Curs 4

EVALUAREA PSIHOMOTRICITĂŢII

În Ontogeneză

Ontogeneza reprezintă evoluţia unui individ, de-a lungul vieţii sale, pe diferite paliere de dezvoltare.

• Stadii prin care trece psihomotricitatea în cadrul evoluţiei sale ontogenetice.

• Stadiul I (0-3 luni). Stadiul mişcărilor neorganizate. Stadiul primului model de flexie (Vojta). Mişcările sunt fără scop, fiind subordonate puternic reflexelor tonice primitive de postură. Postura este simetrică, predominând tonusul flexorilor: membrele nu pot fi complet întinse, pumnii sunt strânşi.

1 lună: urmăreşte un obiect cu privirea; reacţionează la sunete; din decubit dorsal se întoarce parţial pe o parte; din decubit ventral, ridică pentru câteva momente capul şi poate să-L întoarcă; gambele încearcă să facă mişcări de târâre; susţinut în ortostatism, apare reflexul de păşire; controlul capului este absent; apare reflexul haptic (de prindere).

• Dacă, susţinut în ortostatism, copilul este înclinat într-o parte, membrul inferior de pe partea spre care se înclină se extinde (reacţie pozitivă de sprijin), încercând să se sprijine pe vârful piciorului, în echin. La o vârstă mai mare (4-5 luni), această reacţie reprezintă un semn descris de Vojta pentru diagnosticarea leziunii piramidale.

• 2 luni: urmăreşte un obiectiv în direcţie orizontală, de la un capăt la altul; distinge sunete calitativ diferite, distinge inconstant două mirosuri, distinge apa simplă de apa îndulcită; surâde.

• Extensia membrelor inferioare este mai bună, dar nu se poate sprijini pe membrele superioare, care în decubit ventral rămân flectate; controlul capului este îmbunătăţit.

• 3 luni: distinge două culori (de obicei, roşu şi verde), gustul sărat de cel dulce sau acru.

• Stă în decubit ventral cu bazinul pe planul de sprijin, se susţine pe antebraţe şi coate (postura păpuşii), chiar dacă pumnii nu se deschid şi îşi menţine capul ridicat. Susţinut în picioare, poate să-şi lase greutatea pe un membru inferior, fără să mai calce pe vârf. Gângureşte. Se dezvoltă treptat tonusul de extensie, începând cu capul, coloana, apoi şoldurile, iar influenţa reflexelor tonice cervicale scade. Ca urmare, este posibilă rostogolirea, iar copilul poate învinge treptat forţa de gravitaţie.

• Stadiul al II-lea (4-6 luni). Stadiul mişcărilor necoordonate. Stadiul de extensie (Vojta):

• 4 luni: se întoarce pentru a-I privi pe cel care îl strigă; se întoarce jumătate pe burtă, ţine capul ridicat şi îl întoarce în ambele sensuri. începe să deschidă mâna (în postura păpuşii se sprijină pe palme), cu opoziţia completă a policelui.

5 luni: culcat pe spate, face mişcări dirijate pentru a se debarasa de un prosop pus pe faţă; pedalează; îşi prinde coapsa. începe să poată fi sprijinit în şezând; controlul capului este foarte bun.

• Creşterea tonusului extensor determină apariţia reflexului Landau. Inhibarea reflexelor tonice cervicale asimetrice duce la dezvoltarea mişcărilor simetrice controlate. Reflexul Moro descreşte în intensitate. La sfârşitul acestei perioade apar primele reacţii de echilibru în poziţiile culcat pe burtă şi pe spate.

• 6 luni: se rostogoleşte pe burtă şi pe spate. Aşezat pe spate aduce un genunchi flectat lângă trunchi, se târăşte în toate sensurile şi modurile. Poate fi aşezat în şezând şi în această poziţie îşi ţine capul ridicat şi îl roteşte. Extinde cotul şi se poate sprijini în decubit ventnii pe braţele întinse. Îşi recunoaşte mama şi distinge chipurile familiare de cele necunoscute.

• Stadiul al III-Iea (7-10 luni). Stadiul de debut al coordonării. Stadiul al II-lea de flexie (Vojta):

• 7 luni: poate să se ridice în poziţie şezând din decubit dorsal. Şade fără sprijin sau cu uşor sprijin lombar şi îşi foloseşte mâinile pentru a se juca sau pentru a-şi menţine echilibrul, indiferent de poziţia capului. Vocalizează câteva silabe.

• 8 luni: se ridică în şezând fără ajutor; se rostogoleşte cu alternarea coordonată a flexiei şi extensiei braţelor şi gambelor. Uneori, încercând să fie pus în picioare, îşi flectează membrele inferioare (fază de astazie - mai marcată la 6 luni, dar nu este obligatorie). Dacă această fază sş menţine şi după un an este semn de ataxie.

Către sfârşitul acestei luni apare reflexul de „pregătire pentru săritură".

• 9 luni: se poate ridica „în patru labe". Ridicarea în picioare (către 10 luni) se poate face din „patru labe" (cu agăţare de un suport şi aducerea unui picior înainte - postura cavalerului) sau cu sprijin pe propriile membre inferioare (mâinile ajută la extinderea genunchilor).

• 10 luni: şade singur cu bună coordonare, prinde şi se poate roti fără să-şi piardă echilibrul. Trece în poziţie ventrală, se târăşte, apoi se aşează din nou. Merge în „patru labe", cu încrucişare homolaterală. Nu păşeşte şi nu are reacţii de echilibru în ortostatism, chiar dacă este susţinut de o mână. Primele trei degete ale mâinii sunt utilizate cu mai multă uşurinţă. Aruncă bile într-un pahar.

• Stadiul al IV-Iea (11-24 de luni). Stadiul coordonării parţiale:

• 11 luni: în picioare, sprijinit, face paşi. Stă singur câteva secunde.

• 12 luni: nu are încă reacţii de echilibru în mers. Merge lateral, sprijinit de mobilă sau susţinut de o singură mână, cu bază largă de sprijin. Prezintă pensă digitală. Cooperează la îmbrăcare. Până către 18 luni va dispărea reacţia Landau, copilul obţinând o mai mare mobilitate în mers.

• 13 luni: merge în mâini şi cu membrele inferioare extinse („mersul elefantului").

• 15 luni: merge singur, pornind şi oprindu-se fără să cadă. Construieşte un turn din 2-3 cuburi. Introduce mărgele într-o sticlă.

• 18 luni: stă şi merge singur. Merge lateral, trage jucării după el, mergând cu spatele. Urcă scările ţinându-se de balustradă. Când aleargă, are tendinţa să ţină genunchii ţepeni şi uneori aleargă pe vârfuri. Poate mânca singur.

• 20 luni: stă pe un singur picior cu asistenţă.

• 24 luni: aleargă bine, fără să cadă. Urcă şi coboară singur scările (dacă treptele sunt înalte, aduce ambele picioare pe aceeaşi treaptă, suind/coborând cu acelaşi picior). Merge rulând piciorul „călcâi-vârf'.

• Stadiul al V-lea (după 25-30 de luni). Stadiul controlului total al corpului:

30 luni: merge pe vârful degetelor după demonstraţie. Sare de la o înălţime de 20-30 cm, cu picioarele lipite.

36 de luni: urcă scara cu alternarea picioarelor, dar coboară tot cu ambele picioare pe o treaptă. Merge urmărind cu aproximaţie o linie dreaptă, făcând 1-3 greşeli în 30 cm.

42 luni: stă pe vârfuri şi pe un singur picior. Se spală singur pe faţă şi pe mâini (dar nu prea bine).

• 48 luni: coboară scara cu alternarea picioarelor, sare de 2-3 ori pe un picior, parcurgând cea 2 m, sare în lungime, cu picioarele lipite, între 60 şi 85 cm.

• 5 ani: poate sta singur pe un picior minimum 8 s, merge pe vârfuri distanţe lungi. Desenează fără greşeală o cruce, un cerc, un romb sau un pătrat (ultimele două cu 1-2 greşeli).

• La 5 ani, copilul este pregătit să-şi folosească aptitudinile şi schemele motorii pentru acţiuni complexe: scriere, desen, cusut, cântat la un instrument etc. Dezvoltarea psihomotorie presupune, în continuare, automatizarea actelor obişnuite, creşterea vitezei de reacţie şi a preciziei, creşterea coordonării etc.

• Dezvoltarea psihomotorie are la bază o serie de reacţii primare, pe baza cărora se formează, treptat, schemele de mişcare şi trecerea acestora pe plan mintal. Astfel, se descriu:

• Reflexul de „pregătire pentru săritură" („reacţia paraşută" sau „extensia protectoare a braţelor") este un reflex de apărare care consta în extensia braţelor, proiectarea lor înainte, extensia mâinilor şi a degetelor, cu desfacerea lor în momentul în care corpul este pe punctul să cadă înainte, lateral sau în spate. Punerea în evidenţă: copilul este ţinut în decubit ventral şi legănat înainte, spre planul mesei sau al patului. Este o reacţie care persistă toată viaţa.

• Reflexul Landau este o combinaţie de reflexe de redresare şi de reflexe tonice cerebrale. Punere în evidenţă: când copilul, susţinut cu o mână de sub torace sau abdomen, este ridicat, el îşi va extinde şi îşi va ridica extremitatea cefalică; concomitent, se produce extensia membrelor inferioare. Dacă din această poziţie se apasă pe cap (determinând flexie), tonusul de extensie dispare imediat şi copilul se înmoaie, ca o păpuşă.

• Reacţia de ortostatism (apare de la naştere şi dispare către luna a 2-a şi a 4-a): dacă nou-născutul este ţinut de torace sau de sub axile în poziţie ortostatică, se produce o extensie progresivă a segmentelor membrelor inferioare. Uneori, pentru evidenţierea acestei reacţii este necesară extensia pasivă a gâtului (în lunile a 6-a sau a 7-a, această reacţie poate fi înlocuită de o fază de astazie, când copilul refuză să se sprijine pe picioare şi, dimpotrivă, le flectează pe amândouă).

• Mersul automat (apare de la naştere şi dispare către luna a 2-a şi a 4-a): nou-născutul susţinut în ortostatism, cu picioarele pe sol, dacă este propulsat va face câţiva paşi, cu ritm regulat şi cu un bun rulaj al labei piciorului.

• Reflexul de „ păşire peste obstascol": dacă sugarul mic este pus lângă marginea mesei în ortostatism şi faţa dorsală a unui picior tâlneşte obstacolul marginii mesei, el va flecta segmentele membrului inferior respectiv şi va sui piciorul pe masă. Urmează extensia acestor segmente de membru inferior, cu sprijin pe plantă, apoi reacţia de ortostatism şi reacţia mersului automat. Acest reflex este prezent din a 10-a zi.

• Reflexul Moro este o reacţie caracteristică a nou-născutului, provocată de mişcarea suprafeţei de susţinere sau de tapotarea abdomenului, de suflarea asupra feţei şi, mai ales, de lăsarea bruscă în jos a palmelor care susţin copilul în decubit dorsal. Reacţia constă în abducţia şi extensia membrelor superioare, cu deschiderea palmelor şi a degetelor, urmată, în al doilea timp, de flexia membrelor superioare la piept, cu strângerea pumnilor. Membrele inferioare urmează o mişcare inversă (flexie în primul timp, apoi extensie în timpul al doilea).

• întrebări de autoevaluare

1. Definiţi termenul de ontogeneză.

2 Care sunt principalele stadii în evoluţia ontogenetică a psihomotricităţii

3. Descrieţi i reflexele Moro şi Landau.

4. Explicaţi reacţia de mers automat.

EVALUAREA PSIHOMOTRICITĂŢII • La nivelul vârstelor mici (0-6 ani), comportamentul are aspecte particulare,

iar achiziţiile pe care copilul le realizează pe diferite paliere fizice şi psihice sunt multiple. De aceea, sunt necesare instrumente specifice de evaluare a nivelului de dezvoltare la aceste vârste. Până la 2 ani, este specifică pentru dezvoltarea copilului relaţionarea dintre psihologic şi motric şi, de aceea, investigarea dezvoltării psihice prin perspectiva comportamentului motor poate începe încă din prima lună de viaţă.

• Caracterizarea evoluţiei între 0 şi 6 ani se face, cel mai adesea, prin aşa-numitul coeficient de dezvoltare, care reprezintă expresia ritmului de dezvoltare specific fiecărui copil, dat de posibilităţile ereditare, factorii biologici supraadăugaţi şi condiţiile de mediu şi educaţie de care beneficiază. Coeficientul de dezvoltare rezultă cifric prin raportarea vârstei de dezvoltare (psihomotrică, cognitivă, relaţională), aşa cum reiese aceasta prin testarea specifică, la vârsta cronologică.

• Mitrofan N., Testarea psihologică a copilului mic, editura Press Mihaela SRL, Bucureşti, 1997

• în cadrul coeficientului de dezvoltare, comportamentul motor şi, la modul general, psihomotricitatea, reprezintă Un palier foarte important de evaluare. Pentru primii 2 ani de viaţă, relaţia motric-psihologic este specifică, iar, ulterior, comportamentul psihomotor rămâne fundamental, prin formele sale de manifestare (jocuri de mişcare, comunicare, învăţare), pentru relaţionarea copilului cu lumea, ca sursă de cunoaştere şi autocunoaştere, precum şi formă de exprimare.

• Coeficientul de dezvoltare (CD) este multiaxial, cuprinzând, pe lângă palierul psihomotric, şi palierele cognitiv, de limbaj, relational-social şi adaptativ. Intre 0 şi 70, CD indică o întârziere în dezvoltare; 70-84 - evoluţie lentă; 85-110/115 - evoluţie normală; peste 115/120 - evoluţie precoce.

• Mitrofan N., Testarea psihologică a copilului mic, editura Press Mihaela SRL, Bucureşti, 1997

• Diagnosticul prin CD trebuie interpretat ca o secvenţă a dezvoltării, care se poate modifica ulterior, ca efect al schimbării ritmului de evoluţie. Abaterile mari de la normalitate au consecinţe multiple pe plan recuperator şi educaţional. Regresiile ample permit prognosticul unei întârzieri sau deficienţe în dezvoltare, care, de cele mai multe ori, înseamnă deficienţă mintală de diferite grade.

• Pentru evaluarea CD, au fost alcătuite şi validate câteva teste, în cadrul cărora evaluarea se face pe palierele amintite mai sus.

• De exemplu, testul Gesell şi scalele de dezvoltare Gesell conţin itemi pentru observarea şi evaluarea achiziţiilor copiilor mici (4-60 săptămâni, 0-60 de luni, 2-6 ani) privind dezvoltarea în ariile comportamentului adaptativ, comportamentului motor (general şi fin), limbaj şi personal-social. Exemple de itemi pentru vârsta cronologică de 40 de săptămâni:

• pentru comportamentul motor general: se lasă pe vine;• pentru comportamentul motor fin: apucă prompt o bilă;• pentru comportamentul adaptativ: arată spre o bilă ce se află

într-un pahar, trage de o sfoară pentru a obţine un sunet;• pentru limbaj: utilizează „da-da" cu înţeles, răspunde

comportamental la interdicţii verbale;• pentru comportamentul personal-social: împinge braţele prin

mânecile hainei pentru a fi îmbrăcat.• Mitrofan N., Testarea psihologică a copilului mic, editura Press

Mihaela SRL, Bucureşti, 1997

• Scala Brunet-Lezine (pentru 0-24 de luni) reuneşte itemi care privesc 4 arii de investigaţie: control postural şi motricitate (P), coordonare oculo-motorie şi conduita faţă de obiecte (C), limbaj (L), relaţionare socială şi personală (S). Pentru fiecare categorie de vârstă sunt descrişi câte 10 itemi, iar intervalul de grupare în categorii de vârstă este de o lună pentru intervalul 0-1 an şi de 3 luni pentru intervalul 1-2 ani. Autoarele acestei scale pornesc de la premisa că există o corelaţie precoce între coeficientul de inteligenţă al părinţilor şi coeficientul de dezvoltare al copilului. Ca urmare, din cei 10 itemi, şase pun copilul în situaţii experimentale (stimulându-i cu materiale uşor de procurat şi utilizat, precum jucării, obiecte de uz casnic), iar ceilalţi patru constau în întrebări adresate părinţilor, pentru evaluarea condiţiilor educative şi de mediu. Pentru testarea copiilor cu vârsta cronologică până la 1 an predomină itemii legaţi de controlul postural şi motricitate, în timp ce pentru testarea copiilor cu vârsta cronologică peste 1 an creşte proporţia itemilor referitori la limbaj, conduita faţă de obiecte şi relaţionare.

• Minulescu M, Teorie şi practică, Editura fundaţiei Romania de Mâine, Bucureşti, 2007.

• De exemplu, pentru vârsta de 12 luni, itemii care pun copilul în situaţie experimentală sunt următorii:

• control postural: merge când este ţinut de mâini (1);• coordonare oculo-motorie şi conduita faţă de obiecte:

prinde al treilea cub privind la cele două pe care le are deja (2); aruncă un cub în ceaşcă (3); imită zgomotul lingurii pe care o loveşte de farfurie (4); repune cubul în locul lui pe planşetă (5); mâzgăleşte după demonstraţie (6).

• Pentru aceeaşi vârstă, itemii care se constituie în întrebări pentru părinţi sunt următorii:

• control postural: „Când este în picioare, se lasă pe vine pentru a ridica o jucărie?" (7);

• limbaj: „Spune 3 cuvinte?" (8);• relaţionare personală şi socială: „Dă obiectul la cerere

sau la indicaţia prin gest?" (9); „Repetă actele care au provoc râs?" (10).

• în cadrul scalei Bayley (pentru 1-42 de luni), se urmăreşte diagnosticarea nivelului cognitiv-mintal, motric .şi comportamental, prin intermediul a 185 de itemi, în cadrul cărora se folosesc ca materiale cuburi, oglindă, minge, carte, creioane, maşini de jucărie. în dreptul fiecărui item este trecută vârsta medie (exprimată în luni) la care comportamentul solicitat este aşteptat.

• Scala cognitiv-mintală urmăreşte capacităţile senzorial-perceptive, constanţa obiectului (perceperea caracteristicilor unui obiect şi în condiţii schimbate), memorare, învăţare, rezolvare de probleme, vocalizare, comunicare verbală, limbaj complex, reprezentări incipiente. Scala motrică are în vedere nivelul controlului corporal, coordonarea, controlul fin al degetelor şi mâinii, praxia, imitarea posturală. Scala comportamentală (care se aplică după celelalte două) se referă la atenţie, orientare, reglare emoţională şi calitate motrică.

• Mitrofan, N.,

• Pentru identificarea precoce a copiilor cu riscuri în dezvoltare sau handicapuri deja instalate, au fost alcătuite o serie de teste de tip screening (triere), care cuprind itemi care reprezintă expectaţiile, exprimate în diferite dimensiuni, de la comportamentul copilului de diferite vârste, din punct de vedere motric, al limbajului şi comunicării, cognitiv, afectiv şi relaţional-social. Aplicarea testelor de tip screening se face la nivel de comunitate, selectând copiii care necesită evaluări intensive suplimentare. Având o durată de 20-30 de minute, cu instrucţiuni clare de aplicare şi fără să necesite o calificare înaltă a examinatorului, acest gen de teste sunt sinonime cu „fotografierea la minut", selectând acei copii care sunt în situaţie de risc din punctul de vedere al dezvoltării. Astfel, testele screening se înscriu în acţiuni de evaluare mai largi, în care sunt asociate cu examinare pediatrică, anamneză, date despre aparţinători, dezvoltare fizică şi statut social, cu scopul de a se putea elabora program, speciale de intervenţie educaţională şi terapeutică.

• în aplicarea testelor de triere sunt necesare unele precauţii, legate de sensibilitatea şi înţelegerea examinatorului faţă dc îngrijorările părinţilor, precum şi de adecvanţa locului de examinare, familiarizarea minimă a copilului cu examinatorul, posibilele influenţi ale mediului social de provenienţă şi ale stării fizice de moment a copilului asupra rezultatelor testării.

• Cel mai utilizat test screening este testul Denver40 de evidenţiere a achiziţiilor în planul dezvoltării, inspirat din Scalele Gessell şi etalonat pe populaţia românească în anii 1993-1994. Testul Denver este destinat evaluării copiilor între 0 şi 5 ani şi constă în 105 itemi, organizaţi în ordinea crescătoare a dificultăţii şi având în vedere expectaţiile pe linia dezvoltării pentru fiecare nivel de vârstă. Pentru evaluarea comportamentului social sunt urmăriţi itemi de tipul: reacţiilor la factorii sociali şi comportamentale (râs, imitaţie, conduita faţă de persoane mai puţin cunoscute).

• Pentru evaluarea comportamentului de adaptare sunt evaluate capacitatea de observaţie şi maniera de acţionare (coordonare oculo-motorie, mânuirea obiectelor, rezolvarea problemelor practice). Pentru evaluarea comportamentului verbal este evaluat modul în care este utilizată limba maternă, corectitudinea pronunţiei şi adaptarea registrelor verbale.

• Este de remarcat faptul că testele de dezvoltare prezentate, nefiind de ultimă oră şi în lipsa unor cercetări recente, trebuie luate în considerare doar orientativ. Observaţiile din ultimii ani arată o accelerare din ce în ce mai pronunţată a ritmului de evoluţie al copiilor, pe toate planurile psihocomportamentale.

Testarea schemei corporale • Evaluarea şi testarea schemei corporale se poate realiza direct, prin

unele baterii de teste. De exemplu, în scalele de inteligenţă Binet-Simon, WISC sau Bayley există probe care fac referire la modul în care este reprezentată imaginea corporală. De asemenea, Testul schemei corporale (Dourat-Hmaljac, Stambak, Berges, 1966), destinat copiilor sub 14 ani, pune în evidenţă schema corporală prin aspectele sale de reprezentare (corpul din faţă, figura din fată, corpul din profil, figura din profil). Testul Bruininks-Oseretsky, pentru vârste cuprinse între 6 şi 14 ani, evaluează posibilităţile de cunoaştere a poziţiilor şi mişcărilor de la nivelul întregului corp până la dexteritatea digitală.

• Horghidan, V., Problematica psihomotricităţii, Editura Globus, Bucureşti, 2000.

• Horghidan, V.; TUdos, S.; Mitrache, G., Psihologia normală şi patologică,Editura Globus, Bucureşti, 2001. lamandescu, I., Manual de psihologie medicală, Editura InfoMedica,Bucureşti, 1995.

• Pentru evaluarea indirectă a schemei corporale se poate utiliza desenul corpului şi al pârtilor acestuia. Prima reprezentare figurativă a corpului se înregistrează în jurul vârstei de 3 ani, sub forma unui cerc cu contururi neregulate. Primele elemente adăugate cercului în exterior sunt membrele inferioare. în jur de 4 ani, capul este reprezentat separat de trunchi, iar la 6-7 ani apar primele detalii despre degete. La 7-8 ani începe să se distingă volumul prin două linii care marchează grosimea membrelor şi se desenează diferenţiat antebraţul şi braţul sau gamba şi coapsa.

• Remarcăm faptul că formarea şi dezvoltarea schemei corporale depinde de maturizarea nervoasă şi psihică, precum şi de organizarea activităţii motrice, sub aspectele sale de percepere, orientare şi conştientizare motrică. De aceea, pentru stimularea formării şi dezvoltării corecte a schemei corporale sunt necesare activităţi motrice variate, în care copilul poate experimenta mişcări lente şi rapide, balansări, precum şi poziţii de plecare şi sosire în exerciţii dinamice.

Testarea sensibilităţii kinestezice Ca parte a psihomotricităţii, sensibilitatea kinestezică

reprezintă capacitatea individului de a avea senzaţii legate de mişcare, adică senzaţii kinestezice. Senzaţiile kinestezice sunt acele senzaţii musculo-articulare care oferă informaţii despre mişcarea şi pozitionarea întregului corp sau a diferitelor segmente ale corpului. Stimulii specifici care determină senzaţiile kinestezice sunt contracţiile musculare şi tracţiunile sau presiunile care se exercită asupra tendoanelor şi articulaţiilor în timpul mişcării. în general, simţul kinestezic dă informaţii despre caracterul mişcării şi face posibilă comandarea, de la nivel cerebral, a următoarei acţiuni motrice; de asemenea, asigură reflexele de postură (acele reacţii care controlează pozitiile corpului) şi caracterul coordonat al mişcării.

• Ca orice alt tip de sensibilitate, şi sensibilitatea kinestezică are o serie de particularităţi şi limite care se pot pune în evidenţă prin intermediul pragurilor senzoriale. Pragul senzorial minim reprezintă valoarea minimă de stimul care produce o senzaţie specifică. Pragul senzorial maxim reprezintă valoarea maximă de stimul care produce o senzaţie specifică (peste pragul maxim se produce senzaţie de durere), iar pragul diferenţial reprezintă valoarea de stimul care, adăugată celei anterioare, produce o senzaţie specifică diferită. Valoarea stimulilor care produc senzaţii specifice poate varia în funcţie de variabilitatea excitabilităţii receptorilor, modificarea atitudinii subiectului sau organizarea seriei de măsurători. în cadrul sensibilităţii kinestezice se pot evalua aprecierea greutăţii, aprecierea amplitudinii mişcării şi percepţia distanţei.

1. Aprecierea greutăţii necesită, ca material, 10 cutii cu aceleaşi caracteristici exterioare (dimensiune, formă, culoare), dar care diferă prin greutate (pragul diferenţial reprezintă 1/30 din greutatea cutiei anterioare). Cutiile sunt notate, în ordinea crescătoare a greutăţii lor, pe o suprafaţă ascunsă. I se cere subiectului să aşeze cutiile în ordine crescătoare, începând cu cea mai uşoară şi terminând cu cea mai grea, indicându-i-se să cântărească cutiile două câte două, cu ambele mâini. Examinarea se face fără limită de timp şi, în final, se notează ordinea aşezării. Sensibilitatea kinestezică exprimată prin aprecierea greutăţii este invers proporţională cu numărul de inversiuni realizate de către subiect şi cu suma diferenţelor între numerele de ordine ale cutiilor, luate două câte două. Astfel, cel mai bun rezultat înseamnă număr de inversiuni 0 şi diferenţa între numerele de ordine de 9.

2. Aprecierea amplitudinii mişcării se poate realiza cu ajutorul unui kinezimetru, care este o riglă gradată, prevăzută cu cursor, pe care subiectul efectuează o mişcare de amplitudine oarecare, urmând a o reproduce ulterior, fără a mai dispune de reperele cursorilor45. Examinatorul notează devierile (subaprecierile sau supraaprecierile) de la amplitudinea anterioară. Procedeul se poate aplica atât la nivel manual, cât şi la nivel podal.

3. Percepţia distanţei se poate evalua cu ajutorul unei planşete prevăzute cu o fantă pe care este montată o suprafaţă lemnoasă. Această suprafaţă poate fi deplasată longitudinal, de la o extremitate la alta a fantei, trăgând de unul dintre cele două capete ale sârmei care o traversează.

• În mijlocul suprafeţei glisante este o tijă metalică în vârful căreia se află un paralelipiped din lemn. Acelaşi tip de tije se găsesc pe planşetă, în linie dreaptă, lateral, de o parte şi de alta a tijei din centru, la distanţa de 10 cm, 20 cm sau 30 cm faţă de centru. Subiectul este plasat la o distanţă de 7 m de centrul aparatului descris, cu faţa spre aparat şi cu capul paralel faţă de linia trasată de cele trei tije. Se aşează suprafaţa glisantă la una din extremităţile fantei, cea mai apropiată de subiect, şi i se cere acestuia ca, trăgând de sârmă, să alinieze paralelipipedul din vârful tijei centrale cu cele aflate pe tijele laterale. Examinatorul notează deviaţia faţă de punctul zero (alinierea perfectă a tijelor).

Testarea lateralităţii

Pentru lateralitatea manuală: împreunarea degetelor.Instrucţiuni: împreunează degetele de la ambele mâini astfel

(demonstraţie). închide ochii şi execută mişcarea cu ochii închişi.Examinatorul, în faţa subiectului, demonstrează rapid mişcarea, apoi

observă, la mişcarea subiectului, care deget mare este deasupra. Se cer mai multe încercări.

Interpretarea: degetul mare drept este deasupra - lateralitate manuală dreaptă; degetul mare stâng deasupra - lateralitate manuală stângă; la execuţii egale - ambidextrie.

Teste asemănătoare: bătut din palme de sus în jos (care mână este deasupra), aruncarea mingiei de sus.

La rezultate neconcludente (mai ales la vârstele mici), se cere subiectului să arate cum se spală pe dinti, cum mănâncă, cum se piaptănă.

• Pentru lateralitatea podală: lovirea mingiei cu piciorul.

Instrucţiuni: te rog să loveşti mingea cu piciorul, trirniţând-o spre mine.

Examinatorul plasează o minge de tenis pe sol, echidistant faţă de vârfurile picioarelor subiectului. Se acordă mai multe încercări, urmărindu-se piciorul folosit pentru lovirea mingii.

Interpretarea: lovire cu piciorul drept - predominanţă podală dreaptă; lovire cu piciorul stâng - predominanţă podală stângă.

Teste asemănătoare: depăşirea liniei trasate cu un singur pas; săritură şi bătaie pe un singur picior.

Evaluarea coordonării

• 1. Coordonarea senzorio-motorie (aprecierea distanţei)

Se trasează pe sol un segment de dreaptă, care indică drumul ce trebuie parcurs de către subiect. înainte de pornire, subiectului i se dau ochelari negri, pentru a parcurge traseul fără control vizual. I se cere subiectului să încerce să păstreze distanţa şi direcţia trasate. La oprirea subiectului, se măsoară distanţa parcursă şi devierea de la segmentul trasat.

Distanţa parcursă de subiect (supra/sub sau corecta apreciere) evidenţiază coordonarea kinezică. Devierea de la segmentul trasat indică coordonarea vestibulo-motrică.

2.Coordonarea segmentarăTestul Bruininks-Oseretsky constă în 8 itemi care

evidenţiază capacitatea de coordonare a mişcărilor realizate simultan cu segmente din ambele părţi ale corpului.

• Item 1: mişcare circulară cu degetele arătătoare (braţele la piept) simultan cu lovirea alternativă cu picioarele în podea. Execuţia corectă presupune: 10 bătăi de picioare timp de 90 de secunde, în ritm constant, cu alternarea picioarelor, simultaneitate cu mişcările degetelor, fără folosirea braţului sau antebraţului, realizarea unor cercuri complete cu degetele.

• Item 2: bătaie sincronizată cu degetul arătător (în masă) şi cu piciorul (de aceeaşi parte) în podea Execuţia corectă: câteva mişcări alternative, într-o singură încercare.

• Item 3: bătaie sincronizată cu arătătorul şi piciorul opus.• Item 4: săritură pe loc, cu mişcări sincronizate ale braţului şi

piciorului pe aceeaşi parte. Execuţia corectă: 10 sărituri complete, corecte, sincronizate, fără paşi în plus, timp de 90 de secunde.

• Item 5: săritură pe loc cu mişcări sincronizate ale braţului şi piciorului opus. Se începe cu piciorul nedominant în faţă.

Item 6: săritură în înălţime de pe loc, cu bătăi din palme la nivelul umărului. Se urmăreşte execuţia corectă şi numărul de bătăi din palme în timpul săriturii.

• Item 7: săritură pe verticală, cu atingerea călcâielor cu mâinile. Execuţia corectă: atingerea simultană, cu ambele mâini, fără pierderea echilibrului.

• item 8: desenarea simultană de cruci (cu o mână) şi linii (cu cealaltă mână).

3. Coordonarea membrelor superioareitem I: lovirea mingiei de sol şi prinderea cu ambele mâini. item 2: lovirea mingiei de sol şi prinderea cu mâna preferată. Item 3: prinderea cu ambele mâini a mingiei aruncate de examinator.Item 4: prinderea cu mâna preferată (predominantă funcţional) a

mingei aruncate de examinator.Item 5: aruncarea mingiei la ţintă cu mâna preferatăItem 6: atingerea, cu mâna preferată, a unei mingi care se balansează.Item 7: cu ochii închişi, atingerea succesivă a nasului, alternativ, cu

arătătoarele ambelor mâini (90 de secunde).Item 8: cu ochii închişi, atingerea succesivă cu vârful degetului mare a

celorlalte degete ale mâinii (se execută cu mâna preferată, timp de 90 de secunde).

Item 9: pivotarea degetului mare şi a arătătorului; degetul mare drept atinge arătătorul stâng şi invers; 5 pivotări consecutive, în minimum 90 de secunde.

• Coordonarea generală (Testul Matorin)

Subiectul trebuie să realizeze o întoarcere în jurul propriei axe longitudinale, prin săritură, cu un unghi cât mai mare.

Poziţia iniţială: picioarele lipite, cu tălpile aşezate de o parte şi de alta a unei linii trasate pe sol; mâinile lipite de corp.

Execuţia corectă: păstrarea echilibrului în timpul aterizării; păstrarea poziţiei iniţiale la aterizare; întoarcere de cât mai multe grade. Se execută 3 întoarceri câtre dreapta şi 3 câtre stânga.

Evaluarea echilibrului

• Pentru evaluarea echilibrului static se pot utiliza itemi din Testul Bruininks-Oseretsky, după cum urmează:

• Item 1: stând pe piciorul preferat, cu talpa pe o linie trasată pe sol; celălalt picior ridicat în unghi drept; mâinile pe şold; privirea înainte; menţinere 10 secunde. Execuţia nu este validată dacă: se atinge solul cu piciorul ridicat, se deplasează piciorul de suport, menţinerea nu este suficientă în timp.

• Item 2: stând într-un picior pe bara de echilibru; celălalt picior în unghi drept; mâinile pe şold; privirea înainte; menţinere 10 secunde.

• Item 3: stând într-un picior, cu ochii închişi, pe bara de echilibru

• Item 4: mergând către faţă, pe o linie trasată pe sol, cu un picior în faţa celuilalt; minimum 6 paşi consecutivi corecţi.

• Item 5: idem, pe bara de5 echilibru.

• Item 6: păşind călcâi la vârf pe linia trasată pe sol; minimum 6 paşi consecutivi corecţi.

• Item 7: idem pe bara de echilibru.• Item 8: păşind peste obstacol pe bara de

echilibru.De asemenea, pentru evaluarea echilibrului static

se poate utiliza un stilet inscriptor montat pe casca aşezată pe capul subiectului, care, cu ochii închişi, va oscila în raport cu axa creştet - tălpi sau se poate utiliza o platformă oscilantă (antero-posterior sau lateral), pe care subiectul trebuie să îşi menţină echilibrul

• Pentru evaluarea echilibrului dinamic se foloseşte Testul Bass, care constă dintr-o serie de sărituri pe 10 semne marcate pe podea sau pe teren (distanţa dintre semne poate fi modificată în funcţie de vârsta şi talia subiectului). Subiectul stă cu piciorul drept pe semnul de plecare şi apoi sare pe primul semn cu piciorul stâng şi încearcă să îşi menţină poziţia 5 secunde. Apoi sare pe al doilea semn cu piciorul drept, încercând să menţină poziţia statică 5 secunde. Se continuă săriturile cu alternarea picioarelor şi menţinerea poziţiei de aterizare pe un picior, până când se termină traseul. Vârful tălpii (pingeaua) trebuie să acopere complet semnul. O performanţă bună constă în acoperirea fiecărui semn cu vârful tălpii, fără atingerea podelei/terenului cu călcâiul sau altă parte a corpului şi cu menţinerea poziţiei statice de fiecare dată. Se acordă 5 puncte pentru fiecare aterizare şi acoperire corectă a semnului şi se adaugă câte 1 punct pentru fiecare secundă de menţinere a poziţiei statice, scorul maxim fiind de 100 de puncte.

Evaluarea vitezei 1. Viteza de repetiţie Este un test de tip tapping, în care se realizează bătăi cu

un aparat de tip „morse". Cotul trebuie menţinut pe masă, mişcarea trebuie realizată integral cu antebraţul (nu numai din încheietură). Se execută mai întâi cu mâna preferată. Testul se poate realiza similar şi pentru viteza de repetiţie la nivel podal.

2. Viteza de alergare şi agilitatea Se execută alergare pe o linie marcată, luarea obiectului

din cealaltă extremitate (lungime 20 m) şi întoarcerea la punctul de start. Se acordă 2 încercări. Se cronometrează. Proba nu se validează dacă: subiectul se împiedică, cade, nu ridică obiectul, dă drumul obiectului înainte de trecerea liniei de cronometrare.

Evaluarea abilităţilor motrice

• Testul Piéron pentru evalaarea abilităţii motrice se realizează cu un dispozitiv denumit dexterimetru Piéron: o tijă metalică, cu forma de labirint, cu capetele fixate într-un suport. La o extremitate sunt înşirate 10 monede (bile, talere mici etc.), iar subiectul trebuie să deplaseze monedele de la o extremitate la alta, cu mâna preferată, cât mai rapid.

• Pentru evaluarea capacităţii motrice la subiecţii adolescenţi şi tineri se poate utiliza Bateria de teste EUROFIT, care vizează rezistenţa cardio-respiratorie, puterea, rezistenţa musculară, viteza, flexibilitatea şi echilibrul. Bateria de teste constă în:

- 6 măsurători antropometrice (înălţime, greutate şi 4 plici de ţesut adipos);

- 8 teste motrice: testul de echilibru Flamingo, „atinge plăcile", flexia trunchiului înainte din poziţia aşezat, săritura în lungime fără elan, dinamometrie manuală, ridicări de trunchi din poziţia aşezat, menţinut atârnat, cursa navetă;

- 2 teste de anduranţă cardio-respiratorie: testul pe bicicletă-ergonomică şi testul cursa navetă.

• Testul Evoluţiei Motrice Primare (Ulrich, 2000) examinează aspectele calitative ale comportamentelor determinate de abilităţile motrice. Este destinat vârstelor între 3 şi 11 ani şi vizează 12 abilităţi de mişcare, manipulative şi locomotorii (alergare, salturi, lovituri cu piciorul, lovituri cu braţele).

• Instrumentul de evaluare al modelului mişcărilor fundamentale (Gallahue, Cleland, 2003) are în vedere testarea aspectelor calitative ale comportamentelor ce ţin de mişcările fundamentale. Este destinat vârstelor şcolare şi vizează 5 abilităţi de mişcări fundamentale: alergarea, săritura pe orizontală, aruncări, prinderi, lovituri cu piciorul. De asemenea, sunt utilizate drept criterii adiţionale de evaluare mersul, săriturile pe verticală, rostogolirile, capacităţile de apărare şi menţinerea echilibrului pe un picior. Acest test poate clasifica indivizii de vârstă şcolară în funcţie de stadiul de dezvoltare (iniţial, elementar, matur) al unor abilităţi de mişcare fundamentale.

• Toate testele de evaluare a psihomotricităţii prezentate mai sus pot fi utilizate şi ca model de exersare pentru formarea şi dezvoltarea psihomotricităţii.