110
1 DREPT CONSTITUŢIONAL CURS l. Consideraţii introductive. 2. Instituţiile politice. 3. Noţiunea de constituţie. Conţinutul normativ al constituţiei. 4. Controlul constituţionalităţii legilor. 5. Cetăţenia română. Noţiune, natură juridică, reglementare, dobândire şi pierdere. Legea cetăţeniei române. 6. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. 7. Drepturile exclusiv politice. 8. Organizarea statală a puterii. 9. Partidele politice. Noţiune, funcţii, categorii, exigenţe juridice. Legea partidelor politice. 10. Sistemul electoral. 11. Parlamentul. Funcţiile Parlamentului; actele Parlamentului; controlul parlamentar. 12. Instituţia Avocatul Poporului (OMBUDSMAN – ul). 13. Puterea executivă. 14. Autoritatea judecătorească.

Curs Drept Constitutional-anul II

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: Curs Drept Constitutional-anul II

1

DREPT CONSTITUŢIONAL

CURS

l. Consideraţii introductive.

2. Instituţiile politice.

3. Noţiunea de constituţie. Conţinutul normativ al constituţiei.

4. Controlul constituţionalităţii legilor.

5. Cetăţenia română. Noţiune, natură juridică, reglementare, dobândire şi

pierdere. Legea cetăţeniei române.

6. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.

7. Drepturile exclusiv politice.

8. Organizarea statală a puterii.

9. Partidele politice. Noţiune, funcţii, categorii, exigenţe juridice. Legea

partidelor politice.

10. Sistemul electoral.

11. Parlamentul. Funcţiile Parlamentului; actele Parlamentului; controlul

parlamentar.

12. Instituţia Avocatul Poporului (OMBUDSMAN – ul).

13. Puterea executivă.

14. Autoritatea judecătorească.

Page 2: Curs Drept Constitutional-anul II

2

DREPT CONSTITUŢIONAL

TEMATICĂ SEMINAR

1. Dreptul – unitate şi diversitate a ramurilor, instituţiilor şi normelor sale.

2. Constituţia României – prezentare generală. Aspecte specifice în raport cu

alte constituţii.

3. Controlul constituţionalităţii legilor. Prezentare comparativă a modelului

european şi a modelului american.

4. Cetăţenia în Uniunea Europeană.

5. Dubla cetăţenie în dreptul românesc.

6. Garantarea şi protecţia constituţională a drepturilor fundamentale ale omului

în România.

7. Asemănări şi deosebiri între asociaţii, fundaţii şi partide politice.

Page 3: Curs Drept Constitutional-anul II

3

CURSUL 1

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

Dreptul poate fi definit ca ansamblul regulilor de conduită instituite sau

sancţionate de către o autoritate publică recunoscută de comunitate, de obicei statul,

care exprimă voinţa şi interesele comune, generale, reguli a căror aplicare este

realizată de bunăvoie şi, în ultimă instanţă, prin forţa de constrângere a acestei

autorităţi, de obicei a statului.

Dreptul pozitiv, în înţelesul de ansamblu al normelor juridice în vigoare ca

sistem etatic de drept, este variabil spaţio- temporal, stând sub anumite condiţii de

configurare; prin urmare, fiecare drept pozitiv are ca finalitate justiţia, ceea ce dă

unitate sistemului dreptului. Fireşte, fiecare convieţuire comunitară concretă este

relevantă printr-o mentalitate, un anumit fel de a vedea şi înţelege lumea, un mod

propriu de a recepta conduitele, faptele şi relaţiile sociale, la care dreptul ei pozitiv

trebuie să răspundă. Este greu de crezut că destinatarii normelor juridice s-ar

conforma conţinutului acestora fără să se preocupe de ceea ce le justifică să fie, fără

să considere că merită respectat.

Este important să sesizăm deosebirea între sistemul dreptului şi sistemul de

drept. Sistemul dreptului este subsistemul sistemului social alcătuit din ansamblul

normelor juridice, sistematizate în instituţii şi ramuri, care reglementează conduita

persoanelor, a căror respectare poate fi asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a

autorităţii publice reglementatoare, recunoscută de societate. Sub această definire

sistemul dreptului ar coincide cu definirea dreptului obiectiv în dinamica sa. Prin

urmare, normele juridice dintr-un stat se integrează într-un sistem unitar, cu toată

diversitatea lor care izvorăşte atât din marea varietate de relaţii sociale ce constituie

obiectul reglementării cât şi din necesitatea unor forme diferenţiate de realizare a

voinţei legiuitorului. Normele juridice se află în relaţii de interdependenţă ce le

conferă coeziunea necesară şi funcţionalitate.

Page 4: Curs Drept Constitutional-anul II

4

Sistemul de drept este ansamblul normelor juridice în vigoare într-un stat, a

cărui dinamică este legată de dinamica statului şi a cărui structură nu este în mod

necesar aceeaşi cu a sistemului dreptului.

Sistemul de drept este legat de existenţa autorităţii publice, pe când sistemul

dreptului este legat de existenţa normativă a societăţii. Definind statul ca autoritate

publică recunoscută, legiuitoare şi organizatoare a dreptului, sistemul de drept revine

a fi, în primul rând, un sistem de legislaţie; în acesta principalele ramuri ale

sistemului dreptului sunt sistematizate în coduri – civil, penal, administrativ,

comercial etc. – ca acte normative organizatoare a normelor juridice, după obiectul

lor (generale – aplicabile întregii ramuri; speciale – aplicabile unei secvenţe din

ramură, cum ar fi de exemplu normele referitoare la persoană, normele aplicabile la

contracte); în sistemul de drept mai întâlnim acte normative exterioare codurilor, dar

cu care se corelează şi se completează.

Sistemul dreptului are următoarele trăsături principale:

- dreptul este o totalitate de norme juridice; ca elemente de bază ale sistemului

dreptului, normele juridice se comportă ca “părţi” în raport cu “întregul”, dar şi ca

“subsisteme” în raport cu propria lor structură. Se constată o conexiune între

norme, ce încheagă diversitatea în armonie;

- sistemul dreptului este un sistem deschis, dinamic, aflându-se într-un proces de

permanentă devenire;

- structura sistemului dreptului apare ca o totalitate complexă şi unitară de

interacţiuni între ramurile de drept, dar şi între acestea şi întreg;

- ramurile dreptului nu reprezintă simple configuraţii în sistem, prin a căror

însumare se obţine sistemul. Acesta, ca totalitate, este un fenomen complex,

ireductibil la părţile componente;

- în interiorul sistemului dreptului există o ordine ierarhică a subsistemelor sale,

adică a ramurilor de drept, dreptul constituţional fiind o ramură structurantă faţă

de toate celelalte, pentru că sursa hotărâtoare a normelor acestei ramuri de drept

Page 5: Curs Drept Constitutional-anul II

5

este chiar legea fundamentală (Constituţia) care se regăseşte în vârful piramidei

actelor normative;

- sistemul dreptului are funcţii caracteristice care îi dezvăluie esenţa, dreptul

nefiind numai un receptacul al mutaţiilor social- economice şi politice din

societate, ci şi un factor de impulsionare a lor;

- sistemul dreptului este un sistem organizabil, care este reglat din afara sa, prin

activitatea normativă desfăşurată de către organele statului.

Componentele de sistem ale dreptului sunt:

- normele juridice

- instituţiile juridice

- ramurile de drept

Normele juridice reprezintă elementul constitutiv fundamental al dreptului, ce pot

fi definite ca reguli de conduită, instituite de puterea publică sau recunoscute de

aceasta, a căror respectare este asigurată la nevoie prin forţa coercitivă a statului.

Scopul normelor juridice este asigurarea convieţuirii sociale, orientând

comportarea oamenilor în direcţia promovării şi consolidării relaţiilor sociale potrivit

idealurilor şi valorilor ce guvernează societatea respectivă.

Prin legăturile sau conexiunile directe şi indirecte între ele, prin funcţiile lor

corelate şi interdependente, normele juridice îşi dezvăluie natura sau caracterul lor

sistematic, existând numai ca părţi ale unui întreg cu proprietăţi specific sistematice.

Instituţiile juridice desemnează totalitatea normelor juridice care reglementează

anumite categorii (grupe unitare) de relaţii sociale, generând astfel categorii aparte

de raporturi juridice. De exemplu, normele juridice care reglementează căsătoria

formează instituţia căsătoriei, cele care reglementează proprietatea – instituţia

dreptului de proprietate etc.

Ramurile de drept reprezintă ansamblul distinct de norme juridice şi instituţii

juridice legate organic între ele, care reglementează relaţii sociale ce au acelaşi

specific (obiect), folosind aceeaşi metodă sau complex de metode, bazându-se pe

anumite principii comune.

Page 6: Curs Drept Constitutional-anul II

6

Distincţia între ramurile de drept se face ţinând seama de două criterii: criteriul

obiectiv- obiectul reglementării juridice (specificul relaţiilor sociale), considerat ca

un criteriu fundamental; criteriul subiectiv – metoda de reglementare care reprezintă

ansamblul de tehnici, operaţii, procedee prin care se dirijează conduita umană pe o

cale socialmente utilă. Metoda reflectă voinţa legiuitorului, respectiv interesul forţei

politice care conduce societatea. De exemplu, metoda autoritară (în dreptul

constituţional), metoda subordonării (în dreptul administrativ, dreptul financiar,

dreptul penal, dreptul procesual penal), metoda egalităţii părţilor (în dreptul civil,

dreptul comercial).

Dreptul ca şi concept are două accepţiuni: drept obiectiv şi drept subiectiv.

1. Dreptul obiectiv desemnează totalitatea normelor juridice. Acesta cunoaşte o

tradiţională diviziune în: drept public şi drept privat.

- Dreptul public cuprinde normele juridice care vizează statul, colectivităţile

publice şi raporturile lor cu persoanele particulare, atunci când aceste raporturi

privesc prerogativele subiectelor de drept public. Dreptul public este dominat de

interesul general şi de aceea în raporturile juridice de drept public prevalează

voinţa statului, a colectivităţilor publice. În dreptul public, dar şi în cel privat,

dreptul constituţional domină.

- Dreptul privat cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor particulare –

fizice sau juridice- şi raporturilor dintre ele. În dreptul privat, dreptul civil are

preeminenţă şi constituie dreptul comun faţă de dreptul comercial sau faţă de

orice ramură de drept privat.

În sistemul dreptului contemporan distingem ca ramuri de drept, ramurile

corespunzătoare diviziunii în drept public şi drept privat. În dreptul public se includ:

dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul internaţional

public. În dreptul privat se includ: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul

internaţional privat etc. S-a conturat, de asemenea, existenţa unui drept mixt (dreptul

muncii, dreptul familiei, legislaţia socială, legislaţia rurală etc.).

Page 7: Curs Drept Constitutional-anul II

7

Referindu-ne la dreptul constituţional, trebuie să menţionăm că acesta cuprinde

bazele juridice, pe care se întemeiază toate ramurile dreptului, având un rol

preeminent în cadrul sistemului dreptului. Orice ramură de drept îşi găseşte

fundamentul juridic în normele din Constituţie. De aici rezultă regula conformităţii

normelor din celelalte ramuri ale dreptului cu reglementările de mare generalitate

cuprinse în Constituţie şi consecinţa unor modificări corespunzătoare ale normelor

din celelalte ramuri de drept care conţin reglementări ale aceloraşi relaţii sociale, în

urma modificărilor intervenite în dreptul constituţional.

Distincţia dintre dreptul public şi dreptul privat nu trebuie absolutizată. Din

raţiuni teoretice şi practice se produc imixtiuni ale dreptului în viaţa publică (sectorul

industrial, comercial) şi invers (anumite situaţii de publicizare). Câteodată se face o

separaţie rigidă, considerându-se că din moment ce dreptul privat cuprinde reguli

aplicabile subiectelor egale între ele, acestea nu se pot aplica şi în raporturi de drept

public. Această idee este exagerată, deoarece atât dreptul public, cât şi dreptul privat

sunt părţi ale sistemului dreptului ce au trăsături particulare, dar şi trăsături comune.

2. Dreptul subiectiv are două înţelesuri. Lato sensu, desemnează totalitatea

drepturilor subiective care decurg din dreptul obiectiv în vigoare în care sunt

consacrate generic. În sens strict, dreptul subiectiv este prerogativa (avantajul,

privilegiul acordat de lege) unui subiect de drept concret de a avea o conduită sau de

a pretinde o conduită celorlalte subiecte de drept, în scopul valorificării sau apărării

unui interes protejat prin dreptul obiectiv în vigoare, în cazul în care intră într-un

raport juridic determinat.

Page 8: Curs Drept Constitutional-anul II

8

CURSUL 2

INSTITUŢIILE POLITICE

Expresia “instituţii” cunoaşte multe accepţiuni şi sensuri, dintre care vom reţine

cele care ne interesează aici.

În sens restrâns, în drept, prin “instituţie” se înţelege un grup de norme juridice,

unite pe criteriul unui obiect comun de reglementare, obiect care îi asigură coeziunea

şi permanenţa. Astfel, instituţia, denumită şi juridică, este o parte a unei ramuri de

drept şi vorbim, de exemplu, de instituţia căsătoriei, instituţia proprietăţii etc.

Pentru disciplina noastră prezintă interes instituţiile relative la putere. Astfel

determinate, instituţiile politice cuprind organele însărcinate să realizeze puterea

politică şi normele privitoare la această realizare, cum ar fi de exemplu: Preşedintele

României, primul- ministru, Parlamentul etc.

Instituţiile politice sunt avute în vedere într-un sens foarte larg, sens ce cuprinde

nu numai formele organizatorice şi normele, dar chiar şi viaţa acestora şi aplicarea

normelor.

Altfel spus, dacă expresia “instituţii politice” are la început un conţinut juridic,

care rămâne esenţial, ei i se adaugă un conţinut politic, care apropie sensibil

semnificaţia sa de cea de “regimuri politice” (cf. M. Duverger, P. Pactet). Iar regimul

politic este, într-un stat anumit, rezultanta jocului forţelor politice, în principal al

partidelor, într-un anumit cadru instituţional şi juridic, ţinând seama de determinările

istorice, ideologice, economice, după cum precizează Pierre Pactet.

Având în vedere aceste considerente, este important să studiem alături de

instituţiile oficiale, stabilite prin Constituţie şi instituţiile de fapt, precum partidele

politice şi grupurile de presiune, dacă nu în complexitatea lor, măcar în măsura în

care privesc exerciţiul puterii politice. Ca forme organizatorice prin care cetăţenii

participă la guvernare, partidele politice pot fi subiecte ale raporturilor de drept

constituţional. De altfel, Constituţia şi unele legi (mai ales Legea partidelor politice)

Page 9: Curs Drept Constitutional-anul II

9

stabilesc expres posibilitatea acestora de a fi participante la raporturile ce privesc

instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii. Astfel, partidele şi formaţiunile politice

au dreptul de a propune candidaţi în alegeri.

Aşa cum susţine Maurice Duverger, studiul instituţiilor politice permite plasarea

dreptului în contextul sociologic şi determinarea adevăratei sale semnificaţii. Trebuie

să remarcăm, de asemenea, că această asociere exprimă evident legătura strânsă

dintre politic şi dreptul constituţional, ştiut fiind că deseori dreptul constituţional este

definit ca acea parte a dreptului care reglementează instituţiile politice ale statului.

Observăm că dacă toate normele dreptului (normele juridice) reglementează

relaţiile sociale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a

puterii, normele dreptului constituţional reglementează relaţiile fundamentale ce apar

în acest proces. Puterea, determinată în conţinutul şi organizarea sa de anumiţi

factori, este instaurată, iar cei care o deţin încearcă să o menţină şi să o exercite în

interesul lor. Se impun deci anumite reguli a căror menire este: a) de a consolida

factorii (economici şi sociali) care determină conţinutul puterii – factorii care solicită

existenţa în stat a unor reguli ce stabilesc drepturi şi obligaţii în sarcina subiectelor de

drept care să asigure atingerea scopurilor societăţii; b) de a reglementa exerciţiul

acestei puteri în aşa fel încât ea să poată realiza în cele mai bune condiţii voinţa

guvernanţilor ca voinţă de stat.

Potrivit concepţiei lui Nicolae Popa dreptul este ansamblul regulilor asigurate şi

garantate de către stat, care are ca scop organizarea şi disciplinarea

comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un climat specific

manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi

justiţiei sociale. Din această perspectivă, N. Popa consideră că statul este principala

instituţie politică, iar norma juridică este o regulă generală şi obligatorie de conduită

al cărei scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la

îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie prin constrângere. În această manieră

putem delimita principala sferă a politicii care o constituie participarea la guvernare,

Page 10: Curs Drept Constitutional-anul II

10

determinarea formelor, funcţiilor şi conţinutului acesteia. Politica include ansamblul

aspectelor ce interesează statul, modalitatea de a-l conduce.

Interesat de reţinut este faptul că politica este determinată în conţinutul său de

stare socială a unei ţări. Apoi, exigenţele politicii se reflectă puternic în stat şi drept,

le imprimă acestora trăsături şi funcţii. Statul şi dreptul sunt greu de explicat, cât

priveşte conţinutul şi forma lor, în afara politicii. Dreptul şi statul aceleiaşi societăţi,

în aceeaşi unitate de timp sunt simetrice ca surse şi trăsături. Este aproape imposibil

ca în acelaşi timp şi loc, în aceeaşi societate, să existe un stat democratic şi un drept

nedemocratic sau un stat autoritar (dictatură) şi un drept democratic. Dreptul şi statul

evoluează împreună, se sprijină reciproc, se corelează obiectiv, se condiţionează

reciproc.

Statul creează dreptul şi, paradoxal, dreptul delimitează configuraţia şi acţiunile

statului. Creând dreptul, statul impune reguli de conduită, norme obligatorii pentru

toţi. Prin drept statul îşi exprimă puterea de comandă, formulând exigenţe

economice, sociale, politice. Creând dreptul, statul îşi asigură în acelaşi timp

eficienţa şi viabilitatea. El devine “paznicul” normelor juridice, intervenind, nu

rareori prin forţă (violenţă), pentru a chema la ordine indivizi care ignoră sau încalcă

prescripţiile normelor.

Termenul “stat” are două accepţiuni. Într-o primă accepţiune, statul reuneşte trei

elemente, şi anume: teritoriul, populaţia (naţiunea) şi suveranitatea (în sensul puterii

organizate statal). În această accepţiune statul este sinonim cu ţara, el incluzând

civilizaţia, resursele, oamenii, teritoriul, frontierele, autorităţile etc. Într-o a doua

accepţiune (accepţiunea restrânsă), prin stat se înţelege forma organizată a puterii

poporului, mai exact mecanismul sau aparatul statal. Aceasta este o accepţiune strict

juridică.

Potrivit lui Hans Kelsen, statul poate fi caracterizat ca: a) ordine de conduită a

oamenilor; b) putere de comandă; c) voinţă, distinctă de voinţa indivizilor, fiind mai

mult decât suma voinţelor individuale, ea situându-se deasupra lor.

Page 11: Curs Drept Constitutional-anul II

11

Statul este produsul istoriei societăţii umane. El a devenit formula juridică de

organizare şi de existenţă a unei societăţi, popor sau naţiune; a apărut pe o anumită

treaptă a evoluţiei societăţii umane din raţiuni multiple, între care cea menţionată de

Leon Duguit şi anume divizarea societăţii în guvernanţi şi guvernaţi are importanţa

sa. Structurile şi funcţiile statului au evoluat, dar în esenţă statul a rămas acelaşi, o

putere de comandă, sau, în societăţile pluraliste şi democratice, un instrument de

organizare şi conducere a societăţii.

Strict juridic (sau în sens restrâns) statul este un ansamblu sistematic de organe de

stat (autorităţi)- el cuprinzând organe legislative (Parlament), executive (guvernul,

preşedenţia), organe judecătoreşti. În aceste organe de stat (autorităţile publice)

lucrează demnitari, funcţionari publici şi agenţi publici. Prin acestea statul se impune,

reglementările fiind acceptate de bunăvoie sau prin constrângere. Democratic sau nu,

statul se impune, având în vedere că el implică organizare şi ordine. Statul are o serie

de funcţii ce sunt de regulă examinate sub mai multe ipostaze. Astfel pot fi

identificate: funcţia legislativă, funcţia executivă, funcţia jurisdicţională; funcţii

interne şi funcţii externe; funcţii economice, funcţii culturale, funcţii sociale, funcţii

represive etc.

Trebuie să precizăm faptul că statul este şi persoană juridică, în raporturile în care

participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii (raporturile

de drept civil, succesor al moştenirilor vacante, primire de donaţii şi legate ce-i sunt

adresate).

Page 12: Curs Drept Constitutional-anul II

12

CURSUL 3

NOŢIUNEA DE CONSTITUŢIE. CONŢINUTUL NORMATIV AL

CONSTITUŢIEI

În istoria lumii, începând cu secolul al XVIII-lea s-a impus - alături de mari

instituţii create în scopul de a exprima prefacerile structurale politice, economice sau

juridice - constituţia, ca lege fundamentală a oricărui stat. Ea stă la baza statului,

pe care şcoala dreptului natural îl denumeşte “societatea civilă”. Adoptarea

constituţiei a devenit astfel un eveniment de maximă importanţă pentru societatea

umană, ea marcând victorii şi împliniri de aspiraţii sociale şi morale. Aceasta

deoarece constituţia a fost şi este considerată, într-o viziune mai largă ce excede

juridicului, nu numai o lege fundamentală, ci de fapt o realitate politică şi statală ce

se identifică cu chiar societatea. De altfel, pretutindeni astăzi adoptarea

constituţiei este un mare eveniment politic, social şi juridic din viaţa unui stat. Iar

aceasta, pentru că în constituţie sunt consacrate principiile fundamentale ale întregii

vieţi economice, politice, sociale şi juridice, în conformitate cu valorile fundamentale

pe care statul le promovează şi apără. Poporul, spunea Hegel, trebuie să aibă faţă de

constituţia lui sentimentul dreptului său şi al stării sale de fapt, altfel ea poate exista,

e drept, în chip exterior, dar nu are nici o semnificaţie şi nici o valoare, subliniind că

“fiecare popor îşi are constituţia care i se potriveşte şi care i se cuvine”. Valoarea,

conţinutul şi semnificaţiile constituţiei au fost clar exprimate în actele constituţionale

şi constituţiile care au deschis drumul procesului constituţional. Astfel, Declaraţia

franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din anul 1789 stabilea că “Orice

societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor

stabilită, nu are constituţie”, iar prima constituţie scrisă din lume, Constituţia

americană din anul 1787 arată în preambulul său că “noi, poporul american, în

vederea formării unei uniuni perfecte, stabilirii justiţiei, asigurării liniştii interioare,

asigurării apărării comune, dezvoltării bunăstării generale şi asigurării binefacerilor

Page 13: Curs Drept Constitutional-anul II

13

libertăţii pentru noi şi urmaşii noştri, poruncim şi stabilim prezenta constituţie…”

Aşa cum o spun juriştii americani, în constituţia americană şi-a găsit punctul

culminant spiritul constituţional american.

Faţă de importanţa şi semnificaţiile constituţiei, de practica în acest domeniu,

constituţia este şi trebuie să fie aşezământul politic şi juridic fundamental care,

reflectând şi consolidând cuceririle oamenilor şi proiectând direcţiile definitorii ale

evoluţiei viitoare a societăţii, statorniceşte cucerirea puterii de stat, noile structuri

social-economice şi politice precum şi drepturile fundamentale ale cetăţenilor (Ion

sDeleanu).

Astfel văzute lucrurile, în ideea stabilirii conceptului de constituţie se impun

două precizări prealabile: mai întâi că între constituţie şi lege nu se pune semnul

egalităţii, deşi este simplu de observat că, sub aspect juridic, constituţia este şi ea o

lege, adică un act normativ; apoi precizarea în sensul căreia constituţia este o

categorie istorică, ea apărând pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, anume

într-o perioadă în care organizarea statală feudală nu a mai corespuns şi a trebuit să

fie înlocuită de o altă organizare. Noţiunea de constituţie apare cu mult mai târziu

decât cea de lege. Constituţia exprimă evoluţia sistemului legislativ, ea este creaţia

unei epoci în care s-a impus ca însăşi legea să fie subordonată unor principii

fundamentale. Constituţia a fost creată pentru a exprima o nouă ideologie politică şi

juridică, ideologie determinată desigur de transformările economice şi sociale ce s-au

conturat puternic începând îndeosebi cu secolul al XVIII-lea.

Dacă termenul constituţie este foarte vechi, el fiind adeseori folosit în

accepţiunea de lege, accepţiunea sa actuală s-a conturat mai târziu. Etimologic,

cuvântul constituţie provine de la latinescul constitutio care însemna “aşezarea cu

temei”, “starea unui lucru”. În dreptul imperial termenul “constituţie” este sinonim

cu cel de lege. În această accepţiune legile date de împărat erau denumite constituţii

imperiale. Termenul constituţie continuă a avea accepţiunea de lege până în secolul

al XVIII-lea, când i se dă un nou sens, acela de lege fundamentală. Această

accepţiune este astăzi admisă în toate statele. Mai mult chiar, unele acte normative de

Page 14: Curs Drept Constitutional-anul II

14

organizare (statute) ale unor organisme internaţionale se numesc tot constituţii

(F.A.O., U.N.E.S.C.O., O.M.S.), aceasta marcând importanţa deosebită ce se vrea a

se acorda acestora. Constituţia a cunoscut şi cunoaşte nu numai o dinamică a sa

proprie, ci şi influenţele puternice ale intereselor economice şi sociale ale celor care,

sub diferite denumiri (guvernanţi, cercuri conducătoare, clase politice, clase

dominante), instituie reguli constituţionale. Iată de ce permanent se pot aduce

adăugiri conceptului de constituţie, adaosuri care alături de elementele tradiţionale,

consacrate, vin să pună în evidenţă realităţi şi perspective, ideologii şi tendinţe.

Sintetizând preocupările legate de definirea constituţiei se impun câteva

observaţii:

a) Constituţia a fost concepută iniţial ca ansamblul normelor juridice care au ca

scop limitarea puterilor guvernanţilor şi garantarea drepturilor fundamentale

ale omului şi cetăţeanului.

b) Această concepţie a fost completată în sensul că normele constituţionale

trebuie să fie cuprinse într-o lege sistematică şi să se bucure de o eficienţă

juridică superioară tuturor celorlalte legi.

c) Sfârşitul secolului al XX-lea aduce o renunţare la concepţia iniţială despre

constituţie. S-a considerat astfel că limitarea puterii guvernanţilor şi

garantarea drepturilor fundamentale nu mai sunt elementele indispensabile

ale oricărei constituţii ci, într-un sens material se desemnează prin această

noţiune orice lege care reglementează organizarea politică a statului.

d) Astăzi asistăm la o revigorare a conceptului de Constituţie şi la o îmbinare a

sensului formal şi a celui material.

Analiza unora din definiţiile formulate în literatura juridică prezintă, desigur,

interes. În concepţia lui A. Hauriou, într-un sens foarte general prin constituţie se

înţelege ansamblul regulilor care vizează organizarea şi funcţionarea statului. În acest

sens, orice stat, prin faptul că există, are o constituţie, un număr de dispoziţii care

reglementează organizarea şi raporturile dintre puterile publice şi fixează, printre

altele, relaţiile de principiu între stat şi cetăţean. Acesta, spune André Hauriou, este

Page 15: Curs Drept Constitutional-anul II

15

sensul material al constituţiei, pentru că în sens formal constituţia este un ansamblu

de reguli, edictate de regulă cu o anumită solemnitate, şi formând în general o

categorie specială printre regulile juridice. Un alt constituţionalist, Benoit Jeanneau,

defineşte constituţia, în sens material, ca ansamblul regulilor relative la organizarea

şi activitatea statului, iar în sens formal, ca documentul care reglementează

instituţiile şi care nu poate fi elaborat sau modificat decât după o procedură diferită

de cea folosită pentru alte reguli de drept. Desigur, s-ar putea cita încă mulţi autori şi

multe definiţii, pentru că literatura juridică este destul de bogată în acest sens, dar în

general definiţiile se aseamănă. Acest lucru este întrucâtva firesc faţă de realitatea că

după două secole de existenţă a constituţiei (luând ca punct de plecare adoptarea

primei constituţii scrise din lume) lucrurile, în mare măsură, s-au conturat şi

definitivat. Din cele expuse vom observa că unii constituţionalişti pun accent pe

conţinutul normativ al constituţiei, alţii mai mult pe forma constituţiei.

Examinând definiţiile prezentate vom constata că elementul comun, surprins în

toate definiţiile, este elementul stat sau putere (puteri) de stat. Acest element este

definitoriu cât priveşte valoarea juridică a normelor ce-l consfinţesc şi reglementează

relaţiile sociale ce se nasc în acest domeniu. Alături de elementul putere se mai

adaugă şi alte elemente de formă cum ar fi faptul că este un text scris, adoptat în

forme solemne etc.

Dintre definiţiile formulate în literatura juridică românească mai nouă, vom

reţine pe cele formulate de Tudor Drăganu şi Ioan Deleanu, care definesc constituţia

ca fiind acea lege care, având forţă juridică superioară celorlalte legi, reglementează

în mod sistematic atât principiile structurii social- economice, cât şi cele ale

organizării şi funcţionării statului bazat pe aceasta, garantează material drepturile

fundamentale cetăţeneşti şi stabileşte îndatoririle corespunzătoare acestor drepturi.

În stabilirea conceptului de constituţie s-au conturat în timp o serie de elemente

definitorii, de conţinut şi de formă, elemente ce trebuie să apară explicit sau implicit

într-o definiţie. Mai întâi se impune caracterul de lege al constituţiei, deoarece

constituţia este o lege şi acest element, deşi surprins prin denumiri diferite sau chiar

Page 16: Curs Drept Constitutional-anul II

16

implicit, este prezent în toate definiţiile formulate. Fiind o lege, constituţia conţine

norme juridice, reguli de conduită, iar aceste norme exprimă de fapt voinţa celor care

deţin puterea.

Constituţia este o lege fundamentală, trăsătură ce o identifică în ansamblul

legilor. Caracterul de lege fundamentală rezultă din conţinutul şi calitatea

reglementărilor.

Conţinutul constituţiei este un conţinut complex, el cuprinzând principiile

fundamentale pentru toate domeniile (politic, economic, social, cultural, juridic etc.).

Este şi motivul pentru care adeseori constituţia este caracterizată ca fiind legea

fundamentală care stă la temelia organizării statale şi este baza juridică a întregii

legislaţii. Totodată, reglementările constituţionale privesc cu precădere puterea

(puterile de stat), adică fenomenul şi realitatea cheie în orice organizare social-

statală. Este şi motivul pentru care puterea de stat apare ca un element indispensabil

în orice definiţie a constituţiei. Conţinutul reglementărilor constituţionale dă

constituţiei caracterul de lege fundamentală, pentru că relaţiile sociale ce formează

obiectul acestor reglementări sunt relaţii sociale fundamentale şi care sunt esenţiale

pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii statale.

Această trăsătură de conţinut este de mare utilitate în stabilirea conceptului de

constituţie. Este îndeobşte admis că în fond întregul drept reglementează relaţii

sociale care privesc instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii de stat. Spre

deosebire de întregul drept, dreptul constituţional, ca ramură principală a dreptului,

reglementează relaţii sociale fundamentale privind instaurarea, menţinerea şi

exercitarea statală a puterii. Constituţia, ca izvor principal al dreptului constituţional,

reglementează relaţiile sociale fundamentale, dar care sunt esenţiale pentru

instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii. Realizăm astfel distincţii clare între

drept, drept constituţional şi constituţie, deci între aceste mari categorii juridice care

se explică unele prin altele, dar nu se confundă.

Definitorie pentru constituţie este şi forţa sa juridică. În acest sens se constată

că ea are o forţă juridică supremă, ceea ce situează constituţia în vârful ierarhiei

Page 17: Curs Drept Constitutional-anul II

17

izvoarelor dreptului şi impune regula conformităţii întregului drept cu dispoziţiile din

constituţie. Tot o trăsătură care s-a impus, fără a fi totuşi de valoarea celorlalte, este

forma scrisă a constituţiei. Constituţia scrisă s-a impus încă din secolul al XVIII-lea,

ea fiind preferată constituţiei cutumiare din foarte multe motive. Cu toate acestea,

această trăsătură nu figurează în definiţii pentru că astăzi există ţări care nu au o

constituţie scrisă, precum Marea Britanie, Noua Zeelandă şi Israelul. Multe definiţii

ale constituţiei reţin ca trăsătură solemnitatea adoptării, iar altele forma

sistematică. Din unele definiţii nu lipseşte ideea stabilităţii constituţiei, ca trăsătură

ce o distinge de alte legi şi care justifică întreaga clasificare a constituţiilor în

constituţii rigide şi constituţii suple sau flexibile.

În definiţiile date constituţiilor există şi alte elemente de interes ştiinţific. Astfel,

adeseori se face distincţie între constituţia în sens material şi constituţia în sens

formal. Fără a lua aici în discuţie justificările unei asemenea distincţii şi criticile

formulate, vom observa că definiţia constituţiei trebuie să îmbine ambele sensuri.

Definiţia trebuie să cuprindă şi conţinutul (sensul material) şi forma, pentru că

numai corelate, într-o unitate juridică, acestea formează constituţia. Reglementările

care au valoare constituţională prin conţinutul lor (obiectul reglementărilor) devin

constituţii numai dacă sunt adoptate prin procedurile specifice constituţiei, proceduri

care le dau valoarea juridică constituţională.

De asemenea, unele definiţii folosesc metoda enumerării principalelor domenii

pe care le reglementează constituţia. Această metodă este eficientă în stabilirea

conţinutului normativ al constituţiei, dar ridică unele semne de întrebare atunci când

unor constituţii concrete le lipsesc unele elemente enumerate. De aceea considerăm

că definiţia constituţiei trebuie să pună accent pe elementele calitative, care să fie

aplicabile tuturor tipurilor de constituţie, să evidenţieze clar locul său în sistemul de

drept şi în subsistemul dreptului constituţional. În acest sens constituţia trebuie

considerată a fi legea fundamentală a unui stat, constituită din norme juridice,

investite cu forţă juridică supremă, şi care reglementează acele relaţii sociale

Page 18: Curs Drept Constitutional-anul II

18

fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea

puterii.

Din moment ce constituţia este o lege (lege fundamentală), în mod firesc se

pune problema de a stabili ce norme juridice trebuie să cuprindă. Identificarea

conţinutului normativ al constituţiei prezintă un real interes mai ales pentru

activitatea de redactare a proiectelor de constituţii şi de legi. Mai mult, aşa cum s-a

spus deja în literatura juridică, determinarea cu toată rigoarea ştiinţifică a

conţinutului constituţiei este indispensabilă, atât pentru înlăturarea impreciziei în

delimitarea deosebirilor faţă de lege, cât şi, mai ales, pentru explicarea, pe de o parte,

a celorlalte deosebiri (de dreptul constituţional, de exemplu), iar pe de alta, a însăşi

supremaţiei constituţiei.

Conţinutul normativ al constituţiei se subordonează conceptului de constituţie,

el trebuie să exprime în concret ceea ce este constituţia, ca important act politic şi

juridic. El trebuie să exprime, firesc, poziţia constituţiei în sistemul normativ. Acest

conţinut este un conţinut complex. Aceasta şi explică motivul pentru care cele mai

multe încercări de identificare a conţinutului normativ al constituţiei s-au făcut prin

definirea constituţiei, în sensul enumerării elementelor de conţinut al constituţiei.

Dacă astăzi practica constituţională a statelor, fără a ajunge desigur la o constituţie

şablon, evidenţiază puncte de vedere comune (îndeosebi cât priveşte construcţiile

juridice), acest lucru este rezultatul unei evoluţii în timp, evoluţie în care s-au

îmbinat teorii şi practici, realităţi, tradiţii şi perspective. Constituţia, ca parte a

dreptului unei societăţi, este determinată în conţinutul şi funcţiile sale de realităţile

economice şi sociale fiind supusă în mod obiectiv dinamicii pe care o cunosc chiar

factorii care o determină sau o condiţionează.

O încercare de determinare a conţinutului normativ al constituţiei este definirea

constituţiei în sens material şi în sens formal. Prin constituţie, în sens material, sunt

înţelese dispoziţiile cu caracter constituţional, indiferent în ce act normativ sunt

cuprinse, iar prin constituţii, în sens formal, sunt înţelese dispoziţiile cuprinse în

corpul constituţiei, indiferent dacă aceste dispoziţii sunt fundamentale sau

Page 19: Curs Drept Constitutional-anul II

19

reglementează relaţii sociale de mică importanţă, cum ar fi dispoziţiile sanitare,

şcolare etc. Prin constituţie în sens material – spunea Andre Hauriou- se are în vedere

obiectul sau materia reglementărilor constituţionale, iar prin constituţie în sens

formal se are în vedere modul de exprimare a regulilor constituţionale.

În stabilirea conţinutului normativ al constituţiei este interesant de reţinut şi o

altă opinie, conform căreia trei ar fi elementele de conţinut şi anume: a) reguli

relative la tehnica guvernamentală (cui aparţine puterea, cum se desemnează

guvernanţii); b) reguli exterioare organizării puterii (reguli cărora se vrea a li se da o

anumită stabilitate, de asemenea cele privitoare la statutul persoanei, al bunurilor,

dispoziţii de ordin economic, social); c) declaraţiile de drepturi.

Conţinutul normativ al constituţiei s-a stabilit atât prin definirea acesteia,

definire prin inventarierea elementelor de conţinut, cât şi prin stabilirea deosebirilor

dintre constituţie şi lege. Precum am arătat deja, definirea constituţiei prin

enumerarea elementelor de conţinut are o anumită utilitate, dar prezintă şi

dezavantaje de ordin ştiinţific. Cât priveşte metoda deosebirilor dintre constituţie şi

legea ordinară, nici aceasta nu este privită ca suficientă pentru simplul motiv că nu

reuşeşte să pună în valoare şi asemănările ce există între acestea. Trebuie să

observăm că în literatura juridică, cu toate nuanţările semnalate, s-a reuşit stabilirea

conţinutului normativ al constituţiei.

Ideea de bază este aceea că dintre toate relaţiile sociale sunt unele a căror

reglementare apare ca esenţială în asigurarea, menţinerea şi consolidarea puterii,

activitatea organelor statului - inclusiv activitatea normativă – activitatea altor

organisme, ca şi a cetăţenilor, deci activitatea întregii societăţi trebuind să se

desfăşoare în conformitate cu normele care reglementează asemenea relaţii

fundamentale, norme care alcătuiesc constituţia.

Se impun a fi reţinute câteva aspecte şi anume, mai întâi, că stabilirea

conţinutului normativ al constituţiei se face în funcţie de conţinutul şi valoarea

relaţiilor sociale reglementate. La definiţia constituţiei am precizat că aceasta

reglementează relaţiile sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea,

Page 20: Curs Drept Constitutional-anul II

20

menţinerea şi exercitarea puterii. Deci constituţia cuprinde normele juridice care

consfinţesc cuceririle poporului. Apoi, stabilirea conţinutului normativ al constituţiei

se face prin consolidarea practicii şi tradiţiilor statelor în acest domeniu, şi a

elementelor novatoare ce au apărut şi pot apărea.

Un pas calitativ în dezvoltarea constituţiei s-a realizat odată cu elaborarea

constituţiilor după cel de-al doilea război mondial, a constituţiilor care au valorificat

marile documente internaţionale privitoare la drepturile omului, a constituţiilor

statelor noi ce au apărut pe harta lumii ca urmare a marilor mutaţii produse în viaţa

internaţională etc. S-au adus unele elemente noi, de conţinut şi s-au impus trăsături

noi tendinţelor de dezvoltare a constituţiei contemporane. Putem observa că astăzi

constituţiile cuprind nu numai reglementări privitoare la sistemul organelor statului

sau la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, ci şi reglementări privitoare la fundamentele

ideologice ale societăţii, la ideologia ce stă la baza societăţii, la locul şi rolul

partidelor în sistemul organizării politice.

De asemenea constituţiile actuale stabilesc rolul şi locul familiei, locul

individului în societate, stabilesc regulile de desfăşurare a vieţii economice, funcţiile

şi rolul proprietăţii etc.

Este interesant de semnalat faptul că multe dispoziţii din constituţiile statelor

federative conţin delimitări de competenţe între statul federativ şi statele membre, ca

de exemplu Constituţia Elveţiei.

În stabilirea conţinutului normativ al constituţiei trebuie să se ţină seama de

faptul că în aceasta sunt sistematizate cele mai înalte cerinţe politice, statale,

economice, sociale şi juridice, în statutul lor actual şi în perspectivele lor viitoare.

Făcând precizarea că enumerarea unor elemente de conţinut al constituţiei nu

este limitativă, că lipsa unui asemenea element dintr-o constituţie a unui stat nu

poate duce la negarea caracterului de constituţie al acesteia, vom observa că în

conţinutul constituţiei intră normele privitoare la: esenţa, tipul şi forma statului;

deţinătorul puterii; fundamentele economice şi sociale ale puterii; fundamentele

politice, ideologice şi religioase ale întregii organizări a societăţii date; locul şi rolul

Page 21: Curs Drept Constitutional-anul II

21

partidelor politice; sistemul organelor statului; statutul juridic al persoanei

(drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor); tehnica

constituţională.

Totodată trebuie să remarcăm că în conţinutul normativ al constituţiei sunt

cuprinse norme care reglementează de principiu toate domeniile vieţii economico-

sociale, politice şi juridice ale societăţii date, organizate în stat. Reglementarea

detaliată a acestor domenii revine apoi – pe baza principiilor stabilite de constituţie-

legilor. Legile reglementează relaţiile sociale numai din anumite domenii de

activitate, mai largi sau mai restrânse, în funcţie de caracterul legii respective şi de

necesităţile de reglementare.

Conţinutul normativ al Constituţiei este exprimat în structura tehnico – juridică

a acesteia, structură ce cuprinde de regulă articolul. Numărul articolelor unei

constituţii este diferit de la constituţie la constituţie. Astfel: Constituţia SUA are 7

articole şi 26 de amendamente (este drept, articolul are un conţinut foarte bogat,

conţinut ce poate forma mai multe articole în sensul actual al tehnicii legislative);

Constituţia Chinei are 138 de articole; Constituţia Portugaliei are, cu modificări, 298

de articole; Constituţia Indiei în 1949 a avut iniţial 392 de articole, dar în 1987 s-a

mai adăugat partea XII şi astfel împreună cu alte modificări s-a sporit numărul

articolelor la 395 plus câteva anexe; Constituţia actuală a României are 152 de

articole.

Page 22: Curs Drept Constitutional-anul II

22

CURSUL 4

CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR

Noţiunea controlului constituţionalităţii legilor

Controlul constituţionalităţii legilor are profunde implicaţii teoretice şi practice

privitoare la supremaţia constituţiei. Asigurarea supremaţiei constituţiei nu poate şi

nu trebuie să rămână un simplu principiu al ordinii constituţionale, ci este necesară

existenţa unui sistem de garanţii, în măsură să permită ca într-adevăr constituţia să se

manifeste ca actul normativ cu forţă juridică supremă. Acest sistem de garanţii

trebuie să prevadă şi sancţiuni aplicabile în cazurile în care constituţia este încălcată.

Controlul constituţionalităţii legilor relevă importanţa sancţiunilor în dreptul

constituţional.

Doctrina juridică este în principiu de acord cu includerea constituţionalităţii

legilor în principiul legalităţii, ca parte componentă a acestuia din urmă. Fără a intra

în analiza conţinutului legalităţii ca principiu fundamental de organizare şi

funcţionare a sistemului organizării politice, trebuie să arătăm că acesta presupune

ca elaborarea actelor normative să se facă de către organele competente, după

procedura prestabilită, cu respectarea dispoziţiilor din actele normative emise de

organele de stat. Este în mare măsură admis că principiul legalităţii, ca principiu

fundamental de organizare şi funcţionare a sistemului organelor statului, implică

respectarea tuturor actelor normative.

Faţă de această situaţie şi legea ordinară trebuie să fie conformă Constituţiei,

pentru a îndeplini condiţia de legalitate. Constituţionalitatea legii nu înseamnă în

fond altceva decât “cerinţa de legalitate” a legii, în sensul ca legea să se adopte cu

respectarea normelor constituţionale atât în spiritul cât şi în litera lor.

Controlul constituţionalităţii legilor este activitatea organizată de verificare a

conformităţii legii cu Constituţia, iar ca instituţie a dreptului constituţional cuprinde

Page 23: Curs Drept Constitutional-anul II

23

regulile privitoare la autorităţile competente a face această verificare, procedura de

urmat şi măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri. Cercetarea

formelor de control, a autorităţilor competente a-l efectua, precum şi a procedurii de

urmat, impun clarificarea unor probleme prealabile.

a)O primă problemă este aceea de a şti dacă acest control priveşte numai legea,

în accepţiunea sa restrânsă, adică de act juridic al Parlamentului sau priveşte şi alte

acte normative emise de alte organe ale statului, inclusiv actele organelor

administrative.

Controlul constituţionalităţii legilor, de principiu, priveşte numai legea ca act

juridic al Parlamentului sau actele normative cu forţă juridică egală cu a legii. Sunt

acte normative cu forţă juridică egală cu a legii acele acte care deşi sunt emise de

alte organe de stat decât Parlamentul, intervin şi reglementează relaţii sociale de

domeniul legii şi pot deci modifica, suspenda sau abroga o lege. Asemenea acte se

regăsesc în mai toate sistemele constituţionale, de regulă sub denumirea de decrete-

legi, decrete cu putere de lege sau ordonanţe. În orice sistem constituţional, numai

actele Parlamentului ridică această problemă, deoarece organele administraţiei de stat

fiind organe executive emit acte normative numai în executarea legilor. Actele

administrative nu pot conţine reglementări primare (reglementări cu caracter

independent), iar controlul legalităţii lor (şi implicit al constituţionalităţii) se

realizează prin mijloace obişnuite de control, inclusiv pe calea contenciosului

administrativ. Cât priveşte actele organelor judecătoreşti şi ale procurorilor, aici

problema nu se pune întrucât, de principiu, ele aplică legea şi nu emit norme juridice.

Controlul constituţionalităţii, de principiu, priveşte numai legea sau alte acte

normative cu forţă juridică egală cu a legii deoarece unele constituţii prevăd că şi

alte acte normative, cu forţă mai mică decât a legii, pot fi supuse acestui control. Se

poate cita în acest sens, art. 53 din Constituţia noastră din anul 1965, conform căruia

erau supuse controlului constituţionalităţii şi hotărârile Consiliului de Miniştri.

b)O a doua problemă care se pune priveşte verificarea constituţionalităţii

proiectelor de legi. Urmează să observăm că acesta nu este un control veritabil, căci

Page 24: Curs Drept Constitutional-anul II

24

procedura de elaborare a legilor cuprinde implicit şi obligaţia de verificare a

constituţionalităţii. Desemnarea unui organism special pentru verificarea

constituţionalităţii proiectelor de legi este o măsură de siguranţă, în plus, ea poate fi

imaginată ca un aviz special în procesul elaborării legii dar aceasta nu poate duce la

alte concluzii decât cele exprimate mai sus.

c)A treia problemă priveşte cauzele care determină ca legile ordinare să încalce

prevederile Constituţiei. Această problemă trebuie discutată deoarece faţă de situaţia

că în unele sisteme constituţionale legea şi constituţia sunt adoptate de acelaşi organ

de stat (Parlamentul), apariţia unor neconcordanţe între constituţie şi lege pare, la

prima vedere imposibilă. Faţă de exigenţele constituţionale ale guvernării într-un stat

de drept înlăturarea unor dispoziţii fundamentale prin legi este contrară unui

asemenea guvernământ. Cu toate acestea, practica statelor a învederat posibilitatea

existenţei acestor neconcordanţe, iar existenţa instituţiei controlului

constituţionalităţii legilor este chiar dovada incontestabilă.

Cauzele apariţiei unor neconcordanţe între legea ordinară şi cea fundamentală

trebuie căutate în contradicţiile sociale, în raporturile dintre forţele sociale. În afara

acestora au existat şi pot exista puternice contradicţii între anumite grupuri care

formează guvernanţii, pot exista mai mulţi centri de putere. Atunci când la putere

decisiv era sau este un grup de interese opus celui care a votat constituţia, s-a

urmărit sau se poate urmări adoptarea unor legi care să-i aducă acestuia anumite

beneficii. De multe ori aceste legi contravin intereselor - manifestate în textele

constituţionale- grupului care a fost la putere (sau mai influent) în momentul

adoptării constituţiei.

Neconcordanţele între constituţie şi legile ordinare se datorează rigidităţii

exagerate a unor constituţii. Deoarece nu pot fi modificate lungi perioade de timp, ele

nu mai sunt în acord cu unele interese care apar pe parcurs – interese exprimate prin

legile ce se adoptă. Anumite neconcordanţe se datorează în principiu neobservării

regulilor de tehnică legislativă. Controlul constituţionalităţii legilor se justifică, de

asemenea, în statele federative prin exigenţa de a se realiza o bună armonizare a

Page 25: Curs Drept Constitutional-anul II

25

intereselor generale ale federaţiei cu interesele specifice, concrete, ale statelor

membre.

Controlul constituţionalităţii legilor este deci rezultanta unor realităţi statale şi

juridice, este garanţia unor structuri şi principii constituţionale. Funcţiile acestui

control sunt azi incontestabile, prin ele se urmăreşte garantarea supremaţiei

constituţiei. Iar această supremaţie implică şi garantarea separaţiei /echilibrului

puterilor precum şi protecţia drepturilor omului. Mai mult, controlul

constituţionalităţii legilor apare ca o garanţie pentru exprimarea eficientă a opoziţiei

parlamentare. Dacă adoptarea sau modificarea unei Constituţii se poate realiza cu

votul a cel puţin două treimi dintre parlamentari şi deci sunt dificil de realizat fără

opoziţie, adoptarea şi modificarea unei legi presupun un cvorum mai mic. În această

din urmă situaţie opoziţia poate să se exprime şi prin dreptul ce-l are de a cere unor

autorităţi constituţionale să se pronunţe. Iar practica justiţiei constituţionale

evidenţiază că nu de puţine ori apelul opoziţiei şi-a găsit o rezolvare favorabilă.

Utilitatea controlului constituţionalităţii legilor explică extinderea sa în lume mai ales

în ultima jumătate de secol, astăzi vorbindu-se de două modele şi anume modelul

american şi modelul european (L. Favoreu). Există şi constituţii care nu prevăd un

asemenea control.

Organele de stat competente a controla constituţionalitatea legilor

Situaţiile în care legile ordinare contraveneau Constituţiei a pus problema, atât

pentru doctrină cât şi pentru legiuitor, găsirii soluţiei de remediere, în primul rând

prin stabilirea autorităţii competente a verifica constituţionalitatea legilor. Soluţiile

oarecum diferite, folosite astăzi în lume sunt expresia acestor căutări şi îndeosebi

expresia dilemei în faţa cărora s-au aflat cei ce trebuiau să decidă dacă este bine ca

acest control să revină tot Parlamentului sau să revină unei alte autorităţi publice. Cu

privire la organul de stat însărcinat să verifice constituţionalitatea legilor, în doctrina

juridică s-au formulat mai multe opinii.

Page 26: Curs Drept Constitutional-anul II

26

Conform primei opinii există trei forme de control: controlul prin opinia

publică, controlul politic, controlul jurisdicţional. Controlul prin opinia publică este

controlul elementar, cuprinde reacţia opiniei publice la violarea constituţiei. Această

formă de control şi-a găsit fundamentul în Constituţia franceză din 1973, care arăta

că în caz de violare a drepturilor poporului din partea guvernanţilor “insurecţia este

pentru popor şi pentru fiecare parte din popor cel mai scump drept şi cea mai

indispensabilă dintre datorii” şi că revolta individuală şi colectivă devine sancţiunea

legitimă a ilegalităţii şi a eventualelor acte neconstituţionale. În ce priveşte această

formă de control, doctrinarii o consideră primitivă, deoarece se apelează la violenţă.

A doua opinie relevă trei forme de control, şi anume: controlul parlamentar,

controlul politic şi controlul jurisdicţional. Controlul politic este exercitat de un

organ cu caracter politico-statal şi care funcţionează independent şi în afara

Parlamentului. Controlul jurisdicţional se realizează sau prin instanţele ordinare sau

prin jurisdicţiile speciale.

O a treia opinie evidenţiază că, în funcţie de organul competent, controlul

constituţionalităţii legilor cunoaşte două forme şi anume controlul politic şi controlul

judecătoresc.

Potrivit celei de-a patra opinii, se consideră că cea mai potrivită clasificare a

controlului constituţionalităţii legilor, în raport cu organele care îl exercită, cea mai

conformă cu exigenţele ştiinţifice este aceea care distinge între controlul exercitat de

adunările legiuitoare şi cel exercitat de organe din afara lor, care, prin aceea că pot

lipsi de efecte votul acestor adunări, apar ca fiindu-le supraordonate, iar în cadrul

organelor supraordonate adunările legiuitoare, distinge între organele politice, cele

judecătoreşti şi cele politico-jurisdicţionale.

O prezentare sistematică a controlului constituţionalităţii legilor în funcţie de

criteriul organului ce-l realizează evidenţiază două forme şi anume: a) controlul

realizat printr-un organ politic şi b) controlul exercitat printr-un organ jurisdicţional.

Această clasificare are avantajul de a evoca şi procedura diferită după care se

realizează controlul.

Page 27: Curs Drept Constitutional-anul II

27

Alte forme de control al constituţionalităţii legilor

În afara formelor de control observate anterior şi care se stabilesc în funcţie de

organul de stat chemat să verifice constituţionalitatea legilor, mai pot fi stabilite şi

alte forme de control.

În funcţie de modul cum este înscris în constituţie controlul constituţionalităţii

legilor, poate fi un control explicit sau un control implicit. Suntem în faţa unui

control explicit atunci când în mod expres constituţia îl prevede. În această situaţie,

constituţia poate numai să înscrie în mod expres obligaţia verificării

constituţionalităţii legilor sau poate, pe lângă aceasta, să indice şi organul competent

şi, eventual, procedura de urmat. Control explicit întâlnim în România, Franţa,

Elveţia, Austria. Suntem în prezenţa unui control implicit atunci când constituţia nu-l

prevede în mod expres, dar el există subiacent ca urmare a principiului legalităţii.

Firesc, atunci când se verifică îndeplinirea condiţiei de legalitate se verifică şi

constituţionalitatea legii. Un control implicit al constituţionalităţii legilor a existat în

dreptul nostru în perioada 1944-1965.

În funcţie de timpul în care se efectuează, controlul constituţionalităţii legilor se

divide în controlul anterior adoptării legilor şi controlul posterior adoptării legilor.

Controlul anterior adoptării legilor, denumit şi controlul prealabil, preventiv sau

a priori, se exercită în faza de proiect al legii. Cu privire la acest control trebuie să

observăm că el nu este un veritabil control al constituţionalităţii, căci atât timp cât

legea nu este adoptată, proiectul poate fi îmbunătăţit chiar de iniţiator, sau poate fi

abandonat. Mai mult, Parlamentul poate fi învestit cu dreptul de a decide chiar el în

ultimă instanţă asupra constituţionalităţii textului în discuţie. Acest control este mai

mult o garanţie de legalitate şi deci şi de constituţionalitate.

Controlul posterior adoptării legilor, denumit şi a posteriori, se exercită asupra

legilor deja adoptate sau asupra actelor cu forţă juridică egală cu a legii. În această

situaţie, în cadrul controlului explicit, de regulă, se prevăd organele de stat care pot

Page 28: Curs Drept Constitutional-anul II

28

sesiza neconstituţionalitatea, organele de stat care pot decide, procedura de urmat,

sancţiunile. Acesta este veritabilul control al constituţionalităţii legilor.

Page 29: Curs Drept Constitutional-anul II

29

CURSUL 5

CETĂŢENIA ROMÂNĂ

NOŢIUNEA DE CETĂŢENIE

Cetăţenia interesează nu numai dreptul constituţional, ci şi dreptul

internaţional (public şi, în mod deosebit, cel privat), dreptul familiei etc. Constituţia

şi legile conferă cetăţenilor toate drepturile (inclusiv cele politice), în timp ce

persoanelor care nu au această calitate nu le conferă decât o parte din aceste drepturi.

Străinii şi persoanele fără cetăţenie (apatrizii) nu se pot bucura de drepturile politice,

deoarece numai cetăţenii exercită puterea şi astfel numai ei pot participa la

guvernarea societăţii din care fac parte şi de destinele căreia sunt legaţi. Totodată,

numai cetăţenilor le incumbă anumite obligaţii, cum ar fi, de exemplu, obligaţia de

apărare a patriei etc.

Noţiunea de cetăţenie este utilizată atât într-un sens juridic, cât şi într-un sens

politic atunci când este privită ca o apartenenţă a unui individ la o colectivitate

umană (naţiune, popor), organizată în stat.

Noţiunea de cetăţenie are în dreptul constituţional două accepţiuni: a) în primul

rând noţiunea de cetăţenie este folosită pentru a desemna o instituţie juridică, o

grupare de norme juridice; b) în al doilea rând noţiunea de cetăţenie este utilizată

pentru a caracteriza condiţia juridică care se creează persoanelor ce au calitatea de

cetăţean. În această a doua accepţiune, cetăţenia se axează în jurul ideii de subiect de

drept şi numai aici se vorbeşte de cetăţenia unei persoane, dobândirea şi pierderea

cetăţeniei.

În literatura juridică cetăţenia a fost concepută fie ca o “legătură între individ şi

stat”, fie ca o “legătură politică şi juridică”, ca o apartenenţă juridică sau ca o calitate

a persoanei. Analiza opiniilor exprimate în doctrina juridică prezintă un anumit

interes teoretic în stabilirea conceptului de cetăţenie.

Page 30: Curs Drept Constitutional-anul II

30

Într-o opinie, cetăţenia era privită ca legătura care uneşte un individ, un grup

sau anumite bunuri cu un anumit stat. Această opinie este caracteristică unor autori

care considerau că raporturile juridice se pot stabili şi între persoane şi bunuri, nu

numai între persoane. Această teză era greşită, neştiinţifică, deoarece raporturile

juridice se pot stabili numai între oameni. Niciodată raporturile juridice nu pot lua

naştere între oameni şi bunuri.

Într-o altă opinie, se pleacă în definirea cetăţeniei de la teza conform căreia

statul ar fi suma celor trei elemente: teritoriu, populaţie şi suveranitate. Aceşti autori

definesc cetăţenia ca o legătură politică sau juridică sau ca pe o calitate a persoanei,

în virtutea căreia persoana face parte din populaţie, care ar fi unul din elementele

constitutive ale statului.

Cetăţenia poate fi definită mai exact ca fiind legătura politică şi juridică

permanentă dintre o persoană fizică şi un anumit stat. Această legătură se exprimă

prin totalitatea drepturilor şi obligaţiilor reciproce dintre o persoană şi statul al cărui

cetăţean este şi, mai mult, este o legătură juridică specială, reflectată pe plan extern,

păstrată şi prelungită oriunde s-ar găsi persoana, în statul său de origine sau în alt

stat.

Pentru a defini cetăţenia română trebuie să pornim de la faptul că cetăţenia are

un conţinut şi o finalitate care se corelează cu realităţile economice, sociale şi

culturale concrete, dintr-o societate dată. Titlul de cetăţean român dovedeşte

apartenenţa la statul român, stat în care suveranitatea naţională aparţine poporului.

Cetăţenii români se bucură de drepturi şi libertăţi democratice, drepturi care nu sunt

numai proclamate, ci şi garantate în exercitarea lor efectivă. Cetăţenii români sunt

beneficiarii drepturilor şi libertăţilor, dar în acelaşi timp şi titularii unor îndatoriri.

Titlul de cetăţean român impune devotament şi fidelitate faţă de patrie, slujirea

intereselor poporului, precum şi îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor înscrise

în Constituţie şi legile ţării. Egali în drepturi şi îndatoriri, cetăţenii români sunt

răspunzători deopotrivă pentru dezvoltarea economică şi socială a ţării.

Page 31: Curs Drept Constitutional-anul II

31

În definirea cetăţeniei române trebuie să plecăm de la faptul că ea reprezintă

expresia relaţiilor social- economice, politice şi juridice, dintre persoanele fizice şi

statul român. Cetăţenia română nu este o simplă legătură politică sau juridică între

individ şi comunitate, ci este o integrare a individului în colectivitate. Putem remarca

faptul că numai persoanele fizice au cetăţenie. Cetăţenia română trebuie considerată

ca acea calitate a persoanei fizice care exprimă relaţiile permanente social-

economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi stat, dovedind apartenenţa sa

la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor

drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi de legile României.

NATURA JURIDICĂ A CETĂŢENIEI

Una din cele mai controversate probleme privitoare la cetăţenie este natura

juridică a acesteia. Aşa cum am remarcat, cetăţenia este definită, de obicei, fie ca o

“legătură între individ şi stat”, fie ca o “legătură politică între individ şi stat”, fie ca o

“legătură politică şi juridică”, fie ca o “legătură juridică”, ca o “apartenenţă juridică”

sau ca o “calitate” a persoanei. În acest sens există diferite opinii privind încadrarea

cetăţeniei în una din categoriile juridice. Cetăţenia a fost considerată ca fiind: un

statut personal; un contract tacit sinalagmatic; un act unilateral de putere publică; o

situaţie juridică; un raport contractual; un raport juridic; o parte a stării civile a

persoanei etc.

Plecând de la categoria juridică “subiect de drept”, unii autori consideră că

cetăţenia este un element, o parte componentă a capacităţii juridice. În literatura

juridică, în general, noţiunile de subiect de drept şi de capacitate au fost expuse

ţinându-se seama în primul rând de raporturile de drept civil şi nu de variatele

domenii ale raporturilor juridice. Faţă de această situaţie, urmează a folosi numai

rezultatele acelor cercetări ştiinţifice care au cuprins în aria lor întreaga complexitate

a acestor probleme. De la început trebuie să stabilim că prin subiecte ale raporturilor

juridice sau prin subiecte de drept se înţeleg participanţii la raporturile juridice care

au, ca atare, calitatea de a fi titulari ai drepturilor şi obligaţiilor ce formează

Page 32: Curs Drept Constitutional-anul II

32

conţinutul raportului juridic. Persoanele fizice apar ca subiecte ale raporturilor

juridice- ca cetăţeni, ca străini sau ca apatrizi. Se remarcă însă, că în anumite

raporturi juridice, străinii sau apatrizii nu pot fi subiecte de drept. Explicaţia constă în

faptul că străinii sau apatrizii nu pot fi titulari ai unor drepturi şi obligaţii.

Capacitatea juridică nu este altceva decât posibilitatea de a fi subiect de drept

şi de a avea anumite drepturi şi obligaţii. Determinată de lege, capacitatea juridică se

deosebeşte de la o ramură de drept la alta. În unele ramuri de drept, capacitatea

juridică a persoanelor fizice se divide în capacitatea de folosinţă şi capacitatea de

exerciţiu. În dreptul constituţional nu putem vorbi însă de o diviziune a capacităţii,

deoarece dacă distincţia între capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu are o mare

importanţă în dreptul civil, ea este lipsită de însemnătate practică şi teoretică în acele

ramuri ale dreptului în care capacitatea de exerciţiu se naşte odată cu capacitatea de

folosinţă şi în aceleaşi condiţii cu ea.

Capacitatea juridică se poate divide în capacitatea de exerciţiu şi de folosinţă,

numai în acele ramuri de drept în care drepturile pot aparţine unui titular fără să

necesite în acelaşi timp şi exercitarea lor de către acelaşi titular. În cazul acelor

drepturi care presupun neapărat şi exercitarea lor de către titular, de exemplu în cazul

drepturilor politice, împărţirea capacităţii în capacitate de folosinţă şi capacitate de

exerciţiu nu mai este posibilă. Capacitatea juridică este deci condiţia necesară,

premisa pentru a putea deveni subiect al raportului juridic şi pentru a-şi asuma

drepturile subiective şi obligaţiile corespunzătoare în cadrul raportului juridic.

Capacitatea juridică este o categorie social- istorică. Ea a cunoscut şi cunoaşte

schimbări de conţinut, în funcţie de orânduirile social-economice, de transformările

mai importante survenite. Conţinutul capacităţii juridice, elementele ce o compun,

determină sfera subiectelor raporturilor juridice. Astfel, sunt subiecte ale raporturilor

juridice cei cărora legea le recunoaşte capacitatea de a-şi asuma drepturi şi obligaţii

în anumite domenii de raporturi juridice.

Page 33: Curs Drept Constitutional-anul II

33

Guvernanţii, în funcţie de prefacerile social- politice, de interesele lor, stabilesc

dacă un individ sau un grup de indivizi pot, sau nu, să fie subiecte ale unor raporturi

juridice, al căror conţinut îl formează anumite drepturi şi obligaţii.

Legile au restrâns însă capacitatea juridică în anumite categorii de raporturi

juridice şi pentru străini sau apatrizi, dând o capacitate juridică deplină numai

cetăţenilor. Astfel, apare un al doilea element al capacităţii juridice şi anume

cetăţenia. Capacitatea juridică în dreptul constituţional este deplină în cazul

cetăţenilor şi este restrânsă în cazul străinilor şi apatrizilor. Împărţirea în capacitate

juridică deplină şi restrânsă nu trebuie să fie confundată cu împărţirea în capacitate

de exerciţiu deplină şi restrânsă, întâlnită în unele ramuri ale dreptului, precum în

dreptul civil. Aceasta din urmă se face ţinând cont de faptul dacă subiectul raportului

juridic are sau nu nevoie de încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau tutorelui, cerută

de lege pentru ocrotirea intereselor sale; împărţirea în capacitate juridică deplină şi

capacitate juridică restrânsă, se referă la posibilitatea persoanei fizice de a fi subiect

al tuturor raporturilor juridice (posibilitatea generală, dar reală) sau numai a unora,

atunci când nu este cetăţean.

Persoana fizică, cetăţean, poate fi subiect al tuturor raporturilor juridice, adică

al acelor raporturi juridice al căror conţinut îl formează drepturile şi îndatoririle

fundamentale şi în special drepturile politice. Fiecare cetăţean este în drept un subiect

unitar, dar aptitudinea sa de a fi subiect de drept poate îmbrăca aspecte diferite în

funcţie de caracterul raporturilor juridice în care poate figura ca parte. Legea

recunoaşte pe fiecare cetăţean al statului ca subiect de drept, dar aceasta nu înseamnă

că îi recunoaşte capacitatea de a fi titular de drepturi şi obligaţii în orice domeniu al

raporturilor juridice, independent de caracterul acestor raporturi şi de condiţiile care

trebuie întrunite pentru a recunoaşte cetăţeanului capacitatea de a fi titular de

drepturi şi obligaţii într-un anumit domeniu al raporturilor juridice.

Putem defini cetăţenia română ca o calitate a persoanei, plecând de la ideea că

ea este astfel numai în măsura în care considerăm această calitate ca un element

constitutiv al capacităţii juridice, aşa cum este şi calitatea de persoană fizică.

Page 34: Curs Drept Constitutional-anul II

34

Cetăţenia este un element al capacităţii juridice cerute de subiectele raporturilor

juridice de drept constituţional.

REGLEMENTAREA JURIDICĂ A CETĂŢENIEI ROMÂNE ŞI

PRINCIPIILE CE SE DEGAJĂ DIN NORMELE JURIDICE PRIVITOARE LA

CETĂŢENIE

Remarcăm faptul că norme privitoare la cetăţenie se găsesc în Constituţie,

izvorul principal al dreptului constituţional precum şi în legea cetăţeniei române

(Legea 21/1991). Legile care au reglementat cetăţenia română pornesc de la premisa

că cetăţenia este expresia relaţiilor social-economice, politice şi juridice dintre

persoanele fizice şi statul român, constituind un atribut de onoare, de responsabilitate

civică. Legea pleacă de la realitatea că cetăţenia română înseamnă apartenenţa

persoanei fizice la statul român, că ea implică pentru cetăţean atât drepturi cât şi

obligaţii.

Analiza normelor juridice care formează instituţia juridică a cetăţeniei, permite

formularea unor principii care stau la baza cetăţeniei române.

1. Numai cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de Constituţie

şi legi. În această privinţă se impune încă de la început să observăm că, de regulă,

acesta nu este considerat un principiu în lucrările de specialitate, dar problema, ca

atare, prezentând o deosebită importanţă teoretică şi practică, este totuşi analizată,

deşi distinct de principiile cetăţeniei. Această regulă se impune ca o regulă de bază a

cetăţeniei române, ea străbătând întreaga legislaţie în domeniu. Conform acestui

principiu, persoanele care nu au calitatea de cetăţeni români nu se pot bucura-în

condiţiile legii-decât de o parte din drepturile şi îndatoririle prevăzute de Constituţia

şi legile ţării noastre.

În această ordine de idei trebuie să arătăm că din drepturile înscrise în constituţie şi

legile ţării unele pot fi exercitate numai de cetăţeni, străinii sau apatrizii neavând

acces la ele. Există deci o diferenţă între sfera drepturilor pe care le pot exercita

cetăţenii români şi sfera drepturilor pe care le pot exercita persoanele care nu au

Page 35: Curs Drept Constitutional-anul II

35

această calitate, dar locuiesc pe teritoriul statului nostru. Aceste drepturi, care nu pot

fi exercitate şi de străini sau apatrizi sunt atât drepturi fundamentale cât şi drepturi

subiective obişnuite. În grupa acestor drepturi sunt incluse:

a) Dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales în organele reprezentative. Aceste

drepturi, fiind prin excelenţă drepturi politice, aparţin în exclusivitate cetăţenilor.

b) Dreptul de a domicilia pe teritoriul României şi a se deplasa nestânjenit pe

acest teritoriu.

c) Dreptul de a fi proprietar de terenuri în România;

d) Dreptul de a fi angajat în orice funcţie pentru care îndeplineşte condiţiile cerute

de legile ţării. Trebuie menţionat că, pentru anumite funcţii, legile cer în mod expres

ca persoana să aibă calitatea de cetăţean român. De exemplu, pentru ocuparea

funcţiei de judecător;

e) Dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România. Cetăţeanul român nu

poate fi extrădat la cererea unui stat străin în vederea urmăririi sau judecării într-o

cauză penală ori în vederea executării pedepsei. De asemenea, el nu poate fi expulzat

din România.

f) Dreptul de a fi protejat diplomatic, atunci când se află în străinătate. Cetăţenia

română implică pentru statul român obligaţia de a-şi proteja cetăţenii săi atunci când

aceştia, aflându-se în afara graniţelor- vremelnic sau domiciliind-, au nevoie de

asemenea de ajutor împotriva încălcării drepturilor lor.

2. Numai cetăţenii sunt ţinuţi a îndeplini toate obligaţiile stabilite prin Constituţia

şi legile ţării.

Reţinând aceleaşi remarci făcute la primul principiu, vom arăta că cetăţeanul

român, titular de drepturi şi libertăţi, este în acelaşi timp obligat să îndeplinească şi

îndatoririle prevăzute de Constituţia şi legile ţării. Aceasta cu atât mai mult cu cât

cetăţenia română presupune responsabilitate civică.

În conformitate cu acest principiu, unele obligaţii prevăzute de Constituţie şi legi

aparţin în exclusivitate cetăţenilor români, căci numai ei pot fi titularii tuturor

drepturilor şi obligaţiilor. Persoanele care nu au această calitate nu sunt ţinute a

Page 36: Curs Drept Constitutional-anul II

36

îndeplini anumite îndatoriri, ce revin numai cetăţenilor români, singurii răspunzători

pentru dezvoltarea economică şi socială a României, pentru apărarea independenţei,

suveranităţii şi integrităţii sale. Aceste obligaţii sunt: obligaţia de fidelitate faţă de ţară;

îndatorirea de apărare a patriei etc.

3. Cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri, fără deosebire de rasă,

naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau

origine socială şi indiferent de modul în care au dobândit cetăţenia.

4. Cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat. Acest principiu se desprinde cu

deosebită claritate din dispoziţiile constituţionale şi legale conform cărora stabilirea

drepturilor şi îndatoririlor cetăţenilor români, a modurilor de dobândire şi de pierdere a

cetăţeniei române, constituie un atribut exclusiv al statului.

5. Căsătoria nu produce nici un efect juridic asupra cetăţeniei soţilor. Acest principiu

se desprinde din dispoziţiile exprese ale Legii cetăţeniei române conform cărora

încheierea căsătoriei între un cetăţean român şi un străin nu produce nici un efect asupra

cetăţeniei soţului care a dobândit cetăţenia română în timpul căsătoriei.

6. Schimbarea cetăţeniei unuia dintre soţi nu produce nici un efect asupra cetăţeniei

române a celuilalt soţ.

DOBÂNDIREA ŞI PIERDEREA CETĂŢENIEI ROMÂNE

Legea cetăţeniei române nr. 21/ 1991 reglementează modurile de dobândire şi

de pierdere a cetăţeniei române, stabilind în acelaşi timp atât condiţiile cât şi

procedura după care se realizează.

Analizând legislaţia actuală, constatăm un paralelism (dar nu total) între cazurile

de dobândire şi cele de pierdere a cetăţeniei române. Barbu B. Berceanu evidenţiază

acest aspect în ceea ce priveşte dobândirea şi pierderea individuală, după cum

urmează:

Page 37: Curs Drept Constitutional-anul II

37

Dobândirii cetăţeniei prin: îi corespunde o pierdere a cetăţeniei prin:

De drept, ca urmare a producerii faptului material juridic al apariţiei sau dispariţiei

persoanei

naştere (cetăţenia de origine) moarte

găsire, urmată de constituirea dispariţie, urmată de declaraţia de moarte

unui statut de pornire

Pe timpul minoratului (prin act juridic, cu participarea părinţilor naturali sau

adoptivi)

Îmbunătăţirea criteriului cetăţeniei îmbunătăţirea criteriului cetăţeniei de origine

de origine (la copilul găsit în stră- (la copilul găsit în România apare un părinte

inătate sau având un părinte apa- cetăţean străin)

trid sau cetăţean străin apare un pă-

rinte cetăţean român)

adopţie (un copil apatrid sau cetăţean adopţie (un copil cetăţean român este adop-

străin este adoptat de un cetăţean tat de un cetăţean străin)

român)

sau desfacere a ei (în situaţia opusă) sau desfacere a ei (în situaţia opusă) –

domiciliul în ţară domiciliul în străinătate

dobândirea cetăţeniei române de cel dobândirea unei (sau unor) cetăţenii

puţin un părinte străine de părinţi

Pe timpul majoratului (prin act juridic, în funcţie de participarea sau fapta

individului) – la iniţiativa individului:

cererea interesatului a dobândi cetăţe- renunţarea la beneficiul cetăţeniei române

nia română (acceptată de Guvern) (aprobată de Guvern)

- la iniţiativa statului:

oferirea cetăţeniei de onoare retragerea cetăţeniei române (în urma

(primită, ca cetăţenie, de benefi- faptei cetăţeanului-sancţionate cu retra-

ciar) gerea cetăţeniei).

Page 38: Curs Drept Constitutional-anul II

38

Instituţia cetăţeniei române asigură continuitatea vieţii de stat şi de familie, ceea

ce exprimă prin trecerea cetăţeniei de la o generaţie la alta (ius sanguinis),

preocuparea legiuitorului pentru unitatea de cetăţenie a membrilor familiei, ocrotirea

copilului căruia i se acordă (când este vorba de cetăţenie română) sau i se rezervă

(când este vorba de alte cetăţenii), din primul moment al naşterii sau găsirii

(principiul universalităţii cetăţeniei), cetăţenia mai accesibilă lui, cea mai valoroasă

pentru el şi cea care-i oferă cea mai mare protecţie; iar în cazul în care-i acordă

cetăţenia română, apărându-i-o chiar atunci când părinţii lui au renunţat la ea sau au

pierdut-o.

Atribuirea cetăţeniei de origine se face, ori de câte ori este posibil, iure

sanguinis, ascendenţa română, ca cetăţenie, având precădere faţă de orice altă

ascendenţă. Conform sistemului care are la bază principiul ius sanguinis, copilul

devine cetăţeanul unui stat dacă se naşte din părinţi care, amândoi sau numai unul, au

cetăţenia statului respectiv. În dreptul român a fost adoptat acest sistem, fiind

considerat ca potrivit din toate punctele de vedere, exprimând legătura dintre părinţi

şi copii, continuitatea neîntreruptă pe acelaşi teritoriu a generaţiilor.

Trebuie să observăm că, în lipsa părinţilor, apar alte criterii în atribuirea

cetăţeniei, precum ius soli/ius loci (dreptul solului sau dreptul locului, adică al

teritoriului pe care s-a născut o persoană) şi că, în anumite situaţii, are importanţă

determinantă şi domiciliul pe teritoriul României; şi să ne amintim că de-a lungul

generaţiilor, datorită schimbărilor de frontieră, migraţiilor, ataşamentului faţă de

locul de muncă şi greutăţii de a dovedi o cetăţenie neîntreruptă iure sanguinis, se

tinde, în timp, către ius domicilii, neacceptat însă teoretic. Conform sistemului care

are la bază principiul ius loci, copilul devine cetăţeanul unui stat dacă se naşte pe

teritoriul statului respectiv. Cât priveşte acest sistem se consideră că ar avea serioase

neajunsuri, întrucât, atunci când părinţii nu au cetăţenia statului unde s-a născut

copilul, este puţin probabil ca acesta să dorească într-adevăr să rămână cetăţean al

statului respectiv, el fiind ataşat, prin familia sa, unui alt stat.

Page 39: Curs Drept Constitutional-anul II

39

Instituţia cetăţeniei române arată o preocupare de omogenitate naţională prin

stagiul de şedere în ţară, prin favorizarea încetăţenirii celui stabilit în ţară dacă este

căsătorit cu un cetăţean român, prin favorizarea repatrierilor. Instituţia cetăţeniei

române este expresia unor soluţii cât mai viabile şi cât mai sigure, ea căutând a stabili

cetăţenii definitive din momentul naşterii şi, în orice caz, definitivându-le la majorat.

Instituţia cetăţeniei române este totodată promotoare a ordinii de drept internaţionale,

prin eliminarea apariţiei cazurilor de apatridie pe teritoriul ţării (ţara nu are apatrizi –

în masă- pe teritoriul ei) şi, în subsidiar, a posibilităţilor de formare a cazurilor de

dublă cetăţenie, pe baza convenţiilor internaţionale multi- şi bilaterale, în primul rând

prin aderarea la Convenţia europeană privind cetăţenia. Tot pe această linie trebuie

amintit că actuala Lege a cetăţeniei române se raliază decisiv la sistemele şi uzanţele

cele mai generale în materie. Iar dacă unele dispoziţii pot pricinui cazuri de dublă

cetăţenie, nu mai puţin ele protejează condiţia de cetăţean român- atât pe plan

individual cât şi pe planul apărării ei în tratativele internaţionale.

Page 40: Curs Drept Constitutional-anul II

40

CURSUL 6

DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE

CETĂŢENILOR

1. Noţiunea de drepturi fundamentale

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului sunt nu numai

o realitate, ci şi o finalitate a întregii activităţi umane progresiste şi democratice.

Drepturile şi libertăţile omului, cu multiplele lor ramificaţii şi implicaţii teoretice şi

practice reprezintă un domeniu important în preocupările fiecărui stat precum şi în

ale comunităţii internaţionale. Cercetarea ştiinţifică a drepturilor şi libertăţilor omului

şi cetăţeanului este o misiune permanentă îndeosebi a juriştilor, acestora revenindu-le

rolul de a analiza toate aspectele şi de a realiza sinteze. Ea trebuie să realizeze

clarificările necesare (noţiunile, vocabularul folosit), să permită evidenţierea

progreselor dar şi a rămânerilor în urmă, să ofere soluţii legislative care să permită o

reală promovare a respectului pentru aceste drepturi şi o eficientă protecţie a lor.

Definirea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor (a libertăţilor cetăţeneşti sau

libertăţilor publice, cum mai sunt deseori numite) a preocupat şi încă preocupă intens

literatura juridică. Asemenea preocupări sunt numeroase pentru că drepturile şi

libertăţile cetăţeneşti au o importanţă aparte şi s-au impus în viaţa oamenilor şi a

societăţii. Formularea unei definiţii a drepturilor fundamentale presupune stabilirea

unor criterii. Prima problemă care se pune este de a şti de ce din sfera drepturilor pe

care cetăţeanul le are în general, numai anumite drepturi sunt fundamentale. Apoi

trebuie să stabilim de ce sfera drepturilor fundamentale variază de la etape la etape

istorice, determinând ce raţiuni teoretice şi practice face ca un drept al cetăţeanului

să fie drept fundamental într-o anumită perioadă şi să fie drept obişnuit, în altă

perioadă istorică. Drepturile fundamentale s-au definit ca simple drepturi subiective,

fără a se evidenţia ceea ce este specific.

Page 41: Curs Drept Constitutional-anul II

41

Pentru definirea lor trebuie să luăm în consideraţie că sunt: a) drepturi

subiective; b) drepturi esenţiale pentru cetăţeni; c) datorită importanţei lor sunt

înscrise, în acte deosebite, cum ar fi declaraţii de drepturi, legi fundamentale

(constituţii).

Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ele fiind în ultimă instanţă

facultăţi ale subiectelor raportului juridic de a acţiona într-un anumit fel sau de a cere

celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare şi de a beneficia de

protecţia şi sprijinul statului în realizarea pretenţiilor legitime.

Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni, înscrise ca atare

în constituţie, aceasta fiind cea mai importantă trăsătură. J.J. Rousseau, în celebrul

Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii între oameni, sublinia că

drepturile omului sunt daruri esenţiale ale naturii, de care nimeni nu se poate atinge în

nici un fel. Unii au denumit drepturile individuale ca libertăţi necesare, alţii ca

drepturi esenţiale.

Drepturile fundamentale sunt definite ca acele drepturi consacrate de Constituţie

şi care sunt determinante pentru statutul juridic al cetăţeanului. Anumite drepturi

subiective, datorită importanţei lor, sunt selectate pe criteriul valoric şi înscrise ca

drepturi fundamentale. Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru

cetăţeni, pentru viaţa, libertatea, personalitatea lor. Caracterul de drepturi esenţiale îl

dobândesc în raport cu condiţiile concrete de existenţă ale unei societăţi. Un drept

subiectiv poate fi considerat esenţial şi deci fundamental într-o societate dată, dar îşi

poate pierde acest caracter în altă societate. Drepturile fundamentale pot fi explicate

numai dacă sunt analizate în interdependenţa lor cu celelalte fenomene, îndeosebi cu

realităţile economice, sociale şi politice din fiecare ţară.

Drepturile fundamentale, datorită importanţei lor, sunt înscrise în acte deosebite,

cum ar fi declaraţii de drepturi, legi fundamentale. Înscrierea în Constituţie a

drepturilor fundamentale este urmarea caracteristicilor principale a acestora de a fi

drepturi esenţiale pentru cetăţeni. Înscrise în Constituţie, li se recunoaşte caracterul de

drepturi fundamentale şi li se stabilesc garanţii pentru ocrotirea şi exercitarea lor.

Page 42: Curs Drept Constitutional-anul II

42

Putem concluziona că drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale

cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile

pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi

garantate prin Constituţie şi legi.

Drepturile omului şi cetăţeanului sunt denumite frecvent libertăţi publice.

Expresia “libertăţi publice” se referă atât la libertăţile cât şi la drepturile omului,

precum şi la faptul că acestea aparţin dreptului public, şi anume Dreptului

constituţional, fiind supuse unui regim juridic aparte. Expresiile “drepturile omului”

şi “drepturile cetăţeanului” comportă unele explicaţii. Astfel, expresia “drepturile

omului” evocă drepturile fiinţei umane, fiind înzestrată cu raţiune şi conştiinţă, căreia

îi sunt recunoscute drepturile naturale ca drepturi inalienabile şi imprescriptibile. Într-

o societate organizată în stat, omul se prezintă din punct de vedere juridic sub trei

ipostaze distincte: cetăţean, străin sau apatrid.

Pe planul realităţilor juridice interne omul devine cetăţean, altfel spus fiinţa

umană se integrează într-un anumit sistem social-politic, guvernat de reguli juridice.

Drepturile sale naturale sunt proclamate şi asigurate prin Constituţia statului al cărui

cetăţean este, dobândind astfel eficienţă juridică, sub denumirea de “drepturi

(libertăţi) cetăţeneşti”. Cetăţenii beneficiază, în principiu, de toate drepturile

prevăzute de Constituţie, străinii şi apatrizii beneficiază doar de unele dintre ele.

Drepturile omului-pe planul realităţilor universale devin drepturi ale cetăţenilor-pe

planul realităţilor interne ale fiecărui stat. Astfel există reglementări internaţionale şi

reglementări interne iar corelarea între cele două categorii de reglementări implică

asigurarea drepturilor cetăţenilor la nivelul standardelor impuse de reglementările

internaţionale.

Expresia “instituţia drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale”

desemnează un grup de norme juridice, norme unite prin obiectul lor comun de

reglementare. Ca instituţie juridică ea face parte din Dreptul constituţional.

Page 43: Curs Drept Constitutional-anul II

43

2. Noţiunea de îndatoriri fundamentale

Îndatoririle fundamentale mobilizează oamenii la realizarea scopurilor societăţii,

constituind în acelaşi timp garanţia că drepturile fundamentale se pot realiza efectiv.

Existenţa îndatoririlor fundamentale se impune deoarece este de neconceput ca

membrii unei colectivităţi umane să nu aibă alături de drepturi şi îndatoriri.

Îndatoririle fundamentale sunt obligaţiile cărora societatea, la un moment dat, le

atribuie o valoare mai mare, reflectată în regimul juridic special ce li se atribuie.

Îndatoririle sunt înscrise ca atare în Constituţie, fiind expres formulate prin chiar

textul Constituţiei. Putem conchide că îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii

ale cetăţenilor, considerate esenţiale de către popor pentru realizarea intereselor

generale, înscrise în Constituţie şi asigurate în realizarea lor prin convingere sau la

nevoie prin forţa de constrângere a statului.

În Constituţia României sunt prevăzute ca îndatoriri fundamentale ale

cetăţenilor: îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile; îndatorirea de fidelitate faţă

de ţară; îndatorirea de apărare a patriei; îndatorirea de a contribui la cheltuielile

publice; îndatorirea de exercitare cu bună-credinţă a drepturilor, libertăţilor şi de a

respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi.

NATURA JURIDICĂ A DREPTURILOR FUNDAMENTALE

Drepturile fundamentale ale cetăţenilor nu se deosebesc de alte drepturi

subiective nici prin natura lor şi nici prin obiectul lor. Aceste drepturi îşi justifică

existenţa ca o categorie distinctă de celelalte drepturi prin importanţa economică,

socială şi politică pe care o au. S-a manifestat un interes teoretic şi practic pentru

luarea în discuţie a naturii juridice a drepturilor fundamentale.

Teoria drepturilor naturale (Locke, Wolf, Blackstone, Rousseau) relevă că

libertăţile publice ar avea o natură deosebită de celelalte drepturi ale omului,

deoarece cetăţeanul le dobândeşte în calitatea de om, sunt opozabile statului şi nu

sunt stabilite prin legi, contracte etc. Blackstone, calificând drepturile fundamentale

Page 44: Curs Drept Constitutional-anul II

44

ca absolute, le deosebea de alte drepturi create de societate, deoarece ele derivau din

legile naturii şi erau anterioare acestora din urmă.

Teoria individualistă (F. Bastiat, A. Esmein, H. Chenan, H.J. Laski) consideră

că sursa oricărui drept este în individ, pentru că acesta singur este o fiinţă reală,

liberă şi responsabilă. A. Esmein denumeşte drepturile fundamentale libertăţi

necesare.

În teoria drepturilor reflexe nu se face deosebire de natură juridică între

drepturile individuale şi celelalte drepturi subiective, toate fiind considerate o creaţie

a dreptului obiectiv. Jellinek face o distincţie pornind de la diferenţa dintre noţiunea

de putere juridică şi cea de posibilitate juridică. Astfel drepturile obişnuite ar conţine

în ele atât o posibilitate juridică, cât şi o putere juridică, în timp ce drepturile publice

ar fi puteri de voinţă create exclusiv de lege care nu presupun şi o activitate naturală

garantată de lege. Dacă J. Renauld arată că drepturile fundamentale ar desemna

trăsăturile esenţiale ale statutului juridic al fiinţei umane, Ph. Braud arată că

libertăţile publice pot fi considerate ca obligaţii în sarcina statului, ca limitări aduse

competenţei sale care lasă să subziste o sferă de autonomie individuală.

Trăsătura generală a multor teorii în privinţa naturii juridice a drepturilor omului

este aceea că nu există nici o deosebire de natură juridică între drepturile

fundamentale şi celelalte drepturi. Toate sunt considerate a fi drepturi subiective.

Drepturile şi libertăţile fundamentale sunt considerate de unii elemente ale capacităţii

de folosinţă a cetăţenilor. Această susţinere nu poate fi acceptată, deoarece în dreptul

constituţional capacitatea juridică nu se divide în capacitate de folosinţă şi capacitate

de exerciţiu.

Plecând de la teza că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective şi că

aceste drepturi şi obligaţii nu pot exista decât în cadrul unui raport juridic concret, în

doctrină s-a conturat o opinie care susţine că acest raport juridic concret este

cetăţenia ca raport juridic între persoana fizică, membru al societăţii date şi stat, în

calitate de reprezentant juridic al societăţii. Drepturile şi îndatoririle fundamentale

Page 45: Curs Drept Constitutional-anul II

45

ale cetăţenilor constituie conţinutul acestui raport juridic, drepturile cetăţeanului fiind

obligaţii pentru stat, iar îndatoririle cetăţeanului fiind drepturi ale statului.

Bineînţeles că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, dar este dificil

de argumentat că împreună cu îndatoririle ar forma conţinutul raportului juridic de

cetăţenie pentru simplul motiv că cetăţenia nu este un raport juridic. Putem reţine că

drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, iar împreună cu celelalte drepturi

subiective şi cu îndatoririle corelative, ele formează statutul juridic al cetăţeanului.

CORELAŢIA DINTRE REGLEMENTĂRILE INTERNE ŞI CELE

INTERNAŢIONALE PRIVIND DREPTURILE FUNDAMENTALE ALE

OMULUI ŞI CETĂŢEANULUI

Includerea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti printre problemele majore este

rezultatul firesc nu numai al importanţei lor deosebite, ci şi al strânsei lor

interdependenţe cu problemele majore ale omenirii. Instituţia drepturilor, libertăţilor

şi îndatoririlor fundamentale a cunoscut o dinamică aparte, în timpul care a trecut de

la crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite şi de la adoptarea Declaraţiei Universale a

Drepturilor Omului (decembrie 1948). Pe plan mondial preocupările pentru

promovarea drepturilor omului s-au concretizat în câteva documente de reală valoare,

între care: Declaraţia universală a drepturilor omului (10 decembrie 1948); Pactul

internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul

internaţional cu privire la drepturile civile şi politice(1966); Actul final al Conferinţei

pentru securitate şi cooperare din Europa (Helsinki, 1975); Documentul final al

Reuniunii de la Viena a reprezentanţilor statelor participante la Conferinţa pentru

securitate şi cooperare în Europa (1989), Carta de la Paris (1990).

Un pas înainte în ocrotirea drepturilor omului l-a constituit adoptarea unor

convenţii regionale, precum Convenţia europeană asupra drepturilor omului din anul

1950, Convenţia interamericană din anul 1969, Carta africană din 1981. Aceste

convenţii au evidenţiat o serie de proceduri şi mecanisme juridice prin care se asigură

promovarea şi protecţia drepturilor omului.

Page 46: Curs Drept Constitutional-anul II

46

Evoluţia instituţiei s-a exprimat prin existenţa a două mari categorii de

reglementări juridice, şi anume reglementări interne şi reglementări internaţionale.

Marea problemă a fost şi este tocmai corelaţia dintre reglementările internaţionale şi

cele interne. S-a pus problema de a şti cum trebuie abordată această corelaţie şi ce

consecinţe, îndeosebi juridice, rezultă dintr-o asemenea abordare. Astfel, pactele,

convenţiile, declaraţiile şi alte asemenea acte adoptate pe plan internaţional pun în

valoare realitatea în sensul căreia aplicarea convenţiilor relative la drepturile omului

trebuie făcută ţinând seama de necesitatea permanentă a armonizării cerinţelor

cooperării internaţionale în acest domeniu cu principiul suveranităţii statelor,

deoarece procedurile care ar nesocoti acest raport ar duce la amestec în afacerile

interne. De aceea aceste instrumente internaţionale au ca principal mijloc executarea

lor, asumarea de către statele – părţi a obligaţiei de a lua măsuri legislative şi de altă

natură pentru asigurarea realizării drepturilor prevăzute de ele.

Convenţia europeană a drepturilor omului nu urmăreşte să se substituie

sistemelor naţionale de control în domeniul drepturilor omului, ci să furnizeze o

garanţie internaţională suplimentară. În termenii angajamentelor consimţite,

drepturile şi libertăţile definite în Convenţie sunt mai ales garanţii pentru legislaţiile

şi practicile naţionale şi puterile publice ale tuturor statelor contractante care au

obligaţia de a asigura indivizilor, ţinând de jurisdicţia lor, aceste drepturi şi libertăţi.

Mecanismul internaţional intervine doar în cazul eşecului garanţiei naţionale.

Discutând despre corelaţia dintre reglementările internaţionale şi cele interne în

domeniul drepturilor omului se motivează teza, în sensul căreia nu au nimic comun

cu colaborarea internaţională încercările de a atribui exclusiv individului calitatea de

subiect internaţional; de a acredita ideea că el are acum aptitudinea şi capacitatea de a

se adresa mai întâi şi direct organelor internaţionale pentru anumite drepturi sau

revendicări.

Corelaţia dintre reglementările internaţionale şi cele interne poate ridica

aspecte diferite în caz de conflict între criteriile naţionale de protecţie a drepturilor

fundamentale şi cele ale Comunităţii europene, în particular când criteriul naţional

Page 47: Curs Drept Constitutional-anul II

47

merge mai departe decât este recunoscut prin dreptul comunitar. În aceste situaţii

există o tensiune datorată dorinţei unei protecţii optime a drepturilor fundamentale ale

cetăţeanului şi dorinţa uniformizării dreptului comunitar. Sistemul jurisdicţional a

cunoscut o influenţă crescândă prin pătrunderea sa directă în dreptul statelor dar la fel

şi prin exemplele şi efectele sale.

Constatăm că dominantă în ansamblul preocupărilor teoretice, legislative şi

practice privitoare la drepturile omului este ideea în sensul căreia proclamarea şi

garantarea efectivă a acestora revine reglementărilor juridice interne. Această idee

dominantă este astăzi o realitate, considerându-se că drepturile omului nu au nici un

sens decât dacă sunt înscrise în sistemul constituţional, legislativ şi judiciar al fiecărui

stat.

Corelaţia reglementărilor interne cu cele internaţionale, sporirea (îndeosebi după

adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, decembrie 1948) a

preocupărilor şi reglementărilor internaţionale, nu schimbă şi nu diminuează rolul

major al legislaţiei interne în proclamarea şi garantarea drepturilor cetăţeneşti, în

promovarea drepturilor omului în general. Aceasta pentru că statele şi naţiunile sunt

şi rămân cadrul firesc în care se pot realiza libertăţile publice. În acest sens, sunt

formulate prevederile din Carta ONU, din Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului, din cele două pacte privitoare la drepturile omului, din Actul final de la

Helsinki etc. Acest sens dă expresie recunoaşterii suveranităţii statelor, calităţii lor de

membri egali ai comunităţii internaţionale, fiind reflectarea faptului că drepturile şi

libertăţile cetăţeneşti pot fi reale, efective, numai în măsura în care prin constituţiile

statelor sunt proclamate şi garantate. Aceasta le dă conţinut şi eficienţă. Încurajarea şi

promovarea drepturilor omului implică o permanentă perfecţionare a reglementărilor

juridice interne în acord cu reglementările internaţionale în acest domeniu.

Constituţia României reglementează corelaţia dintre aceste reglementări într-o

viziune nouă, modernă şi eficientă.

Page 48: Curs Drept Constitutional-anul II

48

SFERA DREPTURILOR OMULUI ŞI CETĂŢEANULUI

Astăzi remarcăm o importanţă crescândă a nevoii de promovare şi ocrotire a

drepturilor fundamentale cetăţeneşti. În aceste preocupări s-au impus ca realităţi

juridice drepturile civile şi politice, denumite azi drepturile din prima generaţie.

Aceste drepturi au exprimat un anumit stadiu de dezvoltare a societăţii, un stadiu de

puternice revendicări şi luptă contra tiraniei şi despotismului. Drepturile civile şi

politice (libertăţile individuale, mai ales) au apărut ca măsuri de protecţie a

individului contra violenţei şi arbitrariului guvernanţilor, ca revendicări ale unei

poziţii juridice egale în faţa legii. Apoi s-au impus drepturile sociale, economice şi

culturale – drepturile din a doua generaţie - între care s-au inclus îndeosebi dreptul la

muncă, dreptul la educaţie, dreptul la protecţie socială. Drepturile civile şi politice nu

presupun acţiuni concrete din partea statului în afara abţinerii în faţa libertăţii

persoanei (numite drepturi negative), drepturile sociale, economice şi culturale

implică din partea statelor acţiuni, măsuri, garanţii. Drepturile social- economice s-au

impus mai ales după adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului,

eveniment de la care şi constituţiile au trebuit să le recunoască şi să le proclame.

Cuprinderea acestor drepturi în două pacte distincte a fost criticată,

nejustificându-se fragmentarea lor. Documentele ulterioare ale Naţiunilor Unite au

subliniat indivizibilitatea şi legătura strânsă dintre drepturi. În deceniul al VII- lea al

secolului XX s-au impus noi drepturi ale omului, drepturile din a treia generaţie,

denumite drepturi de solidaritate, în care sunt incluse dreptul la pace, la dezvoltare, la

mediu înconjurător nepoluat etc.- ce pot fi realizate numai prin cooperarea statelor şi

nu individual de către fiecare dintre ele.

Există şi unele formulări de noi drepturi care trebuie privite cu rezerve, pentru

că la un studiu atent al implicaţiilor lor se constată că nu slujesc cauza în numele

căreia se proclamă, adică libertatea şi personalitatea umană. Identificându-se noile

drepturi ce s-au impus se consideră că s-a conturat un drept al dezvoltării ca domeniu

al dreptului internaţional pozitiv, integrat în strategia noii ordini mondiale în care

conceptul central îl ocupă dezvoltarea. Dreptul la dezvoltare poate fi definit ca un

Page 49: Curs Drept Constitutional-anul II

49

drept al omului, considerat şi ca un drept al naţiunilor la dezvoltare, îndeplinind

multiple funcţionalităţi. De asemenea sunt prezentate ca noi drepturi ale omului, şi cu

valenţe colective: dreptul omului la un mediu sănătos; dreptul de a beneficia de

patrimoniul comun al umanităţii; dreptul la asistenţă umanitară etc. Se consideră că

un nou drept al omului este dreptul la un nivel de viaţă decent (satisfăcător).

Noţiunea de nivel de viaţă satisfăcător include, ca un minimum, dreptul la

alimentaţie, la îmbrăcăminte şi la o locuinţă satisfăcătoare. Este teoretizat ca drept al

omului, dreptul la intimitate.

Un interes teoretic şi practic aparte suscită dreptul popoarelor de a dispune de

ele însele (dreptul la autodeterminare), ţinându-se seama de două realităţi şi anume:

este cunoscut că Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cele două pacte au

căutat să înglobeze totalitatea drepturilor posibile şi imaginabile ale omului;

catalogul drepturilor nu poate fi pe plan intern, concret, pretutindeni acelaşi, el fiind

formulat în raport cu posibilităţile fiecărui stat, posibilităţi date de nivelul lui de

dezvoltare economică, socială şi culturală. Dreptul la autodeterminare nu a fost

înscris în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, aşa cum apare înscris în

celelalte documente privitoare la drepturile omului, fapt ce a fost considerat de unii

ca o lacună a Declaraţiei. Cele două pacte privitoare la drepturile omului consacră,

încă de la început, dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, ceea ce evidenţiază

legătura între libertatea naţiunilor şi a celor ce le alcătuiesc.

În actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare din Europa (Helsinki,

1975), la punctul VIII se stabileşte obligaţia statelor de a respecta egalitatea în

drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a dispune de ele însele. Acest drept a fost

considerat “ca dreptul fundamental dintre toate drepturile omului”. De asemenea s-a

susţinut că dreptul popoarelor de a dispune de ele însele este un drept al omului,

pentru ca să se adauge că egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul de a dispune

de ele însele constituie un principiu fundamental al dreptului internaţional, condiţie

esenţială pentru exercitarea tuturor drepturilor şi libertăţilor omului.

Page 50: Curs Drept Constitutional-anul II

50

CLASIFICAREA DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE

După ce aceste drepturi au fost proclamate prin declaraţii de drepturi şi mai

ales prin constituţii, s-a simţit necesitatea clasificării lor în: a) drepturi individuale şi

b) drepturi colective. În categoria drepturilor individuale sunt incluse dreptul de

proprietate, libertatea persoanei, libertatea presei, libertatea conştiinţei. În categoria

drepturilor colective sunt incluse dreptul popoarelor la autodeterminare, la eliberarea

de sub dominaţia colonială, dreptul de asociere în sindicate, egalitate naţională,

egalitate între sexe etc., adică unele drepturi care prin sensul şi posibilitatea de

exercitare rezidă în apartenenţă la un grup social.

Proclamaţia de la Teheran (1968) exprimă tendinţa modernă de a considera

drepturile omului într-o optică colectivistă. Proclamaţia menţionează marea ruptură

dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, considerând că este un obstacol

în calea respectului efectiv al drepturilor omului şi în rezolvarea problemelor precum

analfabetismul şi discriminările privitoare la femei. Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului din 1948 face din individ figura centrală, Proclamaţia de la

Teheran consideră mai întâi colectivitatea (grupul) ca victima gravelor încălcări ale

drepturilor omului.

Drepturile şi libertăţile omului sunt atât individuale cât şi colective. Aceasta

deoarece dreptul fundamental este prin natura sa juridică un drept subiectiv, iar

dreptul subiectiv are eficienţă şi există numai în cadrul unor raporturi ale subiectului

de drept cu alte subiecte de drept (raporturi juridice). Drepturile subiective au

importanţă şi valoare numai într-un context social-statal, într-o colectivitate.

Individualitatea drepturilor pune în valoare universul omului, personalitatea sa.

Indiferent dacă este vorba de drepturile omului în general sau de drepturile

cetăţenilor români, titularul dreptului sau al libertăţii nu poate fi o colectivitate, un

grup social, ci este persoana fizică, omul, cetăţeanul român pentru cele prevăzute în

Constituţie. Fiecare drept, fiecare libertate sunt individuale prin titularul lor. Dreptul

popoarelor la autodeterminare sau la eliberare de sub jugul colonial nu pot fi

considerate drepturi fundamentale cetăţeneşti. Acestea sunt principii rezultate din

Page 51: Curs Drept Constitutional-anul II

51

normele dreptului internaţional, drepturi ale popoarelor, naţiunilor, ce au o mare

importanţă pentru drepturile omului dar nu trebuie identificate sau confundate cu

acestea.

Privitor la clasificarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti trebuie menţionată

ideea în sensul că nu o putem interpreta ca o ierarhizare a lor. Toate drepturile

omului au aceeaşi importanţă; unele depind în realizarea lor de altele; unele drepturi

îndeplinesc şi funcţia de garanţii pentru celelalte; drepturile economice şi sociale au

un rol deosebit în realizarea dreptului la educaţie sau a libertăţilor social- politice.

O altă caracteristică a drepturilor fundamentale este indivizibilitatea lor. Nici

această caracteristică nu este înlăturată prin clasificarea drepturilor, deoarece

clasificarea nu urmăreşte ruperea, divizarea drepturilor, ci explicarea structurii

interioare a sistemului unitar al drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor cetăţenilor. Se

impune acordarea unei importanţe egale atât în teorie, cât şi în practică, drepturilor

economice, sociale, culturale, civile şi politice.

Având în vedere criteriul conţinutului drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti,

observăm că drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor români se clasifică

în mai multe categorii prevăzute în Constituţia României. O primă categorie o

formează inviolabilităţile, adică acele drepturi şi libertăţi, care prin conţinutul lor

asigură dreptul la viaţă, dreptul la apărare, dreptul la libera circulaţie, dreptul la

ocrotirea vieţii intime, inviolabilitatea domiciliului. A doua categorie este formată

din drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale, care prin conţinutul lor

asigură condiţiile sociale şi materiale de viaţă, educaţia şi posibilitatea protecţiei

acestora. O a treia categorie cuprinde drepturile exclusiv politice, acele drepturi care

prin conţinutul lor pot fi exercitate de către cetăţeni numai pentru participarea la

guvernare: dreptul la vot, dreptul de a fi ales. A patra categorie o formează drepturile

şi libertăţile social-politice, acele drepturi şi libertăţi, care prin conţinutul lor, pot fi

exercitate de către cetăţeni la alegere, fie pentru rezolvarea unor probleme sociale şi

spirituale, fie pentru participarea la guvernare. A cincea categorie este formată din

drepturile garanţii, acele drepturi care prin conţinutul lor joacă rolul de garanţii

Page 52: Curs Drept Constitutional-anul II

52

constituţionale. În această categorie includem: dreptul de petiţionare, dreptul

persoanei vătămate de către o autoritate publică.

Page 53: Curs Drept Constitutional-anul II

53

CURSUL 7

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

În categoria drepturilor exclusiv politice sunt incluse drepturi ale cetăţenilor

români care au ca obiect participarea cetăţenilor la conducerea statului, la guvernare.

Mai sunt şi alte drepturi ale cetăţenilor români care asigură participarea acestora la

conducerea de stat, dar acele drepturi prin conţinutul lor pot fi folosite, la alegere, sau

în acest scop sau scopuri culturale, artistice, ştiinţifice etc. În această categorie a

drepturilor exclusiv politice se încadrează drepturile electorale ale cetăţenilor. Alături

de drepturile electorale se cercetează tot ca drept politic propriu-zis şi dreptul de

asociere. Dreptul de asociere poate fi exercitat fie în scopuri politice, fie în vederea

rezolvării unor probleme materiale sau culturale ale cetăţenilor. Drepturile electorale

sunt: dreptul la vot şi dreptul de a fi ales.

Dreptul la vot prevăzut de art. 36 din Constituţie ne indică cine şi în ce condiţii

poate alege. Examinarea dreptului de vot în sistemul constituţional românesc, a

condiţiilor de exercitare, trebuie făcută prin considerarea trăsăturilor sale tradiţionale

aşa cum sunt de altfel menţionate prin Constituţie. Potrivit art. 62 (1) şi 81 (1) din

Constituţie, votul este universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Universalitatea

votului constă în aceea că cetăţenii români, sub rezerva doar a condiţiilor de vârstă şi

aptitudini intelectuale sau morale, au dreptul de a vota. O distincţie, frecvent

întâlnită, este cea dintre votul universal şi votul restrâns pe care-l putem denumi vot

selectiv. Votul restrâns este explicat, la rândul său, sub două aspecte şi anume votul

cenzitar şi votul capacitar.

Votul cenzitar a fost exprimat în constituţii îndeosebi prin condiţia de avere

impusă cetăţeanului pentru a putea vota, fapt pentru care deseori era denumit votul

contribuabililor. Censul de avere a fost completat şi prin alte censuri precum: censul

de domiciliu, censul de sex, censul rasial- naţionalist, censul de profesie, censul de

vârstă etc. Censul de avere presupune ca un cetăţean să posede o anumită avere

pentru a avea drept de vot. Potrivit Constituţiei române din 1866 corpul electoral era

Page 54: Curs Drept Constitutional-anul II

54

împărţit în patru colegii de avere, până şi în colegiul IV intrând cei care plăteau şi ei

o dare cât de mică către stat, deci puteau vota numai cei care posedau avere.

Censul de domiciliu presupune ca un cetăţean, pentru a vota, să domicilieze o

anumită perioadă de timp în localitatea respectivă. Censul de sex a înlăturat mult

timp femeile de la alegeri. Femeile au căpătat drept de vot mult mai târziu decât

bărbaţii. Astfel femeile au dobândit drept de vot în Norvegia (1913), Anglia (1918),

Rusia (1918), Germania (1919), Statele Unite (1920), Suedia (1921), Spania (1931),

Franţa (1944), Elveţia (1971). În România femeile nu au avut drept de vot sub

imperiul constituţiilor din 1866 şi 1923. Censul de vârstă a constituit oprelişte în

exercitarea dreptului de vot. Vârsta exagerat de ridicată a împiedicat participarea

tineretului la alegeri. Constituţia română din 1938 dădea drept de vot pentru

Adunarea Deputaţilor- cetăţenilor de la 30 de ani în sus, iar pentru Senat- de la 40 de

ani.

Votul capacitar implică din partea alegătorului un anumit grad de instrucţie. În

unele state, dreptul la vot era acordat celor care puteau citi şi explica Constituţia.

Limitările dreptului de a alege au fost înlăturate în timp, iar votul universal s-a impus

de aproximativ un secol. Votul universal este o necesitate pentru că, într-un stat de

drept şi democratic, întreaga populaţie trebuie chemată la urne. Universalitatea, ca

trăsătură a dreptului de vot, a cunoscut o evoluţie specifică, sistematizată în trei

etape: a) votul universal masculin; b) accesul femeilor la electorat; c) scăderea vârstei

minime. Evoluţia şi extinderea votului universal, rolul său în caracterizarea unui

regim politic ca democratic sau nu, explică de ce orice susţinere de renunţare la votul

universal sau de restrângere a dreptului de vot trebuie considerată ca anacronică,

invalidată de istoria democraţiei constituţionale.

Conform art. 36 din Constituţia României, o persoană poate vota dacă: este

cetăţean român; are vârsta minimă de 18 ani, împliniţi în ziua alegerilor inclusiv; este

în deplinătatea facultăţilor mintale; are aptitudinea morală de a vota. Calitatea de

cetăţean român exprimă constituţional faptul că dreptul de vot este un drept politic şi

că drepturile politice aparţin în exclusivitate cetăţenilor. Vârsta de 18 ani permite o

Page 55: Curs Drept Constitutional-anul II

55

largă participare la vot a tinerilor, care au maturitate politică necesară exercitării

dreptului de vot. Deplinătatea facultăţilor mintale este o condiţie firească, de aceea

Constituţia nu acordă drept de vot debililor mintali puşi sub interdicţie. Constituţia

stabileşte, de asemenea, că nu au aptitudine morală de a vota persoanele condamnate

prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale.

Egalitatea votului exprimă principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor fără

deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau

apartenenţă politică, avere sau origine socială. Votul egal se realizează dacă: fiecare

cetăţean are dreptul la un singur vot pentru alegerea aceluiaşi organ de stat;

circumscripţiile electorale pentru alegerea aceluiaşi organ sunt egale ca număr de

locuitori. Egalitatea votului presupune înlăturarea unor tehnici şi procedee electorale,

care s-au practicat în sistemele constituţionale, precum geografia electorală, colegiile

electorale, votul plural sau votul multiplu.

Votul direct constă în aceea că alegătorii îşi exprimă direct, personal, acordul

sau dezacordul privind pe candidaţii propuşi, ei votând direct şi nu prin reprezentanţi

sau delegaţi. Votul indirect a fost prevăzut în România prin Legea nr. 70/ 1991 la

alegerea consiliilor judeţene. Acestea au fost alese de către un grup de electori,

format din totalitatea membrilor consiliilor locale din judeţul respectiv. Modificările

aduse legii în anul 1996 au introdus şi pentru aceste consilii votul direct, urmând ca

doar vice-primarii să fie aleşi indirect.

Secretul votului este un caracter al dreptului de vot şi exprimă acea posibilitate a

cetăţenilor de a-şi manifesta liber voinţa lor cu privire la candidaţii propuşi, fără ca

această manifestare să poată fi cunoscută de către alţii. Legea electorală prevede o

serie de garanţii care asigură secretul votului. Astfel, buletinele de vot sunt

uniforme, fără semne distinctive, imprimarea lor fiind asigurată de către birourile

electorale care se ocupă de alegerea unui organ de stat, după modelul legal stabilit.

Pe buletinele de vot sunt imprimate numai menţiunile strict necesare, ultima pagină a

buletinului de vot rămânând nescrisă, fiind rezervată pentru aplicarea ştampilei de

control a biroului electoral al secţiei de votare, ştampilă executată după modelul legal

Page 56: Curs Drept Constitutional-anul II

56

stabilit. Buletinele de vot sunt predate birourilor electorale ale secţiilor de votare, de

către birourile electorale de circumscripţie cu cel puţin două zile înainte de data

alegerilor. Legea electorală interzice prezenţa oricărei persoane, în afara celei care

votează, în camera de votare sau în cabinele de vot.

Votul liber exprimat defineşte votul ca posibilitatea cetăţeanului de a participa

sau nu la alegeri, iar în cazul în care participă, de a-şi manifesta liber opţiunea pentru

o anumită listă de candidaţi sau pentru un anumit candidat. Dispoziţiile

constituţionale româneşti valorifică votul liber exprimat, corelându-se cu dispoziţiile

democratice din alte ţări.

Dreptul de a fi ales este reglementat de art. 37 din Constituţie. Din analiza

dispoziţiilor constituţionale rezultă că o persoană poate fi aleasă ca deputat, senator,

şef de stat sau în alte organe reprezentative dacă are drept de vot şi dacă îndeplineşte

şi celelalte condiţii stabilite prin art. 37. Pentru a fi aleasă, o persoană trebuie să aibă

drept de vot, adică să îndeplinească toate condiţiile cerute de art. 34 din Constituţie.

Art. 37 (1) cere îndeplinirea cumulativă şi a condiţiilor cerute de art. 16 (3). Potrivit

acestui articol, alin. 3, funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi

ocupate de persoanele care au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Condiţia

de a avea cetăţenia română trebuie corelată cu dispoziţiile legii române care îngăduie

dubla cetăţenie.

Constituţia pune şi limite minime de vârstă, chiar dacă pentru dreptul de vot

limita minimă este de 18 ani. Explicaţia se regăseşte în importanţa unor demnităţi

publice, în marea responsabilitate ce revine celor desemnaţi să guverneze,

responsabilitate care-şi găseşte suport de credibilitate şi în maturitatea şi experienţa

practică a candidaţilor. Art. 37 din Constituţie stabileşte două limite minime de vârstă

pentru cei care candidează şi deci pot fi aleşi şi anume: 23 de ani împliniţi până în

ziua alegerilor inclusiv, pentru cei care candidează pentru Camera Deputaţilor sau

organele locale; 33 de ani împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv, pentru cei care

candidează pentru Senat sau 35 de ani pentru funcţia de Preşedinte al României.

Orice nesocotire a acestor condiţii atrage nulitatea alegerii, de aceea înregistrarea

Page 57: Curs Drept Constitutional-anul II

57

candidaturilor trebuie făcută numai cu verificarea atentă a îndeplinirii condiţiilor

legale.

Dreptul de asociere este un drept fundamental, social–politic, inclus în categoria

libertăţilor de opinie, alături de libertatea de exprimare, de libertatea conştiinţei.

Acest drept cuprinde posibilitatea cetăţenilor români de a se asocia, în mod liber, în

partide sau formaţiuni politice, în sindicate sau în alte forme şi tipuri de organizaţii,

ligi şi uniuni, cu scopul de a participa la viaţa politică, ştiinţifică, socială şi culturală

de a-şi realiza o serie de interese legitime comune. Articolul 40 din Constituţie se

referă la asociere ca rezultat al exercitării unei libertăţi fundamentale, o asociaţie de

drept constituţional. Aceste asociaţii sunt de drept public, temeiul lor fiind libertatea

de asociere şi nu contractul care este temeiul asociaţiilor de drept privat. Asociaţiile

prevăzute de art. 40 nu au scopuri lucrative, nu urmăresc obţinerea sau împărţirea

unor beneficii, ele trebuie să aibă scopuri politice, religioase, culturale etc., scopuri

care să exprime libertatea de gândire şi de exprimare a gândurilor, opiniilor,

credinţelor.

Dispoziţiile constituţionale garantează dreptul la asociere şi stabilesc formele

de asociere. Dificultatea stabilirii unui inventar complet a determinat folosirea a două

procedee: nominalizarea partidelor şi sindicatelor; enunţarea celorlalte forme

organizatorice prin formularea “alte forme de asociere”. Nominalizarea partidelor

politice şi a sindicatelor era obligatorie având în vedere corelaţia dintre art. 40 şi

articolele 8 (2) şi 9 din Constituţie, articole care privesc direct scopurile acestor

forme de asociere. Dreptul de asociere nu poate fi un drept absolut, de aceea se

stabilesc anumite limite constituţionale care privesc trei aspecte: a) scopurile şi

activitatea; b) membrii; c) caracterul asociaţiei.

În ceea ce priveşte scopurile şi activitatea, prin alineatul 2 sunt considerate

neconstituţionale partidele sau organizaţiile care militează împotriva pluralismului

politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii ţării. El urmăreşte protejarea

unor valori politice, juridice şi statale consacrate încă în primul titlu al Constituţiei.

Aceste valori ce intră practic în ordinea constituţională nu pot fi afectate nici prin

Page 58: Curs Drept Constitutional-anul II

58

exercitarea abuzivă a dreptului de asociere. De aceea, asociaţiile care atentează la

aceste valori sunt neconstituţionale; constatarea şi declararea ca neconstituţională a

unei asociaţii revine Curţii Constituţionale.

Limitele privind membrii asociaţiilor au în vedere de fapt numai partidele

politice, ţinând seama de rolul lor în viaţa politică şi statală. Potrivit alineatului 3 nu

pot face parte din partidele politice: judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii

poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de

funcţionari publici stabilite prin lege organică. Constituţia permite legii organice să

stabilească aceste categorii, noi fiind în prezenţa unui temei constituţional în baza

căruia legea organică poate face asemenea nominalizări. În sistemele constituţionale

democratice se practică teoria neutralităţii serviciilor publice, care implică o detaşare

a funcţionarilor publici de problemele politice. Asemenea prevederi constituţionale

se explică şi prin egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi autorităţilor publice, fără

discriminări şi fără privilegii. Din acest principiu constituţional rezultă că funcţia

publică este accesibilă, în mod egal tuturor celor care dovedesc capacitatea şi

aptitudinile cerute de lege pentru ocuparea unei funcţii publice.

Potrivit Constituţiei sunt interzise asociaţiile cu caracter secret; această

dispoziţie constituţională urmăreşte practic protejarea valorilor democraţiei

constituţionale.

Page 59: Curs Drept Constitutional-anul II

59

CURSUL 8

ORGANIZAREA STATALĂ A PUTERII

În limbajul curent apar frecvent cuvintele stat, putere, puteri. Această

terminologie exprimă aceeaşi categorie şi anume organizarea statală a puterii care

aparţine poporului, naţiunii. Statul nu este altceva decât instituţionalizarea puterii

poporului.

În legătură cu expresiile putere politică şi putere de stat se impun de asemenea

unele precizări. Pentru ca sistemul teoretic pe care-l construim să fie clar, vom folosi

“putere politică” pentru a desemna puterea poporului (naţiunii) care are un conţinut

mai larg decât organizarea sa statală, altfel spus decât puterea (puterile) de stat.

“Puterea (puterile) de stat” este partea instituţională a puterii politice dar nu-i

epuizează sfera, găsindu-ne aici în relaţia de la întreg la parte. Într-o asemenea

viziune ştiinţifică trăsăturile statului nu se regăsesc în totalitate în ansamblul puterii

politice.

Dacă această organizare statală a puterii poporului (politice) se realizează prin

mai multe grupe (categorii, autorităţi, puteri) de organe de stat, cu funcţii

(împuterniciri) şi trăsături clar definite şi caracterizate prin autonomie organizatorică

şi funcţională, precum şi prin echilibru reciproc şi colaborare, suntem în prezenţa

separaţiei/ echilibrului puterilor. Această stare este specifică sistemelor de

guvernământ democratice. Dacă însă organizarea şi funcţionarea acestor organe de

stat sunt caracterizate prin centralism şi concentrare, suntem în prezenţa unicităţii

puterii, stare specifică sistemelor de guvernământ totalitare.

Funcţia fundamentală a statului (puterilor) este de a exprima şi realiza ca voinţă

general obligatorie (voinţă de stat) voinţa poporului. Acesta este punctul de plecare

în teoretizarea organizării statale a puterii poporului. De aici trebuie să pornim pentru

a identifica funcţiile puterii, instituţiile şi formele organizatorice necesare realizării

acestor funcţii, raporturile dintre autorităţile statale şi popor, raporturile dintre

autorităţile statale.

Page 60: Curs Drept Constitutional-anul II

60

Sintetizând teoria clasică a separaţiei puterilor vom putea reţine mai multe idei.

În orice societate organizată în stat există trei funcţii: de edictare de reguli juridice

sau funcţia legislativă; de executare a acestor reguli sau funcţia executivă; de

judecare a litigiilor sau funcţia jurisdicţională. Fiecărei funcţii îi corespunde o putere:

puterea legislativă, puterea executivă, puterea jurisdicţională. Fiecare putere este

conferită unor organe distincte: puterea legislativă- adunărilor reprezentative; puterea

executivă- şefului statului, eventual şefului de guvern şi miniştrilor; puterea

judecătorească- organelor judiciare.

Toate regimurile politice cunosc o diviziune între organele guvernamentale,

fiecare fiind mai mult sau mai puţin specializat într-o funcţie. Trebuie însă adăugat că

de fapt separaţia puterilor nu înseamnă numai diviziune ci şi independenţa

autorităţilor guvernamentale. Această independenţă se fondează pe existenţa unor

funcţii fundamentale distincte prin natura lor şi care pot fi exercitate numai separat.

În mod firesc statul apare natural divizat în mai multe puteri, termenul desemnând

totodată funcţia şi organul.

Evoluţia separaţiei puterilor, ca teorie şi realitate constituţională, cuprinde trei

mari aspecte şi anume: definirea conţinutului şi sensurile sale, critica teoriei clasice;

continuitatea importanţei şi rezonanţei sale sociale şi politice.

Cât priveşte conţinutul şi sensurile separaţiei puterilor tot mai des s-a afirmat şi

se afirmă că este vorba mai puţin de separare decât de echilibrul puterilor. Importantă

în organizarea statală este independenţa autorităţilor statale, care nu poate fi totală

dar trebuie să fie foarte largă. Organele de stat trebuie să depindă unele de altele

numai atât cât este necesar formării sau desemnării lor şi eventual exercitării unor

atribuţii. Apoi se consideră că de fapt există două puteri şi anume puterea legislativă

şi puterea executivă.

Critica teoriei clasice a separaţiei puterilor se înscrie în contextul evoluţiei

acesteia, vizând: înlăturarea separaţiei puterilor în regimurile totalitare, inadaptarea

teoriei separaţiei puterilor în regimurile pluraliste, erodarea teoriei separaţiei puterilor

considerându-se că a fost elaborată într-o perioadă în care nu erau încă înfiinţate

Page 61: Curs Drept Constitutional-anul II

61

partidele politice (astăzi partidele politice determină ca echilibrul să nu se realizeze

între Parlament şi guvern, ci între o majoritate – formată dintr-un partid sau partide

învingătoare în alegeri şi care dispun în acelaşi timp de parlament şi de guvern – şi o

opoziţie care aşteaptă “să-şi ia revanşa”).

Importanţa teoriei separaţiei puterilor constă în rezonanţa socială, politică şi

morală, fapt ce justifică prezenţa implicită sau explicită a separaţiei puterilor în

constituţiile statelor democratice.

Organizarea statală contemporană a puterii politice

Câteva consideraţii privind organizarea statală contemporană a puterii politice

sunt interesante. Două constatări rezultă azi din teoria şi practica statală şi anume:

continuitatea unor structuri tradiţionale şi transformarea funcţiilor acestora. Cât

priveşte menţinerea unor structuri tradiţionale este simplu de observat că şi astăzi

distincţia între legislativ şi executiv rămâne ca trăsătură fundamentală a regiunilor

politice.

Aceste structuri tradiţionale au cunoscut şi cunosc o permanentă transformare.

Aceste transformări s-au datorat tendinţei de a se da executivului grija marilor decizii

politice, Parlamentului rezervându-i-se rolul de reflecţie şi de control al guvernului.

De asemenea transformările se explică prin aceea că în fapt este vorba de un

echilibru al puterilor şi nu de o separaţie care din start consideră “potenţial

antagoniste” parlamentul şi guvernul. Or, un guvern care dispune de o majoritate

parlamentară, va lucra în strânsă asociere cu parlamentul, fapt ce este considerat

într-un stat modern condiţia eficienţei lor.

Astăzi se vorbeşte tot mai mult de un declin al puterii legislative în favoarea

executivului. De altfel, separaţia şi echilibrul îşi schimbă treptat parametrii, aceştia

devenind majoritatea şi opoziţia. Iar această schimbare va avea mari efecte în

configurarea sistemelor constituţionale.

Page 62: Curs Drept Constitutional-anul II

62

Funcţionarea principiului separaţiei/echilibrului puterilor în diferitele forme de

guvernământ

O succintă prezentare a variantelor de funcţionare a separaţiei/echilibrului

puterilor în raport cu forma de guvernământ permite înţelegerea chiar a sistemelor

constituţionale. În regimurile convenţionale, adunarea reprezentativă este superioară

guvernului pe care-l poate înlocui uşor, creând instabilitatea guvernamentală. În

regimurile prezidenţiale executivul nu răspunde în faţa adunărilor, însă trebuie să-i

ceară anumite autorizări, avize (de ex. S.U.A.). În regimurile semiprezidenţiale şeful

executivului (şef de stat) nu răspunde în faţa parlamentului, dar guvernul trebuie să

fie aprobat de către parlament.

Înscrierea în Constituţia României a principiului separaţiei puterilor

Examinând dispoziţiile Constituţiei României putem constata că ea consacră

echilibrul puterilor în stat în conţinutul şi semnificaţia sa ştiinţifică şi desigur

modernă. Mai multe argumente sunt pertinente şi, desigur, convingătoare:

a) Cele trei “puteri” clasice se regăsesc exprimate în Constituţie: legislativul în

normele privitoare la Parlament (art. 61 şi urm.); executivul în normele privitoare

la Preşedintele României şi Guvern (art. 80 şi urm.); justiţia în normele privitoare

la autoritatea judecătorească (art. 124 şi urm.);

b) Ordinea reglementării în Constituţie a puterilor este ordinea clasică, firească.

Constituţia dă exprimare juridică realităţilor şi activităţilor politice statale în

succesiunea lor firească;

c) Având în vedere legitimitatea împuternicirilor Parlamentului, componenţa sa

numeroasă şi larg reprezentativă, Constituţia asigură acestuia o anumită pertinenţă

în raport cu celelalte autorităţi statale. Astfel Parlamentul este unica autoritate

legiuitoare a ţării (art. 61), el are funcţii de formare, alegere, investire a altor

autorităţi statale şi desigur funcţii de control.

Se poate adăuga caracterizarea dată de art. 61 potrivit căreia Parlamentul este

organul reprezentativ suprem al poporului român, deşi utilizarea termenului

Page 63: Curs Drept Constitutional-anul II

63

“suprem” poate fi privită cu multe rezerve de ordin ştiinţific în contextul teoriei

separaţiei/echilibrului puterilor în stat. Trebuie să observăm că echilibrul puterilor

îşi găseşte semnificaţii şi în organizarea şi funcţionarea autorităţii legiuitoare.

Chiar structura bicamerală a Parlamentului exprimă echilibrul în exercitarea

puterii legislative.

d) Raporturile constituţionale dintre autorităţile publice se caracterizează prin

implicări reciproce ale unora în sfera de activitate a celorlalte, implicări ce

semnifică echilibrul prin colaborare şi control.

Page 64: Curs Drept Constitutional-anul II

64

CURSUL 9

PARTIDELE POLITICE

1. Noţiune

În societatea modernă partidele politice s-au impus ca realităţi incontestabile.

Procesul apariţiei lor trebuie privit în strânsă corelaţie cu apariţia şi dezvoltarea

parlamentarismului, deci cu ideea de reprezentare în viaţa publică. În ansamblul

instituţiilor unei societăţi cele mai apropiate pot fi considerate statul şi partidele

politice care desigur nu trebuie confundate.

În explicarea partidelor politice se impune mai întâi clarificarea locului şi

rolului lor în cadrul asociaţiilor. Firesc, în catalogul libertăţilor publice este prezentă

libertatea de asociere. Dar asociaţii se pot înfiinţa nu numai în exerciţiul acestei

libertăţi. Putem constata cel puţin două mari categorii de asociaţii: a) cele create în

baza dreptului de asociere, ca drept fundamental cetăţenesc; b) cele create pe

temeiuri contractuale (societăţi, fundaţii, regii, asociaţii economice) sau în

exercitarea libertăţii comerţului (art. 135 alin. 2 litera “a” din Constituţie). Aşa

văzute lucrurile vom observa că partidele politice se încadrează în prima categorie de

asociaţii iar acest lucru nu este lipsit de semnificaţii juridice, lor aplicându-li-se

prioritar regimul juridic constituţional. Cât priveşte încadrarea partidelor în cadrul

asociaţiilor ea rezultă evident din definiţiile formulate.

Stabilirea conceptului de partid politic este necesară pentru explicarea,

interpretarea şi desigur aplicarea unor prevederi constituţionale şi legale. Constituţia

utilizează noţiunile de: partide politice în art. 8 (2), art. 40 (2, 3), în art. 73 (3) litera

“b”, în art. 146 litera “k”; partide în art. 40 (2), în art. 84 (1), în art. 103 (1); sindicate

în art. 9; alte forme de asociere în art. 40 (1); organizaţii în art. 40 (2), art. 62 (2);

asociaţii în art. 40 (4); configuraţie politică în art. 64 (5). Asemenea noţiuni sunt

întâlnite şi în legi, iar legile electorale au resimţit nevoia de a arăta uneori că

“organizaţiile minorităţilor naţionale…se consideră similar formaţiunilor politice,

Page 65: Curs Drept Constitutional-anul II

65

dacă propun liste de candidaţi din partea minorităţilor respective”, sau că

“organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care participă la alegeri

sunt echivalente juridic, în ce priveşte operaţiunile electorale, cu partidele politice”.

Examinând prevederile constituţionale şi legale se poate lesne observa că numai

partidele politice au anumite drepturi. Astfel: partidul politic care are majoritatea

absolută în Parlament sau, în lipsa acestei majorităţi, partidele politice reprezentate în

Parlament sunt consultate de către Preşedintele României atunci când acesta

desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru (art. 103 alin. 1 din

Constituţie); candidaturile pentru alegerile parlamentare se propun pe liste de

candidaţi numai de partide şi alte formaţiuni politice; partidele politice pot face

coaliţii electorale; numai partidele şi formaţiunile politice care participă la campania

electorală pot primi, prin lege specială, o subvenţie de la bugetul de stat (legislaţia

electorală).

Totodată, Constituţia stabileşte pentru partidele politice anumite reguli. Aceste

reguli cuprind precizări ale scopului partidelor (art. 8) sau cauzele care pot duce la

declararea lor ca neconstituţionale (art. 40 alin. 2). Mai mult, Constituţia stabileşte că

unele categorii de persoane nu se pot asocia în partide politice şi anume: judecătorii

Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei,

poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici, stabilite prin lege organică. (art. 40

alin 3).

În şirul prevederilor constituţionale şi legale trebuie menţionate cele care privesc

înregistrarea partidelor politice, cele care condiţionează crearea unui partid de un

număr minim de membri, cele care nu admit alegerea în autorităţile reprezentative a

persoanelor cărora le este interzisă asocierea în partidele politice (art. 37 alin. 1 din

Constituţie).

Stabilirea conceptului de partid politic permite corecta interpretare a prevederilor

art. 8 din Constituţie în sensul cărora partidele politice contribuie la definirea şi la

exprimarea voinţei politice a cetăţenilor.

Page 66: Curs Drept Constitutional-anul II

66

Definirea partidului politic se impune în ideea explicării corecte a raporturilor

partide – parlamente şi mai ales a distincţiei ce trebuie făcută aici între raporturile

politice partid – aleşi (deputat, senator) şi raporturile juridice. Aceste distincţii sunt

deosebit de importante în sistemele constituţionale care se fundamentează pe

mandatul reprezentativ. Fără îndoială definirea partidului politic trebuie să înceapă

cu menţionarea faptului că este o asociaţie. Prin aceasta se exprimă atât modul de

formare (prin exercitarea de către cetăţeni a dreptului de asociere) cât şi componenţa

(este o grupare de cetăţeni, un colectiv).

Partidele politice sunt rezultatul asocierii libere a cetăţenilor. Ca orice asociaţie,

partidul politic rezultă din exercitarea de către cetăţeni a dreptului de asociere, ca

manifestare liberă a voinţei lor de a se constitui într-un partid. Această trăsătură

rezultă expres şi din art. 40 (1) al Constituţiei care stabileşte că “Cetăţenii se pot

asocia liber în partide politice, în sindicate şi în alte forme de asociere”. Prin asociere

cetăţenii devin membri de partid. Va trebui să observăm că această calitate prezintă

interes aparte pentru definirea partidului politic, ea trebuind a fi deosebită de alte

calităţi, precum cele de aderenţi şi de simpatizanţi.

Asocierea în partide politice este un drept al cetăţenilor. În acest sens constituţiile

se pronunţă explicit. Astfel de prevederi identificăm în constituţiile: României (art.

40), Germaniei (art. 9 şi 21), Italiei (art. 18 şi 49) etc. Fără a face din aceasta o regulă

universală, vom observa că faţă de scopul partidului politic (de a-şi apropria puterea

şi a o exercita, de a guverna altfel spus), calitatea de cetăţean pentru a fi membru al

unui partid politic se impune. Aceasta pentru că este îndeobşte recunoscut şi admis că

participarea la guvernare este prin excelenţă rezervată numai cetăţenilor statului,

deoarece ei sunt legaţi de destinele acestuia.

R.G. Schwartzemberg consideră că un partid politic este o organizaţie durabilă,

structurată la nivel naţional şi local, urmărind să cucerească şi să exercite puterea şi

căutând, în acest scop, susţinerea populară.

Partidele politice pot fi definite ca fiind asociaţii libere ale cetăţenilor prin care se

urmăreşte, pe baza unei platforme (program), şi exprimarea voinţei politice a

Page 67: Curs Drept Constitutional-anul II

67

cetăţenilor, asociaţii care au, şi-şi afirmă clar şi deschis, vocaţia şi aptitudinea

guvernării.

2. Funcţii

P.P. Negulescu, arătând că asocierea în partide este un fenomen social, scria că

înţelegem mai bine formarea partidelor dacă cercetăm “motivele care pot să

determine hotărârea cetăţenilor de a-şi îndrepta activitatea politică pe un drum sau

altul”. Aceste motive, spune autorul, sunt numeroase, dar ele pot fi reduse la două

categorii: una de ordin logic, alta de ordin psihologic. Prima categorie priveşte

valoarea generală a ideilor lor în jurul cărora se formează grupările politice, iar a

doua- folosul personal, pe care membrii lor pot să-l tragă, direct sau indirect,

individual sau ca unităţi ale unei categorii sociale.

Printre motivele şi scopurile ce se menţionează în general ar fi şi următoarele:

asigurarea fericirii tuturor; contribuţia la dezvoltarea corpului social, uşurându-i şi

grăbindu-i progresul; datoria de a conserva existenţa politică a poporului; medierea

între corpul electoral şi parlament; voinţa de a exercita puterea etc.

Funcţiile partidelor politice sunt tot mai des înscrise chiar în constituţii. Sub acest

aspect este interesant de subliniat că ar fi o interpretare restrictivă a Constituţiei dacă

am considera că partidele au numai acele funcţii prevăzute expres în textul

constituţional. Art. 8 din Constituţia României stabileşte că partidele politice

contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor. Această funcţie

esenţială se dimensionează în raport de valorile democraţiei constituţionale astfel

cum sunt ele definite îndeosebi prin art. 1 şi art. 8, precum şi prin întreg titlul II al

Constituţiei.

3. Categorii

Orice încercare de a clasifica partidele politice şi mai ales de a încadra un caz

concret într-o categorie sau alta implică un mare risc teoretic şi rămâne permanent

discutabilă. Aceasta pentru cel puţin două motive: primul este rezultatul diversităţii

Page 68: Curs Drept Constitutional-anul II

68

fenomenului; al doilea motiv rezultă din evoluţia partidelor politice, atât în general

cât şi în concret. În această evoluţie nuanţele politice şi denumirile acestora au

cunoscut şi cunosc o firească schimbare pentru că lupta pentru putere, ea însăşi, are

specificul ei în fiecare etapă şi în fiecare ţară. De aceea, transformări, chiar

spectaculoase, produse în viaţa unor partide politice fac dificilă încadrarea lor într-o

anumită categorie şi impun celui ce o face o anumită prudenţă. Ca atare prezentarea

categoriilor şi variantelor de partide politice trebuie privită şi reţinută cu o anumită

doză de relativitate.

Se pot face diferenţieri ale partidelor pe criteriul apartenenţei şi orientării

membrilor ce le compun şi platformelor lor în: a) partide confesionale; b) partide

regionale; c) partide naţionale; d) partide de clasă; e) partide etnice. Această

clasificare este specifică perioadei apariţiei partidelor fiind corelată cu marile

probleme ale fiecărei ţări. Nu pot fi departajate aceste partide de formarea naţiunilor

şi a statului modern.

a) Partidele confesionale au drept criteriu de constituire credinţele religioase. În

mod deosebit sunt nominalizate în această categorie partidele formate de

protestanţi şi catolici în a doua jumătate a secolului XVI, Partidul Catolic din

Belgia (1830), Partidul Popular Italian (constituit după primul război mondial).

În concepţia lui P.P. Negulescu, partidele confesionale nu întrunesc condiţiile

esenţiale pe care trebuie să le îndeplinească neapărat partidele politice.

b) Partidele regionale sunt expresia unui “egoism local rău înţeles”

(P.P.Negulescu), reprezentând interesele locale ale diferitelor regiuni ale unui

stat unitar sau ale diferitelor părţi ale uni teritoriu naţional neajuns încă la

unificare. În această categorie sunt nominalizate partidele din S.U.A. de la

sfârşitul secolului XVIII, grupul parlamentar islandez din Marea Britanie pe

programul căruia s-a constituit Partidul Islandez (1879).

c) Partidele naţionale au apărut în secolul XIX odată cu confirmarea principiului

naţionalităţilor. În această categorie sunt nominalizate partidele din imperiul

Page 69: Curs Drept Constitutional-anul II

69

austro-ungar, Partidul Naţional- Liberal din Prusia (1866-1870), Partidul

“Popular” Slovac al lui Andrej Hlinka.

d) Partidele de clasă, exprimă interesele unei clase sociale. Au apărut în secolul

XIX, iar în această categorie sunt nominalizate partidele socialiste, partidele

agrariene, partidele ţărăneşti.

e) Partidele etnice sunt specifice continentului african, având în vedere că aici

formarea naţiunilor nu a precedat formarea statelor independente ci formarea

statelor a fost considerată de către conducătorii africani ca fiind cel mai bun

mijloc pentru crearea naţiunilor.

Un alt criteriu folosit pentru clasificarea partidelor în: partide democratice, partide

liberale, partide conservatoare, partide social- democratice, partide de stânga, partide

de centru, partide de dreapta este cel al căilor folosite pentru rezolvarea marilor

probleme precum: raporturile dintre individ şi societate; raporturile dintre stat şi

compartimentele sale; raporturile dintre stat şi biserică. Enumerarea este evident

exemplificativă şi incompletă. Integrarea într-o categorie sau alta este dificilă.

Potrivit lui Francois Borella distincţia politică între dreapta şi stânga s-a născut în

Franţa în 1789 în legătură cu discuţia privind puterea politică a regelui în viitoarea

constituţie.

4. Exigenţe juridice

Faţă de rolul partidelor politice în mod firesc se impun anumite exigenţe

constituţionale şi legale în materie. Trebuie precizate cel puţin două exigenţe.

A. Sporirea rolului partidelor politice, marea lor forţă de influenţare a electoratului şi

de aici determinarea conţinutului şi trăsăturilor guvernării, nu pot rămâne fără

importante semnificaţii de ordin juridic şi statal. De aceea într-un stat de drept şi

democratic consacrarea prin constituţie a unor reguli privind partidele politice devin

obligatorie. Astăzi recunoaşterea lor constituţională devine o regulă de bază.

Constituţia trebuie să exprime juridic scopurile partidelor politice şi coordonatele în

care se pot organiza şi funcţiona.

Page 70: Curs Drept Constitutional-anul II

70

Constituţia României, intrată în vigoare în anul 1991, reglementează partidele

politice în mai multe articole. Textele de bază rămân cele din art. 8 potrivit căruia:

a) Pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei

constituţionale; b) Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în

condiţiile legii. Ele contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a

cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de

drept şi principiile democraţiei”, precum şi din art. 40 potrivit căruia: a) Cetăţenii se

pot asocia liber în partide politice, în sindicate şi în alte forme de asociere. b)

Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează

împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept a suveranităţii, a

independenţei României sunt neconstituţionale; c) Nu pot face parte din partidele

politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii

activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabiliţi prin lege

organică; d) Asociaţiile cu caracter secret sunt interzise.

Sintetizând, putem spune că prin Constituţie s-a consacrat principiul liberei creări

şi activităţi a partidelor, într-un sistem pluralist.

B. Dispoziţiile constituţionale trebuie să fie detaliate printr-o lege a partidelor

politice. Legea trebuie să conţină obligaţia ca prin statutul care-l prezintă cu prilejul

înregistrării să se specifice explicit calitatea de partid politic. Astfel să existe

obligaţia legală ca la înregistrare asociaţiile sau organizaţiile ce vor să se organizeze

ca partide politice să declare oficial şi expres acest lucru. Este cunoscut că nu rareori

unele partide nu au în denumirea lor termenii partid. De aceea o dispoziţie legală ar

sprijini stabilirea naturii unor asociaţii, organizaţii, formaţiuni, ligi sau uniuni.

Page 71: Curs Drept Constitutional-anul II

71

CURSUL 10

SISTEMUL ELECTORAL

Relaţiile sociale care privesc alegerea prin vot a deputaţilor, senatorilor, şefului

de stat şi autorităţilor locale sunt reglementate de dreptul constituţional, deoarece

prin conţinutul lor sunt relaţii constituţionale, adică apar în procesul instaurării,

menţinerii şi exercitării puterii. Normele juridice care reglementează aceste relaţii

sociale, formează o instituţie distinctă a dreptului constituţional, ele găsindu-se

înscrise atât în Constituţie cât şi în legea electorală.

Aceste norme juridice denumite şi norme electorale sunt amănunţit cercetate în

literatura juridică, consecinţă firească a importanţei lor în sistemul de drept şi

faptului că indică direct şi eficient caracterul democratic sau nedemocratic al unui

sistem constituţional. Aceste norme sunt cercetate fie sub denumirea de sistem

electoral, fie sub cea de drept electoral, fie sub alte denumiri.

Normele electorale stabilesc care sunt drepturile electorale, condiţiile ce trebuie

să fie îndeplinite de o persoană pentru a fi beneficiarul acestora, precum şi garanţiile

ce fac efectivă exercitarea lor. Normele juridice electorale stabilesc obligaţiile

organelor de stat în legătură cu alegerile, regulile de organizare şi desfăşurare a

alegerilor, precum şi cele de stabilire, centralizare şi comunicare a rezultatelor

votării. În examinarea sistemului electoral românesc actual, avem în vedere

dispoziţiile constituţionale (îndeosebi art. 36, 62, 81, 121), ale Legii nr. 68/1992

pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, ale Legii nr. 68/1992 pentru

alegerea Preşedintelui României, ale Legii nr. 7o/ 1991 privind alegerile locale, cu

modificările ulterioare.

SCRUTINUL

În orice sistem electoral se pune problema de a şti cum se repartizează mandatele în

Parlament, ţinând cont de voturile obţinute. Alegerea modalităţii de distribuire a

Page 72: Curs Drept Constitutional-anul II

72

mandatelor este plină de semnificaţii politice cu consecinţe foarte diferite şi nuanţate

mai ales cât priveşte partidele politice. În explicarea acestora noţiunea de scrutin este

deosebit de utilă. Prin scrutin (de la latinescul scrutinium), se înţelege de fapt

modalitatea în care alegătorii desemnează deputaţii, senatorii, consilierii etc. Astăzi

în regimurile constituţionale se practică două tipuri de sisteme electorale, diferite prin

modul de atribuire a mandatelor: sistemul majoritar şi sistemul reprezentării

proporţionale.

Sistemul majoritar este sistemul în care sunt aleşi candidaţii care au obţinut cel

mai mare număr de voturi. El cunoaşte două variante şi anume: uninominal sau de

listă şi în unul sau două tururi.

Categorii de scrutin

a) Scrutinul uninominal

Presupune ca alegătorul să voteze pentru un singur candidat, într-o circumscripţie

electorală. Este practicat în ţara noastră la alegerea primarilor comunelor şi oraşelor.

Teritoriul ţării se organizează în atâtea circumscripţii electorale câte mandate sunt

(corespunzător numărului de deputaţi, senatori). În mod firesc circumscripţiile

electorale sunt mai mici decât unităţile administrativ-teritoriale, iar alegătorul

votează un candidat, raportul de reprezentare fiind clar definit sub toate elementele

sale de conţinut.

Avantajele şi dezavantajele scrutinului uninominal sunt:

- Scrutinul uninominal, prin faptul că fiecare circumscripţie electorală desemnează

un singur reprezentant, se caracterizează prin simplitate.

- Creează, măcar aparent, posibilitatea unei legături strânse între ales şi alegători.

Desigur această legătură devine şi ea discutabilă în sistemele fondate pe mandatul

reprezentativ.

- Scrutinul uninominal conduce la o majoritate parlamentară stabilă, situaţie

profitabilă tehnicilor de guvernare.

Page 73: Curs Drept Constitutional-anul II

73

- Datorită numărului mare de circumscripţii electorale, scrutinul uninominal implică

mari cheltuieli cu operaţiunile electorale şi cu structurile care organizează şi conduc

aceste operaţiuni.

- Scrutinul uninominal implică cheltuieli mari pentru candidaţi în scopul susţinerii

campaniei electorale, astfel încât în mod cert favorizează pe cei care le pot suporta.

- Parlamentul rezultat prin scrutinul uninominal este mai mult un corp de elită,

micşorându-se evident caracterul politic.

- Scrutinul uninominal nu este procedeul optim pentru exprimarea pluralismului

politic. El poate genera o stare conflictuală extrem de periculoasă prin faptul că

asigură ca partidul ce are o majoritate relativă a opţiunilor să deţină o majoritate

absolută a mandatelor.

- Scrutinul uninominal sprijină tendinţa de centralizare.

b) Scrutinul de listă

Presupune ca alegătorul să aleagă mai mulţi candidaţi, să voteze deci pentru o

listă de candidaţi. În cazul scrutinului de listă, circumscripţiile electorale sunt foarte

întinse teritorial, de regulă ele identificându-se cu unităţile administrative. Este

sistemul adoptat şi de legislaţia electorală românească. În acest sistem partidele

politice joacă un rol mai important şi scrutinul este mai mult o opţiune politică decât

alegerea unui om, alegătorul alege o listă şi nu un candidat.

Avantajele şi dezavantajele scrutinului de listă sunt:

- Scrutinul de listă presupune ca propunerile de candidaţi să fie făcute numai de

partide şi formaţiuni politice.

- Scrutinul de listă presupune anumite condiţionări legate de realizarea unui procent

minim (pragul electoral) ce trebuie întrunit la nivel naţional. Aceasta înseamnă că

partidele şi formaţiunile politice cu număr mai mic decât procentul minim nu vor

primi nici un mandat, deşi s-ar putea ca ele să aibă personalităţi de prestigiu,

avantajându-se însă partidele ale căror platforme sunt mai larg receptate de către

electorat.

Page 74: Curs Drept Constitutional-anul II

74

- Scrutinul de listă presupune ruperea legăturii dintre ales şi alegătorii săi, aceştia din

urmă votând o listă cu numeroase persoane şi, deci, în final, programul unui partid şi

nu un candidat.

- Variantele scrutinului de listă reprezintă numeroase dificultăţi procedurale,

presupunând o serie de calcule şi operaţiuni la nivelul local şi naţional, uneori greu

de asimilat de către electorat, care pot favoriza numeroase contestaţii şi întâmpinări

din partea formaţiunilor politice ce s-ar considera neîndreptăţite.

ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA ALEGERILOR

Stabilirea datei alegerilor este operaţiunea cu care debutează organizarea şi

desfăşurarea alegerilor. În practica electorală s-a impus că data alegerilor se stabileşte

cu cel puţin 60 de zile înaintea votării. Uneori această durată poate fi şi de 45 de zile.

Stabilirea numărului, delimitarea şi numerotarea circumscripţiilor electorale este a

doua etapă în pregătirea alegerilor. Circumscripţiile electorale constituie cadrul

organizatoric teritorial în care se desfăşoară operaţiunile de alegere. Numărul

circumscripţiilor electorale depinde de scrutinul practicat. Scrutinul uninominal

presupune un număr mai mare de circumscripţii, adică un număr egal cu cel al celor

ce urmează a fi aleşi în ideea că o circumscripţie electorală desemnează un deputat

sau, după caz, un senator ori consilier. Scrutinul de listă, potrivit căruia fiecare

circumscripţie electorală desemnează mai mulţi deputaţi sau, după caz, senatori ori

consilieri, presupune un număr mai mic de circumscripţii. Circumscripţia electorală

se identifică sub aspectul întinderii teritoriale cu chiar unitatea administrativă.

Numerotarea circumscripţiilor electorale se poate realiza fie prin lege (pentru

alegerile parlamentare) fie de către autorităţile publice desemnate de lege (Guvernul,

de exemplu), ea fiind deosebit de utilă în efectuarea şi înregistrarea operaţiunilor

electorale. Stabilirea numărului celor ce urmează a fi aleşi în fiecare circumscripţie

electorală revine autorităţilor stabilite de lege şi după criteriile legale.

Page 75: Curs Drept Constitutional-anul II

75

CURSUL 11

PARLAMENTUL

1. Generalităţi. Caracterizarea parlamentului

Apariţia parlamentului trebuie considerată ca exprimând cerinţa umană de

participare la facerea legilor, participare care este de fapt prima dintre legile

democraţiei. Soluţia găsită de filosofi, jurişti, politologi s-a verificat a fi bună,

practică şi eficientă. Aceasta a fost ca poporul să delege exerciţiul dreptului său,

natural şi inalienabil, de a legifera unor reprezentanţi ai săi (delegaţi, mandatari),

astfel încât să poată exprima juridic voinţa acestuia. Astfel au apărut sistemele

electorale, deputaţii şi senatorii, parlamentul.

S-au căutat garanţii privind exercitarea acestui mandat de către parlament, mai

ales pentru ca parlamentul să nu se îndepărteze de la împuternicirile date. Printre

cele mai importante garanţii este referendumul, consultarea populară, modalitate larg

folosită astăzi în sistemele constituţionale. Importanţa împuternicirilor ce i se

deleagă, rostul său statal - juridic, funcţia de legiferare, au impus şi autonomia

parlamentului în sistemul autorităţilor statale.

Parlamentul apare deci ca o instituţie politică şi juridică formată din una sau mai

multe corpuri, adunări sau “camere”, fiecare alcătuită dintr-un număr de membri

(deputaţi, senatori), dispunând într-o măsură mai mare sau mai mică, de putere de

decizie. Parlamentul nu trebuie confundat cu comitetele sau comisiile care, de regulă,

sunt create de către camerele parlamentare şi cuprind un număr mai mic de membri şi

nici cu adunările consultative care nu au puteri de decizie (conform Maurice

Duverger).

2. Funcţiile Parlamentului

Atribuţiile Parlamentului sunt specifice înfăptuirii la cel mai înalt nivel a

conducerii statale (exerciţiul suveranităţii naţionale). Ca atare, funcţiile

Parlamentului sunt funcţii de conducere, funcţii deliberative. Fiind ales direct de

Page 76: Curs Drept Constitutional-anul II

76

către cetăţeni, prin vot, el reprezintă voinţa poporului şi are dreptul să exercite cele

mai importante drepturi ale acestuia, să exercite puterea poporului.

Funcţiile parlamentului sunt multiple şi importante, precum funcţiile legislative şi

funcţiile de control. Studierea funcţiilor parlamentului presupune o clasificare a lor,

clasificare pe criteriul conţinutului acestora (adică a atribuţiilor parlamentului),

distingându-se următoarele funcţii: a) legislativă (adoptarea legilor); b) stabilirea

direcţiilor principale ale activităţii social – economice, culturale, statale şi juridice; c)

alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi statale;

d) controlul parlamentar; e) conducerea în politica externă; f) organizarea şi

funcţionarea proprie.

Funcţia legislativă a parlamentului

Legiferarea rămâne împuternicirea primordială a parlamentului, ea fiind cea mai

importantă funcţie. Funcţia legislativă înseamnă edictarea de norme juridice,

obligatorii pentru executiv, iar în caz de litigii şi pentru puterea jurisdicţională. Legea

are două accepţiuni, o accepţiune largă de act juridic normativ şi o accepţiune

restrânsă de act al parlamentului. Adoptarea legilor aparţine aşadar numai

parlamentului. Într-o asemenea viziune trebuie interpretat şi art. 61 (1) din

Constituţia României potrivit căruia Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a

ţării. Executivul se implică în funcţia legislativă îndeosebi prin iniţiativa legislativă,

legislaţia delegată, promulgarea legilor, dreptul de veto. De aceea se vorbeşte uneori

de limitele puterii legislative a parlamentului, limite rezultând din însăşi noţiunea de

lege, din principiul democraţiei directe sau semidirecte, din teoria aşa-zisă a stării de

necesitate.

Aceste limitări rezultă uneori şi din determinarea domeniului rezervat legii.

Constituţiile stabilesc liste de materii, care prin natura lor trebuie reglementate numai

prin lege, rămânând ca restul materiilor (grupe de relaţii sociale) să fie reglementate

prin actele altor organe de stat. Examinând dispoziţiile Constituţiei actuale a

României se poate reţine că stabilirea domeniului rezervat legii este, în principal,

Page 77: Curs Drept Constitutional-anul II

77

realizată prin art. 73 care stabileşte că Parlamentul poate adopta trei categorii de legi

şi anume: legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.

Potrivit art. 73 legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei, iar legile

organice reglementează: sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea partidelor

politice; organizarea şi desfăşurarea referendumului; organizarea Guvernului şi a

Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; regimul stării de asediu şi al celui de urgenţă;

infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora; acordarea amnistiei sau a

graţierii colective; organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a

instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi, statutul

funcţionarilor publici; contenciosul administrativ; regimul juridic general al

proprietăţii şi al moştenirii; regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele

şi protecţia socială; organizarea generală a învăţământului; regimul general al

cultelor, organizarea administraţiei locale, a teritoriului, precum şi regimul general

privind autonomia locală; modul de stabilire a zonei economice exclusive;

reglementarea celorlalte domenii pentru care, în Constituţie, se prevede adoptarea de

legi organice. Rămân în sfera legilor ordinare celelalte relaţii sociale, asupra cărora

legislativul poate hotărî.

Stabilirea direcţiilor principale ale activităţii social-economice, culturale, statale şi

juridice

Parlamentul poate decide în problemele cele mai importante exercitând

împuternicirile de conducere statală ce-i sunt delegate de către popor. Aceste

împuterniciri sunt prevăzute în Constituţie şi se realizează prin lege, fie de parlament

în întregul său, fie de una din adunările (Camerele) parlamentului în cazul structurii

bicamerale. Cele mai multe dintre acestea se hotărăsc prin legi, dar avem în vedere

conţinutul funcţiei şi nu forma sa de realizare. Atribuţiile Parlamentului României de

această natură sunt prevăzute în mai multe articole ale Constituţiei (art. 73 şi art. 65

care nominalizează primirea mesajului Preşedintelui României; aprobarea bugetului

de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat; declararea mobilizării generale sau

Page 78: Curs Drept Constitutional-anul II

78

parţiale; declararea stării de război; suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare;

examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi ale Curţii de

Conturi).

Alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi

statale

Este o funcţie complexă, iar exercitarea unor asemenea atribuţii diferă de la un

sistem constituţional la altul. Această funcţie exprimă o anumită preeminenţă a

parlamentului faţă de alte puteri publice, un anumit drept în legătură cu

instituţionalizarea celorlalte autorităţi statale. Observând constituţiile putem constata

că parlamentele aleg şi revocă şefi de state (republica parlamentară), şefi de guverne,

aprobă componenţa guvernelor sau revocă guverne (moţiuni de neîncredere, moţiuni

de cenzură), numesc în funcţii înalţii funcţionari, aleg şi revocă judecători etc.

Parlamentul României, conform Constituţiei, poate suspenda din funcţie

Preşedintele României (art. 95), acordă votul de încredere Programului şi întregii

liste a Guvernului (art. 103), poate retrage încrederea acordată Guvernului (art. 113);

Senatul României numeşte Avocatul Poporului (art. 58), numeşte trei judecători la

Curtea Constituţională (art. 142); Camera Deputaţilor numeşte trei judecători la

Curtea Constituţională (art. 142) etc.

3. Actele Parlamentului

Enumerarea în Constituţie a actelor Parlamentului nu este şi o clasificare a

actelor în acte normative şi individuale, în sensul că legile ar avea un caracter

normativ iar hotărârile un caracter individual. În practica parlamentelor se întâlnesc

unele manifestări de voinţă care cuprind numai afirmaţii de principiu sau luări de

atitudine, lipsite de efecte juridice. Asemenea acte nu se încadrează în categoria

actelor juridice. De aceea ele au fost grupate şi analizate ca o categorie aparte,

denumite acte cu caracter exclusiv politic.

Page 79: Curs Drept Constitutional-anul II

79

Prin Constituţie sunt nominalizate următoarele acte juridice: legile, regulamentele

Camerelor, hotărârile şi moţiunile. În funcţie de faptul dacă conţin sau nu norme

juridice, actele pot fi clasificate în două categorii şi anume: acte cu caracter normativ

şi acte cu caracter individual (nenormativ). În prima categorie intră legile şi

regulamentele Camerelor, fără excepţie, precum şi unele hotărâri. În cea de-a doua

categorie sunt cuprinse numai hotărâri, şi anume acelea care cuprind manifestări de

voinţă în scopul stabilirii de drepturi şi obligaţii în sarcina unor obiecte de drept

dinainte determinate, precum şi moţiunile.

Termenul lege este folosit în două accepţiuni: o accepţiune largă ( lato sensu) care

exprimă orice act normativ şi o accepţiune restrânsă (stricto sensu) prin care se

desemnează actul juridic al parlamentului (autoritate legiuitoare). Ambele accepţiuni

sunt corecte, curent utilizate.

Putem considera că legea, în accepţiunea sa restrânsă, este actul juridic al

Parlamentului, elaborat în conformitate cu Constituţia, potrivit unei proceduri

prestabilite şi care reglementează relaţiile sociale cele mai generale şi cele mai

importante. Legea este în exclusivitate a Parlamentului, definiţia punând în valoare

dispoziţiile din multe constituţii potrivit cărora parlamentul este unicul organ

legiuitor. Nici un alt organ de stat nu poate adopta legi, numai Parlamentul îmbracă

în forma legii voinţa poporului, dându-i astfel caracterul de voinţă de stat.

Legea se află într-un raport de conformitate cu Constituţia, ea trebuind să fie

perfect armonizată cu litera şi spiritul Constituţiei. Transformarea voinţei poporului

în lege se poate realiza printr-o procedură prestabilită chiar prin Constituţie şi lege.

Această procedură trebuie să permită poporului posibilitatea unui control direct,

asupra modului cum Parlamentul îşi exercită mandatul încredinţat şi îndeosebi

funcţia legislativă.

Tradiţionalele legi sunt clasificate în legi constituţionale şi legi obişnuite,

ordinare. Această clasificare exprimă corect ideea că şi Constituţia este o lege căreia

îi sunt caracteristice în general aceleaşi trăsături. Faţă de prevederile exprese ale

Constituţiei României cuprinse în art. 73 (1) se impune clasificarea legilor în legi

Page 80: Curs Drept Constitutional-anul II

80

constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Această clasificare se realizează pe

baza criteriului conţinutului reglementărilor dar şi pe cel al procedurii de adoptare.

Legile constituţionale sunt cele prin care se revizuieşte Constituţia. Ele conţin

reglementări ale relaţiilor sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea,

menţinerea şi exercitarea statală a puterii. Sub aspect procedural ele se adoptă cu

votul a cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, fiind definitive

numai după aprobarea proiectului sau a propunerii de revizuire.

Legile organice, sub aspectul conţinutului sunt acelea care intervin în domeniile

rezervate prin art. 73(3) din Constituţie. Sub aspect procedural ele se adoptă cu votul

majorităţii membrilor fiecărei Camere.

Legile ordinare reglementează relaţii sociale de mai mică importanţă, iar

procedural sunt adoptate cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră.

Noţiunea de supremaţie juridică a legii este definită pornindu-se de la faptul că

norma stabilită de aceasta nu trebuie să corespundă nici unei alte norme, în afară de

cele cuprinse în Constituţie, iar toate celelalte acte juridice emise de organele statului

nu pot să o abroge, să o modifice sau să deroge de la ea. Supremaţia legii se defineşte

ca “acea caracteristică a ei care-şi găseşte expresia în faptul că normele pe care le

stabileşte nu trebuie să corespundă nici unor alte norme în afară de cele

constituţionale, iar celelalte acte juridice emise de organele statului îi sunt

subordonate din punctul de vedere al eficacităţii lor juridice” (conform Tudor

Drăganu).

Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii a fost făcută îndeosebi prin

raportarea la categoriile juridico-statale. Adeseori supremaţia legii se fundamentează

pe caracterele generale ale puterii şi îndeosebi pe deplinătatea şi suveranitatea

puterii; această fundamentare este corectă, dar nu şi completă.

Studierea supremaţiei legii este în general făcută avându-se în vedere că în

conceptul de lege este de fapt inclusă şi Constituţia, precum şi legile de modificare a

Constituţiei. Aceasta este o lege fundamentală, trăsătură rezultând atât din conţinutul

reglementărilor cât şi din procedura de elaborare. Supremaţia Constituţiei exprimă

Page 81: Curs Drept Constitutional-anul II

81

poziţia sa cea mai înaltă în sistemul normativ al unei ţări. Supremaţia legii nu

priveşte raportul acesteia cu Constituţia ci poziţia faţă de restul dreptului. Vasta reţea

de norme juridice se elaborează în baza legii, în aplicarea şi executarea acesteia.

Această reţea de norme juridice se raportează direct, mai întâi la lege, urmărindu-se

permanent conformitatea şi considerându-se (o prezumţie juris et de jure) că legea

este totdeauna constituţională (conformă cu Constituţia).

Din supremaţia legii în sistemul normativ rezultă o serie de consecinţe juridice,

privind fie legea ca atare, fie normele juridice existente în sistemul constituţional.

4. Controlul parlamentar

Rolul deosebit al parlamentului în conducerea statală presupune nu numai

elaborarea de legi, stabilirea direcţiilor de activitate, formarea de organe de stat, ci şi

controlul. Realizarea controlului de către parlament prezintă o mare importanţă, este

necesar şi deplin. Este necesar deoarece parlamentul ca organ de stat căruia poporul

îi delegă funcţia deliberativă, trebuie să constate direct, cum sunt respectate şi

aplicate Constituţia şi legile, cum îşi realizează autorităţile statale rolul ce-l au în

mecanismul statal. Controlul exercitat de către parlament este un control deplin.

Controlul parlamentar cuprinde activităţi, organe de stat, acte normative etc. El se

exercită fie direct de către întregul parlament, fie de una din camerele sale (în

sistemul bicameral), fie prin alte mijloace şi forme de control. Constituţia României

conţine multe dispoziţii în acest sens, printre care menţionăm: obligaţia Avocatului

Poporului de a prezenta celor două Camere ale Parlamentului rapoarte (art. 60),

răspunderea politică a Guvernului (art. 109), obligaţia Guvernului de a prezenta în

cadrul controlului parlamentar informaţiile şi documentele cerute (art. 111) etc.

Cât priveşte formele şi mijloacele specifice prin care se exercită controlul

parlamentar acestea pot fi sistematizate astfel: a) controlul exercitat prin dări de

seamă, mesaje, rapoarte, programe prezentate parlamentului; b) controlul exercitat

prin comisiile parlamentare; c) controlul exercitat prin întrebări şi interpelări; d)

dreptul deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine informaţiile necesare; e) controlul

Page 82: Curs Drept Constitutional-anul II

82

exercitat prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor; f) controlul exercitat prin avocatul

poporului (ombudsman).

Page 83: Curs Drept Constitutional-anul II

83

CURSUL 12

INSTITUŢIA AVOCATUL POPORULUI (OMBUDSMAN-UL)

1. Consideraţii generale

Avocatul Poporului este o instituţie nouă în sistemul nostru constituţional,

reglementată în Titlul II al Constituţiei, în scopul apărării drepturilor şi a libertăţilor

cetăţenilor. Constituţia nu îl plasează printre autorităţile publice, aceasta fiind atât

datorită scopului său cât şi locului în care este reglementat în Constituţie, principala

garanţie organizată nejurisdicţional, dar şi principala garanţie a drepturilor şi

libertăţilor cetăţenilor. În doctrină există şi opinia potrivit căreia instituţia ar fi o

garanţie a statului de drept şi nu a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Sorgintea acestei instituţii se regăseşte în Suedia, unde exista în a doua jumătate a

secolului al XVI-lea un “magistrat regal” instituit de regele Eric al XVI-lea (156o-

1568). Datorită faptului că termenul original – ombudsman- este greu de tradus într-o

altă limbă, această instituţie este definită în mod diferit de la un stat la altul.

Denumirea instituţiei este diferită în sistemele de drept. Există denumiri ca

“mediator” (Franţa), “comisar parlamentar” (Marea Britanie, Irlanda), “apărător al

poporului” (Spania), “ombudsman” (Suedia), “delegat parlamentar pentru apărare”

(Germania), “gardian parlamentar al drepturilor civice” (Polonia), “apărător civic”

(Italia).

Ulterior instituţia a fost denumită “oficiu al procurorului regal”, “avocat general al

regatului”, “comisar suprem al regelui”, “cancelar de justiţie”, care a avut o lungă

existenţă alături de “ombudsmanul de justiţie”. Apariţia instituţiei constituţionale este

semnalată în Constituţia Suediei din 1809, unde se prevedea alegerea sa de către

Riksdag (Parlamentul suedez). Din Suedia, instituţia a proliferat şi în alte state, care

pot fi clasificate din punct de vedere geografic, în două categorii. În prima categorie

sunt incluse ţările din nordul Europei, care s-au inspirat direct din reglementările

suedeze, motiv pentru care prevederile lor pot fi denumite şi clasice. În a doua

categorie sunt grupate sistemele de drept ale celorlalte ţări, altele decât cele din

nordul Europei, unde coeziunea reglementării este mai fragilă. În aceste sisteme

Page 84: Curs Drept Constitutional-anul II

84

există trăsături comune, una dintre aceste trăsături comune ale instituţiei, indiferent

de ce sistem de drept este vorba, de aceea a originii sale parlamentare.

În România, reglementarea instituţiei Avocatului Poporului se apropie mult de

reglementarea clasică a ţărilor din nordul Europei, dar şi de cea a ţărilor din Consiliul

Europei. Avocatul Poporului este consacrat pentru prima dată în legislaţia ţării

noastre prin Constituţia din 1991 (art. 55-57), ulterior în Constituţia din 2003 (art.

58-60). Rolul Avocatului Poporului, ca garanţie a drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale cetăţenilor, este reglementat în Legea nr. 35/1997 privind

organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, modificată şi completată

prin Legea nr.181/2002. Acest rol se manifestă şi în cadrul unor structuri

internaţionale şi europene. Astfel, Avocatul Poporului este membru al Institutului

Internaţional al Ombudsman-ului şi al Institutului European al Ombudsman- ului.

Prin participarea la aceste organizaţii internaţionale şi europene se realizează o

armonizare a activităţii Avocatului Poporului cu regulile internaţionale şi europene în

domeniu şi mai ales cu actele emise de ombudsman-ul european.

În România, Avocatul Poporului este numit de Senat potrivit art. 58 alin. (1) din

Constituţie. Această instituţie se caracterizează prin:

a) independenţă funcţională faţă de celelalte instituţii statale;

b) activitate permanentă şi continuă în cadrul apărării intereselor cetăţeneşti;

c) competenţa de a primi şi soluţiona plângeri din partea persoanelor vătămate într-

un drept al lor de către o autoritate a administraţiei publice;

d) posibilitatea de a obţine informaţii şi dreptul de a solicita şi de a i se pune la

dispoziţie informaţiile şi documentele necesara soluţionării cererilor venite din

partea cetăţenilor;

e) posibilitatea de a impune sancţiuni şi de a emite rapoarte.

2. Locul şi rolul instituţiei Avocatul Poporului (ombudsman-ului) în sistemul de

drept

Page 85: Curs Drept Constitutional-anul II

85

În toate sistemele de drept instituţia ombudsman-ului există în paralel cu alte

mijloace de control la nivelul statului şi anume: cu recursul ierarhic, tribunalele

(curţile) administrative, tribunalele (curţile) ordinare, Parlamentul etc. În practică şi

în doctrina de specialitate s-a pus problema independenţei ombudsman-ului, în

contextul poziţiei sale faţă de alte organe (autorităţi) statale. Din acest punct de

vedere se pot desprinde două principii: ombudsman-ul are sorginte parlamentară,

fiind ales (desemnat) de parlamente, pe de o parte, şi existenţa unei anumite

independenţe a acestuia faţă de celelalte organe (autorităţi) statale, în special de

Parlament.

În ceea ce priveşte alegerea (desemnarea) sa, de la regula de mai sus există

excepţia conform căreia ombudsman-ii sunt numiţi de alte autorităţi statale decât

Parlamentul. Astfel, desemnarea ombudsman-ilor se face atât direct cât şi indirect. În

mod direct este desemnat în majoritatea statelor. Ombudsman-ul este desemnat şi în

mod indirect prin intermediul unor comisii sau comitete parlamentare (Suedia şi

Finlanda). De principiu, alegerea (numirea) creează în practică, o aparentă stare de

dependenţă a ombudsman-ului faţă de autoritatea care l-a desemnat.

Această dependenţă este mai accentuată în unele sisteme de drept neclasice, în

care sesizarea sa se face prin intermediul unui parlamentar sau a unei autorităţi

statale, de obicei şeful statului (Franţa, Marea Britanie, Olanda, Spania, Germania),

spre deosebire de cele clasice în care sesizarea sa se poate face şi direct, de oricine.

În România, Avocatul Poporului poate fi sesizat direct. Dependenţa sa mai poate

rezulta şi din posibilitatea reînvestirii ombudsman-ului, a revocării sau demiterii sale

de autoritatea care l-a desemnat, a raportului anual, pe care este obligat, de principiu,

să-l adreseze Parlamentului şi a eventualelor considerente politice, care pot apărea în

legătură cu desemnarea sa. De altfel, în unele sisteme de drept (suedez, danez şi

norvegian) ombudsman-ul trebuie să aibă chiar încrederea Parlamentului. În

reglementarea norvegiană ombudsman-ul este “omul de încredere al Storting-ului”.

În practică, de principiu, există o anumită dependenţă a ombudsman-ului faţă de

autoritatea care l-a desemnat, pentru că reglementările statelor, care îl prevăd,

Page 86: Curs Drept Constitutional-anul II

86

stabilesc independenţa sa în legătură cu exercitarea atribuţiilor faţă de toate

autorităţile statale, independenţă fundamentată pe principiul separaţiei puterilor în

stat. Pentru acest motiv ombudsman-ul are şi atribuţii de control a activităţii unora

din ele. Independenţa exercitării atribuţiilor sale este asigurată prin remuneraţia la

nivele foarte mari, chiar la nivelul parlamentar, inamovibilitatea sa pe durata

mandatului, pregătirea juridică şi prestigiul, pe care trebuie să le aibă persoana care

îndeplineşte funcţia de ombudsman, posibilitatea sa de a-şi alege, angaja şi concedia

colaboratorii, imposibilitatea de a îndeplini o altă funcţie publică sau privată şi nu în

ultimul rând interzicerea unor joncţiuni din partea celor care l-au ales sau numit sau a

celor cu care lucrează.

În toate sistemele de drept în care este prevăzută instituţia ombudsman- ului, se

reglementează că, în afară de unele directive generale, pe care le primeşte, în legătură

cu modul său de funcţionare, de la parlamente, acesta nu se conduce după nici un fel

de injoncţiuni. Rezultă că, odată desemnat, ombudsman- ul îşi desfăşoară activitatea

în mod independent şi fără a suferi injoncţiuni din partea vreunei autorităţi publice.

De altfel, rolul său de apărare a cetăţeanului şi a drepturilor şi libertăţilor sale nu

poate duce decât la o asemenea concluzie.

Potrivit art. 58 alin. (1) din Constituţie în ţara noastră mandatul Avocatului

Poporului este de cinci ani. În alte sisteme de drept mandatul diferă putând să fie de

patru sau cinci ani. În toate sistemele de drept ale altor ţări organizarea şi

funcţionarea acestei instituţii se face prin lege. Constituţia ţării noastre prevede că,

organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului se stabilesc prin lege

organică. Numărul persoanelor care prin atribuţiile lor formează instituţia

ombudsman- ului este diferit, acesta fiind în funcţie de mai multe criterii, printre care

figurează şi numărul sesizărilor şi acţiunilor sale din oficiu. Astfel, în Suedia sunt

patru, în Polonia şi România, unu etc.

3. Funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului (ombudsman –ului)

Page 87: Curs Drept Constitutional-anul II

87

Funcţionarea ombudsman- ului are ca punct de plecare sesizarea acestuia , potrivit

legii. Sesizarea ombudsman- ului (punerea în mişcare a procedurii ce se desfăşoară în

faţa sa) se face atât la cerere, cât şi din oficiu. Potrivit art. 59 alin. (1) din Constituţia

României, Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile din oficiu sau la cererea

persoanelor lezate în drepturile şi libertăţile lor, în limitele legii. Din acest punct de

vedere instituţia românească se apropie mult de cea clasică. Cererea poate fi

formulată de oricine şi îmbracă forma unei petiţii, care se adresează Avocatului

Poporului. Din punctul de vedere al modalităţii de sesizare la cerere a ombudsman-

ului există trei mari sisteme şi anume: sesizarea directă, indirectă şi mixtă.

Sesizarea directă a ombudsman- ului se regăseşte în sistemele ţărilor nord-

europene şi constă în sesizarea directă de către orice persoană. Sesizarea indirectă

presupune ca cererea persoanei lezate să fie înaintată unui parlamentar sau unei

autorităţi statale care, la rândul ei, în mod discreţionar să o trimită sau nu spre

verificare, ombudsman- ului. Această modalitate de sesizare la cerere este, în

prezent, cea mai răspândită şi se regăseşte în ţări ca Franţa, Marea Britanie, Canada,

Australia. În unele ţări, însă, modalitatea de sesizare la cerere este atât directă cât şi

indirectă (mixtă). În această grupă intră Germania. În unele sisteme de drept, cum

este şi cel al României, Avocatul Poporului se poate sesiza şi din oficiu.

Pentru a putea fi luată în considerare petiţia, aceasta trebuie să fie însoţită de

probele necesare susţinerii celor reclamate, potrivit principiului “cel ce afirmă trebuie

să şi dovedească”. În unele sisteme de drept sunt reglementate expres şi detaliat

condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o petiţie pentru a putea fi luată în

considerare, şi anume: să fie semnată; să fie formulată într-un anumit termen (12

luni, care urmează actul în Danemarca, un an în Norvegia şi România etc); să fie

îndreptată contra unui funcţionar public a cărui activitate să poată fi controlată de

ombudsman; să se fi epuizat posibilităţile de recurs ierarhic (administrativ) care sunt

deschise de lege; să nu fie “manifest” nefondată întrucât ombudsman- ul nu este, în

astfel de cazuri, obligat să o examineze având o anumită putere discreţionară în acest

sens. În plus nu este obligat să examineze petiţiile persoanelor, pe care nu le privesc

Page 88: Curs Drept Constitutional-anul II

88

direct actele criticate. Petiţia examinată, care nu intră în obiectul de activitate al

ombudsman- ului, va fi respinsă sau trimisă, cu recomandările necesare, la autoritatea

sau organul competent să o soluţioneze.

În ceea ce priveşte sesizarea din oficiu, aceasta se materializează în inspecţii sau

anchete. Ele ocupă un loc important în activitatea ombudsman- ului, acesta având

dreptul exclusiv şi nelimitat de a le face. Inspecţiile se realizează asupra autorităţilor

şi organelor prevăzute de lege, în mod periodic şi într-o anumită parte a anului.

Un loc important în controlarea administraţiei îl ocupă inspecţiile în locurile de

detenţie, arestare şi reţinere, precum şi în unităţile militare. În scopul inspecţiilor în

unităţile militare, în unele ţări a fost reglementată o altă instituţie şi anume aceea a

ombudsman- ului militar (Norvegia). În Germania acesta se numeşte “delegat

parlamentar pentru apărare”. Această funcţie are sorgintea în ombudsman- ul suedez

militar (M.O.) care a funcţionat în Suedia până în 1968.

Inspecţiile constau în discuţii şi contacte personale, cât şi din cercetarea unor

documente şi se încheie prin stabilirea unor măsuri, în funcţie de constatările făcute,

care pot fi: recomandări, directive, critici, uneori sancţiuni, sau cel mai adesea

propuneri de sancţiuni, propuneri de lege ferenda etc. Prin această modalitate de

exercitare a atribuţiilor sale, ombudsman- ul realizează atât o influenţă directă, cât şi

una indirectă asupra conduitei şi funcţionării instituţiilor inspectate. Anchetele

(investigaţiile) reprezintă o altă modalitate de exercitare a atribuţiilor de către

ombudsman. Ele se produc fie în urma unor petiţii, fie în urma luării la cunoştinţă

despre unele evenimente din presa scrisă, radio, televiziune, fie din proprie iniţiativă,

ca urmare a unor constatări făcute în activitatea cotidiană. Mass- media joacă, deci,

un rol important în determinarea intervenţiei ombudsman- ului.

Modul de lucru în cazul anchetelor este similar cu cel referitor la inspecţii. Scopul

anchetelor este, în general, de implicare în unele probleme de perspectivă şi de larg

interes pentru opinia publică. Ombudsman- ul îşi alege singur domeniul de efectuare

a anchetei, nefiind obligat să-şi justifice opţiunea în faţa vreunei autorităţi sau

organism. În principiu, deciziile ombudsman- ului luate în urma examinării petiţiilor

Page 89: Curs Drept Constitutional-anul II

89

sau a efectuării inspecţiilor ori a anchetelor, nu sunt supuse nici unei căi

jurisdicţionale de atac.

O problemă importantă, rezolvată oarecum diferit în sistemele de drept ale unor

ţări, este aceea a atribuţiilor ombudsman- ului şi a sferei autorităţilor publice, pe care

acesta le poate controla. Principala atribuţie a ombudsman- ului este, şi trebuie să fie,

aceea a apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, atribuţie care este în

concordanţă cu caracterul acestei instituţii, de garanţie organizată nejurisdicţională şi

a acestor drepturi şi libertăţi ale cetăţenilor.

În România, în funcţie de categoria de atribuţii pe care le exercită, Avocatul

Poporului acţionează ca o autoritate de recomandare sau ca o autoritate represivă.

Calitatea sa de autoritate de recomandare este prevăzută, în mod detaliat în Legea nr.

35/1997, modificată şi completată. Conţinutul atribuţiilor Avocatului Poporului, în

exercitarea acestei calităţi, se referă la a face recomandări pentru înlăturarea

încălcării dreptului sau a libertăţii persoanei lezate, repararea pagubei şi înlăturarea

cauzelor, care au generat sau au favorizat încălcarea drepturilor persoanei lezate.

În exercitarea acestei calităţi avocatul Poporului nu poate dispune sau lua măsuri

represive, ci doar sesiza autoritatea publică ierarhic superioară, care poate lua

măsurile care se impun, comunicând acest fapt Avocatului Poporului. De altfel, în

competenţa Avocatului Poporului intră doar petiţiile care nu sunt de competenţa

instanţelor judecătoreşti. Dacă totuşi Avocatul poporului este sesizat cu astfel de

petiţii, acesta este obligat, conform art. 15 alin. (4) din Legea nr. 35/1997, să le

respingă, fără motivare. Cu toate acestea, dacă, în opinia noastră, Avocatul poporului

constată, ca urmare a sesizării sale că petiţia este de competenţa instanţelor

judecătoreşti şi că acestea încalcă sau au încălcat prevederile art. 6 din Convenţia

Europeană (dreptul la un proces echitabil) atunci, conform art. 18 din Legea nr.

35/1997, Avocatul Poporului poate sesiza pe preşedintele instanţei, pe ministrul

justiţiei sau Ministerul Public.

Page 90: Curs Drept Constitutional-anul II

90

Tot în această calitate, ca garant al drepturilor şi libertăţilor fundamentale, legea

prevede obligaţia Curţii Constituţionale de a solicita avizul Avocatului Poporului, în

cazul în care Curtea a fost sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate referitoare la

drepturile şi libertăţile cetăţenilor (art. 18 indice 1 din lege). De asemenea, Avocatul

Poporului poate fi consultat de iniţiatori, în cazul unor iniţiative legislative sau de

ordonanţe, care în conţinutul lor privesc drepturi şi libertăţi cetăţeneşti (art. 25 indice

1 din lege). Legea nr. 35/1997, în art. 26 indice 1, mai prevede că se pot înfiinţa

birouri teritoriale ale Avocatului Poporului, în funcţie de necesităţile realizării

atribuţiilor ce-i revin. Se realizează astfel o mai mare apropiere de problemele

cetăţenilor şi o întărire a rolului Avocatului Poporului de garanţie a apărării

drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Calitatea de autoritate represivă este prevăzută în mod detaliat în Legea nr.

677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter

personal şi libera circulaţie a acestor date. Această lege este conformă Directivei nr.

95/46/CEE şi este o aplicare a art. 26 din Constituţie, care reglementează dreptul la

viaţa intimă, familială şi privată. Avocatul Poporului se constituie astfel ca o garanţie

specifică dreptului prevăzut de art. 26 din Constituţie. Avocatul Poporului poate însă

să fie considerat şi ca o garanţie specifică pentru toate drepturile şi libertăţile

cetăţenilor, alături de accesul liber la justiţie etc.

În temeiul acestei legi, Avocatul Poporului este desemnat “autoritate de

supraveghere” a prelucrărilor de date cu caracter personal, prelucrări pe care le poate

face orice entitate privată. În acest scop, Avocatul Poporului: înregistrează operatorii

de date personale, într-un registru special; elaborează formularele tipizate ale

notificărilor şi ale registrelor proprii; primeşte şi analizează notificările privind

prelucrarea datelor cu caracter personal, anunţând operatorului rezultatele controlului

prealabil; autorizează prelucrările de date în situaţiile prevăzute de lege; poate

dispune, în cazul în care constată încălcarea dispoziţiilor prezentei legi, suspendarea

provizorie sau încetarea prelucrării datelor, ştergerea parţială ori integrală a datelor

prelucrate şi poate să sesizeze organele de urmărire penală sau să intenteze acţiuni în

Page 91: Curs Drept Constitutional-anul II

91

justiţie; păstrează şi pune la dispoziţie publicului registrul de evidenţă a prelucrărilor

de date cu caracter personal; primeşte şi soluţionează plângeri, sesizări sau cereri de

la persoanele fizice şi comunică soluţia dată ori, după caz, diligenţele depuse;

efectuează investigaţii din oficiu sau la primirea unor plângeri ori sesizări; este

consultat atunci când se elaborează proiecte de acte normative referitoare la protecţia

drepturilor şi libertăţilor persoanelor, în privinţa prelucrării datelor cu caracter

personal; poate face propuneri privind iniţierea unor proiecte de acte normative sau

modificarea actelor normative în vigoare în domenii legate de prelucrarea datelor cu

caracter personal; cooperează cu autorităţile publice şi cu organele administraţiei

publice, centralizează şi analizează rapoartele anuale de activitate a acestora privind

protecţia persoanelor în privinţa prelucrării datelor cu caracter personal; formulează

recomandări şi avize asupra oricărei chestiuni legate de protecţia drepturilor şi

libertăţilor fundamentale în privinţa prelucrării datelor cu caracter personal, la

cererea oricărei persoane, inclusiv a autorităţilor publice şi a organelor administraţiei

publice. Aceste recomandări şi avize trebuie să facă menţiune despre temeiurile pe

care se sprijină şi se comunică în copie Ministerului Justiţiei. Atunci când

recomandarea sau avizul este cerut de lege, se publică în Monitorul Oficial al

României, Partea I; cooperează cu autorităţile similare de peste hotare în vederea

asistenţei mutuale, precum şi cu persoanele cu domiciliul sau cu sediul în străinătate,

în scopul apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ce pot fi afectate prin

prelucrarea datelor cu caracter personal; îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de lege.

De asemenea, Avocatul Poporului autorizează transferul, în străinătate, a unor

date personale. Potrivit art. 31-35 din Legea nr. 677/2001, încălcarea prevederilor

acesteia atrage răspunderea celor vinovaţi, iar în ceea ce priveşte răspunderea

administrativă, Avocatul Poporului, când constată săvârşirea de contravenţie, poate

aplica, direct sau prin delegaţii şi împuterniciţii săi, amenzi de la 5 milioane la 5oo de

milioane de lei. Pentru îndeplinirea atribuţiilor sale, Avocatul Poporului poate

efectua controale şi investigaţii. Legea nu este aplicabilă activităţilor din domeniul

Page 92: Curs Drept Constitutional-anul II

92

apărării naţionale, a siguranţei naţionale şi nici în cazul unor obligaţii asumate de

România prin instrumente juridice internaţionale art. 2 alin. (7) şi (8) din lege.

De regulă, în ţările Europei, de această activitate se ocupă comisii sau alte tipuri

de organe specializate şi nu ombudsman-ii. Există însă puţine state în care

ombudsman-ii sunt cei care, legal, îndeplinesc şi aceste sarcini (Austria, Finlanda).

În vederea realizării acestui scop, ombudsman –ul exercită controlul asupra

autorităţilor publice şi asupra actelor acestora. În unele sisteme de drept (suedez şi

finlandez) ombudsman- ul controlează atât greşita administraţie (externă, internă,

locală sau centrală), cât şi justiţia, iar în altele (Danemarca, Norvegia, Marea

Britanie, Germania, Franţa), doar administraţia, motivându-se faptul că, justiţia este

controlată prin proceduri specifice.

Tendinţa actuală este de control doar al administraţiei. Trebuie menţionat că,

ombudsman- ul exercită controlul său numai asupra autorităţilor publice şi nu asupra

entităţilor private. Controlul asupra actelor priveşte aplicarea legii şi regulamentelor,

fiind în esenţă un control de legalitate. În unele sisteme de drept însă controlul se

exercită şi asupra oportunităţii emiterii actelor, dar acesta este limitat doar la “actele

nerezonabile” (Danemarca şi Norvegia). Actele controlate sunt cele emise de

autorităţile publice, care sunt supuse controlului.

Ombudsman-ul nu exercită un control jurisdicţional, motiv pentru care actele

asupra cărora se exercită acest tip de control scapă verificărilor ce le poate face

ombudsman- ul. De asemenea nu sunt controlaţi parlamentarii, membrii Guvernului,

membrii consiliilor locale. Această interdicţie se fundamentează pe faptul că

Parlamentul şi consiliile locale sunt autorităţi reprezentative, alese în mod

democratic, iar membrii Guvernului răspund politic pentru activitatea lor în faţa

Parlamentului.

4. Metode de lucru şi mijloace de acţiune ale Avocatului Poporului (ombudsman –

ului)

Page 93: Curs Drept Constitutional-anul II

93

Metodele de lucru (de instrucţie, de instrumentare) a cazurilor cu care

ombudsman- ul a fost sesizat sunt variate, dar de principiu sunt aceleaşi, în aproape

toate sistemele de drept şi se stabilesc prin lege. În acest sens, ombudsman- ul poate

cere să i se comunice dosarul cauzei de la cel ce a soluţionat cauza, împreună sau

fără explicaţii, justificări sau informaţii; poate convoca pe orice persoană care poate

depune mărturie în legătură cu cauza examinată; poate asista la deliberările

instanţelor sau ale autorităţilor administrative, fără a avea drept de vot (Suedia); are

acces în localurile administraţiei şi ale instanţelor; poate să sesizeze instanţa

competentă, pe preşedintele instanţei, parchetul sau chiar pe ministrul justiţiei, în

cazul în care constată ilegalităţi; poate să facă recomandări, inclusiv de modificare a

legislaţiei. Recomandările pot fi cuprinse şi în raportul anual pe care orice

ombudsman trebuie să-l facă Parlamentului.

În toate sistemele de drept, autorităţile publice sunt obligate să asigure

ombudsman-ului sprijinul necesar exercitării atribuţiilor sale. O obligaţie

asemănătoare figurează şi în art. 59 alin. (2) din Constituţia României.

O altă metodă este aceea a “urmăririi disciplinare”, pe care o poate porni

împotriva funcţionarilor publici (Suedia, Finlanda). În Germania este instituit, din

1952, în acest scop “procurorul disciplinar”, care are ca sarcină să informeze asupra

urmăririlor disciplinare angajate împotriva funcţionarilor publici, dar şi de a angaja

asemenea urmăriri disciplinare.

În Danemarca datorită influenţei sindicatelor funcţionarilor publici, în legea

ombudsman- ului s-a ajuns la limitarea posibilităţii de investigare realizată de

ombudsman-ul danez, în sensul că, dacă funcţionarul public, în cauză, solicită, se

instituie procedura disciplinară ordinară (de drept comun). În practică o asemenea

procedură nu a fost pornită niciodată, ceea ce denotă importanţa ombudsman- ului în

Danemarca.

Mijloacele de acţiune pe care le are la dispoziţie ombudsman-ul şi care sunt destul

de diferite, se pot clasifica, în funcţie de conţinutul atribuţiilor acestuia în: mijloace

de acţiune în care acesta are alura unui procuror (Suedia şi Finlanda); cele în care

Page 94: Curs Drept Constitutional-anul II

94

poziţia aceasta este mai atenuată (Danemarca şi Norvegia) şi o a treia categorie, în

care instituţia este privită, în principal, ca un mediator (Franţa, Marea Britanie, Noua

Zeelandă, Canada, Australia, Spania).

Alura de procuror a ombudsman-ului este dată de atribuţia cea mai importantă a

acestuia, aceea de acuzator public. În virtutea acestei atribuţii el poate porni

urmărirea penală sau disciplinară împotriva unui funcţionar public pentru săvârşirea

unor fapte ilegale de serviciu, care, de principiu, sunt sancţionate cu amenzi. Pe baza

acestor urmăriri se poate naşte responsabilitatea funcţionarului public în cauză. În

practică în majoritatea cazurilor astfel de urmăriri se finalizează prin aplicarea unui

avertisment de către ombudsman, care este un alt mijloc de acţiune a acestuia şi cel

mai uzitat.

În ceea ce priveşte alura mai atenuată aceasta se caracterizează prin faptul că

ombudsman- ul nu este un acuzator public (procuror), ci el poate cere Ministerului

Public să deschidă o anchetă contra unui funcţionar public în faţa instanţei

competente, poate cere autorităţii ierarhice să pornească o acţiune disciplinară şi

poate prezenta persoanei în cauză maniera sa de a vedea rezolvarea problemei. Acest

ultim mijloc de acţiune este specific danez şi constă în posibilitatea de a indica o linie

de conduită personalului administraţiei, fără a-i adresa directive cu valoare

obligatorie. Practic, foarte rar se face apel la Ministerul Public sau la autoritatea

administrativă disciplinară. În mod normal se foloseşte al treilea mijloc de acţiune,

care se realizează prin intermediul unui “aviz”. Acest aviz este pus în aplicare nu

datorită fricii aplicării sale, ci din respect faţă de lege.

Sindicatele au criticat acest al treilea mijloc de acţiune, pe motivul că cei ce

primesc avizele le pot interpreta ca ordine, nu ca indicaţii orientative, ceea ce de

altfel sunt şi astfel s-ar deturna sensul şi scopul avizului.

În cea de-a treia categorie, instituţia este privită ca un mediator, în sensul că,

mediatorul verifică faptele şi încearcă medierea litigiului (cauzei), acţionând pe lângă

autorităţile publice şi asigurând astfel o misiune în serviciul public, prin intermediul

recomandărilor a căror realizare o şi urmăreşte.

Page 95: Curs Drept Constitutional-anul II

95

În cazul în care nu se ajunge la nici un rezultat, situaţia litigiului menţinându-se,

acesta poate face publicitate asupra situaţiei în cauză şi ulterior sau concomitent, să

sesizeze Parlamentul, care va pune în mişcare procedura parlamentară. De asemenea,

poate sesiza şi alte autorităţi, inclusiv pe cele judecătoreşti.

Alături de aceste elemente de individualizare există şi elemente comune, care

caracterizează mijloacele de acţiune ale ombudsman-ului. În primul rând se poate

arăta că, în nici un sistem de drept ombudsman-ul nu poate anula sau modifica un

act, indiferent de la ce autoritate publică sau entitate privată provine el. Directivele

sau recomandările, pe care le transmite nu au valoare obligatorie, din punctul de

vedere juridic. Recomandările sunt acte orientative, iar interpretările care se fac

asupra legii au aceeaşi valoare juridică. Cu toate acestea sunt din ce în ce mai des

utilizate ca mijloace de acţiune subsidiare.

Un alt element comun este raportul anual, pe care îl face ombudsman-ul

Parlamentului şi care reprezintă un alt mijloc de acţiune, pentru că el cuprinde

recomandări, interpretări ale legii şi mai ales el scoate în evidenţă lacune legislative

şi propuneri de lege ferenda . Raportul cuprinde însă şi modul în care ombudsman-ul

a acţionat pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Acesta a făcut din

ombudsman o instituţie a misiunii umanitare şi legaliste. Având în vedere şi alte

atribuţii, pe care le are, instituţia este privită şi ca un ameliorator al metodelor

administrative.

Potrivit art. 60 din Constituţie în ţara noastră Avocatul Poporului prezintă raportul

celor două Camere ale Parlamentului, anual sau la cererea acestora şi cu o altă

periodicitate. Conţinutul rapoartelor este general, cu o anumită preponderenţă asupra

ocrotirii drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, având în vedere caracterul său de

garanţie a acestora. Raportul este dezbătut potrivit procedurii parlamentare, specifică

fiecărui stat şi aprobat de Parlament.

Instituţia ombudsman-ului este una din cele mai importante garanţii ale

drepturilor şi libertăţilor fundamentale, eficienţa sa depinzând de modul în care el îşi

îndeplineşte atribuţiile, dar şi de modul în care este recepţionat de opinia publică.

Page 96: Curs Drept Constitutional-anul II

96

Încrederea opiniei publice în această instituţie va exista întotdeauna, dacă

ombudsman-ul va fi întruchiparea dreptăţii sociale.

CURSUL 13

PUTEREA EXECUTIVĂ

Pentru nominalizarea puterii executive se utilizează expresii precum: “puterea

executivă”, “autoritatea administrativă”, “administraţia de stat”, “administraţie

publică”, “executiv”. Constituţia României reglementează “Puterea executivă” în

Titlul III, capitolele: II (Preşedintele României), III (Guvernul), IV (Raporturile

Parlamentului cu Guvernul) şi V (Administraţia publică). Activitatea autorităţilor

executive (administrative) constă în organizarea executării şi executarea în concret a

legilor şi conducerea politicii naţionale, pentru care dispun de aparatul administrativ.

Dreptul constituţional interesează, în ceea ce priveşte structura executivului, doar

identificarea marilor structuri executive, din sistemul statal şi raporturile

constituţionale cu celelalte autorităţi.

Structurile executivului

Marile structuri ale executivului sunt: A) şeful de stat; B) guvernul; C)

ministerele şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale; D)

autorităţile administraţiei publice locale, la care se adaugă aparatul

administrativ însărcinat să pregătească şi să execute decizii, la nivelul fiecărei

structuri executive.

A. INSTITUŢIA ŞEFULUI DE STAT

Instituţia Şefului de stat a cunoscut o evoluţie a formelor, structurilor,

împuternicirilor, protocoalelor şi a fost organizată unipersonal sau colegial.

Terminologic, şefii statului s-au numit regi, principi, regenţi, emiri, împăraţi,

preşedinţi etc. Explicarea instituţiei şefului de stat trebuie să plece de la teoria

unicităţii puterii sau teoria separaţiei/echilibrului puterilor în stat. Unicitatea puterii

Page 97: Curs Drept Constitutional-anul II

97

presupune crearea organelor puterii de stat, categorie necunoscută în sistemul

separaţiei puterilor, şeful de stat fiind încadrat în această categorie alături de

parlament.

Teoria separaţiei puterilor, încadrează şeful statului, de regulă, în puterea

executivă (“şeful puterii executive” sau “şeful executivului”). Poporul deţine puterea

politică, el încredinţează exerciţiul acesteia autorităţilor reprezentative (parlamentul

şi uneori şeful de stat). Acest loc exprimă şi relaţia popor, parlament, şef de stat.

Evoluţia instituţiei şefului de stat în România

În istoria statală românească au existat trei categorii de şef de stat: domn

(specific ţării noastre), rege şi preşedinte. În perioada dintre anii 1948- 1974,

această demnitate a avut caracter colegial. Domnul a fost considerat şef de stat sub

imperiul constituţiilor de la 1864 şi 1866 (până în anul 1884). Regele a fost şeful

statului român sub imperiul constituţiilor de la 1866 (după anul 1884), 1923 şi 1938,

până la 30 decembrie 1947. În baza Legii nr. 363/1947 se instaurează un şef de stat

colegial (Prezidiul Republicii).

Constituţia din anul 1948, încredinţează funcţia de şef de stat unui alt organ

colegial, Prezidiul Marii Adunări Naţionale, menţinut şi de Constituţia din 1952,

până în anul 1961, când a fost înlocuit prin Consiliul de Stat. În anul 1974 s-a creat

funcţia de preşedinte de republică, îndeplinită de o singură persoană. După revoluţia

din decembrie 1989, prin Decretul - Lege nr. 2/1989 privind constituirea şi

funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale se creează funcţia de

preşedinte al consiliului. Prin Decretul – Lege nr. 92/1990 privind alegerea

Parlamentului şi a Preşedintelui României, funcţia de şef de stat este încredinţată

Preşedintelui României, ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.

Această soluţie este consacrată şi prin Constituţia actuală a României.

Rolul, funcţiile şi atribuţiile şefului de stat

1. Rolul, funcţiile şi atribuţiile şefului de stat în alte sisteme constituţionale

Page 98: Curs Drept Constitutional-anul II

98

Atribuţiile şefului de stat (împuternicirile) depinde de structura, funcţiile şi

raporturile dintre puterile publice, garanţiile constituţionale, durata mandatului

organelor reprezentative, modul de desemnare a şefului de stat (ereditar, alegere),

responsabilitatea acestuia.

În Franţa, preşedintele republicii are trei funcţii: de reprezentare (pe plan

intern şi pe plan extern); de apărarea (în calitatea de garant al independenţei

naţionale, a integrităţii teritoriului, al respectării şi a independenţei justiţiei şi pentru

că veghează la respectarea Constituţiei, ca “păzitor al Constituţiei”); de arbitraj (în

sensul că preşedintele asigură funcţionarea puterilor publice, precum şi continuitatea

statului). Potrivit Constituţiei Franţei, preşedintele republicii numeşte şi revocă pe

primul ministru, iar la propunerea acestuia pe miniştri; prezidează Consiliul de

Miniştri; promulgă legile; poate să ceară parlamentului o nouă deliberare; poate

supune referendumului anumite proiecte de lege; poate dizolva Adunarea Naţională;

semnează ordonanţele şi decretele emise de Consiliul de Miniştri; numeşte în funcţii

civile şi militare; acreditează ambasadorii; primeşte scrisorile de acreditare; acordă

graţierea etc.

În Statele Unite ale Americii, Puterea Executivă va fi exercitată de către

Preşedintele Statelor Unite ale Americii (art. 2 par. 1 din Constituţie) care are

următoarele atribuţii: încheie tratate; numeşte ambasadori şi le primeşte scrisorile de

acreditare; numeşte miniştri, consuli, judecători la Curtea Supremă, anumiţi

funcţionari superiori; acordă mandate de senatori, în condiţiile prevăzute de

Constituţie; poate să convoace ambele camere sau una din ele şi să le suspende

activitatea până la data pe care o socoteşte corespunzătoare; supraveghează aplicarea

corectă a legilor; aprobă şi semnează legile; exercită dreptul la veto, în condiţiile art.

1 par. 7, pct. 2 din Constituţia SUA.

În Suedia atribuţiile şefului statului sunt de ordin ceremonial.

Între sistemele constituţionale există multe asemănări, dar şi multe deosebiri.

Atribuţiile şefului de stat ar putea fi următoarele: reprezentarea statului;

semnarea tratatelor; aprobarea unor acte normative elaborate de anumite organe de

Page 99: Curs Drept Constitutional-anul II

99

stat; semnarea legilor şi a altor acte în vederea publicării; prezidarea şedinţelor unor

organe de stat; acordarea unor calităţi şi titluri; numiri în funcţii superioare,

acordarea graţierii (de regulă, individuală); proclamarea stării de asediu sau de

urgenţă; primirea scrisorilor de acreditare etc. Această enumerare nu este limitativă,

ea fiind deosebit de utilă şi pentru stabilirea domeniilor în care şeful de stat intervine

prin acte juridice cu caracter normativ sau individual.

2. Rolul, funcţiile şi atribuţiile Preşedintelui României

Rolul şi funcţiile Preşedintelui României rezultă din art. 80 şi 92 (1) din

Constituţie. Atribuţiile Preşedintelui României se clasifică după conţinut astfel:

a) atribuţii privind legiferarea (art. 77 din Constituţia României);

b) atribuţii privind organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice (art. 80 (2); art.

86 –88 şi art. 90 din Constituţia României);

c) atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea

unor autorităţi publice (art. 85; art. 89; art. 125; art. 133; art. 142 (3); art. 94 lit. c

din Constituţia României);

d) atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice (art. 92(2,3); art.

93(1) din Constituţia României);

e) atribuţii în domeniul politicii externe (art. 91 din Constituţia României);

f) alte atribuţii (art. 94 din Constituţia României).

Desemnarea şefului de stat

Desemnarea şefului de stat se face în funcţie de forma de guvernământ şi este

legată de funcţiile şi raporturile şefului statului cu celelalte autorităţi publice. Există

patru moduri de desemnare a şefului de stat; 1. Pe cale ereditară; 2. Prin alegere de

către parlament; 3. Prin alegere de către un colegiu electoral; 4. Prin alegere prin vot

universal.

1. Desemnarea şefului de stat pe cale ereditară

De regulă, moştenitorul monarhului devine şef de stat sau monarhul numeşte

pe cel ce-i va succeda la tron. Ordinea de succesiune la tron se supune regulilor

constituţionale sau cutumiare, iar rolul parlamentului este nesemnificativ, cu excepţia

Page 100: Curs Drept Constitutional-anul II

100

Poloniei, unde regii erau aleşi. În prezent, în unele monarhii (Spania, Belgia,

Danemarca, Norvegia, Kuweit), parlamentul numeşte un succesor la tron sau

participă la această numire dacă dinastia se stinge.

2. Alegerea şefului de stat de către parlament

Parlamentul este într-o poziţie supraordonată executivului. Există trei sisteme: a)

sistemul în care şeful de stat este ales direct de către parlament (Grecia, Israel); b)

sistemul în care parlamentele aleg organe colegiale ca şefi de stat (fostele state

socialiste); în Elveţia Consiliul Federal este şef al statului şi este ales pe patru ani,

de către Consiliul Statelor şi Consiliul Naţional reunite în Adunarea Federală. Unul

din membrii Consiliului federal este ales în aceeaşi manieră, pentru un an,

preşedintele confederaţiei.

3. Alegerea şefului de stat de către un colegiu electoral (Germania, Italia, SUA,

Coreea de Sud)

În Statele Unite ale Americii, Coreea de Sud etc., colegiul electoral este ales

prin vot universal şi este format din electori.

4. Alegerea şefului de stat prin vot universal

Există ţări în care executivul este dualist (Finlanda, Franţa, Irlanda).

Durata mandatului şefului de stat în formele de guvernământ monarhice

“mandatul” este pe viaţă. În celelalte forme de guvernământ, mandatul şefului de stat

este limitat. În România mandatul şefului de stat este de 5 ani, conform art. 83, alin 1

din Constituţia României.

Numărul mandatelor, în sistemele în care şeful de stat este ales, aceeaşi

persoană, de regulă, poate ocupa funcţia de şef de stat pentru cel mult două mandate.

George Washington a fost primul preşedinte al Statelor Unite (1789- 1797), care a

refuzat un al treilea mandat, creând o cutumă constituţională. Franklin Roosvelt, a

obţinut patru mandate consecutive (1933-1945). Un amendament la Constituţia

americană (nr. 22 din anul 1947 şi aplicabil din anul 1951) a restabilit regula impusă

de Washington, interzicând pe viitor ca un preşedinte să poată obţine mai mult de

Page 101: Curs Drept Constitutional-anul II

101

două mandate. În România durata mandatului este de cinci ani, reglementată de art.

83 din Constituţie.

B) GUVERNUL

Terminologic, există denumiri diferite pentru guvern, precum cele de cabinet,

consiliu de miniştri, în funcţie de sistemul constituţional. Guvernul are două

componente: şeful guvernului (acolo unde există) şi miniştri şi secretari de stat.

Potrivit art. 101 (3) al Constituţiei României, Guvernul este alcătuit din prim-

ministru, miniştri şi alţi membri, stabiliţi prin lege organică. Cât priveşte şeful

guvernului, el există sub denumiri diferite, precum de prim-ministru, preşedinte, în

funcţie de denumirea guvernului.

Executivul poate fi: a) monist, executivul care presupune ca şeful executivului

să fie şi şeful guvernului sau executivul să fie condus de şeful statului (SUA). În

acest ultim caz, miniştrii se subordonează direct şefului statului, care este şeful

executivului; b) dualist, executivul care presupune ca şeful statului să nu fie şeful

guvernului, existând un şef de stat şi unul de guvern. Cu toate că şeful statului este

şeful executivului – şeful guvernului are un rol important în formarea guvernului.

C) MINISTERELE ŞI CELELALTE AUTORITĂŢI ALE ADMINISTRAŢIEI

PUBLICE CENTRALE

Ministerele şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale execută

legile în domeniile lor de activitate. De aceea mai sunt denumite de domeniu sau de

resort şi se subordonează guvernului. Ministerele se organizează şi funcţionează

numai în subordinea guvernului potrivit prevederilor Constituţiei (art. 116-117) şi

Legii nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a

ministerelor.

D) AUTORITĂŢILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE LOCALE

Autorităţile administraţiei publice locale îşi desfăşoară activitatea în unităţile

administrativ – teritoriale. Potrivit legii, cunosc o subordonare ierarhică (pe verticală)

faţă de autorităţile executive superioare. Potrivit prevederilor constituţionale (art.

120-123), ale Legii administraţiei publice locale nr. 69/1991, modificată şi

Page 102: Curs Drept Constitutional-anul II

102

republicată în M. Of. nr. 79 din 18 aprilie 1996), şi ale Legii nr. 215/2001,

administraţia publică din unităţile administrativ teritoriale se întemeiază pe

principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice. Se

disting: autorităţi comunale şi orăşeneşti (Consiliile locale şi primarii), Consiliul

judeţean şi prefectul.

RAPORTURILE DINTRE LEGISLATIV ŞI EXECUTIV

Raporturile dintre legislativ şi executiv presupun: explicarea implicării

legislativului în formarea şi activitatea executivului; compatibilitatea funcţiei

parlamentare şi funcţiei executive; tendinţa de creştere a rolului executivului în

raport cu parlamentul.

1. Rolul legislativului în formarea şi activitatea executivului

a) Desemnarea şefului executivului

Intervenţia parlamentului este rară în forma de guvernământ monarhică, apare

doar în cazul schimbării dinastiei. În republica prezidenţială şeful statului fiind ales

prin vot universal şi direct, rolul parlamentului este redus doar la solemnitatea

depunerii jurământului şi preluării funcţiei. În republica parlamentară şeful statului

este ales de parlament, iar rolul legislativului este foarte mare.

b) Desemnarea şefului de guvern şi a membrilor acestuia

Şeful guvernului este figura juridică distinctă în cadrul oricărui guvern (cu

excepţia situaţiilor, în care funcţia este exercitată nemijlocit de către şeful de stat).

De regulă, şeful guvernului este desemnat pe criterii foarte clare, iar el prezintă lista

membrilor guvernului, în funcţie de regimul politic.

În regimurile politice prezidenţiale (Brazilia, SUA, Mexic) funcţiile de şef de

stat şi de şef de guvern sunt îndeplinite de aceeaşi persoană, şeful de stat, desemnat

de naţiune. În unele regimuri prezidenţiale (Congo, Costa Rica, Finlanda) numirea

miniştrilor revine şefului de stat fără intervenţia parlamentului, în altele (SUA) ea

este realizată de către şeful de stat, cu avizul sau acordul Senatului.

Page 103: Curs Drept Constitutional-anul II

103

În regimurile politice semiprezidenţiale şi în cele parlamentare sunt patru

situaţii:

- statele în care se foloseşte formula alegerii directe a primului-ministru de către

parlamente cu o majoritate absolută. Membrii guvernului sunt desemnaţi potrivit

aceleiaşi proceduri la propunerea şefului guvernului. Procedeul s-a practicat în statele

din Estul Europei;

- statele (Australia, India, Anglia) în care şeful partidului majoritar al camerei

populare este invitat, de către şeful de stat, să formeze guvernul, ca rezultat al votului

din alegeri. Membrii guvernului, la propunerea primului-ministru, sunt numiţi de

şeful statului, după care va obţine învestitura din partea parlamentului. Primul

ministru îşi bazează propunerile sale atât pe poziţia şi forţa partidelor politice, cât şi

pe necesitatea creării unei echipe guvernamentale capabile şi eficiente.

- statele în care obţinerea unor majorităţi parlamentare este dificilă, datorită

numărului mare de partide (Belgia, Italia). Şeful statului însărcinează cu formarea

guvernului un membru al parlamentului considerat a avea şanse reale în obţinerea

învestiturii parlamentare. Membrii guvernului sunt aleşi de partidul lor şi numiţi de

şeful statului. Propunerile sunt dinainte negociate şi acceptate.

- statele în care paramentul are un rol în desemnarea şefului guvernului (Monaco,

Tailanda, Namibia). Astfel, şeful statului desemnează primul ministru, după unele

consultări şi apoi el îl numeşte prin decret, care nu mai este supus nici unei aprobări

din partea parlamentului. Tot şeful statului, după consultări, cheamă în guvern

membri ai parlamentului şi alte personalităţi.

În România, desemnarea primului-ministru şi a membrilor Guvernului se face

conform art. 103 din Constituţie şi a regulilor cuprinse în Regulamentul şedinţelor

comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.

c) Intervenţia legislativului în activitatea executivului

O astfel de intervenţie este conformă conţinutului teoriei separaţiei/

echilibrului şi a controlului reciproc al puterilor în stat. Aceasta se realizează prin: a)

stabilirea legilor, pe care executivul trebuie să le pună în executare; b) aprobarea

Page 104: Curs Drept Constitutional-anul II

104

programului executivului (conform art. 103 din Constituţia României); c) aprobarea

delegării legislative (conform art. 115 din Constituţia României); d) controlul

activităţii guvernului.

Putem remarca faptul că, în virtutea teoriei mai sus menţionate, la rândul său,

executivul intervine în activitatea legislativului, prin: a) iniţiativa legislativă; b)

promulgarea legilor; c) referendum.

2. Compatibilitatea funcţiei parlamentare şi a funcţiei executive

În unele sisteme constituţionale exercitarea unei demnităţi este incompatibilă cu

exerciţiul unui mandat în parlament (SUA, Franţa). Dacă un parlamentar acceptă

ocuparea unui post de ministru trebuie să demisioneze din parlament. Un alt sistem

permite cumularea celor două funcţii (mandate). Există sisteme în care miniştrii nu

sunt obligaţi să fie şi parlamentari, dar cu toate acestea ei trebuie să îndeplinească

condiţiile de eligibilitate (Lichtenstein). În România, potrivit Constituţiei, funcţia de

membru al guvernului este compatibilă cu cea de parlamentar (art. 68 din

Constituţie).

3. Creşterea rolului executivului

În prezent se constată o tendinţă de creştere a rolului executivului, ceea ce se

explică prin rolul hotărâtor al partidelor politice în crearea celor mai importante

instituţii statale. De aceea, guvernului “element motor şi dinamic al întregului sistem

politic” (Pierre Pactet) i s-a rezervat posibilitatea luării marilor decizii politice, care

se traduc prin măsurile executive, legiuitorul rezervându-şi rolul de reflecţie şi de

control al guvernului. Creşterea rolului guvernului este deja instituţionalizată după

cum urmează: a) şeful statului este ales prin vot universal (SUA, Franţa, România),

aceasta legitimează o poziţie statală egală cu a parlamentului; b) şeful guvernului este

numit de către şeful statului; c) datorită delegării legislative (Franţa, România).

Page 105: Curs Drept Constitutional-anul II

105

CURSUL 14

AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ

Denumirea de autoritate judecătorească evocă justiţia, ca funcţie (ca

activitate) şi ca sistem. Prin justiţie se înţelege sistemul organelor judecătoreşti, dar şi

activitatea de soluţionare a proceselor civile, administrative, comerciale, penale, de

muncă etc. În timp, justiţia şi-a îmbogăţit sensul tradiţional cu un nou conţinut, în

sensul efectuării controlului asupra modului cum guvernanţii acţionează în limitele

constituţiei şi dreptului, adică în realizarea principiului legalităţii.

Statul de drept a devenit de neconceput fără justiţie. Funcţiile justiţiei au fost şi

sunt încredinţate unor autorităţi distincte (instanţele judecătoreşti), care sunt

investite cu puteri statale, care-i dau eficienţă şi care trebuie să fie independente şi

imparţiale.

S-au dezvoltat şi activităţi înfăptuite şi de alte organisme decât instanţele

judecătoreşti, care presupun folosirea aceleiaşi proceduri judecătoreşti. Pentru a lega

aceste activităţi cu justiţia se utilizează (în legislaţie şi doctrină) denumirea de

activitatea jurisdicţională, care cuprinde atât aceste activităţi cât şi justiţia.

Rolul justiţiei este de aplica dreptul şi nu de a cea drept . Există şi excepţii şi

anume dispoziţiile aret. 101-102 din Constituţia română din anul 1866.

În urma judecăţii se dau hotărâri, în care se stabilesc drepturi şi obligaţii pentru

subiectele de drept (participanţi în proces), se aplică sancţiuni, se stabilesc

despăgubiri, se dau ordine de executare atât părţilor în proces, cât şi autorităţilor

publice. Hotărârile judecătoreşti trebuie să fie respectate şi executate de către

cetăţeni şi autorităţile publice.

Specificul activităţii jurisdicţionale

Justiţia (în general activitatea jurisdicţională) este activitatea de rezolvare a

litigiilor, în litera şi spiritul constituţiei, legilor, obiceiului, convenţiilor şi

contractelor. Judecătorul care înfăptuieşte justiţia caută să afle adevărul, în procesul

Page 106: Curs Drept Constitutional-anul II

106

respectiv, pentru a identifica exact încălcarea legii, victimele, cauzalitatea ,

răspunderea şi responsabilii.

1. Principiile constituţionale de realizare a justiţiei

Există principii aplicabile întregului sistem statal şi care sunt aplicabile şi

justiţiei. Există principii specifice diferitelor categorii de jurisdicţii (sau

proceduri) pentru dreptul procesual civil sau pentru dreptul procesual penal. Legat

de aceste principii este analogia dreptului. Aceste principii sunt:

a) Principiul legalităţii (art. 124, 126 din Constituţie)

Acest principiu este de esenţa statului de drept şi cuprinde două aspecte:

legalitatea instanţelor judecătoreşti şi legalitatea infracţiunilor şi pedepselor. Primul

aspect: pot fi îndeplinite funcţii jurisdicţionale, numai acele autorităţi publice

cărora constituţia şi legile le recunosc asemenea calităţi şi în limita competenţei

conferite de lege. Al doilea aspect: nu există infracţiune şi pedeapsă decât dacă

sunt prevăzute de lege.

Justiţia este unică imparţială şi egală pentru toţi (art. 124 al. 1 (1)

Este o aplicare a principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor şi presupune

ca pentru toţi cetăţenii să existe o singură justiţie, ca aceştia să fie judecaţi de

aceleaşi instanţe, în procese similare, conform principiului “este interzisă înfiinţarea

de instanţe extraordinare” (art. 126 (5) din Constituţie), dar nu şi a unor instanţe

sau secţii speciale. Acest principiu presupune folosirea în speţe similare a aceloraşi

reguli procedurale şi acordarea drepturilor procesuale, în mod egal tuturor

participanţilor.

b) Folosirea limbii oficiale, a limbii materne şi a interpretului în justiţie (art.

128 din Constituţie);

c) Dreptul la apărare (art. 24 din Constituţie);

d) Organizarea activităţii jurisdicţionale pe trei grade de jurisdicţie (fond, apel

şi recurs);

e) Prezumţia de nevinovăţie (art. 23 (11) din Constituţie);

Page 107: Curs Drept Constitutional-anul II

107

f) Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii (art. 124 (3) din

Constituţie).

În activitatea sa judecătorul se supune numai legii şi conştiinţei sale.

Independenţa judecătorului, de altfel independenţa justiţiei, ţine de chiar separaţia/

echilibrul puterilor în stat.

Regulile constituţionale cuprind garanţii ale independenţei judecătorilor

care sunt: condiţiile de recrutare, inamovibilitatea, avansarea şi controlul activităţii

judecătorilor.

Recrutarea judecătorilor

Există mai multe sisteme de recrutare. În unele state judecătorii sunt aleşi prin

vot popular (SUA). Acest sistem nu este însă considerat eficient, pentru motivul că

judecătorii trebuie să se alinieze platformelor şi partidelor politice, care înving în

alegeri. În cazul recrutării judecătorilor prin concurs, numirea se face în ordinea

mediilor de la concurs, acest sistem este considerat cel mai potrivit. În multe

judecătorii sunt numiţi de executiv. În România numirea judecătorilor se face în

condiţiile art. 134 (1) şi art. 125 din Constituţie. Judecătorii stagiari se numesc de

către Ministrul Justiţiei.

Inamovibilitatea

Potrivit acestui principiu judecătorul nu poate fi revocat, retrogradat, transferat

pe un post echivalent, avansat fără consimţământul său. Inamovibilitatea pune

magistraţii la adăpost de orice revocare şi transferare impusă, în afară de greşeli

foarte grave şi conform unei proceduri jurisdicţionale şi legale. În acest caz sunt

aplicabile prevederile art. 125 (1) din Constituţie. Sancţionarea procurorilor se face

de procurorul competent, potrivit legii.

Avansarea magistraţilor (art. 125 (2) din Constituţie) trebuie să aibă în vedere două

reguli: să se facă numai de corpul magistraţilor (Consiliul Superior al Magistraturii)

şi să existe o limitare a treptelor şi consecinţelor avansării.

Controlul hotărârilor judecătoreşti

Page 108: Curs Drept Constitutional-anul II

108

Acest control trebuie efectuat numai de instanţe judecătoreşti şi numai după

proceduri jurisdicţionale.

2. Organele judecătoreşti

Justiţia este înfăptuită de către organele judecătoreşti, denumite şi instanţe

judecătoreşti. Conform art. 126 (1) din Constituţie, Curtea Supremă de Justiţie

(redenumită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), curţile de apel, tribunalele şi

judecătoriile, organizarea şi funcţionarea lor sunt stabilite prin lege organică (Legea

92/1992 privind organizarea judecătorească, cu modificările ulterioare).

Ministerul public (art. 131 şi art. 132 din Constituţie), care cuprinde

procurorii, organizaţi în parchete, care în mod generic intră în categoria magistraţilor.

Conform art. 131 alin 3 din Constituţie, parchetele funcţionează pe lângă instanţele

de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei

judiciare, în condiţiile legii. Rolul Ministerului Public este de a reprezenta, în

activitatea judiciară interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept,

precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

Consiliul Superior al Magistraturii (art. 133 şi art. 134 din Constituţie), care

este autoritatea creată în vederea exercitării a două funcţii, prevăzute de Constituţie:

propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor,

cu excepţia celor stagiari (art. 134, al. 1); funcţionează ca o instanţă de judecată, prin

secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor,

potrivit procedurii stabilite prin legea organică (art. 134, al. 2).

Raporturile cu legislativul şi executivul

Având în vedere că justiţia trebuie să fie independentă, intervenţia în sfera

acesteia a altor “puteri” contravine acestui principiu constituţional. Aceasta nu

exclude, însă, anumite raporturi care rezultă firesc din sistemul constituţional.

a) Raporturile autorităţii judecătoreşti cu Parlamentul

Organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti se realizează numai

potrivit legii, prin care se stabileşte competenţa şi procedura potrivit căreia îşi

Page 109: Curs Drept Constitutional-anul II

109

desfăşoară activitatea; prin lege se stabilesc infracţiunile şi pedepsele. În unele state

autoritatea judecătorească (justiţia) poate interveni în activitatea legislativă prin

controlul constituţionalităţii legilor, când acest control este încredinţat judecătorilor.

b) Raporturile autorităţii judecătoreşti cu executivul

Acestea pot apărea în situaţia în care numirea şi avansarea magistraţilor

aparţine executivului (şefului de stat, ministrului justiţiei etc.), prin proceduri care

să pună în evidenţă numai competenţa profesională a celor în cauză. Această cerinţă

se impune având în vedere că judecătorii sunt deseori puşi în situaţia de a exercita

controlul legalităţii actelor de guvernământ şi administrative.

Page 110: Curs Drept Constitutional-anul II

110