curs comunicare interna.pdf

8/9/2019 curs comunicare interna.pdf

1/100

Universitatea de Vest „Vasile Goldis” AradFacultatea de Ştiinţe Umaniste, Politice şi Administrative Specializarea Comunicare și Relații Publice

COMUNICARE INTERNĂ (CURS PENTRU STUDENŢII DE LA FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT ÎNVĂŢĂMÂNT

LA DISTANŢĂ)

LECTOR UNIVERSITAR DR. SPERANȚA MILANCOVICI


2/100

I. Informatii generale despre curs

Datele de identificare a cursuluiTitlul cursului: COMUNICARE INTERNĂ Anul: III, Semestrul: ITipul cursului: curs de specialitate/disciplina impusă Date de contactTitularul cursului: LECTOR UNIVERSITAR DR. SPERANȚA MILANCOVICI Adresa: str. Unirii nr. 3, Arade.mail [email protected]

II. Descrierea cursuluiCursul COMUNICARE INTERNĂ face parte dintre cursurile impuse studenţilor de lanivel de licenţă înscrişi la Facultatea de ŞtiinţeUmaniste, Politice şi Administrative,

specialitatea Comunicare și relații publice.În cadrul cursului de COMUNICARE INTERNĂ se urmăreşte inițierea cursanților înelementele de bază ale disciplinei, diferite aspecte care țin de acest domeniu științificfiind reluate ulterior, pe parcursul anilor de studiu, la cursuri specializate. De asemenea,se are în vedere dezvoltarea capacităţii de analiză şi sinteză a studenților, explicarea şiînţelegerea de către aceștia a problemelor specifice și caracterului foarte de actualitate aldomeniului, în vederea formării unui corp de profesionişti, a însuşirii unui mod degândire specializat şi formarea unui comportament profesional în conformitate cu principiile etice şi cu legislaţia în vigoare.

III. Obiectivele cursului

Cunoaşterea şi înţelegerea noţiunilor fundamentale din teoria comunicării Cunoaşterea principalelor repere teoretice cu care specialistul în domeniu trebuie

să opereze

Dezvoltarea din perspectivă practică şi teoretică a competenţelor profesionale Dezvoltarea capacităţii de analiză şi sinteză

Asigurarea unui grad corespunzător de informare a cursanţilor cu privire ladinamica domeniului și la gradul ridicat de actualitate al domeniului de activitate

IV. Structura cursuluiTemele abordate în cadrul cursului COMUNICARE INTERNĂ sunt grupate în 13

cursuri şi concluzii, după cum urmează: I. Definirea obiectului, a conceptului de comunicareII. Funcţiile comunicării, axiomele specifice și conceptul de comunicare de masă

III. Structura comunicării IV. Teoria informaţiei V. Moduri şi mijloace de comunicare: comunicare directă și indirectăVI. Moduri şi mijloace de comunicare: comunicare multiplă și colectivă VII. Comunicarea internă – delimitări conceptuale VIII. Comunicar ea internă şi rolul său IX. Tipologie şi reţele de comunicare X. Mijloace de comunicare. Comunicarea scrisă


3/100

XI. Mijloace de comunicare. Comunicarea orală și comunicarea audiovizuală XII. Bariere şi căi de creştere a eficienţei în comunicare XIII. Managementul comunicării interne XIV. Concluzii

V. Activitatile implicate de curs si strategii de studiu

O bună însusire a cunostintelor de introductive în domeniul relațiilor publice implicăîntâlniri faţă în faţă ale studentului cu titularul cursului şi cu tutorii, o comunicare activă prin intermediul Internetului, precum şi munca individuală.În calendarul cursului de COMUNICARE INTERNĂ sunt prevazute trei întâlniri cututorele cursului. Pe langa aceste întâlniri studentii pot solicita titularului cursului situtorilor alte întâlniri directe în funcţie de programul de consultaţii al acestora, precum şi

consultatii prin e-mail.La fel de importantă ca şi consultaţiile cu titularul cursului sau tutorii este muncaindividuală a fiecarui student. Se recomandă ca parcurgerea cursului sa fie dublată deconsultarea bibliografiei obligatorii şi facultative. Rezolvarea temelor de reflecţie şi asarcinilor prezentate pe parcursul fiecarui curs îl vor a juta pe student sa verifice dacă aînţeles informatţiie prezentate în cadrul cursului şi le poate utiliza în aplicaţii practice.În cazul întâmpinarii unor dificultăţi în înţelegerea conceptelor, a teoriilor şi aexemplelor prezentate se recomandă studentului să ia legatura prin e-mail cu titularulcursului sau cu tutorii pentru a cere explicaţii sau bibliografie suplimentară.Materialele necesare pentru desf ăşurarea consultaţiilor cursului de COMUNICAREINTERNĂ sunt: calcultor, videoproiector, materiale multiplicate pentru activităţile de

seminar.

VI. Modalitatile de evaluare si notare

Verificarea gradului în care au fost însuşite cunoştinţele de la cursul de COMUNICAREINTERNĂ se va face atât printr-o evaluare pe parcurs, cât şi printr -un examen final. Pe parcursul întâlnirilor, precum şi la sfârşitul parcurgerii cursului, studentul va găsiexemple de subiecte şi sarcini similare celor pe care le va primi la evaluările pe parcurs şila examenul final.Examenul final va consta într-un test care va combina verificarea teoretică a cunoştinţeloracumulate, cât şi posibilitatea practică a acestuia de a aplica aceste cunoştinţe teoretice lasituaţii de fapt (50%). În cazul evaluărilor pe parcurs studenţii vor avea de răspuns unor

teste pe parcursul întâlnirilor, teste similare testului final (10%). În cadrul activităţiloraplicative, se va nota implicarea activă a studentului în rezolvarea temelor propuse încadrul întâlnirilor (10%). De asemenea, studentul va fi evaluat şi prin intermediul temelorde control, având de predat sarcini constând în realizarea unor teme propuse pe parcursulîntâlnirilor (30%).


4/100

COMUNICARE INTERNĂ

Note de curs

I. Definirea obiectului, a conceptului de comunicare

„A trăi în societate înseamnă a comunica” spune Bernard Voyenne. Nevoia de acomunica, de a transmite sau afla de la semenii noştri idei, informaţii, sentimente este otrăsătură fundamentală a omului, devenind o necesitate vitală. Pe drept cuvânt, acelaşiteoretician francez afirmă că „schimbul de informaţii, de idei, intercomprehensiunea sunt

pentru societate tot aşa de importante ca şi respiraţia pentru organism”. Dacă Pascal îldefinea pe om drept „trestie cugetătoare”, iar Bergson ca homo faber, fiinţă care fabricăunelte şi inventează tehnici, şi mai fundamental decât un constructor de maşini, omuleste, pentru antropologul Claude Levi-Strauss, înainte de orice, un locutor, o fiinţă carevorbeşte. Cum bine ştim de la Aristotel, natura nu creează nimic fără un anume scop(telos), prin urmare, omului (=zoon politikon) ia fost dat graiul articulat (=semnuldistinctiv al speciei noastre) ca să intre în legătură cu semenii săi, ca să comunice.

Teoria comunicării este însă o ştiinţă relativ nouă. Datează de aproximativ jumătatede secol, iar aparenta claritate a denumirii noii discipline ascunde o capcană, întrucâtaduce cu sine întreaga încărcătură de ambiguităţi şi conotaţii acumulate de-a lungulvremii de cel de-al doilea termen al sintagmei. Aflat într-o spectaculoasă creştere de

popularitate, atât în limbajul uzual cât şi în terminologia unor tot mai diverse domenii aleştiinţelor sociale (şi nu numai) conceptul de comunicare derutează prin multitudineaipostazelor sale şi tinde să se constituie într -o permanentă sursă de controverse.

În dorinţa de – a înţelege acest proces de proliferare semantică, cercetătoriiamericani Frank E. X. Dance şi Carl E. Larson au încercat, în urmă cu aproape 20 de ani,să adune într -o carte definiţiile comunicării propuse de diferiţi autori, limitându-se la celemai reprezentative 126 de formulări. S-a observat cu acest prilej faptul că, în aproapefiecare subdomeniu al biologiei, sociologiei sau ştiinţelor informaţiei (cibernetică,telecomunicaţii etc), termenul este utilizat într -o accepţiune particulară, specializată,aflată nu o dată în divergenţă cu sensul încetăţenit în alte sectoare ale cunoaşterii. Deexemplu, pentru un biolog ca Edward O. Wilson, „comunicarea este o acţiune a unui

organism sau a unei celule care alterează modelele probabile de comportament ale altuiorganism sau ale altei celule, într-o manieră adaptativă pentru unul sau pentru ambii participanţi”. Însă un sociolog sau un psiholog – care nu concep comunicarea în absenţaunui subiect dotat cu conştiinţă – ar fi înclinaţi să accepte, mai degrabă, definiţia dată deCarl I. Hovland, Irving I., Janis şi Harold H. Kelley: „Comunicarea este un proces princare un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei verbali) cu scopul de aschimba comportarea altor indivizi (auditorul)”.

Paradoxal, în semiotică (=ştiinţă a semnelor) comunicarea nu poate fi definită. Maiexact, există două repere extreme:

1. în sensul larg, comunicarea este orice transfer de informaţie. Prin aceasta sedepăşesc mult limitele semioticii (de pildă, comunicarea intre generaţii).


5/100

2. George Mounin în Istoria lingvisticii spune că într -o sală de teatru, de exemplu,nu se petrece un act de comunicare. Aceasta întrucât un proces de comunicare areloc atunci când cele două instanţe – emiţătorul şi destinatarul – îşi schimbărolurile şi fluxul de semnificaţii inversat se realizează prin acelaşi tip de semne.Într-o sală de teatru, chiar dacă şi spectatorii comunică cu cei de scenă, o fac prinaplauze, râsete, plâns, etc.,dar nu prin acelaşi tip se semne ca şi actorii. Aici e ocontaminare, o comuniune. Mounin e filolog şi nu acceptă decât comunicareagrefată pe limbajul verbalizat.

De fapt, nu putem disocia comunicarea de procesele conexe precum contaminarea,care se foloseşte în special pentru procese de transfer prin agenţi, contact nemijlocit, etc.şi comuniunea care este o stare de vibrare la unison a doi sau mai mulţi subiecţisemiotici, dincolo de procesele comunicaţionale.

Comunicarea se poate verifica prin compararea a ceea ce a intenţionat emiţătorul cuceea ce a înţeles destinatarul. Intenţiile emiţătorului de comunicare sunt semnificaţii

intenţionale. Ceea ce rezultă din decodaj constituie semnificaţii finale. Vom întâlnidiferite situaţii:

Semnificaţii intenţionale / semnificaţii finale. E R

Decalajul exact (egalitate totală între cele 2 Emiţător şi Receptor).Este un caz limită, un reper.

Decalajul amplificator , încare tot ceea ce a vrut săspună emiţătorul a fostînţeles, dar destinatarul

înţelegea mult mai mult.

Decalajul relativ, în caredestinatarul înţelege doaro parte din ceea ce a vrutsă spună emiţătorul.

E R

Decalajul aproximativ, încare se doreşte mai mult, darce se pierde.

Decalajul aberant, în carecele două sfere suntexterioare, printr-o situaţiefizică a stimulilor (absorb pragul minim de receptare).


6/100

Decalajul aberant poate fi şirezultatul faptului că textul poate are o încărcăturăinformaţională atât de mare,încât depăţeţte totalcapacitatea de receptare adestinatarului.

În concluzie, se observă că justa cumpănă dintre definiţia precisă, dar restrictivă (de pildă cea oferită de filologul George Mounin), care nu-l satisface decât pe specialistuldintr-un domeniu de cercetare strict circumscris, şi cea cu caracter general, dar vagă (deexemplu, profesorul britanic de telecomunicaţii Colin Cherry afirmă: „comunicarea esteceea ce leagă organismele între ele”), de care, până la urmă, nu e nimeni mulţumit,rămâne dificil de realizat.

Dificultăţile legate de formularea unei definiţii convenabile a comunicării sedatoresc în mare măsură vechimii termenului, care, de-a lungul mai mult decât milenareisale existenţe a acumulat progresiv conotaţii ce îngreunează mult misiunea celui careîncearcă astăzi să-i expliciteze conţinutul. Apreciem că restituirea semnificaţiei iniţiale, printr-un demers de natură etimologică, poate contribui la luminarea sensului de bază alcuvântului, uşurând distincţia dintre ceea ce reprezintă substratul peren al conceptului şinotele conjuncturale, efemere, adăugate de un context istoric sau altul.

Se presupune că la temelia formării verbului latin communico, – are ar staadjectivul munis, -e, al cărui înţeles era „care îşi face datoria, îndatoritor, serviabil”.Acest din urmă cuvânt a dat naştere unei familii lexicale bogate, din care reţinemadjectivele immunis=”scutit de sarcini, exceptat de îndeplinirea unei datorii” (la Titus

Liviu immunis militia figurează cu înţelesul de „scutit de serviciul militar”), de unde şisensul actual „exceptat de la contractarea unei boli”, communis=”care îşi împartesarcinile cu altcineva”, iar mai târziu, în epoca clasică, „ce aparţine mai multora saututurora”, (sursă a sensului derivat „obişnuit, banal”). Acesta din urmă, prin mijlocireaderivatului său communicus îl poate explica pe communicare, termen însemnând laînceput punerea în comun a unor lucruri de indiferent ce natură. Apoi, o dată curăspândirea creştinismului, s-a conturat sensul sacramental, euharistic, cuvântuldesemnând împărtăşirea credincioşilor în cadrul agapelor ce s-au aflat la origineaserviciului liturgic de mai târziu. Constantin Noica în „Cuvânt împreună despre rostirearomânească” reliefează faptul că românii nu au reţinut decât înţelesul cultual, ecleziastic,al latinescului communicare, moştenit sub formă de cuminecare (=a se împărtăşi de la; a

se împărtăşi întru ceva). În acest sens, filosoful român scrie: „Comunicarea nu e totul,comunicarea e de date, de semnale sau chiar de semnificaţii şi înţelesuri; cuminecarea ede subînţelesuri.”1. Wilbur Schramm, în studiul său Procesul comunicării, se referă laacelaşi înţeles al termenului: „Când comunicăm, încercăm să stabilim o comuniune cucineva. Adică încercăm să împărtăşim o informaţie, o idee sau o atitudine.”

Cu privire la obiectivele mai largi ale comunicării, Nicki Stanton2 afirmă: „Ori decâte ori scriem sau vorbim, încercând să convingem, să explicăm, să influenţăm, să

1 Wilbur Schramm, Procesul comunicării, p. 190, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1987.2 Nicki Stanton, Comunicarea p. 1, Ed. Ştiinţă şi Tehnică, 1995.


7/100

educăm sau să îndeplinim ori ce alt obiectiv, prin intermediul procesului de comunicare,urmărim întotdeauna patru scopuri principale:

– să fim receptaţi (auziţi, citiţi); – să fim înţeleşi; – să fim acceptaţi; – să provocăm o reacţie (o schimbare de comportament sau de atitudine). Atunci când nu reuşim să atingem nici unul din aceste obiective, înseamnă că am

dat greş în procesul de comunicare.Preluarea recentă, pe cale savantă, şi a sensului laic al cuvântului, reprezentat de

neologismul comunicare, a condus la apariţia unui dublet etimologic ce dă seama deambivalenţa procesului de comunicare, de dubla sa dimensiune, comunitară şi sacră. „Comunicarea stă la baza organizării sociale, coagulând şi controlând raporturile„orizontale” dintre oameni, dar angajează totodată şi aspiraţiile lor „verticale”, într-omişcare ascensională către planurile superioare ale realităţii”3.

Nu putem să nu observăm paralela semnificativă cu dublul statut al cuvântului,care, pe lângă înţelesul comun, situat în sfera semantică a comunicării, îl are şi pe acelade Logos, Verb divin, apropriat prin cuminecare.

Cu privire la „axa orizontală” a comunicării atragem atenţia asupra faptului că, deobicei, conceptul de comunicare se confundă cu limbajul, adică mijlocul de transmitere aideilor (unul din cele şase componente intrinseci comunicării). Dacă în secolul al XIV-lea, termenul de comunicare era folosit cu sensul precizat anterior, începând cu secolul alXVI-lea, o dată cu dezvoltarea şi modernizarea căilor de comunicaţie (poşta, drumurile),el capătă o nouă semnificaţie: aceea de a transmite, pentru ca mai târziu, în secolele XIXşi XX, o dată cu apariţia şi dezvoltarea mijloacelor moderne de comunicaţie (tren,automobil, avion, telegraf, telefon, radio, cinema, televiziune), comunicarea să însemne,

de fapt, transmitere, adică difuzare. În toate epocile anterioare, comunicarea, intrarea înrelaţie cu cineva aflat la distanţă, presupunea deplasarea obligatorie a sursei; în epocilemoderne, comunicarea înseamnă un transport (transfer) de „gânduri şi mesaje”, nu numaide „bunuri şi persoane”. Se modifică, o dată cu aceasta, nu numai sensurile conceptuluide comunicare, ci şi modurile şi mijloacele comunicării. De la comunicarea directă, care presupune obligatoriu prezenţa fizică în acelaşi timp a emiţătorului şi a receptorului demesaje, se ajunge la comunicarea indirectă, mediată (scrisul, presa-ziarul, radioul,televiziunea).

Bibliografie recomandată

Dinu, Mihai , Comunicarea, Ed Algos, Bucureşti, 2000 Schramm, Wilbur, Procesul comunicării, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1987.Stanton, Nicki, Comunicarea, Ed. Ştiinţă şi Tehnică, 1995

Chestionar de evaluare

1. Prezentați tipurile de decalaj întâlnite în diferite situații de comunicare.2. Ce este semiotica ?

3 Mihai Dinu, Comunicarea, Ed Algos, p. 15, Bucureşti, 2000.


8/100

II. Funcţiile comunicării

În cunoscuta sa Teorie a limbii, din 1934, Karl Buhler defineşte actul comunicăriilingvistice prin analogie cu transmisia radiofonică, ceea ce îl determină să adopte, pentru prima dată, termenii, astăzi consacraţi, de emiţător, mesaj şi receptor. Buhler constată căvorbirea poate fi concepută ca expresie în raport cu emiţătorul, ca reprezentare în raportcu mesajul şi ca apel în raport cu destinatarul. Astfel, el distinge funcţiile expresivă,reprezentativă, apelativă.

După cel de-al doilea război mondial, profitând şi de achiziţiile conceptuale aleteoriei informaţiei, lingvistul Roman Jakobson (şcoala formală rusă) completează tabloulf uncţiilor comunicării, propunând o clasificare ce are în vedere şi alte elemente ale procesului, cum ar fi codul şi canalul de transmisie. De asemenea, el operează distincţiadintre forma şi conţinutul mesajului, ataşând funcţii distincte acestor două com ponente.În general formaliştii ruşi (şi în particular Roman Jakobson) pornesc de la principiul căfiecare funcţie a limbajului se grefează pe un constituent al situaţiei de comunicare.Astfel, vom avea un emiţător, un mesaj (text). Roman Jakobson opune mesajul codului(între cele două componente raportul e de autonomie):

Cod ------------------------- mesajLimbă ---------------------- vorbireStructură ------------------- evenimentAbstract -------------------- concretEsenţă ---------------------- fenomen Normă ---------------------- utilizarea normeiSistem ---------------------- proces.

Abraham Moles spune: mesajul este orice set de elemente de percepţie încărcat cu oanumită semnificaţie. El precizează că: „ceea ce am numit un set de elemente de percepţie încărcat cu o anumită semnificaţie şi limbaj de o anumită organizare trebuienumit text, iar mesajul e rezultatul aplicării codului pe un anumit text”. Acelaşi text poate avea semnificaţii diferite în funcţie de împrejurare. Aceeaşi formă lingvistică poatefi decodificată diferit. De exemplu, cane nero – în latină înseamnă cântă Nero, iar înitaliană – câine negru.

După Roman Jakobson structura comunicării cuprinde: emiţătorul, mesajul (textul),contextul, canalul, codul, receptorul; lor le corespund cele şase funcţii ale limbajului.

1. Funcţia emotivă constă în autoproiectarea emiţătorului în text şi mai precis prezenţa identificabilă a emiţătorului în text (de pildă, am fost bucuros că am văzutexpoziţia „Lumini şi umbre – patru secole de pictură franceză”). Într -o poezie lirică ponderea funcţiei emotive e mai mare decât într -o poezie etică sau într -un tratat deistorie.

2. Funcţia poetică constă în autoreflexivitatea textului, centrarea textului asupra luiînsuşi, ceea ce duce la faptul că textul nu mai poate fi ignorat în procesul de receptare, căe văzut şi ca text. S. Langer vorbeşte de simboluri prezentative faţă de simbolurireprezentative – cuvinte folosite în mod obişnuit. Se ştie că, spre deosebire de limbajulştiinţific, pentru care ceea ce contează cu precădere este despre ce se vorbeşte, limbajul poetic pune accentul pe cum se spune. Cel dintâi privilegiază semnificatul, cel de-aldoilea semnificantul. Îndărătul cuvintelor dintr -un text ştiinţific se văd înţelesurile pe care


9/100

ele ni le dezvăluie, pe când cuvintele unui poem sunt, în mare măsură, opace, ele reţinândatenţia cititorului asupra aspectului lor concret, ceea ce face ca or ice încercare de a leînlocui cu sinonime să distrugă poeticitatea textului.

3. Funcţia referenţială se referă la faptul că limbajul trimite la o realitateexterioară, la altceva decât la sine. De exemplu, mă duc la librărie ca să cumpăr ultimulroman scris de Umberto Eco.

4. Funcţia metaligvistică constă în faptul că textul conţine în el indicaţii de cod;câteodată aceste indicaţii sunt explicite. De pildă, fraza: semnul – în accepţia luiFerdinand de Saussure – este conexiunea intrinsecă dintre semnificant şi semnificat. Decele mai multe ori indicaţiile sunt implicite. Ele orientează decodajul. Perifrazeleexplicative care precizează accepţiunea în care trebuie înţeles un termen, gesturile sautonul ce indică receptorului cheia în care trebuie decodificat mesajul aparţin sfereimetalingvisticului.

5. Funcţia fatică sau de contact are în vedere caracteristicile canalului de

comunicare şi controlul bunei funcţionări a acestuia. „Alo”-ul cu care începem oconvorbire telefonică nu exprimă nimic privitor la noi, la interlocutorul nostru, la mesajul pe care dorim să-l transmitem şi nici măcar la cod, căci, dat fiind caracterul internaţionalal acestui cuvânt, cel care îl recepţionează nu se poate baza pe el pentru a deduce în celimbă dorim să-i vorbim. În schim b el ne ajută să stabilim contactul, marcheazădeschiderea canalului. O funcţie similară o au gesturile sau formulele de salut. Foartemulte semnale fatice însoţesc comunicarea interpersonală: jocul privirilor prin care sereconfirmă mereu păstrarea contactului, mişcări ale capului, confirmări verbale, ş.a.m.d.

6. Funcţia conativă (nu are legătură cu conotaţia; provine din verbul latin conor,conari, conatus sum=a se sforţa) e orientarea către destinatar şi se observă în reacţiilecomportamentale imediate ale acestuia. Este prezentă în mecanismele persuasive, în

elementele de retorică. De exemplu, preocuparea capitală a artei este de a convingedincolo de argumente (Roman Jakobson consideră că poezia nu coincide cu funcţia poetică; în poezie există această funcţie pe lângă alte funcţii ale limbajului, iar funcţia poetică se poate găsi şi în alte enunţuri ce nu sunt ale unor finalităţi poetice;noncoincidenţa funcţiei estetice cu poezia impune concluzia că distincţia dintre estetic şiextraestetic este graduală, nu comportă graniţe precise). Pornind în mod special de laaceastă funcţie a limbajului, de la importanţa persuasiunii în relaţia unei organizaţii cu publicurile sale – relaţiile publice sunt definite nu numai ca ştiinţă ci, în aceeaşi măsură,ca artă. Forma verbală conativă prin excelenţă este modul imperativ. În calitatea sa deartă a construirii discursurilor persuasive, retorica avea în vedere tocmai valorificarea potenţelor conative ale comunicării interumane.

Potrivit concepţiei lui Jakobson, cele şase funcţii pe care el le-a definit coexistă practic în orice comunicare. Diferită de la caz la caz este numai ierarhia lor deimportanţă, stratificarea rezultată constituind un criteriu de clasificare a evenimentelorverbale. În acest sens el subliniază că deşi distingem şase aspecte fundamentale alelimbii, am putea totuşi cu greu să găsim mesaje verbale care să îndeplinească numai ofuncţie. Diversitatea constă nu în monopolul uneia dintre aceste câteva funcţii, ci înordinea ierarhică diferită a funcţiilor. Structura verbală a unui mesaj depinde, în primulrând, de funcţia predominantă.


10/100

Unul dintre marile merite ale clasificării propuse de Jakobson este acela că, deşi eaa fost elaborată pentru a explica fapte de limbă, se dovedeşte perfect extrapolabilă la toatemodalităţile de comunicare.

Aspectele scăpate din vedere de Buhler, şi anume cele legate de controlul canaluluişi de recursul la metalimbaj, au câştigat în însemnătate o dată cu aprofundarea studiuluinon-verbalităţii de către cercetătorii ce gravitau în jurul celebrului Institute of MentalResearche, întemeiat în 1959, de către psihiatrii Paul Watzlawick şi Don D. Jackson înlocalitatea Palo Alto, lângă San Francisco. Paloaltiştii porneau de la ideea că, pentru acunoaşte în adâncime mecanismele proceselor de comunicare, trebuie să studiezisituaţiile în care acestea suferă dereglări sau blocaje. În urma cercetărilor de ordinmedical, semiologic şi terapeutic ei au formulat câteva importante principii alecomunicării interumane, numite de la început axiome ale comunicării:

1. „Comunicarea este inevitabilă” sau, într-o formulare mai apropiată de cea aautorilor, „Non-comunicarea este imposibilă”. Dacă acceptăm că orice

comportament are o anumită valoare comunicativă, că nu doar mimica şigesturile, ci şi absenţa lor este elocventă, vom putea accepta uşor această„axiomă”. Este suficient să ne gândim la cazul de „non-comunicare” al omuluicare tace. Poziţia corpului, coloraţia obrazului, orientarea privirii, expresia gurii şialte numeroase indicii, unele aproape insesizabile,dar totuşi percepute subliminal,ne oferă indicaţiile metacomunicaţionale necesare pentru a descifra semnificaţiareală a tăcerii sale.

2. „Comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi relaţional, celde al doilea oferind indicaţii de interpretare al celui dintâi”. Se spune că „tonulface muzica”. Vorbitorii acordă planului relaţional o importanţă decisivă şi dacăneînţelegerile de ordin informaţional pot fi aplanate prin apelul surse – cărţi,

persoane competente, dicţionare – cele ce privesc relaţia generează adeseaconflicte ireconciliabile. Una din descoperirile cercetătorilor de la Palo Alto etocmai aceea că atenţia acordată comunicării distruge comunicarea. Indiciul celmai evident că o relaţie este în curs de destrămare e chiar grija cu care participanţii urmăresc simptomele relaţiei. Doi oameni între care lucrurile nu maimerg ca înainte îşi vânează reciproc indiciile non-verbale de natură sădemonstreze că celălalt e de vină. Concluzia este că mecanismele înţe legeriireciproce funcţionează bine exact atunci când nu le percepem.

3. „Comunicarea e un proces continuu, ce nu poate fi tratat în termeni de

cauză-efect sau stimul-răspuns.” De exemplu, un patron îşi supravegheazăexcesiv salariaţii, argumentând că altfel aceştia comit greşeli, în timp ce ei se

plâng că greşesc tocmai pentru că sunt prea mult supravegheaţi. Există tendinţa dea considera lanţul comunicării drept segmentabil în acte bine delimitate,interpretate arbitrar drept cauze sau efecte, în toate cazurile, conflictulîntemeindu-se pe faptul că ceea ce unii considerau cauză era pentru alţii efect. Înrealitate, procesul comunicării urmează principiul spiralei (=în comunicareainterpersonală, o segmentare obiectivă în cauze şi efecte este principialimposibilă; acumulările încetează de a mai fi discrete, edificiul comunicăriiînălţându-se continuu, prin contribuţia greu discernabilă a tuturor participanţilor),comunicarea e continuă, iar mesajele se intercondiţionează într -o manierăcomplexă, căci dacă Henri Bergson afirma că gândim numai cu o mică parte din


11/100

trecutul nostru, dar cu întregul nostru trecut, inclusiv cu zestrea sufleteascăoriginară, dorim şi acţionăm, faptul rămâne perfect valabil şi în ceea ce priveşteactele comunicative. Comunicăm cu întregul nostru trecut şi ar fi inutil să căutămo cauză unică pentru fiecare replică pe care o dăm celorlalţi. Cu atât mai mult cucât există şi o intertextualitate a comunicărilor, cu efecte asemănătoare celor dintr -o experienţă fizică şcolară: apa călduţă pare rece pentru mâna ţinută anterior înapă fierbinte. La fel, efectul unei comunicări depinde de conţinutul comunicăriloranterioare. De exemplu, când o expresie nepoliticoasă vine din partea cuiva care afost foarte amabil şi atent cu tine, ea te pune pe gânduri sau e primită ca afront;rostită, în schimb, de cineva care înjură mai tot timpul, ea poate fi perceputăaproape ca o mângâiere.

4. „Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie una analogică”. Termenii provin din cibernetică, unde un sistem este considerat digital atunci cândoperează cu o logică binară şi analogic atunci când se utilizează logica cu o

infinitate continuă de valori. De exemplu, când suntem întrebaţi dacă pâinea e proaspătă e greu să răspundem numai prin da şi nu; ne confruntăm cu o infinitatede posibilităţi, pe care nici chiar totalitatea resurselor noastre lingvistice nureuşeşte să o acopere. Pentru a descrie exact gradul de prospeţime a pâinii, artrebui să dispunem de o mulţime deopotrivă infinită şi nenumărabilă de cuvintedistincte, ceea ce e principial imposibil, deoarece, prin însuşi modul în care suntalcătuite, cuvintele vor fi întotdeauna numărabile. Intonaţia cu care sunt pronunţate poate însă varia continuu, de unde concluzia că modalitatea lingvisticăde comunicare este una digitală, în vreme ce modalitatea paralingvistică arecaracter analogic. Tot preponderent analogice sunt şi gesturile. Există o strânsă legătură între „axiomele” 2 şi 4: componenta informaţională a

comunicării e transmisă cu precădere pe cale digitală, pe când cea relaţională prinmijloace analogice. Privirea, gestul, mimica, tonul sunt parametrii de care depinde bunul mers al relaţiei.

5. „Comunicarea este ireversibilă”. Această afirmaţie trebuie pusă în legătură cu proprietatea oricărei comunicări de a produce, o dată receptată, un efect oarecare(intens sau mai slab, efemer sau de lungă durată, prompt sau manifestat cuîntârziere, s.a.m.d.) asupra celui care a primit-o; efectul există întotdeauna.Datorăm comunicării – nemijlocite sau mediate (de lecturi, vizionări, audiţii) – cusemenii o parte însemnată din ceea ce numim personalitatea noastră. Orice act decomunicare este ireversibil tocmai în sensul că, o dată produs, el declanşează unmecanism ce nu mai poate fi dat înapoi. După ce l-am jignit pe un interlocutor,

efectul spuselor noastre s-a produs, iar scuzele sunt tardive. Căinţa uşureazăsufletul dar nu anulează natura ireversibilă a comunicării.

6. „Comunicarea presupune raporturi de forţă şi ea implică tranzacţii simetricesau complementare”. În principiu, egalitatea deplină a participanţilor lainteracţiune constituie una din condiţiile unanim recunoscute ale comunicăriieficiente. Snobismul comunicaţional, neacordarea dreptului la replică minează procesul de comunicare. Pe de altă parte, realizarea unei egalităţi veritabilerămâne un deziderat aproape imposibil de atins. Există două tipuri principale deinteracţiuni: tranzacţionale şi personale. În cele dintâi, rolurile participanţilorrămân neschimbate pe parcursul comunicării. Profesorul şi studentul la cursuri,


12/100

medicul şi pacientul pe timpul consultaţiei se menţin unul faţă de celălalt înraporturi fixe, ce elimină din start posibilitatea realizării egalităţii în comunicare.Interacţiunea personală – cea dintre prieteni, colegi, soţi – nu presupune dispariţiarolurilor, ci numai fluidizarea lor.

7. „Comunicarea presupune procese de ajustare şi acomodare”. Înţelesulcuvântului nu există nicăieri altundeva decât în mintea vorbitorului, iarsemnificantul sonor – nefiind un cărăuş al semnificatului, ci doar un simplu stimulsenzorial (caracterul arbitrar al semnului) – îl poate evoca receptorului numai înmăsura în care acesta îl posedă deja. Unicitatea experienţei de viaţă şi lingvisticea fiecăruia dintre noi atrage după sine necoincidenţa sensurilor pe care locutoridiferiţi le acordă aceloraşi cuvinte. Pentru ca, totuşi, înţelegerea să se realizeze,este necesară o „negociere” a sensurilor. Ajustarea la care se referă această„axiomă” reprezintă tocmai acest acordaj indispensabil unei comunicăriadevărate. El este cu atât mai dificil de obţinut cu cât interlocutorul (în cazul

relaţiilor publice e vorba de publicurile unei organizaţii) ne este mai puţincunoscut, cu cât între „câmpurile” noastre de experienţă subzistă deosebiri maiimportante. Nu ne putem ameliora comunicarea dacă nu ţinem seama deinevitabilele diferenţe dintre oameni şi dacă nu încercăm să ne acomodăm cucodurile de exprimare ale celuilalt, cu deprinderile sale lingvistice, mai precis cuideolectul său.

Conceptul de comunicare de masă

Conceptul de mass-media este mai nou şi este necesară o definire a lui: „Termenulmedium (la plural media) este un cuvânt de origine latină, transplantat într -un ansambluanglo-saxon. El desemnează în general, în principiu procesele de mediere, mijloacele decomunicare şi se traduce, în general, cu expresia comunicaţiilor de masă (...). Deci: media= mijloace de comunicare; mass-media = mijloace de comunicare pentru un marepublic, un public de masă, inventate şi utilizate în civilizaţiile moderne şi având dreptcaracteristică esenţială marea lor forţă, putere, vasta lor rază de acţiune. Nu există nicioîndoială că trebuie să se înscrie în această categorie radiodifuziunea şi televiziunea (...).Cinematograful se înscrie în aceeaşi categorie (...). Presa, pentru aceleaşi motive, esteconsiderată ca fiind unul dintre principalele mass-media (...). Cartea (...), discursurile, benzile, casetele sau videocasetele pot, de asemenea, să fie încadrate în categoria mass-

media. De asemenea, afişul publicitar. Se poate considera, aşa cum pe bună dreptate procedează Marshall McLuhan, că şi cuvântul, telefonul, telegraful, scrisul sunt mijloacede comunicare... Chiar dacă ele servesc mai curând la stabilirea de relaţii interpersonaledecât ca emiţători către marele public.”4.

Între noţiunile de mass-media şi comunicare de masă, mijloace ale comunicării demasă nu există o sinonimie perfectă. Între comunicare de masă, înţeleasă ca mesaje şi procese de comunicare, şi mijloace de comunicare – instrumentele comunicării,mijloacele tehnice de transmitere a mesajelor – există diferenţe clare, care trebuie avute

4 Jean Cazeneuve, La société de l ubiquité , Denoël Gonthier, Paris, 1972, p. 9.


13/100

în vedere. Expresia mass-media nu trebuie să înlocuiască noţiunea de comunicare demasă. Însăşi expresia mass-media conţine mai mult decât pe aceea de mijloace.

Conceptul de mass înseamnă un public numeros, dar poate fi înţeles şi ca oamplitudine socială a mesajului, ca o simultaneitate a receptării pe o arie largă, ca ostandardizare a consumului cultural şi, în acelaşi timp, ca un nivel scăzut de receptivitate.În acest fel, conceptul de comunicare de masă este definit în sens unilateral, creându-se înmod artificial o ruptură între cultura înaltă, a elitelor sociale şi cultura de masă, producţiade masă, receptarea de masă.

În definirea conceptului de comunicare de masă trebuie să avem în vedere faptul căeste vorba despre un ansamblu de fenomene socio-culturale strâns legate de civilizaţiatehnicistă, ceea ce implică unele trăsături specifice:

– În cazul comunicării de masă, comunicarea se socializează, devine colectivă.Emiţătorii de mesaje nu mai sunt indivizi, ci grupuri formate din indivizi, iar mesajele,care nu mai reflectă doar părerea unui singur individ, ci a întregului grup, trec printr -un

mijloc de informare (ziarul, radioul,televiziunea). La rândul lor, destinatarii comunicăriiformează grupuri vaste, colectivităţi umane, ceea ce constituie socializarea audienţei.Cum afirmă cercetătorul francez Bernard Voyenne: „presa de masă reprezintă conversaţiatuturor cu toţi şi a fiecăruia cu celălalt.”

– O altă trăsătură a comunicării de masă se referă la caracterul unidirecţional şimediat al comunicării. Emiţătorii şi receptorii de mesaje sunt separaţi spaţial şitemporal, iar informaţiile se transmit prin intermediul unei tehnologii moderne, specifice„erei electronice”.

– De asemenea, reacţia grupului receptor mesaje faţă de grupul emiţător estelentă, chiar de indiferenţă. Când ea se produce, receptorii devin, la rândul lor, purtători aiunor noi mesaje.


Cazeneuve, Jean , La société de l ubiquité , Denoël Gonthier, Paris, 1972Dinu, Mihai , Comunicarea, Ed Algos, Bucureşti, 2000 Schramm, Wilbur , Procesul comunicării, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1987.Stanton, Nicki , Comunicarea, Ed. Ştiinţă şi Tehnică, 1995


1. Definiți funcția fatică a comunicării.

2. Care sunt trăsăturile comunicării de masă ?


14/100

III. Structura comunicării

a. Modele ale comunicării În studiul proceselor de comunicare cercetătorii au elaborat diferite modele, ce pot

fi grupate în funcţie de sensul schimbului de informaţii, de interacţiunile rezultate etc. De pildă, Ioan Drăgan operează cu clasificarea modelelor matematice (modelul teorieiinformaţiei, modelul cibernetic), modele lingvistice, modele sociologice (modelulScharamm, modelul Gerbner ş.a.m.d.). Alţi autori le clasifică în modele lineare, circulareşi interactive (R. Rieffel). În cele ce urmează ne vom opri asupra câtorva dintre cele maireprezentative modele de comunicare, structuri cu grad mai ridicat de viabilitate pentrudomeniul relaţiilor publice.

Modelul Shannon şi Weaver (1949) Inginerii C. E. Shannon şi W. Weaver, angajaţi ai laboratoarelor Bell Telephone din

New York au căutat să maximizeze eficienţa transmiterii semnalelor prin telefon underadio. Demersul lor a dus la crearea unei teorii matematice a comunicării, aplicabilă şi înalte situaţii de transfer informaţional decât cele amintite, punctul de plecare fiind lucrărilelui R. V. L. Hartley, cel care a utilizat pentru prima dată cuvântul „informaţie” în sensulsău matematic (1927). În linii mari, modelul propus de cei doi are următoarea structură:

Schema Shannon – Weaver prezintă traseul unui mesaj care, elaborat de o sursă,este codificat de un transmiţător sub forma unor semnale, ce parcurg un canal, petraseul căruia se confruntă cu primejdia distorsionării lor ca urmare a intervenţiei uneisurse de zgomot, după care parvin la receptorul ce le decodifică, restituind mesajuluiforma iniţială şi încredinţându-l astfel destinatarului. Meritul fundamental al schemeieste că, deşi concepută în vederea explicării unor aspecte specifice sfereitelecomunicaţiilor (cum am precizat mai sus), ea ne îngăduie să înţelegem mai bineesenţa oricărei comunicări, de la transmiterea ereditară a caracterelor biologice, până ladiscursul poetic, muzical sau cinematografic. C. Shannon a avut ideea de a stabili orelaţie între informaţie şi incertitudine, în sensul că informaţia reduce incertitudinea.Cantitatea de informaţie pe care o obţinem când se produce un eveniment este egală cu

cantitatea de incertitudine care este asociată înaintea acestui eveniment. Măsurândincertitudinea, Shannon ne oferă o unealtă pentru măsurarea informaţiei (incertitudineadepinde de doi factori – numărul de evenimente posibile, cu cât sunt mai numeroase cuatât incertitudinea celui care se va produce este mai mare, şi probabilitatea de producere afiecăruia dintre evenimente).

O primă distincţie importantă pe care o pune în evidenţă schema amintită este ceadintre sursă şi transmiţător. Sursa produce mesajul, dar, în general, ea nu dispune şi demijloacele necesare pentru a-l face să ajungă la destinaţie. Ne confruntăm aici cu principalul paradox al comunicării, proces a cărui raţiune de-a fi este vehicularea deînţelesuri, care, prin însăşi natura lor, nu pot fi vehiculate. Termenul global mesaj acoperă


15/100

o mare varietate de realităţi, pe care le desemnăm în limbaj curent prin cuvinte ca:gânduri, sentimente, idei, trăiri, emoţii, stări de conştiinţă. Nici una din manifestărilemenţionate ale psihicului uman nu poate fi sesizată direct de un dispozitiv material, fieacesta chiar atât de complex ca foarte sofisticatele noastre organe de simţ. De aceea,entitatea emiţătoare se vede obligată să procedeze prin substituţie: ea încredinţează unorsemnale materiale, perceptibile senzorial, misiunea de a reprezenta indirect, prin procură, produsele impalpabile ale conştiinţei şi afectivităţii. Înlocuirea nu înseamnă însătransport, aşa încât acestea din urmă rămân şi pe urmă principial netransmisibile.Aspectul cel mai spinos al comunicării, paradoxul ei rezidă tocmai în această contradicţiedintre nevoia interlocutorilor de a-şi transmite mesaje şi imposibilitatea practică în care seaflă ei de a emite şi recepţiona altceva decât semnale.

Conceptul de sursă reclamă la rândul său anumite clarificări. Există numeroasesituaţii în care emiţătorul nu face decât să repete cuvintele unei terţe persoane. În genereoricine preia, conştient sau nu, idei, expresii ori citate enunţate anterior de altcine va nu

poate fi privit drept enunţătorul exclusiv şi unic al mesajelor transmise. De fapt, cum bineştim, prin gura sa vorbesc alţii: familia, educatorii, prietenii, grupul de apartenenţă socialăsau profesională, opinia generală, spiritul epocii, etc. Dacă judecăm, aşadar, mesajele prin prisma originalităţii lor, iar sursa – în lumina „dreptului de autor” asupra celor enunţate,vom fi nevoiţi să concluzionăm că nu există decât surse colective şi că prin intermediuloricărui cuplu de comunicatori, stau în fond, de vorbă, mari mulţimi de indivizi,cunoscuţi sau necunoscuţi.

Transmiţătorul poate fi şi el multiplu, dar în cu totul alt sens decât sursa. O condiţiesine-qua-non pentru ca semnalele să ajungă la receptor este ca ele să posede o naturăcompatibilă cu cea a canalului de transmisie. Astfel, comunicarea sonoră e posibilă numaidacă mediul fizic interpus între cei doi comunicatori permite propagarea undelor din

spectrul audibil.În modelul propus de Shannon şi Weaver observăm că actul de comunicare este

identificat cu informaţia, iar informaţia, cu transmisia de semnale. Pe de altă parte,comunicarea este văzută ca proces linear, unidirecţional. Or tocmai aici se află principalălimită a modelului – nu există feed- back (cel ce modifică atât mesajul cât şi relaţiacomunicaţională în sine). Nu există, de asemenea, nici o referire la importanţa contextuluiîn care are loc comunicarea şi care o poate influenţa. Cu toate minusurile lui, acestuimodel îi datorăm debutul a ceea ce avea să devină „studiile comunicării”.

Schemă generală a comunicării după modelul lui W. Schramm (1954)


16/100

SemnalSursa Destinatar

Câmpul

experienţei

Câmpul

experienţei

Interpret Codificator Decodificator

Codificator InterpretDecodificator

Decodificator InterpretCodificator

Mesaj

Mesaj

Pe baza modelului Schannon şi Weaver, Wilbur Schramm a elaborat propriulmodel, al cărui principal merit rămâne acela de a fi subliniat natura interactivă a procesului de comunicare. Schramm afirmă că în esenţă, procesul de comunicare constă în „punerea în acord a receptorului cu emiţătorul, cu privire la mesaj”, ceea ceimplică două momente importante – codificarea şi decodificarea mesajului.

Codificarea constă în faptul de a traduce mesajul într -un limbaj adecvat atâtcanalului de transmitere, cât şi receptorului, adică transformarea unei idei, a unei opinii,ş.a.m.d. în mesaj, constituit din semnale organizate după convenţiile unuia sau maimultor coduri (vom reveni mai pe larg asupra noţiunii de cod). Altfel spus, a codificaînseamnă a pune într -o formă inteligibilă, accesibilă şi transmisibilă semnalele şisimbolurile. Decodificarea se referă la „retraducerea” mesajului de către receptor, laextragerea semnificaţiilor necesare, adică înţelegerea şi interpretarea semnelor codificatece compun mesajul.

Al doilea model Schramm demonstrează natura interactivă a procesului decomunicare, ceea ce presupune existenţa unui „câmp de experienţă” atât la nivelulemiţătorului, cât şi la cel al receptorului, ca o condiţie absolut necesară „armonizării”

celor doi. În desenul de mai jos observăm o zonă de suprapunere a celor două câmpuri deexperienţă, deci „experienţa cumulată” a celor ce comunică. Cu cât această suprafaţă estemai mare, cu atât comunicarea este mai eficientă.

În completarea modelului său, W. Schramm relevă calitatea de interpret aindividului aflat în r elaţie comunicaţională: el este în acelaşi timp atât codificator cât şidecodificator de mesaj.

Al treilea model Schramm aduce elementul fundamental al comunicării – feed-backul (retroacţiunea), reacţia de răspuns la un mesaj în scopul elaborării altui mesaj, ceea ceconfirmă circularitatea procesului comunicaţional.


17/100

Modelul H.U.B. (1974)

Modelul circular al comunicării sau modelul concentric, cum mai este numit înliteratura de specialitate, aparţine unui grup de cercetători format din Ray Hiebert,Donald Ungarait şi Thomas Bohn.

El este inspirat de ideea din ce în ce mai răspândită în anii 1970, că procesul decomunicare nu urmează o schemă simplă, lineară, ci că legăturile dintre emiţător şireceptor sunt mult mai complexe şi mai variate decât s-a crezut până atunci. Prin urmare,s-au propus modele concentrice, în spirală, în elice, ş.a.m.d. ale comunicării, toateinsistând asupra capacităţii receptorului de a selecţiona, a interpreta şi a reinterpretamesajele. Modelul de faţă este aplicabil în cazul comunicării de masă (mediatizată), careimplică în realitate o negociere sau o tranzacţie continuă între emiţător şi receptor (ceeace justifică reprezentarea într -o formă dinamică).

Vom observa un ansamblu de elemente concentrice şi o serie de acţiuni şiretroacţiuni continue.

Într-o primă etapă, comunicatorii (redacţia unui ziar sau a unei televiziuni) producmesaje ce trec mai întâi prin diferite stadii de comunicare (coduri), sub formainformaţiilor scrise sau audiovizuale. Anterior difuzării, acestea sunt filtrate de controlor,adică de profesioniştii ce decid asupra procesului de selecţie. În fine, mesajele sunt emise prin media (ziar, televiziune). Într-o a doua etapă intervin „regulatorii”, ce pot fi grupuride presiune, instituţii (asociaţii) ce pot exercita o anumită influenţă asupra media, prin

urmare pot afecta conţinutul şi eficienţa mesajului. Urmează filtrele informaţionale deordin fizic (oboseala receptorului, de pildă) sau psihologic (centrul de interes alr eceptorului). În fine, mesajele ating audienţa şi provoacă anumite efecte.

Modelul integrează în schemă „zgomotele” (acestea pot fi specifice canalului detransmitere-imagine sau sunet de o slabă calitate, ori semantice, cum ar fi utilizarea unuilimbaj gr eu accesibil), adică acele elemente care afectează calitatea comunicării (şieficienţa ei), retroacţiunile (răspunsul receptorilor spre comunicatori ori controlori), precum şi amplificarea (acordarea unei mai mari importanţe unei anumite informaţii sau per sonalităţi prin raport cu celelalte).


18/100

b. Structura comunicării la Roman Jakobson

Indiferent de modelul asupra căruia ne îndreptăm atenţia, procesul comunicării presupune, deci, un transmiţător (emiţător, vorbitor), care trimite un mesaj unui destinatar(receptor, ascultător); mesajul se raportează la un context. Mesajul e constituit dinelementele unui cod care trebuie să fie comun celor doi parteneri aflaţi în contact.

Cea mai simplă structură a comunicării – e vorba de cunoscuta relaţie din cadrultriadei: emiţător, mesaj, receptor –, ne-o propune pentru prima dată Karl Buhler (amintitmai sus), în cartea sa din 1934, Die Sprachtheorie:

E R

Contex / mesaj / conţinut /

Scop Contact / cod /

limbaj

Codare / decodare

Ulterior, Roman Jakobson i-a adăugat încă trei componente: C.C.C. – Cod, Canal,Context5.

Această relaţie de comunicare se realizează în felul următor: emiţătorul lansează unmesaj, care va fi înscris într-un cod (limbaj). Înscrierea mesajului într-un cod se numeştecodare. Destinatarul (receptorul) va realiza o acţiune de decodare, de descifrare amesajului transmis.

EMIŢĂTOR RECEPTORM mesaj

F feed-back

Transferul realizează elementul comun al informaţiei. Informaţia pleacă de la E şidevine informaţie pentru R. Transferul are loc între două entităţi orientate către un scop:E are scopul de a oferi, R trebuie să fie predispus să recepteze. În anumite situaţii, potapărea mesaje întâmplătoare – mesajele sunt discontinue. Între mesaj şi cod există oanumită discrepanţă: mesajul este totdeauna foarte concret, nuanţat, determinat de loc,de timp, de starea psihologică a emiţătorului; codul, dimpotrivă, e abstract, având unnumăr redus de semne. Mesajul e realitatea infinită în timp şi spaţiu, în timp ce codul, cellingvistic, de pildă, conţine numai 28 de semne, cu ajutorul cărora se formează cuv intele,atunci când avem în vedere codul scris. Mesajul este mai bogat decât codul verbal, iaracesta decât cel scris. Codul verbal dispune de mijloace diverse de comunicare, cum ar fi:vorbirea, gestul, mimica, privirea, ş.a.m.d., în timp ce codul scris e mult mai sărac, are ladispoziţie unele semne de punctuaţie şi unele categorii gramaticale. De aceea, luptapentru adecvarea codului la mesaj este una din trăsăturile comunicării.

Din schema de mai sus, observăm că Roman Jakobson consideră că orice proces decomunicare presupune şase elemente constitutive. Prin urmare, în cele ce urmează, ne

5 Roman Jakobson, Probleme de stilistică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964


19/100

vom ocupa pe rând de fiecare dintre ele. Vom începe cu veriga indispensabilă oricărui actde comunicare (cel mai important din cele şase elemente constitutive), şi anume, codul, respectiv codificarea.

1. Codul este acea convenţie tacită sau explicită în virtutea căreia se recunoaşteexistenţa unei relaţii de tip funcţional între ceea ce semnifică ceva şi ceea ce estesemnificat. Codul poate fi o relaţie între semn şi ceea ce e desemnat în cadrul axei paradigmatice (=priveşte relaţia dintre semnul pe care îl utilizez într -un enunţ şi setul desemne de care el a fost prelevat; e o axă „in absentia” şi dă seama de principiul selecţieiîn constituirea textului), dar elemente de cod există şi în plan sintagmatic (axasintagmatică priveşte relaţia existentă între semnele coprezente în text; prevalează principiul combinării) – unele mai evidente (de pildă,Vasile îl bate pe Gheorghe,Gheorghe îl bate pe Vasile), altele mai ascunse şi generatoare de conotaţii (exemplu:Preţul calului frumos a fost plătit de x; Preţul frumosului cal a fost plătit de x – în a doua propoziţie e întărită aura ce înconjoară subiectul). Într -un sens ideea de cod cade exact

pe ideea de semn şi pe cea de limbaj. Semantica unui text nu e o simplă însumare asemnificaţiilor tuturor elementelor textului – se adaugă tonul vocii cu care vorbim, ritmul,etc.

Ca noţiuni conexe ale codului avem: codaj sau codificare, decodaj saudecodificare. Codajul este actul prin care o serie de semnificaţii sunt transpuse prinintermediul regulilor într-un anumit text care foloseşte un limbaj anumit. Orice codaj esteîntr-un anumit sens un transcodaj (nu există semnificaţii în sine).

Decodajul sau transcodajul se referă la trecerea unui text dintr-un cod în altul (ex:din telegraf în cod normal).

Subcodurile sunt acele elemente de cod care ţin de semnificaţii conotative. Cu privire la geneza codurilor precizăm că procesul de constituire a unui semn

presupune două tipuri de acţiuni:a. repetiţia (prin care se fixează o anumită relaţie între semnul vehicul şi

semnificaţie). De exemplu, când citesc un text prin anumite semne, îmi formezspontan un mod special de marcare în funcţie de ceea ce vreau să arăt prin acelmarcaj. Dacă sistemul este preluat de alţii, se realizează socializarea codului.Umberto Eco în „Tratatul de semiotică” reexaminează distincţia kantiană între judecăţi sintetice şi judecăţi analitice. Judecăţile sintetice după Immanuel Kantsunt acelea în care predicatul nu aduce nimic nou faţă de subiect. De exemplu:„toate corpurile au întindere”. Predicatul e inclus în subiect, semnificaţia e strictrelaţională. În schimb, enunţul „Toate corpurile au greutate” are relevanţă. E o judecată analitică. Umberto Eco contestă această distincţie între judecăţile

sintetice şi cele analitice şi propune înlocuirea lor prin judecăţi factuale şi judecăţi semiotice. Judecăţile factuale sunt acelea care aduc ceva nou. Dacăspun: Mussolini a intrat în Roma la data de .........– aceasta este o judecatăfactuală deoarece termenul Mussolini trimite la o noţiune ce nu are încomponenţa ei această marcă semantică. Dacă, însă, această frază este spusădupă zece ani, ea va deveni o judecată semantică, pentru că deja cuvântulMussolini trimite la conţinutul semantic Mussolini care este un semem. O frazăde tipul: „Mussolini a băut o cafea la patru ore după ce a intrat în Roma” nu arenici o şansă de a deveni o judecată semiotică.


20/100

b. Prin urmare, când vorbim de informaţie nu ne referim doar la informaţiagnoseologică. În realitate se depozitează şi stările afective. Trebuie să luămomnilateralitatea informaţiei, astfel înţelegem noţiunea de cod.

Hipercodificarea este un fel de pluscod, element suplimentar pe care îl introduc în procesul de semioză ca să semnific ceva. Exemplul oferit de Umberto Eco în Tratatul desemiotică este următorul: Mâine Juventus Torino joacă cu Internaţionale Milano. MâineJuventus învinge pe Internaţionale Milano. Un caz (fapt) ce se va petrece în viitor îl enunţla prezent, vrând să spun că, sigur mâine Juventus Torino va învinge pe InternaţionaleMilano, sigur se va petrece acest lucru.

Hipocodificarea este un deficit de coduri. Când cineva îmi spune în limba engleză„I like you”, eu nu înţeleg, dar sesizez ceva prietenesc, fără să ştiu despre ce e vorba. Însistemul nostru semantic plasăm într -o anumită zonă ceea ce ne spune cineva. Acestmecanism îl folosim foarte des. În general, textele centrate pe expresivitatea esteticăconţin hipocodificarea.

Foarte grave şi mai greu de combătut sunt neînţelegerile intervenite ca urmare anon-identităţii codurilor cu care operează transmiţătorul, pe de o parte, şi receptorul, pede altă parte. Numai o simetrie perfectă între codificare şi decodificare garanteazăfidelitatea transmisiei. Or, într-un mare număr de cazuri, această condiţie indispensabilănu e nici pe departe îndeplinită. Pentru a asigura reversibilitatea transformării mesaj-semnal, codul va trebui să fie conceput astfel încât traducerile pe care el le mijloceşte săaibă un caracter univoc, lipsit de orice ambiguitate. Decodificarea ar trebui să se prezinteca imaginea în oglindă a codificării, restituind cu fidelitate intenţiile emiţătorului. Dareste oare îndeplinită această condiţie în cazul limbilor naturale? Evident nu, măcar şinumai dacă luăm în considerare fenomene ca sinonimia sau omonimia (un acelaşi mesaj poate fi exprimat în două feluri diferite). În plus, posibilitatea ca o aceeaşi secvenţă de

semnale să reprezinte două mesaje diferite, adică existenţa omonimiei, creează ladecodificare dileme semantice incompatibile cu ideea de cod, chiar dacă multe dintre ele pot fi rezolvate cu ajutorul contextului. Dar nu acesta este obstacolul cel mai redutabilde care se loveşte dorinţa noastră de comunicare cu semenii. Definiţia acceptată acodului condiţionează comunicarea de existenţa unui repertoriu de semnale împărtăşiteatât de emiţător cât şi de receptor, ceea ce ar presupune consensul asupra mesajelorelementare pe care aceste semnale le codifică. Există însă o listă completă, explicită şiunanim acceptată a echivalenţelor convenite dintre cuvinte şi înţelesurile lor?

Existenţa dicţionarelor explicative ar părea să pledeze pentru un răspuns afirmativ.La prima vedere, dicţionarul se prezintă într -adevăr ca o listă de corespondenţe care neoferă cheia codificării lexicale a noţiunilor, în acelaşi fel în care, de pildă, „alfabetul

Morse” ne dezvăluie modul în care literele şi cuvintele alcătuite din ele sunt codificate însistemul binar al punctelor şi linioarelor. Făcând abstracţie de unele abateri, am puteavedea în dicţionar expresia unui cod şi în limbă modalitatea practică de utilizare aacestuia în comunicarea interumană. De fapt însă, raporturile dicţionarului cu limbavorbită sau scrisă sunt de o cu totul altă natură decât cele ale „alfabetului Morse”. Încazul din urmă, codul este dat a priori, cunoscut şi respectat cu sfinţenie de cei doicomunicatori. Aşa cum observă Pierre Guiraud: „codul nu se transformă decât în virtuteaunui acord explicit al utilizatorilor”, el nu evoluează în mod natural ca limba, aflată într -odinamică necontenită, care face ca în orice moment imaginea pe care ne-o oferă despre eadicţionarele să fie depăşită (limba de astăzi diferă suficient de cea consemnată de Haşdeu


21/100

sau Philippide). În general, dicţionarele nu fac decât să consemneze un uz lingvistic,eşuând, în schimb, sistematic atunci când încearcă să îl impună, adică să joace efectivrolul de instrument de codificare a gândurilor vorbitorilor. Dacă există un oarecare acordasupra conţinutului noţiunilor pe care le exprimă unităţile lexicale, acesta se limitează lasfera denotaţiei, singura, de altfel, pe care încearcă să o circumscrie definiţiile dindicţionar. Dar nesfârşitele nuanţe în care se colorează cuvintele ca urmare a şir uluiirepetabil de întâlniri cu ele ale fiecărui vorbitor în parte constituie un patrimoniunetransmisibil, o proprietate exclusivă, pe care mijloacele noastre de comunicare nu neîngăduie s-o transferăm minţii şi sensibilităţii interlocutorilor. Cuvintele constituie simplesemnale fizice (=semnificanţi) care nu transportă sensuri. Ele pot într -adevăr deştepta înconştiinţa receptorului un înţeles, dar aceasta numai dacă înţelesul se află deja acolo. Înconcluzie, lucrurile se desfăşoară în felul următor: emiţătorul doreşte să comunice unsens s1 pe care îl codifică, potrivit experienţei sale lingvistice personale, prin cuvântul c.Însă pentru cel ce primeşte mesajul, c înseamnă, mai mult sau mai puţin, altceva; el se

asociază în mintea receptorului cu un înţeles s2, care constituie, la rândul său, orezultantă a unor vectori semantici absolut individuali ce vin din trecutul biografic-comunicaţional al persoanei respective. Idiolectul – despre care ne vorbesc sociolingviştii – nu constă atât în repertoriul mi jloacelor lingvistice de care dispune un locutor particularîntr-un moment determinat al vieţii sale, cât în înţelesurile pe care le atribuie acestacuvintelor în acel moment. De pildă, înţelegem sensul cuvântului dragoste în moduridiferite la 10, 20, 40 sau 60 de ani, din cauza acumulării în timp a experienţelor, reale sausimbolice, legate de acest sentiment complex. Altfel formulat, comunicarea e minată defaptul că transmiţătorul şi receptorul nu operează cu un acelaşi cod.

Din acest punct de vedere, comunicarea verbală deţine totuşi o poziţie privilegiată.În ciuda dificultăţilor menţionate mai sus, există aici convenţii acceptate (un pact

semantic minimal), ce limitează marja de incomprehensiune la valori cu mult mai micidecât în cazul comunicării non-verbale. O carte ne spune tuturor lucruri cât de câtasemănătoare. Dar o sonată de Beethoven (fie ea şi cu nume – de pildă, Sonata Lunii –deci ţinând de muzica programatică)? Dar o piesă pentru pian preparat de John Cage?Există oare vreun dicţionar de înţelesuri muzicale la care să facem apel pentru a afla caree semnificaţia unui anumit acord, al unui motiv ritmic sau melodic, ş.a.m.d.? Caracterulneexplicit al codului îngreunează foarte mult decodificarea discursului muzical în raportcu cea a limbii vorbite. Aproape fiecare mare compozitor inovează în domeniullimbajului, ceea ce îl obligă de fiecare dată pe ascultător să deprindă un cod nou, la acărui descifrare cunoştinţele anterioare îi sunt de prea puţin folos. Artiştii (în general)neînţeleşi au fost şi vor fi întotdeauna suspectaţi sau de nepricepere sau de impostură,

până în momentul în care limbajul lor va ajunge suficient de cunoscut pentru ca intenţiileartistice să le fie traduse corect şi emiterea judecăţilor de valoare să devină posibilă. Enevoie de timp pentru ca publicul, fie el mai cultivat, ori mai frust, să se familiarizeze cunoul limbaj. Asemenea copilului care pătrunde treptat sensurile vorbelor pe care le aude,deducându-le din frazele rostite de persoanele cu care vine în contact, auditoriul uneicreaţii muzicale sau vizitatorul unei expoziţii de avangardă vor avea nevoie de un intervalde timp, mai lung sau mai scurt, în care să se familiarizeze cu noul limbaj. A refuza de laînceput şi categoric oferta artistului – fie că e vorba de o operă muzicală sau plastică – eca şi cum ai declara lipsită de orice valoare o carte numai pentru că e scrisă într -o limbă pe care nu o înţelegi.


22/100

Revenind la problema de bază a procesului de comunicare – legată de cod –subliniem încă o dată faptul că necoincidenţa dintre codul transmiţătorului şi cel alreceptorului limitează drastic posibilităţile comunicării. Omniprezenţa zgomotuluieste cel de-al doilea motiv care duce la acelaşi efect în comunicare. În ciuda credinţei potrivit căreia cuvintele au un înţeles, ele sunt, de fapt, lipsite de vreo semnificaţieintrinsecă. Mai exact, ele sunt semne, iar acestea au un caracter arbitrar. Ferdinand deSaussure în „Curs de lingvistică generală”, publicat în 1916, arată în mod expres cănatura semnului este arbitrară. Între semnul lingvistic (semnificant) şi conceptul pecare îl reprezintă (semnificat), nu există relaţie intrinsecă. Nu există o legătură internăîntre cutare semnificat: soră, de exemplu, şi lanţul fonic pe care îl reprezintă (s -o-r-ă).„Ideea de soră nu este legată prin nici un raport interior cu şirul de sunete care îi serveştedrept semnificat”6 De pildă, secvenţa de sunete „cor” înseamnă pentru român o formaţievocală, pentru francez – un instrument muzical, pentru latin – inimă şi aşa mai departe. Nici unul din aceste sensuri nu e conţinut în cuvânt, deşi atât vorbitorii obişnuiţi cât şi

lingviştii apelează curent la formule de genul „conţinutul cuvântului” sau „semnificaţiatermenului”. De fapt, cuvintele, ca şi petele de culoare dintr-un tablou sau acordurilemuzicale, nu sunt altceva decât simple semnale fizice (semnificanţi), menite săreactualizeze în mintea receptorului concepte preexistente, idei conturate şi fixate întrecut, pe baza generalizării experienţei personale, atât lingvistice cât şi extralingvistice.

Am enunţat – la începutul discuţiei despre cod (ca fiind elementul cel mai importantdin structura comunicării) – faptul că, ideea de cod cade exact pe ideea de semn şi pe ceade limbaj. Ne vom opri în continuare la altă componentă a comunicării, şi anume lalimbaj, la mijlocul de transmitere a ideilor, şi facem precizarea că de cele mai multe oricomunicarea este confundată cu limbajul. Cum spuneam la început, pentru Levi – Strauss,omul este înainte de orice, un locutor , o fiinţă care vorbeşte.

De ce să reţinem, printre toate semnele distinctive ale speciei umane, limbajul maidegrabă decât vreo altă trăsătură caracteristică? Într -un fel, limbajul nu este decât unuldin elementele care caracterizează ceea ce se cheamă cultura umană, adică ceea ce omul„adaugă naturii”, ceea ce nu primeşte de la ascendenţii săi prin ereditate biologică, ci încare fiecare generaţie trebuie să se iniţieze prin învăţare. Învăţăm să vorbim limba noastrăla fel cum suntem iniţiaţi în tehnica, ştiinţa şi religia noastră.

Este clar însă că limbajul joacă aici un rol cu totul privilegiat: el nu este numai unelement al culturii printre altele, ci şi vehiculul tuturor celorlalte deprinderi culturale.Dacă copilul învaţă să cunoască obiceiurile, regulile morale, credinţele civilizaţiei în cares-a născut, etc este mai întâi pentru că i se vorbeşte şi pentru că în prealabil a învăţat săînţeleagă şi să vorbească limba sa maternă.

Vorbirea este – cum sublinia în antichitate Aristotel – semnul distinctiv al omuluiconsiderat ca animal social (zoon politikon). Într-adevăr, funcţia primordială alimbajului este comunicarea între indivizi. Roman Jakobson scrie pe bună dreptate, căorice act de vorbire reuneşte un mesaj şi patru elemente legate de acesta: emiţătorul,receptorul, tema mesajului şi codul utilizat. Mesajul este propriu-zis obiectul comunicării,iar codul – instrumentul lingvistic al mesajului. Se înţelege, această comunicare caredefineşte specia umană în ceea ce îi este propriu nu este numai comunicarea verticală princare, de sus în jos, tatăl de familie, profesorul sau preotul iniţiază copilul cu regulile,riturile colectivităţii; este şi comunicarea orizontală prin care primim de la altul şi îi

6 F. de Saussure, Cours de linguistique generale, p. 100, Payot, reeditare, 1986.


23/100

oferim la rândul nostru informaţii. Este important să reamintim aici că orice societateumană se bazează pe schimburi; cele mai vizibile sunt schimburile economice: trocul purşi simplu din anumite societăţi arhaice sau procedeele prin care munca este schimbată pe bani (salariu, beneficii) şi banii pe bunuri de consum. Dar toate aspectele vieţii umanestau sub semnul schimbului. Interdicţia incestului, de exemplu, aşa cum a arătatantropologul Claude Levi-Strauss, constituie reversul unei obligaţii de schimb: tu îţi veioferi sora ca soţie prietenului tău şi te vei căsători cu sora acestuia. Nu trebuie să uităm cătoate contractele care întemeiază societatea umană (după principiul ofertă-contraofertă:eu contractez obligaţii şi beneficiez în schimb de drepturi) presupun ca o condiţie sinequa non, ca o condiţie transcendentală, în limbaj kantian, acest schimb primordial careeste schimbul de cuvinte: locutorul începe prin a schimba lucrurile pe cuvinte, mai uşorde mânuit, care le reprezintă. După aceea el schimbă cuvintele sale cu cele aleauditoriului. Schimbul lingvistic are chiar privilegiul de a-i îmbogăţii pe cei doi parteneri.Dacă suntem doi, fiecare cu câte o bancnotă de zece lei, şi dacă le schimbăm, după

schimb fiecare nu va avea decât o bancnotă. Dar dacă avem fiecare câte o idee(reprezentată prin cuvinte) şi o schimbăm, fiecare va avea, după schimb, două idei.

Maurice Merleau-Ponty observă că, înainte de a fi în serviciul comunicării, limbajuleste „un fel al corpului omenesc de a trăi şi celebra lumea”. Gaston Bachelard ne propuneexcelente ilustrări ale puterii expresive a limbajului. El scrie de exemplu, că existăcuvinte anti-respiratorii, cuvinte care ne sufocă (.....).Ele înscriu pe faţa noastră voinţa dea le respinge. Dacă filosoful ar binevoi să întoarcă cuvintele la aparatul nostru articular înloc să facă din ele prea devreme gânduri, ar descoperi că un cuvânt pronunţat, sau chiarun cuvânt a cărui pronunţare doar o imaginăm, este o actualizare a întregii noastre fiinţe.Observaţi de exemplu cu câtă sinceritate este pronunţat cuvântul miasme ( în franceză se pronunţă miasm). Nu constituie el un fel de onomatopee (...) a dezgustului? Este evacuată o

gură de aer impur, după care gura se închide energic. Prin urmare, cuvântul joacă şi mimează lumea în aceeaşi măsură în care o

semnifică. Acestei funcţii expresive i se asociază funcţia magică a limbajului.Detaşându-se de lucru, cuvântul pare a-l domina cu uşurinţă, a-l guverna. El spune ceeace nu există încă şi reînvie ceea ce a dispărut. Mitul, mytohos, este, după etimologiagreacă, cuvântul însuşi. Multe mitologii au făcut din acest suveran impalpabil, vorbirea,izvorul creator al lumii. Cel ce posedă cuvântul posedă lucrul sau fiinţa desemnată.Oraşul Roma avea un nume secret (Roma este un nume grecesc care înseamnă „forţă”; poate că adevăratul nume al Romei era Valentia al cărui echivalent este cuvântul grecRoma), păzit cu gelozie de către Pontifi, pentru ca oraşul însuşi să rămână la adăpost devrăjile duşmanilor săi.

De funcţia magică a limbajului ar mai putea fi legată şi funcţia sa estetică. Nu s-a păstrat în poezie puterea de incantaţie a limbajului? Cânturile poetului sunt în latinăcarmina, „vrăji”. Acesta este sensul care trebuie dat titlului unei culegeri de versuri dePaul Valery, Charmes.

Dar funcţiile expresivă, magică, estetică ale limbajului presupun ele însele, ca ocondiţie fundamentală, funcţia sa de comunicare. Dacă te exprimi, dacă mimezi lucrurile,o faci întotdeauna pentru un auditor, pentru un spectator – în cazul relaţiilor publice pentru anumite categorii de publicur i. Sub toate formele sale şi întotdeauna limbajul estestrâns legat de viaţa socială a oamenilor. Şi, cum spune Andre Martinet în lucrarea sa„Elemente de lingvistică generală”, „funcţia esenţială a limbii ca instrument este aceea de


24/100

comunicare”. De aceea poporul ironizează pe seama omului care vorbeşte singur (un bătrân ramolit, un beţivan, un nebun delirant, ş.a.m.d.) – căci, cum spune RomanJakobson: „nu există proprietate privată în domeniul limbajului, aici totul estesocializat”. Eseu de lingvistică generală, p. 33 Limbajul ne apare deci înainte de toate catransmitere de informaţii.

Semioticienii consideră că nu există o definiţie general acceptată a limbajului. Îndiverse idiomuri (tip de limbaj verbalizat – grai, dialect, limbă) el are semnificaţii diferite:limbaj, limbă; în engleză numai language. În limbile nelatine apare confuzia între langue=semioză şi organ al vorbirii. În limba română limbaj şi limbă sunt folosite cu sensurilecorespunzătoare, evitându-se confuzia amintită anterior. Termenul de limbaj are douăaccepţii:

a. subordonat termenului de limbă; b. supraordonat termenului de limbă (limbaj verbalizat); limba apare ca principala

formă a limbajului, alături de limbajul pictural, gestual, cinematografic, etc.

Până la apariţia „Tratatului de semiotică” a lui Umberto Eco (1975), în semioticădomneau lingviştii. Ei au manifestat tendinţa de a contesta funcţia de limbaj a altormijloace de comunicare ce nu au toate caracteristicile limbajului verbalizat, şi anume:existenţa unui repertoriu de semne (dicţionarul), existenţa unor reguli de combinare asemnelor (gramatica), dublă articulare, capacitate maximă în exprimarea nuanţată a unorsemnificaţii, capacitatea de a fixa, stoca informaţiile, de a exprima lucruri abstracte,linearitatea, stingerea foarte rapidă (dacă e vorba de exprimarea orală). Dubla articulareîn limbajul verbalizat – de realizare a proceselor de comunicare şi semnificare – se referăla faptul că în limbile europene sunt circa 35 de semne cu care, prin combinări, se poatecrea o cantitate nemăsurabilă de enunţuri –lege a maximului de randament sau aminimului efort (animalele nu au acest sistem, ele trebuie să emită un sunet pentru fiecare

împrejurare).Exemplu:

I. Ion merge pe cal.Combinarea semnelor cu semnificaţie autonomă în enunţuri:

II. Ion merge pe c/al pe v/al pe m/al

Combinarea acestor semne cu semne diferite în semne cu semnificaţiereferenţială.

1. Enunţurile sunt alcătuite cu semne cu semnificaţii autonome. 2. Semnele sunt alcătuite din unităţi care nu au semnificaţie autonomă.

Cum s puneam, lingviştii contestă calitatea de limbaj celorlalte arte. Considerăm căeste vorba de o eroare logică, şi anume: extrapolarea necontrolată a unor caracteristici aleunei forme mai complexe la forme mai puţin complexe. Progresul cunoaşterii serealizează nu pornind de la simplu la complex ci de la complex la simplu, pentru că încele mai evoluate forme ale unui domeniu noi găsim ideea pură – elementele eiconstitutive apar mult mai distincte. Exemplu: anatomia omului dă cheia anatomieimaimuţei.

Karl Marx a analizat forma cea mai evoluată a societăţii –capitalismul, pentru aînţelege ideea de marfă. Dar în capitalism există anumite caracteristici ale economiei – jocul liber al preţurilor, fetişismul mărfii, etc. Marfa e aici un produs realizat în vederea


25/100

schimbului, nu pentru consum propriu. Tot astfel, la limbaj, rostul limbajului e acela că prin el se realizează procesele de semnificare şi comunicare. Iuri Lotman (semioticaculturii) are o idee care privilegiază excesiv limbajul verbalizat. El crede că limbajulverbalizat modelează lumea, ne modelează pe noi, toate celelalte forme sunt sisteme demodelare secunde, pentru că poartă pecetea limbajului verbalizat. Evident, nu este aşa – acesta e un logocentrism care pune artele în stare de minorat gnoseologic. E adevărat, emai uşor să captăm sensurile operelor de artă prin cuvinte (fără să le epuizăm însăcaracterul inefabil) dar contestăm o pecete, o hiperbolizare a limbajului verbalizat.

c. Limbajul omenesc este convenţional În Cuvânt înainte la Elemente de lingvistică generală, Andre Martinet evocă

anecdota nostimă a tirolezului care, „întorcându-se din Italia, lăuda în faţa compatrioţilorfrumuseţea acestei ţări, dar adăuga că locuitorii ei sunt de bună seamă nebuni de vreme cese încăpăţânează să numească cavallo ceea ce orice om cu judecată ştie că este un Pferd.Şi este foarte adevărat: copiii sunt atât de obişnuiţi să identifice cuvintele din limba lor

maternă cu lucrurile pe care le desemnează, încât le este destul de greu la început săînţeleagă însăşi existenţa limbilor străine. Dar multiplicitatea limbilor ne arată în modevident transcendenţa gândirii în raport cu cuvintele, contingenţa cuvintelor în raport cugândirea. În dialogul lui Platon intitulat Cratylos, Hermogenes declara deja că „de lanatură şi în chip originar nici un nume nu aparţine vreunui lucru în particular, ci învirtutea unei hotărâri şi a unei deprinderi.” Aristotel reia acest punct de vedere: semnulfuncţionează graţie unei convenţii între oameni (thesei), nu graţie naturii (physei). I-arevenit însă unui lingvist contemporan, Ferdinand de Saussure, sarcina de a preciza şiadânci această idee veche şi de a trage din ea toate consecinţele. În Curs de lingvisticăgenerală, publicat în 1916 (cum am amintit deja) Saussure arată în mod expres că naturasemnului este arbitrară. Între semnul lingvistic (pe care semiotica îl numeşte semnificant)

şi conceptul pe care îl reprezintă (semnificat), nu există relaţie intrinsecă. Nu existălegătură internă între un anume semnificat: mamă, de exemplu, şi lanţul fonic care îlreprezintă (m-a-m-ă).

Saussure întrebuinţează expresia „semn”, pe care o preferă simbolului, pentru adesemna elementele limbajului şi a sublinia caracterul lor arbitrar. Fără îndoială, sensulacestor termeni este cam fluctuant. Însăşi etimologia cuvântului simbol evocă binefuncţia de comunicare proprie limbajului; în limba greacă, simbol este la început unobiect din lemn tăiat în două; doi prieteni păstrează fiecare o jumătate pe care o transmitcopiilor lor. Cele două părţi reunite permiteau posesorilor lor să se recunoască şi săcontinue relaţiile amicale anterioare. Simbolul este deci, iniţial, un gaj de recunoaşterereciprocă. Şi „simbolurile” algebrice sunt perfect convenţionale şi arbitrare ca şi semnele

saussuriene. Totuşi, în general, termenii semn şi simbol se deosebesc: dacă, într -un fel,orice simbol este un semn, adică un lucru care ţine locul altui lucru, un semnificant caretrimite la un semnificat, trebuie precizat că raportul simbolului cu ceea ce simbolizează elnu este de obicei pur extrinsec precum raportul dintre semn şi semnificat. Simbolulseamănă cu ceea ce simbolizează, el nu se limitează să reprezinte într -un mod cu totulconvenţional şi arbitrar realitatea simbolizată, ci o încarnează, ea trăieşte în el. Astfel balanţa este în sens propriu simbolul justiţiei al cărei ideal de precizie şi de imparţialitatematematică îl evocă. Simbolul nu este arbitrar, el nu poate fi înlocuit cu orice, în vremece pot substitui fără inconvenient cuvântul (semnul) sister cuvântului „soră”.


26/100

Ideea esenţială care trebuie reţinută plecând de la analizele saussuriene este aceeacă limbajul constituie, mai degrabă decât un fapt natural, o instituţie. Faptul universal alvorbirii (practicate de toate popoarele actuale) indică fără îndoială că funcţia simbolicăeste naturală omului. Dar pluralitatea limbilor vădeşte caracterul instituţional al fiecăruicod lingvistic. Se poate merge mai departe pentru a sublinia că funcţia simbolică nu erade drept supusă vorbirii. Oamenii s-ar fi putut exprima prin gesturi; cuvintele au fost preferate gesturilor din motive practice. Darwin aprecia că populaţiile primitive aueliminat foarte repede limbajul prin gesturi pentru că pe de o parte el mobilizează întregulcorp, iar pe de altă parte este impracticabil în condiţii de întuneric. Folosirea vorbirii esteea însăşi instituţională. Surdul congenital rămâne mut dacă nu este educat (neauzindsunetele, el nu are înclinaţia de a le produce în mod spontan). Se poate chiar afirma căvorbirea nu are organe proprii ci numai organe de împrumut. Laringele, vălul palatului,limba sunt, „la origine organe de respiraţie şi alimentaţie şi se menţin ca atare atunci cândvorbirea se constituie şi se esercită”. E adevărat că bolile limbajului au permis localizarea

centrilor cerebrali ai vorbirii. Dar şi scrierea vădit instituţională, are centrii săi cerebrali,ale căror leziuni îi alterează exerciţiul. Centrii cerebrali care participă la activităţilenoastre de vorbire şi de recunoaştere a semnelor nu sunt decât specializări ale unor centriimotori şi senzoriali care există dinainte. Ombredane are dreptate, fără îndoială, să spunăcă „limbajul este o funcţie în definitiv indiferentă faţă de organele senzoriale şi motorii pecare le împrumută pentru folosinţele sale (....) Limbajul este o activitate simbolică,artificială, care se exercită prin intermediul unor organe angajate iniţial în activităţi de altordin.” Vorbirea este mai curând o instituţie socială decât un instinct biologic.

Să reţinem în această privinţă calificativul de arbitrar (fapt ce poate avearepercusiuni în practicarea relaţiilor publice), de care se serveşte Saussure pentru acaracteriza semnul lingvistic. El este, cum declară însuşi marele lingvist, echivoc. Ar fi

poate mai bine (mai blând) să spunem că semnul este nemotivat. Într -adevăr, un semnarbitrar este un semn pe care îl aleg în mod liber. Matematicianul poate inventa semnenoi pentru a exprima funcţii pe care le-a descoperit. Dar noi găsim gata făcute semneledin limba noastră maternă şi nu depinde de noi faptul de a le schimba în mod arbitrar!Semnificanţii, spune foarte bine Saussure, sunt impuşi de comunitatea lingvistică de careţin. Putem pune aici în evidenţă dimensiunea sociologică a limbajului. Nu va fi niciodatăde prisos să insistăm asupra naturii sociale a limbajului. Fără să abandonăm astfel teoriasaussuriană a caracterului arbitrar al semnului, s-ar cuveni poate în această privinţă să onuanţăm. Desigur, codurile lingvistice sunt convenţionale, dar ele nu sunt oarecar e. Înfiecare limbă se reflectă deile, mentalităţile, viziunea asupra lumii proprie comunităţiicare o întrebuinţează. Originalitatea fiecărei limbi este mult mai mare decât se crede de

obicei. Vocea omenească are resurse nenumărate şi fiecare limbă reţine doar un numărrestrâns de sunete semnificative care sfârşesc prin a deveni obişnuite în interiorul fiecăreicomunităţii lingvistice. Fiecare popor, prin limba sa, îşi modelează o lume originală,întrucât nu există, în sine, cum crede realismul naiv, obiecte distincte în lume, cărorafiecare limbă le-ar da o denumire. În Biblie, Adam dă câte un nume fiecăruia dintreanimalele şi lucrurile care îl înconjoară. După această poveste despre origini, există maiîntâi lumea, cu obiecte distincte, iar limbajul se mulţumeşte să o reflecte în mod pasiv.Începând cu lucrările lui von Humboldt (1820), reluate de neokantieni, precum Cassirer,ştim că raportul dintre cuvinte şi lucruri este mai complex. Cum spune Ullmann: „Oricesistem lingvistic conţine o analiză a lumii exterioare care îi este proprie şi care diferă de


27/100

analiza altor limbi”. La limită, potrivit lui Worf, n-ar exista de la o limbă la alta nici uncuvânt echivalent şi orice traducere, în sens strict, ar fi imposibilă (în legătură cu aceastădificultate şi cu soluţiile posibile, recomandăm o carte scrisă de George Mounin, Les problèmes théoriques de la traduction, Gallimard). Se poate afirma de asemenea călimbajul reproduce lumea, dar supunând-o organizării sale proprii. Se poate arăta pe bazaunor exemple s peciale că în fapt practica socială a fiecărui popor este aceea caredecupează, din realitatea non-lingvistică, domeniul acoperit de fiecare cuvânt. Studiulargoului arată foarte clar legăturile limbajului cu practica socială.

Concluzionăm afirmând că limba reflectă practica socială şi – cum remarcam laînceputul acestui subiect – cu cuvintele lui Roman Jakobson: „nu există proprietate privată în domeniul limbajului, aici totul este socializat”. Cu alte cuvinte, limbajul neapare înainte de toate ca transmitere de informaţii. Comunicarea nu are sens fărăinformaţie.


Jakobson, Roman, Probleme de stilistică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964 de Saussure, Ferdinand, Cours de linguistique generale, Payot, reeditare, 1986.


1. Definiți hipercodificarea și hipocodificarea. 2. Ce înțelegeți prin cod în teoria comunicării?


28/100

IV. Teoria informaţiei Cuvântul informaţie, așa cum știm, are două sensuri tradiţionale. Unul – sensul

aristotelic – vrea să spună comunicare a unei forme, a unei structuri specifice, a uneiorganizări calificate care vine să „informeze” o materie iniţial omogenă: sculptorul„informează” un bloc de marmură omogen, îi dă de exemplu forma de statuie a luiHermes. Celălalt sens aparţine limbii curente: transmitere a unui mesaj. Pentru cel care practică relaţiile publice ambele sensuri ale informaţiei sunt importante, cu un accentevident însă (dacă vrea să convingă anumite publicuri) pe sensul aristotelic al informaţiei.Pentru f izician, al doilea sens al informaţiei se asociază cu primul: o maşinăinformaţională transmite o formă, o „structură specifică circulară”.

Maşinile cele mai caracteristice ale secolului nostru sunt într -adevăr maşiniinformaţionale. Încă din 1868, James Clerk Maxwel întreprindea studiul unei maşinicapabile de „autoinformare”: regulatorul cu bile graţie căruia maşina cu vaporifuncţionează cu o viteză constantă. Dacă maşina se ambalează, regulatorul este

„informat” despre acest lucru în felul următor: forţa centrifugă ridică bilele, ceea ce, printransmisii intermediare, are drept efect diminuarea admisiei. Şi,invers, atunci cândmaşina, bunăoară mai încărcată, încetineşte, bilele coboară şi măresc admisia.Regulatorul „informat” de creşterea vitezei, o reduce, este informat de noua viteză şi aşamai departe. Aceasta este o „buclă”, un „feed- back”. Informaţia se traduce astfel în oricemoment printr-o reacţie adecvată.

În esenţă, informaţia constă aşadar în comunicarea eficace a unei structuri. Plecândde aici putem sesiza, cel puţin aproximativ u

Documents

curs comunicare interna.pdf