financiare. De aceea si acest imprumut trebuie aprobat de Parlament. In cazul in care se incheie acest contract de imprumut cu UE, avem de a face cu un tratat.

UAT se pot imprumuta doar de la BERD si de la BEI.

Fondurile puse la dispozitie de UEPrima mare caracteristica a acestor fonduri care pot fi puse la dispozitia Romaniei, fie direct prin transfer catre stat, fie indirect prin transferul banilor direct catre beneficiari privati, este aceea ca sunt nerambursabile, ceea ce le exclude din ideea de datorie publica.UE face asta pentru ca face parte din politica sa de coeziune. Prin alocarea acestor fonduri se urmareste realizarea unor conditii economice similare in toate statele membre si depasirea discrepantelor actuale. Exista 3 mari fonduri:

1. Fondul de dezvoltare regionala – se urmareste ridicarea economica sociala culturala a acelor regiuni care pe baza unor indicatori sunt inapoiate.

2. Fondul social european – se adreseaza cetatenilor uniunii 3. Fondul de coeziune – din care se finanteaza diverse politici sectoriale, care sa conduca la atingerea unui

numitor comun in cadrul tuturor statelor.

Din aceste 3 categorii statele membre ale UE primesc pe diferite destinatii o suma care se aloca pe 5 ani in cadrul bugetului multianual al uniunii.

Cum se primesc acesti bani? Accesul la bani se face pe baza unor programe operationale pe care fiecare stat le propune Comisiei Europene. In momentul de fata Romania are 7 programe. Potentialii beneficiari care ar putea sa contribuie la realizarea programului, vor trebui sa depuna un program, sa faca o cerere de finantare, iar autoritatile de management vor primi aceste cereri de finantare, le vor compara cu criteriile de acordare si apoi dupa ce au aprobat un program, incepe derularea propriu-zisa. Principiul este ca UE nu finanteaza niciodata in cadrul unui proiect toate costurile, ci finanteaza undeva intre 70-90% urmand ca restul fondurilor sa fie pus la dispozitie fie de statul roman, fie de beneficiar. Aceasta participare poarta denumirea de cofinantare. Al doilea principiu este ca de regula ca acesti bani sunt platiti dupa ce se realizeaza elemente ale programului, ceea ce inseamna ca beneficiarul proiectul va realiza ceva se va duce cu rezultatele la autoritatea de management, abia apoi ii va acoperi costurile.

Statele in schimb, care primesc aceste fonduri sunt obligate sa implementeze reglementari prin care sa descopere orice fapte prin care beneficiarii incalca interesele financiare ale UE. Trebuie descoperite toate acele fapte prin care nu s-au respectat principiile alocarii acelor fonduri europene. Exista 2 categorii de incalcari ale intereselor financiare ale UE:

- Neregulile – sunt de regula neintentionate. Orice incalcari ale legii sau ale contractului prin care s-au acordat fondurile si care incalca regulile edictate pentru folosirea fondurilor respective. OUG 66/2011 instituie un mecanism de verificare a tuturor contractelor in derulare si in cazul in care se descopera neregulile, de recuperare a sumelor.

Neregulile intentionate – intra sub notiunea de frauda. Fraudele sunt reglementate expres prin legea 78/2000 in care statul reglementeaza infractiuni distincte, iar atunci cand autoritatile de control identifica astfel de frauda

sunt obligate sa sesize Departamentul de lupta antifrauda care este autoritatea corespondenta a Oficiului european de lupta impotriva fraudelor. Statul roman e obligat sa restituie banii la UE.