5

CCOONNTTAABBIILLIITTAATTEE SSII AANNAALLIIZZAA

EECCOONNOOMMIICCOO FFIINNAANNCCIIAARRAA

CCUURRSS CCOONNTTAABBIILLIITTAATTEE

6

IINNTTRROODDUUCCEERREE

Agricultura, cu particularităţile ei ca ramură, în general, şi cu specific de la

zonă la zonă, impune pentru cel ce execută o activitate de conducere în cadrul

acesteia de a dispune la timp şi într–o formă adecvată de informaţii economice.

Informaţiile economice necesare desfăşurării unei activităţi eficiente se

găsesc înregistrate în contabilitate – care prin metodele pe care le foloseşte,

permite cunoaşterea de ansamblu a situaţiei, dar şi a celor mai amănunţite

aspecte.

Datele şi informaţiile contabile reflectă situaţia trecută şi prezentă, având

un caracter de operativitate şi, în acelaşi timp şi date ce privesc tendinţele de

dezvoltare în viitor. Fără o evidenţă strictă a realităţii şi un control permanent nu

se poate asigura o conducere optimă a activităţii.

Lucrarea de faţă se adresează în primul rând studenţilor din învăţământul

agronomic şi specialiştilor din agricultură a căror pregătire economică se

completează cu noţiuni de contabilitate, conform noului sistem de contabilitate

din România.

Întrucât lucrarea cuprinde elemente de contabilitate tratate mai mult sau

mai puţin în detaliu, rămânem recunoscătoare celor care au observaţii, sugestii şi

recomandări.

7

CAPITOLUL I

IMPORTANŢA, OBIECTUL ŞI METODA

CONTABILITĂŢII

1.1. Contabilitatea – componentă de bază a evidenţei economice

1.2. Obiectul contabilităţii

1.3. Metoda contabilităţii

1.1. Contabilitatea – componentă de bază a evidenţei economice

Dezvoltarea societăţii umane sub aspect tehnic, economic şi ştiinţific a dus

la creşterea volumului de informaţii care trebuiesc culese, prelucrate şi utilizate în

folosul acestei societăţi.

Informaţia – în sensul larg al cuvântului, este o comunicare verbală,

scrisă sau în imagini despre un eveniment, un fenomen, un obiect sau persoană,

care fiind înţeleasă, declanşează diferite acţiuni. Conţinutul informaţiilor poate fi

economic, tehnic, cultural, ştiinţific etc. şi în funcţie de acesta, exprimarea se

poate face în cuvinte, cifra, puncte, imagini sau semne convenţionale.

Informaţiile economice se exprimă în cifre şi reflectă fenomenele

economice care au loc într–o unitate de producţie, legate de: existenţa, mişcarea şi

transformarea elementelor patrimoniale, eficienţa folosirii lor în procesul de

producţie şi raporturile economice care apar în procesul social–economic.

Informaţiile economice sunt variate şi se pot clasifica după următoarele

criterii (11):

a) după conţinut:

informaţii de planificare sau programare;

informaţii efective;

informaţii de control.

b) după forma de prezentare:

informaţii orale;

informaţii scrise;

informaţii audiovizuale;

c) după etalonul de exprimare:

informaţii cantitative;

informaţii valorice;

d) după sfera de cuprindere:

informaţii sintetice;

informaţii analitice;

e) după scopul pentru care sunt folosite:

8

informaţii de conducere;

informaţii de raportare;

informaţii de corectare a activităţii;

f) după timpul de reflectare:

informaţii active (curente);

informaţii pasive (trecute);

informaţii previzionale (de viitor).

Cunoaşterea completă a activităţii desfăşurate în cadrul unităţilor

economice se realizează cu ajutorul sistemului informaţional economic care este

reprezentat de totalitatea metodelor, procedeelor şi mijloacelor utilizate în

procesul informaţional – sistem organizat de culegere, înregistrare, transmitere şi

prelucrare a datelor (12).

Sistemul informaţional economic are ca obiectiv principal asigurarea

datelor şi informaţiilor referitoare la procesele şi fenomenele economice care au

loc în unităţile economice, necesare organelor de conducere şi control, în procesul

elaborării deciziilor şi transpunerea lor în realitate.

Sistemul informaţional reprezintă un element esenţial în fundamentarea şi

elaborarea deciziei, dar şi un instrument de executare a deciziilor elaborate la

diferite niveluri. Prin aceasta, sistemul informaţional are un rol important în

gestionarea şi controlul asupra activităţii desfăşurate.

Sistemul informaţional economic se delimitează în timp şi spaţiu.

Delimitarea în timp se face pe perioade de gestiune sau pe exerciţii financiar–

contabile, iar delimitarea în spaţiu se face pe verigi ale economiei naţionale şi pe

unităţi patrimoniale (13).

În unităţile economice informaţiile servesc la rezolvarea problemelor

curente, analiza obiectivă a activităţii desfăşurate în perioada trecută şi la

elaborarea strategiilor viitoare, de perspectivă.

Evidenţa economică este o parte a sistemului informaţional economic,

fiind principala sursă de informaţii.

Înscrierea (consemnarea) într–o anumită ordine şi pe baza unor principii

stabilite, a fenomenelor social–economice care se desfăşoară într–un anumit loc şi

timp se numeşte evidenţă economică (6).

Evidenţa economică s–a dezvoltat treptat, fiind alcătuită din trei

componente, nemijlocit legate între ele şi anume: evidenţa tehnic–operativă,

evidenţa statistică şi evidenţa contabilă (1).

evidenţa tehnic–operativă este evidenţa care înregistrează fenomenele

tehnice şi economice în momentul când au loc şi la locul unde se desfăşoară.

Această evidenţă se numeşte şi evidenţă primară, iar datele (informaţiile)

prezentate de ea, se pot analiza şi interpreta în continuare.

În agricultură se folosesc evidenţele tehnico–operative specifice ramurilor

de producţie vegetală, zootehnică etc., reprezentate de documente de evidenţă şi

registre de contabilitate.

evidenţa statistică este evidenţa care înregistrează fenomenele de

origine socială – în ansamblul lor şi stabileşte indicatori referitori la avuţia

naţională, venitul naţional, produsul intern brut, finanţele statului, populaţia şi

gradul ei de ocupare, nivelul de trai material etc.

9

evidenţa contabilă este evidenţa care înregistrează sistematic şi

neîntrerupt procesele economice şi rezultatele obţinute la nivel de unitate

economică sau centralizat la nivelul ramurilor şi a economiei naţionale.

Evidenţa economică foloseşte ca unităţi de măsură a fenomenelor

economice care au loc – diferite mărimi de referinţă (etaloane de evidenţă):

etalonul natural, etalonul monetar şi etalonul muncă (13).

Etalonul natural exprimă conţinutul cantitativ al fenomenelor economice

şi foloseşte ca unităţi de măsură: kg, tone, litri, bucăţi, capete. Acest etalon poate

fi folosit la măsurarea numai a elementelor patrimoniale şi fenomenelor omogene,

asemănătoare sau cel mult a acelora care pot fi măsurate cu ajutorul unui etalon

natural–convenţional. În agricultură un astfel de etalon convenţional este hectarul

arătură normală la adâncimea de 18–20 cm (ha.a.n.).

Etalonul monetar (sau valoric) se foloseşte pentru exprimarea calitativă a

fenomenelor economice, permiţând centralizarea şi gruparea fenomenelor

economice, indiferent de conţinutul lor. Cu ajutorul acestui etalon se măsoară în

expresie valorică (bănească), atât patrimoniul, cât şi procesele de producţie.

Etalonul muncă folosit pentru exprimarea activităţilor desfăşurate în

unităţile economice, stabilind productivitatea muncii, dreptul de retribuire etc.

Cea mai mare parte a informaţiilor care formează sistemul informaţional al

unei unităţi, sunt culese şi prelucrate de către contabilitate (evidenţa contabilă) –

aceasta conferind contabilităţii locul de componentă principală a sistemului

informaţional economic.

Contabilitatea se caracterizează prin:

foloseşte un raţionament specific, o terminologie adecvată şi procedee

proprii de culegere şi transmitere a datelor şi a informaţiilor;

principala sursă de date şi informaţii o reprezintă documentele de

evidenţă, care stau la baza înregistrării fiecărei operaţiuni economice,

indiferent de conţinutul său;

foloseşte ca principal etalon de evidenţă, etalonul monetar.

Principalele funcţii îndeplinite de contabilitate în cadrul evidenţei

economice sunt: de informare, de control, juridică şi previzională.

Funcţia de informare se referă la cunoaşterea patrimoniului, a

proceselor economice, a rezultatelor obţinute şi a tuturor fenomenelor economice

care au loc într–o unitate economică, permiţând elaborarea deciziilor.

Funcţia de control proprie contabilităţii, prin care se verifică activitatea

desfăşurată, utilizarea şi păstrarea elementelor patrimoniale, respectarea normelor

de consum, folosirea capacităţilor de producţie, înregistrarea corectă a muncii

desfăşurate şi calculul corect al drepturilor cuvenite etc.

Contabilitatea este un principal mijloc de gestiune.

Funcţia juridică prin care informaţiile (datele) furnizate de către

contabilitate au şi calitate juridică, fiind simplu de interpretat şi analizat, operative

şi în totalitate oneste.

Contabilitatea se conturează ca disciplină, odată cu apariţia în anul 1494 a

primului tratat tipărit, intitulat: „Summa di arithmetica, geometria, proportioni et

proportionalita” a călugărului franciscan Luca Paciolo. În această lucrare, în

partea I–a, secţiunea a II–a „Tratatus de computis et scripturis” (Tratatul de

10

conturi) sunt prezentate principiile şi metodele contabilităţii în partidă dublă

(Scrittura deppia), a căror utilizare este astăzi generală.

De–a lungul timpului contabilitatea şi–a perfecţionat continuu metodele şi

instrumentele de lucru, reprezentând un element de progres în dezvoltarea

societăţii umane.

Trecerea de la o economie supercentralizată la o economie de piaţă –

impune şi modificarea unor legi economice care guvernează economia naţională.

Contabilitatea trebuie să fie flexibilă, ancorată în structura organizatorică a

fiecărei ramuri economice şi să o deservească pe aceasta. În acest sens, este

elaborată „Legea contabilităţii“ (nr. 82/1991), cadrul juridic de desfăşurare a

contabilităţii, în care se specifică (sub formă de articole de lege) următoarele (19):

importanţa contabilităţii ca instrument de cunoaştere, control şi

gestiune a patrimoniului;

agenţii economici unde se aplică: regiile autonome, societăţile

comerciale, instituţiile publice, unităţile cooperatiste, asociaţiile,

persoane juridice şi persoanele fizice care au calitatea de comercianţi;

contabilitatea se ţine în limba română şi în moneda naţională;

repere pentru principalele obiective ale contabilităţii referitoare la

contabilitatea patrimoniului, a mijloacelor fixe, a valorilor materiale, a

cheltuielilor, a veniturilor şi a profitului sau pierderii;

modul de efectuare a inventarierilor;

documentele şi registrele de contabilitate utilizate şi modul lor de

întocmire;

întocmirea bilanţului contabil şi a contului „Profit şi pierdere”;

contravenţii şi infracţiuni la lege.

1.2. Obiectul contabilităţii

Contabilitatea este o ştiinţă, o disciplină independentă, cu un obiect

propriu de cercetare şi cu o anumită sferă de aplicare. Contabilitatea are ca

obiective: pe de o parte, reflectarea curentă şi controlul gospodăririi elementelor

patrimoniale, aflate în proprietatea agenţilor economici şi, pe de altă parte,

urmărirea activităţii desfăşurate şi stabilirea rezultatelor economico–financiare.

Contabilitatea este principalul instrument de cunoaştere, gestiune şi control

al patrimoniului şi al rezultatelor obţinute.

Contabilitatea are la bază două principii:

principiul dublei reprezentări a patrimoniului, atât după componenţa

sa, cât şi după forma de proprietate;

principiul dublei înregistrări a operaţiunilor economice, care creează

un flux continuu între mijloace şi surse (13).

Contabilitatea se ocupă de următoarele aspecte:

existenţa, mişcarea şi transformarea elementelor patrimoniale. Acest

patrimoniu este considerat, din două puncte de vedere deosebite: sub

11

aspectul componenţei şi al modului de întrebuinţare – ca active şi sub

aspectul provenienţei – ca pasive;

relaţiile care se stabilesc în cadrul unităţii, ca urmare a participării la

activitate a forţei de muncă dar şi în afara ei prin contactul nemijlocit

cu diferiţi parteneri ca furnizori, clienţi, bancă etc;

calcularea şi stabilirea rezultatelor economico–financiare obţinute

într–o perioadă de timp şi aportul fiecărei persoane la acestea.

Contabilitatea întreprinderii (firmei, societăţii etc.) este organizată în dublu

circuit:

contabilitatea generală sau financiară;

contabilitatea internă sau de gestiune.

Contabilitatea generală sau financiară are ca obiect: circuitul

patrimonial al întreprinderii luat ca entitate patrimonială. Furnizează informaţii

despre situaţia patrimoniului, valoarea cheltuielilor efectuate, valoarea veniturilor

realizate şi mărimea rezultatelor economico-financiare.

Aceste informaţii pot fi folosite de managerii unităţii, acţionari sau

asociaţi, furnizori şi clienţi, bănci, organisme guvernamentale etc.

Are un caracter obligatoriu şi se bazează pe norme unitare privind

organizarea şi conducerea acesteia.

Contabilitatea internă sau de gestiune are ca obiect: evidenţa, calculul,

analiza şi controlul costurilor şi a rezultatelor pe:

feluri de produse obţinute, lucrări executate şi servicii prestate;

subdiviziuni organizatorice interne.

Furnizează informaţii necesare pentru fundamentare deciziilor privind

gestionarea unităţii patrimoniale.

Se organizează la nivelul fiecărei unităţi patrimoniale, în funcţie de

specificul activităţii.

Contabilitatea are două dimensiuni: macroeconomică şi microeconomică.

Contabilitatea se aplică în fiecare unitate economică, indiferent de forma de

proprietate şi de activitatea desfăşurată, iar prin centralizare în fiecare ramură şi pe

întreaga economie naţională.

Principalul obiectiv al contabilităţii constă în furnizarea unei imagini fidele

asupra situaţiei patrimoniului şi a rezultatelor întreprinderii.

Pentru realizarea acestui obiectiv, contabilitatea trebuie să respecte

următoarele principii (15):

Principiul continuităţii activităţii potrivit căruia se presupune că

unitatea economică într-un viitor previzibil, fără a intra în stare de

lichidare sau de reducere a activităţii;

Principiul permanenţei metodelor care conduce la continuarea

aplicării normelor de evaluare şi înregistrarea elementelor

patrimoniale şi a rezultatelor economice, pe durata fiecărui exerciţiu

financiar-contabil;

12

Principiul prudenţei care impune respectarea normelor de evaluare a

patrimoniului şi a activităţii desfăşurate, prin nesupraevaluarea

veniturilor sau supraevaluarea cheltuielilor.

Principiul independenţei exerciţiilor care presupune delimitarea în

timp a veniturilor şi a cheltuielilor aferente activităţilor desfăşurate şi

stabilirea rezultatelor economic pentru fiecare exerciţiu financiar-

contabil în parte.

Ocupându–se de aspectele generale, contabilitatea din unităţile agricole

trebuie să ţină cont şi de specificul activităţilor din agricultură. Astfel, în

agricultură se folosesc mijloace cum sunt: pământul – limitat ca întindere şi stabil,

efectivele de animale, păsări şi albine şi plantaţiile de pomi şi vie.

De asemenea, agricultura prezintă unele particularităţi care impun

contabilităţii şi urmărirea acestora, cum sunt: ciclul de producţie este relativ

îndelungat, producţia obţinându–se în mod sezonier, consumurile din producţia

proprie fiind destul de mari (seminţe, material de plantat, furaje) şi nu în ultimul

rând, depedenţa produselor obţinute de factorii naturali de mediu, în ceea ce

priveşte calitatea şi cantitatea ei.

1.3. Metoda contabilităţii

Contabilitatea, ca orice ştiinţă, are o metodă proprie de cercetare.

Trăsăturile metodei contabilităţii constau în faptul că proprietatea este dublu

reprezentată, sub formă de elemente patrimoniale şi sursele lor de formare şi că

permanent reflectă modificările pe care acestea le suportă (17). Deci,

contabilitatea are o singură metodă de cercetare, formată dintr–un ansamblu de

procedee independente, dintre care unele sunt specifice metodei contabilităţii, iar

altele se întâlnesc şi la alte ştiinţe.

Procedeele specifice metodei contabilităţii sunt: bilanţul contabil,

contul contabil şi balanţa de verificare.

Bilanţul contabil este procedeul care prezintă situaţia patrimoniului la un

moment dat, atât sub formă de elemente concrete, numite „active”, cât şi sub

forma surselor care le–au format, numite „pasive” în expresie valorică. Aceasta

este exprimarea globală a elementelor care alcătuiesc patrimoniul.

Bilanţul este un important instrument de conducere şi control.

Contul contabil este procedeul care prezintă existenţa, dar şi toate

modificările unui singur element de patrimoniu. Contul reflectă dinamica

patrimoniului în detaliu, pentru fiecare în parte. Specific pentru conturi este dubla

înregistrare a operaţiunilor economice, prin care se asigură exactitatea şi controlul

matematic al acestora. Exprimarea se face folosind atât etalonul monetar, dar şi

cel natural.

Balanţa de verificare este procedeul care serveşte la verificarea periodică

a exactităţii datelor înregistrate în conturi şi la centralizarea acestor informaţii,

pentru a da o imagine de ansamblu asupra elementelor patrimoniale şi a mişcării

lor în decursul unei perioade. Prezentând situaţia la sfârşitul unei perioade, balanţa

de verificare se foloseşte şi la întocmirea bilanţului, făcând astfel legătura între

aceste procedee.

13

Procedeele contabilităţii comune şi altor discipline economice sunt documentaţia, evaluarea, calculaţia, inventarierea.

Documentaţia este procedeul prin care înregistrarea operaţiunilor

economice în contabilitate se face prin consemnarea lor în acte scrise, numite

documente. Acestea se întocmesc în momentul şi la locul unde se produc

operaţiunile economice şi fac dovada efectuării lor.

Evaluarea este procedeul prin care se face exprimarea, în etalon monetar

(valoric) a tuturor mijloacelor, proceselor, etc., reflectate în contabilitate. Acest

procedeu permite generalizarea şi însumarea în mod unitar a tuturor proceselor

economice din unitate.

Calculaţia este procedeul de determinare, pe baza datelor înregistrate în

contabilitate a diferitelor categorii de costuri (de producţie, de aprovizionare etc.)

adică a cheltuielilor de producţie pe unitatea de produs.

Inventarierea este procedeul prin care se face confruntarea periodică a

datelor înregistrate cu realitatea, în vederea stabilirii eventualelor neconcordanţe

dintre valorile existente în unitatea economică şi valorile rezultate din

contabilitate.

Pe lângă aceste procedee, contabilitatea ca orice ştiinţă foloseşte şi altele

ca: observarea, raţionamentul, comparaţia, clasificarea, analiza etc.

Intrebari

1. Care este obiectul contabilitatii?

2. Care sunt procedeele specifice contabilitatii?

3. Care sunt principiile contabilitatii?

14

CAPITOLUL II

BILANŢUL CONTABIL

2.1. Fundamentarea contabilă a patrimoniului

2.2. Dubla reprezentare a patrimoniului în bilanţul contabil

2.3. Conţinutul şi structura bilanţului

2.4. Modificări ale patrimoniului şi reflectarea lor în bilanţ

2.1. Fundamentarea contabilă a patrimoniului

Unităţile care desfăşoară activităţi de producţie şi economice, denumite

„agenţi economici” (societăţi comerciale, instituţii publice, regii autonome,

asociaţii etc.) dispun de un patrimoniu, reprezentat de: totalitatea bunurilor

materiale şi nemateriale dar şi de totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare

economică.

Patrimoniul devine obiect de studiu al contabilităţii numai dacă acesta este

utilizat în activitatea economică pentru obţinerea de bunuri şi servicii supuse

tranzacţiilor de vânzare–cumpărare sau în activităţi administrative, sociale,

culturale etc.

Pentru reprezentarea patrimoniului, contabilitatea utilizează un procedeu

propriu numit bilanţ contabil.

Bunurile materiale şi nemateriale, precum şi drepturile şi obligaţiile care

alcătuiesc un patrimoniu, se regăsesc sub denumirea de „active” şi „pasive” ale

bilanţului contabil.

ACTIVELE DE BILANŢ sunt reprezentate de „mijloacele economice”

diferenţiate între ele după: caracteristici proprii, valoare, durată de utilizare şi

modul de folosire.

Se disting două grupe de active:

A. ACTIVE IMOBILIZATE

B. ACTIVE CIRCULANTE

A. ACTIVELE IMOBILIZATE cuprind valori economice a căror

perioadă de utilizare este mai mare de un an de zile şi participă la mai multe

circuite economice.

Aceste active se mai numesc şi active fixe şi sunt reprezentate de:

a) imobilizări necorporale;

b) imobilizări corporale;

c) imobilizări financiare.

15

a) Imobilizările necorporale sunt reprezentate de acele valori economice

care nu îmbracă forma de bunuri materiale concrete, cum sunt:

– cheltuieli de constituire care cuprind cheltuielile cu înfiinţarea,

dezvoltarea şi fuzionarea unităţilor patrimoniale, taxe, cheltuieli de

înscriere şi înmatriculare, cheltuieli cu emiterea şi vânzarea de acţiuni,

cheltuieli de prospectare a pieţei şi de publicitate.

– cheltuieli de cercetare şi dezvoltare cuprind resursele economice

alocate pentru tehnologii noi, produse noi şi investiţii eficiente şi utile.

– cheltuieli comerciale efectuate pentru păstrarea şi dezvoltarea

nivelului de activitate al unităţii (clientela, vadul comercial, firma,

reclama).

b) Imobilizările corporale cuprind bunurile materiale de folosinţă

îndelungată şi sunt reprezentate de:

– terenuri;

– amenajări de terenuri;

– construcţii;

– echipamente tehnologice (maşini, utilaje şi instalaţii de lucru);

– aparate şi instalaţii de măsurare, control şi reglare;

– mijloace de transport;

– animale şi plantaţii;

– mobilier, aparatură birotică, echipamente de protecţie a valorilor

umane şi materiale.

Terenurile, diferite după modul de utilizare, amplasare, grad de fertilitate,

etc.

Aceste active, cu excepţia terenurilor, îşi pierd în timp din valoarea lor, ca

urmare a uzurii determinată de utilizarea lor, acţiunea factorilor naturali şi a

progresului tehnic.

Constatarea pierderii din valoare şi includerea sa în costuri poartă

denumirea de amortizare.

c) Imobilizările financiare cuprind valori financiare investite de unităţile

economice în patrimoniul altor societăţi sub formă de titluri de valoare,

împrumuturi acordate etc.

B. ACTIVELE CIRCULANTE cuprind valori economice care îşi schimbă

forma materială şi utilitatea în cadrul circuitului economic şi au o perioadă de

rotaţie mai mică de un an de zile.

Caracterul dinamic al acestor active de patrimoniu este reliefat şi de

formele diferite pe care le îmbracă în unele faze de activitate, ca de exemplu:

disponibilităţile băneşti se transformă în materiale, materii prime cu prilejul

aprovizionării, care la rândul lor, în faza de producţie, devin produse, produşi şi

care prin valorificare, în faza de desfacere devin temporar creanţe (clienţi) sau

redevin disponibilităţi băneşti.

Activele circulante sunt numeroase şi diferite, putând fi grupate distinct în

trei categorii:

16

a) stocuri şi producţia în curs de execuţie;

b) creanţe sau valori în curs de decontare;

c) mijloace circulante de trezorerie.

a) Stocurile şi producţia în curs de execuţie cuprind acele valori

economice care sunt, fie folosite, fie obţinute. Ele se prezintă sub formă de:

materii prime, materiale consumabile, producţia în curs de fabricaţie,

semifabricatele, produsele finite, mărfurile, ambalajele şi obiectele de inventar. În

unităţile agricole, acestei categorii mai aparţin şi animalele şi păsările de producţie

şi reproducţie, animalele tinere şi la îngrăşat şi coloniile de albine.

b) Creanţele sau valorile în curs de decontare sunt valori

economice avansate altor persoane juridice sau agenţi economici pentru care

urmează să se încaseze un echivalent valoric, în bani, poartă denumirea de

"clienţi", iar în muncă prestată "Debitori".

Acestei categorii de active mai aparţin şi dobânzile de încasat.

c) Mijloacele circulante de trezorerie cuprind valori economice sub

formă de bani sau care îndeplinesc funcţia de bani.

Se găsesc sub formă de numerar în casieria unităţii, ca depozite bancare în

conturi curente sau disponibil, carnete de cecuri cu limită de sumă şi acreditive.

Activele de regularizare sunt valori care nu au încă un statut definit, ele

urmând să capete forma finală pe parcursul perioadei de gestiune viitoare. De

exemplu: cheltuieli înregistrate în avans, active în curs de clarificare, chirii, taxe,

dobânzi plătite anticipat, diferenţe nefavorabile din conversia datoriilor şi

creanţelor în devize (valută) etc.

PASIVELE DE BILANŢ sunt reprezentate de modul de finanţare a

patrimoniului, adică surse economice care pot fi proprii şi străine.

Se disting trei grupe de pasive:

A. PASIVE PROPRII ŞI ASIMILATE CELOR PROPRII

B. PASIVE ATRASE ŞI ÎMPRUMUTATE

C. PASIVE DE REGULARIZARE

A. PASIVELE PROPRII reprezintă finanţarea proprie a activului de către

titularul de patrimoniu prin contribuţia sa materială sub formă de capital

individual (pentru întreprinderile individuale), capital social (pentru

întreprinderile societare) şi de autofinanţare.

În această categorie sunt incluse şi diferitele rezerve constituite din profit,

subvenţiile pentru investiţii de la buget şi diferitele fonduri ca: fondul de

dezvoltare, fondul de participare la profit, alte fonduri.

B. PASIVELE ATRASE ŞI ÎMPRUMUTATE, cunoscute şi sub

denumirea de datorii, arată finanţarea patrimoniului făcută prin atragerea de

capital de la terţi sau prin împrumuturi de la instituţiile bancare.

Semnificative sunt următoarele categorii de datorii: financiare, comerciale,

fiscale, salariale şi sociale.

Datoriile financiare – reprezentate de creditele bancare şi de la alte

instituţii de credit. Acestea sunt pe termen lung sau mediu şi pe termen scurt,

purtătoare de dobânzi şi garantate cu activele unităţii.

17

Datoriile comerciale – apar ca urmare a relaţiilor economice pe care

unitatea economică le are cu diverşi furnizori de bunuri materiale sau prestări

servicii.

Datoriile fiscale, salariale şi sociale, cuprind obligaţiile sub formă de

impozite şi taxe faţă de bugetul statului, salariile şi alte drepturi cuvenite

angajaţilor, contribuţia la asigurări sociale şi la fondul de şomaj, precum şi alte

datorii.

Din această categorie de pasive mai fac parte şi creditorii diverşi care

cuprind datoriile neincluse în categoriile prezentate mai sus.

C. PASIVELE DE REGULARIZARE sunt surse care nu au un statut

definitiv.

Din această categorie fac parte: veniturile înregistrate în avans (chirii, taxe,

dobânzi încasate anticipat) şi diferenţe favorabile din conversia creanţelor

(drepturilor şi datoriilor în devize (valută). Ele reprezintă nişte profituri latente.

2.2. Dubla reprezentare a patrimoniului în bilanţul contabil

Dubla reprezentare a patrimoniului realizează legătura cauzată dintre

obiectul şi metoda contabilităţii şi reprezintă un principiu de bază al contabilităţii.

Prin „dubla reprezentare” se înţelege reflectarea în contabilitate, cu

ajutorul datelor, a patrimoniului unei unităţi sub cele două aspecte: concret-

materiale şi abstract al provenienţei.

Prezentarea sub dublu aspect a patrimoniului este impusă de necesitatea

cunoaşterii situaţiei economico-financiare a fiecărei unităţi patrimoniale şi se face

în contabilitate cu ajutorul unui procedeu specific numit „bilanţ contabil”.

Dubla reprezentare a patrimoniului în bilanţul contabil se face în cele două

secţiuni distincte ale acestuia numite activ şi pasiv, în care se vor înscrie „activele

de bilanţ” şi respectiv „pasivele de bilanţ”.

Patrimoniul poate fi abordat şi din alt punct de vedere şi anume: utilizări

= resurse. Acestea fiind concretizate astfel:

Utilizări = mijloace reprezentare de existenţe de active şi

Resurse = surse reprezentate de existenţe de pasiv

2.3. Conţinutul şi structura bilanţului

Termenul de bilanţ vine de la cuvântul italian „bilancia” cu origine în

latină: bi şi lany (două talere), adică o balanţă cu două braţe în care se înscriu

distinct – într–o parte ACTIVELE, iar în cealaltă parte – PASIVELE.

Bilanţul contabil este un procedeu al contabilităţii de reprezentare a

patrimoniului şi se prezintă sub forma unui tabel cu două secţiuni distincte:

ACTIV şi PASIV.

ACTIVUL bilanţului este secţiunea din stânga în care se înscriu elementele

de patrimoniu sub aspectul lor concret, material, după componenţa pe care o au.

18

PASIVUL bilanţului este secţiunea din dreapta în care se înscriu aceleaşi

elemente patrimoniale dar sub aspectul provenienţei sau apartenenţei.

ACTIV BILANŢ PASIV

ACTIVE DE BILANŢ

PASIVE DE BILANŢ

În cadrul ACTIVULUI sunt delimitate:

utilizările permanente de resurse sub formă de investiţii;

utilizările temporare sub formă de stocuri, creanţe, disponibilităţi;

pierderile generate de o activitate nerentabilă privind utilizarea

resurselor.

În cadrul PASIVULUI sunt delimitate:

resursele permanente furnizate de proprietar (asociaţi sau individual);

resursele temporare asigurate de terţi (furnizori, bănci, obligatari);

resursele rezultate sub forma profitului realizat (16).

Elementele componente ale patrimoniului se înscriu în bilanţ numai în

expresie valorică şi în mod grupat, sub denumirea de posturi de bilanţ sau

articole de bilanţ.

*) Dacă postul de bilanţ cuprinde active de bilanţ, se înscrie în stânga

bilanţului (adică în Activ) şi va fi un „post de activ”, ca de exemplu: Construcţii,

Materiale consumabile, Animale şi păsări etc.

*) Dacă postul de bilanţ cuprinde pasive de bilanţ se înscrie în dreapta

bilanţului (adică în Pasiv) şi va fi un „post de pasiv”, ca de exemplu: Capital

social, Credite bancare pe termen scurt, Furnizori etc.

Ordinea de înscriere în bilanţ a elementelor patrimoniale se face după

criterii de importanţă şi pondere a fiecărui element.

Între cele două secţiuni ale bilanţului trebuie să existe o egalitate

bilanţieră (valorică), o relaţie de echilibru, ca urmare a faptului că:

în cele două secţiuni (Activ şi Pasiv) se înscriu aceleaşi elemente

patrimoniale, dar din cele două puncte de vedere diferite;

fiecare element patrimonial are o origine, iar o sursă de finanţare odată

creată generează un element de patrimoniu.

Această egalitate bilanţieră se exprimă grafic:

A = P

19

Schema simplificată a unui bilanţ

ACTIV PASIV

ACTIVE IMOBILIZATE PASIVE PROPRII

– Imobilizări necorporale – Capitaluri proprii

– Imobilizări corporale – Rezerve

– Imobilizări financiare – Fonduri

ACTIVE CIRCULANTE PASIVE–DATORII

– Stocuri şi producţie în curs de

execuţie

– Datorii financiare

– Creanţe – Datorii comerciale

– Disponibilităţi băneşti – Datorii fiscale, salariale

ACTIVE DE REGULARIZARE PASIVE DE REGULARIZARE

REZULTATE ECONOMICO–

FINANCIARE

REZULTATE ECONOMICO–

FINANCIARE

– Pierderi – Profit

Prin conţinutul său, bilanţul contabil are o semnificaţie economică şi una

juridică.

Astfel, sub aspectul economic, bilanţul prezintă situaţia elementelor

patrimoniale, iar sub aspect juridic, bilanţul prezintă situaţia drepturilor unităţii,

dar şi a obligaţiilor pe care le are.

Bilanţul este un document contabil obligatoriu şi care se întocmeşte la

anumite intervale de timp: periodic (trimestrial, semestrial) şi anual (la sfârşitul

anului). Datele aceluiaşi bilanţ servesc pe de o parte, la sintetizarea şi

generalizarea elementelor patrimoniale existente la sfârşitul perioadei şi la

caracterizarea activităţii desfăşurate în unitate, în acea perioadă, iar pe de altă

parte, ca bază pentru reînceperea procesului de reflectare a acestora în perioada

următoare. De aici, se foloseşte şi termenul de „bilanţ de închidere”, în care se

oglindesc şi rezultatele economico–financiare obţinute în perioada respectivă şi

„bilanţ de deschidere” (bilanţ iniţial) pe baza căruia se reia ciclul contabil.

Bilanţul, ca procedeu al contabilităţii, este un instrument de conducere

care prezintă situaţia reală a patrimoniului la un moment dat, dar şi rezultatele

economico–financiare obţinute într–o perioadă de timp. Aceste rezultate pot fi sub

formă de Profit sau Pierderi.

Din punct de vedere contabil, pierderile reprezintă mărimea bunurilor

consumate, care nu au putut fi acoperite din veniturile proprii – deci sunt elemente

de activ, în timp ce profitul reprezintă mărimea excedentului veniturilor faţă de

cheltuieli, o importantă sursă de finanţare – deci este un element de pasiv.

Bilanţul contabil este alcătuit din mai multe grupe de bilanţ, atât în activ,

cât şi în pasiv, care cuprind diferite posturi de bilanţ. O schemă de bilanţ se

prezintă astfel (11):

20

ACTIV

GRUPA I ACTIVE IMOBILIZATE cuprinde:

– IMOBILIZĂRI NECORPORALE:

Cheltuieli de constituire

Cheltuieli de cercetare–dezvoltare

Fondul comercial

Alte imobilizări

– IMOBILIZĂRI CORPORALE:

Terenuri

Amenajări de terenuri

Construcţii

Echipamente tehnologice;

Aparate şi instalaţii de măsură;

Mijloace de transport, control şi reglare;

Animale şi păsări;

Mobilier, aparatură de birotică

– IMOBILIZĂRI FINANCIARE

Titluri de participare

Alte titluri imobilizate

GRUPA II ACTIVE CIRCULANTE cuprinde:

– STOCURI

Materii prime

Materiale consumabile

Obiecte de inventar

Producţia în curs de execuţie

Semifabricate

Produse finite

Animale şi păsări

Ambalaje

Mărfuri

– ALTE ACTIVE CIRCULANTE:

Clienţi

Alte creanţe

Casa

Disponibilităţi în conturi curente

Acreditive

GRUPA III ACTIVE DE REGULARIZARE:

Cheltuieli înregistrate în avans

21

Diferenţe de conversie (–)

PASIV

GRUPA I CAPITALURI PROPRII cuprinde:

Capitalul individual sau social

Rezerve

Rezultatul exerciţiului (PROFIT)

Fonduri

Subvenţii pentru investiţii

GRUPA II PROVIZIOANE PENTRU RISCURI ŞI CHELTUIELI

Provizioane pentru riscuri

Provizioane pentru cheltuieli

GRUPA III DATORII

Credite bancare

Furnizori

Alte datorii

GRUPA IV PASIVE DE REGULARIZARE

Venituri înregistrate în avans

Diferenţe de conversie (+)

Această schemă de bilanţ poate fi completată cu alte posturi de bilanţ, în

funcţie de necesitatea de reflectare completă a patrimoniului specific fiecărei

unităţi economice.

2.4. Modificări ale patrimoniului şi reflectarea lor în bilanţ

Activitatea de producţie care are loc în unităţile economice, concretizată în

diferite operaţiuni economice, duce la modificarea patrimoniului. Fiecare

operaţiune economică produce o schimbare a structurii şi conţinutului bilanţului

contabil. După fiecare operaţiune economică este necesar să se întocmească un

nou bilanţ, care să reflecte modificarea survenită şi noua situaţie a elementelor

patrimoniale.

Modificările bilanţului ţin seama de următoarele reguli generale, indiferent

de conţinutul operaţiunii economice, de momentul efectuării ei şi de locul de

desfăşurare:

1) Fiecare operaţiune economică modifică concomitent două posturi de

bilanţ.

2) Operaţiunea economică modifică cele două posturi de bilanţ cu aceeaşi

valoare (sumă).

3) Modificările celor două posturi sunt întotdeauna opuse: fie ca semn

(plus + sau minus –), fie ca poziţie în bilanţ (activ sau pasiv).

22

4) Indiferent dacă valoarea totală a bilanţului se modifică sau nu după

înregistrarea operaţiunii economice, egalitatea dintre activ şi pasiv

rămâne permanent (ca lege de bază a contabilităţii).

Folosind simbolurile de A – pentru activ, P – pentru pasiv şi X – pentru

modificare, aceste reguli generale se pot scrie sub forma unor formule de

modificare a bilanţului astfel:

1) Creşterea unui post activ, cu o anumită sumă şi în acelaşi timp şi cu

aceeaşi sumă, micşorarea altui post de activ, pasivul rămânând neschimbat:

A + X – X = P

Această formulă se foloseşte pentru a reflecta o modificare de structură în

componenţa activelor de bilanţ.

ACTIV BILANŢ PASIV

+X

Neschimbat

–X

A + X – X = P

2) Creşterea unui post de pasiv, cu o anumită sumă şi în aceleaşi timp şi cu

aceeaşi sumă micşorarea altui post de pasiv, activul rămânând neschimbat:

A = P + X – X

Această formulă se foloseşte pentru a reflecta o modificare de structură în

componenţa pasivelor de bilanţ.

ACTIV BILANŢ PASIV

+X

Neschimbat

–X

A = P+X-X

Aceste două modificări poartă denumirea de mişcări permutative şi se

caracterizează prin aceea că nu modifică valoarea totală a bilanţului.

3) Creşterea unui post de activ, cu o anumită sumă şi în acelaşi timp şi cu

aceeaşi sumă creşterea unui post de pasiv:

A + X = P + X

23

Această formulă se foloseşte pentru a reflecta o modificare de structură (în

sensul +) în componenţa, atât a activelor cât şi a pasivelor de bilanţ.

ACTIV BILANŢ PASIV

+ X + X

A + X = P + X

4) Micşorarea unui post de activ, cu o anumită sumă şi în acelaşi timp, şi cu

aceeaşi sumă micşorarea unui post de pasiv:

A – X = P – X

Această formulă se foloseşte pentru a reflecta o modificare de structură (în

sensul –) în componenţa întregului patrimoniu.

ACTIV BILANŢ PASIV

– X – X

A – X = P – X

Aceste modificări poartă denumirea de mişcări opuse şi se caracterizează

prin aceea că modifică valoarea totală a bilanţului, în sensul şi cu suma

operaţiunii economice înregistrate.

24

Pentru a ilustra, în exemplul ce urmează, modificările bilanţului datorate

operaţiunilor economice, se va lua un bilanţ iniţial (cu un număr redus de posturi).

ACTIV BILANŢ INIŢIAL SIMPLIFICAT PASIV

Nr. ACTIVE Suma

RON Nr. PASIVE

Suma

RON

1. Construcţii 52.520 1. Capital social 52.430

2. Materiale

consumabile 1.145 2. Amortizări 4-120

3. Cont curent 8.130 3. Furnizori 1.885

4. Casa 225 4. Personal

salarii datorate 3.585

TOTAL

ACTIV 62.020

TOTAL

PASIV 62.020

Operaţiuni economice:

1) Unitatea procură echipament de protecţie (salopete), cu bani din casă în

sumă de 82 RON.

Această operaţiune economică modifică numai secţiunea de activ, creşte

postul „Materiale de natura obiectelor de inventar” şi se micşorează postul

„Casa” cu aceeaşi sumă de 82 RON. Valoarea totală a bilanţului rămâne de

62.020 RON.

A P

*) Modificare de structură: + 82

– 82

25

Bilanţul modificat după această operaţiune economică se prezintă astfel:

ACTIV BILANŢ NR. 1 PASIV

Nr. ACTIVE Suma

RON Nr. PASIVE

Suma

RON

1. Construcţii 52.520 1. Capital social 52.430

2. Materiale

consumabile 1.145 2. Amortizări 4.120

3. Cont curent 8.130 3. Furnizori 1.885

4. Casa

(2.250–821) 143 4.

Personal

salarii datorate 3.585

5. Mat.ob.inv.

(0+821) 82

TOTAL

ACTIV 62.020

TOTAL

PASIV 62.020

Bilanţul iniţial a fost modificat după formula:

A + X – X = P

62.020 + 82 – 82 = 62.020

62.020 = 62.020

2) Se înregistrează impozitul pe salarii în sumă de 1165 RON.

Această operaţiune economică modifică numai secţiunea de pasiv, creşte

postul „Impozit pe venituri de natura salariilor” şi se micşorează postul

„Personal–salarii datorate”, cu aceeaşi sumă de 1165 RON. Valoarea totală a

bilanţului rămâne de 62.020 RON.

A P

*) Modificare de structură: + 1.165

– 1.165

Bilanţul modificat după această operaţiune economică se prezintă astfel:

ACTIV BILANŢ NR. 2 PASIV

Nr. ACTIVE Suma

RON Nr. PASIVE

Suma

RON

1. Construcţii 5.2520 1. Capital social 52.430

2. Materiale

consumabile 1.145 2. Amortizări 4.120

3. Cont curent 8.130 3. Furnizori 1.885

4. Casa 143 4.

Personal salarii

datorate

(3585–1165)

2.420

5. Mat. ob.inv. 82 5.

Impozit pe

salarii

(0+1165)

1.165

TOTAL

ACTIV 62.020

TOTAL

PASIV 62.020

26

Bilanţul nr. 1 a fost modificat după formula:

A = P + X – X

62.020 = 62.020 + 1.165 – 1.165

62.020 = 62.020

3) Se recepţionează o magazie cu valoarea de 4.220 RON neamortizată.

Această operaţiune economică modifică ambele secţiuni ale bilanţului –

creşte postul de activ „Construcţii” cu suma de 4.220 RON, creşte şi postul de

pasiv „Amortizarea construcţiilor” cu aceeaşi sumă. Valoarea totală a bilanţului

va fi de 66.240 RON.

*) Modificare de volum A P

+ 4.220 + 4.220

Bilanţul modificat după această operaţiune economică se prezintă astfel:

ACTIV BILANŢ NR. 3 PASIV

Nr. ACTIVE Suma

RON Nr. PASIVE

Suma

RON

1. Construcţii

(52520+4220) 56.740 1. Capital social 52.430

2. Materiale

consumabile 1.145 2.

Amortizări

(41201+42201) 8.340

3. Cont curent 8.130 3. Furnizori 1.885

4. Casa 143 4. Personal salarii

datorate 2.420

5. Mat.ob. inv. 82 5. Impozit pe

salarii 1.165

TOTAL

ACTIV 66.240

TOTAL

PASIV 66.240

Bilanţul nr. 2 a fost modificat după formula:

A + X = P + X

62.020 + 42.20 = 62.020 + 42.200

66.240 = 66.240

4) Se achită prin bancă, furnizorilor datoria de 155 RON.

Această operaţiune economică modifică ambele secţiuni ale bilanţului –

scade postul de activ „Cont curent” cu suma de 155 RON, scade şi postul de

pasiv „Furnizori” cu aceeaşi sumă. Valoarea totală a bilanţului va fi de 66.125

RON.

27

*) Modificare de volum: A P

– 155 – 155

Bilanţul modificat după această operaţiune economică se prezintă astfel:

ACTIV BILANŢ NR. 4 PASIV

Nr. ACTIVE Suma

RON Nr. PASIVE

Suma

RON

1. Construcţii 56.740 1. Capital social 52.430

2. Materiale

consumabile 1.145 2.

Amortizări

8.340

3. Cont curent

(8130–155) 7.975 3.

Furnizori

(1885–155) 1.730

4. Casa 143 4. Personal salarii

datorate 2.420

5. Mat.ob. inv. 82 5. Impozit pe

salarii 1.165

TOTAL

ACTIV 66.085

TOTAL

PASIV 66.085

Bilanţul nr. 3 a fost modificat după formula:

A – X = P – X

66.240 – 155 = 662.400 – 1.550

66.085 = 66.085

Reflectarea modificărilor intervenite în patrimoniul unei societăţi, prin

întocmirea unui nou bilanţ după fiecare operaţiune economică, în practică nu se

face. Aceasta, pe de o parte, că nu se justifică din punct de vedere economic şi, pe

de altă parte, că pot avea loc mai multe operaţiuni economice în acelaşi timp.

Această situaţie se rezolvă prin folosirea „conturilor contabile”.

INTREBARI

Care sunt diferentele dintre activele de bilant si pasivele de bilant?

Care sunt tipurile de modificari ale bilanturilor?

Care este diferenta dintre activele imobilizate si activele circulante?

28

CAPITOLUL III

CONTUL CONTABIL

3.1. Contul contabil – importanţă, funcţii, conţinut şi forma grafică

3.2. Regulile de funcţionare a conturilor

3.3. Corespondenţa conturilor, analiza contabilă, formula contabilă şi dubla înregistrare în conturi

3.4. Clasificarea conturilor

3.1. Contul contabil – importanţă, funcţii, conţinut şi formă grafică

Bilanţul – ca procedeu al contabilităţii prezintă situaţia globală a

elementelor patrimoniale existente în unitate la data întocmirii acestuia. Urmărirea

însă neîntreruptă a mişcării elementelor patrimoniale prin întocmirea de bilanţuri

succesive, nu este posibilă, atât ca volum mare de calcule, cât şi ca necesitate de

cunoaştere detaliată a fiecărui element în parte . Această necesitate de cunoaştere

amănunţită a situaţiei reale şi a tuturor modificărilor suferite de elementele

patrimoniale este rezolvată cu ajutorul conturilor (12).

Prin cont se înţelege un calcul economic, prezentat într–o formă

specială, cu ajutorul căruia se urmăreşte în expresie valorică (uneori şi

cantitativă) existenţa şi mişcarea unui anumit element patrimonial (mijloc

economic, proces economic sau sursă de formare) (7).

Denumirea de cont, provine din cuvântul italian „conto”, care înseamnă

socoteală, evidenţă şi care dă şi denumirea de „contabilitate”.

Între cele două procedee ale contabilităţii, bilanţ şi cont, există şi

asemănări (amândouă se ocupă de patrimoniu), dar şi deosebiri (bilanţul prezintă

totalitatea elementelor patrimoniale, iar contul, existenţa şi toate modificările

fiecărui element patrimonial.

Contul este cel mai important procedeu al contabilităţii prin funcţiile pe

care le îndeplineşte:

funcţia economică (reflectă existenţa şi mişcarea mijloacelor,

proceselor şi surselor economice);

funcţia statistică (înregistrează toate valorile ce privesc existenţa şi

mişcările elementelor de patrimoniu);

funcţia de calcul (stabileşte prin calcul existenţa în orice moment a

elementelor de patrimoniu);

funcţia de control (verifică modul în care se folosesc mijloacele şi

sursele economice);

funcţia de grupare (înregistrează operaţiunile economice pe feluri de

mişcări – creşteri sau micşorări).

Modificările care au loc datorită operaţiunilor economice pot fi în sensul

„+” (creşteri, sporiri, intrări, obţineri, etc.) şi în sensul „–” (micşorări, scăderi,

29

ieşiri, reduceri, etc.) (9). Contul trebuie să aibă o formă care să permită

înregistrarea operaţiunilor de „+” şi „–”, în mod distinct, deci două secţiuni,

Aceste două secţiuni poartă denumiri de:

stânga – Debit – simbol D

dreapta – Credit – simbol C

Pe lângă aceste două secţiuni, contul mai mare şi alte elemente obligatorii,

care alcătuiesc structura contului. Fiecare cont trebuie să cuprindă în structura sa

următoarele elemente:

1) Titlul contului, prin care se indică elementul patrimonial a cărui evidenţă

o ţine. De exemplu, contul „Construcţii”, contul „Terenuri”, contul

„Furnizori” etc.

2) Cele două secţiuni (DEBIT şi CREDIT) în care se înregistrează

operaţiunile economice de „+” şi „–”.

A debita un cont înseamnă a înscrie o sumă în debitul contului, iar a

credita un cont înseamnă înregistrarea unei sume în creditul său.

3) Rulajul contului reprezintă totalitatea sumelor de acelaşi fel înscrise într–

o perioadă de timp. Acesta poate fi debitor sau creditor în funcţie de

partea contului în care a fost stabilit.

4) Explicaţia operaţiunilor economice înscrise în cont cum ar fi: data, felul şi

numărul documentului de înregistrare, ş.a.

5) Soldul contului arată existenţa la un moment dat a elementului

patrimonial. El se obţine prin diferenţa dintre totalurile celor două secţiuni

ale contului. Soldul contului poate fi:

debitor , dacă D > C

creditor , dacă C > D

nul, zero , dacă D = C

Fiecare cont poate avea la un moment dat, un singur fel de sold, debitor,

creditor sau egal cu zero.

În funcţie de perioada când se calculează, soldul poate fi: iniţial şi final.

Soldul iniţial este suma înscrisă în cont la începutul perioadei, iar soldul final la

sfârşitul perioadei. Soldurile iniţiale se iau din bilanţ, iar soldurile finale se

calculează cu ajutorul următoarelor formule.

S.f.d. = S.i.d. + R.d. – R.c.

S.f.c. = S.i.c. + R.c. – R.d.

în care simbolurile au următoarea semnificaţie:

sold final debitor (S.f.d.);

sold final creditor (S.f.c.);

sold iniţial debitor (S.i.d.);

sold iniţial creditor (S.i.c.);

rulaj debitor (R.d.);

rulaj creditor (R.c.).

30

În continuare, se prezintă un cont pentru a exemplifica toate elementele

componente ale acestuia.

Denumirea contului: MATERIALE CONSUMABILE

DEBIT CREDIT

Sold iniţial (sold la 1 ian.) 124,0 Ieşiri 2,8

Intrări 5,2 Ieşiri 7,1

Intrări 13,5 Ieşiri 2,3

Total intrări

(rulaj debitor)

18,7 Total ieşiri

(rulaj creditor)

12,2

Sold final debitor 130,5

TOTAL DEBIT 142,7 TOTAL CREDIT 142,7

În acest cont se prezintă situaţia „Materialelor consumabile”, care

existau în magazie la începutul anului, în valoare de 124 (sold iniţial debitor). În

perioada următoare au loc două intrări, de 5,2 RON şi 13,5 RON, în total 18,7

RON (rulaj debitor) şi trei ieşiri pentru consum, de 2,8 lei, 7,1 RON şi 2,3 RON,

în total 12,2 (rulaj creditor). Prin calcul matematic se stabileşte diferenţa dintre

soldul iniţial (124 RON) + rulajul debitor (18,7) – rulajul creditor (12,2) = 130,5

RON (sold final debitor) care ne arată valoarea materialelor existente acum în

magazie.

Se observă că soldul final debitor a fost înscris în creditul contului, pentru

a echilibra cele două secţiuni ale contului.

3.2. Regulile de funcţionare a conturilor

Elementele din bilanţ sunt grupate în două categorii – de activ şi de pasiv,

în funcţie de poziţia în una sau cealaltă secţiune a bilanţului. Legat de acest fapt,

conturile sunt şi ele clasificate în două mari categorii: conturi de activ şi conturi

de pasiv.

Conturile de activ – reflectă existenţa şi modificările unui element

(post) de activ, adică a activelor de bilanţ. De exemplu, contul „Terenuri”, contul

„Materiale consumabile”, contul „Casa” etc.

Conturile de pasiv – reflectă existenţa şi modificările unui element

(post) de pasiv, adică a pasivelor de bilanţ. De exemplu, contul „Capital social”,

contul „Furnizori” etc.

Înregistrarea soldurilor iniţiale, a modificărilor de „+” sau „–” şi a

soldurilor finale în conturi, se face diferit pentru cele două categorii de conturi:

1) Soldurile iniţiale prezentate de posturile din bilanţ se înscriu în debitul

conturilor de activ şi în creditul conturilor de pasiv. La începutul fiecărei perioade

de evidenţă după întocmirea bilanţului iniţial, are loc şi operaţiunea de „deschidere a

conturilor de bilanţ” care constă în trecerea de la bilanţ la conturi. Această

trecere se face astfel: pentru fiecare post din activul şi pasivul bilanţului se

deschide câte un cont, care va purta denumirea postului respectiv, iar sumele cu

care au figurat posturile în bilanţ se înscriu în conturi, în aceeaşi parte ca solduri

iniţiale – cele din activ (stânga) în debit (stânga) şi cele din pasiv (dreapta) în

credit (dreapta).

31

ACTIV BILANŢ INIŢIAL

PASIV

posturi de activ

(solduri iniţiale

debitoare)

posturi de pasiv

(solduri iniţiale

creditoare)

A=P

CONT DE ACTIV CONT DE PASIV

DEBIT CREDIT DEBIT CREDIT

SOLD

INITIAL

SOLD

INITIAL

2) Mişcările (modificările) de „+” şi „–” se înregistrează astfel:

modificările de „+” se înscriu în aceeaşi parte cu soldurile iniţiale,

adică în debitul conturilor de activ şi în creditul conturilor de pasiv,

ele reprezentând de fapt creşteri valorice ale soldurilor iniţiale;

modificările de „–” se înscriu în partea opusă „+” (tocmai pentru a

se diferenţia), adică, în creditul conturilor de activ şi în debitul

conturilor de pasiv.

CONT DE

ACTIV

CONT DE

PASIV

DEBIT CREDIT DEBIT CREDIT

„+” „–”

„–” „+”

3) Soldurile finale poate fi debitoare sau egale cu zero pentru

costurile de activ şi creditoare sau egale cu zero pentru conturile de pasiv şi se

calculează după formulele prezentate anterior.La sfârşitul perioadei de evidenţă

pentru echilibrarea valorii celor două secţiuni ale contului, soldurile se înscriu în

partea inversă (soldul final debitor în credit şi soldul final creditor la debit).După

închiderea conturilor, soldurile finale debitoare se trec în activul bilanţului final,

iar soldurile finale creditoare în pasivul bilanţului final – bilanţ final cu care se

încheie o perioadă de evidenţă.

CONT DE ACTIV CONT DE PASIV

DEBIT CREDIT DEBIT CREDIT

SOLD FINAL DEBITOR

SOLD FINAL CREDITOR

ACTIV

BILANŢ

FINAL PASIV

Solduri finale

debitoare (posturi de

activ)

Solduri finale

creditoare (posturi de

pasiv)

A=P

32

Deci fiecare categorie de conturi (de activ şi de pasiv) funcţionează diferit

după următoarele reguli de funcţionare a conturilor:

I. Conturile de activ încep să funcţioneze la începutul perioadei de

evidenţă prin debitare cu soldul iniţial al postului de activ din bilanţ. În cursul

perioadei de evidenţă se debitează cu toate „+” postului de activ şi se

creditează cu toate „–” postului respectiv. La sfârşitul perioadei de evidenţă

poate avea un sold final debitor sau egal cu zero.

II. Conturile de pasiv încep să funcţioneze la începutul perioadei de

evidenţă prin creditare cu soldul iniţial al postului de pasiv din bilanţ. În

cursul perioadei de evidenţă se creditează cu toate „+” postului de pasiv şi se

debitează cu toate „–” postului respectiv. La sfârşitul perioadei de evidenţă

poate avea un sold final creditor sau egal cu zero.

În mod schematic, aceste reguli se figurează astfel:

CONT DE ACTIV

CONT DE PASIV

DEBIT CREDIT DEBIT CREDIT

Sold iniţial „–” „–” Sold iniţial

„+” (Sold final

debitor)

(Sold final

creditor)

„+”

Cunoscând aceste reguli se pot defini (pe lângă Activul şi Pasivul

bilanţului) şi cele două secţiuni ale contului:

DEBIT – secţiunea din stânga contului în care se înregistrează: soldul

iniţial (postul din activul bilanţului), creşterile („+”) unui post de activ şi

micşorările („–”) unui post de pasiv.

CREDIT – secţiunea din dreapta contului în care se înregistrează: soldul

iniţial (postul din pasivul bilanţului), creşterile („+”) unui post de pasiv şi

micşorările („–”) unui post de activ.

Aceste două procedee – bilanţ şi cont – sunt în strânsă dependenţă

reciprocă, conturile îşi au originea în bilanţ, iar bilanţul se întocmeşte pe baza

datelor din conturi (6).

3.3. Corespondenţa conturilor, analiza contabilă, formula contabilă şi dubla înregistrare în conturi

Activitatea care se desfăşoară trebuie înregistrată în contabilitate, utilizând

pe lângă bilanţ şi conturile.

Operaţiunile economice modifică întotdeauna două posturi de bilanţ. Dacă

vrem să arătăm acest lucru cu ajutorul conturilor vom constata:

Prima formulă: A + X – X = P, în care cele două posturi sunt de activ, unul

cu „+” şi altul „–”. În locul celor două posturi de bilanţ se vor folosi două conturi,

respectiv un cont de activ cu „+” şi celălalt cont tot de activ cu „–”.

După regulile de funcţionare a conturilor – contul de activ cu „+” se

debitează, iar contul de activ cu „–” se creditează.

33

Deci:

A + X = D

A – X = C

Făcând acelaşi raţionament pentru următoarele trei formule de modificare

a bilanţului se constată următoarele:

P + X = C

A = P + X – X

P – X = D

A + X = D

A + X = P + X

P + X = C

A – X = C

A – X = P – X

P – X = D

Astfel, un cont nu poate funcţiona decât împreună cu alt cont, unul

modificându–şi secţiunea din stânga – Debitul, iar celălalt secţiunea din dreapta –

Creditul.

Legătura care se stabileşte între două conturi care se modifică în urma unei

operaţiuni economice, se numeşte corespondenţa conturilor, iar conturile sunt

conturi corespondente.

Corespondenţa conturilor se menţionează sub forma unei egalităţi numită

formulă contabilă şi este alcătuită din trei elemente:

1) contul care se debitează (deci contul care îşi modifică debitul cu o

sumă) şi care se scrie în stânga semnului egal;

2) contul care se creditează (deci contul care îşi modifică creditul cu

aceeaşi sumă) şi care se scrie în dreapta semnului egal;

3) semnul egal „=“ care se scrie între cele două conturi corespondente.

Stabilirea corespondenţei conturilor şi a formulei contabile, pentru fiecare

operaţiune economică se poate face cu ajutorul analizei contabile – un

raţionament care presupune parcurgerea următoarelor faze:

cunoaşterea naturii operaţiunii economice (consum, plată, obţinerea

producţiei, livrarea ei etc.);

stabilirea conturilor afectate, prin modificarea simultană şi cu aceeaşi

valoare (adică stabilirea conturilor corespondente pentru operaţiunea

economică dată);

stabilirea felului conturilor (adică „de activ” sau „de pasiv”) şi a

sensului modificării („+”, „–”);

precizarea secţiunii de „debit” şi „credit” în care se va face

înregistrarea;

întocmirea formulei contabile.

Înregistrarea operaţiunilor economice în conturile corespondente, de două

ori cu aceeaşi valoare (sumă) – odată în debitul unui cont şi a doua oară în creditul

contului corespondent se numeşte dublă înregistrare în conturi.

34

Această „lege” a dublei înregistrări în conturi, alături de principiul

„egalităţii bilanţiere” stau la baza întregii contabilităţi, motiv pentru care aceasta

se numeşte şi „contabilitate în partidă dublă” sau „sistem de contabilitate

digrafic”.

În funcţie de complexitatea operaţiunii economice şi de numărul conturilor

corespondente, formulele contabile sunt:

formule simple – când un singur cont se debitează şi un singur cont

corespondent se creditează;

formule compuse – când se debitează sau creditează un singur cont

şi se creditează sau debitează mai multe conturi corespondente.

În aceste formule complexe, valoarea (suma) înregistrată este aceeaşi.

Pentru mai buna înţelegere a noţiunilor arătate mai sus, transpunem

exemplele de la capitolul II (Bilanţ) la sistemul de conturi.

a) Deschiderea conturilor pe baza bilanţului iniţial se va deschide

câte un cont pentru fiecare post de bilanţ, cu denumirea respectivă, iar sumele

posturilor din activul bilanţului se vor înscrie în debitul conturilor deschise, ca

solduri iniţiale, iar sumele posturilor din pasivul bilanţului se vor înscrie drept

solduri iniţiale în creditul conturilor deschise.

ACTIV BILANŢ INIŢIAL PASIV

Nr. ACTIVE Suma

RON Nr. PASIVE

Suma

RON

1. Construcţii 52.520 1. Capital social 52.430

2. Materiale

consumabile 1.145 2. Amortizări 4.120

3. Cont curent 8.130 3. Furnizori 1.885

4. Casa 225 4. Personal–

salarii datorate 3.585

TOTAL

ACTIV 62.020

TOTAL

PASIV 62.020

CONT „DE ACTIV “

Construcţii

CONT „DE PASIV “

Capital social

DEBIT CREDIT DEBIT CREDIT

Sold iniţial Sold iniţial

52.520 52.430

b) Înregistrarea în conturi a operaţiunilor economice – se va analiza

operaţiunea economică şi se va stabili formula contabilă. Pe baza formulei

contabile se va înregistra operaţiunea, în conturi corespondente.

1. Unitatea procură echipament de protecţie (salopete), cu bani din casă în

sumă de 82 RON.

Analiza contabilă:

Conturi corespondente:

1. Contul „Materiale de natura obiectelor de inventar”

(echipament de protecţie);

35

2. Contul „Casa” (bani în casieria unităţii).

Felul conturilor:

1. Cont de activ (arată mijloace materiale) din activul

bilanţului);

2. Cont de activ (arată tot mijloace, dar băneşti) – din

activul bilanţului.

Sensul modificării:

1. Cresc obiectele de inventar (+);

2. Scad banii din casierie (–).

Secţiunea de cont (Debit sau Credit) în care se va înregistra operaţiunea

economică:

1. Cont de activ, cu + , = DEBIT;

2. Cont de activ, cu – , = CREDIT.

Pentru această operaţiune,

formula bilanţului este A + X – X = P

formula contabilă este:

Materiale de natura

obiectelor de inventar

= Casa

82 RON = 82 RON

Pe baza acestei formule se va face dubla înregistrare în conturi, adică se va

debita contul „Materiale de natura obiectelor de inventar“, cu suma de 82 RON

şi se va credita contul „Casa“ tot cu suma de 82 RON.

CONT „Materiale de

natura obiectelor de

inventar“

CONT „Casa“

DEBIT CREDIT DEBIT CREDIT

„Casa“ Sold iniţial „Materiale de natura

obiectelor de

inventar“

82 225 82

3.4. Clasificarea conturilor

Existenţa unei diversificări a elementelor patrimoniale, a unei complexităţi

de operaţiuni economice şi necesitatea înţelegerii acestor aspecte, conturile sunt

ordonate în grupe care cuprind un număr mai mare sau mai mic de conturi, după

trei criterii:

funcţia contabilă (sau locul în bilanţ);

36

sfera de cuprindere (sau detalierea conţinutului);

conţinutul lor economic.

I. Clasificarea conturilor după funcţia contabilă

S–a arătat că la originea conturilor stă bilanţul şi că locul pe care–l ocupă

conturile în bilanţ este dat de cele două secţiuni ale acestuia (15). Din acest punc

de vedere conturile se împart în conturi „de activ” şi conturi „de pasiv”.

Conturile de activ se folosesc pentru posturile din activul

bilanţului, care reflectă activele unităţii. Aceste conturi au funcţie

contabilă de activ şi înregistrează operaţiunile economice după regula

arătată. Exemple de conturi: contul „Terenuri“, „Construcţii”, contul

„Materiale consumabile“, contul „Produse finite“, etc.

Conturile de pasiv se folosesc pentru posturile din pasivul

bilanţului, care reflectă pasivele unităţii. Aceste conturi au funcţie

contabilă de pasiv şi înregistrează operaţiunile economice după

regula arătată. Exemple de conturi: contul „Capital social“, contul

„Furnizori“, etc.

Pe lângă aceste două grupe de conturi se folosesc şi conturile

bifuncţionale, care pot aparţine, succesiv, în funcţie de soldul pe care îl au – la un

moment dat, conturilor de activ sau celor de pasiv, deci ele nu au un loc stabil în

bilanţ. Un astfel de cont este contul „Profit şi pierdere” care atunci când are un

sold final creditor, acesta reprezintă Profitul obţinut şi se înscrie în pasivul

bilanţului, iar când soldul final este debitor, arată Pierderile înregistrate şi se

înscrie în activul bilanţului.

II. Clasificarea conturilor după sfera de cuprindere

Pentru cunoaşterea volumului şi a structurii patrimoniului se folosesc

conturi care au un conţinut global (de ansamblu) şi conturi de detaliu. Prima

categorie o reprezintă conturile sintetice, iar a doua – conturile analitice.

Conturile sintetice – sunt conturile care au o sferă de cuprindere mare şi

exprimă în etalon valoric situaţia de ansamblu a elementelor patrimoniale ale

unităţii.

Conturile sintetice formează ceea ce se numeşte contabilitatea sintetică.

În literatura de specialitate, conturile sintetice sunt şi ele grupate în conturi

sintetice de gradul I şi conturi sintetice de gradul II (subconturi), după specificul

fiecărei grupe de conturi (14).

Conturi sintetice sunt: contul „Materiale consumabile“, contul

„Furnizori“ etc.

Conturile sintetice nu prezintă şi aspecte de detaliu, care sunt necesare

pentru cunoaşterea completă a realităţii din unitate. În acest scop se folosesc

conturi cu o sferă de cuprindere mai restrânsă, numite conturi analitice. Aceste

conturi prezintă amănunţit (în funcţie de specific şiu de necesităţi) componentele

conturilor sintetice. Totalitatea conturilor analitice deschise la un moment dat

37

alcătuiesc contabilitatea analitică. Conturile analitice ce decurg din cele sintetice

sunt conturi de gradul III şi gradul IV. Exemplificăm:

Conturi sintetice

gradul I Materiale consumabile

gradul II Seminţe şi materiale de plantat

Conturi analitice

gradul III Seminţe de oleaginoase

gradul IV Seminţe de floarea soarelui

gradul V Seminţe de floarea soarelui din

soiul Rigasol (hibrid)

Între conturile sintetice şi cele analitice există o strânsă legătură, figurată

sub forma unor relaţii:

soldul iniţial (debitor sau creditor) al contului sintetic este egal cu suma

soldurilor iniţiale (debitoare sau creditoare) ale conturilor analitice.

Folosind simboluri:

anctcdiSsctcdiS ..).,(.....).,(..

rulajul (debitor sau creditor) al contului sintetic este egal cu suma

rulajelor (debitoare sau creditoare) ale conturilor analitice:

........ anctdRsctdR

........ anctcRsctcR

Soldul final (debitor sau creditor) al contului sintetic este egal cu suma

soldurilor finale (debitoare sau creditoare) ale conturilor analitice:

...).,(.....).,(.. anctcdfSsctcdfS

De menţionat faptul că în ce priveşte funcţia contabilă, dacă contul sintetic

este un cont de activ şi conturile analitice ale acestuia vor fi tot conturi de activ,

iar dacă contul sintetic este de pasiv şi conturile analitice ale acestuia vor fi tot de

pasiv.

De asemenea, trebuie arătat că unele conturi sintetice nu se pot desface pe

conturi analitice, datorită conţinutului lor, de exemplu: contul „Casa”, şi, în

general, conturile de disponibilităţi băneşti.

III. Clasificarea conturilor după conţinutul economic

Conţinutul economic al conturilor este foarte diferit, iar utilizat ca un

criteriu de clasificare duce la gruparea conturilor în patru clase mari de conturi

(3):

a) Clasa conturilor de active;

b) Clasa conturilor de pasive;

c) Clasa conturilor de activităţi şi rezultate;

38

d) Clasa conturilor de ordine şi evidenţă.

a) Clasa conturilor de active cuprinde conturi care arată existenţa şi

modificările elementelor patrimoniale active. Aceste conturi au o funcţie contabilă

de activ şi se foloseşte regula de funcţionare arătată pentru aceste conturi.

În această clasă de conturi întâlnim două grupe distincte de conturi:

1. grupa conturilor de active imobilizate care cuprinde conturi pentru

evidenţa imobilizărilor necorporale, corporale şi financiare, ca de exemplu: contul

„Terenuri”, contul „Construcţii”;

2. grupa conturilor de active circulante care cuprinde conturi pentru

activele circulante existente în unitate şi diferenţiate în:

subgrupa conturilor de stocuri şi producţie, ca de exemplu: contul

„Materii prime”, contul „Materiale consumabile”, contul „Materiale

de natura obiectelor de inventar”, contul „Produse finite”, contul

„Animale şi păsări”, contul „Ambalaje”, etc.

subgrupa conturilor de creanţe care arată drepturile unităţii şi cuprinde

conturile: „Clienţi” şi „Debitori”;

subgrupa conturilor de disponibilităţi băneşti care cuprinde contul

„Casa”, contul „Conturi curente la bănci”, etc.

b) Clasa conturilor de pasive cuprinde conturi care arată existenţa şi

modificările elementelor patrimoniale pasive. Aceste conturi au o funcţie contabilă de

pasiv şi se foloseşte regula de funcţionare arătată pentru aceste conturi.

În această clasă de conturi întâlnim două grupe de conturi:

1. grupa conturilor de pasive proprii, care cuprinde conturi de capital

individual şi social, rezerve şi fonduri cu scop determinat: contul „Capital

social”, contul „Rezerve”, etc.

2. grupa conturilor de pasive atrase şi împrumutate reprezentate de datoriile

unităţii şi diferenţiate în:

subgrupa conturilor de datorii financiare ce cuprinde contul „Credite

bancare pe termen lung” şi contul „Credite bancare pe termen scurt”;

subgrupa conturilor de datorii comerciale, cu contul „Furnizori”;

subgrupa conturilor de datorii fiscale, salariale şi sociale ce cuprinde

conturile „Personal – salarii datorate”, contul „Asigurări sociale”,

contul „Impozitul pe venituri de natura salariilor”, contul „Ajutor de

şomaj” etc.

c) Clasa conturilor de activităţi şi rezultate cuprinde conturi care arată

activitatea desfăşurată, cheltuielile efectuate, veniturile obţinute şi rezultatele

economico–financiare înregistrate. Aceste conturi au funcţii diferite, unele fiind

conturi de activ, altele de pasiv şi unele chiar bifuncţionale.

Această clasă de conturi cuprinde cinci grupe de conturi.

1. grupa conturilor de cheltuieli care înregistrează consumurile de

mijloace materiale, de muncă şi băneşti. Aceste conturi au funcţie

contabilă de activ: contul „Cheltuieli cu materii prime”, contul

39

„Cheltuieli cu salariile personalului”, contul „Cheltuieli cu

impozite, taxe”, etc.

2. grupa conturilor de venituri care înregistrează veniturile obţinute din

diferite surse: contul „Venituri din vânzarea produselor finite”,

contul „Venituri din lucrări executate şi servicii prestate”, contul

„Venituri din dobânzi”, etc.

3. grupa conturilor de rezultate cuprinde contul „Profit şi pierdere”,

care înscrie în Debit – cheltuieli efectuate iar în Credit – veniturile

obţinute. Bifuncţionalitatea acestui cont constă în soldul final de la

sfârşitul anului, stabilit pe întreaga unitate economică, sold care arată

Pierderile înregistrate sau Profitul obţinut.

4. grupa conturilor delimitative cuprinde conturi care se folosesc ca o

particularitate a activităţii, ce se poate extinde pe mai multe perioade

de gestiune. Aceste conturi separă cheltuielile şi veniturile care

privesc perioada viitoare de cele curente. După funcţia contabilă pot fi

conturi de activ, contul „Cheltuieli înregistrate în avans” şi de

pasiv, contul „Venituri înregistrate în avans”.

5. grupa conturilor rectificative cu rolul de a corecta (rectifica) valoarea

unor mijloace economice, în vederea stabilirii unor valori reale.

De exemplu, mijloacele fixe, prin utilizare îndelungată îşi pierd o parte din

însuşiri, adică se uzează. Uzura mijloacelor fixe atrage după sine şi diminuarea

valorii iniţiale pe care au avut–o, calcule care se fac cu ajutorul contului

rectificativ „Amortizări privind imobilizările corporale“.

d) Clasa conturilor de ordine şi evidenţă cuprinde conturi care

reflectă valori materiale sau băneşti aflate temporar în unitate, fără a face parte din

patrimoniul acesteia, de aceea, se mai numesc şi conturi extrapatrimoniale, conturi

în afara bilanţului sau conturi speciale. Se regăsesc ca: „Imobilizări corporale

luate în chirie”; „Valori materiale primite spre prelucrare sau reparare”;

„Garanţii primite”.

INTREBARI

1. Ce este contul contabil

2. Care sunt functiile contului contabil

3. Care sunt regulile de functionare a conturilor

40

CAPITOLUL IV

BALANŢA DE VERIFICARE

4.1. Conţinutul şi funcţiile balanţei de verificare

4.2. Clasificarea balanţei de verificare

4.3. Erorile de înregistrare identificate cu ajutorul balanţei de verificare

4.1. Conţinutul şi funcţiile balanţei de verificare

Contabilitatea, ca sursă de informaţii pentru conducerea, organizarea şi

desfăşurarea activităţii unei unităţi economice, trebuie să reflecte realitatea. În

acest scop, contabilitatea utilizează un instrument propriu de verificare a

respectării conceptelor de bază: dubla reprezentare din bilanţ şi dubla înregistrare

în conturi, instrument numit – balanţa de verificare.

Balanţa de verificare este un tablou care cuprinde: simbolul şi

denumirea conturilor folosite în cursul perioadei de gestiune, soldurile iniţiale,

rulajele debitoare şi creditoare şi soldurile finale (7).

Balanţa de verificare controlează exactitatea înregistrărilor din conturi prin

existenţa unor egalităţi valorice şi anume:

totalul (suma soldurilor iniţiale debitoare) este egal cu totalul (suma)

soldurilor iniţiale creditoare, deoarece aceste totaluri reprezintă activul

şi pasivul bilanţului iniţial, care sunt în relaţia

A = P

...... ciSdiS

Dacă nu există această egalitate valorică înseamnă că soldurile iniţiale au

fost preluate greşit din bilanţ şi se fac corecturile necesare;

totalul (suma) rulajelor debitoare este egal cu totalul (suma) rulajelor

creditoare, ca urmare a dublei înregistrări în conturi:

.... cRdR

Dacă nu există această egalitate valorică înseamnă că înregistrarea în

conturi a fost făcută greşit şi se fac corecturile necesare:

totalul (suma) soldurilor finale debitoare egal cu totalul (suma)

soldurilor finale creditoare, deoarece aceste totaluri reprezintă activul şi

pasivul bilanţului final, întocmit tocmai pe baza acestor solduri finale:

...... cfSdfS

Dacă nu există această egalitate valorică înseamnă că soldurile finale au

fost greşit calculate şi se refac calculele respective.

Cu toate aceste posibilităţi de îndreptare a diferitelor erori de înregistrare

în conturi, balanţa de verificare are această funcţie limitată.

41

Pe lângă această funcţie de bază (funcţie de control) balanţa de verificare

mai îndeplineşte şi:

funcţia de legătură între contul sintetic şi conturile analitice ale

acestuia, prin întocmirea balanţelor de verificare analitice;

funcţia de legătură între conturi şi bilanţ, prin folosirea datelor din

balanţă (solduri finale) la întocmirea bilanţului final;

funcţia de grupare, centralizare a datelor din contabilitate, înregistrate

pe o perioadă de timp dată, într–o singură situaţie care furnizează o

gamă variată de informaţii economice.

Din cele afirmate până acum, rezultă că balanţa de verificare este un

procedeu de bază al contabilităţii care înlesneşte cunoaşterea principalelor aspecte

ale activităţii desfăşurate.

4.2. Clasificarea balanţei de verificare

Balanţele de verificare sunt de mai multe feluri, în funcţie de felul

conturilor pe care le conţin şi după forma pe care o au (10). După conturile

conţinute, balanţele sunt sintetice (generale) care concentrează toate conturile

sintetice utilizate în contabilitate într–o anumită perioadă şi balanţe analitice

întocmite pentru fiecare cont sintetic şi cuprind toate conturile analitice

dependente de acesta.

După forma pe care o au balanţele de verificare pot fi cu două, trei sau

patru serii de egalităţi şi balanţa model „şah”.

Balanţa de verificare cu două serii de egalităţi, este cea mai simplă balanţă

şi cuprinde:

I serie: rulaje debitoare şi creditoare (Rd, Rc);

II serie: solduri finale debitoare şi creditoare (Sfd, Sfc).

De regulă, această balanţă se întocmeşte lunar şi se numeşte balanţă de

rulaje.

Balanţa de verificare cu trei serii de egalităţi, este cea mai des folosită şi

are, faţă de balanţa cu două serii, o serie de egalităţi în plus – solduri iniţiale

debitoare şi creditoare (Sid, Sic).

Deci:

I serie: Sid şi Sic (solduri iniţiale debitoare şi creditoare);

II serie: Rd şi Rc (rulaje debitoare şi creditoare);

III serie: Sfd şi Sfc (solduri finale debitoare şi creditoare).

Balanţa de verificare cu patru serii de egalităţi are o serie de egalităţi în

plus, faţă de cea cu trei serii – sume debitoare şi creditoare (Smd, Smc). Acestea

se calculează:

Smd = Sid + Rd

42

Smc = Sic + Rc

Deci:

I serie: Sid şi Sic (solduri iniţiale debitoare şi creditoare);

II serie: Rd şi Rc (rulaje debitoare şi creditoare);

III serie: Smd şi Smc (sume debitoare şi creditoare)

IV serie: Sfd şi Sfc (solduri finale debitoare şi creditoare).

Balanţa de verificare „şah” şi are avantajul că permite depistarea erorilor

strecurate în corespondenţa conturilor.

Balanţa de verificare, aşa cum s–a arătat, se prezintă sub forma unui tabel

în care se înscriu în primul rând toate conturile, cu denumirea lor, utilizate în

perioada pentru care se întocmeşte. Apoi se extrag din conturi datele necesare

completării primelor două serii, adică soldurile iniţiale debitoare care se înscriu în

coloana de debit, soldurile iniţiale creditoare în coloana de credit, rulajul debitor şi

creditor, în coloanele respective. Se verifică exactitatea datelor, prin însumarea

coloanelor şi existenţa egalităţilor arătate, în caz contrar, se caută eroarea şi se

corectează. După care se trece la stabilirea pentru fiecare cont a soldului final (cu

ajutorul formulelor arătate) şi înscrierea acestuia în coloana de debit sau credit,

după cum este un sold final debitor sau creditor. Se verifică şi corectitudinea

acestor calcule, prin însumarea lor şi existenţa egalităţii valorii totale. În caz

contrar se refac calculele până se obţine exactitatea lor.

4.3. Erori de înregistrare identificate cu ajutorul balanţei de verificare

Erorile care pot fi depistate de balanţă sunt:

înregistrarea greşită sau neînregistrarea unei sume, în unul din conturile

corespondente;

calcularea greşită a unui sold;

transcrierea eronată a unor sume, etc.

Erori care nu pot fi depistate cu ajutorul balanţei de verificare şi pentru

care se folosesc alte procedee (inventarierea, etc.) sunt:

neînregistrarea sau înregistrarea de două ori a aceleiaşi operaţiuni

economice;

înregistrarea greşită a unei sume în ambele conturi corespondente.

INTREBARI

1. La ce foloseste balanta de verificare

2. Cand se intocmeste balanta de verificare si in ce consta?

43

CAPITOLUL V

MIJLOACELE ŞI TEHNICA DE CALCUL

5.1. Documentele de evidenţă

5.2. Registrele de contabilitate

5.3. Documentele şi registrele folosite în ferma agricolă

5.4. Planul de conturi

5.5. Metode de tehnică contabilă

5.1. Documentele de evidenţă

Contabilitatea are drept caracteristică – înregistrarea operaţiunilor

economice numai dacă sunt înscrise în acte doveditoare, denumite documente de

evidenţă.

Documentele de evidenţă sunt acte scrise în care se evidenţiază

operaţiunile economice în momentul în care se produc, cu scopul de a folosi

ca dovadă a efectuării lor. Documentele de evidenţă sunt purtători primari de

informaţii şi servesc în faza de culegere şi înregistrare a informaţiilor (17).

Importanţa documentelor de evidenţă rezultă din faptul că ele constituie

baza pentru înregistrarea operaţiunilor economice în contabilitate, conferind

acesteia caracteristica de a arăta realitatea, în mod complet şi corect. Pentru

aceasta însă, documentele trebuiesc întocmite şi transmise spre înregistrare la timp

(în mod oportun).

Documentele de evidenţă sunt un mijloc de legătură între cele trei forme

ale evidenţei economice şi stau la baza tuturor înregistrărilor şi calculelor

ulterioare din evidenţa statistică şi contabilă. Prin întocmirea de documente se

efectuează un control asupra integrităţii elementelor patrimoniale, a modului de

utilizare şi păstrare a lor, a participării la activitatea de producţie şi a rezultatelor

obţinute în urma acestei participări. Şi nu în ultimul rând, documentele de

evidenţă au o importanţă juridică, fiind folosite ca probe în justiţie, la efectuarea

de expertize judiciare (14).

Clasificarea documentelor de evidenţă

Activitatea unităţilor economice este foarte diferită şi pentru a fi

înregistrată, este necesar utilizarea unui număr mare şi divers de documente de

evidenţă. Documentele de evidenţă se clasifică după mai multe criterii: după

destinaţie, după conţinut, după locul de întocmire şi după modul de folosire.

1) După destinaţie, documentele pot fi:

documentele de dispoziţie în care se înscrie un ordin (o dispoziţie)

pentru executarea unei operaţiuni economice: „Dispoziţie de plată”,

„Dispoziţie de încasare”, „Comandă” etc.;

44

documente de execuţie în care se înscriu operaţiuni economice ce au

avut loc (au fost executate): „Proces–verbal de recepţie”, „Factură”

etc.;

documente mixte care cuprind şi dispoziţia de efectuare şi operaţiunea

care a avut loc în urma ordinului dat: „Dispoziţie de livrare – Aviz de

expediere” etc.;

documente contabile care se întocmesc numai în serviciul de

contabilitate al unităţii şi înregistrează operaţiuni contabile specifice:

„Notă de contabilitate”, „Jurnal de înregistrare” etc.

2) După conţinut, documentele sunt:

documentele primare care cuprind o singură operaţiune economică

înregistrată pentru prima dată în acel document: „Bon de intrare”, „Bon

de recoltare” etc.;

documentele centralizatoare care cuprind datele din mai multe

documente primare pe care le grupează, le cumulează: „Borderou” etc.

3) După locul de întocmire, documentele se grupează în:

documentele interne – care se întocmesc în unitatea economică şi se

folosesc numai în interiorul ei, ca de exemplu: „Bon de consum”, „Act

de fătare” sau în afara ei: „Dispoziţie de plată” (trimisă băncii);

documente externe – care sunt întocmite în afara unităţii, de către alte

unităţi economice, cu care aceasta întreţine relaţii economice „Factura”

(primită de la furnizori), „Extrase de cont” (trimise de bancă) etc.;

4) După modul de folosire – unele documente care privesc probleme de

gestiune materială şi bănească, se folosesc în anumite condiţii de siguranţă şi se

numesc:

documente cu regim special (întocmite şi înregistrate de anumite

persoane, care asigură şi siguranţa lor): „Lista de plată”, „Bonul de

ieşire” etc.;

documente fără regim special care se folosesc pentru toate celelalte

operaţiuni economice.

Conţinutul şi întocmirea documentelor de evidenţă

Documentele de evidenţă trebuie să cuprindă în mod obligatoriu, anumite

elemente (şapte la număr), care să dea acestuia conţinut şi valoare, indiferent de

operaţiunea economică pe care o înregistrează.

denumirea documentului;

denumirea unităţii şi a locului unde s–a produs operaţiunea economică;

data întocmirii, formată din zi, lună, an;

numărul de ordine al documentului;

descrierea operaţiunii economice;

exprimarea în etalon valoric (bănesc) a operaţiunii;

semnăturile persoanelor care au participat la efectuarea operaţiunii,

care au întocmit documentul şi a celor care l–au aprobat.

45

Pentru asigurarea înscrierii tuturor acestor elemente obligatorii, se practică

tipizarea (tipărirea) documentelor de evidenţă. Tipizarea este o acţiune de uşurare

a muncii de înregistrare, urmând să fie completate numai datele specifice fiecărei

operaţiuni în parte. Folosirea unor formulare tipizate pentru documentele de

evidenţă are mai multe avantaje: se obţin informaţii complete, clare şi în mod

operativ, documentele sunt unice şi se folosesc în toate unităţile economice de

acelaşi profil, putând fi prelucrate cu uşurinţă şi duce la reducerea numărului total

de documente, înlăturând pe cele inutile. Din acest punct de vedere există

formulare comune pentru întreaga economie naţională („Chitanţă”, „Factură”) şi

formulare specifice unei ramuri („Act de fătare”).

Documentele de evidenţă se întocmesc, deci pe formulare tipizate adecvate

operaţiunii economice, manual (cu cerneală, pix, creion chimic) sau mecanic (cu

maşina de scris şi contabilizat). Documentele se pot întocmi într–unul sau mai

multe exemplare, în care caz toate vor avea acelaşi număr de ordine.

Documentele trebuie să conţină toate elementele obligatorii, să fie scrise

clar şi citeţ, să nu conţină ştersături, iar corecturile să fie făcute după regulile

generale: se taie textul sau cifra greşită cu o linie şi se scrie corect deasupra

rândului, semnând persoana care a făcut corectura (există documente, care în caz

de greşeală, nu se corectează, ci se anulează şi se completează un alt document –

documentele de casă, de bancă).

Verificarea, circulaţia şi păstrarea documentelor de evidenţă

Înainte de a fi înregistrate, pentru a se evita erorile, acţiunile ilegale,

neeconomice şi incorecte, documentele de evidenţă sunt supuse unei verificări.

Verificarea documentelor de evidenţă se face sub trei aspecte: asupra formei,

asupra calculelor aritmetice şi asupra operaţiunii înscrise în document.

Verificarea formei (sau formală) a documentului se referă la controlul

asupra modului de întocmire a acestuia. Se verifică dacă documentul este întocmit

pe formular tipizat, dacă sunt completate toate datele, dacă nu prezintă ştersături,

corecturi, dacă este semnat etc.

Verificarea aritmetică se face asupra calculelor aritmetice cuprinse în

document (adunări, înmulţiri etc.).

Verificarea de fond care se aplică operaţiunii economice înscrise în

document şi se referă la: realitate (operaţiunea a avut sau va avea loc la data şi

locul prevăzut în document), necesitate (operaţiunea este necesară şi se justifică

economic), oportunitate (operaţiunea este utilă în momentul respectiv) şi legalitate

(operaţiunea nu contravine legii).

Verificarea documentelor de evidenţă se realizează pe mai multe căi: prin

control preventiv efectuat înainte ca operaţiunea economică să aibă loc,

prevenind frauda, abuzul, neglijenţa, diferite nereguli, prin control concomitent

şi prin control post-operativ, fiecare ducând la întocmirea unor documente

corecte, reale şi legale.

Importanţa documentelor de evidenţă constă în întocmirea lor la timp, dar

şi în transmiterea lor în timp util, pentru a fi înregistrate, analizate. Această

mişcare a documentelor din momentul întocmirii lor, până în momentul prelucrării

lor se numeşte circulaţia documentelor, care se face pe baza unui grafic de

circulaţie. În acest grafic se menţionează, documentele care se întocmesc sau

46

primesc, cine le întocmeşte, cui le înaintează, cine le verifică, aprobă şi

înregistrează, termenul de predare şi de prelucrare etc. Respectarea graficului de

circulaţie a documentelor este o obligaţie a fiecărei unităţi economice, care

operează cu date, în cel mai optim timp.

Documentele de evidenţă, după ce şi–au îndeplinit rolul pentru care au fost

întocmite se păstrează în arhiva unităţii. Păstrarea în arhivă trebuie să asigure

integritatea documentelor şi în acelaşi timp accesibilitatea la ele.

Organizarea unei arhive se face, în general, cronologic (după dată), pe

obiecte (sau probleme: bancă, livrări, salarizare) şi pe corespondenţi (clienţi,

furnizori).

În funcţie de importanţă, după expirarea termenului de păstrare în arhiva

unităţii, documentele se distrug prin ardere sau se înaintează la arhivele statului

(cele de identitate, de patrimoniu etc.).

5.2. Registrele de contabilitate

Înscrierea unor date pe care le conţin documentele, cu scopul grupării lor,

se realizează cu ajutorul registrelor de contabilitate. Importanţa acestora constă

pe lângă sistematizarea şi gruparea informaţiilor din documente şi în asigurarea

organelor de conducere cu date ce privesc activităţile de producţie şi economice,

pentru efectuarea muncii de control. Registrele de contabilitate sunt şi un

important instrument probatoriu în justiţie. În contabilitate se utilizează un număr

diferit de registre, care se pot clasifica după mai multe criterii: după modul de

înregistrare, după conţinut şi după forma exterioară.

1) După modul de înregistrare sunt registre cronologice, sistematice şi

mixte.

Registrele cronologice sunt registrele în care operaţiunile se

înregistrează succesiv, după data efectuării lor, indiferent de conţinut şi

locul de desfăşurare. Aceste registre se numesc, la modul general

„Jurnale”.

Registrele sistematice înregistrează operaţiunile după conţinutul lor:

mijloace fixe, materiale, cheltuieli, în conturi sintetice şi analitice.

Aceste registre – după forma pe care au avut–o iniţial – se numesc

„Cartea mare” sau „Maestru”.

Registrele mixte (sau combinate) înregistrează operaţiunile atât după

data efectuării lor, cât şi după conţinut (adică pe conturi). Aceste

registre se numesc „Jurnal – Cartea mare”.

2) După conţinut registrele se clasifică în registre sintetice şi analitice, în

funcţie de conturile utilizate la înregistrare.

Registrele sintetice utilizează conturile sintetice, folosite pentru

înregistrarea concentrată a operaţiunilor economice. De exemplu,

„Registrul pentru evidenţa mijloacelor fixe”, „Registrul de casă” etc.

Registrele analitice utilizează conturile analitice folosite în cadrul unui

singur cont sintetic, de exemplu: „Registrul de materiale” etc.

47

3) După forma exterioară, registrele pot fi:

Registre fixe (legate) formate din foi legate şi numerotate care au

avantajul că se pot pierde sau degrada mai greu şi dezavantajul

incomodităţii de lucru.

Registre sub formă de foi volante mai comode în utilizare, dar cu riscul

mai mare de pierdere, degradare sau sustragere . Pentru a preîntâmpina

acestea, registrele sub formă de foi volante se tipăresc pe hârtie mai

groasă şi se păstrează în anumite cutii din metal, carton sau lemn,

numite fişete sau cartoteci.

5.3. Documente şi registre folosite în ferma agricolă

Documentarea este un procedeu contabil care constă în culegerea şi

consemnarea în documente a datelor privitoare la operaţiunile economice care se

desfăşoară într–un anumit loc şi în momentul efectuării lor.

Documentele de evidenţă sunt acte scrise în care se înscriu operaţiunile

economice, pentru a face dovada efectuării lor şi stau la baza înregistrării în

contabilitate.

Documentele se întocmesc pe formulare tipizate şi privesc: activele

imobilizate, activele circulante, salariile, pasivele, rezultatele economico–

financiare.

Registrele de contabilitate sunt tot instrumente de lucru utilizate în

contabilitate pentru gruparea, centralizarea şi sistematizarea informaţiilor cuprinse

în documente, referitoare la patrimoniu, activitatea desfăşurată şi rezultatele

acesteia.

În ferma agricolă se folosesc documente tipizate pentru înregistrarea

operaţiunilor economice şi registre pentru evidenţa operativă a acestora,

referitoare la mijloace fixe, terenuri, materiale, obiecte de inventar, produse finite,

efective de animale, munca prestată, mijloace băneşti, cheltuieli, venituri şi

rezultatele financiare (7).

a) Documentele şi evidenţa operativă a imobilizărilor corporale se

realizează cu ajutorul:

Proces verbal de recepţie;

Proces verbal de scoatere din funcţiune;

Bon de mişcare a mijloacelor fixe;

Fişa de calcul a amortizării mijloacelor fixe;

Fişa mijlocului fix;

Registrul pentru evidenţa mijloacelor fixe;

Registrul numerelor de inventar.

48

b) Documentele şi evidenţa operativă a materialelor consumabile,

obiectelor de inventar şi a produselor

Comanda

Factura

Nota de recepţie şi constatare de diferenţe

Bon de intrare

Bon de ieşire

Bon de consum

Bon de predare–transfer–restituire

Fişa consumului de furaje

Bon de recoltare zilnică

Jurnalul de mulsori

Act de cântărire

Bon de transport

Dispoziţie de livrare – Aviz de expediere

Fişa de magazie

Registrul de materiale

Situaţia stocurilor

Registrul de urmărire a realizării bugetului de venituri şi cheltuieli şi a

producţiei, în partizile:

„Materiale”

„Produse finite din producţia proprie, recoltate şi consumate în

anul curent”

„Producţia şi veniturile”

„Livrarea produselor din stocul de la începutul anului”

c) Documentele şi evidenţa operativă a efectivelor de animale

Act de fătare

Act de mutaţia animalelor

Act de moarte–dispariţie–tăiere a animalelor

Registrul evoluţiei efectivelor de animale

Registrul de creştere a animalelor tinere

Registrul pentru evidenţa animalelor adulte de producţie şi reproducţie.

d) Documentele şi evidenţa operativă privind munca prestată

Condica de prezenţă

Foaie colectivă de prezenţă

Lista de avans chenzinal

Stat de plată

Pontajul mecanizatorului

Pontajul lucrărilor manuale

Lista de plată

Proces verbal de recepţie şi cont de lucrări

Registrul de urmărire a realizării bugetului de venituri şi cheltuieli şi a

producţiei, în partizile:

49

„Salarii”

„Impozit pe salarii şi asigurări sociale”

„Alte cheltuieli cu salariaţii”

e) Documentele şi evidenţa operativă a mijloacelor băneşti

Chitanţa

Cec de numerar

Dispoziţie de încasare/plată

Ordin de deplasare

Registrul de casă

f) Evidenţa operativă a cheltuielilor, producţiei, veniturilor şi a

rezultatelor financiare

Registrul de urmărire a realizării bugetului de venituri şi cheltuieli şi a

producţiei, alcătuit din partizile:

„Salarii”

„Impozit pe salarii şi asigurări sociale”

„Alte cheltuieli cu salariaţii”

„Materiale consumate”

„Lucrări şi servicii prestate de sectorul de mecanizare”

„Lucrări şi servicii executate de alte unităţi”

„Cheltuieli cu irigaţiile”

„Alte cheltuieli materiale”

„Produse finite din producţia proprie, recoltate şi consumate în

anul curent”

„Animale tinere cumpărate şi adulte reformate”

„Cote de cheltuieli primite” (aprovizionare, amortizare)

„Producţia neterminată”

„Producţia şi veniturile”

„Livrarea producţiei din stocul de la începutul anului”

„Recapitulaţia cheltuielilor, producţiei şi a veniturilor şi

stabilirea costului de producţie şi a rezultatelor financiare”.

5.4. Planul de conturi

Contabilitatea foloseşte în activitatea sa un instrument de lucru numit plan

de conturi.

Planul general de conturi, reprezintă sintaxa întregului mecanism de

reprezentare şi calcul al situaţiei patrimoniului şi al rezultatului obţinut (18). Cu

ajutorul planului de conturi sunt stabilite conturile care se vor folosi la

înregistrarea operaţiunilor economice pentru a se obţine cele mai reprezentative

informaţii necesare conducerii şi controlului întregii activităţii din unitatea

economică (21).

50

Planul de conturi permite unificarea contabilităţii şi dă acesteia un caracter

stabil şi unitar. În planul de conturi, care este o listă, se înscriu, după anumite

reguli, toate conturile care se folosesc în contabilitatea unităţii. Conturile se

sistematizează în clase de conturi, care cuprind conturi cu acelaşi conţinut

economic şi au, de regulă, reguli de funcţionare identice. În planul de conturi, pe

lângă denumire, conturile au şi un simbol (format din cifre) şi care uşurează

operaţiunile de utilizare.

Potrivit „Legii contabilităţii” (20) a fost elaborat un plan de conturi

general, alcătuit din 9 clase de conturi:

Clasa 1 Conturi de capitaluri

Clasa 2 Conturi de imobilizări

Clasa 3 Conturi de stocuri şi producţie în curs de execuţie

Clasa 4 Conturi de terţi

Clasa 5 Conturi de trezorerie

Clasa 6 Conturi de cheltuieli

Clasa 7 Conturi de venituri

Clasa 8 Conturi speciale

Clasa 9 Conturi interne de gestiune

Actualul plan de conturi este alcătuit astfel:

Clasa 1 Conturi de capitaluri – cuprinde conturi care ţin evidenţa

capitalului, a diferitelor rezerve, fonduri, dar şi a rezultatelor

economico–financiare.

Ct. 101 – Capital

Ct. 106 – Rezerve

Ct. 121 – Profit şi pierderi

Ct. 129 – Repartizarea profitului

Ct. 162 – Credite bancare pe termen lung

etc.

Clasa 2 Conturi de imobilizări – cuprinde conturi care ţin evidenţa

imobilizărilor necorporale şi corporale, precum şi amortizarea acestora.

Ct. 201 – Cheltuieli de constituire

Ct. 203 – Cheltuieli de dezvoltare

Ct. 211 – Terenuri şi amenajări de terenuri

Ct. 212 – Construcţii

Ct. 281 – Amortizări privind imobilizările corporale

etc.

Clasa 3 Conturi de stocuri şi producţie în curs de execuţie –

cuprinde conturi care ţin evidenţa stocurilor de materii prime şi

materiale, a obiectelor de inventar, a produselor, a animalelor şi a

ambalajelor.

Ct. 301 – Materii prime

51

Ct. 302 – Materiale consumabile

Ct. 303 – Materiale de natura obiectelor de inventar

Ct. 345 – Produse finite

Ct. 361 – Animale şi păsări

Ct. 381 – Ambalaje

etc.

Clasa 4 Conturi de terţi – cuprinde conturi care ţin evidenţa drepturilor şi

obligaţiilor, dar şi a diferitelor activităţi.

Ct. 401 – Furnizori

Ct. 411 – Clienţi

Ct. 421 – Personal–salarii datorate

Ct. 431 –.Asigurări sociale

Ct. 437 – Ajutor de şomaj

Ct. 441 – Impozit pe profit

Ct. 444 – Impozit pe venituri de natura salariilor

Ct. 461 – Debitori diverşi

Ct. 462 – Creditori diverşi

Ct. 471 – Cheltuieli înregistrate în avans

Ct. 472 – Venituri înregistrate în avans

etc.

Clasa 5 Conturi de trezorerie – cuprinde conturi care ţin evidenţa

valorilor băneşti.

Ct. 512 – Conturi curente la bănci

Ct. 519 – Credite bancare pe termen scurt

Ct. 531 – Casa

etc.

Clasa 6 Conturi de cheltuieli – cuprinde conturi care ţin evidenţa

cheltuielilor efectuate.

Ct. 601 – Cheltuieli cu materiile prime

Ct. 602 – Cheltuieli cu materiale consumabile

Ct. 603 – Cheltuieli privind materialele de natura obiectelor de

inventar

Ct. 606 – Cheltuieli cu animalele şi păsările

Ct. 641 – Cheltuieli cu salariile personalului

Ct. 645 – Cheltuieli cu asigurările şi protecţia socială

Ct. 681 – Cheltuielile de exploatare privind amortizările

etc.

Clasa 7 Conturi de venituri – care cuprinde conturi care ţin evidenţa

veniturilor obţinute din diferite surse.

Ct. 701 – Venituri din vânzarea produselor finite

Ct. 704 – Venituri din lucrări executate şi servicii prestate

Ct. 711 – Variaţia stocurilor

etc.

Clasa 8 Conturi speciale – cuprinde conturi extrapatrimoniale, în afara

bilanţului.

Ct. 803 – Conturi în afara bilanţului

etc.

52

Clasa 9 Conturi interne de gestiune – cuprinde conturi care ţin

evidenţa decontărilor interne. Utilizarea acestei clase de conturi nu este

obligatorie.

Forma de înregistrare contabilă este alcătuită din combinarea şi

corelarea unor componente (documente, registre) subordonate unei concepţii

unitare de culegere, prelucrare, păstrare şi transmitere a informaţiilor contabile

(19).

Contabilitatea a folosit mai multe forme de înregistrare contabilă, dintre

care amintim:

forme transcriptive în care înregistrările se fac succesiv, dintr–un

registru în altul (metoda clasică italiană, metoda jurnalelor etc.);

forme copigrafice în care înregistrările se fac simultan în două sau mai

multe registre, folosind calea copigrafică – adică indigoul – (forma

„Ruff“);

forme moderne care folosesc maşinile electronice de înregistrat şi

calculat, a căror extindere este posibilă pentru toate unităţile

economice.

Conform cu Legea contabilităţii şi a regulamentului de aplicare al legii

(20), în România se pot folosi de către agenţii economici următoarele forme de

contabilitate (de înregistrare contabilă):

„pe jurnale” – în care înregistrarea succesivă a informaţiilor se face

mai întâi cronologic în „registrul–jurnal“ şi apoi sistematic în „registrul

cartea–mare”, fără a dezvolta pe conturi corespondente;

„maestru–şah” în care înregistrările se fac mai întâi cronologic în

„registrul–jurnal” şi apoi în fişele sintetice „şah” deschise separat

pentru debitul şi creditul fiecărui cont şi dezvoltate pe conturi

corespondente;

„Jurnal– cartea mare” în care înregistrările se fac pe „jurnale”

deschise pentru creditul fiecărui cont, iar debitul se găseşte în

„jurnalele” conturilor corespondente creditoare (10).

5.5. Metode de tehnică contabilă

Utilizarea unor metode moderne de organizare şi conducere a activităţii,

din unităţile economice, nu poate fi concepută în afara perfecţionării sistemului

informaţional economic, şi deci, în mod implicit, a contabilităţii. Prelucrarea

manuală a datelor este posibilă numai când volumul acestora este redus. În

condiţiile complexităţii proceselor economice, când volumul de date este foarte

mare, iar prelucrarea lor trebuie făcută în timp optim, necesitatea folosirii

maşinilor de calcul este evidentă.

53

FIG. 5.1. FLUXUL PENTRU PRELUCRAREA AUTOMATĂ

A DATELOR CONTABILE

INTREBARI

1. Ce sunt documentele de evidenta?

2. Cum se clasifica documentele de evidenta?

3. care sunt elementele obligatorii unui document de evidenta?

Documente

justificative

Introducerea datelor

la calculator

Documente

justificative

Operaţiuni economico-financiare

Bază de date Fişiere cu

corelaţii între

indicatori

Prelucrarea datelor

în cadrul contabilităţii de gestiune

Informare operativă

în dialog cu

calculatorul

Situaţii finale – Calculaţia costurilor – Urmărirea bugetelor de venituri şi cheltuieli – Gestiunea analitică

a stocurilor

Fişiere cu date din perioada

anterioară

Prelucrarea datelor

în cadrul contabilităţii finaciare

Informare operativă

în dialog cu

calculatorul

Lucrări finale – Balanţa de verificare – Bilanţ – Cont de rezultate

– Anexe la bilanţ

54

CAPITOLUL VI

CONTABILITATEA PRINCIPALELOR CATEGORII

ECONOMICE

6.1. Contabilitatea capitalurilor

6.2. Contabilitatea activelor imobilizate

6.3. Contabilitatea activelor circulante materiale

6.4. Contabilitatea terţilor

6.5. Contabilitatea trezoreriei

6.6. Contabilitatea cheltuielilor

6.7. Contabilitatea veniturilor

6.1. Contabilitatea capitalurilor

Capitalul este o categorie economică care exprimă totalitatea resurselor

materiale care, împreună cu ceilalţi factori de producţie, participă la realizarea de

noi bunuri economice, cu scopul de a obţine profit.

Capitalul se constituie la înfiinţarea unităţii, se modifică pe parcursul

desfăşurării activităţii şi se lichidează la desfiinţarea unităţii.

După modul de constituire, sub aspect financiar, capitalurile sunt

structurate astfel:

capitalul propriu, reprezentat de capitalul social sau capitalul individual

în care sunt incluse următoarele elemente: capitalul subscris, prime

legate de capital, rezerve, rezultatul reportat, subvenţii pentru investiţii

şi provizioane;

capitalul străin, reprezentat de datoriile faţă de terţi pe termen mediu

sau lung;

provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli, destinate acoperirii unor

riscuri şi cheltuieli.

6.1.1. Contabilitatea capitalului social

Capitalul social se constituie la înfiinţarea unităţii patrimoniale. Este

împărţit în părţi egale, numite acţiuni, în cazul societăţilor de capitaluri şi părţi

sociale, în cazul societăţilor de persoane.

Pentru înregistrare se foloseşte în contul 101 „Capital”, cu subconturile:

101.1 Capital subscris nevărsat

101.2 Capital subscris vărsat

55

Contul 101 „Capital” ţine evidenţa capitalului subscris şi vărsat (în natură,

în numerar) de acţionarii sau asociaţii unităţii. Este un cont de pasiv, care

înregistrează în credit capitalul subscris nevărsat / vărsat şi majorările de capital.

În debit se înregistrează reducerea capitalului social, prin retragerea de

capital de către acţionari sau asociaţi, acoperirea pierderilor din anii precedenţi,

capitalul lichidat prin fuziune etc. Soldul contului reprezintă capitalul subscris.

Legătura care se naşte între societatea care se va înfiinţa şi acţionarii /

asociaţii din momentul subscrierii până la vărsarea efectivă a aporturilor, se

evidenţiază cu ajutorul contului 456 „Decontări cu acţionarii / asociaţii privind

capitalul”.

Contul 456 este un cont de activ, se debitează cu subscrierea, majorarea

capitalului social, cu primele legate de capital cu sumele achitate asociaţilor; se

creditează cu aportul la capitalul social, cu capitalul social retras de acţionari sau

asociaţi etc. Soldul debitor reprezintă aportul la capitalul subscris şi nevărsat.

Aplicaţie practică

Se înfiinţează o societate comercială, cu un capital social de 50.000 RON,

având 3 asociaţi:

asociatul A depune:

un autoturism 17.500 RON;

un calculator 3.500 RON;

numerar 500 RON.

asociatul B depune:

obiecte de inventar 2.000 RON;

extras de cont 15.000 RON;

mărfuri 3.000 RON;

materiale consumabile 500 RON;

asociatul C depune:

numerar 8.000 RON.

Capitalul este vărsat în totalitate.

Operaţiuni:

1) Subscrierea părţilor sociale

456 Decontări cu

acţionarii/asociaţii = 101.1

Capital

subscris

nevărsat

50.000

456 A/ = 21.500 RON

456 B/ = 20.500 RON

456 C/ = 8.000 RON

56

2) Depunerea aporturilor de către asociaţi

% = 456 A 21.500

213 Mijloace de transport 17.500

214 Aparatură birotică 3.500

5311 Casa în lei 500

% = 456 B 20.500

302 Materiale consumabile 500

303 Obiecte de inventar 2.000

371 Mărfuri 3.000

5121 Conturi la bănci în lei 15.000

5311 Casa în lei = 456 / C 8.000 RON

101.1 „Capital subscris

nevărsat” =

101.2 „Capital subscris

vărsat” 50.000

6.1.2. Contabilitatea rezervelor

Rezervele se constituie pe seama rezultatelor obţinute. Potrivit OMF nr.

306/2002, contabilitatea rezervelor se ţine pe următoarele 4 categorii:

rezerve legale, cont 1061;

rezerve pentru acţiuni proprii cont 1062;

rezerve statutare, cont 1063;

alte rezerve, cont 1068.

Contul 106 „Rezerve” este un cont de pasiv. În creditul său se

înregistrează rezervele constituite din repartizarea profitului exerciţiului curent, a

profitului reportat etc. În debitul său se înregistrează rezervele folosite la

majorarea capitalului social, acoperirea pierderilor exerciţiilor precedente. Soldul

contului reprezintă rezervele existente şi neutilizate.

Aplicaţie practică

57

1. Se constituie din profitul net realizat în exerciţiul curent, o rezervă

legală, de 3.000 RON.

129. „Repartizarea

profitului” = 1061 „Rezerve legale” 3.000

2. Din rezervele legale constituite, suma de 1.500 este utilizată pentru

acoperirea pierderilor din exerciţiile precedente.

1061 „Rezerve legale” = 117 Rezultatul reportat 1.500

6.1.3. Contabilitatea subvenţiilor pentru investiţii

Subvenţiile pentru investiţii sunt reprezentate de sumele alocate de la

bugetul de stat şi de care beneficiază unii agenţi economici, în vederea procurării

sau producerii de echipamente sau a altor cheltuieli de natura investiţiilor.

Sunt asimilate subvenţiilor pentru investiţii bunurile de natura

imobilizărilor primite sub formă de donaţii, precum şi imobilizările constatate plus

la inventariere.

Contabilitatea subvenţiilor pentru investiţii se ţine cu ajutorul contului 131

„Subvenţii pentru investiţii”. Este un cont de pasiv şi înregistrează:

în credit = valoarea subvenţiilor pentru investiţii de primit sau

primite; valoarea imobilizărilor primite cu titlu gratuit; valoarea

imobilizărilor constatate plus la inventar;

în debit = cota parte a subvenţiilor pentru investiţii virată asupra

rezultatului exerciţiului.

Soldul creditor reprezintă subvenţiile nevirate la rezultatul exerciţiului.

Aplicaţie practică

O societate comercială înregistrează o subvenţie de primit de la bugetul

statului în valoare de 2.400 RON.

Conform extrasului de cont se înregistrează încasarea de la bugetul statului

a sumei de 2.400 RON.

După primirea subvenţiei, se achiziţionează de la un furnizor un utilaj în

valoare de 2.400, TVA 19 %. În prima luna se înregistrează amortizarea lunară

aferentă, în valoare de 40 RON şi implicit cota parte a subvenţiilor virată la

venituri.

Operaţiuni:

1. Înregistrarea subvenţiei de primit:

445 „Subvenţii de

primit” =

131 „Subvenţii pentru

investiţii” 2.400

2. Înregistrarea încasării sumei

58

5121 „Conturi la bănci

în lei” =

445 „Subvenţii de

primit” 2.400

3. Înregistrarea achiziţionării utilajului

% = 404 Furnizori de

imobilizări 2.856

213 Echipamente 2.400

4426 TVA deductibilă 456

Se înregistrează amortizarea lunară aferentă.

681 „Cheltuieli de

exploatare privind

amortizarea”

= 281 „Amortizarea” 40

Se înregistrează cota parte a subvenţiei virată la subvenţii

131 „Subvenţii pentru

investiţii” =

758 „Venituri din

exploatare” 40

6.1.4. Contabilitatea creditelor bancare pe termen lung şi mediu

Creditele pe termen lung şi mediu sunt o componentă a capitalurilor

permanente şi reprezintă o sursă de finanţare cu caracter durabil.

Pentru înregistrare se foloseşte contul 162 „Credite bancare pe termen

lung şi mediu” un cont de pasiv care:

se creditează cu valoarea creditului contractat;

se debitează cu sumele rambursate.

Soldul creditor reprezintă creditele bancare neajunse la scadenţă.

Aplicaţie practică

1. Se înregistrează obţinerea unui credit pe termen lung, în valoare de 10.000

RON.

5121 (conturi la bănci)

în lei =

162 „Credite bancare pe

termen lung” 10.000

2. Se înregistrează plata unui furnizor dintr-un credit pe termen lung, în valoare

de 3.000 RON.

404 „Furnizori de

imobilizări” =

162 „Credite bancare pe

termen lung” 3.000

3. Se înregistrează rambursarea creditului.

59

162 Credite bancare pe

termen lung =

5121 Conturi la bănci în

lei 10.000

6.1.5. Contabilitatea rezultatelor economico-financiare

Rezultatele economico-financiare ale activităţii desfăşurate de o unitate

economică într-o perioadă de timp sunt reprezentate de profit sau pierderi şi se

determină la sfârşitul exerciţiului financiar, ca diferenţă între totalul veniturilor

realizate şi totalul cheltuielilor aferente.

Evidenţa rezultatelor se ţine cu ajutorul contului 121 „Profit şi pierdere”

şi 129 „Repartizarea profitului”.

Contul 121 „Profit şi pierdere” este un cont bifuncţional şi preia la

sfârşitul fiecărei luni în debit soldurile debitoare ale conturilor de cheltuieli, iar în

credit soldurile creditoare ale conturilor de venituri.

Soldul creditor reprezintă profitul realizat iar soldul debitor arată pierderea

înregistrată.

Contul 129 „Repartizarea profitului” este un cont de activ care:

se debitează cu repartizarea profitului pe diverse destinaţii (mărirea

capitalului social, rezerve etc.);

se creditează cu profitul net repartizat.

Soldul debitor reprezintă repartizările din profit efectuate în cursul anului.

6.2. Contabilitatea activelor imobilizate

Activele imobilizate sunt activele unei întreprinderi destinate utilizării pe o

perioadă îndelungată în activitatea acesteia.

Conturile de imobilizări reflectă bunurile sau valorile destinate să

servească activitatea unităţii patrimoniale pe o perioadă mai îndelungată. Se

caracterizează prin faptul că nu se consumă la prima utilizare, participă la mai

multe cicluri de exploatare şi îşi transmit treptat valoarea asupra bunurilor,

lucrărilor sau serviciilor la a căror realizare au contribuit.

Putem vorbi de:

a) Imobilizări necorporale: sunt reprezentate de acele valori şi

drepturi ce se utilizează pe o perioadă mai mare de 1 an,

contribuind direct sau indirect la profitul întreprinderii.

Caracteristica de bază a acestora este dată de faptul că nu îmbracă

o formă concret materială.

b) Imobilizările corporale sunt acele bunuri materiale deţinute de o

unitate patrimonială pentru a fi utilizate în producţia de bunuri sau

prestarea de servicii;

c) Imobilizările financiare sunt reprezentate de acele investiţii

financiare făcute de o întreprindere în patrimoniul altor unităţi pe o

60

perioadă mai mare de 1 an şi care aduc investitorului profituri sub

formă de dividend sau dobândă.

d) Imobilizările în curs (neterminate) îmbracă forma lucrărilor de

investiţii neterminate la sfârşitul exerciţiului.

6.2.1. Contabilitatea imobilizărilor necorporale

Sunt considerate imobilizări necorporale.

a) Cheltuieli de constituire sunt reprezentate de cheltuieli efectuate la

înfiinţare sau cu ocazia dezvoltării unităţilor patrimoniale (cum sunt taxele,

cheltuielile de înscriere şi înmatriculare, cheltuieli de publicitate şi prospectare a

pieţei şi alte cheltuieli similare aferente înfiinţării sau extinderii acţiunii.

Aceste cheltuieli se amortizează într-o perioadă de maximum 5 ani. Se

foloseşte contul 201 „Cheltuieli de constituire” este cont de activ care:

Se debitează cu valoarea cheltuielilor ocazionate de înfiinţarea sau

modificarea activităţii.

Se creditează cu cheltuielile de constituire amortizate integral.

Soldul debitor arată valoarea cheltuielilor neamortizate.

Aplicaţie practică

O.S.C. efectuează cheltuielile ocazionate de înfiinţare, achitate cu O.P., în

valoare de 500 RON.

201 „Cheltuieli de

constituire” =

512.1 „Conturi la bănci

în lei” 500

Începând cu prima lună de activitate se înregistrează amortizarea

cheltuielilor de constituire cunoscând că durata de amortizare este de 20 luni.

681 „Cheltuieli privind

amortizările” =

280 „Amortizarea

imobilizărilor

necorporale”

25 RON

După amortizarea integrală a cheltuielilor de constituire se procedează la

scoaterea lor din evidenţă.

280 „Amortizarea

imobilizărilor

necorporale”

= 201 „Cheltuieli de

constituire” 500

b) Cheltuieli de dezvoltare includ acele cheltuieli efectuate pentru

realizarea unor lucrări sau obiective de cercetare care asigură garanţia realizării

eficienţei scontate.

Contul 203 „Cheltuieli de dezvoltare” este un cont de activ care:

se debitează cu valoarea lucrărilor şi proiectelor de dezvoltare

realizate.

61

se creditează cu valoarea cheltuielilor de dezvoltare cedate, a celor

amortizate integral.

Aplicaţie practică

În cadrul anului curent au fost efectuate în unitate lucrări de cercetare.

Acestea au fost finalizate într-un proiect în valoare de 9.000 RON. În 3 ani aceste

lucrări se amortizează şi se scot din gestiune.

1) Obţinerea proiectului:

203 „Cheltuieli de

dezvoltare” =

721 „Venituri din

producţia de imobilizări

necorporale”

9.000 RON

2) Înregistrarea amortizării în prima lună:

681 „Cheltuieli cu

amortizarea =

280 Amortizarea

imobilizărilor

necorporale

250

Operaţiunea se repetă până la sfârşitul celor 3 ani.

3) Se înregistrează scoaterea din gestiune a imobilizării necorporale.

280 „Amortizarea

imobilizărilor

necorporale”

= 203 Cheltuieli de

dezvoltare 9.000 RON

c) Concesiuni, brevete, licenţe, mărci comerciale.

Concesiunea – este contractul prin care o parte numită concedent cedează,

contra plată, unei alte părţi numită concesionar, pe o perioadă determinată,

dreptul de exploatare a unor bunuri.

Brevetul – este titlul eliberat de o instituţie de stat competentă, prin care

se confirmă caracterul de invenţie.

Licenţa este un contract prin care posesorul unui brevet de invenţie

cedează altei persoane fizice, juridice, dreptul de a utiliza total sau parţial, în

schimbul unei sume de bani, brevetul său.

Alte drepturi sunt know-how-ul, mărcile de fabrică, mărcile de comerţ,

drepturile de proprietate industrială şi intelectuală (drepturi de autor, traducător).

Reflectarea în contabilitatea se face cu ajutorul contului 205 „Concesiuni,

brevete şi alte drepturi şi valori similare”. Este un cont de activ şi reflectă:

În debit, brevetele, licenţele, mărcile achiziţionate, realizate pe cont

propriu, aduse ca aport în natură sau primite cu titlu gratuit.

În credit, se înregistrează valoarea concesiunilor, brevetelor, licenţelor

amortizate integral, retrase de acţionari.

62

Aplicaţie practică

Se înregistrează brevete primite prin donaţie – 1500 RON şi realizat de

unitate si recepţionat – 2.000 RON

Se înregistrează un brevet primit prin donaţie.

205 „Concesiuni,

Brevete şi alte drepturi

şi valori similare”

= 131 Subvenţii pentru

investiţii 1.500

Se înregistrează un brevet realizat în unitate:

205 „Concesiuni,

Brevete şi alte drepturi

şi valori similare”

=

721 „Venituri din

producţia de imobilizări

necorporale

2.000

Se înregistrează amortizarea unui brevet.

280 „Amortizarea

imobilizărilor

necorporale”

=

205 „Concesiuni,

Brevete şi alte drepturi

şi valori similare”

2.000

d) Fond comercial reprezintă partea din fondul de comerţ care nu este

cuprinsă în celelalte elemente ale patrimoniului, dar care contribuie la menţinerea

sau dezvoltarea potenţialului activităţii cum sunt clientela, vadul, reputaţia.

Este un cont de activ, care:

Se debitează cu valoarea fondului comercial, achiziţionat sau adus ca

aport la capitalul societăţii.

Se creditează cu valoarea fondului comercial cedat şi cu valoarea

fondului comercial amortizat integral.

Aplicaţie practică

Se achiziţionează o clădire pentru un magazin cu valoare de 1.000 RON.

Având în vedere vadul comercial cât şi numărul şi calitatea clienţilor din zonă, s-a

negociat la preţul de 1.600. Diferenţa de 300 reprezintă fondul comercial.

% = 404 1.600 RON

212 1.300 RON

207 300

Se amortizează în proporţie de jumătate.

681 = 281 750 RON

63

681 = 280 150 RON

e) Alte imobilizări necorporale se referă la programele

informatice create de unitate sau cumpărate de la terţi. Programele

informatice se amortizează pe o durată de mai puţin de 5 ani.

Reflectarea lor în cheltuieli se face cu ajutorul contului 208 „Alte imobilizări necorporale”, cont de activ, în debit se trece

valoarea imobilizărilor achiziţionate realizate prin efort propriu sau

aduse ca aport iar în credit valoarea imobilizărilor cedate, scoase

din activ, retrase de acţionari.

Aplicaţie practică

1) Se achiziţionează un program informatic:

208 = 404

2) Se realizează prin efort propriu un program pentru gestiunea stocurilor:

208 = 721

3) Se înregistrează amortizarea unui program informatic, luna curentă:

681 = 208

4) După amortizarea lor integrală, programele informatice se scot din

evidenţă.

280 = 208

5) Asociatul X aduce ca aport un program informatic, în valoare de 5.000

RON. Ulterior retrage partea din aport.

208 = 456 5.000 RON

101.2 456 5.000 RON

456 208 5.000 RON

6.2.2. Contabilitatea imobilizărilor corporale

În categoria activelor corporale intră terenurile şi amenajările de terenuri

construcţiile, instalaţiile tehnice, mijloacele de transport, animalele şi plantaţiile,

mobilierul, aparatura birotică şi echipamentele de protecţie.

Contabilitatea analitică a terenurilor se poate evidenţia pe terenuri agricole

şi silvice, terenuri fără construcţii, terenuri cu zăcăminte. Contabilitatea

terenurilor şi a amenajărilor se ţine cu ajutorul contului 211 „Terenuri şi

amenajări de terenuri”. Este un cont de activ şi înregistrează.

64

În debit, valoarea terenurilor achiziţionate, a celor aduse ca aport, a

celor primite cu titlu gratuit, precum şi costul de producţie al

amenajărilor de terenuri realizate pe cont propriu.

În credit, valoarea terenurilor cedate, valoarea terenurilor retrase etc.

Soldul debitor reflectă valoarea terenurilor deţinute de unitate.

Aplicaţie practică

1) Se înregistrează cumpărarea unui teren în valoare de 10.000 RON.

211 „Terenuri” = 404 „Furnizori de

imobilizări” 10.000 RON

2) Se înregistrează un aport la capital concretizat într-un teren, în valoare

de 10.000 RON.

211 „Terenuri” = 456 „Decontări cu

acţionarii” 10.000 RON

3) Se înregistrează primirea prin donaţie a unui teren.

211 „Terenuri” = 131 „Subvenţii pentru

investiţii” 10.000 RON

4) Se înregistrează retragerea aportului unui acţionar constând dintr-un

teren în valoare de 10.000 RON.

456 „Decontări cu

acţionarii” = 211 „Terenuri” 10.000 RON

Şi concomitent, se înregistrează reducerea capitalului.

101.2 „Capital social

subscris vărsat” =

456 „Decontări cu

acţionarii” 10.000 RON

Reflectarea în contabilitate a construcţiilor se realizează cu ajutorul

contului 212 „Construcţii”. Este un cont de activ care înregistrează:

În debit, valoarea construcţiilor achiziţionate, realizate din producţie

proprie aduse, ca aport la capital.

În credit, valoarea construcţiilor cedate sau scoase din evidenţă a celor

distruse de calamităţi etc.

Soldul debitor reprezintă valoarea construcţiilor existente.

Cu ajutorul contului 213 „Instalaţii tehnice, mijloace de transport,

animale şi plantaţii” se ţine evidenţa existenţei şi modificărilor intervenite în

valoarea instalaţiilor tehnice a mijloacelor de transport, animalelor de reproducţie

şi de muncă şi a plantaţiilor. Este un cont de activ şi are aceeaşi funcţiune ca a

contului 212.

65

Contul de activ 214 „Mobilier, aparatură birotică, echipamente de

protecţie”, ţine evidenţa tuturor acestor elemente.

Aplicaţie practică

O societate comercială efectuează următoarele operaţiuni:

1) Se achiziţionează un mijloc de transport la un cost de achiziţie de 8.000

RON.

213 „Instalaţii, mijloace

de transport, animale” =

404 „Furnizori de

imobilizări” 8.000 RON

2) Se execută în regie proprie o instalaţie, la un cost de producţie de

17.000 RON.

213 „Instalaţii, mijloace

de transport, animale” =

722 „Venituri din

producţia de imobilizări

corporale”

17.000 RON

3) Se primeşte ca aport o construcţie evaluată la 10.000 RON.

212 Construcţii = 456 Decontări cu

acţionarii 10.000 RON

4) Se înregistrează scoaterea din funcţiune a unui utilaj complet amortizat,

având valoarea contabilă de 3.700 RON.

281 „Amortizarea

imobilizărilor

corporale”

= 213 „Instalaţii, mijloace

de transport” 3.700 RON

5) La inventariere se constată un plus la un calculator, evaluat la 1.800

RON.

214 „Mobilier,

aparatură, birotică” =

131 „Subvenţii pentru

investiţii” 1.800 RON

6) Se vinde un mijloc de transport înregistrat la valoarea contabilă de

6.500 RON, amortizat în proporţie de 50 %, la un preţ de vânzare de 3.700 RON.

461 „Debitori diverşi” = 758 „Venituri din

exploatare” 3.700 RON

% = 213 Instalaţii 6.500 RON

658 Cheltuieli privind

activele cedate 3.250

66

281 Amortizarea 3.250

Utilizarea imobilizărilor perioade mari de timp atrage după sine şi

deprecierea acestora. Recuperarea treptată a valorii imobilizărilor aflate în

patrimoniul unităţii economice se face prin amortizare.

Pentru calcul amortizării se ţine seama de valoarea de intrare (contabilă) a

imobilizării şi de durata de utilizare a imobilizării, utilizându–se conform

legislaţiei în vigoare una din metodele de amortizare: lineară, degresivă şi

accelerată.

Contabilitatea foloseşte contul 280 „Amortizări privind imobilizările

necorporale” şi contul 281 „Amortizări privind imobilizările corporale”.

Contul 281 „Amortizări privind imobilizările corporale” este un cont de

pasiv şi funcţionează astfel:

Se creditează cu valoarea amortizării calculate pentru imobilizările

corporale din patrimoniul unităţii;

Se debitează cu valoarea amortizării aferente imobilizărilor corporale

ieşite din patrimoniu.

Soldul creditor reprezintă valoarea amortizării aferentă imobilizărilor

corporale existente la un moment dat în unitate.

Contabilitatea analitică foloseşte conturi deschise pe aceleaşi categorii ca

şi conturile de imobilizări.

6.2.3. Contabilitatea imobilizărilor financiare

Imobilizările financiare reprezintă avansarea în patrimoniul altei unităţi

economice, pe o perioadă mai mare de un an, a capitalului disponibil. Unitatea

care îşi plasează capitalul urmăreşte obţinerea de dividende sau dobânzi, iar

unitatea care solicită capitalul se găseşte fie în dificultate financiară temporară sau

are nevoie de suplimentarea resurselor proprii.

Imobilizările financiare se prezintă sub formă de: titluri de participare,

titluri imobilizate ale activităţii de portofoliu, împrumuturi acordate etc.

6.3. Contabilitatea activelor circulante materiale

Unităţile economice au în patrimoniu său o altă categorie distinctă de

valori economice denumită active circulante materiale (13). Activele circulante

materiale asigură continuarea proceselor de aprovizionare, de producţie şi de

desfacere şi permit obţinerea de bunuri care pot fi valorificate sau pot fi

consumate. Aceste elemente patrimoniale sunt numeroase şi variate şi se prezintă

sub formă de: materii prime, materiale consumabile, obiecte de inventar, produse,

animale şi păsări, mărfuri şi ambalaje.

1. Materiile prime se folosesc pentru obţinerea produselor şi se regăsesc

în produsul finit în totalitate sau parţial, în forma iniţială sau

transformată;

67

2. Materialele consumabile iau parte la procesul de producţie şi, de

regulă, nu se regăsesc în produsul finit. Acestea se prezintă sub formă

de materiale auxiliare, seminţe şi material de plantat, furaje şi aşternut,

îngrăşăminte chimice şi naturale, substanţe de combatere a bolilor şi

dăunătorilor, combustibili, piese de schimb pentru mijloace fixe,

materiale pentru ambalat etc.;

3. Obiectele de inventar sunt bunuri cu valoare individuală mai mică

decât limita prevăzută de lege pentru a fi considerate mijloace fixe

indiferent de durata lor de folosire sau au o durată mai mică de un an,

indiferent de valoarea individuală. Sunt reprezentate de echipamente

de lucru şi de protecţie, îmbrăcăminte specială, aparate de măsură şi

control, matriţe şi alte obiecte;

4. Produsele sunt reprezentate de semifabricate (acele produse care nu au

trecut toate fazele de prelucrare determinate de procesul tehnologic şi

care sunt trecute, spre terminare, altor subunităţi sau chiar altor unităţi

de producţie), produse finite (acele produse care au parcurs toate fazele

procesului de fabricaţie şi pot fi valorificate ca atare) şi produse

reziduale sub formă de rebuturi şi deşeuri;

5. Animalele şi păsările sunt reprezentate de următoarele categorii:

animalele adulte de producţie şi reproducţie;

animalele născute şi cele tinere crescute şi puse la îngrăşat;

păsările puse la îngrăşat;

coloniile de albine.

6. Mărfurile sunt bunuri achiziţionate de unitate în vederea revânzării

lor.

7. Ambalajele sunt bunuri necesare transportului de materii prime,

materiale, produse, mărfuri sau depozitării acestora. Se pot procura

prin cumpărare sau producţie proprie. Ca şi obiectele de inventar se

folosesc la mai multe circuite economice.

Evaluarea activelor circulante materiale se face la intrarea în patrimoniu şi

la ieşirea din patrimoniu.

La intrarea în patrimoniu evaluarea se face la costul de achiziţie (format

din: preţul de cumpărare, taxele plătite, cheltuielile de transport, de aprovizionare

etc.) pentru cele achiziţionate din afara unităţii şi la costul de producţie pentru cele

obţinute din producţie proprie.

La ieşirea din patrimoniu evaluarea se face prin calcularea unui cost mediu

ponderat sau costul primei intrări – primei ieşiri.

6.3.1. Contabilitatea materialelor consumabile

Contabilitatea materialelor consumabile se realizează cu ajutorul contului

302 „Materiale consumabile” care este un cont de activ.

Contul 302 „Materiale consumabile”:

68

Se debitează cu valoarea stocurilor de materiale consumabile intrate în

evidenţă prin cumpărare de la furnizori, ca aport la capital, din

producţie proprie sau constatate plus la inventar;

Se creditează cu valoarea stocurilor de materiale consumabile ieşite

din evidenţă pentru consum sau alte destinaţii.

Soldul debitor reprezintă valoarea stocului de materiale consumabile

existent în unitate la un moment dat.

Contul 302 „Materiale consumabile” se dezvoltă analitic pe următoarele

conturi:

3021 Materiale auxiliare;

3022 Combustibili;

3023 Materiale pentru ambalat;

3024 Piese de schimb;

3025 Seminţe şi material de plantat;

3026 Furaje;

3028 Alte materiale consumabile.

6.3.2. Contabilitatea materialelor de natura obiectelor de

inventar

Contabilitatea obiectelor de inventar se ţine cu ajutorul contului 303

„Materiale de natura obiectelor de inventar” care este un cont de activ.

Contul:

Se debitează cu valoarea obiectelor de inventar intrate în evidenţă de

la furnizori, aduse ca aport la capital, obţinute din producţie proprie

sau din alte surse. Înregistrarea se face la preţul de achiziţie, preţul

prestabilit sau preţul de factură;

Se creditează cu valoarea obiectelor de inventar scoase din uz ca

urmare a folosirii lor.

Soldul debitor reprezintă valoarea obiectelor de inventar aflate în unitate

la un moment dat.

6.3.3. Contabilitatea produselor

Unităţile economice care au ca obiectiv obţinerea de produse înregistrează

rezultatul activităţii sub formă de semifabricate, produse finite şi produse

reziduale.

Contabilitatea produselor se ţine cu ajutorul conturilor:

341 „Semifabricate”

345 „Produse finite”

346 „Produse reziduale”

69

Contul 345 „Produse finite” este un cont de activ care:

se debitează cu valoarea produselor intrate în gestiune şi cu valoarea

plusurilor de inventar;

se creditează cu valoarea produselor ieşite din gestiune pentru

vânzare, consum şi cu valoarea lipsurilor de inventar.

Soldul debitor arată valoarea produselor finite aflate în stoc la un

moment dat.

Evaluarea şi înregistrarea în contabilitate a produselor finite se face la

costurile de producţie efective.

6.3.4. Contabilitatea animalelor şi păsărilor

Se înregistrează în contabilitate ca active circulante toate categoriile de

animale şi păsări (cu excepţia celor de muncă care sunt considerate mijloace fixe)

şi anume: animalele tinere, animalele şi păsările la îngrăşat, animalele şi păsările

de producţie şi reproducţie şi coloniile de albine.

Unităţile îşi pot procura animalele şi păsările din producţia proprie sau prin

cumpărări de la alte unităţi. Evaluarea se face în funcţie de sursa de procurare.

Animalele şi păsările obţinute din producţia proprie se evaluează la

costurile de producţie, iar cele procurate din afara unităţii la costul de achiziţie.

Contabilitatea foloseşte contul 361 „Animale şi păsări” care este un

cont de activ şi care:

se debitează cu valoarea animalelor şi păsărilor intrate în gestiune din

producţie proprie, prin cumpărări sau plusuri de inventar;

se creditează cu valoarea animalelor şi păsărilor ieşite din gestiune

prin vânzări, reformă, mortalităţi, dispariţii sau lipsuri la inventar.

Soldul debitor arată valoarea animalelor şi păsărilor aflate în stoc la un

moment dat.

6.3.5. Contabilitatea ambalajelor

Ambalajele folosite la transportul sau depozitarea diferitelor produse şi mărfuri

pot fi achiziţionate sau confecţionate în unitate.

Contabilitatea se tine cu ajutorul contului 381 „Ambalaje”, un cont de activ

care:

se debitează cu valoarea ambalajelor intrate în unitate prin cumpărări,

a celor obţinute din producţie proprie şi a plusurilor de inventar;

se creditează cu valoarea ambalajelor ieşite din evidenţă prin vânzarea

odată cu produsele, ieşite din folosinţă prin degradare şi lipsuri la

inventar.

Soldul debitor reprezintă valoarea ambalajelor aflate la un moment dat

în patrimoniul unităţii.

70

Aplicaţie practică

1) Se procură de la un furnizor materii prime în valoare de 1.000 RON

301 „Materii prime” = 401 „Furnizori” 1.000 RON

2) Se primeşte de la un asociat, ca aport în natură, materii prime în valoare

de 5.000 RON.

301 „Materii prime” = 456 „Decontări cu

acţionarii” 5.000 RON

3) Se procură din avansuri de trezorerie materii prime în valoare de 100

RON.

301 „Materii prime” = 542 „Avansuri de

trezorerie” 100 RON

4) Se înregistrează materii prime primite cu titlu gratuit, prin donaţie, în

valoare de 200 RON.

301 „Materii prime” = 758 „Venituri din

exploatare” 200 RON

5) În urma inventarierii se constată un plus la materii prime în valoare de

700 RON.

301 „Materii prime” = 601 „Cheltuieli cu

materiile prime” 700 RON

6) Se înregistrează un consum de materii prime în valoare de 50 RON.

601 „Cheltuieli cu

materiile prime” = 301 „Materii prime” 50 RON

7) Se înregistrează o lipsă la inventar, în valoare de 70 RON.

601 „Cheltuieli cu

materiile prime” = 301 „Materii prime” 70 RON

8) Se înregistrează pierdere de materii prime din cauza unor calamităţi în

valoare de 90 RON.

671 „Cheltuieli privind

donaţiile” = 301 „Materii prime” 90 RON

9) Se înregistrează o donaţie făcută cu materii prime în valoare de 55

RON.

71

658 „Cheltuieli de

exploatare” = 301 „Materii prime” 55 RON

10) Se înregistrează vânzări de materii prime în valoare de 70 RON.

371 „Mărfuri” = 301 „Materii prime” 70 RON

11) Se înregistrează retragerea cantităţii de materii prime în valoare de 800

RON, aduse de un asociat.

456 „Decontări cu

acţionarii” = 301 „Materii prime” 800 RON

12) Se procură de la un furnizor materiale consumabile în valoare de 1.000

RON.

302 „Materiale

consumabile” = 401 „Furnizori” 1.000 RON

13) Se primeşte de la un asociat, ca aport în natură, materiale consumabile în

valoare de 5.000 RON.

301 „Materiale

consumabile” =

456 „Decontări cu

acţionarii” 5.000 RON

14) Se procură din avansuri de trezorerie materiale consumabile în valoare

de 100 RON.

301 „Materiale

consumabile” =

542 „Avansuri de

trezorerie” 100 RON

15) Se înregistrează materiale consumabile primite cu titlu gratuit, prin

donaţie, în valoare de 200 RON.

301 „Materiale

consumabile” =

758 „Venituri din

exploatare” 200 RON

16) În urma inventarierii se constată un plus la materiale consumabile în

valoare de 700 RON.

301 „Materiale

consumabile” =

601 „Cheltuieli cu

materiale consumabile” 700 RON

17) Se înregistrează un consum de materiale consumabile în valoare de 50 RON.

601 „Cheltuieli cu

materiale consumabile” =

301 „Materiale

consumabile” 50 RON

18) Se înregistrează o lipsă la inventar, în valoare de 70 RON.

72

601 „Cheltuieli cu

materiale consumabile” =

301 „Materiale

consumabile” 70 RON

19) Se înregistrează pierdere de materiale consumabile din cauza unor

calamităţi în valoare de 90 RON.

671 „Cheltuieli privind

donaţiile” =

301 „Materiale

consumabile” 90 RON

20) Se înregistrează o donaţie făcută cu materiale consumabile în valoare

de 55 RON.

658 „Cheltuieli de

exploatare” =

301 „Materiale

consumabile” 55 RON

21) Se înregistrează vânzări de materiale consumabile în valoare de 70

RON.

371 „Mărfuri” = 301 „Materiale

consumabile” 70 RON

22) Se înregistrează retragerea cantităţii de materiale consumabile în

valoare de 800 RON, aduse de un asociat.

456 „Decontări cu

acţionarii” =

301 „Materiale

consumabile” 800 RON

23) Se achiziţionează obiecte de inventar în valoare de 400 RON.

303 „Materiale de

natura obiectelor de

inventar”

= 401 „Furnizori” 400 RON

24) Se înregistrează obiectele de inventar obţinute din producţie proprie în

valoare de 400 RON.

303 „Materiale de

natura obiectelor de

inventar”

= 345 „Produse finite” 400 RON

25) Se înregistrează obiectele inventar primite cu titlu gratuit, în valoare de

300 RON.

303 „Materiale de

natura obiectelor de

inventar”

= 758 „Venituri din

exploatare” 300 RON

26) Se înregistrează obţinerea produselor finite în valoare de 200 RON.

345 „Produse finite” = 711 „Venituri din

variaţia stocurilor” 200 RON

73

6.4. Contabilitatea terţilor

Unitatea economică îşi desfăşoară activitatea stabilind numeroase relaţii

economice. În procesul de aprovizionare intră în relaţii cu furnizorii de bunuri

materiale şi servicii faţă de care îşi creează datorii, în procesul de desfacere intră

în relaţii cu clienţii asupra cărora are creanţe, iar în procesul de producţie relaţiile

unităţii sunt concretizate în cele cu proprii angajaţi, cu statul şi cu sistemul bancar

(13).Contabilitatea trebuie să înregistreze toate aceste datorii şi creanţe faţă de

alţii (adică faţă de terţi).

6.4.1. Contabilitatea datoriilor şi creanţelor comerciale

Pentru înregistrarea datoriilor comerciale provenite din cumpărarea de

bunuri materiale şi prestarea de lucrări şi servicii se folosesc conturile 401

„Furnizori” şi 404 „Furnizori de imobilizări”.

Contul 401 „Furnizori” este un cont de pasiv care:

Se creditează cu datoriile comerciale create, pe baza facturilor;

Se debitează cu stingerea datoriilor, pe măsura plăţii lor.

Soldul creditor arată valoarea datoriilor pe care le are unitate la un

moment dat.

Pentru înregistrarea creanţelor din livrări de produse şi mărfuri, executări

de lucrări şi servicii se foloseşte contul 411 „Clienţi”. Acest cont este de activ şi

funcţionează astfel:

Se debitează cu valoarea creanţelor de încasat;

Se creditează cu valoarea achitării creanţelor.

Soldul debitor arată valoarea creanţelor din vânzări, ce reprezintă

valoarea sumelor datorate de clienţi, la un moment dat.

6.4.2. Contabilitatea datoriilor şi creanţelor privind personalul,

asigurarea şi protecţia socială

Unităţile economice întreţin relaţii şi cu proprii angajaţi, pe baza unui

contract semnat între părţi şi în care se menţionează, pe de o parte drepturile şi

obligaţiile unităţii faţă de angajaţi, iar pe de altă parte, drepturile şi obligaţiile

angajaţilor faţă de unitate.

Pe cale legală se stabileşte obligaţia unităţii de a reţine din sumele datorate

personalului anumite cote pentru fondul de pensii suplimentare, fondul de şomaj,

impozitul pe salarii, alte reţineri (popriri, rate scadente pentru cumpărări sau

împrumuturi, chirii etc.).

Pentru aceste relaţii se folosesc conturile:

421 „Personal–remuneraţii datorate”;

431 „Asigurări sociale”;

437 „Ajutorul de şomaj”.

Contul 421 „Personal–remuneraţii datorate” este un cont de pasiv care:

74

Se creditează cu valoarea salariilor şi a altor drepturi cuvenite

personalului;

Se debitează cu valoarea reţinerilor din salarii şi cu valoarea sumelor

achitate.

Soldul creditor arată valoarea sumelor rămase de plată personalului.

6.4.3. Contabilitatea datoriilor şi creanţelor faţă de stat

Unităţile economice prin activitatea desfăşurată implică şi obligaţii faţă de

stat sub formă de impozite şi taxe la buget. Acestea sunt reprezentate de:

impozitul pe profit, taxa pe valoarea adăugată, impozitul pe salarii, accizele,

impozitul pe dividende, impozitul şi taxe pe clădiri, mijloace de transport şi alte

taxe şi impozite, a căror valoare se stabileşte în conformitate cu reglementările în

vigoare.

Pentru acestea contabilitatea foloseşte mi multe conturi şi anume:

441 „Impozitul pe profit”;

442 „Taxa pe valoarea adăugată”;

444 „Impozitul pe venituri de natura salariilor”;

446 „Alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate”.

Contul 441 „Impozitul pe profit” este un cont de pasiv care:

Se creditează cu sumele datorate de unitate către bugetul statului

reprezentând impozitul pe profit;

Se debitează cu sumele virate la bugetul statului reprezentând

impozitul pe profit.

Soldul creditor reprezintă valoarea impozitului pe profit datorat la

bugetul statului la un moment dat.

Contabilitatea terţilor asigură evidenţa datoriilor şi creanţelor unităţii

patrimoniale în relaţiile acesteia cu furnizorii, clienţii, personalul, asigurările

sociale, bugetul statului, asociaţii, acţionarii, diverşi debitori şi creditori şi alte

persoane fizice şi juridice.

Aplicaţie practică

1) Se înregistrează procurarea materialelor consumabile în valoarea de

10.000 RON, TVA 19 %.

%

302 Materiale

consumabile

= 401 Furnizori 119.000 RON

100.000

4426 TVA deductibilă 19.000 RON

75

2) Se înregistrează achitarea unui furnizor dintr-un credit bancar pe termen

lung în valoare de 700.000 RON.

404 Furnizori de

imobilizări =

162 Credite bancare pe

termen lung 700.000 RON

3) Se înregistrează primirea unor materii prime pe bază de aviz de

expediere în valoare de 400 RON.

301 Materii prime = 408 Furnizori facturi

nesosite 400 RON

4) Se achită un avans unui furnizor în valoare de 200 RON.

409 Furnizori debitori = 5121 Conturi la bănci în

lei 200 RON

5) Se livrează cu factură produse finite în valoare de 357.000 RON, TVA

inclus.

411 Clienţi = %

701 Venituri din

vânzarea produselor

finite

300.000 RON

4427 TVA colectată 57.000 RON

6) Se livrează fără mărfuri în valoare de 357.000, TVA inclus.

418 Clienţi facturi de

întocmit

= %

707 Venituri din

vânzarea mărfurilor

300.000 RON

4428 TVA neexigibilă 57.000 RON

Ulterior, la întocmirea facturii:

411 Clienţi = 418 Clienţi facturi de

întocmit 357.000 RON

4428

TVA neexigibilă = 4427 TVA colectată 57.000 RON

7) Se înregistrează încasarea în numerar a sumei de 700 RON, datorată de

un client.

5121 Conturi curente la

bănci = 411 Clienţi 700 RON

76

8) Se înregistrează suma datorată bugetului statului drept impozit pe profit.

691 Cheltuieli cu

impozitul pe profit = 441 Impozitul pe profit 300 RON

9) Se virează la bugetul statului suma de 300 RON, reprezentând impozitul

pe profit.

441 Impozitul pe profit = 5121 Conturi curente la

bănci în lei 300 RON

10) Se evidenţiază impozitul datorat asupra salariilor.

421 Personal – salarii

datorate = 444 Impozitul pe profit 250 RON

11) Se evidenţiază achitarea impozitului.

444 Impozitul pe profit = 5121 Conturi curente la

bănci în lei 250 RON

12) Se înregistrează taxa vamală asupra mărfurilor în valoare de 20 RON.

371 = 446 Alte impozite, taxe

şi vărsăminte asimilate 20 RON

13) Se plăteşte taxa în numerar:

446 Alte impozite, taxe

şi vărsăminte asimilate = 5311 Casa în lei 20 RON

14) Se înregistrează accize datorate, în valoare de 10 RON.

635 Cheltuieli cu alte

impozite, taxe şi

vărsăminte asimilate

= 446 Alte impozite, taxe

şi vărsăminte asimilate 10 RON

6.5. Contabilitatea trezoreriei

Unităţile economice folosesc în activitatea pe care o desfăşoară pe lângă

activele circulante materiale şi activele circulante băneşti. Acestea pot îmbrăca

forma de bani sau pot îndeplini funcţia de bani (13).

Totalitatea operaţiilor financiare referitoare la circulaţia monedei se

numeşte trezorerie.

Operaţiunile de trezorerie au loc cu ajutorul următoarelor mijloace:

disponibilităţi în conturi bancare şi în casă;

titlurile de plasament;

creditele bancare pe termen scurt;

77

alte valori de trezorerie.

6.5.1. Contabilitatea disponibilităţilor în conturi bancare

şi în casă

Aceste disponibilităţi pot fi în lei şi în devize şi sunt reprezentate de:

conturi de depozit (de disponibil);

conturi curente;

carnete de cecuri cu limită de sumă;

acreditive;

disponibilităţi în numerar în casieria unităţii.

Principalele conturi utilizate sunt:

512 „Conturi curente la bănci”

531 „Casa”

541 „Acreditive”

Păstrarea disponibilităţilor băneşti în conturi bancare asigură efectuarea

decontărilor între agenţii economici fără numerar. Decontarea fără numerar constă

în virarea unei sume datorate de client sau debitor către un furnizor sau creditor

utilizând diferite instrumente de decontare (dispoziţie de plată/încasare, carnetele

de cec etc.).

Contul 512 „Conturi curente la bănci” este un cont de activ care:

Se debitează cu încasările;

Se creditează cu plăţile efectuate.

Soldul final debitor arată disponibilităţile existente în cont, la un moment

dat.

Contul are două subconturi:

5121 „Conturi la bănci în lei”;

5124 „Conturi la bănci în valută”.

Unităţile economice efectuează şi operaţiuni în numerar, prin casieria

proprie. În acest scop se foloseşte contul 531 „Casa” care este un cont de activ

care:

Se debitează cu sumele încasate;

Se creditează cu sumele plătite.

Contul are un sold final debitor care arată numerarul existent în casierie, la

un moment dat.

Acest cont se dezvoltă pe două subconturi:

5311 „Casa în lei”;

5314 „Casa în devize”.

78

6.5.2. Contabilitatea creditelor bancare pe termen scurt

Creditele bancare acordate pentru nevoi de producţie temporare au termen de

rambursare sub 1 an şi sunt solicitate pe baza unui contract de creditare. Contul

utilizat este 519 „Credite bancare pe termen scurt” cu funcţie de pasiv care:

Se creditează cu valoarea creditului acordat;

Se debitează cu valoarea rambursată din credit.

Soldul final creditor arată valoarea nerambursată din credit, la un

moment dat.

Aplicaţie practică

Se înregistrează contractarea unui credit pe termen scurt şi primirea sumei

în contul curent.

5121 Conturi la bănci în

lei =

5191 Credite bancare pe

termen scurt 800 RON

6.6. Contabilitatea cheltuielilor

Cheltuielile unei unităţi economice reprezintă valoarea tuturor

consumurilor, plata pentru personal, obligaţii de plătit legale, valoarea deprecierii

elementelor de patrimoniu ş.a. (17).

Cheltuielile pot fi grupate, după conţinutul economic, în:

Cheltuieli de exploatare;

Cheltuieli financiare;

Cheltuieli excepţionale;

Cheltuielile cu amortizările şi provizioanele;

Cheltuieli cu impozitul pe profit.

Contabilitatea cheltuielilor de exploatare se ţine cu ajutorul conturilor:

601 „Cheltuieli cu materii prime”;

602 „Cheltuieli cu materiale consumabile”;

603 „Cheltuieli cu obiectele de inventar”;

605 „Cheltuieli cu energia şi apa”;

606 „Cheltuieli cu animale şi păsări”;

608 „Cheltuieli cu ambalajele”.

în care se înregistrează consumurile de mijloace economice.

79

Conturile în care se înregistrează valoarea lucrărilor şi serviciilor prestate

de terţi sunt:

611 „Cheltuieli cu întreţinerea şi reparaţiile”;

612 „Cheltuieli cu redevenţele, locaţiile de gestiune şi chiriile”;

613 „Cheltuieli cu primele de asigurare”.

Tot cheltuieli de exploatare sunt considerate cheltuielile executate de terţi,

comisioane şi onorarii, cheltuieli de protocol, deplasări, servicii bancare, cheltuieli

cu personalul (salarii, asigurările şi protecţia socială), despăgubiri, amenzi şi

penalităţi şi cheltuieli privind activele cedate.

621 Cheltuieli cu colaboratorii;

625 Cheltuieli cu deplasările;

631 „Cheltuieli cu impozitul pe salarii”;

635 „Cheltuieli cu alte impozite, taxe, vărsăminte”

641 „Cheltuieli cu salariile personalului”;

645 „Cheltuieli privind asigurările şi protecţia socială”.

Contabilitatea cheltuielilor financiare se ţine pentru înregistrarea

pierderilor din creanţe legate de participaţii, pierderile din diferenţe de curs

valutar, dobânzi acordate, etc. şi foloseşte conturile din grupa 66 „Cheltuieli

financiare”.

Contabilitatea cheltuielilor extraordinare se ţine pentru înregistrarea

cheltuielilor cu amortizările şi provizioanele, etc. şi foloseşte conturile din grupa

67 „Cheltuieli excepţionale”, precum şi cu impozitul pe profit şi alte impozite.

Conturile de cheltuieli sunt conturi de activ care:

se debitează cu cheltuielile efectuate, în funcţie de conţinutul lor

economic.

La sfârşitul perioadei de evidenţă (lunar), cheltuielile înregistrate se trec în

contul 121 „Profit şi pierdere”, deci nu prezintă sold şi nu apar în bilanţ.

Aplicaţie practică

Se înregistrează factura privind energia electrică pentru consumul unităţii.

605 Cheltuieli privind

energia şi apa = 401 Furnizori 1.000 RON

Se înregistrează ieşirea din gestiune a animalelor achiziţionate.

606 Cheltuieli cu

animalele = 361 Animale şi păsări

80

6.7. Contabilitatea veniturilor

Veniturile reprezintă o categorie economică formată din valoarea

producţiei livrate, a lucrărilor executate, a serviciilor prestate sau a executării altor

obligaţii.

În stabilirea rezultatelor economico–financiare se iau în considerare şi alte

categorii cum ar fi: venituri din producţia stocată, venituri din producţia

imobilizată, preţul de vânzare a activelor cedate ş.a.

Ca şi în cazul cheltuielilor şi veniturile pot fi grupate după conţinutul

economic în:

venituri din exploatare;

venituri financiare;

venituri excepţionale;

venituri din diminuarea sau anularea provizioanelor.

Contabilitatea veniturilor din exploatare se ţine cu ajutorul conturilor de:

venituri din vânzări de produse, mărfuri, servicii prestate şi alte

activităţi:

701 „Venituri din vânzarea produselor finite”;

702 „Venituri din vânzarea semifabricatelor”;

703 „Venituri din vânzarea produselor reziduale”;

704 „Venituri din lucrări executate şi servicii prestate”.

venituri din producţia stocată:

711 „Venituri din producţia stocată”

venituri din producţia de imobilizări, venituri din subvenţiile de

exploatare şi alte venituri.

Contul 701 „Venituri din vânzarea produselor finite” este un cont de pasiv

care:

se creditează cu valoarea produselor livrate.

Aplicaţie practică

1) Se înregistrează vânzarea produselor finite, fără factură în sumă de

500.000, TVA 19 %.

418 Clienţi facturi de

întocmit = % 595.000 RON

701 Venituri din vânzări 500.000 RON

4428 TVA neexigibilă 95.000 RON

2) Se înregistrează livrarea semifabricatelor, cu factură în sumă de

500.000, TVA 19 %.

81

411 Clienţi = % 595.000 RON

701 Venituri din vânzări

semifabricatelor 500.000 RON

4427 TVA colectată 95.000 RON

3) Se înregistrează facturarea lucrărilor de servicii prestate de terţi în

valoare de 10.000 RON.

411 Clienţi = % 11.900 RON

704 Venituri din lucrări

şi servicii prestate de

terţi

10.000 RON

4427 TVA colectată 1.900 RON

4) Se înregistrează evidenţierea unei chirii datorate de personalul unităţii.

428 Alte creanţe = % 833 RON

706 Venituri din

redevenţe, locaţii de

gestiune, chirii

700 RON

4427 TVA colectată 133 RON

5) Se înregistrează încasarea directă la casierie a sumelor din chirii.

5311 Casa în lei = % 952 RON

706 Venituri din

redevenţe, locaţii de

gestiune, chirii

800 RON

4427 TVA colectată 152 RON

6) Se înregistrează obţinerea din producţie proprie a animalelor şi

păsărilor.

361 Animale şi păsări = 711 Venituri din

variaţia stocurilor 100.000 RON

7) Se înregistrează închiderea la sfârşitul lunii a conturilor de venituri.

% = 121 300 RON

721 Venituri din

producţie de imobilizări

necorporale

100 RON

82

722 Venituri din

producţie de imobilizări

corporale

200 RON

8) Se înregistrează sumele reprezentând debitele din imputaţii.

428 Alte creanţe în

legătură cu personalul = % 238 RON

758 Alte venituri din

exploatare 200 RON

4427 38 RON

9) Se înregistrează dobânda încasată în contul curent în valoare de 25 RON.

5121 Conturi la bănci în

lei =

766 Venituri din

dobânzi 25 RON

INTREBARI

1. Exemplificati un circuit contabil in care sa intervina

conturi de clasa, 1,2.3.4.5.6.7.

83

CAPITOLUL VII

INVENTARIEREA PATRIMONIULUI

7.1. Importanţa şi funcţiile inventarierii

7.2. Clasificarea inventarierilor

7.3. Etapele inventarierii

7.1. Importanţa şi funcţiile inventarierii

Activitatea de producţie zilnică ce se desfăşoară în unităţile agricole,

concretizată în numeroase operaţii economice este înregistrată în contabilitate cu

ajutorul conturilor – acestea arătând existenţa la un moment dat, dar şi

modificările elementelor patrimoniale.

Datorită unor cauze diferite, unele modificări nu pot fi evidenţiate în

momentul apariţiei lor, ceea ce duce la neconcordanţa între existenţa reală a

mijloacelor şi situaţia lor din contabilitate, şi anume: evaporarea şi uscarea unor

produse prin păstrare; creşterea în greutate a animalelor tinere şi a celor puse la

îngrăşat, plusuri şi minusuri care rezultă din manipularea unor mijloace, erori de

măsurare, degradări şi pierderi datorită unor păstrări necorespunzătoare, sustrageri

şi lipsuri, neîntregistrarea sau înregistrarea greşită a documentelor privind

cantitatea şi calitatea mijloacelor economice, etc.

De aceea, este necesar ca la anumite intervale de timp să se facă o

verificare pe teren a existenţei reale a mijloacelor economice prin inventariere

(19).

Inventarierea reprezintă acţiunea de constatare faptică, la o anumită

dată, a existenţei tuturor elementelor care formează patrimoniul unităţii, de

comparare a datelor reale constatate cu cele din evidenţă şi de punere de

acord a acestor date.

Prin inventariere se stabilesc la un moment dat, prin numărare, măsurare,

cântărire şi estimare, atât existenţele de mijloace materiale concrete sau

transformate în drepturi, cât şi obligaţiile faţă de stat şi faţă de alte organizaţii sau

persoane.

Inventarierea este un procedeu important al contabilităţii cu ajutorul căruia

se asigură realitatea datelor din contabilitate, se verifică integritatea proprietăţii

publice şi private, modul de gospodărire şi păstrare a acesteia şi se depistează

lipsurile, sustragerile, risipa, degradările şi cei care se fac vinovaţi de ele.

Cu ajutorul inventarierii se pot stabili stocurile de materiale

supranormative, rezervele existente în unitate şi produsele nevandabile sau greu

vandabile.

Inventarierea este baza de plecare pentru deschiderea contabilităţii în

unităţile nou înfiinţate, furnizând date în vederea întocmirii bilanţului iniţial al

unităţii.

84

7.2. Clasificarea inventarierilor

Inventarierea poate fi clasificată:

a) după perioada la care se execută;

b) după gradul de extindere al acesteia;

a) După perioada la care se execută, inventarierea este periodică şi

anuală.

Inventarierea periodică se efectuează în cursul anului la anumite date fixe

(prevăzute de lege) sau ocazional, impusă de o anumită situaţie specială: predarea

şi primirea unei gestiuni, producerea unor calamităţi naturale (incendii, inundaţii),

sesizarea unor nereguli în gestiune, desfiinţarea sau contopirea unor unităţi

economice. Această inventariere are drept scop asigurarea integrităţii proprietăţii

fiecărei unităţi.

Inventarierea anuală se execută la sfârşitul anului, ca o lucrare

premergătoare întocmirii bilanţului şi a celorlalte lucrări de sinteză cu scopul ca

datele înscrise în aceste situaţii să prezinte realitatea mijloacelor din unitate. Este

o operaţie complexă, care necesită un volum mare de muncă şi se execută potrivit

unor dispoziţii legale.

b) După gradul de extindere, inventarierea poate fi parţială şi

generală.

Inventarierea parţială se efectuează asupra unui grup de mijloace

(materiale, produse, mijloace băneşti) sau asupra bunurilor aflate gestiunea unei

persoane.

Inventarierea generală cuprinde toate elementele patrimoniale şi are drept

scop verificarea realităţii datelor din contabilitate.

Inventarierea anuală este in mod obligatoriu o inventariere generală.

Inventarierile periodice, ocazionale, sunt inventarieri parţiale, dar impuse de

anumite situaţii pot fi şi generale.

7.3. Etapele inventarierii

Inventarierea este o lucrare complexă, iar pentru reuşita ei este necesar să

fie bine organizată şi corect efectuată (11).

Inventarierea se organizează pe baza unui plan care precizează persoanele

responsabile şi cuprinde patru etape de desfăşurare:

a) pregătirea inventarierii;

b) constatarea, descrierea şi evaluarea elementelor inventariate

(inventarierea propriu–zisă);

c) compararea cu datele contabile şi stabilirea diferenţelor de inventar;

d) punerea de acord a datelor contabilităţii cu existentul stabilit la

inventariere.

85

a) Pregătirea inventarierii reprezintă faza de care depinde în cea mai

mare parte reuşita inventarierii.

Conducerea unităţii stabileşte comisiile de inventariere şi numeşte, prin

dispoziţie scrisă, pe membrii acesteia, care pot fi lucrători contabili şi cadre de

specialitate. Din comisii nu pot face parte gestionarii, însă inventarierea se face în

mod obligatoriu în prezenţa lor. Numărul de comisii variază în funcţie de volumul

de mijloace ce urmează a fi inventariate. Contabilul şef al unităţii instruieşte

membrii comisiilor asupra modului de desfăşurare şi a documentelor ce trebuiesc

întocmite şi pune la dispoziţia acestora aparatele de măsurat şi imprimatele

necesare.

In această perioadă gestionarilor le revine sarcina de a ordona, sorta şi

eticheta mijloacelor ce urmează să fie inventariate, iar înainte de începerea

acţiunii de inventariere dau declaraţii scrise că au înregistrat şi au predat la

contabilitatea unităţii toate documentele privind mişcarea bunurilor materiale.

b) Constatarea, descrierea şi evaluarea elementelor inventariate

(inventarierea propriu–zisă) are drept scop stabilirea cu exactitate a tuturor

mijloacelor existente. Diversitatea mare şi particularităţile mijloacelor inventariate

impune folosirea unor modalităţi adecvate de constatare, ca de exemplu:

mijloacele fixe, obiectele de inventar, materialele şi unele produse sunt numărate,

măsurate sau cântărite; produsele cu volum mare (furajele, vinul şi ţuica) sunt

cubate; animalele tinere şi cele puse la îngrăşat sunt numărate şi cântărite;

animalele de producţie şi de muncă sunt doar numărate; mărfurile şi produsele

care se găsesc „pe drum” sunt înregistrate pe baza datelor înscrise în documentele

însoţitoare; creanţele şi obligaţiile se stabilesc pe baza extraselor de cont

confirmate de debitori sau primite de la creditori; disponibilităţile bancare sunt

confirmate de bancă.

Toate mijloacele constatate, exprimate în etalon natural, se înscriu în

listele de inventariere (fig. 6.1.).

Mijloacele care nu au fost văzute şi numărate de către comisie nu pot fi

trecute în listele de inventariere, iar cele care sunt deteriorate sau neutilizabile se

trec în liste separate.

Listele de inventariere trebuiesc întocmite cu atenţie, să nu conţină

ştersături sau modificări şi să fie semnate de membrii comisiei şi de către

gestionar.

Elementele inventariate sunt evaluate în funcţie de cantitatea înscrisă şi de

preţul folosit la înregistrarea lor în contabilitate.

c) Compararea cu datele contabilităţii şi stabilirea diferenţelor de

inventar, se face prin înscrierea în listele de inventariere a soldurilor din

contabilitate pentru fiecare mijloc în parte. Din compararea acestor date pot

rezulta diferenţe care reprezintă plusuri sau minusuri.

Plusurile de inventar provin din înregistrarea eronată în actele contabile,

din folosirea unor aparate de măsurat defecte sau din intenţia de înstrăinare.

Lipsurile de inventar, în funcţie de cauzele care le–au produs se pot grupa

în:

lipsurile neimputabile, care se produc în mod normal şi sunt prevăzute

în actele normative;

86

lipsurile imputabile datorate unei proaste gospodăriri, neglijenţei,

gestionării necorespunzătoare şi sustragerilor de care se fac vinovate

unele persoane.

Comisia de inventariere stabileşte cauzele şi analizează condiţiile în care

au apărut diferenţele de inventar, persoanele responsabile şi face propuneri pentru

imputaţii şi tragere la răspundere a acestora.

Rezultatele inventarierii şi documentele întocmite se predau la

contabilitatea unităţii pentru înregistrarea diferenţelor constatate.

d) Punerea de acord a datelor contabilităţii cu existentul stabilit la

inventariere sau nivelarea diferenţelor de inventar este etapa de înregistrare a

diferenţelor constatate astfel încât datele din contabilitate să fie aduse la nivelul

celor existente în realitate. De menţionat faptul că nu este admisă compensarea

minusurilor cu plusurile decât la mijloacele de acelaşi fel, uşor confundabile şi cu

aceeaşi valoare unitară, în aceeaşi perioadă de gestiune.

Principalele diferenţe se înregistrează astfel:

plusurile de imobilizări corporale– majorează subvenţiile pentru

investiţii:

Instalaţii

tehnice,

Mijloace de

transport

= Subvenţii pentru investiţii

213 = 131

plusurile de materiale consumabile diminuează cheltuielile cu

materialele consumabile:

Materiale

consumabile

= Cheltuieli cu materiale

consumabile

302 = 602

plusurile de obiecte de inventar – diminuează cheltuielile privind

obiectele de inventar:

Materiale

de natura

obiectelor

de inventar

= Cheltuieli privind

materiale de natura

obiectelor de inventar

303 = 603

plusurile de produse – se înregistrează la fel ca la recoltare:

Produse finite = Variaţia stocurilor

345 = 711

plusurile de animale şi păsări din producţie proprie – se

înregistrează la fel ca la obţinere:

Animale şi păsări = Variaţia stocurilor

87

361 = 711

lipsurile neimputabile de materiale consumabile, majorează

cheltuielile cu materiale consumabile:

Cheltuieli cu materiale

consumabile

= Materiale consumabile

602 = 302

lipsurile şi pierderile neimputabile de produse, se scad din gestiune:

Variaţia stocurilor = Produse finite

711 = 345

lipsurile neimputabile de animale şi păsări, majorează cheltuielile cu

animalele şi păsările:

Cheltuieli privind animalele şi

păsările

= Animale şi păsări

606 = 361

lipsurile neimputabile datorate pierderilor din calamităţi,

majorează cheltuielile excepţionale privind operaţiile de gestiune:

Cheltuieli privind calamităţile = Conturile de stocuri şi producţie

671 = 302, 303, 345, 361, 381

lipsurile imputabile de care se fac vinovate anumite persoane se

înregistrează în contul sintetic 461 „Debitori diverşi”, cont analitic

„Apopei Ion” (persoana care se face vinovată) şi se achită de către

acesta.

Înregistrarea în contabilitate a lipsurilor şi pierderilor se face cu aprobarea

scrisă a conducătorului unităţii agricole sau a organului ierarhic superior în funcţie

de complexitatea lor.

La încheierea lucrărilor de inventariere se întocmeşte de către comisie un

proces–verbal care cuprinde concluziile şi propunerile privind îmbunătăţirea

activităţii de gestiune în viitor.

INTREBARI

1. CARE SUNT ETAPELE INVENTARIERII ?

2. Cand se face inventarierea?

88

CAPITOLUL VIII

CALCULAŢIA CONTABILĂ

8.1. Importanţa şi principiile calculaţiei

8.2.Metode de calculaţie a costurilor

8.1. Importanţa şi principiile calculaţiei

Calculaţia ca procedeu al metodei contabilităţii, constă în folosirea

diferitelor feluri, forme, metode şi principii de calcul economic, în vederea

realizării laturii cifrice, cantitative şi valorice, a obiectului contabilităţii.

Necesitatea calculaţiei în contabilitate se concretizează în determinarea,

prin calcul, a multitudinii şi varietăţii indicatorilor economico-financiari prin care

este reprezentat obiectul contabilităţii.

Conţinutul calculaţiei costurilor se concretizează în determinarea, prin

calcul, a multitudinii şi varietăţii indicatorilor economico-financiari cu ajutorul

cărora se măsoară, caracterizează, organizează, controlează şi conduce activitatea

unităţilor patrimoniale (15). Dintre aceşti indicatori pot fi menţionaţi următorii:

valoarea de inventar, expresia valorică a uzurii, valoarea rămasă,

valoarea reziduală, valoarea medie anuală şi valoarea de înlocuire a

mijloacelor fixe, precum şi amortizarea acestora;

preţul de facturare, cheltuielile de transport – aprovizionare şi costul de

achiziţie a materialelor şi obiectelor de inventar;

salariile datorate personalului, impozitul pe fondul total de salarii şi

contribuţiile la asigurările sociale etc;

cheltuielile de producţie, de circulaţie sau de administraţie ale unităţilor

patrimoniale;

veniturile şi rezultatele financiare ale unităţilor economice;

alţi indicatori economico-financiari.

Sfera calculaţiei contabile se extinde în toate etapele şi fazele procesului

de reflectare în contabilitate a patrimoniului economic al unităţii. Cele mai

reprezentative dintre aceste etape şi faze sunt următoarele:

culegerea şi prelucrarea informaţiilor primare, cu ajutorul

documentelor;

evaluarea elementelor patrimoniale, operaţiilor şi proceselor economice

consemnate în documente;

înregistrarea operaţiilor economice în evidenţa cronologică şi

sistematică, cu ajutorul conturilor;

verificarea exactităţii înregistrărilor contabile, prin intermediul

balanţelor de verificare;

89

controlul realităţii datelor informaţionale contabile cu ajutorul

inventarierii;

întocmirea şi centralizarea bilanţului contabil şi a altor lucrări periodice

de sinteză contabilă;

alte lucrări contabile.

După cum se ştie, calculaţia este un procedeu al metodei contabilităţii

comun şi altor discipline economice. Având în vedere această apartenenţă a

calculaţiei la mai multe discipline economice, conjugată şi cu alte criterii,

calculaţia poate fi de mai multe feluri şi se poate prezenta în diferite forme.

Astfel, din punct de vedere al perioadelor de gestiune pentru care se

calculează indicatorii economico-financiari ai activităţii unităţilor patrimoniale,

există calculaţii de program şi calculaţii efective.

Calculaţiile de program sau antecalculaţiile se realizează înaintea

producerii operaţiunilor şi proceselor economice şi au ca scop determinarea

diferiţilor indicatori de program ai activităţii unităţilor patrimoniale.

Calculaţiile efective sau postcalculaţiile se realizează după înfăptuirea

operaţiilor şi proceselor economice şi urmăresc stabilirea indicatorilor efectivi ai

aceleiaşi activităţi a unităţilor patrimoniale.

La rândul lor, calculaţiile efective, după metodologia folosită şi scopul

urmărit, pot avea următoarele forme: calculaţii contabile, calculaţii statistice,

calculaţii de analiză şi control a activităţii economico-financiare din unităţile

patrimoniale.

Atât calculaţiile de program cât şi cele efective mai pot fi diferenţiate şi

după gradul de cuprindere în calcule a elementelor structurale ale indicatorilor

economico-financiari care fac obiectul acestei calculaţii. După acest criteriu se

deosebesc: calculaţii complete, ce iau în considerare toate elementele

indicatorilor ce-i au de stabilit şi calculaţii parţiale, care folosesc numai unele

dintre aceste elemente, determinând indicatorii respectivi numai până la un anumit

nivel, inferior celui final.

Fiecare dintre felurile şi formele calculaţiilor menţionate mai sus, se

bazează pe o metodologie proprie de calcul a indicatorilor economico-financiari

pe care îl determină. În cazul contabilităţii, calculaţia se desfăşoară după cerinţele

metodologice specifice acestei ştiinţe, îndeosebi cele ale folosirii conturilor,

balanţei de verificare şi bilanţului contabil.

Calculaţia contabilă, ca şi celelalte procedee ale metodei contabilităţii, se

realizează după anumite principii, care evidenţiază esenţa acestei calculaţii. Astfel

de principii se referă la: determinarea obiectului calculaţiei, alegerea metodologiei

de calculaţie, corelarea calculaţiei contabile cu celelalte calculaţii economice,

organizarea calculaţiei după cerinţele sistematizării şi generalizării contabile a

informaţiilor economice, asigurarea eficienţei economice a calculaţiei contabile.

Determinarea obiectului calculaţiei constituie punctul de plecare în

realizarea sarcinilor ce revin acesteia şi constă în delimitarea precisă, în timp şi

spaţiu, a conţinutului ei.

Calculaţia contabilă este strâns legată de reflectarea în timp şi spaţiu a

obiectului contabilităţii, intervenind atât în lucrările curente, cât şi în lucrările

periodice ale contabilităţii, precum şi în toate organismele din structura unităţilor

patrimoniale. Ca urmare, momentele activităţii curente şi perioadele de gestiune,

90

structura organizatorică şi tehnologia producţiei unităţilor patrimoniale au un rol

deosebit în realizarea calculaţiei ca procedeu al metodei contabilităţii. De

exemplu, este important de ştiut dacă într-o unitate economică se calculează

consumul de materiale pe o lună sau pe un an, pentru o secţie sau pe întreaga

unitate, pentru un produs sau pentru toate produsele.

Asemănător se pun problemele în legătură cu toţi ceilalţi indicatori

economico-financiari, cuprinşi în obiectul calculaţiei contabile. Pentru fiecare

dintre aceşti indicatori sau pentru fiecare obiect al calculaţiei contabile este

necesar să se stabilească conţinutul, structura şi forma de exprimare, momentul

sau perioada de gestiune la care se referă, natura şi locul unde se înfăptuiesc

procesele economice pentru care se face calculaţie.

Alegerea metodologiei de calculaţie este o problemă foarte complexă,

datorită diversităţii indicatorilor economico-financiari cuprinşi în obiectul

calculaţiei. Ca urmare, este necesară o temeinică cunoaştere a caracteristicilor

acestor indicatori în vederea stabilirii celei mai corespunzătoare metodologii de

calculaţie a lor.

Corelarea calculaţiei contabile cu celelalte calculaţii economice este un

principiu izvorât din faptul că, în totalitatea ei, contabilitatea, inclusiv calculaţia

contabilă, face parte din sistemul informaţional economic şi astfel se integrează

organic cu celelalte componente ale acestui sistem – cu programarea economică,

cu statistica şi cu evidenţa operativă. Aceasta presupune existenţa unui permanent

schimb de date informaţionale între componentele respective, care trebuie să fie

determinate în mod unitar.

Corelarea calculaţiilor contabile este impusă şi de cerinţele muncii de

analiză şi control a îndeplinirii programelor economice, care se bazează pe o

deplină compatibilitate a indicatorilor de program cu indicatorii efectivi.

Organizarea calculaţiei după cerinţele sistematizării şi generalizării

contabile a informaţiilor economice este principiul care relevă caracteristicile

specifice ale calculaţiei contabile, realizate cu ajutorul şi în cadrul conturilor,

balanţei de verificare şi a bilanţului contabil. La baza acestei organizări stau

principiile fundamentale ale contabilităţii – dubla reprezentare a patrimoniului

economic, dubla înregistrare a operaţiunilor economice şi dubla centralizare a

existenţelor, mişcărilor şi transformărilor mijloacelor şi surselor economice. În

aceste condiţii, specificul calculaţiei contabile se manifestă prin metodologia

concretă de calcul a rulajelor totalului sumelor debitoare, totalul sumelor

creditoare şi soldul conturilor, a egalităţilor şi corelaţiilor valorice din balanţele de

verificare, dintre grupele, subgrupele de mijloace şi surse economice şi dintre

activul şi pasivul bilanţului.

Calculaţia contabilă, ca oricare altă activitate, trebuie să se realizeze în

condiţii de eficienţă, în sensul desfăşurării ei cu eforturi minime şi efecte

cantitative şi calitative maxime. Cheltuielile ocazionate de înfăptuirea calculaţiei

economice, în general, şi a celei contabile, în special, trebuie să se limiteze la

strictul necesar, iar rezultatele acestor calculaţii, adică indicatorii economico-

financiari obţinuţi prin calcule economice să fie corect stabiliţi şi prezentaţi

verigilor interesate. În timp optim şi într-o formă accesibilă.

Calculaţia costurilor de producţie îşi propune stabilirea indicatorului

„cost” şi desemnează o anumită succesiune de consemnări şi calcule desfăşurate

după procedee şi tehnici adecvate îmbinate între ele după o logică economico-

91

contabilă prin care cheltuielile de producţie sunt identificate ca fiind costuri ale

purtătorilor de valori (15).

Costul de producţie reprezintă expresia valorică a consumurilor de valori

productive efectuate în scopul obţinerii unui produs, executării unei lucrări,

prestării unui serviciu la un moment dat, consumuri care îmbracă forma

cheltuielilor de producţie.

Cheltuielile de producţie (potrivit legii contabilităţii) sunt variate şi se pot

defini după natura lor în: cheltuieli de exploatare, cheltuieli financiare,

cheltuieli extraordinare, cheltuieli cu amortizările şi provizioanele, cheltuieli

cu impozitul pe profit şi alte impozite.

După natura muncii consumate, cheltuielile de producţie se împart în:

cheltuieli cu munca vie şi cheltuieli cu munca materializată sau materiale, iar

după momentul apariţiei lor, cheltuielile pot fi: cheltuieli curente, cheltuieli

preliminate şi cheltuieli anticipate

Având la bază aceste categorii de cheltuieli şi costurile sunt diferite, ca de

exemplu: costuri reale (efective) şi costuri prestabilite (de antecalculaţie).

Calculaţia costurilor este o lucrare deosebit de importantă şi la baza ei

trebuie respectate anumite principii:

principiul determinării;

principiul separării;

principiul delimitării;

principiul repartizării.

Principiul determinării obiectului de calcul şi al unităţii de măsură

conform căruia cost se calculează pentru fiecare produs (lucrare executată sau

serviciu prestat).

În agricultură acesta poate fi o cultură categorie de animale sau lucrare

agricolă.

În ce priveşte unitatea de măsură se pot folosi – unităţi naturale (kg, tone,

l, hl, bucăţi, capete etc.) şi unităţi convenţionale (han, UN, PD etc.).

Principiul separării cheltuielilor de producţie de cheltuielile accidentale

şi cu caracter special. În calcularea costului de producţie vor fi luate în calcul

cheltuielile productive sau cheltuielile incorporabile (de exemplu: cheltuielile de

exploatare în totalitatea lor), separat de cheltuielile neincluse (ca de exemplu:

cheltuielile finanţate (de la buget, subvenţiile acordate pentru acoperirea diferenţei

de preţ etc.).

Principiul delimitării în timp a cheltuielilor impus de perioada când sunt

efectuate aceste cheltuieli (cheltuieli anticipate, cheltuieli ale perioadei curente şi

cheltuieli preliminate). Acest principiu permite calcularea corectă a costurilor de

producţie şi cunoaşterea dinamicii cheltuielilor de producţie în diferite perioade de

evidenţă.

Principiul repartizării cheltuielilor directe şi a celor indirecte pe obiecte

de calculaţie. Cheltuielile directe sunt repartizate în totalitatea lor, în momentul

producerii pe fiecare produs, lucrare sau serviciu, iar cheltuielile indirecte se

repartizează pe baza unui coeficient de repartizare şi a cotei aferentă, în funcţie de

mărimea cheltuielilor directe pe produs (15).

92

Respectarea acestor principii, duce la calcularea corectă a costurilor de

producţie pentru fiecare produs, lucrare sau serviciu, indiferent de caracteristice şi

specificul fiecăruia în parte.

8.2. Metode de calculaţie a costurilor

În general, costul de producţie (c) se calculează raportând cheltuielile de

producţie (Ch) la producţia obţinută, după relaţia (3):

Q

Chc

Datorită particularităţilor proceselor tehnologice, a complexităţii

produselor obţinute şi a modului de înregistrare în contabilitate a cheltuielilor de

producţie se folosesc mai multe metode de calculaţie a costurilor de producţie:

f) după apariţia în timp, se disting două grupe de metode:

metode clasice;

metode moderne.

g) După sfera cheltuielilor de producţie, se disting două grupe de

metode:

metode de calculaţie a costurilor totale;

metode de calculaţie a costurilor parţiale.

Combinând criteriile de clasificare a acestor metode, prezentăm

următoarele metode de calculaţie a costurilor:

metoda globală şi metoda pe faze ca metode clasice, de calculare

a costurilor totale şi

metoda costului normat şi a costului direct, ca metode moderne.

Metoda globală este o metodă de postcalculaţie în cadrul căreia se

folosesc mai multe procedee:

procedeul diviziunii simple – poate fi utilizat dacă de la o

cultură sau categorie de animale se obţine un singur produs

principal, fără producţie secundară.

Costul se calculează raportând cheltuielile totale de producţie (Ch) la

producţia obţinută (Q):

Q

Chc

Procedeul se poate folosi la calcularea costului de producţie pentru:

struguri, fructe, legume şi carnea de porc.

procedeul valorii rămase (sau repartizării) poate fi utilizat dacă

de la o cultură se obţine pe lângă producţie principală şi

producţie secundară. Costul (c) se calculează astfel: din

cheltuielile totale de producţie (Ch) se scade valoarea producţiei

secundare (s) şi se raportează la producţia principală obţinută

(Q):

93

Q

sChc

Procedeul se foloseşte pentru calculul costului la culturile de cereale.

O variantă a acestui procedeu se aplică în zootehnie, când de la o specie se

obţin mai multe produse principale (3). Dintre acestea unul va fi „produs

principal cu calculaţie” şi pentru acesta se va calcula costul de producţie, iar

celelalte produse vor fi „fără calculaţie”.

Costul (c) se va calcula astfel: din cheltuielile totale de producţie (Ch) se

va scade:

valoarea produselor principale fără calculaţie (v) şi

valoarea producţiei secundare (s)

şi se va raporta la producţia principală („produsul principal cu

calculaţie (Qc)”.

cQ

sChc

Procedeul poate fi folosit la calculul costurilor de la categoria: vaci de

lapte (lapte, viţei, gunoi de grajd) şi oi mame (lână, miei, lapte, gunoi de grajd).

procedeul echivalării care se foloseşte atunci când se obţin mai

multe produse principale, ce se pot echivala între ele.

Costul de producţie (c) se calculează raportând cheltuielile totale de

producţie (Ch) la primul produs principal (Q1), la care se adaugă al doilea produs

principal (Q2), înmulţit cu un coeficient de echivalare (e):

eQQ

Chc

*21

Procedeul se poate folosi la calculul costului de producţie la culturile

furajere (masă verde şi fân).

Metoda pe faze poate fi utilizată atunci când produsul finit se obţine prin

parcurgere în procesul tehnologic a mai multe faze pentru care se contabilizează

cheltuielile efectuate. Costul unitar (c) se calculează însumând cheltuielile de

producţie din fiecare fază (Chf1, Chf2, Chfn), la produsul obţinut (Q):

Q

ChfnChfChfc

...11

Metoda pe faze se poate aplica în agricultură la calculul costului în

pepinierele de pomi şi vie (pomi altoiţi) şi în complexele de îngrăşarea animalelor

şi păsărilor (bovine, ovine, păsări).

Metoda costului normat este o metodă de antecalculaţie. Pentru

calcularea costului se iau în considerare normativele în vigoare privind cheltuielile

directe de producţie (materii prime, materiale consumabile, salarii, contribuţia

privind asigurările şi protecţia socială etc.), iar nivelul cheltuielilor indirecte

(cheltuieli comune, cheltuieli generale şi cheltuieli de desfacere) este cel stabilit în

„bugetul de cheltuieli”.

La sfârşitul anului, costul normat se corectează cu abaterea (în plus sau în

minus) în funcţie de cheltuielile reale efectuate.

94

Metoda costului direct foloseşte pentru calculul costului numai o parte a

cheltuielilor şi anume cheltuielile denumite „variabile”, care influenţează în mod

direct obţinerea produsului respectiv. Cealaltă categorie de cheltuieli, denumită

„cheltuieli fixe” este luată în considerare la stabilirea rezultatului economico-

financiar – „Profit şi pierdere”, diminuând cu valoarea sa, profitul firmei

respective, pentru produsul dat.

Folosirea unei sau alteia din metodele prezentate se face în funcţie de

perioada de calcul, felul produsului, caracteristice tehnologice de obţinere a

acestuia şi contextul în care este utilizat acest indicator economic, numit „cost de

producţie”.

95

CAPITOLUL IX

LUCRĂRI CONTABILE DE ÎNCHIDERE A

EXERCIŢIULUI FINANCIAR

9.1. Lucrările contabile de sinteză

9.2. Analiza datelor din bilanţul contabil

9.1. Lucrări contabile de sinteză

Cunoaşterea situaţiei patrimoniului şi a rezultatelor economico–financiare

obţinute într–o perioadă de timp impune redactarea pe baza datelor înregistrate în

contabilitate a unor lucrări contabile de sinteză.

Pe baza informaţiilor prezentate de aceste situaţii contabile de sinteză se

analizează situaţia existentă şi se elaborează deciziile privind activitatea viitoare.

La sfârşitul fiecărui an, deci la închiderea exerciţiului financiar, ca şi în

alte situaţii (închidere, reorganizarea sau fuziunea unităţii) este necesară

întocmirea bilanţului contabil, care furnizează informaţii reale conducerii unităţii,

eventualilor investitori, băncilor, organelor de control financiar etc.

Elaborarea şi întocmirea bilanţului contabil trebuie să respecte anumite

reguli de întocmire, verificare, aprobare şi publicare pentru toţi agenţii economici,

prevăzute în Legea contabilităţii nr. 82/1991 (20).

Stabilirea situaţiei patrimoniului şi calculul rezultatelor economico–

financiare la sfârşitul fiecărui an impune executarea unor lucrări pregătitoare,

dintre care menţionăm:

– întocmirea primei balanţe de verificare (sintetice şi analitice) care

permite cunoaşterea soldurilor scriptice;

– efectuarea inventarierii generale a patrimoniului pentru cunoaşterea

situaţiei faptice a patrimoniului;

– contabilizarea operaţiunilor de regularizare (de nivelare) a diferenţelor

apărute;

– închiderea conturilor de cheltuieli şi venituri în vederea determinării

rezultatului economic;

– întocmirea balanţelor de verificare finale care să corespundă realităţii;

Efectuarea acestor lucrări pregătitoare permite întocmirea lucrărilor

contabile de sinteză, care conform Legii contabilităţii sunt reprezentate de:

bilanţ;

contul de profit şi pierdere;

anexa la bilanţ;

raport de gestiune.

96

Bilanţul este un document contabil de sinteză care prezintă situaţia

patrimoniului, a bunurilor economice, a drepturilor şi obligaţiilor unei unităţi

economice. Bilanţul contabil dă o imagine fidelă, clară, completă a patrimoniului,

situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute (12). Prezentarea elementelor

patrimoniale (de activ şi de pasiv) se face ţinând cont de destinaţia sau de

provenienţa lor, sub formă de posturi de bilanţ. Înscrierea posturilor de bilanţ se

face grupat.

În activul bilanţului:

– active imobilizate (imobilizări corporale, necorporale şi financiare);

– active circulante (stocuri, creanţe, disponibilităţi şi alte valori);

– conturi de regularizare şi asimilate – activ (cheltuieli înregistrate în

avans, diferenţe de conversie–activ, alte elemente de regularizat de

activ);

– prime de rambursare a obligaţiunilor.

În pasivul bilanţului:

– capitaluri proprii (capital social, capital individual, prime legate de

capital, diferenţe din reevaluare, rezerve, repartizarea profitului,

fondurile proprii, subvenţiile pentru investiţii şi provizioane);

– provizioane pentru riscuri şi cheltuieli;

– datorii (împrumuturi şi datorii asimilate, furnizori, datorii faţă de

personal, datorii faţă de bugetul statului, asigurări sociale, creditori şi

alte datorii);

– conturi de regularizare şi asimilate – pasiv (venituri înregistrate în avans,

diferenţe de conversie – pasiv, alte elemente de regularizat de pasiv).

Bilanţul contabil marchează etapa finală cu care se încheie lucrările

contabile dintr–o perioadă dată şi prezintă punctul de plecare al contabilităţii din

perioadă următoare de gestiune.

Întocmirea bilanţului trebuie să respecte două principii contabile:

1) Principiul noncompensării conform căruia nu este admisă

compensarea elementelor de activ cu cele de pasiv, adică a datoriilor cu

creanţele sau invers;

2) Principiul intangibilităţii bilanţului de deschidere care obligă ca

bilanţul final al unui exerciţiu financiar să fie egal cu bilanţul iniţial (de

deschidere) al exerciţiului financiar următor.

97

Contul de profit şi pierdere este o componentă a bilanţului contabil care înregistrează rezultatele obţinute, relaţie directă între venituri şi cheltueli pe total activitate şi pe feluri de activităţi.

Deci contul de profit şi pierdere cuprinde: cifra de afaceri, veniturile şi

cheltuielile exerciţiului financiar şi rezultatul exerciţiului financiar.

Anexa la bilanţ este o situaţie contabilă care urmăreşte completarea şi explicarea datelor înscrise în bilanţ, prezentând informaţii suplimentare despre posturile de bilanţ şi rezultatul obţinut.

Aceste date se referă la:

situaţia activelor imobilizate;

situaţia stocurilor şi a producţiei în curs;

situaţia cranţelor şi datoriilor;

situaţia provizioanelor;

determinarea rezultatului final;

repartizarea rezultatului exerciţiului.

Raportul de gestiune cuprinde informaţii suplimentare referitoare la activitatea desfăşurată, necuprinse în bilanţul contabil şi contul de profit şi pierdere. Aceste informaţii se referă la: situaţia unităţii economice şi evoluţia ei în perspectivă, elementele deosebite din activitatea unităţii, activitatea de cercetare şi dezvoltare, etc.

Bilanţurile contabile sunt supuse, conform legii, verificării şi certificării de către persoane autorizate. După ce acestea sunt semnate de către conducătorul unităţii, conducătorul compartimentului financiar–contabil, de cel ce a executat verificarea sunt supuse spre aprobare Adunării generale a acţionarilor. Un exemplar se depune la Direcţia generală a finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţean şi se publică în Monitorul Oficial al României. Bilanţul se păstrează în arhiva unităţii timp de 50 de ani.

9.2. Analiza datelor din bilanţ

Bilanţul contabil ca situaţie de sinteză a patrimoniului unei unităţi economice poate fi analizat prin prisma structurii sale şi a evoluţiei în dinamică.

În analiza bilanţului se pot utiliza mai multe metode, în funcţie de scopul analizei şi anume:

metoda de analiză a bilanţului pe verticală;

metoda de analiză a bilanţului pe orizontală;

metoda de analiză a bilanţului mixtă.

Analiza pe verticală a bilanţului se face separat pentru activul şi pasivul bilanţului, determinându–se ponderea pe care o deţine fiecare post de bilanţ în cadrul grupei din care face parte şi ponderea fiecărei grupe în totalul bilanţului.

În acest fel se pun în videnţă, de exemplu:

– stocurile de materii prime şi materiale consumabile;

– valoarea creanţelor;

– mărimea disponibilităţilor băneşti din bancă;

98

– capitalul social;

– valoarea creditelor bancare, etc.

Analiza pe orizontală a bilanţului se face pentru fiecare post de activ şi de pasiv în parte şi pentru activ şi pasiv în totalitatea lui. În acest scop se determină evoluţia în intervalul unui exerciţiu financiar marcat de începutul şi sfârşitul acestuia. Se pun în evidenţă creşteri sau reduceri de elemente patrimoniale, cu influenţă directă asupra situaţiei unităţii economice.

Analiza completă a patrimoniului se face prin metoda mixtă de analiză a bilanţului care pune în evidenţă atât structura cât şi dinamica elementelor sale.

Referat

Pe baza inregistrarilor contabile sa se alcatuiasca balanta de verificare si bilantul contabil al unei societati cu profil zootehnic.

Pe baza bilantului si a contului de profit si pierdere sa se evidentieze activitatea societatii.

99

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Dorina Budugan – Bazele contabilităţii, Editura „Sedcom Libris“ Iaşi,

2002.

2. Valentina Capotă şi colab. – Contabilitate, Editura „Niculescu“,

Bucureşti, 2002.

3. Doina Cojoc – Elemente de contabilitate agricolă, Editura „Ion Ionescu

de la Brad“, Iaşi, 1999.

4. Doina Cojoc, V. Conţiu - Contabilitate agricolă. Culegere de exerciţii

contabile. Editura „Ion Ionescu de la Brad“, Iaşi, 1999.

5. Doina Cojoc, Gabriela Ignat – Contabilitate, caiet de lucrări practice.

Editura „Ion Ionescu de la Brad“, Iaşi, 2003.

6. Dumitrana M., Negruţiu M. – Iniţiere în contabilitate. Ed. Maxim,

Bucureşti, 1996.

7. Dumitrean E. – Contabilitate gestiunii patrimoniului. Editura „Gh.

Asachi“, Iaşi, 1994.

8. Feleagă N. - Sisteme contabile comparate, Editura Economică, Bucureşti,

1999.

9. Georgescu N. – Analiza bilanţului contabil, Editura Economică,

Bucureşti, 1999.

10. Oprea D. – Premisele şi consecinţele informatizării contabilităţii. Editura

Grahix, Iaşi, 1994.

11. Oprean I. şi colectiv – Bazele contabilităţii agenţilor economici din

România. Ed. Intelcredo, Deva, 1998.

12. Pătruţ V. – Contabilitate financiară a întreprinderii. Editura Fundaţiei

„Chemarea“ Iaşi, 1994.

13. Pântea I.P. şi colectiv – Bazele Contabilităţii Agenţilor Economici din

România. Editura Intelcredo, Deva, 1995.

14. Pântea I.P. şi colectiv – Contabilitatea financiară a agenţilor economici

din România. Editura Intelcredo, Deva, 1999.

15. Petriş R. – Bazele contabilităţii. Editura Gorun, Iaşi, 2002.

16. Possler I. – Contabilitatea întreprinderilor. Editura „Andrei Şaguna“, Constanţa,

2003.

17. Rusu C. – Analiza şi reglarea firmei prin costuri. Editura „Gh. Asachi“,

Iaşi, 1995.

18. Scorţescu Gh. şi colab. – Contabilitate financiară, Editura Univ. „Al. I.

Cuza“, Iaşi, 2004.

19. Scorţescu Gh. – Contabilitatea cheltuielilor de producţie. Editura

Fundaţiei Academice „Gh. Zane“, Iaşi, 1994.

100

20. * * * – Legea contabilităţii nr. 82/1991. Monitorul Oficial nr. 65/27.XII.1991,

republicată în Monitorul Oficial nr. 629/26.08.2002

21. * * * – Revista „Finanţe-Credit-Contabilitate“, colecţia 1991-2000.

22. * * * – Revista „Tribuna economică“, colecţia 1991-2004.

23. * * * - Contabilitate – Acte normative. Editura „Sedcom Libris” Iaşi,

2002.