Curs 5 Fiscalitatea Si Sistemul Fiscal

FISCALITATEA ŞI SISTEMUL FISCAL

Curs 5

FISCALITATEA ŞI SISTEMUL FISCAL

1.Fiscalitatea – premisă a dezvoltării statului bunăstării

2. Conţinutul şi structura prelevărilor fiscale

3. Teorii privind perceperea impozitelor

4. Principiile impunerii


• Apariţia şi evoluţia noţiunii de fiscalitate, până la accepţiunea sa actuală, se înscrie în evoluţia societăţii omeneşti, fiind legată indisolubil de crearea şi funcţionarea statului, de la formele sale incipiente până la instituţiile şi organismele de tip statal moderne, cu funcţii şi sarcini multiple şi complexe.

• Din punct de vedere etimologic fiscalitatea îşi are rădăcinile în cuvântul „fiscus” din limba latină, cu circulaţie în imperiul roman timpuriu, care avea înţelesul de „paner” (coş) folosit pentru colectarea veniturilor ce formau „cămara” Principelui şi acopereau cheltuielile sale, coexistând o vreme cu „tezaurul” aflat la dispoziţia Senatului.


• Odată cu organizarea de tip statal a societăţii omeneşti, noţiunea de fiscalitate a vizat derularea proceselor de prelevare obligatorie de resurse băneşti la dispoziţia statului, în corelaţie cu cele de alocare / utilizare a acestor resurse pentru satisfacerea nevoilor considerate a avea caracter public, implicând raporturi economice în formă bănească între stat şi supuşii săi.


• Termenul de fiscalitate este definit de Dicţionarul LaRousse ca un sistem de percepere a impozitelor, ansamblul de legi care se referă la acesta şi mijloacele care conduc la el.[1]

•[1] Petit LaRousse, (1977)


• Fiscalitatea defineşte sistemul de principii, reguli şi norme legiferate privind:

• evidenţa şi gestiunea contribuabililor, • stabilirea, evidenţierea şi stingerea

obligaţiilor fiscale,• controlul şi soluţionarea plângerilor,

acordarea de asistenţǎ fiscalǎ contribuabililor pentru cunoaşterea şi aplicarea corectǎ a legislaţiei fiscale.


• Fiscalitatea constituie pârghia prin care statul poate corecta unele imperfecţiuni ale pieţei.

• Statul poate utiliza fiscalitatea pentru subvenţionarea unor produse ce reprezintă interes social, dar care se realizează cu costuri mai mari decât preţul de vânzare acceptat de piaţǎ


• Prelevările fiscale reprezintă totalitatea resurselor financiare procurate de către stat pe seama sectorului privat, prin efectuarea de transferuri financiare obligatorii de forma impozitelor, taxelor şi contribuţiilor

2. Conţinutul şi structura prelevărilor fiscaleAbordări pentru definirea conceptuală a prelevărilor fiscale prismă tehnico-operaţională, prelevările fiscale reprezintă

ansamblul operaţiunilor stabilite de stat, în baza puterii sale de decizie şi constrângere, prin care se asigură resursele necesare finanţării costurilor acţiunilor sale, prin preluarea unei părţi a diferitelor forme de manifestare a veniturilor subiecţilor care activează în economie;

abordarea monetară priveşte prelevările fiscale ca ansamblul încasărilor realizate prin intermediul impozitelor şi taxelor fiscale;

optică financiară, prelevările fiscale constituie obligaţii stabilite în baza autorităţii de care dispune statul, fără destinaţie specială (nu există o contraprestaţie directă între preţul serviciilor oferite de stat şi cuantumul obligaţiei, dar în condiţiile existenţei unei contraprestaţii indirecte sub formă de servicii publice oferite gratuit), obligaţii care au un caracter pecuniar şi definitiv, sub formă de impozite şi taxe fiscale, destinate finanţării globale a unei părţi a cheltuielilor publice în diferite proporţii.


Impozitului =o formă de prelevare obligatorie (silită) la dispoziţia statului, fără contraprestaţie directă şi cu titlu nerestituibil, a unei părţi din veniturile sau averile persoanelor fizice şi juridice, în vederea formării resurselor băneşti destinate acoperirii unor necesităţi publice

2. Conţinutul şi structura prelevărilor fiscaleTrăsăturile definitorii ale impozitului • forma bănească, deoarece persoanele fizice şi juridice efectuează către

autorităţile transferuri de putere de cumpărare în vederea acoperirii cheltuielilor publice;

• caracterul obligatoriu, deoarece transferul de valoare e impus de stat prin legi tuturor persoanelor fizice şi juridice care obţin venituri, posedă averi sau efectuează cheltuieli;

• fără echivalent, deoarece nu există un raport direct şi imediat între transferul de valoare efectuat şi serviciul public furnizat de stat;

• prelevare definitivă, deoarece puterea de cumpărare, odată transferată, nu va mai fi restituită de către stat;

• fără destinaţie precizată, deoarece odată colectate, impozitele se depersonalizează, fiind utilizate global la acoperirea unor servicii publice generale;

• la dispoziţia statului, deoarece transferul bănesc este dirijat în scopul satisfacerii necesităţilor de resurse financiare, în vederea producerii de servicii publice;

• obiectul impunerii este venitul, averea sau cheltuiala, deoarece persoanele fizice şi juridice derulează un transfer bănesc numai dacă înregistrează venituri, deţin averi sau efectuează cheltuieli prevăzute de lege;

• este cu plata regulată, deoarece încasarea acestora se face de către stat cu o anumită frecvenţă stabilită prin lege.


• Taxele (provine din latinescul „taxis“) desemnează un transfer de valoare obligatoriu la dispoziţia statului, cu echivalent, cu titlu definitiv, datorat conform dispoziţiilor legale de persoane fizice şi juridice, în schimbul unui serviciu public instituţional.

2. Conţinutul şi structura prelevărilor fiscaleTaxele trăsături caracteristice:• au caracter aleatoriu, acestea fiind datorate şi plătite numai de către

persoanele care solicită îndeplinirea unor acte, respectiv prestarea unor servicii de către instituţiile statului;

• certitudinea subiecţilor plătitori este condiţionată de solicitarea îndeplinirii unui act, prestării unui serviciu ori efectuării unei lucrări din partea unui organ al statului;

• reprezintă o plată echivalentă pentru actele, serviciile prestate sau lucrările efectuate de organe de stat sau instituţii publice care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează servicii sau rezolvă alte interese legitime ale diferitelor persoane fizice sau juridice;

• sunt stabilite în sarcina contribuabililor cu scopul de a se asigura astfel acoperirea în parte a cheltuielilor efectuate de către organele de stat sau de către instituţiile publice cu îndeplinirea actelor, respectiv prestarea serviciilor solicitate de diferite persoane fizice sau juridice;

• sunt anticipative, datorându-se şi trebuind să fie achitate în momentul solicitării actului, serviciului sau lucrării ce urmează a fi îndeplinit/efectuat(ă) de către organul de stat sau instituţia publică competentă;

• unicitatea, în sensul că pentru unul şi acelaşi act sau serviciu îndeplinit sau prestat unei persoane, aceasta datorează taxa o singură dată.


• Contribuţiile (provine din latinescul „contributio“) şi desemnează un transfer de valoare obligatoriu la dispoziţia statului, fără echivalent, cu destinaţie strict precizată, percepute persanelor fizice şi juridice în vederea acoperirii unor cheltuieli publice de interes comunitar sau de natură socială.

2. Conţinutul şi structura prelevărilor fiscale• Deosebirea contribuţiilor faţă de impozite rezidă în

destinaţia precizată încă din momentul instituiri acestora, pe când în cazul impozitelor administrarea se face global fără o destinaţie precisă, în funcţie de necesităţile publice.

• Contribuţiile au ca scop alimentarea unor fonduri speciale precum fondul de pensii, fondul de şomaj, fondul de sănătate şi apar în cazul veniturilor de natură salarială, datorate fiind atât de angajat sau cel care realizează venituri de natură salarială, cât şi de angajator.

• Contribuţiile se aseamănă cu taxele prin faptul că apar în legătură cu o prestaţie, dar diferă de acestea prin lipsa caracterului facultativ, căci serviciul nu este solicitat ci este stabilit de stat. Cum între costul prestaţiei şi cuantumul contribuţiei nu există echivalenţă, în condiţiile existenţei obligativităţii plăţii, se aseamănă cu impozitele.


• Contribuţiile, în funcţie de obiectivul urmărit de legiuitor prin introducerea acestora, se structurează pe două mari categorii[1]:

• a. contribuţii speciale sau nonasigurative, ce vizează prelevările de putere de cumpărare pe care statul le efectuează de la subiecţii ce beneficiază în particular şi în mod nemijlocit de o utilitate publică, generată de furnizarea unui serviciu cu arie de cuprindere generală (colectivă);

• b. contribuţii generale sau sociale, reprezentate de transferurile de putere de cumpărare la dispoziţia statului cu caracter asigurativ şi mutual (prevenire, asistenţă şi asigurare), datorate conform dispoziţiilor legale de către persoanele fizice şi juridice în vederea acoperirii unor cheltuieli publice de natură socială (pensii, ajutoare, indemnizaţii, servicii sanitare, etc.).

•[1] Mutaşcu M. I., op.cit, p. 38-39.


• Totalitatea prelevărilor fiscale, a normelor şi reglementărilor acestora cât şi a aparatului specializat prin care se face colectarea lor şi interdependenţele create în procesul impunerii şi încasării prelevărilor obligatorii existente într-un anumit stat la un moment dat formează sistemul fiscal.


• O problemă importantă care se pune este găsirea unui sistem fiscal optim. Un asemenea sistem optim este văzut ca un mix al diferitelor atribute ale fiscalităţii:

• echitate: să se maximizeze veniturile la buget fără a ameninţa echitatea impunerii pentru contribuabili;

• eficienţă economică: să se minimizeze interferenţa în deciziile economice;

• administrare simplă: să nu implice costuri suplimentare pentru contribuabili şi pentru administraţiile fiscale în procesul colectării.

3. Teorii privind perceperea impozitelor

• Teoria echivalenţei

• Teoria siguranţei

• Teoria sacrificiului

• Teoria neutralităţii

• Teoria organică

• Teoria sociologică

• Teoria contractului social

Teoria echivalenţei

• Teoria impozitului-schimb, fondată de Adam Smith şi continuată de Montesquieu, A. Wagner şi K. Wicksell, porneşte de la teza conform căreia impozitele sunt o contraprestaţie datorată statului de către cetăţeni, cu semnificaţia unui echivalent faţă de serviciile sau foloasele de care aceştia se bucură pe seama acţiunilor finanţate de către stat. Impozitul este o plată în contextul schimburilor valorice echivalente între contribuabili şi stat, care le oferă cetăţenilor servicii sau avantaje sociale.

• Impozitul de plată ar trebui să corespundă costului pe care îl înregistrează statul pentru acţiuni realizate în interesul populaţiei.

Teoria siguranţei

întemeiată de T. Hobbes porneşte de la teza conform căreia raporturile în care se găsesc contribuabilii şi statul se aseamănă cu raporturile dintre asiguraţi şi asigurători. In această optică, impozitul reprezintă o primă de asigurare pe care contribuabilii o suportă, iar statul o încasează pentru a asigura mediul favorabil vieţii, inclusiv protejarea averilor supuşilor săi.

Teoria sacrificiului • porneşte de la teza bazată pe teoria utilităţii marginale. Aceasta

consideră că plata impozitelor ar reprezenta un sacrificiu de utilitate individuală a veniturilor din partea contribuabilului, iar statul poate să ceară supuşilor săi acest sacrificiu pentru a-şi acoperi cheltuielile de funcţionare. Aplicarea în plan fiscal a teoriei utilităţii prin varianta teoriei sacrificiului are în vedere posibilitatea dimensionării acestui sacrificiu în mai multe variante:

• impozitarea în mărimi egale a tuturor indivizilor. Utilitatea absolută sacrificată prin plata impozitelor se distribuie în mod egal pe indivizi, şi nu ţine seama de capacitatea contributivă a acestora;

• varianta sacrificiului proporţional: mărimea impozitelor ar corespunde unei pierderi de utilitate individuală proporţională pentru fiecare contribuabil, prin raportarea la utilitatea totală. Impozitul de plată pe contribuabil ar urma să reflecte raportul dintre utilitatea individului şi utilitatea socială totală la nivelul societăţii.

• varianta sacrificiului minim pune accentul pe determinarea mărimii impozitului căutând minimizarea părţii din utilitatea individuală ce se sacrifică pentru a asigura funcţionarea normală a statului.

Teoria neutralităţii

• porneşte de la teza că practicarea impozitelor ar trebui astfel concepută încât să nu modifice raporturile existente în societate şi să nu aibă un impact negativ asupra economiei. Se promovează ideea impozitului neutru.

• Este avută în vedere preocuparea de a nu conduce prin impozite la schimbarea poziţiei deţinute de contribuabili în societate, în primul rând la a nu modifica raportul dintre mărimea avuţiei fiecărui contribuabil, raport existent înainte de aplicarea impozitelor. Aceasta presupune că impozitul de suportat s-ar repartiza pe contribuabili în mod identic, în măsura în care aceştia se află în situaţii similare.

Teoria organică

• a fost elaborată de gânditorii de frunte ai filozofiei clasice germane: Hegel, Fichte, Schelling. Potrivit acestei teorii, statul s-a născut din însăşi natura omenească, iar dreptul de impunere este un "produs necesar dezvoltării istorice a popoarelor". În aceste condiţii, dreptul de impunere este necesar să fie justificat, deoarece toate popoarelor trăiesc organizate în "viaţa" de stat şi toate statele, pentru garantarea existenţei lor, au nevoie de exercitarea dreptului de impunere. Scopul exercitării acestui drept este de a constitui fonduri băneşti necesare menţinerii organizării de stat, ori "scopul fiind absolut necesar se impune ca şi mijlocul pentru realizarea scopului să fie imperativ".

Teoria sociologică

• după care statul este considerat un "stăpân absolut" născut din frământările organizărilor sociale şi reprezintă "forţa brutală" a minorităţilor organizate pentru a impune împotriva majorităţii stăpânite. Odată cu apariţia unei puteri publice deosebite de majoritatea socială, odată cu crearea unui aparat public complicat, a apărut şi necesitatea de a crea mijloace de întreţinere şi funcţionare. Aceasta a determinat instituirea dreptului de a reglementa un sistem de impozite prin care să se asigure formarea de mijloace băneşti. Pentru a menţine această forţă publică sunt necesare contribuţii din partea cetăţenilor – impozitele şi taxele.

Teoria contractului social • formulată de J.J.Rousseau, care susţine că dreptul

statului de a percepe impozite este rezultatul convenţiei prin care cetăţenii renunţă la o parte din libertăţile lor în favoarea autorităţii superioare pe care a creat-o statul. Se consideră că statul s-a născut în baza unui contract prin care oamenii liberi s-au înţeles, la un moment dat, să creeze o autoritate superioară căreia să i se supună individualităţile contractante.

• Scopul unei asemenea înţelegeri era asigurarea şi apărarea intereselor individuale. Prin urmare, potrivit teoriei contractului social este vorba de o înţelegere între cetăţeni, pe de o parte şi stat pe de altă parte, prin care cetăţenii renunţă la o parte din libertăţile lor, făcând, totodată şi sacrificii de ordin material (impozite) în schimbul unor activităţi garantate de stat.

4. Principiile impunerii

Adam Smith a formulat următoarele principii ale impunerii cunoscute ca maxime

• justa impunere (echitatea fiscală),

• certitudinea impunerii,

• comoditatea perceperii impozitului şi

• randamentul impozitelor

Documents

Curs 5 Fiscalitatea Si Sistemul Fiscal