Upload
mariejeane-rizea
View
463
Download
4
Embed Size (px)
Citation preview
1
DREPT CONSTITUŢIONAL
CURS
l. Consideraţii introductive.
2. Instituţiile politice.
3. Noţiunea de constituţie. Conţinutul normativ al constituţiei.
4. Controlul constituţionalităţii legilor.
5. Cetăţenia română. Noţiune, natură juridică, reglementare, dobândire şi
pierdere. Legea cetăţeniei române.
6. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.
7. Drepturile exclusiv politice.
8. Organizarea statală a puterii.
9. Partidele politice. Noţiune, funcţii, categorii, exigenţe juridice. Legea
partidelor politice.
10. Sistemul electoral.
11. Parlamentul. Funcţiile Parlamentului; actele Parlamentului; controlul
parlamentar.
12. Instituţia Avocatul Poporului (OMBUDSMAN – ul).
13. Puterea executivă.
14. Autoritatea judecătorească.
2
DREPT CONSTITUŢIONAL
TEMATICĂ SEMINAR
1. Dreptul – unitate şi diversitate a ramurilor, instituţiilor şi normelor sale.
2. Constituţia României – prezentare generală. Aspecte specifice în raport cu
alte constituţii.
3. Controlul constituţionalităţii legilor. Prezentare comparativă a modelului
european şi a modelului american.
4. Cetăţenia în Uniunea Europeană.
5. Dubla cetăţenie în dreptul românesc.
6. Garantarea şi protecţia constituţională a drepturilor fundamentale ale omului
în România.
7. Asemănări şi deosebiri între asociaţii, fundaţii şi partide politice.
3
CURSUL 1
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE
Dreptul poate fi definit ca ansamblul regulilor de conduită instituite sau
sancţionate de către o autoritate publică recunoscută de comunitate, de obicei statul,
care exprimă voinţa şi interesele comune, generale, reguli a căror aplicare este
realizată de bunăvoie şi, în ultimă instanţă, prin forţa de constrângere a acestei
autorităţi, de obicei a statului.
Dreptul pozitiv, în înţelesul de ansamblu al normelor juridice în vigoare ca
sistem etatic de drept, este variabil spaţio- temporal, stând sub anumite condiţii de
configurare; prin urmare, fiecare drept pozitiv are ca finalitate justiţia, ceea ce dă
unitate sistemului dreptului. Fireşte, fiecare convieţuire comunitară concretă este
relevantă printr-o mentalitate, un anumit fel de a vedea şi înţelege lumea, un mod
propriu de a recepta conduitele, faptele şi relaţiile sociale, la care dreptul ei pozitiv
trebuie să răspundă. Este greu de crezut că destinatarii normelor juridice s-ar
conforma conţinutului acestora fără să se preocupe de ceea ce le justifică să fie, fără
să considere că merită respectat.
Este important să sesizăm deosebirea între sistemul dreptului şi sistemul de
drept. Sistemul dreptului este subsistemul sistemului social alcătuit din ansamblul
normelor juridice, sistematizate în instituţii şi ramuri, care reglementează conduita
persoanelor, a căror respectare poate fi asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a
autorităţii publice reglementatoare, recunoscută de societate. Sub această definire
sistemul dreptului ar coincide cu definirea dreptului obiectiv în dinamica sa. Prin
urmare, normele juridice dintr-un stat se integrează într-un sistem unitar, cu toată
diversitatea lor care izvorăşte atât din marea varietate de relaţii sociale ce constituie
obiectul reglementării cât şi din necesitatea unor forme diferenţiate de realizare a
voinţei legiuitorului. Normele juridice se află în relaţii de interdependenţă ce le
conferă coeziunea necesară şi funcţionalitate.
4
Sistemul de drept este ansamblul normelor juridice în vigoare într-un stat, a
cărui dinamică este legată de dinamica statului şi a cărui structură nu este în mod
necesar aceeaşi cu a sistemului dreptului.
Sistemul de drept este legat de existenţa autorităţii publice, pe când sistemul
dreptului este legat de existenţa normativă a societăţii. Definind statul ca autoritate
publică recunoscută, legiuitoare şi organizatoare a dreptului, sistemul de drept revine
a fi, în primul rând, un sistem de legislaţie; în acesta principalele ramuri ale
sistemului dreptului sunt sistematizate în coduri – civil, penal, administrativ,
comercial etc. – ca acte normative organizatoare a normelor juridice, după obiectul
lor (generale – aplicabile întregii ramuri; speciale – aplicabile unei secvenţe din
ramură, cum ar fi de exemplu normele referitoare la persoană, normele aplicabile la
contracte); în sistemul de drept mai întâlnim acte normative exterioare codurilor, dar
cu care se corelează şi se completează.
Sistemul dreptului are următoarele trăsături principale:
- dreptul este o totalitate de norme juridice; ca elemente de bază ale sistemului
dreptului, normele juridice se comportă ca “părţi” în raport cu “întregul”, dar şi ca
“subsisteme” în raport cu propria lor structură. Se constată o conexiune între
norme, ce încheagă diversitatea în armonie;
- sistemul dreptului este un sistem deschis, dinamic, aflându-se într-un proces de
permanentă devenire;
- structura sistemului dreptului apare ca o totalitate complexă şi unitară de
interacţiuni între ramurile de drept, dar şi între acestea şi întreg;
- ramurile dreptului nu reprezintă simple configuraţii în sistem, prin a căror
însumare se obţine sistemul. Acesta, ca totalitate, este un fenomen complex,
ireductibil la părţile componente;
- în interiorul sistemului dreptului există o ordine ierarhică a subsistemelor sale,
adică a ramurilor de drept, dreptul constituţional fiind o ramură structurantă faţă
de toate celelalte, pentru că sursa hotărâtoare a normelor acestei ramuri de drept
5
este chiar legea fundamentală (Constituţia) care se regăseşte în vârful piramidei
actelor normative;
- sistemul dreptului are funcţii caracteristice care îi dezvăluie esenţa, dreptul
nefiind numai un receptacul al mutaţiilor social- economice şi politice din
societate, ci şi un factor de impulsionare a lor;
- sistemul dreptului este un sistem organizabil, care este reglat din afara sa, prin
activitatea normativă desfăşurată de către organele statului.
Componentele de sistem ale dreptului sunt:
- normele juridice
- instituţiile juridice
- ramurile de drept
Normele juridice reprezintă elementul constitutiv fundamental al dreptului, ce pot
fi definite ca reguli de conduită, instituite de puterea publică sau recunoscute de
aceasta, a căror respectare este asigurată la nevoie prin forţa coercitivă a statului.
Scopul normelor juridice este asigurarea convieţuirii sociale, orientând
comportarea oamenilor în direcţia promovării şi consolidării relaţiilor sociale potrivit
idealurilor şi valorilor ce guvernează societatea respectivă.
Prin legăturile sau conexiunile directe şi indirecte între ele, prin funcţiile lor
corelate şi interdependente, normele juridice îşi dezvăluie natura sau caracterul lor
sistematic, existând numai ca părţi ale unui întreg cu proprietăţi specific sistematice.
Instituţiile juridice desemnează totalitatea normelor juridice care reglementează
anumite categorii (grupe unitare) de relaţii sociale, generând astfel categorii aparte
de raporturi juridice. De exemplu, normele juridice care reglementează căsătoria
formează instituţia căsătoriei, cele care reglementează proprietatea – instituţia
dreptului de proprietate etc.
Ramurile de drept reprezintă ansamblul distinct de norme juridice şi instituţii
juridice legate organic între ele, care reglementează relaţii sociale ce au acelaşi
specific (obiect), folosind aceeaşi metodă sau complex de metode, bazându-se pe
anumite principii comune.
6
Distincţia între ramurile de drept se face ţinând seama de două criterii: criteriul
obiectiv- obiectul reglementării juridice (specificul relaţiilor sociale), considerat ca
un criteriu fundamental; criteriul subiectiv – metoda de reglementare care reprezintă
ansamblul de tehnici, operaţii, procedee prin care se dirijează conduita umană pe o
cale socialmente utilă. Metoda reflectă voinţa legiuitorului, respectiv interesul forţei
politice care conduce societatea. De exemplu, metoda autoritară (în dreptul
constituţional), metoda subordonării (în dreptul administrativ, dreptul financiar,
dreptul penal, dreptul procesual penal), metoda egalităţii părţilor (în dreptul civil,
dreptul comercial).
Dreptul ca şi concept are două accepţiuni: drept obiectiv şi drept subiectiv.
1. Dreptul obiectiv desemnează totalitatea normelor juridice. Acesta cunoaşte o
tradiţională diviziune în: drept public şi drept privat.
- Dreptul public cuprinde normele juridice care vizează statul, colectivităţile
publice şi raporturile lor cu persoanele particulare, atunci când aceste raporturi
privesc prerogativele subiectelor de drept public. Dreptul public este dominat de
interesul general şi de aceea în raporturile juridice de drept public prevalează
voinţa statului, a colectivităţilor publice. În dreptul public, dar şi în cel privat,
dreptul constituţional domină.
- Dreptul privat cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor particulare –
fizice sau juridice- şi raporturilor dintre ele. În dreptul privat, dreptul civil are
preeminenţă şi constituie dreptul comun faţă de dreptul comercial sau faţă de
orice ramură de drept privat.
În sistemul dreptului contemporan distingem ca ramuri de drept, ramurile
corespunzătoare diviziunii în drept public şi drept privat. În dreptul public se includ:
dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul internaţional
public. În dreptul privat se includ: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul
internaţional privat etc. S-a conturat, de asemenea, existenţa unui drept mixt (dreptul
muncii, dreptul familiei, legislaţia socială, legislaţia rurală etc.).
7
Referindu-ne la dreptul constituţional, trebuie să menţionăm că acesta cuprinde
bazele juridice, pe care se întemeiază toate ramurile dreptului, având un rol
preeminent în cadrul sistemului dreptului. Orice ramură de drept îşi găseşte
fundamentul juridic în normele din Constituţie. De aici rezultă regula conformităţii
normelor din celelalte ramuri ale dreptului cu reglementările de mare generalitate
cuprinse în Constituţie şi consecinţa unor modificări corespunzătoare ale normelor
din celelalte ramuri de drept care conţin reglementări ale aceloraşi relaţii sociale, în
urma modificărilor intervenite în dreptul constituţional.
Distincţia dintre dreptul public şi dreptul privat nu trebuie absolutizată. Din
raţiuni teoretice şi practice se produc imixtiuni ale dreptului în viaţa publică (sectorul
industrial, comercial) şi invers (anumite situaţii de publicizare). Câteodată se face o
separaţie rigidă, considerându-se că din moment ce dreptul privat cuprinde reguli
aplicabile subiectelor egale între ele, acestea nu se pot aplica şi în raporturi de drept
public. Această idee este exagerată, deoarece atât dreptul public, cât şi dreptul privat
sunt părţi ale sistemului dreptului ce au trăsături particulare, dar şi trăsături comune.
2. Dreptul subiectiv are două înţelesuri. Lato sensu, desemnează totalitatea
drepturilor subiective care decurg din dreptul obiectiv în vigoare în care sunt
consacrate generic. În sens strict, dreptul subiectiv este prerogativa (avantajul,
privilegiul acordat de lege) unui subiect de drept concret de a avea o conduită sau de
a pretinde o conduită celorlalte subiecte de drept, în scopul valorificării sau apărării
unui interes protejat prin dreptul obiectiv în vigoare, în cazul în care intră într-un
raport juridic determinat.
8
CURSUL 2
INSTITUŢIILE POLITICE
Expresia “instituţii” cunoaşte multe accepţiuni şi sensuri, dintre care vom reţine
cele care ne interesează aici.
În sens restrâns, în drept, prin “instituţie” se înţelege un grup de norme juridice,
unite pe criteriul unui obiect comun de reglementare, obiect care îi asigură coeziunea
şi permanenţa. Astfel, instituţia, denumită şi juridică, este o parte a unei ramuri de
drept şi vorbim, de exemplu, de instituţia căsătoriei, instituţia proprietăţii etc.
Pentru disciplina noastră prezintă interes instituţiile relative la putere. Astfel
determinate, instituţiile politice cuprind organele însărcinate să realizeze puterea
politică şi normele privitoare la această realizare, cum ar fi de exemplu: Preşedintele
României, primul- ministru, Parlamentul etc.
Instituţiile politice sunt avute în vedere într-un sens foarte larg, sens ce cuprinde
nu numai formele organizatorice şi normele, dar chiar şi viaţa acestora şi aplicarea
normelor.
Altfel spus, dacă expresia “instituţii politice” are la început un conţinut juridic,
care rămâne esenţial, ei i se adaugă un conţinut politic, care apropie sensibil
semnificaţia sa de cea de “regimuri politice” (cf. M. Duverger, P. Pactet). Iar regimul
politic este, într-un stat anumit, rezultanta jocului forţelor politice, în principal al
partidelor, într-un anumit cadru instituţional şi juridic, ţinând seama de determinările
istorice, ideologice, economice, după cum precizează Pierre Pactet.
Având în vedere aceste considerente, este important să studiem alături de
instituţiile oficiale, stabilite prin Constituţie şi instituţiile de fapt, precum partidele
politice şi grupurile de presiune, dacă nu în complexitatea lor, măcar în măsura în
care privesc exerciţiul puterii politice. Ca forme organizatorice prin care cetăţenii
participă la guvernare, partidele politice pot fi subiecte ale raporturilor de drept
constituţional. De altfel, Constituţia şi unele legi (mai ales Legea partidelor politice)
9
stabilesc expres posibilitatea acestora de a fi participante la raporturile ce privesc
instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii. Astfel, partidele şi formaţiunile politice
au dreptul de a propune candidaţi în alegeri.
Aşa cum susţine Maurice Duverger, studiul instituţiilor politice permite plasarea
dreptului în contextul sociologic şi determinarea adevăratei sale semnificaţii. Trebuie
să remarcăm, de asemenea, că această asociere exprimă evident legătura strânsă
dintre politic şi dreptul constituţional, ştiut fiind că deseori dreptul constituţional este
definit ca acea parte a dreptului care reglementează instituţiile politice ale statului.
Observăm că dacă toate normele dreptului (normele juridice) reglementează
relaţiile sociale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a
puterii, normele dreptului constituţional reglementează relaţiile fundamentale ce apar
în acest proces. Puterea, determinată în conţinutul şi organizarea sa de anumiţi
factori, este instaurată, iar cei care o deţin încearcă să o menţină şi să o exercite în
interesul lor. Se impun deci anumite reguli a căror menire este: a) de a consolida
factorii (economici şi sociali) care determină conţinutul puterii – factorii care solicită
existenţa în stat a unor reguli ce stabilesc drepturi şi obligaţii în sarcina subiectelor de
drept care să asigure atingerea scopurilor societăţii; b) de a reglementa exerciţiul
acestei puteri în aşa fel încât ea să poată realiza în cele mai bune condiţii voinţa
guvernanţilor ca voinţă de stat.
Potrivit concepţiei lui Nicolae Popa dreptul este ansamblul regulilor asigurate şi
garantate de către stat, care are ca scop organizarea şi disciplinarea
comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un climat specific
manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi
justiţiei sociale. Din această perspectivă, N. Popa consideră că statul este principala
instituţie politică, iar norma juridică este o regulă generală şi obligatorie de conduită
al cărei scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la
îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie prin constrângere. În această manieră
putem delimita principala sferă a politicii care o constituie participarea la guvernare,
10
determinarea formelor, funcţiilor şi conţinutului acesteia. Politica include ansamblul
aspectelor ce interesează statul, modalitatea de a-l conduce.
Interesat de reţinut este faptul că politica este determinată în conţinutul său de
stare socială a unei ţări. Apoi, exigenţele politicii se reflectă puternic în stat şi drept,
le imprimă acestora trăsături şi funcţii. Statul şi dreptul sunt greu de explicat, cât
priveşte conţinutul şi forma lor, în afara politicii. Dreptul şi statul aceleiaşi societăţi,
în aceeaşi unitate de timp sunt simetrice ca surse şi trăsături. Este aproape imposibil
ca în acelaşi timp şi loc, în aceeaşi societate, să existe un stat democratic şi un drept
nedemocratic sau un stat autoritar (dictatură) şi un drept democratic. Dreptul şi statul
evoluează împreună, se sprijină reciproc, se corelează obiectiv, se condiţionează
reciproc.
Statul creează dreptul şi, paradoxal, dreptul delimitează configuraţia şi acţiunile
statului. Creând dreptul, statul impune reguli de conduită, norme obligatorii pentru
toţi. Prin drept statul îşi exprimă puterea de comandă, formulând exigenţe
economice, sociale, politice. Creând dreptul, statul îşi asigură în acelaşi timp
eficienţa şi viabilitatea. El devine “paznicul” normelor juridice, intervenind, nu
rareori prin forţă (violenţă), pentru a chema la ordine indivizi care ignoră sau încalcă
prescripţiile normelor.
Termenul “stat” are două accepţiuni. Într-o primă accepţiune, statul reuneşte trei
elemente, şi anume: teritoriul, populaţia (naţiunea) şi suveranitatea (în sensul puterii
organizate statal). În această accepţiune statul este sinonim cu ţara, el incluzând
civilizaţia, resursele, oamenii, teritoriul, frontierele, autorităţile etc. Într-o a doua
accepţiune (accepţiunea restrânsă), prin stat se înţelege forma organizată a puterii
poporului, mai exact mecanismul sau aparatul statal. Aceasta este o accepţiune strict
juridică.
Potrivit lui Hans Kelsen, statul poate fi caracterizat ca: a) ordine de conduită a
oamenilor; b) putere de comandă; c) voinţă, distinctă de voinţa indivizilor, fiind mai
mult decât suma voinţelor individuale, ea situându-se deasupra lor.
11
Statul este produsul istoriei societăţii umane. El a devenit formula juridică de
organizare şi de existenţă a unei societăţi, popor sau naţiune; a apărut pe o anumită
treaptă a evoluţiei societăţii umane din raţiuni multiple, între care cea menţionată de
Leon Duguit şi anume divizarea societăţii în guvernanţi şi guvernaţi are importanţa
sa. Structurile şi funcţiile statului au evoluat, dar în esenţă statul a rămas acelaşi, o
putere de comandă, sau, în societăţile pluraliste şi democratice, un instrument de
organizare şi conducere a societăţii.
Strict juridic (sau în sens restrâns) statul este un ansamblu sistematic de organe de
stat (autorităţi)- el cuprinzând organe legislative (Parlament), executive (guvernul,
preşedenţia), organe judecătoreşti. În aceste organe de stat (autorităţile publice)
lucrează demnitari, funcţionari publici şi agenţi publici. Prin acestea statul se impune,
reglementările fiind acceptate de bunăvoie sau prin constrângere. Democratic sau nu,
statul se impune, având în vedere că el implică organizare şi ordine. Statul are o serie
de funcţii ce sunt de regulă examinate sub mai multe ipostaze. Astfel pot fi
identificate: funcţia legislativă, funcţia executivă, funcţia jurisdicţională; funcţii
interne şi funcţii externe; funcţii economice, funcţii culturale, funcţii sociale, funcţii
represive etc.
Trebuie să precizăm faptul că statul este şi persoană juridică, în raporturile în care
participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii (raporturile
de drept civil, succesor al moştenirilor vacante, primire de donaţii şi legate ce-i sunt
adresate).
12
CURSUL 3
NOŢIUNEA DE CONSTITUŢIE. CONŢINUTUL NORMATIV AL
CONSTITUŢIEI
În istoria lumii, începând cu secolul al XVIII-lea s-a impus - alături de mari
instituţii create în scopul de a exprima prefacerile structurale politice, economice sau
juridice - constituţia, ca lege fundamentală a oricărui stat. Ea stă la baza statului,
pe care şcoala dreptului natural îl denumeşte “societatea civilă”. Adoptarea
constituţiei a devenit astfel un eveniment de maximă importanţă pentru societatea
umană, ea marcând victorii şi împliniri de aspiraţii sociale şi morale. Aceasta
deoarece constituţia a fost şi este considerată, într-o viziune mai largă ce excede
juridicului, nu numai o lege fundamentală, ci de fapt o realitate politică şi statală ce
se identifică cu chiar societatea. De altfel, pretutindeni astăzi adoptarea
constituţiei este un mare eveniment politic, social şi juridic din viaţa unui stat. Iar
aceasta, pentru că în constituţie sunt consacrate principiile fundamentale ale întregii
vieţi economice, politice, sociale şi juridice, în conformitate cu valorile fundamentale
pe care statul le promovează şi apără. Poporul, spunea Hegel, trebuie să aibă faţă de
constituţia lui sentimentul dreptului său şi al stării sale de fapt, altfel ea poate exista,
e drept, în chip exterior, dar nu are nici o semnificaţie şi nici o valoare, subliniind că
“fiecare popor îşi are constituţia care i se potriveşte şi care i se cuvine”. Valoarea,
conţinutul şi semnificaţiile constituţiei au fost clar exprimate în actele constituţionale
şi constituţiile care au deschis drumul procesului constituţional. Astfel, Declaraţia
franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din anul 1789 stabilea că “Orice
societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor
stabilită, nu are constituţie”, iar prima constituţie scrisă din lume, Constituţia
americană din anul 1787 arată în preambulul său că “noi, poporul american, în
vederea formării unei uniuni perfecte, stabilirii justiţiei, asigurării liniştii interioare,
asigurării apărării comune, dezvoltării bunăstării generale şi asigurării binefacerilor
13
libertăţii pentru noi şi urmaşii noştri, poruncim şi stabilim prezenta constituţie…”
Aşa cum o spun juriştii americani, în constituţia americană şi-a găsit punctul
culminant spiritul constituţional american.
Faţă de importanţa şi semnificaţiile constituţiei, de practica în acest domeniu,
constituţia este şi trebuie să fie aşezământul politic şi juridic fundamental care,
reflectând şi consolidând cuceririle oamenilor şi proiectând direcţiile definitorii ale
evoluţiei viitoare a societăţii, statorniceşte cucerirea puterii de stat, noile structuri
social-economice şi politice precum şi drepturile fundamentale ale cetăţenilor (Ion
sDeleanu).
Astfel văzute lucrurile, în ideea stabilirii conceptului de constituţie se impun
două precizări prealabile: mai întâi că între constituţie şi lege nu se pune semnul
egalităţii, deşi este simplu de observat că, sub aspect juridic, constituţia este şi ea o
lege, adică un act normativ; apoi precizarea în sensul căreia constituţia este o
categorie istorică, ea apărând pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, anume
într-o perioadă în care organizarea statală feudală nu a mai corespuns şi a trebuit să
fie înlocuită de o altă organizare. Noţiunea de constituţie apare cu mult mai târziu
decât cea de lege. Constituţia exprimă evoluţia sistemului legislativ, ea este creaţia
unei epoci în care s-a impus ca însăşi legea să fie subordonată unor principii
fundamentale. Constituţia a fost creată pentru a exprima o nouă ideologie politică şi
juridică, ideologie determinată desigur de transformările economice şi sociale ce s-au
conturat puternic începând îndeosebi cu secolul al XVIII-lea.
Dacă termenul constituţie este foarte vechi, el fiind adeseori folosit în
accepţiunea de lege, accepţiunea sa actuală s-a conturat mai târziu. Etimologic,
cuvântul constituţie provine de la latinescul constitutio care însemna “aşezarea cu
temei”, “starea unui lucru”. În dreptul imperial termenul “constituţie” este sinonim
cu cel de lege. În această accepţiune legile date de împărat erau denumite constituţii
imperiale. Termenul constituţie continuă a avea accepţiunea de lege până în secolul
al XVIII-lea, când i se dă un nou sens, acela de lege fundamentală. Această
accepţiune este astăzi admisă în toate statele. Mai mult chiar, unele acte normative de
14
organizare (statute) ale unor organisme internaţionale se numesc tot constituţii
(F.A.O., U.N.E.S.C.O., O.M.S.), aceasta marcând importanţa deosebită ce se vrea a
se acorda acestora. Constituţia a cunoscut şi cunoaşte nu numai o dinamică a sa
proprie, ci şi influenţele puternice ale intereselor economice şi sociale ale celor care,
sub diferite denumiri (guvernanţi, cercuri conducătoare, clase politice, clase
dominante), instituie reguli constituţionale. Iată de ce permanent se pot aduce
adăugiri conceptului de constituţie, adaosuri care alături de elementele tradiţionale,
consacrate, vin să pună în evidenţă realităţi şi perspective, ideologii şi tendinţe.
Sintetizând preocupările legate de definirea constituţiei se impun câteva
observaţii:
a) Constituţia a fost concepută iniţial ca ansamblul normelor juridice care au ca
scop limitarea puterilor guvernanţilor şi garantarea drepturilor fundamentale
ale omului şi cetăţeanului.
b) Această concepţie a fost completată în sensul că normele constituţionale
trebuie să fie cuprinse într-o lege sistematică şi să se bucure de o eficienţă
juridică superioară tuturor celorlalte legi.
c) Sfârşitul secolului al XX-lea aduce o renunţare la concepţia iniţială despre
constituţie. S-a considerat astfel că limitarea puterii guvernanţilor şi
garantarea drepturilor fundamentale nu mai sunt elementele indispensabile
ale oricărei constituţii ci, într-un sens material se desemnează prin această
noţiune orice lege care reglementează organizarea politică a statului.
d) Astăzi asistăm la o revigorare a conceptului de Constituţie şi la o îmbinare a
sensului formal şi a celui material.
Analiza unora din definiţiile formulate în literatura juridică prezintă, desigur,
interes. În concepţia lui A. Hauriou, într-un sens foarte general prin constituţie se
înţelege ansamblul regulilor care vizează organizarea şi funcţionarea statului. În acest
sens, orice stat, prin faptul că există, are o constituţie, un număr de dispoziţii care
reglementează organizarea şi raporturile dintre puterile publice şi fixează, printre
altele, relaţiile de principiu între stat şi cetăţean. Acesta, spune André Hauriou, este
15
sensul material al constituţiei, pentru că în sens formal constituţia este un ansamblu
de reguli, edictate de regulă cu o anumită solemnitate, şi formând în general o
categorie specială printre regulile juridice. Un alt constituţionalist, Benoit Jeanneau,
defineşte constituţia, în sens material, ca ansamblul regulilor relative la organizarea
şi activitatea statului, iar în sens formal, ca documentul care reglementează
instituţiile şi care nu poate fi elaborat sau modificat decât după o procedură diferită
de cea folosită pentru alte reguli de drept. Desigur, s-ar putea cita încă mulţi autori şi
multe definiţii, pentru că literatura juridică este destul de bogată în acest sens, dar în
general definiţiile se aseamănă. Acest lucru este întrucâtva firesc faţă de realitatea că
după două secole de existenţă a constituţiei (luând ca punct de plecare adoptarea
primei constituţii scrise din lume) lucrurile, în mare măsură, s-au conturat şi
definitivat. Din cele expuse vom observa că unii constituţionalişti pun accent pe
conţinutul normativ al constituţiei, alţii mai mult pe forma constituţiei.
Examinând definiţiile prezentate vom constata că elementul comun, surprins în
toate definiţiile, este elementul stat sau putere (puteri) de stat. Acest element este
definitoriu cât priveşte valoarea juridică a normelor ce-l consfinţesc şi reglementează
relaţiile sociale ce se nasc în acest domeniu. Alături de elementul putere se mai
adaugă şi alte elemente de formă cum ar fi faptul că este un text scris, adoptat în
forme solemne etc.
Dintre definiţiile formulate în literatura juridică românească mai nouă, vom
reţine pe cele formulate de Tudor Drăganu şi Ioan Deleanu, care definesc constituţia
ca fiind acea lege care, având forţă juridică superioară celorlalte legi, reglementează
în mod sistematic atât principiile structurii social- economice, cât şi cele ale
organizării şi funcţionării statului bazat pe aceasta, garantează material drepturile
fundamentale cetăţeneşti şi stabileşte îndatoririle corespunzătoare acestor drepturi.
În stabilirea conceptului de constituţie s-au conturat în timp o serie de elemente
definitorii, de conţinut şi de formă, elemente ce trebuie să apară explicit sau implicit
într-o definiţie. Mai întâi se impune caracterul de lege al constituţiei, deoarece
constituţia este o lege şi acest element, deşi surprins prin denumiri diferite sau chiar
16
implicit, este prezent în toate definiţiile formulate. Fiind o lege, constituţia conţine
norme juridice, reguli de conduită, iar aceste norme exprimă de fapt voinţa celor care
deţin puterea.
Constituţia este o lege fundamentală, trăsătură ce o identifică în ansamblul
legilor. Caracterul de lege fundamentală rezultă din conţinutul şi calitatea
reglementărilor.
Conţinutul constituţiei este un conţinut complex, el cuprinzând principiile
fundamentale pentru toate domeniile (politic, economic, social, cultural, juridic etc.).
Este şi motivul pentru care adeseori constituţia este caracterizată ca fiind legea
fundamentală care stă la temelia organizării statale şi este baza juridică a întregii
legislaţii. Totodată, reglementările constituţionale privesc cu precădere puterea
(puterile de stat), adică fenomenul şi realitatea cheie în orice organizare social-
statală. Este şi motivul pentru care puterea de stat apare ca un element indispensabil
în orice definiţie a constituţiei. Conţinutul reglementărilor constituţionale dă
constituţiei caracterul de lege fundamentală, pentru că relaţiile sociale ce formează
obiectul acestor reglementări sunt relaţii sociale fundamentale şi care sunt esenţiale
pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii statale.
Această trăsătură de conţinut este de mare utilitate în stabilirea conceptului de
constituţie. Este îndeobşte admis că în fond întregul drept reglementează relaţii
sociale care privesc instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii de stat. Spre
deosebire de întregul drept, dreptul constituţional, ca ramură principală a dreptului,
reglementează relaţii sociale fundamentale privind instaurarea, menţinerea şi
exercitarea statală a puterii. Constituţia, ca izvor principal al dreptului constituţional,
reglementează relaţiile sociale fundamentale, dar care sunt esenţiale pentru
instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii. Realizăm astfel distincţii clare între
drept, drept constituţional şi constituţie, deci între aceste mari categorii juridice care
se explică unele prin altele, dar nu se confundă.
Definitorie pentru constituţie este şi forţa sa juridică. În acest sens se constată
că ea are o forţă juridică supremă, ceea ce situează constituţia în vârful ierarhiei
17
izvoarelor dreptului şi impune regula conformităţii întregului drept cu dispoziţiile din
constituţie. Tot o trăsătură care s-a impus, fără a fi totuşi de valoarea celorlalte, este
forma scrisă a constituţiei. Constituţia scrisă s-a impus încă din secolul al XVIII-lea,
ea fiind preferată constituţiei cutumiare din foarte multe motive. Cu toate acestea,
această trăsătură nu figurează în definiţii pentru că astăzi există ţări care nu au o
constituţie scrisă, precum Marea Britanie, Noua Zeelandă şi Israelul. Multe definiţii
ale constituţiei reţin ca trăsătură solemnitatea adoptării, iar altele forma
sistematică. Din unele definiţii nu lipseşte ideea stabilităţii constituţiei, ca trăsătură
ce o distinge de alte legi şi care justifică întreaga clasificare a constituţiilor în
constituţii rigide şi constituţii suple sau flexibile.
În definiţiile date constituţiilor există şi alte elemente de interes ştiinţific. Astfel,
adeseori se face distincţie între constituţia în sens material şi constituţia în sens
formal. Fără a lua aici în discuţie justificările unei asemenea distincţii şi criticile
formulate, vom observa că definiţia constituţiei trebuie să îmbine ambele sensuri.
Definiţia trebuie să cuprindă şi conţinutul (sensul material) şi forma, pentru că
numai corelate, într-o unitate juridică, acestea formează constituţia. Reglementările
care au valoare constituţională prin conţinutul lor (obiectul reglementărilor) devin
constituţii numai dacă sunt adoptate prin procedurile specifice constituţiei, proceduri
care le dau valoarea juridică constituţională.
De asemenea, unele definiţii folosesc metoda enumerării principalelor domenii
pe care le reglementează constituţia. Această metodă este eficientă în stabilirea
conţinutului normativ al constituţiei, dar ridică unele semne de întrebare atunci când
unor constituţii concrete le lipsesc unele elemente enumerate. De aceea considerăm
că definiţia constituţiei trebuie să pună accent pe elementele calitative, care să fie
aplicabile tuturor tipurilor de constituţie, să evidenţieze clar locul său în sistemul de
drept şi în subsistemul dreptului constituţional. În acest sens constituţia trebuie
considerată a fi legea fundamentală a unui stat, constituită din norme juridice,
investite cu forţă juridică supremă, şi care reglementează acele relaţii sociale
18
fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea
puterii.
Din moment ce constituţia este o lege (lege fundamentală), în mod firesc se
pune problema de a stabili ce norme juridice trebuie să cuprindă. Identificarea
conţinutului normativ al constituţiei prezintă un real interes mai ales pentru
activitatea de redactare a proiectelor de constituţii şi de legi. Mai mult, aşa cum s-a
spus deja în literatura juridică, determinarea cu toată rigoarea ştiinţifică a
conţinutului constituţiei este indispensabilă, atât pentru înlăturarea impreciziei în
delimitarea deosebirilor faţă de lege, cât şi, mai ales, pentru explicarea, pe de o parte,
a celorlalte deosebiri (de dreptul constituţional, de exemplu), iar pe de alta, a însăşi
supremaţiei constituţiei.
Conţinutul normativ al constituţiei se subordonează conceptului de constituţie,
el trebuie să exprime în concret ceea ce este constituţia, ca important act politic şi
juridic. El trebuie să exprime, firesc, poziţia constituţiei în sistemul normativ. Acest
conţinut este un conţinut complex. Aceasta şi explică motivul pentru care cele mai
multe încercări de identificare a conţinutului normativ al constituţiei s-au făcut prin
definirea constituţiei, în sensul enumerării elementelor de conţinut al constituţiei.
Dacă astăzi practica constituţională a statelor, fără a ajunge desigur la o constituţie
şablon, evidenţiază puncte de vedere comune (îndeosebi cât priveşte construcţiile
juridice), acest lucru este rezultatul unei evoluţii în timp, evoluţie în care s-au
îmbinat teorii şi practici, realităţi, tradiţii şi perspective. Constituţia, ca parte a
dreptului unei societăţi, este determinată în conţinutul şi funcţiile sale de realităţile
economice şi sociale fiind supusă în mod obiectiv dinamicii pe care o cunosc chiar
factorii care o determină sau o condiţionează.
O încercare de determinare a conţinutului normativ al constituţiei este definirea
constituţiei în sens material şi în sens formal. Prin constituţie, în sens material, sunt
înţelese dispoziţiile cu caracter constituţional, indiferent în ce act normativ sunt
cuprinse, iar prin constituţii, în sens formal, sunt înţelese dispoziţiile cuprinse în
corpul constituţiei, indiferent dacă aceste dispoziţii sunt fundamentale sau
19
reglementează relaţii sociale de mică importanţă, cum ar fi dispoziţiile sanitare,
şcolare etc. Prin constituţie în sens material – spunea Andre Hauriou- se are în vedere
obiectul sau materia reglementărilor constituţionale, iar prin constituţie în sens
formal se are în vedere modul de exprimare a regulilor constituţionale.
În stabilirea conţinutului normativ al constituţiei este interesant de reţinut şi o
altă opinie, conform căreia trei ar fi elementele de conţinut şi anume: a) reguli
relative la tehnica guvernamentală (cui aparţine puterea, cum se desemnează
guvernanţii); b) reguli exterioare organizării puterii (reguli cărora se vrea a li se da o
anumită stabilitate, de asemenea cele privitoare la statutul persoanei, al bunurilor,
dispoziţii de ordin economic, social); c) declaraţiile de drepturi.
Conţinutul normativ al constituţiei s-a stabilit atât prin definirea acesteia,
definire prin inventarierea elementelor de conţinut, cât şi prin stabilirea deosebirilor
dintre constituţie şi lege. Precum am arătat deja, definirea constituţiei prin
enumerarea elementelor de conţinut are o anumită utilitate, dar prezintă şi
dezavantaje de ordin ştiinţific. Cât priveşte metoda deosebirilor dintre constituţie şi
legea ordinară, nici aceasta nu este privită ca suficientă pentru simplul motiv că nu
reuşeşte să pună în valoare şi asemănările ce există între acestea. Trebuie să
observăm că în literatura juridică, cu toate nuanţările semnalate, s-a reuşit stabilirea
conţinutului normativ al constituţiei.
Ideea de bază este aceea că dintre toate relaţiile sociale sunt unele a căror
reglementare apare ca esenţială în asigurarea, menţinerea şi consolidarea puterii,
activitatea organelor statului - inclusiv activitatea normativă – activitatea altor
organisme, ca şi a cetăţenilor, deci activitatea întregii societăţi trebuind să se
desfăşoare în conformitate cu normele care reglementează asemenea relaţii
fundamentale, norme care alcătuiesc constituţia.
Se impun a fi reţinute câteva aspecte şi anume, mai întâi, că stabilirea
conţinutului normativ al constituţiei se face în funcţie de conţinutul şi valoarea
relaţiilor sociale reglementate. La definiţia constituţiei am precizat că aceasta
reglementează relaţiile sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea,
20
menţinerea şi exercitarea puterii. Deci constituţia cuprinde normele juridice care
consfinţesc cuceririle poporului. Apoi, stabilirea conţinutului normativ al constituţiei
se face prin consolidarea practicii şi tradiţiilor statelor în acest domeniu, şi a
elementelor novatoare ce au apărut şi pot apărea.
Un pas calitativ în dezvoltarea constituţiei s-a realizat odată cu elaborarea
constituţiilor după cel de-al doilea război mondial, a constituţiilor care au valorificat
marile documente internaţionale privitoare la drepturile omului, a constituţiilor
statelor noi ce au apărut pe harta lumii ca urmare a marilor mutaţii produse în viaţa
internaţională etc. S-au adus unele elemente noi, de conţinut şi s-au impus trăsături
noi tendinţelor de dezvoltare a constituţiei contemporane. Putem observa că astăzi
constituţiile cuprind nu numai reglementări privitoare la sistemul organelor statului
sau la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, ci şi reglementări privitoare la fundamentele
ideologice ale societăţii, la ideologia ce stă la baza societăţii, la locul şi rolul
partidelor în sistemul organizării politice.
De asemenea constituţiile actuale stabilesc rolul şi locul familiei, locul
individului în societate, stabilesc regulile de desfăşurare a vieţii economice, funcţiile
şi rolul proprietăţii etc.
Este interesant de semnalat faptul că multe dispoziţii din constituţiile statelor
federative conţin delimitări de competenţe între statul federativ şi statele membre, ca
de exemplu Constituţia Elveţiei.
În stabilirea conţinutului normativ al constituţiei trebuie să se ţină seama de
faptul că în aceasta sunt sistematizate cele mai înalte cerinţe politice, statale,
economice, sociale şi juridice, în statutul lor actual şi în perspectivele lor viitoare.
Făcând precizarea că enumerarea unor elemente de conţinut al constituţiei nu
este limitativă, că lipsa unui asemenea element dintr-o constituţie a unui stat nu
poate duce la negarea caracterului de constituţie al acesteia, vom observa că în
conţinutul constituţiei intră normele privitoare la: esenţa, tipul şi forma statului;
deţinătorul puterii; fundamentele economice şi sociale ale puterii; fundamentele
politice, ideologice şi religioase ale întregii organizări a societăţii date; locul şi rolul
21
partidelor politice; sistemul organelor statului; statutul juridic al persoanei
(drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor); tehnica
constituţională.
Totodată trebuie să remarcăm că în conţinutul normativ al constituţiei sunt
cuprinse norme care reglementează de principiu toate domeniile vieţii economico-
sociale, politice şi juridice ale societăţii date, organizate în stat. Reglementarea
detaliată a acestor domenii revine apoi – pe baza principiilor stabilite de constituţie-
legilor. Legile reglementează relaţiile sociale numai din anumite domenii de
activitate, mai largi sau mai restrânse, în funcţie de caracterul legii respective şi de
necesităţile de reglementare.
Conţinutul normativ al Constituţiei este exprimat în structura tehnico – juridică
a acesteia, structură ce cuprinde de regulă articolul. Numărul articolelor unei
constituţii este diferit de la constituţie la constituţie. Astfel: Constituţia SUA are 7
articole şi 26 de amendamente (este drept, articolul are un conţinut foarte bogat,
conţinut ce poate forma mai multe articole în sensul actual al tehnicii legislative);
Constituţia Chinei are 138 de articole; Constituţia Portugaliei are, cu modificări, 298
de articole; Constituţia Indiei în 1949 a avut iniţial 392 de articole, dar în 1987 s-a
mai adăugat partea XII şi astfel împreună cu alte modificări s-a sporit numărul
articolelor la 395 plus câteva anexe; Constituţia actuală a României are 152 de
articole.
22
CURSUL 4
CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR
Noţiunea controlului constituţionalităţii legilor
Controlul constituţionalităţii legilor are profunde implicaţii teoretice şi practice
privitoare la supremaţia constituţiei. Asigurarea supremaţiei constituţiei nu poate şi
nu trebuie să rămână un simplu principiu al ordinii constituţionale, ci este necesară
existenţa unui sistem de garanţii, în măsură să permită ca într-adevăr constituţia să se
manifeste ca actul normativ cu forţă juridică supremă. Acest sistem de garanţii
trebuie să prevadă şi sancţiuni aplicabile în cazurile în care constituţia este încălcată.
Controlul constituţionalităţii legilor relevă importanţa sancţiunilor în dreptul
constituţional.
Doctrina juridică este în principiu de acord cu includerea constituţionalităţii
legilor în principiul legalităţii, ca parte componentă a acestuia din urmă. Fără a intra
în analiza conţinutului legalităţii ca principiu fundamental de organizare şi
funcţionare a sistemului organizării politice, trebuie să arătăm că acesta presupune
ca elaborarea actelor normative să se facă de către organele competente, după
procedura prestabilită, cu respectarea dispoziţiilor din actele normative emise de
organele de stat. Este în mare măsură admis că principiul legalităţii, ca principiu
fundamental de organizare şi funcţionare a sistemului organelor statului, implică
respectarea tuturor actelor normative.
Faţă de această situaţie şi legea ordinară trebuie să fie conformă Constituţiei,
pentru a îndeplini condiţia de legalitate. Constituţionalitatea legii nu înseamnă în
fond altceva decât “cerinţa de legalitate” a legii, în sensul ca legea să se adopte cu
respectarea normelor constituţionale atât în spiritul cât şi în litera lor.
Controlul constituţionalităţii legilor este activitatea organizată de verificare a
conformităţii legii cu Constituţia, iar ca instituţie a dreptului constituţional cuprinde
23
regulile privitoare la autorităţile competente a face această verificare, procedura de
urmat şi măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri. Cercetarea
formelor de control, a autorităţilor competente a-l efectua, precum şi a procedurii de
urmat, impun clarificarea unor probleme prealabile.
a)O primă problemă este aceea de a şti dacă acest control priveşte numai legea,
în accepţiunea sa restrânsă, adică de act juridic al Parlamentului sau priveşte şi alte
acte normative emise de alte organe ale statului, inclusiv actele organelor
administrative.
Controlul constituţionalităţii legilor, de principiu, priveşte numai legea ca act
juridic al Parlamentului sau actele normative cu forţă juridică egală cu a legii. Sunt
acte normative cu forţă juridică egală cu a legii acele acte care deşi sunt emise de
alte organe de stat decât Parlamentul, intervin şi reglementează relaţii sociale de
domeniul legii şi pot deci modifica, suspenda sau abroga o lege. Asemenea acte se
regăsesc în mai toate sistemele constituţionale, de regulă sub denumirea de decrete-
legi, decrete cu putere de lege sau ordonanţe. În orice sistem constituţional, numai
actele Parlamentului ridică această problemă, deoarece organele administraţiei de stat
fiind organe executive emit acte normative numai în executarea legilor. Actele
administrative nu pot conţine reglementări primare (reglementări cu caracter
independent), iar controlul legalităţii lor (şi implicit al constituţionalităţii) se
realizează prin mijloace obişnuite de control, inclusiv pe calea contenciosului
administrativ. Cât priveşte actele organelor judecătoreşti şi ale procurorilor, aici
problema nu se pune întrucât, de principiu, ele aplică legea şi nu emit norme juridice.
Controlul constituţionalităţii, de principiu, priveşte numai legea sau alte acte
normative cu forţă juridică egală cu a legii deoarece unele constituţii prevăd că şi
alte acte normative, cu forţă mai mică decât a legii, pot fi supuse acestui control. Se
poate cita în acest sens, art. 53 din Constituţia noastră din anul 1965, conform căruia
erau supuse controlului constituţionalităţii şi hotărârile Consiliului de Miniştri.
b)O a doua problemă care se pune priveşte verificarea constituţionalităţii
proiectelor de legi. Urmează să observăm că acesta nu este un control veritabil, căci
24
procedura de elaborare a legilor cuprinde implicit şi obligaţia de verificare a
constituţionalităţii. Desemnarea unui organism special pentru verificarea
constituţionalităţii proiectelor de legi este o măsură de siguranţă, în plus, ea poate fi
imaginată ca un aviz special în procesul elaborării legii dar aceasta nu poate duce la
alte concluzii decât cele exprimate mai sus.
c)A treia problemă priveşte cauzele care determină ca legile ordinare să încalce
prevederile Constituţiei. Această problemă trebuie discutată deoarece faţă de situaţia
că în unele sisteme constituţionale legea şi constituţia sunt adoptate de acelaşi organ
de stat (Parlamentul), apariţia unor neconcordanţe între constituţie şi lege pare, la
prima vedere imposibilă. Faţă de exigenţele constituţionale ale guvernării într-un stat
de drept înlăturarea unor dispoziţii fundamentale prin legi este contrară unui
asemenea guvernământ. Cu toate acestea, practica statelor a învederat posibilitatea
existenţei acestor neconcordanţe, iar existenţa instituţiei controlului
constituţionalităţii legilor este chiar dovada incontestabilă.
Cauzele apariţiei unor neconcordanţe între legea ordinară şi cea fundamentală
trebuie căutate în contradicţiile sociale, în raporturile dintre forţele sociale. În afara
acestora au existat şi pot exista puternice contradicţii între anumite grupuri care
formează guvernanţii, pot exista mai mulţi centri de putere. Atunci când la putere
decisiv era sau este un grup de interese opus celui care a votat constituţia, s-a
urmărit sau se poate urmări adoptarea unor legi care să-i aducă acestuia anumite
beneficii. De multe ori aceste legi contravin intereselor - manifestate în textele
constituţionale- grupului care a fost la putere (sau mai influent) în momentul
adoptării constituţiei.
Neconcordanţele între constituţie şi legile ordinare se datorează rigidităţii
exagerate a unor constituţii. Deoarece nu pot fi modificate lungi perioade de timp, ele
nu mai sunt în acord cu unele interese care apar pe parcurs – interese exprimate prin
legile ce se adoptă. Anumite neconcordanţe se datorează în principiu neobservării
regulilor de tehnică legislativă. Controlul constituţionalităţii legilor se justifică, de
asemenea, în statele federative prin exigenţa de a se realiza o bună armonizare a
25
intereselor generale ale federaţiei cu interesele specifice, concrete, ale statelor
membre.
Controlul constituţionalităţii legilor este deci rezultanta unor realităţi statale şi
juridice, este garanţia unor structuri şi principii constituţionale. Funcţiile acestui
control sunt azi incontestabile, prin ele se urmăreşte garantarea supremaţiei
constituţiei. Iar această supremaţie implică şi garantarea separaţiei /echilibrului
puterilor precum şi protecţia drepturilor omului. Mai mult, controlul
constituţionalităţii legilor apare ca o garanţie pentru exprimarea eficientă a opoziţiei
parlamentare. Dacă adoptarea sau modificarea unei Constituţii se poate realiza cu
votul a cel puţin două treimi dintre parlamentari şi deci sunt dificil de realizat fără
opoziţie, adoptarea şi modificarea unei legi presupun un cvorum mai mic. În această
din urmă situaţie opoziţia poate să se exprime şi prin dreptul ce-l are de a cere unor
autorităţi constituţionale să se pronunţe. Iar practica justiţiei constituţionale
evidenţiază că nu de puţine ori apelul opoziţiei şi-a găsit o rezolvare favorabilă.
Utilitatea controlului constituţionalităţii legilor explică extinderea sa în lume mai ales
în ultima jumătate de secol, astăzi vorbindu-se de două modele şi anume modelul
american şi modelul european (L. Favoreu). Există şi constituţii care nu prevăd un
asemenea control.
Organele de stat competente a controla constituţionalitatea legilor
Situaţiile în care legile ordinare contraveneau Constituţiei a pus problema, atât
pentru doctrină cât şi pentru legiuitor, găsirii soluţiei de remediere, în primul rând
prin stabilirea autorităţii competente a verifica constituţionalitatea legilor. Soluţiile
oarecum diferite, folosite astăzi în lume sunt expresia acestor căutări şi îndeosebi
expresia dilemei în faţa cărora s-au aflat cei ce trebuiau să decidă dacă este bine ca
acest control să revină tot Parlamentului sau să revină unei alte autorităţi publice. Cu
privire la organul de stat însărcinat să verifice constituţionalitatea legilor, în doctrina
juridică s-au formulat mai multe opinii.
26
Conform primei opinii există trei forme de control: controlul prin opinia
publică, controlul politic, controlul jurisdicţional. Controlul prin opinia publică este
controlul elementar, cuprinde reacţia opiniei publice la violarea constituţiei. Această
formă de control şi-a găsit fundamentul în Constituţia franceză din 1973, care arăta
că în caz de violare a drepturilor poporului din partea guvernanţilor “insurecţia este
pentru popor şi pentru fiecare parte din popor cel mai scump drept şi cea mai
indispensabilă dintre datorii” şi că revolta individuală şi colectivă devine sancţiunea
legitimă a ilegalităţii şi a eventualelor acte neconstituţionale. În ce priveşte această
formă de control, doctrinarii o consideră primitivă, deoarece se apelează la violenţă.
A doua opinie relevă trei forme de control, şi anume: controlul parlamentar,
controlul politic şi controlul jurisdicţional. Controlul politic este exercitat de un
organ cu caracter politico-statal şi care funcţionează independent şi în afara
Parlamentului. Controlul jurisdicţional se realizează sau prin instanţele ordinare sau
prin jurisdicţiile speciale.
O a treia opinie evidenţiază că, în funcţie de organul competent, controlul
constituţionalităţii legilor cunoaşte două forme şi anume controlul politic şi controlul
judecătoresc.
Potrivit celei de-a patra opinii, se consideră că cea mai potrivită clasificare a
controlului constituţionalităţii legilor, în raport cu organele care îl exercită, cea mai
conformă cu exigenţele ştiinţifice este aceea care distinge între controlul exercitat de
adunările legiuitoare şi cel exercitat de organe din afara lor, care, prin aceea că pot
lipsi de efecte votul acestor adunări, apar ca fiindu-le supraordonate, iar în cadrul
organelor supraordonate adunările legiuitoare, distinge între organele politice, cele
judecătoreşti şi cele politico-jurisdicţionale.
O prezentare sistematică a controlului constituţionalităţii legilor în funcţie de
criteriul organului ce-l realizează evidenţiază două forme şi anume: a) controlul
realizat printr-un organ politic şi b) controlul exercitat printr-un organ jurisdicţional.
Această clasificare are avantajul de a evoca şi procedura diferită după care se
realizează controlul.
27
Alte forme de control al constituţionalităţii legilor
În afara formelor de control observate anterior şi care se stabilesc în funcţie de
organul de stat chemat să verifice constituţionalitatea legilor, mai pot fi stabilite şi
alte forme de control.
În funcţie de modul cum este înscris în constituţie controlul constituţionalităţii
legilor, poate fi un control explicit sau un control implicit. Suntem în faţa unui
control explicit atunci când în mod expres constituţia îl prevede. În această situaţie,
constituţia poate numai să înscrie în mod expres obligaţia verificării
constituţionalităţii legilor sau poate, pe lângă aceasta, să indice şi organul competent
şi, eventual, procedura de urmat. Control explicit întâlnim în România, Franţa,
Elveţia, Austria. Suntem în prezenţa unui control implicit atunci când constituţia nu-l
prevede în mod expres, dar el există subiacent ca urmare a principiului legalităţii.
Firesc, atunci când se verifică îndeplinirea condiţiei de legalitate se verifică şi
constituţionalitatea legii. Un control implicit al constituţionalităţii legilor a existat în
dreptul nostru în perioada 1944-1965.
În funcţie de timpul în care se efectuează, controlul constituţionalităţii legilor se
divide în controlul anterior adoptării legilor şi controlul posterior adoptării legilor.
Controlul anterior adoptării legilor, denumit şi controlul prealabil, preventiv sau
a priori, se exercită în faza de proiect al legii. Cu privire la acest control trebuie să
observăm că el nu este un veritabil control al constituţionalităţii, căci atât timp cât
legea nu este adoptată, proiectul poate fi îmbunătăţit chiar de iniţiator, sau poate fi
abandonat. Mai mult, Parlamentul poate fi învestit cu dreptul de a decide chiar el în
ultimă instanţă asupra constituţionalităţii textului în discuţie. Acest control este mai
mult o garanţie de legalitate şi deci şi de constituţionalitate.
Controlul posterior adoptării legilor, denumit şi a posteriori, se exercită asupra
legilor deja adoptate sau asupra actelor cu forţă juridică egală cu a legii. În această
situaţie, în cadrul controlului explicit, de regulă, se prevăd organele de stat care pot
28
sesiza neconstituţionalitatea, organele de stat care pot decide, procedura de urmat,
sancţiunile. Acesta este veritabilul control al constituţionalităţii legilor.
29
CURSUL 5
CETĂŢENIA ROMÂNĂ
NOŢIUNEA DE CETĂŢENIE
Cetăţenia interesează nu numai dreptul constituţional, ci şi dreptul
internaţional (public şi, în mod deosebit, cel privat), dreptul familiei etc. Constituţia
şi legile conferă cetăţenilor toate drepturile (inclusiv cele politice), în timp ce
persoanelor care nu au această calitate nu le conferă decât o parte din aceste drepturi.
Străinii şi persoanele fără cetăţenie (apatrizii) nu se pot bucura de drepturile politice,
deoarece numai cetăţenii exercită puterea şi astfel numai ei pot participa la
guvernarea societăţii din care fac parte şi de destinele căreia sunt legaţi. Totodată,
numai cetăţenilor le incumbă anumite obligaţii, cum ar fi, de exemplu, obligaţia de
apărare a patriei etc.
Noţiunea de cetăţenie este utilizată atât într-un sens juridic, cât şi într-un sens
politic atunci când este privită ca o apartenenţă a unui individ la o colectivitate
umană (naţiune, popor), organizată în stat.
Noţiunea de cetăţenie are în dreptul constituţional două accepţiuni: a) în primul
rând noţiunea de cetăţenie este folosită pentru a desemna o instituţie juridică, o
grupare de norme juridice; b) în al doilea rând noţiunea de cetăţenie este utilizată
pentru a caracteriza condiţia juridică care se creează persoanelor ce au calitatea de
cetăţean. În această a doua accepţiune, cetăţenia se axează în jurul ideii de subiect de
drept şi numai aici se vorbeşte de cetăţenia unei persoane, dobândirea şi pierderea
cetăţeniei.
În literatura juridică cetăţenia a fost concepută fie ca o “legătură între individ şi
stat”, fie ca o “legătură politică şi juridică”, ca o apartenenţă juridică sau ca o calitate
a persoanei. Analiza opiniilor exprimate în doctrina juridică prezintă un anumit
interes teoretic în stabilirea conceptului de cetăţenie.
30
Într-o opinie, cetăţenia era privită ca legătura care uneşte un individ, un grup
sau anumite bunuri cu un anumit stat. Această opinie este caracteristică unor autori
care considerau că raporturile juridice se pot stabili şi între persoane şi bunuri, nu
numai între persoane. Această teză era greşită, neştiinţifică, deoarece raporturile
juridice se pot stabili numai între oameni. Niciodată raporturile juridice nu pot lua
naştere între oameni şi bunuri.
Într-o altă opinie, se pleacă în definirea cetăţeniei de la teza conform căreia
statul ar fi suma celor trei elemente: teritoriu, populaţie şi suveranitate. Aceşti autori
definesc cetăţenia ca o legătură politică sau juridică sau ca pe o calitate a persoanei,
în virtutea căreia persoana face parte din populaţie, care ar fi unul din elementele
constitutive ale statului.
Cetăţenia poate fi definită mai exact ca fiind legătura politică şi juridică
permanentă dintre o persoană fizică şi un anumit stat. Această legătură se exprimă
prin totalitatea drepturilor şi obligaţiilor reciproce dintre o persoană şi statul al cărui
cetăţean este şi, mai mult, este o legătură juridică specială, reflectată pe plan extern,
păstrată şi prelungită oriunde s-ar găsi persoana, în statul său de origine sau în alt
stat.
Pentru a defini cetăţenia română trebuie să pornim de la faptul că cetăţenia are
un conţinut şi o finalitate care se corelează cu realităţile economice, sociale şi
culturale concrete, dintr-o societate dată. Titlul de cetăţean român dovedeşte
apartenenţa la statul român, stat în care suveranitatea naţională aparţine poporului.
Cetăţenii români se bucură de drepturi şi libertăţi democratice, drepturi care nu sunt
numai proclamate, ci şi garantate în exercitarea lor efectivă. Cetăţenii români sunt
beneficiarii drepturilor şi libertăţilor, dar în acelaşi timp şi titularii unor îndatoriri.
Titlul de cetăţean român impune devotament şi fidelitate faţă de patrie, slujirea
intereselor poporului, precum şi îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor înscrise
în Constituţie şi legile ţării. Egali în drepturi şi îndatoriri, cetăţenii români sunt
răspunzători deopotrivă pentru dezvoltarea economică şi socială a ţării.
31
În definirea cetăţeniei române trebuie să plecăm de la faptul că ea reprezintă
expresia relaţiilor social- economice, politice şi juridice, dintre persoanele fizice şi
statul român. Cetăţenia română nu este o simplă legătură politică sau juridică între
individ şi comunitate, ci este o integrare a individului în colectivitate. Putem remarca
faptul că numai persoanele fizice au cetăţenie. Cetăţenia română trebuie considerată
ca acea calitate a persoanei fizice care exprimă relaţiile permanente social-
economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi stat, dovedind apartenenţa sa
la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor
drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi de legile României.
NATURA JURIDICĂ A CETĂŢENIEI
Una din cele mai controversate probleme privitoare la cetăţenie este natura
juridică a acesteia. Aşa cum am remarcat, cetăţenia este definită, de obicei, fie ca o
“legătură între individ şi stat”, fie ca o “legătură politică între individ şi stat”, fie ca o
“legătură politică şi juridică”, fie ca o “legătură juridică”, ca o “apartenenţă juridică”
sau ca o “calitate” a persoanei. În acest sens există diferite opinii privind încadrarea
cetăţeniei în una din categoriile juridice. Cetăţenia a fost considerată ca fiind: un
statut personal; un contract tacit sinalagmatic; un act unilateral de putere publică; o
situaţie juridică; un raport contractual; un raport juridic; o parte a stării civile a
persoanei etc.
Plecând de la categoria juridică “subiect de drept”, unii autori consideră că
cetăţenia este un element, o parte componentă a capacităţii juridice. În literatura
juridică, în general, noţiunile de subiect de drept şi de capacitate au fost expuse
ţinându-se seama în primul rând de raporturile de drept civil şi nu de variatele
domenii ale raporturilor juridice. Faţă de această situaţie, urmează a folosi numai
rezultatele acelor cercetări ştiinţifice care au cuprins în aria lor întreaga complexitate
a acestor probleme. De la început trebuie să stabilim că prin subiecte ale raporturilor
juridice sau prin subiecte de drept se înţeleg participanţii la raporturile juridice care
au, ca atare, calitatea de a fi titulari ai drepturilor şi obligaţiilor ce formează
32
conţinutul raportului juridic. Persoanele fizice apar ca subiecte ale raporturilor
juridice- ca cetăţeni, ca străini sau ca apatrizi. Se remarcă însă, că în anumite
raporturi juridice, străinii sau apatrizii nu pot fi subiecte de drept. Explicaţia constă în
faptul că străinii sau apatrizii nu pot fi titulari ai unor drepturi şi obligaţii.
Capacitatea juridică nu este altceva decât posibilitatea de a fi subiect de drept
şi de a avea anumite drepturi şi obligaţii. Determinată de lege, capacitatea juridică se
deosebeşte de la o ramură de drept la alta. În unele ramuri de drept, capacitatea
juridică a persoanelor fizice se divide în capacitatea de folosinţă şi capacitatea de
exerciţiu. În dreptul constituţional nu putem vorbi însă de o diviziune a capacităţii,
deoarece dacă distincţia între capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu are o mare
importanţă în dreptul civil, ea este lipsită de însemnătate practică şi teoretică în acele
ramuri ale dreptului în care capacitatea de exerciţiu se naşte odată cu capacitatea de
folosinţă şi în aceleaşi condiţii cu ea.
Capacitatea juridică se poate divide în capacitatea de exerciţiu şi de folosinţă,
numai în acele ramuri de drept în care drepturile pot aparţine unui titular fără să
necesite în acelaşi timp şi exercitarea lor de către acelaşi titular. În cazul acelor
drepturi care presupun neapărat şi exercitarea lor de către titular, de exemplu în cazul
drepturilor politice, împărţirea capacităţii în capacitate de folosinţă şi capacitate de
exerciţiu nu mai este posibilă. Capacitatea juridică este deci condiţia necesară,
premisa pentru a putea deveni subiect al raportului juridic şi pentru a-şi asuma
drepturile subiective şi obligaţiile corespunzătoare în cadrul raportului juridic.
Capacitatea juridică este o categorie social- istorică. Ea a cunoscut şi cunoaşte
schimbări de conţinut, în funcţie de orânduirile social-economice, de transformările
mai importante survenite. Conţinutul capacităţii juridice, elementele ce o compun,
determină sfera subiectelor raporturilor juridice. Astfel, sunt subiecte ale raporturilor
juridice cei cărora legea le recunoaşte capacitatea de a-şi asuma drepturi şi obligaţii
în anumite domenii de raporturi juridice.
33
Guvernanţii, în funcţie de prefacerile social- politice, de interesele lor, stabilesc
dacă un individ sau un grup de indivizi pot, sau nu, să fie subiecte ale unor raporturi
juridice, al căror conţinut îl formează anumite drepturi şi obligaţii.
Legile au restrâns însă capacitatea juridică în anumite categorii de raporturi
juridice şi pentru străini sau apatrizi, dând o capacitate juridică deplină numai
cetăţenilor. Astfel, apare un al doilea element al capacităţii juridice şi anume
cetăţenia. Capacitatea juridică în dreptul constituţional este deplină în cazul
cetăţenilor şi este restrânsă în cazul străinilor şi apatrizilor. Împărţirea în capacitate
juridică deplină şi restrânsă nu trebuie să fie confundată cu împărţirea în capacitate
de exerciţiu deplină şi restrânsă, întâlnită în unele ramuri ale dreptului, precum în
dreptul civil. Aceasta din urmă se face ţinând cont de faptul dacă subiectul raportului
juridic are sau nu nevoie de încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau tutorelui, cerută
de lege pentru ocrotirea intereselor sale; împărţirea în capacitate juridică deplină şi
capacitate juridică restrânsă, se referă la posibilitatea persoanei fizice de a fi subiect
al tuturor raporturilor juridice (posibilitatea generală, dar reală) sau numai a unora,
atunci când nu este cetăţean.
Persoana fizică, cetăţean, poate fi subiect al tuturor raporturilor juridice, adică
al acelor raporturi juridice al căror conţinut îl formează drepturile şi îndatoririle
fundamentale şi în special drepturile politice. Fiecare cetăţean este în drept un subiect
unitar, dar aptitudinea sa de a fi subiect de drept poate îmbrăca aspecte diferite în
funcţie de caracterul raporturilor juridice în care poate figura ca parte. Legea
recunoaşte pe fiecare cetăţean al statului ca subiect de drept, dar aceasta nu înseamnă
că îi recunoaşte capacitatea de a fi titular de drepturi şi obligaţii în orice domeniu al
raporturilor juridice, independent de caracterul acestor raporturi şi de condiţiile care
trebuie întrunite pentru a recunoaşte cetăţeanului capacitatea de a fi titular de
drepturi şi obligaţii într-un anumit domeniu al raporturilor juridice.
Putem defini cetăţenia română ca o calitate a persoanei, plecând de la ideea că
ea este astfel numai în măsura în care considerăm această calitate ca un element
constitutiv al capacităţii juridice, aşa cum este şi calitatea de persoană fizică.
34
Cetăţenia este un element al capacităţii juridice cerute de subiectele raporturilor
juridice de drept constituţional.
REGLEMENTAREA JURIDICĂ A CETĂŢENIEI ROMÂNE ŞI
PRINCIPIILE CE SE DEGAJĂ DIN NORMELE JURIDICE PRIVITOARE LA
CETĂŢENIE
Remarcăm faptul că norme privitoare la cetăţenie se găsesc în Constituţie,
izvorul principal al dreptului constituţional precum şi în legea cetăţeniei române
(Legea 21/1991). Legile care au reglementat cetăţenia română pornesc de la premisa
că cetăţenia este expresia relaţiilor social-economice, politice şi juridice dintre
persoanele fizice şi statul român, constituind un atribut de onoare, de responsabilitate
civică. Legea pleacă de la realitatea că cetăţenia română înseamnă apartenenţa
persoanei fizice la statul român, că ea implică pentru cetăţean atât drepturi cât şi
obligaţii.
Analiza normelor juridice care formează instituţia juridică a cetăţeniei, permite
formularea unor principii care stau la baza cetăţeniei române.
1. Numai cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de Constituţie
şi legi. În această privinţă se impune încă de la început să observăm că, de regulă,
acesta nu este considerat un principiu în lucrările de specialitate, dar problema, ca
atare, prezentând o deosebită importanţă teoretică şi practică, este totuşi analizată,
deşi distinct de principiile cetăţeniei. Această regulă se impune ca o regulă de bază a
cetăţeniei române, ea străbătând întreaga legislaţie în domeniu. Conform acestui
principiu, persoanele care nu au calitatea de cetăţeni români nu se pot bucura-în
condiţiile legii-decât de o parte din drepturile şi îndatoririle prevăzute de Constituţia
şi legile ţării noastre.
În această ordine de idei trebuie să arătăm că din drepturile înscrise în constituţie şi
legile ţării unele pot fi exercitate numai de cetăţeni, străinii sau apatrizii neavând
acces la ele. Există deci o diferenţă între sfera drepturilor pe care le pot exercita
cetăţenii români şi sfera drepturilor pe care le pot exercita persoanele care nu au
35
această calitate, dar locuiesc pe teritoriul statului nostru. Aceste drepturi, care nu pot
fi exercitate şi de străini sau apatrizi sunt atât drepturi fundamentale cât şi drepturi
subiective obişnuite. În grupa acestor drepturi sunt incluse:
a) Dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales în organele reprezentative. Aceste
drepturi, fiind prin excelenţă drepturi politice, aparţin în exclusivitate cetăţenilor.
b) Dreptul de a domicilia pe teritoriul României şi a se deplasa nestânjenit pe
acest teritoriu.
c) Dreptul de a fi proprietar de terenuri în România;
d) Dreptul de a fi angajat în orice funcţie pentru care îndeplineşte condiţiile cerute
de legile ţării. Trebuie menţionat că, pentru anumite funcţii, legile cer în mod expres
ca persoana să aibă calitatea de cetăţean român. De exemplu, pentru ocuparea
funcţiei de judecător;
e) Dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România. Cetăţeanul român nu
poate fi extrădat la cererea unui stat străin în vederea urmăririi sau judecării într-o
cauză penală ori în vederea executării pedepsei. De asemenea, el nu poate fi expulzat
din România.
f) Dreptul de a fi protejat diplomatic, atunci când se află în străinătate. Cetăţenia
română implică pentru statul român obligaţia de a-şi proteja cetăţenii săi atunci când
aceştia, aflându-se în afara graniţelor- vremelnic sau domiciliind-, au nevoie de
asemenea de ajutor împotriva încălcării drepturilor lor.
2. Numai cetăţenii sunt ţinuţi a îndeplini toate obligaţiile stabilite prin Constituţia
şi legile ţării.
Reţinând aceleaşi remarci făcute la primul principiu, vom arăta că cetăţeanul
român, titular de drepturi şi libertăţi, este în acelaşi timp obligat să îndeplinească şi
îndatoririle prevăzute de Constituţia şi legile ţării. Aceasta cu atât mai mult cu cât
cetăţenia română presupune responsabilitate civică.
În conformitate cu acest principiu, unele obligaţii prevăzute de Constituţie şi legi
aparţin în exclusivitate cetăţenilor români, căci numai ei pot fi titularii tuturor
drepturilor şi obligaţiilor. Persoanele care nu au această calitate nu sunt ţinute a
36
îndeplini anumite îndatoriri, ce revin numai cetăţenilor români, singurii răspunzători
pentru dezvoltarea economică şi socială a României, pentru apărarea independenţei,
suveranităţii şi integrităţii sale. Aceste obligaţii sunt: obligaţia de fidelitate faţă de ţară;
îndatorirea de apărare a patriei etc.
3. Cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri, fără deosebire de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau
origine socială şi indiferent de modul în care au dobândit cetăţenia.
4. Cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat. Acest principiu se desprinde cu
deosebită claritate din dispoziţiile constituţionale şi legale conform cărora stabilirea
drepturilor şi îndatoririlor cetăţenilor români, a modurilor de dobândire şi de pierdere a
cetăţeniei române, constituie un atribut exclusiv al statului.
5. Căsătoria nu produce nici un efect juridic asupra cetăţeniei soţilor. Acest principiu
se desprinde din dispoziţiile exprese ale Legii cetăţeniei române conform cărora
încheierea căsătoriei între un cetăţean român şi un străin nu produce nici un efect asupra
cetăţeniei soţului care a dobândit cetăţenia română în timpul căsătoriei.
6. Schimbarea cetăţeniei unuia dintre soţi nu produce nici un efect asupra cetăţeniei
române a celuilalt soţ.
DOBÂNDIREA ŞI PIERDEREA CETĂŢENIEI ROMÂNE
Legea cetăţeniei române nr. 21/ 1991 reglementează modurile de dobândire şi
de pierdere a cetăţeniei române, stabilind în acelaşi timp atât condiţiile cât şi
procedura după care se realizează.
Analizând legislaţia actuală, constatăm un paralelism (dar nu total) între cazurile
de dobândire şi cele de pierdere a cetăţeniei române. Barbu B. Berceanu evidenţiază
acest aspect în ceea ce priveşte dobândirea şi pierderea individuală, după cum
urmează:
37
Dobândirii cetăţeniei prin: îi corespunde o pierdere a cetăţeniei prin:
De drept, ca urmare a producerii faptului material juridic al apariţiei sau dispariţiei
persoanei
naştere (cetăţenia de origine) moarte
găsire, urmată de constituirea dispariţie, urmată de declaraţia de moarte
unui statut de pornire
Pe timpul minoratului (prin act juridic, cu participarea părinţilor naturali sau
adoptivi)
Îmbunătăţirea criteriului cetăţeniei îmbunătăţirea criteriului cetăţeniei de origine
de origine (la copilul găsit în stră- (la copilul găsit în România apare un părinte
inătate sau având un părinte apa- cetăţean străin)
trid sau cetăţean străin apare un pă-
rinte cetăţean român)
adopţie (un copil apatrid sau cetăţean adopţie (un copil cetăţean român este adop-
străin este adoptat de un cetăţean tat de un cetăţean străin)
român)
sau desfacere a ei (în situaţia opusă) sau desfacere a ei (în situaţia opusă) –
domiciliul în ţară domiciliul în străinătate
dobândirea cetăţeniei române de cel dobândirea unei (sau unor) cetăţenii
puţin un părinte străine de părinţi
Pe timpul majoratului (prin act juridic, în funcţie de participarea sau fapta
individului) – la iniţiativa individului:
cererea interesatului a dobândi cetăţe- renunţarea la beneficiul cetăţeniei române
nia română (acceptată de Guvern) (aprobată de Guvern)
- la iniţiativa statului:
oferirea cetăţeniei de onoare retragerea cetăţeniei române (în urma
(primită, ca cetăţenie, de benefi- faptei cetăţeanului-sancţionate cu retra-
ciar) gerea cetăţeniei).
38
Instituţia cetăţeniei române asigură continuitatea vieţii de stat şi de familie, ceea
ce exprimă prin trecerea cetăţeniei de la o generaţie la alta (ius sanguinis),
preocuparea legiuitorului pentru unitatea de cetăţenie a membrilor familiei, ocrotirea
copilului căruia i se acordă (când este vorba de cetăţenie română) sau i se rezervă
(când este vorba de alte cetăţenii), din primul moment al naşterii sau găsirii
(principiul universalităţii cetăţeniei), cetăţenia mai accesibilă lui, cea mai valoroasă
pentru el şi cea care-i oferă cea mai mare protecţie; iar în cazul în care-i acordă
cetăţenia română, apărându-i-o chiar atunci când părinţii lui au renunţat la ea sau au
pierdut-o.
Atribuirea cetăţeniei de origine se face, ori de câte ori este posibil, iure
sanguinis, ascendenţa română, ca cetăţenie, având precădere faţă de orice altă
ascendenţă. Conform sistemului care are la bază principiul ius sanguinis, copilul
devine cetăţeanul unui stat dacă se naşte din părinţi care, amândoi sau numai unul, au
cetăţenia statului respectiv. În dreptul român a fost adoptat acest sistem, fiind
considerat ca potrivit din toate punctele de vedere, exprimând legătura dintre părinţi
şi copii, continuitatea neîntreruptă pe acelaşi teritoriu a generaţiilor.
Trebuie să observăm că, în lipsa părinţilor, apar alte criterii în atribuirea
cetăţeniei, precum ius soli/ius loci (dreptul solului sau dreptul locului, adică al
teritoriului pe care s-a născut o persoană) şi că, în anumite situaţii, are importanţă
determinantă şi domiciliul pe teritoriul României; şi să ne amintim că de-a lungul
generaţiilor, datorită schimbărilor de frontieră, migraţiilor, ataşamentului faţă de
locul de muncă şi greutăţii de a dovedi o cetăţenie neîntreruptă iure sanguinis, se
tinde, în timp, către ius domicilii, neacceptat însă teoretic. Conform sistemului care
are la bază principiul ius loci, copilul devine cetăţeanul unui stat dacă se naşte pe
teritoriul statului respectiv. Cât priveşte acest sistem se consideră că ar avea serioase
neajunsuri, întrucât, atunci când părinţii nu au cetăţenia statului unde s-a născut
copilul, este puţin probabil ca acesta să dorească într-adevăr să rămână cetăţean al
statului respectiv, el fiind ataşat, prin familia sa, unui alt stat.
39
Instituţia cetăţeniei române arată o preocupare de omogenitate naţională prin
stagiul de şedere în ţară, prin favorizarea încetăţenirii celui stabilit în ţară dacă este
căsătorit cu un cetăţean român, prin favorizarea repatrierilor. Instituţia cetăţeniei
române este expresia unor soluţii cât mai viabile şi cât mai sigure, ea căutând a stabili
cetăţenii definitive din momentul naşterii şi, în orice caz, definitivându-le la majorat.
Instituţia cetăţeniei române este totodată promotoare a ordinii de drept internaţionale,
prin eliminarea apariţiei cazurilor de apatridie pe teritoriul ţării (ţara nu are apatrizi –
în masă- pe teritoriul ei) şi, în subsidiar, a posibilităţilor de formare a cazurilor de
dublă cetăţenie, pe baza convenţiilor internaţionale multi- şi bilaterale, în primul rând
prin aderarea la Convenţia europeană privind cetăţenia. Tot pe această linie trebuie
amintit că actuala Lege a cetăţeniei române se raliază decisiv la sistemele şi uzanţele
cele mai generale în materie. Iar dacă unele dispoziţii pot pricinui cazuri de dublă
cetăţenie, nu mai puţin ele protejează condiţia de cetăţean român- atât pe plan
individual cât şi pe planul apărării ei în tratativele internaţionale.
40
CURSUL 6
DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE
CETĂŢENILOR
1. Noţiunea de drepturi fundamentale
Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului sunt nu numai
o realitate, ci şi o finalitate a întregii activităţi umane progresiste şi democratice.
Drepturile şi libertăţile omului, cu multiplele lor ramificaţii şi implicaţii teoretice şi
practice reprezintă un domeniu important în preocupările fiecărui stat precum şi în
ale comunităţii internaţionale. Cercetarea ştiinţifică a drepturilor şi libertăţilor omului
şi cetăţeanului este o misiune permanentă îndeosebi a juriştilor, acestora revenindu-le
rolul de a analiza toate aspectele şi de a realiza sinteze. Ea trebuie să realizeze
clarificările necesare (noţiunile, vocabularul folosit), să permită evidenţierea
progreselor dar şi a rămânerilor în urmă, să ofere soluţii legislative care să permită o
reală promovare a respectului pentru aceste drepturi şi o eficientă protecţie a lor.
Definirea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor (a libertăţilor cetăţeneşti sau
libertăţilor publice, cum mai sunt deseori numite) a preocupat şi încă preocupă intens
literatura juridică. Asemenea preocupări sunt numeroase pentru că drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti au o importanţă aparte şi s-au impus în viaţa oamenilor şi a
societăţii. Formularea unei definiţii a drepturilor fundamentale presupune stabilirea
unor criterii. Prima problemă care se pune este de a şti de ce din sfera drepturilor pe
care cetăţeanul le are în general, numai anumite drepturi sunt fundamentale. Apoi
trebuie să stabilim de ce sfera drepturilor fundamentale variază de la etape la etape
istorice, determinând ce raţiuni teoretice şi practice face ca un drept al cetăţeanului
să fie drept fundamental într-o anumită perioadă şi să fie drept obişnuit, în altă
perioadă istorică. Drepturile fundamentale s-au definit ca simple drepturi subiective,
fără a se evidenţia ceea ce este specific.
41
Pentru definirea lor trebuie să luăm în consideraţie că sunt: a) drepturi
subiective; b) drepturi esenţiale pentru cetăţeni; c) datorită importanţei lor sunt
înscrise, în acte deosebite, cum ar fi declaraţii de drepturi, legi fundamentale
(constituţii).
Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ele fiind în ultimă instanţă
facultăţi ale subiectelor raportului juridic de a acţiona într-un anumit fel sau de a cere
celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare şi de a beneficia de
protecţia şi sprijinul statului în realizarea pretenţiilor legitime.
Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni, înscrise ca atare
în constituţie, aceasta fiind cea mai importantă trăsătură. J.J. Rousseau, în celebrul
Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii între oameni, sublinia că
drepturile omului sunt daruri esenţiale ale naturii, de care nimeni nu se poate atinge în
nici un fel. Unii au denumit drepturile individuale ca libertăţi necesare, alţii ca
drepturi esenţiale.
Drepturile fundamentale sunt definite ca acele drepturi consacrate de Constituţie
şi care sunt determinante pentru statutul juridic al cetăţeanului. Anumite drepturi
subiective, datorită importanţei lor, sunt selectate pe criteriul valoric şi înscrise ca
drepturi fundamentale. Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru
cetăţeni, pentru viaţa, libertatea, personalitatea lor. Caracterul de drepturi esenţiale îl
dobândesc în raport cu condiţiile concrete de existenţă ale unei societăţi. Un drept
subiectiv poate fi considerat esenţial şi deci fundamental într-o societate dată, dar îşi
poate pierde acest caracter în altă societate. Drepturile fundamentale pot fi explicate
numai dacă sunt analizate în interdependenţa lor cu celelalte fenomene, îndeosebi cu
realităţile economice, sociale şi politice din fiecare ţară.
Drepturile fundamentale, datorită importanţei lor, sunt înscrise în acte deosebite,
cum ar fi declaraţii de drepturi, legi fundamentale. Înscrierea în Constituţie a
drepturilor fundamentale este urmarea caracteristicilor principale a acestora de a fi
drepturi esenţiale pentru cetăţeni. Înscrise în Constituţie, li se recunoaşte caracterul de
drepturi fundamentale şi li se stabilesc garanţii pentru ocrotirea şi exercitarea lor.
42
Putem concluziona că drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale
cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile
pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi
garantate prin Constituţie şi legi.
Drepturile omului şi cetăţeanului sunt denumite frecvent libertăţi publice.
Expresia “libertăţi publice” se referă atât la libertăţile cât şi la drepturile omului,
precum şi la faptul că acestea aparţin dreptului public, şi anume Dreptului
constituţional, fiind supuse unui regim juridic aparte. Expresiile “drepturile omului”
şi “drepturile cetăţeanului” comportă unele explicaţii. Astfel, expresia “drepturile
omului” evocă drepturile fiinţei umane, fiind înzestrată cu raţiune şi conştiinţă, căreia
îi sunt recunoscute drepturile naturale ca drepturi inalienabile şi imprescriptibile. Într-
o societate organizată în stat, omul se prezintă din punct de vedere juridic sub trei
ipostaze distincte: cetăţean, străin sau apatrid.
Pe planul realităţilor juridice interne omul devine cetăţean, altfel spus fiinţa
umană se integrează într-un anumit sistem social-politic, guvernat de reguli juridice.
Drepturile sale naturale sunt proclamate şi asigurate prin Constituţia statului al cărui
cetăţean este, dobândind astfel eficienţă juridică, sub denumirea de “drepturi
(libertăţi) cetăţeneşti”. Cetăţenii beneficiază, în principiu, de toate drepturile
prevăzute de Constituţie, străinii şi apatrizii beneficiază doar de unele dintre ele.
Drepturile omului-pe planul realităţilor universale devin drepturi ale cetăţenilor-pe
planul realităţilor interne ale fiecărui stat. Astfel există reglementări internaţionale şi
reglementări interne iar corelarea între cele două categorii de reglementări implică
asigurarea drepturilor cetăţenilor la nivelul standardelor impuse de reglementările
internaţionale.
Expresia “instituţia drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale”
desemnează un grup de norme juridice, norme unite prin obiectul lor comun de
reglementare. Ca instituţie juridică ea face parte din Dreptul constituţional.
43
2. Noţiunea de îndatoriri fundamentale
Îndatoririle fundamentale mobilizează oamenii la realizarea scopurilor societăţii,
constituind în acelaşi timp garanţia că drepturile fundamentale se pot realiza efectiv.
Existenţa îndatoririlor fundamentale se impune deoarece este de neconceput ca
membrii unei colectivităţi umane să nu aibă alături de drepturi şi îndatoriri.
Îndatoririle fundamentale sunt obligaţiile cărora societatea, la un moment dat, le
atribuie o valoare mai mare, reflectată în regimul juridic special ce li se atribuie.
Îndatoririle sunt înscrise ca atare în Constituţie, fiind expres formulate prin chiar
textul Constituţiei. Putem conchide că îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii
ale cetăţenilor, considerate esenţiale de către popor pentru realizarea intereselor
generale, înscrise în Constituţie şi asigurate în realizarea lor prin convingere sau la
nevoie prin forţa de constrângere a statului.
În Constituţia României sunt prevăzute ca îndatoriri fundamentale ale
cetăţenilor: îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile; îndatorirea de fidelitate faţă
de ţară; îndatorirea de apărare a patriei; îndatorirea de a contribui la cheltuielile
publice; îndatorirea de exercitare cu bună-credinţă a drepturilor, libertăţilor şi de a
respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi.
NATURA JURIDICĂ A DREPTURILOR FUNDAMENTALE
Drepturile fundamentale ale cetăţenilor nu se deosebesc de alte drepturi
subiective nici prin natura lor şi nici prin obiectul lor. Aceste drepturi îşi justifică
existenţa ca o categorie distinctă de celelalte drepturi prin importanţa economică,
socială şi politică pe care o au. S-a manifestat un interes teoretic şi practic pentru
luarea în discuţie a naturii juridice a drepturilor fundamentale.
Teoria drepturilor naturale (Locke, Wolf, Blackstone, Rousseau) relevă că
libertăţile publice ar avea o natură deosebită de celelalte drepturi ale omului,
deoarece cetăţeanul le dobândeşte în calitatea de om, sunt opozabile statului şi nu
sunt stabilite prin legi, contracte etc. Blackstone, calificând drepturile fundamentale
44
ca absolute, le deosebea de alte drepturi create de societate, deoarece ele derivau din
legile naturii şi erau anterioare acestora din urmă.
Teoria individualistă (F. Bastiat, A. Esmein, H. Chenan, H.J. Laski) consideră
că sursa oricărui drept este în individ, pentru că acesta singur este o fiinţă reală,
liberă şi responsabilă. A. Esmein denumeşte drepturile fundamentale libertăţi
necesare.
În teoria drepturilor reflexe nu se face deosebire de natură juridică între
drepturile individuale şi celelalte drepturi subiective, toate fiind considerate o creaţie
a dreptului obiectiv. Jellinek face o distincţie pornind de la diferenţa dintre noţiunea
de putere juridică şi cea de posibilitate juridică. Astfel drepturile obişnuite ar conţine
în ele atât o posibilitate juridică, cât şi o putere juridică, în timp ce drepturile publice
ar fi puteri de voinţă create exclusiv de lege care nu presupun şi o activitate naturală
garantată de lege. Dacă J. Renauld arată că drepturile fundamentale ar desemna
trăsăturile esenţiale ale statutului juridic al fiinţei umane, Ph. Braud arată că
libertăţile publice pot fi considerate ca obligaţii în sarcina statului, ca limitări aduse
competenţei sale care lasă să subziste o sferă de autonomie individuală.
Trăsătura generală a multor teorii în privinţa naturii juridice a drepturilor omului
este aceea că nu există nici o deosebire de natură juridică între drepturile
fundamentale şi celelalte drepturi. Toate sunt considerate a fi drepturi subiective.
Drepturile şi libertăţile fundamentale sunt considerate de unii elemente ale capacităţii
de folosinţă a cetăţenilor. Această susţinere nu poate fi acceptată, deoarece în dreptul
constituţional capacitatea juridică nu se divide în capacitate de folosinţă şi capacitate
de exerciţiu.
Plecând de la teza că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective şi că
aceste drepturi şi obligaţii nu pot exista decât în cadrul unui raport juridic concret, în
doctrină s-a conturat o opinie care susţine că acest raport juridic concret este
cetăţenia ca raport juridic între persoana fizică, membru al societăţii date şi stat, în
calitate de reprezentant juridic al societăţii. Drepturile şi îndatoririle fundamentale
45
ale cetăţenilor constituie conţinutul acestui raport juridic, drepturile cetăţeanului fiind
obligaţii pentru stat, iar îndatoririle cetăţeanului fiind drepturi ale statului.
Bineînţeles că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, dar este dificil
de argumentat că împreună cu îndatoririle ar forma conţinutul raportului juridic de
cetăţenie pentru simplul motiv că cetăţenia nu este un raport juridic. Putem reţine că
drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, iar împreună cu celelalte drepturi
subiective şi cu îndatoririle corelative, ele formează statutul juridic al cetăţeanului.
CORELAŢIA DINTRE REGLEMENTĂRILE INTERNE ŞI CELE
INTERNAŢIONALE PRIVIND DREPTURILE FUNDAMENTALE ALE
OMULUI ŞI CETĂŢEANULUI
Includerea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti printre problemele majore este
rezultatul firesc nu numai al importanţei lor deosebite, ci şi al strânsei lor
interdependenţe cu problemele majore ale omenirii. Instituţia drepturilor, libertăţilor
şi îndatoririlor fundamentale a cunoscut o dinamică aparte, în timpul care a trecut de
la crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite şi de la adoptarea Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului (decembrie 1948). Pe plan mondial preocupările pentru
promovarea drepturilor omului s-au concretizat în câteva documente de reală valoare,
între care: Declaraţia universală a drepturilor omului (10 decembrie 1948); Pactul
internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice(1966); Actul final al Conferinţei
pentru securitate şi cooperare din Europa (Helsinki, 1975); Documentul final al
Reuniunii de la Viena a reprezentanţilor statelor participante la Conferinţa pentru
securitate şi cooperare în Europa (1989), Carta de la Paris (1990).
Un pas înainte în ocrotirea drepturilor omului l-a constituit adoptarea unor
convenţii regionale, precum Convenţia europeană asupra drepturilor omului din anul
1950, Convenţia interamericană din anul 1969, Carta africană din 1981. Aceste
convenţii au evidenţiat o serie de proceduri şi mecanisme juridice prin care se asigură
promovarea şi protecţia drepturilor omului.
46
Evoluţia instituţiei s-a exprimat prin existenţa a două mari categorii de
reglementări juridice, şi anume reglementări interne şi reglementări internaţionale.
Marea problemă a fost şi este tocmai corelaţia dintre reglementările internaţionale şi
cele interne. S-a pus problema de a şti cum trebuie abordată această corelaţie şi ce
consecinţe, îndeosebi juridice, rezultă dintr-o asemenea abordare. Astfel, pactele,
convenţiile, declaraţiile şi alte asemenea acte adoptate pe plan internaţional pun în
valoare realitatea în sensul căreia aplicarea convenţiilor relative la drepturile omului
trebuie făcută ţinând seama de necesitatea permanentă a armonizării cerinţelor
cooperării internaţionale în acest domeniu cu principiul suveranităţii statelor,
deoarece procedurile care ar nesocoti acest raport ar duce la amestec în afacerile
interne. De aceea aceste instrumente internaţionale au ca principal mijloc executarea
lor, asumarea de către statele – părţi a obligaţiei de a lua măsuri legislative şi de altă
natură pentru asigurarea realizării drepturilor prevăzute de ele.
Convenţia europeană a drepturilor omului nu urmăreşte să se substituie
sistemelor naţionale de control în domeniul drepturilor omului, ci să furnizeze o
garanţie internaţională suplimentară. În termenii angajamentelor consimţite,
drepturile şi libertăţile definite în Convenţie sunt mai ales garanţii pentru legislaţiile
şi practicile naţionale şi puterile publice ale tuturor statelor contractante care au
obligaţia de a asigura indivizilor, ţinând de jurisdicţia lor, aceste drepturi şi libertăţi.
Mecanismul internaţional intervine doar în cazul eşecului garanţiei naţionale.
Discutând despre corelaţia dintre reglementările internaţionale şi cele interne în
domeniul drepturilor omului se motivează teza, în sensul căreia nu au nimic comun
cu colaborarea internaţională încercările de a atribui exclusiv individului calitatea de
subiect internaţional; de a acredita ideea că el are acum aptitudinea şi capacitatea de a
se adresa mai întâi şi direct organelor internaţionale pentru anumite drepturi sau
revendicări.
Corelaţia dintre reglementările internaţionale şi cele interne poate ridica
aspecte diferite în caz de conflict între criteriile naţionale de protecţie a drepturilor
fundamentale şi cele ale Comunităţii europene, în particular când criteriul naţional
47
merge mai departe decât este recunoscut prin dreptul comunitar. În aceste situaţii
există o tensiune datorată dorinţei unei protecţii optime a drepturilor fundamentale ale
cetăţeanului şi dorinţa uniformizării dreptului comunitar. Sistemul jurisdicţional a
cunoscut o influenţă crescândă prin pătrunderea sa directă în dreptul statelor dar la fel
şi prin exemplele şi efectele sale.
Constatăm că dominantă în ansamblul preocupărilor teoretice, legislative şi
practice privitoare la drepturile omului este ideea în sensul căreia proclamarea şi
garantarea efectivă a acestora revine reglementărilor juridice interne. Această idee
dominantă este astăzi o realitate, considerându-se că drepturile omului nu au nici un
sens decât dacă sunt înscrise în sistemul constituţional, legislativ şi judiciar al fiecărui
stat.
Corelaţia reglementărilor interne cu cele internaţionale, sporirea (îndeosebi după
adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, decembrie 1948) a
preocupărilor şi reglementărilor internaţionale, nu schimbă şi nu diminuează rolul
major al legislaţiei interne în proclamarea şi garantarea drepturilor cetăţeneşti, în
promovarea drepturilor omului în general. Aceasta pentru că statele şi naţiunile sunt
şi rămân cadrul firesc în care se pot realiza libertăţile publice. În acest sens, sunt
formulate prevederile din Carta ONU, din Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, din cele două pacte privitoare la drepturile omului, din Actul final de la
Helsinki etc. Acest sens dă expresie recunoaşterii suveranităţii statelor, calităţii lor de
membri egali ai comunităţii internaţionale, fiind reflectarea faptului că drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti pot fi reale, efective, numai în măsura în care prin constituţiile
statelor sunt proclamate şi garantate. Aceasta le dă conţinut şi eficienţă. Încurajarea şi
promovarea drepturilor omului implică o permanentă perfecţionare a reglementărilor
juridice interne în acord cu reglementările internaţionale în acest domeniu.
Constituţia României reglementează corelaţia dintre aceste reglementări într-o
viziune nouă, modernă şi eficientă.
48
SFERA DREPTURILOR OMULUI ŞI CETĂŢEANULUI
Astăzi remarcăm o importanţă crescândă a nevoii de promovare şi ocrotire a
drepturilor fundamentale cetăţeneşti. În aceste preocupări s-au impus ca realităţi
juridice drepturile civile şi politice, denumite azi drepturile din prima generaţie.
Aceste drepturi au exprimat un anumit stadiu de dezvoltare a societăţii, un stadiu de
puternice revendicări şi luptă contra tiraniei şi despotismului. Drepturile civile şi
politice (libertăţile individuale, mai ales) au apărut ca măsuri de protecţie a
individului contra violenţei şi arbitrariului guvernanţilor, ca revendicări ale unei
poziţii juridice egale în faţa legii. Apoi s-au impus drepturile sociale, economice şi
culturale – drepturile din a doua generaţie - între care s-au inclus îndeosebi dreptul la
muncă, dreptul la educaţie, dreptul la protecţie socială. Drepturile civile şi politice nu
presupun acţiuni concrete din partea statului în afara abţinerii în faţa libertăţii
persoanei (numite drepturi negative), drepturile sociale, economice şi culturale
implică din partea statelor acţiuni, măsuri, garanţii. Drepturile social- economice s-au
impus mai ales după adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului,
eveniment de la care şi constituţiile au trebuit să le recunoască şi să le proclame.
Cuprinderea acestor drepturi în două pacte distincte a fost criticată,
nejustificându-se fragmentarea lor. Documentele ulterioare ale Naţiunilor Unite au
subliniat indivizibilitatea şi legătura strânsă dintre drepturi. În deceniul al VII- lea al
secolului XX s-au impus noi drepturi ale omului, drepturile din a treia generaţie,
denumite drepturi de solidaritate, în care sunt incluse dreptul la pace, la dezvoltare, la
mediu înconjurător nepoluat etc.- ce pot fi realizate numai prin cooperarea statelor şi
nu individual de către fiecare dintre ele.
Există şi unele formulări de noi drepturi care trebuie privite cu rezerve, pentru
că la un studiu atent al implicaţiilor lor se constată că nu slujesc cauza în numele
căreia se proclamă, adică libertatea şi personalitatea umană. Identificându-se noile
drepturi ce s-au impus se consideră că s-a conturat un drept al dezvoltării ca domeniu
al dreptului internaţional pozitiv, integrat în strategia noii ordini mondiale în care
conceptul central îl ocupă dezvoltarea. Dreptul la dezvoltare poate fi definit ca un
49
drept al omului, considerat şi ca un drept al naţiunilor la dezvoltare, îndeplinind
multiple funcţionalităţi. De asemenea sunt prezentate ca noi drepturi ale omului, şi cu
valenţe colective: dreptul omului la un mediu sănătos; dreptul de a beneficia de
patrimoniul comun al umanităţii; dreptul la asistenţă umanitară etc. Se consideră că
un nou drept al omului este dreptul la un nivel de viaţă decent (satisfăcător).
Noţiunea de nivel de viaţă satisfăcător include, ca un minimum, dreptul la
alimentaţie, la îmbrăcăminte şi la o locuinţă satisfăcătoare. Este teoretizat ca drept al
omului, dreptul la intimitate.
Un interes teoretic şi practic aparte suscită dreptul popoarelor de a dispune de
ele însele (dreptul la autodeterminare), ţinându-se seama de două realităţi şi anume:
este cunoscut că Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cele două pacte au
căutat să înglobeze totalitatea drepturilor posibile şi imaginabile ale omului;
catalogul drepturilor nu poate fi pe plan intern, concret, pretutindeni acelaşi, el fiind
formulat în raport cu posibilităţile fiecărui stat, posibilităţi date de nivelul lui de
dezvoltare economică, socială şi culturală. Dreptul la autodeterminare nu a fost
înscris în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, aşa cum apare înscris în
celelalte documente privitoare la drepturile omului, fapt ce a fost considerat de unii
ca o lacună a Declaraţiei. Cele două pacte privitoare la drepturile omului consacră,
încă de la început, dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, ceea ce evidenţiază
legătura între libertatea naţiunilor şi a celor ce le alcătuiesc.
În actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare din Europa (Helsinki,
1975), la punctul VIII se stabileşte obligaţia statelor de a respecta egalitatea în
drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a dispune de ele însele. Acest drept a fost
considerat “ca dreptul fundamental dintre toate drepturile omului”. De asemenea s-a
susţinut că dreptul popoarelor de a dispune de ele însele este un drept al omului,
pentru ca să se adauge că egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul de a dispune
de ele însele constituie un principiu fundamental al dreptului internaţional, condiţie
esenţială pentru exercitarea tuturor drepturilor şi libertăţilor omului.
50
CLASIFICAREA DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE
După ce aceste drepturi au fost proclamate prin declaraţii de drepturi şi mai
ales prin constituţii, s-a simţit necesitatea clasificării lor în: a) drepturi individuale şi
b) drepturi colective. În categoria drepturilor individuale sunt incluse dreptul de
proprietate, libertatea persoanei, libertatea presei, libertatea conştiinţei. În categoria
drepturilor colective sunt incluse dreptul popoarelor la autodeterminare, la eliberarea
de sub dominaţia colonială, dreptul de asociere în sindicate, egalitate naţională,
egalitate între sexe etc., adică unele drepturi care prin sensul şi posibilitatea de
exercitare rezidă în apartenenţă la un grup social.
Proclamaţia de la Teheran (1968) exprimă tendinţa modernă de a considera
drepturile omului într-o optică colectivistă. Proclamaţia menţionează marea ruptură
dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, considerând că este un obstacol
în calea respectului efectiv al drepturilor omului şi în rezolvarea problemelor precum
analfabetismul şi discriminările privitoare la femei. Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului din 1948 face din individ figura centrală, Proclamaţia de la
Teheran consideră mai întâi colectivitatea (grupul) ca victima gravelor încălcări ale
drepturilor omului.
Drepturile şi libertăţile omului sunt atât individuale cât şi colective. Aceasta
deoarece dreptul fundamental este prin natura sa juridică un drept subiectiv, iar
dreptul subiectiv are eficienţă şi există numai în cadrul unor raporturi ale subiectului
de drept cu alte subiecte de drept (raporturi juridice). Drepturile subiective au
importanţă şi valoare numai într-un context social-statal, într-o colectivitate.
Individualitatea drepturilor pune în valoare universul omului, personalitatea sa.
Indiferent dacă este vorba de drepturile omului în general sau de drepturile
cetăţenilor români, titularul dreptului sau al libertăţii nu poate fi o colectivitate, un
grup social, ci este persoana fizică, omul, cetăţeanul român pentru cele prevăzute în
Constituţie. Fiecare drept, fiecare libertate sunt individuale prin titularul lor. Dreptul
popoarelor la autodeterminare sau la eliberare de sub jugul colonial nu pot fi
considerate drepturi fundamentale cetăţeneşti. Acestea sunt principii rezultate din
51
normele dreptului internaţional, drepturi ale popoarelor, naţiunilor, ce au o mare
importanţă pentru drepturile omului dar nu trebuie identificate sau confundate cu
acestea.
Privitor la clasificarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti trebuie menţionată
ideea în sensul că nu o putem interpreta ca o ierarhizare a lor. Toate drepturile
omului au aceeaşi importanţă; unele depind în realizarea lor de altele; unele drepturi
îndeplinesc şi funcţia de garanţii pentru celelalte; drepturile economice şi sociale au
un rol deosebit în realizarea dreptului la educaţie sau a libertăţilor social- politice.
O altă caracteristică a drepturilor fundamentale este indivizibilitatea lor. Nici
această caracteristică nu este înlăturată prin clasificarea drepturilor, deoarece
clasificarea nu urmăreşte ruperea, divizarea drepturilor, ci explicarea structurii
interioare a sistemului unitar al drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor cetăţenilor. Se
impune acordarea unei importanţe egale atât în teorie, cât şi în practică, drepturilor
economice, sociale, culturale, civile şi politice.
Având în vedere criteriul conţinutului drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti,
observăm că drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor români se clasifică
în mai multe categorii prevăzute în Constituţia României. O primă categorie o
formează inviolabilităţile, adică acele drepturi şi libertăţi, care prin conţinutul lor
asigură dreptul la viaţă, dreptul la apărare, dreptul la libera circulaţie, dreptul la
ocrotirea vieţii intime, inviolabilitatea domiciliului. A doua categorie este formată
din drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale, care prin conţinutul lor
asigură condiţiile sociale şi materiale de viaţă, educaţia şi posibilitatea protecţiei
acestora. O a treia categorie cuprinde drepturile exclusiv politice, acele drepturi care
prin conţinutul lor pot fi exercitate de către cetăţeni numai pentru participarea la
guvernare: dreptul la vot, dreptul de a fi ales. A patra categorie o formează drepturile
şi libertăţile social-politice, acele drepturi şi libertăţi, care prin conţinutul lor, pot fi
exercitate de către cetăţeni la alegere, fie pentru rezolvarea unor probleme sociale şi
spirituale, fie pentru participarea la guvernare. A cincea categorie este formată din
drepturile garanţii, acele drepturi care prin conţinutul lor joacă rolul de garanţii
52
constituţionale. În această categorie includem: dreptul de petiţionare, dreptul
persoanei vătămate de către o autoritate publică.
53
CURSUL 7
DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE
În categoria drepturilor exclusiv politice sunt incluse drepturi ale cetăţenilor
români care au ca obiect participarea cetăţenilor la conducerea statului, la guvernare.
Mai sunt şi alte drepturi ale cetăţenilor români care asigură participarea acestora la
conducerea de stat, dar acele drepturi prin conţinutul lor pot fi folosite, la alegere, sau
în acest scop sau scopuri culturale, artistice, ştiinţifice etc. În această categorie a
drepturilor exclusiv politice se încadrează drepturile electorale ale cetăţenilor. Alături
de drepturile electorale se cercetează tot ca drept politic propriu-zis şi dreptul de
asociere. Dreptul de asociere poate fi exercitat fie în scopuri politice, fie în vederea
rezolvării unor probleme materiale sau culturale ale cetăţenilor. Drepturile electorale
sunt: dreptul la vot şi dreptul de a fi ales.
Dreptul la vot prevăzut de art. 36 din Constituţie ne indică cine şi în ce condiţii
poate alege. Examinarea dreptului de vot în sistemul constituţional românesc, a
condiţiilor de exercitare, trebuie făcută prin considerarea trăsăturilor sale tradiţionale
aşa cum sunt de altfel menţionate prin Constituţie. Potrivit art. 62 (1) şi 81 (1) din
Constituţie, votul este universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Universalitatea
votului constă în aceea că cetăţenii români, sub rezerva doar a condiţiilor de vârstă şi
aptitudini intelectuale sau morale, au dreptul de a vota. O distincţie, frecvent
întâlnită, este cea dintre votul universal şi votul restrâns pe care-l putem denumi vot
selectiv. Votul restrâns este explicat, la rândul său, sub două aspecte şi anume votul
cenzitar şi votul capacitar.
Votul cenzitar a fost exprimat în constituţii îndeosebi prin condiţia de avere
impusă cetăţeanului pentru a putea vota, fapt pentru care deseori era denumit votul
contribuabililor. Censul de avere a fost completat şi prin alte censuri precum: censul
de domiciliu, censul de sex, censul rasial- naţionalist, censul de profesie, censul de
vârstă etc. Censul de avere presupune ca un cetăţean să posede o anumită avere
pentru a avea drept de vot. Potrivit Constituţiei române din 1866 corpul electoral era
54
împărţit în patru colegii de avere, până şi în colegiul IV intrând cei care plăteau şi ei
o dare cât de mică către stat, deci puteau vota numai cei care posedau avere.
Censul de domiciliu presupune ca un cetăţean, pentru a vota, să domicilieze o
anumită perioadă de timp în localitatea respectivă. Censul de sex a înlăturat mult
timp femeile de la alegeri. Femeile au căpătat drept de vot mult mai târziu decât
bărbaţii. Astfel femeile au dobândit drept de vot în Norvegia (1913), Anglia (1918),
Rusia (1918), Germania (1919), Statele Unite (1920), Suedia (1921), Spania (1931),
Franţa (1944), Elveţia (1971). În România femeile nu au avut drept de vot sub
imperiul constituţiilor din 1866 şi 1923. Censul de vârstă a constituit oprelişte în
exercitarea dreptului de vot. Vârsta exagerat de ridicată a împiedicat participarea
tineretului la alegeri. Constituţia română din 1938 dădea drept de vot pentru
Adunarea Deputaţilor- cetăţenilor de la 30 de ani în sus, iar pentru Senat- de la 40 de
ani.
Votul capacitar implică din partea alegătorului un anumit grad de instrucţie. În
unele state, dreptul la vot era acordat celor care puteau citi şi explica Constituţia.
Limitările dreptului de a alege au fost înlăturate în timp, iar votul universal s-a impus
de aproximativ un secol. Votul universal este o necesitate pentru că, într-un stat de
drept şi democratic, întreaga populaţie trebuie chemată la urne. Universalitatea, ca
trăsătură a dreptului de vot, a cunoscut o evoluţie specifică, sistematizată în trei
etape: a) votul universal masculin; b) accesul femeilor la electorat; c) scăderea vârstei
minime. Evoluţia şi extinderea votului universal, rolul său în caracterizarea unui
regim politic ca democratic sau nu, explică de ce orice susţinere de renunţare la votul
universal sau de restrângere a dreptului de vot trebuie considerată ca anacronică,
invalidată de istoria democraţiei constituţionale.
Conform art. 36 din Constituţia României, o persoană poate vota dacă: este
cetăţean român; are vârsta minimă de 18 ani, împliniţi în ziua alegerilor inclusiv; este
în deplinătatea facultăţilor mintale; are aptitudinea morală de a vota. Calitatea de
cetăţean român exprimă constituţional faptul că dreptul de vot este un drept politic şi
că drepturile politice aparţin în exclusivitate cetăţenilor. Vârsta de 18 ani permite o
55
largă participare la vot a tinerilor, care au maturitate politică necesară exercitării
dreptului de vot. Deplinătatea facultăţilor mintale este o condiţie firească, de aceea
Constituţia nu acordă drept de vot debililor mintali puşi sub interdicţie. Constituţia
stabileşte, de asemenea, că nu au aptitudine morală de a vota persoanele condamnate
prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale.
Egalitatea votului exprimă principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor fără
deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau
apartenenţă politică, avere sau origine socială. Votul egal se realizează dacă: fiecare
cetăţean are dreptul la un singur vot pentru alegerea aceluiaşi organ de stat;
circumscripţiile electorale pentru alegerea aceluiaşi organ sunt egale ca număr de
locuitori. Egalitatea votului presupune înlăturarea unor tehnici şi procedee electorale,
care s-au practicat în sistemele constituţionale, precum geografia electorală, colegiile
electorale, votul plural sau votul multiplu.
Votul direct constă în aceea că alegătorii îşi exprimă direct, personal, acordul
sau dezacordul privind pe candidaţii propuşi, ei votând direct şi nu prin reprezentanţi
sau delegaţi. Votul indirect a fost prevăzut în România prin Legea nr. 70/ 1991 la
alegerea consiliilor judeţene. Acestea au fost alese de către un grup de electori,
format din totalitatea membrilor consiliilor locale din judeţul respectiv. Modificările
aduse legii în anul 1996 au introdus şi pentru aceste consilii votul direct, urmând ca
doar vice-primarii să fie aleşi indirect.
Secretul votului este un caracter al dreptului de vot şi exprimă acea posibilitate a
cetăţenilor de a-şi manifesta liber voinţa lor cu privire la candidaţii propuşi, fără ca
această manifestare să poată fi cunoscută de către alţii. Legea electorală prevede o
serie de garanţii care asigură secretul votului. Astfel, buletinele de vot sunt
uniforme, fără semne distinctive, imprimarea lor fiind asigurată de către birourile
electorale care se ocupă de alegerea unui organ de stat, după modelul legal stabilit.
Pe buletinele de vot sunt imprimate numai menţiunile strict necesare, ultima pagină a
buletinului de vot rămânând nescrisă, fiind rezervată pentru aplicarea ştampilei de
control a biroului electoral al secţiei de votare, ştampilă executată după modelul legal
56
stabilit. Buletinele de vot sunt predate birourilor electorale ale secţiilor de votare, de
către birourile electorale de circumscripţie cu cel puţin două zile înainte de data
alegerilor. Legea electorală interzice prezenţa oricărei persoane, în afara celei care
votează, în camera de votare sau în cabinele de vot.
Votul liber exprimat defineşte votul ca posibilitatea cetăţeanului de a participa
sau nu la alegeri, iar în cazul în care participă, de a-şi manifesta liber opţiunea pentru
o anumită listă de candidaţi sau pentru un anumit candidat. Dispoziţiile
constituţionale româneşti valorifică votul liber exprimat, corelându-se cu dispoziţiile
democratice din alte ţări.
Dreptul de a fi ales este reglementat de art. 37 din Constituţie. Din analiza
dispoziţiilor constituţionale rezultă că o persoană poate fi aleasă ca deputat, senator,
şef de stat sau în alte organe reprezentative dacă are drept de vot şi dacă îndeplineşte
şi celelalte condiţii stabilite prin art. 37. Pentru a fi aleasă, o persoană trebuie să aibă
drept de vot, adică să îndeplinească toate condiţiile cerute de art. 34 din Constituţie.
Art. 37 (1) cere îndeplinirea cumulativă şi a condiţiilor cerute de art. 16 (3). Potrivit
acestui articol, alin. 3, funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi
ocupate de persoanele care au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Condiţia
de a avea cetăţenia română trebuie corelată cu dispoziţiile legii române care îngăduie
dubla cetăţenie.
Constituţia pune şi limite minime de vârstă, chiar dacă pentru dreptul de vot
limita minimă este de 18 ani. Explicaţia se regăseşte în importanţa unor demnităţi
publice, în marea responsabilitate ce revine celor desemnaţi să guverneze,
responsabilitate care-şi găseşte suport de credibilitate şi în maturitatea şi experienţa
practică a candidaţilor. Art. 37 din Constituţie stabileşte două limite minime de vârstă
pentru cei care candidează şi deci pot fi aleşi şi anume: 23 de ani împliniţi până în
ziua alegerilor inclusiv, pentru cei care candidează pentru Camera Deputaţilor sau
organele locale; 33 de ani împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv, pentru cei care
candidează pentru Senat sau 35 de ani pentru funcţia de Preşedinte al României.
Orice nesocotire a acestor condiţii atrage nulitatea alegerii, de aceea înregistrarea
57
candidaturilor trebuie făcută numai cu verificarea atentă a îndeplinirii condiţiilor
legale.
Dreptul de asociere este un drept fundamental, social–politic, inclus în categoria
libertăţilor de opinie, alături de libertatea de exprimare, de libertatea conştiinţei.
Acest drept cuprinde posibilitatea cetăţenilor români de a se asocia, în mod liber, în
partide sau formaţiuni politice, în sindicate sau în alte forme şi tipuri de organizaţii,
ligi şi uniuni, cu scopul de a participa la viaţa politică, ştiinţifică, socială şi culturală
de a-şi realiza o serie de interese legitime comune. Articolul 40 din Constituţie se
referă la asociere ca rezultat al exercitării unei libertăţi fundamentale, o asociaţie de
drept constituţional. Aceste asociaţii sunt de drept public, temeiul lor fiind libertatea
de asociere şi nu contractul care este temeiul asociaţiilor de drept privat. Asociaţiile
prevăzute de art. 40 nu au scopuri lucrative, nu urmăresc obţinerea sau împărţirea
unor beneficii, ele trebuie să aibă scopuri politice, religioase, culturale etc., scopuri
care să exprime libertatea de gândire şi de exprimare a gândurilor, opiniilor,
credinţelor.
Dispoziţiile constituţionale garantează dreptul la asociere şi stabilesc formele
de asociere. Dificultatea stabilirii unui inventar complet a determinat folosirea a două
procedee: nominalizarea partidelor şi sindicatelor; enunţarea celorlalte forme
organizatorice prin formularea “alte forme de asociere”. Nominalizarea partidelor
politice şi a sindicatelor era obligatorie având în vedere corelaţia dintre art. 40 şi
articolele 8 (2) şi 9 din Constituţie, articole care privesc direct scopurile acestor
forme de asociere. Dreptul de asociere nu poate fi un drept absolut, de aceea se
stabilesc anumite limite constituţionale care privesc trei aspecte: a) scopurile şi
activitatea; b) membrii; c) caracterul asociaţiei.
În ceea ce priveşte scopurile şi activitatea, prin alineatul 2 sunt considerate
neconstituţionale partidele sau organizaţiile care militează împotriva pluralismului
politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii ţării. El urmăreşte protejarea
unor valori politice, juridice şi statale consacrate încă în primul titlu al Constituţiei.
Aceste valori ce intră practic în ordinea constituţională nu pot fi afectate nici prin
58
exercitarea abuzivă a dreptului de asociere. De aceea, asociaţiile care atentează la
aceste valori sunt neconstituţionale; constatarea şi declararea ca neconstituţională a
unei asociaţii revine Curţii Constituţionale.
Limitele privind membrii asociaţiilor au în vedere de fapt numai partidele
politice, ţinând seama de rolul lor în viaţa politică şi statală. Potrivit alineatului 3 nu
pot face parte din partidele politice: judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii
poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de
funcţionari publici stabilite prin lege organică. Constituţia permite legii organice să
stabilească aceste categorii, noi fiind în prezenţa unui temei constituţional în baza
căruia legea organică poate face asemenea nominalizări. În sistemele constituţionale
democratice se practică teoria neutralităţii serviciilor publice, care implică o detaşare
a funcţionarilor publici de problemele politice. Asemenea prevederi constituţionale
se explică şi prin egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi autorităţilor publice, fără
discriminări şi fără privilegii. Din acest principiu constituţional rezultă că funcţia
publică este accesibilă, în mod egal tuturor celor care dovedesc capacitatea şi
aptitudinile cerute de lege pentru ocuparea unei funcţii publice.
Potrivit Constituţiei sunt interzise asociaţiile cu caracter secret; această
dispoziţie constituţională urmăreşte practic protejarea valorilor democraţiei
constituţionale.
59
CURSUL 8
ORGANIZAREA STATALĂ A PUTERII
În limbajul curent apar frecvent cuvintele stat, putere, puteri. Această
terminologie exprimă aceeaşi categorie şi anume organizarea statală a puterii care
aparţine poporului, naţiunii. Statul nu este altceva decât instituţionalizarea puterii
poporului.
În legătură cu expresiile putere politică şi putere de stat se impun de asemenea
unele precizări. Pentru ca sistemul teoretic pe care-l construim să fie clar, vom folosi
“putere politică” pentru a desemna puterea poporului (naţiunii) care are un conţinut
mai larg decât organizarea sa statală, altfel spus decât puterea (puterile) de stat.
“Puterea (puterile) de stat” este partea instituţională a puterii politice dar nu-i
epuizează sfera, găsindu-ne aici în relaţia de la întreg la parte. Într-o asemenea
viziune ştiinţifică trăsăturile statului nu se regăsesc în totalitate în ansamblul puterii
politice.
Dacă această organizare statală a puterii poporului (politice) se realizează prin
mai multe grupe (categorii, autorităţi, puteri) de organe de stat, cu funcţii
(împuterniciri) şi trăsături clar definite şi caracterizate prin autonomie organizatorică
şi funcţională, precum şi prin echilibru reciproc şi colaborare, suntem în prezenţa
separaţiei/ echilibrului puterilor. Această stare este specifică sistemelor de
guvernământ democratice. Dacă însă organizarea şi funcţionarea acestor organe de
stat sunt caracterizate prin centralism şi concentrare, suntem în prezenţa unicităţii
puterii, stare specifică sistemelor de guvernământ totalitare.
Funcţia fundamentală a statului (puterilor) este de a exprima şi realiza ca voinţă
general obligatorie (voinţă de stat) voinţa poporului. Acesta este punctul de plecare
în teoretizarea organizării statale a puterii poporului. De aici trebuie să pornim pentru
a identifica funcţiile puterii, instituţiile şi formele organizatorice necesare realizării
acestor funcţii, raporturile dintre autorităţile statale şi popor, raporturile dintre
autorităţile statale.
60
Sintetizând teoria clasică a separaţiei puterilor vom putea reţine mai multe idei.
În orice societate organizată în stat există trei funcţii: de edictare de reguli juridice
sau funcţia legislativă; de executare a acestor reguli sau funcţia executivă; de
judecare a litigiilor sau funcţia jurisdicţională. Fiecărei funcţii îi corespunde o putere:
puterea legislativă, puterea executivă, puterea jurisdicţională. Fiecare putere este
conferită unor organe distincte: puterea legislativă- adunărilor reprezentative; puterea
executivă- şefului statului, eventual şefului de guvern şi miniştrilor; puterea
judecătorească- organelor judiciare.
Toate regimurile politice cunosc o diviziune între organele guvernamentale,
fiecare fiind mai mult sau mai puţin specializat într-o funcţie. Trebuie însă adăugat că
de fapt separaţia puterilor nu înseamnă numai diviziune ci şi independenţa
autorităţilor guvernamentale. Această independenţă se fondează pe existenţa unor
funcţii fundamentale distincte prin natura lor şi care pot fi exercitate numai separat.
În mod firesc statul apare natural divizat în mai multe puteri, termenul desemnând
totodată funcţia şi organul.
Evoluţia separaţiei puterilor, ca teorie şi realitate constituţională, cuprinde trei
mari aspecte şi anume: definirea conţinutului şi sensurile sale, critica teoriei clasice;
continuitatea importanţei şi rezonanţei sale sociale şi politice.
Cât priveşte conţinutul şi sensurile separaţiei puterilor tot mai des s-a afirmat şi
se afirmă că este vorba mai puţin de separare decât de echilibrul puterilor. Importantă
în organizarea statală este independenţa autorităţilor statale, care nu poate fi totală
dar trebuie să fie foarte largă. Organele de stat trebuie să depindă unele de altele
numai atât cât este necesar formării sau desemnării lor şi eventual exercitării unor
atribuţii. Apoi se consideră că de fapt există două puteri şi anume puterea legislativă
şi puterea executivă.
Critica teoriei clasice a separaţiei puterilor se înscrie în contextul evoluţiei
acesteia, vizând: înlăturarea separaţiei puterilor în regimurile totalitare, inadaptarea
teoriei separaţiei puterilor în regimurile pluraliste, erodarea teoriei separaţiei puterilor
considerându-se că a fost elaborată într-o perioadă în care nu erau încă înfiinţate
61
partidele politice (astăzi partidele politice determină ca echilibrul să nu se realizeze
între Parlament şi guvern, ci între o majoritate – formată dintr-un partid sau partide
învingătoare în alegeri şi care dispun în acelaşi timp de parlament şi de guvern – şi o
opoziţie care aşteaptă “să-şi ia revanşa”).
Importanţa teoriei separaţiei puterilor constă în rezonanţa socială, politică şi
morală, fapt ce justifică prezenţa implicită sau explicită a separaţiei puterilor în
constituţiile statelor democratice.
Organizarea statală contemporană a puterii politice
Câteva consideraţii privind organizarea statală contemporană a puterii politice
sunt interesante. Două constatări rezultă azi din teoria şi practica statală şi anume:
continuitatea unor structuri tradiţionale şi transformarea funcţiilor acestora. Cât
priveşte menţinerea unor structuri tradiţionale este simplu de observat că şi astăzi
distincţia între legislativ şi executiv rămâne ca trăsătură fundamentală a regiunilor
politice.
Aceste structuri tradiţionale au cunoscut şi cunosc o permanentă transformare.
Aceste transformări s-au datorat tendinţei de a se da executivului grija marilor decizii
politice, Parlamentului rezervându-i-se rolul de reflecţie şi de control al guvernului.
De asemenea transformările se explică prin aceea că în fapt este vorba de un
echilibru al puterilor şi nu de o separaţie care din start consideră “potenţial
antagoniste” parlamentul şi guvernul. Or, un guvern care dispune de o majoritate
parlamentară, va lucra în strânsă asociere cu parlamentul, fapt ce este considerat
într-un stat modern condiţia eficienţei lor.
Astăzi se vorbeşte tot mai mult de un declin al puterii legislative în favoarea
executivului. De altfel, separaţia şi echilibrul îşi schimbă treptat parametrii, aceştia
devenind majoritatea şi opoziţia. Iar această schimbare va avea mari efecte în
configurarea sistemelor constituţionale.
62
Funcţionarea principiului separaţiei/echilibrului puterilor în diferitele forme de
guvernământ
O succintă prezentare a variantelor de funcţionare a separaţiei/echilibrului
puterilor în raport cu forma de guvernământ permite înţelegerea chiar a sistemelor
constituţionale. În regimurile convenţionale, adunarea reprezentativă este superioară
guvernului pe care-l poate înlocui uşor, creând instabilitatea guvernamentală. În
regimurile prezidenţiale executivul nu răspunde în faţa adunărilor, însă trebuie să-i
ceară anumite autorizări, avize (de ex. S.U.A.). În regimurile semiprezidenţiale şeful
executivului (şef de stat) nu răspunde în faţa parlamentului, dar guvernul trebuie să
fie aprobat de către parlament.
Înscrierea în Constituţia României a principiului separaţiei puterilor
Examinând dispoziţiile Constituţiei României putem constata că ea consacră
echilibrul puterilor în stat în conţinutul şi semnificaţia sa ştiinţifică şi desigur
modernă. Mai multe argumente sunt pertinente şi, desigur, convingătoare:
a) Cele trei “puteri” clasice se regăsesc exprimate în Constituţie: legislativul în
normele privitoare la Parlament (art. 61 şi urm.); executivul în normele privitoare
la Preşedintele României şi Guvern (art. 80 şi urm.); justiţia în normele privitoare
la autoritatea judecătorească (art. 124 şi urm.);
b) Ordinea reglementării în Constituţie a puterilor este ordinea clasică, firească.
Constituţia dă exprimare juridică realităţilor şi activităţilor politice statale în
succesiunea lor firească;
c) Având în vedere legitimitatea împuternicirilor Parlamentului, componenţa sa
numeroasă şi larg reprezentativă, Constituţia asigură acestuia o anumită pertinenţă
în raport cu celelalte autorităţi statale. Astfel Parlamentul este unica autoritate
legiuitoare a ţării (art. 61), el are funcţii de formare, alegere, investire a altor
autorităţi statale şi desigur funcţii de control.
Se poate adăuga caracterizarea dată de art. 61 potrivit căreia Parlamentul este
organul reprezentativ suprem al poporului român, deşi utilizarea termenului
63
“suprem” poate fi privită cu multe rezerve de ordin ştiinţific în contextul teoriei
separaţiei/echilibrului puterilor în stat. Trebuie să observăm că echilibrul puterilor
îşi găseşte semnificaţii şi în organizarea şi funcţionarea autorităţii legiuitoare.
Chiar structura bicamerală a Parlamentului exprimă echilibrul în exercitarea
puterii legislative.
d) Raporturile constituţionale dintre autorităţile publice se caracterizează prin
implicări reciproce ale unora în sfera de activitate a celorlalte, implicări ce
semnifică echilibrul prin colaborare şi control.
64
CURSUL 9
PARTIDELE POLITICE
1. Noţiune
În societatea modernă partidele politice s-au impus ca realităţi incontestabile.
Procesul apariţiei lor trebuie privit în strânsă corelaţie cu apariţia şi dezvoltarea
parlamentarismului, deci cu ideea de reprezentare în viaţa publică. În ansamblul
instituţiilor unei societăţi cele mai apropiate pot fi considerate statul şi partidele
politice care desigur nu trebuie confundate.
În explicarea partidelor politice se impune mai întâi clarificarea locului şi
rolului lor în cadrul asociaţiilor. Firesc, în catalogul libertăţilor publice este prezentă
libertatea de asociere. Dar asociaţii se pot înfiinţa nu numai în exerciţiul acestei
libertăţi. Putem constata cel puţin două mari categorii de asociaţii: a) cele create în
baza dreptului de asociere, ca drept fundamental cetăţenesc; b) cele create pe
temeiuri contractuale (societăţi, fundaţii, regii, asociaţii economice) sau în
exercitarea libertăţii comerţului (art. 135 alin. 2 litera “a” din Constituţie). Aşa
văzute lucrurile vom observa că partidele politice se încadrează în prima categorie de
asociaţii iar acest lucru nu este lipsit de semnificaţii juridice, lor aplicându-li-se
prioritar regimul juridic constituţional. Cât priveşte încadrarea partidelor în cadrul
asociaţiilor ea rezultă evident din definiţiile formulate.
Stabilirea conceptului de partid politic este necesară pentru explicarea,
interpretarea şi desigur aplicarea unor prevederi constituţionale şi legale. Constituţia
utilizează noţiunile de: partide politice în art. 8 (2), art. 40 (2, 3), în art. 73 (3) litera
“b”, în art. 146 litera “k”; partide în art. 40 (2), în art. 84 (1), în art. 103 (1); sindicate
în art. 9; alte forme de asociere în art. 40 (1); organizaţii în art. 40 (2), art. 62 (2);
asociaţii în art. 40 (4); configuraţie politică în art. 64 (5). Asemenea noţiuni sunt
întâlnite şi în legi, iar legile electorale au resimţit nevoia de a arăta uneori că
“organizaţiile minorităţilor naţionale…se consideră similar formaţiunilor politice,
65
dacă propun liste de candidaţi din partea minorităţilor respective”, sau că
“organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care participă la alegeri
sunt echivalente juridic, în ce priveşte operaţiunile electorale, cu partidele politice”.
Examinând prevederile constituţionale şi legale se poate lesne observa că numai
partidele politice au anumite drepturi. Astfel: partidul politic care are majoritatea
absolută în Parlament sau, în lipsa acestei majorităţi, partidele politice reprezentate în
Parlament sunt consultate de către Preşedintele României atunci când acesta
desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru (art. 103 alin. 1 din
Constituţie); candidaturile pentru alegerile parlamentare se propun pe liste de
candidaţi numai de partide şi alte formaţiuni politice; partidele politice pot face
coaliţii electorale; numai partidele şi formaţiunile politice care participă la campania
electorală pot primi, prin lege specială, o subvenţie de la bugetul de stat (legislaţia
electorală).
Totodată, Constituţia stabileşte pentru partidele politice anumite reguli. Aceste
reguli cuprind precizări ale scopului partidelor (art. 8) sau cauzele care pot duce la
declararea lor ca neconstituţionale (art. 40 alin. 2). Mai mult, Constituţia stabileşte că
unele categorii de persoane nu se pot asocia în partide politice şi anume: judecătorii
Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei,
poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici, stabilite prin lege organică. (art. 40
alin 3).
În şirul prevederilor constituţionale şi legale trebuie menţionate cele care privesc
înregistrarea partidelor politice, cele care condiţionează crearea unui partid de un
număr minim de membri, cele care nu admit alegerea în autorităţile reprezentative a
persoanelor cărora le este interzisă asocierea în partidele politice (art. 37 alin. 1 din
Constituţie).
Stabilirea conceptului de partid politic permite corecta interpretare a prevederilor
art. 8 din Constituţie în sensul cărora partidele politice contribuie la definirea şi la
exprimarea voinţei politice a cetăţenilor.
66
Definirea partidului politic se impune în ideea explicării corecte a raporturilor
partide – parlamente şi mai ales a distincţiei ce trebuie făcută aici între raporturile
politice partid – aleşi (deputat, senator) şi raporturile juridice. Aceste distincţii sunt
deosebit de importante în sistemele constituţionale care se fundamentează pe
mandatul reprezentativ. Fără îndoială definirea partidului politic trebuie să înceapă
cu menţionarea faptului că este o asociaţie. Prin aceasta se exprimă atât modul de
formare (prin exercitarea de către cetăţeni a dreptului de asociere) cât şi componenţa
(este o grupare de cetăţeni, un colectiv).
Partidele politice sunt rezultatul asocierii libere a cetăţenilor. Ca orice asociaţie,
partidul politic rezultă din exercitarea de către cetăţeni a dreptului de asociere, ca
manifestare liberă a voinţei lor de a se constitui într-un partid. Această trăsătură
rezultă expres şi din art. 40 (1) al Constituţiei care stabileşte că “Cetăţenii se pot
asocia liber în partide politice, în sindicate şi în alte forme de asociere”. Prin asociere
cetăţenii devin membri de partid. Va trebui să observăm că această calitate prezintă
interes aparte pentru definirea partidului politic, ea trebuind a fi deosebită de alte
calităţi, precum cele de aderenţi şi de simpatizanţi.
Asocierea în partide politice este un drept al cetăţenilor. În acest sens constituţiile
se pronunţă explicit. Astfel de prevederi identificăm în constituţiile: României (art.
40), Germaniei (art. 9 şi 21), Italiei (art. 18 şi 49) etc. Fără a face din aceasta o regulă
universală, vom observa că faţă de scopul partidului politic (de a-şi apropria puterea
şi a o exercita, de a guverna altfel spus), calitatea de cetăţean pentru a fi membru al
unui partid politic se impune. Aceasta pentru că este îndeobşte recunoscut şi admis că
participarea la guvernare este prin excelenţă rezervată numai cetăţenilor statului,
deoarece ei sunt legaţi de destinele acestuia.
R.G. Schwartzemberg consideră că un partid politic este o organizaţie durabilă,
structurată la nivel naţional şi local, urmărind să cucerească şi să exercite puterea şi
căutând, în acest scop, susţinerea populară.
Partidele politice pot fi definite ca fiind asociaţii libere ale cetăţenilor prin care se
urmăreşte, pe baza unei platforme (program), şi exprimarea voinţei politice a
67
cetăţenilor, asociaţii care au, şi-şi afirmă clar şi deschis, vocaţia şi aptitudinea
guvernării.
2. Funcţii
P.P. Negulescu, arătând că asocierea în partide este un fenomen social, scria că
înţelegem mai bine formarea partidelor dacă cercetăm “motivele care pot să
determine hotărârea cetăţenilor de a-şi îndrepta activitatea politică pe un drum sau
altul”. Aceste motive, spune autorul, sunt numeroase, dar ele pot fi reduse la două
categorii: una de ordin logic, alta de ordin psihologic. Prima categorie priveşte
valoarea generală a ideilor lor în jurul cărora se formează grupările politice, iar a
doua- folosul personal, pe care membrii lor pot să-l tragă, direct sau indirect,
individual sau ca unităţi ale unei categorii sociale.
Printre motivele şi scopurile ce se menţionează în general ar fi şi următoarele:
asigurarea fericirii tuturor; contribuţia la dezvoltarea corpului social, uşurându-i şi
grăbindu-i progresul; datoria de a conserva existenţa politică a poporului; medierea
între corpul electoral şi parlament; voinţa de a exercita puterea etc.
Funcţiile partidelor politice sunt tot mai des înscrise chiar în constituţii. Sub acest
aspect este interesant de subliniat că ar fi o interpretare restrictivă a Constituţiei dacă
am considera că partidele au numai acele funcţii prevăzute expres în textul
constituţional. Art. 8 din Constituţia României stabileşte că partidele politice
contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor. Această funcţie
esenţială se dimensionează în raport de valorile democraţiei constituţionale astfel
cum sunt ele definite îndeosebi prin art. 1 şi art. 8, precum şi prin întreg titlul II al
Constituţiei.
3. Categorii
Orice încercare de a clasifica partidele politice şi mai ales de a încadra un caz
concret într-o categorie sau alta implică un mare risc teoretic şi rămâne permanent
discutabilă. Aceasta pentru cel puţin două motive: primul este rezultatul diversităţii
68
fenomenului; al doilea motiv rezultă din evoluţia partidelor politice, atât în general
cât şi în concret. În această evoluţie nuanţele politice şi denumirile acestora au
cunoscut şi cunosc o firească schimbare pentru că lupta pentru putere, ea însăşi, are
specificul ei în fiecare etapă şi în fiecare ţară. De aceea, transformări, chiar
spectaculoase, produse în viaţa unor partide politice fac dificilă încadrarea lor într-o
anumită categorie şi impun celui ce o face o anumită prudenţă. Ca atare prezentarea
categoriilor şi variantelor de partide politice trebuie privită şi reţinută cu o anumită
doză de relativitate.
Se pot face diferenţieri ale partidelor pe criteriul apartenenţei şi orientării
membrilor ce le compun şi platformelor lor în: a) partide confesionale; b) partide
regionale; c) partide naţionale; d) partide de clasă; e) partide etnice. Această
clasificare este specifică perioadei apariţiei partidelor fiind corelată cu marile
probleme ale fiecărei ţări. Nu pot fi departajate aceste partide de formarea naţiunilor
şi a statului modern.
a) Partidele confesionale au drept criteriu de constituire credinţele religioase. În
mod deosebit sunt nominalizate în această categorie partidele formate de
protestanţi şi catolici în a doua jumătate a secolului XVI, Partidul Catolic din
Belgia (1830), Partidul Popular Italian (constituit după primul război mondial).
În concepţia lui P.P. Negulescu, partidele confesionale nu întrunesc condiţiile
esenţiale pe care trebuie să le îndeplinească neapărat partidele politice.
b) Partidele regionale sunt expresia unui “egoism local rău înţeles”
(P.P.Negulescu), reprezentând interesele locale ale diferitelor regiuni ale unui
stat unitar sau ale diferitelor părţi ale uni teritoriu naţional neajuns încă la
unificare. În această categorie sunt nominalizate partidele din S.U.A. de la
sfârşitul secolului XVIII, grupul parlamentar islandez din Marea Britanie pe
programul căruia s-a constituit Partidul Islandez (1879).
c) Partidele naţionale au apărut în secolul XIX odată cu confirmarea principiului
naţionalităţilor. În această categorie sunt nominalizate partidele din imperiul
69
austro-ungar, Partidul Naţional- Liberal din Prusia (1866-1870), Partidul
“Popular” Slovac al lui Andrej Hlinka.
d) Partidele de clasă, exprimă interesele unei clase sociale. Au apărut în secolul
XIX, iar în această categorie sunt nominalizate partidele socialiste, partidele
agrariene, partidele ţărăneşti.
e) Partidele etnice sunt specifice continentului african, având în vedere că aici
formarea naţiunilor nu a precedat formarea statelor independente ci formarea
statelor a fost considerată de către conducătorii africani ca fiind cel mai bun
mijloc pentru crearea naţiunilor.
Un alt criteriu folosit pentru clasificarea partidelor în: partide democratice, partide
liberale, partide conservatoare, partide social- democratice, partide de stânga, partide
de centru, partide de dreapta este cel al căilor folosite pentru rezolvarea marilor
probleme precum: raporturile dintre individ şi societate; raporturile dintre stat şi
compartimentele sale; raporturile dintre stat şi biserică. Enumerarea este evident
exemplificativă şi incompletă. Integrarea într-o categorie sau alta este dificilă.
Potrivit lui Francois Borella distincţia politică între dreapta şi stânga s-a născut în
Franţa în 1789 în legătură cu discuţia privind puterea politică a regelui în viitoarea
constituţie.
4. Exigenţe juridice
Faţă de rolul partidelor politice în mod firesc se impun anumite exigenţe
constituţionale şi legale în materie. Trebuie precizate cel puţin două exigenţe.
A. Sporirea rolului partidelor politice, marea lor forţă de influenţare a electoratului şi
de aici determinarea conţinutului şi trăsăturilor guvernării, nu pot rămâne fără
importante semnificaţii de ordin juridic şi statal. De aceea într-un stat de drept şi
democratic consacrarea prin constituţie a unor reguli privind partidele politice devin
obligatorie. Astăzi recunoaşterea lor constituţională devine o regulă de bază.
Constituţia trebuie să exprime juridic scopurile partidelor politice şi coordonatele în
care se pot organiza şi funcţiona.
70
Constituţia României, intrată în vigoare în anul 1991, reglementează partidele
politice în mai multe articole. Textele de bază rămân cele din art. 8 potrivit căruia:
a) Pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei
constituţionale; b) Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în
condiţiile legii. Ele contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a
cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de
drept şi principiile democraţiei”, precum şi din art. 40 potrivit căruia: a) Cetăţenii se
pot asocia liber în partide politice, în sindicate şi în alte forme de asociere. b)
Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează
împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept a suveranităţii, a
independenţei României sunt neconstituţionale; c) Nu pot face parte din partidele
politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii
activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabiliţi prin lege
organică; d) Asociaţiile cu caracter secret sunt interzise.
Sintetizând, putem spune că prin Constituţie s-a consacrat principiul liberei creări
şi activităţi a partidelor, într-un sistem pluralist.
B. Dispoziţiile constituţionale trebuie să fie detaliate printr-o lege a partidelor
politice. Legea trebuie să conţină obligaţia ca prin statutul care-l prezintă cu prilejul
înregistrării să se specifice explicit calitatea de partid politic. Astfel să existe
obligaţia legală ca la înregistrare asociaţiile sau organizaţiile ce vor să se organizeze
ca partide politice să declare oficial şi expres acest lucru. Este cunoscut că nu rareori
unele partide nu au în denumirea lor termenii partid. De aceea o dispoziţie legală ar
sprijini stabilirea naturii unor asociaţii, organizaţii, formaţiuni, ligi sau uniuni.
71
CURSUL 10
SISTEMUL ELECTORAL
Relaţiile sociale care privesc alegerea prin vot a deputaţilor, senatorilor, şefului
de stat şi autorităţilor locale sunt reglementate de dreptul constituţional, deoarece
prin conţinutul lor sunt relaţii constituţionale, adică apar în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării puterii. Normele juridice care reglementează aceste relaţii
sociale, formează o instituţie distinctă a dreptului constituţional, ele găsindu-se
înscrise atât în Constituţie cât şi în legea electorală.
Aceste norme juridice denumite şi norme electorale sunt amănunţit cercetate în
literatura juridică, consecinţă firească a importanţei lor în sistemul de drept şi
faptului că indică direct şi eficient caracterul democratic sau nedemocratic al unui
sistem constituţional. Aceste norme sunt cercetate fie sub denumirea de sistem
electoral, fie sub cea de drept electoral, fie sub alte denumiri.
Normele electorale stabilesc care sunt drepturile electorale, condiţiile ce trebuie
să fie îndeplinite de o persoană pentru a fi beneficiarul acestora, precum şi garanţiile
ce fac efectivă exercitarea lor. Normele juridice electorale stabilesc obligaţiile
organelor de stat în legătură cu alegerile, regulile de organizare şi desfăşurare a
alegerilor, precum şi cele de stabilire, centralizare şi comunicare a rezultatelor
votării. În examinarea sistemului electoral românesc actual, avem în vedere
dispoziţiile constituţionale (îndeosebi art. 36, 62, 81, 121), ale Legii nr. 68/1992
pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, ale Legii nr. 68/1992 pentru
alegerea Preşedintelui României, ale Legii nr. 7o/ 1991 privind alegerile locale, cu
modificările ulterioare.
SCRUTINUL
În orice sistem electoral se pune problema de a şti cum se repartizează mandatele în
Parlament, ţinând cont de voturile obţinute. Alegerea modalităţii de distribuire a
72
mandatelor este plină de semnificaţii politice cu consecinţe foarte diferite şi nuanţate
mai ales cât priveşte partidele politice. În explicarea acestora noţiunea de scrutin este
deosebit de utilă. Prin scrutin (de la latinescul scrutinium), se înţelege de fapt
modalitatea în care alegătorii desemnează deputaţii, senatorii, consilierii etc. Astăzi
în regimurile constituţionale se practică două tipuri de sisteme electorale, diferite prin
modul de atribuire a mandatelor: sistemul majoritar şi sistemul reprezentării
proporţionale.
Sistemul majoritar este sistemul în care sunt aleşi candidaţii care au obţinut cel
mai mare număr de voturi. El cunoaşte două variante şi anume: uninominal sau de
listă şi în unul sau două tururi.
Categorii de scrutin
a) Scrutinul uninominal
Presupune ca alegătorul să voteze pentru un singur candidat, într-o circumscripţie
electorală. Este practicat în ţara noastră la alegerea primarilor comunelor şi oraşelor.
Teritoriul ţării se organizează în atâtea circumscripţii electorale câte mandate sunt
(corespunzător numărului de deputaţi, senatori). În mod firesc circumscripţiile
electorale sunt mai mici decât unităţile administrativ-teritoriale, iar alegătorul
votează un candidat, raportul de reprezentare fiind clar definit sub toate elementele
sale de conţinut.
Avantajele şi dezavantajele scrutinului uninominal sunt:
- Scrutinul uninominal, prin faptul că fiecare circumscripţie electorală desemnează
un singur reprezentant, se caracterizează prin simplitate.
- Creează, măcar aparent, posibilitatea unei legături strânse între ales şi alegători.
Desigur această legătură devine şi ea discutabilă în sistemele fondate pe mandatul
reprezentativ.
- Scrutinul uninominal conduce la o majoritate parlamentară stabilă, situaţie
profitabilă tehnicilor de guvernare.
73
- Datorită numărului mare de circumscripţii electorale, scrutinul uninominal implică
mari cheltuieli cu operaţiunile electorale şi cu structurile care organizează şi conduc
aceste operaţiuni.
- Scrutinul uninominal implică cheltuieli mari pentru candidaţi în scopul susţinerii
campaniei electorale, astfel încât în mod cert favorizează pe cei care le pot suporta.
- Parlamentul rezultat prin scrutinul uninominal este mai mult un corp de elită,
micşorându-se evident caracterul politic.
- Scrutinul uninominal nu este procedeul optim pentru exprimarea pluralismului
politic. El poate genera o stare conflictuală extrem de periculoasă prin faptul că
asigură ca partidul ce are o majoritate relativă a opţiunilor să deţină o majoritate
absolută a mandatelor.
- Scrutinul uninominal sprijină tendinţa de centralizare.
b) Scrutinul de listă
Presupune ca alegătorul să aleagă mai mulţi candidaţi, să voteze deci pentru o
listă de candidaţi. În cazul scrutinului de listă, circumscripţiile electorale sunt foarte
întinse teritorial, de regulă ele identificându-se cu unităţile administrative. Este
sistemul adoptat şi de legislaţia electorală românească. În acest sistem partidele
politice joacă un rol mai important şi scrutinul este mai mult o opţiune politică decât
alegerea unui om, alegătorul alege o listă şi nu un candidat.
Avantajele şi dezavantajele scrutinului de listă sunt:
- Scrutinul de listă presupune ca propunerile de candidaţi să fie făcute numai de
partide şi formaţiuni politice.
- Scrutinul de listă presupune anumite condiţionări legate de realizarea unui procent
minim (pragul electoral) ce trebuie întrunit la nivel naţional. Aceasta înseamnă că
partidele şi formaţiunile politice cu număr mai mic decât procentul minim nu vor
primi nici un mandat, deşi s-ar putea ca ele să aibă personalităţi de prestigiu,
avantajându-se însă partidele ale căror platforme sunt mai larg receptate de către
electorat.
74
- Scrutinul de listă presupune ruperea legăturii dintre ales şi alegătorii săi, aceştia din
urmă votând o listă cu numeroase persoane şi, deci, în final, programul unui partid şi
nu un candidat.
- Variantele scrutinului de listă reprezintă numeroase dificultăţi procedurale,
presupunând o serie de calcule şi operaţiuni la nivelul local şi naţional, uneori greu
de asimilat de către electorat, care pot favoriza numeroase contestaţii şi întâmpinări
din partea formaţiunilor politice ce s-ar considera neîndreptăţite.
ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA ALEGERILOR
Stabilirea datei alegerilor este operaţiunea cu care debutează organizarea şi
desfăşurarea alegerilor. În practica electorală s-a impus că data alegerilor se stabileşte
cu cel puţin 60 de zile înaintea votării. Uneori această durată poate fi şi de 45 de zile.
Stabilirea numărului, delimitarea şi numerotarea circumscripţiilor electorale este a
doua etapă în pregătirea alegerilor. Circumscripţiile electorale constituie cadrul
organizatoric teritorial în care se desfăşoară operaţiunile de alegere. Numărul
circumscripţiilor electorale depinde de scrutinul practicat. Scrutinul uninominal
presupune un număr mai mare de circumscripţii, adică un număr egal cu cel al celor
ce urmează a fi aleşi în ideea că o circumscripţie electorală desemnează un deputat
sau, după caz, un senator ori consilier. Scrutinul de listă, potrivit căruia fiecare
circumscripţie electorală desemnează mai mulţi deputaţi sau, după caz, senatori ori
consilieri, presupune un număr mai mic de circumscripţii. Circumscripţia electorală
se identifică sub aspectul întinderii teritoriale cu chiar unitatea administrativă.
Numerotarea circumscripţiilor electorale se poate realiza fie prin lege (pentru
alegerile parlamentare) fie de către autorităţile publice desemnate de lege (Guvernul,
de exemplu), ea fiind deosebit de utilă în efectuarea şi înregistrarea operaţiunilor
electorale. Stabilirea numărului celor ce urmează a fi aleşi în fiecare circumscripţie
electorală revine autorităţilor stabilite de lege şi după criteriile legale.
75
CURSUL 11
PARLAMENTUL
1. Generalităţi. Caracterizarea parlamentului
Apariţia parlamentului trebuie considerată ca exprimând cerinţa umană de
participare la facerea legilor, participare care este de fapt prima dintre legile
democraţiei. Soluţia găsită de filosofi, jurişti, politologi s-a verificat a fi bună,
practică şi eficientă. Aceasta a fost ca poporul să delege exerciţiul dreptului său,
natural şi inalienabil, de a legifera unor reprezentanţi ai săi (delegaţi, mandatari),
astfel încât să poată exprima juridic voinţa acestuia. Astfel au apărut sistemele
electorale, deputaţii şi senatorii, parlamentul.
S-au căutat garanţii privind exercitarea acestui mandat de către parlament, mai
ales pentru ca parlamentul să nu se îndepărteze de la împuternicirile date. Printre
cele mai importante garanţii este referendumul, consultarea populară, modalitate larg
folosită astăzi în sistemele constituţionale. Importanţa împuternicirilor ce i se
deleagă, rostul său statal - juridic, funcţia de legiferare, au impus şi autonomia
parlamentului în sistemul autorităţilor statale.
Parlamentul apare deci ca o instituţie politică şi juridică formată din una sau mai
multe corpuri, adunări sau “camere”, fiecare alcătuită dintr-un număr de membri
(deputaţi, senatori), dispunând într-o măsură mai mare sau mai mică, de putere de
decizie. Parlamentul nu trebuie confundat cu comitetele sau comisiile care, de regulă,
sunt create de către camerele parlamentare şi cuprind un număr mai mic de membri şi
nici cu adunările consultative care nu au puteri de decizie (conform Maurice
Duverger).
2. Funcţiile Parlamentului
Atribuţiile Parlamentului sunt specifice înfăptuirii la cel mai înalt nivel a
conducerii statale (exerciţiul suveranităţii naţionale). Ca atare, funcţiile
Parlamentului sunt funcţii de conducere, funcţii deliberative. Fiind ales direct de
76
către cetăţeni, prin vot, el reprezintă voinţa poporului şi are dreptul să exercite cele
mai importante drepturi ale acestuia, să exercite puterea poporului.
Funcţiile parlamentului sunt multiple şi importante, precum funcţiile legislative şi
funcţiile de control. Studierea funcţiilor parlamentului presupune o clasificare a lor,
clasificare pe criteriul conţinutului acestora (adică a atribuţiilor parlamentului),
distingându-se următoarele funcţii: a) legislativă (adoptarea legilor); b) stabilirea
direcţiilor principale ale activităţii social – economice, culturale, statale şi juridice; c)
alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi statale;
d) controlul parlamentar; e) conducerea în politica externă; f) organizarea şi
funcţionarea proprie.
Funcţia legislativă a parlamentului
Legiferarea rămâne împuternicirea primordială a parlamentului, ea fiind cea mai
importantă funcţie. Funcţia legislativă înseamnă edictarea de norme juridice,
obligatorii pentru executiv, iar în caz de litigii şi pentru puterea jurisdicţională. Legea
are două accepţiuni, o accepţiune largă de act juridic normativ şi o accepţiune
restrânsă de act al parlamentului. Adoptarea legilor aparţine aşadar numai
parlamentului. Într-o asemenea viziune trebuie interpretat şi art. 61 (1) din
Constituţia României potrivit căruia Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a
ţării. Executivul se implică în funcţia legislativă îndeosebi prin iniţiativa legislativă,
legislaţia delegată, promulgarea legilor, dreptul de veto. De aceea se vorbeşte uneori
de limitele puterii legislative a parlamentului, limite rezultând din însăşi noţiunea de
lege, din principiul democraţiei directe sau semidirecte, din teoria aşa-zisă a stării de
necesitate.
Aceste limitări rezultă uneori şi din determinarea domeniului rezervat legii.
Constituţiile stabilesc liste de materii, care prin natura lor trebuie reglementate numai
prin lege, rămânând ca restul materiilor (grupe de relaţii sociale) să fie reglementate
prin actele altor organe de stat. Examinând dispoziţiile Constituţiei actuale a
României se poate reţine că stabilirea domeniului rezervat legii este, în principal,
77
realizată prin art. 73 care stabileşte că Parlamentul poate adopta trei categorii de legi
şi anume: legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
Potrivit art. 73 legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei, iar legile
organice reglementează: sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea partidelor
politice; organizarea şi desfăşurarea referendumului; organizarea Guvernului şi a
Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; regimul stării de asediu şi al celui de urgenţă;
infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora; acordarea amnistiei sau a
graţierii colective; organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a
instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi, statutul
funcţionarilor publici; contenciosul administrativ; regimul juridic general al
proprietăţii şi al moştenirii; regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele
şi protecţia socială; organizarea generală a învăţământului; regimul general al
cultelor, organizarea administraţiei locale, a teritoriului, precum şi regimul general
privind autonomia locală; modul de stabilire a zonei economice exclusive;
reglementarea celorlalte domenii pentru care, în Constituţie, se prevede adoptarea de
legi organice. Rămân în sfera legilor ordinare celelalte relaţii sociale, asupra cărora
legislativul poate hotărî.
Stabilirea direcţiilor principale ale activităţii social-economice, culturale, statale şi
juridice
Parlamentul poate decide în problemele cele mai importante exercitând
împuternicirile de conducere statală ce-i sunt delegate de către popor. Aceste
împuterniciri sunt prevăzute în Constituţie şi se realizează prin lege, fie de parlament
în întregul său, fie de una din adunările (Camerele) parlamentului în cazul structurii
bicamerale. Cele mai multe dintre acestea se hotărăsc prin legi, dar avem în vedere
conţinutul funcţiei şi nu forma sa de realizare. Atribuţiile Parlamentului României de
această natură sunt prevăzute în mai multe articole ale Constituţiei (art. 73 şi art. 65
care nominalizează primirea mesajului Preşedintelui României; aprobarea bugetului
de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat; declararea mobilizării generale sau
78
parţiale; declararea stării de război; suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare;
examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi ale Curţii de
Conturi).
Alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi
statale
Este o funcţie complexă, iar exercitarea unor asemenea atribuţii diferă de la un
sistem constituţional la altul. Această funcţie exprimă o anumită preeminenţă a
parlamentului faţă de alte puteri publice, un anumit drept în legătură cu
instituţionalizarea celorlalte autorităţi statale. Observând constituţiile putem constata
că parlamentele aleg şi revocă şefi de state (republica parlamentară), şefi de guverne,
aprobă componenţa guvernelor sau revocă guverne (moţiuni de neîncredere, moţiuni
de cenzură), numesc în funcţii înalţii funcţionari, aleg şi revocă judecători etc.
Parlamentul României, conform Constituţiei, poate suspenda din funcţie
Preşedintele României (art. 95), acordă votul de încredere Programului şi întregii
liste a Guvernului (art. 103), poate retrage încrederea acordată Guvernului (art. 113);
Senatul României numeşte Avocatul Poporului (art. 58), numeşte trei judecători la
Curtea Constituţională (art. 142); Camera Deputaţilor numeşte trei judecători la
Curtea Constituţională (art. 142) etc.
3. Actele Parlamentului
Enumerarea în Constituţie a actelor Parlamentului nu este şi o clasificare a
actelor în acte normative şi individuale, în sensul că legile ar avea un caracter
normativ iar hotărârile un caracter individual. În practica parlamentelor se întâlnesc
unele manifestări de voinţă care cuprind numai afirmaţii de principiu sau luări de
atitudine, lipsite de efecte juridice. Asemenea acte nu se încadrează în categoria
actelor juridice. De aceea ele au fost grupate şi analizate ca o categorie aparte,
denumite acte cu caracter exclusiv politic.
79
Prin Constituţie sunt nominalizate următoarele acte juridice: legile, regulamentele
Camerelor, hotărârile şi moţiunile. În funcţie de faptul dacă conţin sau nu norme
juridice, actele pot fi clasificate în două categorii şi anume: acte cu caracter normativ
şi acte cu caracter individual (nenormativ). În prima categorie intră legile şi
regulamentele Camerelor, fără excepţie, precum şi unele hotărâri. În cea de-a doua
categorie sunt cuprinse numai hotărâri, şi anume acelea care cuprind manifestări de
voinţă în scopul stabilirii de drepturi şi obligaţii în sarcina unor obiecte de drept
dinainte determinate, precum şi moţiunile.
Termenul lege este folosit în două accepţiuni: o accepţiune largă ( lato sensu) care
exprimă orice act normativ şi o accepţiune restrânsă (stricto sensu) prin care se
desemnează actul juridic al parlamentului (autoritate legiuitoare). Ambele accepţiuni
sunt corecte, curent utilizate.
Putem considera că legea, în accepţiunea sa restrânsă, este actul juridic al
Parlamentului, elaborat în conformitate cu Constituţia, potrivit unei proceduri
prestabilite şi care reglementează relaţiile sociale cele mai generale şi cele mai
importante. Legea este în exclusivitate a Parlamentului, definiţia punând în valoare
dispoziţiile din multe constituţii potrivit cărora parlamentul este unicul organ
legiuitor. Nici un alt organ de stat nu poate adopta legi, numai Parlamentul îmbracă
în forma legii voinţa poporului, dându-i astfel caracterul de voinţă de stat.
Legea se află într-un raport de conformitate cu Constituţia, ea trebuind să fie
perfect armonizată cu litera şi spiritul Constituţiei. Transformarea voinţei poporului
în lege se poate realiza printr-o procedură prestabilită chiar prin Constituţie şi lege.
Această procedură trebuie să permită poporului posibilitatea unui control direct,
asupra modului cum Parlamentul îşi exercită mandatul încredinţat şi îndeosebi
funcţia legislativă.
Tradiţionalele legi sunt clasificate în legi constituţionale şi legi obişnuite,
ordinare. Această clasificare exprimă corect ideea că şi Constituţia este o lege căreia
îi sunt caracteristice în general aceleaşi trăsături. Faţă de prevederile exprese ale
Constituţiei României cuprinse în art. 73 (1) se impune clasificarea legilor în legi
80
constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Această clasificare se realizează pe
baza criteriului conţinutului reglementărilor dar şi pe cel al procedurii de adoptare.
Legile constituţionale sunt cele prin care se revizuieşte Constituţia. Ele conţin
reglementări ale relaţiilor sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea,
menţinerea şi exercitarea statală a puterii. Sub aspect procedural ele se adoptă cu
votul a cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, fiind definitive
numai după aprobarea proiectului sau a propunerii de revizuire.
Legile organice, sub aspectul conţinutului sunt acelea care intervin în domeniile
rezervate prin art. 73(3) din Constituţie. Sub aspect procedural ele se adoptă cu votul
majorităţii membrilor fiecărei Camere.
Legile ordinare reglementează relaţii sociale de mai mică importanţă, iar
procedural sunt adoptate cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră.
Noţiunea de supremaţie juridică a legii este definită pornindu-se de la faptul că
norma stabilită de aceasta nu trebuie să corespundă nici unei alte norme, în afară de
cele cuprinse în Constituţie, iar toate celelalte acte juridice emise de organele statului
nu pot să o abroge, să o modifice sau să deroge de la ea. Supremaţia legii se defineşte
ca “acea caracteristică a ei care-şi găseşte expresia în faptul că normele pe care le
stabileşte nu trebuie să corespundă nici unor alte norme în afară de cele
constituţionale, iar celelalte acte juridice emise de organele statului îi sunt
subordonate din punctul de vedere al eficacităţii lor juridice” (conform Tudor
Drăganu).
Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii a fost făcută îndeosebi prin
raportarea la categoriile juridico-statale. Adeseori supremaţia legii se fundamentează
pe caracterele generale ale puterii şi îndeosebi pe deplinătatea şi suveranitatea
puterii; această fundamentare este corectă, dar nu şi completă.
Studierea supremaţiei legii este în general făcută avându-se în vedere că în
conceptul de lege este de fapt inclusă şi Constituţia, precum şi legile de modificare a
Constituţiei. Aceasta este o lege fundamentală, trăsătură rezultând atât din conţinutul
reglementărilor cât şi din procedura de elaborare. Supremaţia Constituţiei exprimă
81
poziţia sa cea mai înaltă în sistemul normativ al unei ţări. Supremaţia legii nu
priveşte raportul acesteia cu Constituţia ci poziţia faţă de restul dreptului. Vasta reţea
de norme juridice se elaborează în baza legii, în aplicarea şi executarea acesteia.
Această reţea de norme juridice se raportează direct, mai întâi la lege, urmărindu-se
permanent conformitatea şi considerându-se (o prezumţie juris et de jure) că legea
este totdeauna constituţională (conformă cu Constituţia).
Din supremaţia legii în sistemul normativ rezultă o serie de consecinţe juridice,
privind fie legea ca atare, fie normele juridice existente în sistemul constituţional.
4. Controlul parlamentar
Rolul deosebit al parlamentului în conducerea statală presupune nu numai
elaborarea de legi, stabilirea direcţiilor de activitate, formarea de organe de stat, ci şi
controlul. Realizarea controlului de către parlament prezintă o mare importanţă, este
necesar şi deplin. Este necesar deoarece parlamentul ca organ de stat căruia poporul
îi delegă funcţia deliberativă, trebuie să constate direct, cum sunt respectate şi
aplicate Constituţia şi legile, cum îşi realizează autorităţile statale rolul ce-l au în
mecanismul statal. Controlul exercitat de către parlament este un control deplin.
Controlul parlamentar cuprinde activităţi, organe de stat, acte normative etc. El se
exercită fie direct de către întregul parlament, fie de una din camerele sale (în
sistemul bicameral), fie prin alte mijloace şi forme de control. Constituţia României
conţine multe dispoziţii în acest sens, printre care menţionăm: obligaţia Avocatului
Poporului de a prezenta celor două Camere ale Parlamentului rapoarte (art. 60),
răspunderea politică a Guvernului (art. 109), obligaţia Guvernului de a prezenta în
cadrul controlului parlamentar informaţiile şi documentele cerute (art. 111) etc.
Cât priveşte formele şi mijloacele specifice prin care se exercită controlul
parlamentar acestea pot fi sistematizate astfel: a) controlul exercitat prin dări de
seamă, mesaje, rapoarte, programe prezentate parlamentului; b) controlul exercitat
prin comisiile parlamentare; c) controlul exercitat prin întrebări şi interpelări; d)
dreptul deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine informaţiile necesare; e) controlul
82
exercitat prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor; f) controlul exercitat prin avocatul
poporului (ombudsman).
83
CURSUL 12
INSTITUŢIA AVOCATUL POPORULUI (OMBUDSMAN-UL)
1. Consideraţii generale
Avocatul Poporului este o instituţie nouă în sistemul nostru constituţional,
reglementată în Titlul II al Constituţiei, în scopul apărării drepturilor şi a libertăţilor
cetăţenilor. Constituţia nu îl plasează printre autorităţile publice, aceasta fiind atât
datorită scopului său cât şi locului în care este reglementat în Constituţie, principala
garanţie organizată nejurisdicţional, dar şi principala garanţie a drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor. În doctrină există şi opinia potrivit căreia instituţia ar fi o
garanţie a statului de drept şi nu a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Sorgintea acestei instituţii se regăseşte în Suedia, unde exista în a doua jumătate a
secolului al XVI-lea un “magistrat regal” instituit de regele Eric al XVI-lea (156o-
1568). Datorită faptului că termenul original – ombudsman- este greu de tradus într-o
altă limbă, această instituţie este definită în mod diferit de la un stat la altul.
Denumirea instituţiei este diferită în sistemele de drept. Există denumiri ca
“mediator” (Franţa), “comisar parlamentar” (Marea Britanie, Irlanda), “apărător al
poporului” (Spania), “ombudsman” (Suedia), “delegat parlamentar pentru apărare”
(Germania), “gardian parlamentar al drepturilor civice” (Polonia), “apărător civic”
(Italia).
Ulterior instituţia a fost denumită “oficiu al procurorului regal”, “avocat general al
regatului”, “comisar suprem al regelui”, “cancelar de justiţie”, care a avut o lungă
existenţă alături de “ombudsmanul de justiţie”. Apariţia instituţiei constituţionale este
semnalată în Constituţia Suediei din 1809, unde se prevedea alegerea sa de către
Riksdag (Parlamentul suedez). Din Suedia, instituţia a proliferat şi în alte state, care
pot fi clasificate din punct de vedere geografic, în două categorii. În prima categorie
sunt incluse ţările din nordul Europei, care s-au inspirat direct din reglementările
suedeze, motiv pentru care prevederile lor pot fi denumite şi clasice. În a doua
categorie sunt grupate sistemele de drept ale celorlalte ţări, altele decât cele din
nordul Europei, unde coeziunea reglementării este mai fragilă. În aceste sisteme
84
există trăsături comune, una dintre aceste trăsături comune ale instituţiei, indiferent
de ce sistem de drept este vorba, de aceea a originii sale parlamentare.
În România, reglementarea instituţiei Avocatului Poporului se apropie mult de
reglementarea clasică a ţărilor din nordul Europei, dar şi de cea a ţărilor din Consiliul
Europei. Avocatul Poporului este consacrat pentru prima dată în legislaţia ţării
noastre prin Constituţia din 1991 (art. 55-57), ulterior în Constituţia din 2003 (art.
58-60). Rolul Avocatului Poporului, ca garanţie a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale cetăţenilor, este reglementat în Legea nr. 35/1997 privind
organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, modificată şi completată
prin Legea nr.181/2002. Acest rol se manifestă şi în cadrul unor structuri
internaţionale şi europene. Astfel, Avocatul Poporului este membru al Institutului
Internaţional al Ombudsman-ului şi al Institutului European al Ombudsman- ului.
Prin participarea la aceste organizaţii internaţionale şi europene se realizează o
armonizare a activităţii Avocatului Poporului cu regulile internaţionale şi europene în
domeniu şi mai ales cu actele emise de ombudsman-ul european.
În România, Avocatul Poporului este numit de Senat potrivit art. 58 alin. (1) din
Constituţie. Această instituţie se caracterizează prin:
a) independenţă funcţională faţă de celelalte instituţii statale;
b) activitate permanentă şi continuă în cadrul apărării intereselor cetăţeneşti;
c) competenţa de a primi şi soluţiona plângeri din partea persoanelor vătămate într-
un drept al lor de către o autoritate a administraţiei publice;
d) posibilitatea de a obţine informaţii şi dreptul de a solicita şi de a i se pune la
dispoziţie informaţiile şi documentele necesara soluţionării cererilor venite din
partea cetăţenilor;
e) posibilitatea de a impune sancţiuni şi de a emite rapoarte.
2. Locul şi rolul instituţiei Avocatul Poporului (ombudsman-ului) în sistemul de
drept
85
În toate sistemele de drept instituţia ombudsman-ului există în paralel cu alte
mijloace de control la nivelul statului şi anume: cu recursul ierarhic, tribunalele
(curţile) administrative, tribunalele (curţile) ordinare, Parlamentul etc. În practică şi
în doctrina de specialitate s-a pus problema independenţei ombudsman-ului, în
contextul poziţiei sale faţă de alte organe (autorităţi) statale. Din acest punct de
vedere se pot desprinde două principii: ombudsman-ul are sorginte parlamentară,
fiind ales (desemnat) de parlamente, pe de o parte, şi existenţa unei anumite
independenţe a acestuia faţă de celelalte organe (autorităţi) statale, în special de
Parlament.
În ceea ce priveşte alegerea (desemnarea) sa, de la regula de mai sus există
excepţia conform căreia ombudsman-ii sunt numiţi de alte autorităţi statale decât
Parlamentul. Astfel, desemnarea ombudsman-ilor se face atât direct cât şi indirect. În
mod direct este desemnat în majoritatea statelor. Ombudsman-ul este desemnat şi în
mod indirect prin intermediul unor comisii sau comitete parlamentare (Suedia şi
Finlanda). De principiu, alegerea (numirea) creează în practică, o aparentă stare de
dependenţă a ombudsman-ului faţă de autoritatea care l-a desemnat.
Această dependenţă este mai accentuată în unele sisteme de drept neclasice, în
care sesizarea sa se face prin intermediul unui parlamentar sau a unei autorităţi
statale, de obicei şeful statului (Franţa, Marea Britanie, Olanda, Spania, Germania),
spre deosebire de cele clasice în care sesizarea sa se poate face şi direct, de oricine.
În România, Avocatul Poporului poate fi sesizat direct. Dependenţa sa mai poate
rezulta şi din posibilitatea reînvestirii ombudsman-ului, a revocării sau demiterii sale
de autoritatea care l-a desemnat, a raportului anual, pe care este obligat, de principiu,
să-l adreseze Parlamentului şi a eventualelor considerente politice, care pot apărea în
legătură cu desemnarea sa. De altfel, în unele sisteme de drept (suedez, danez şi
norvegian) ombudsman-ul trebuie să aibă chiar încrederea Parlamentului. În
reglementarea norvegiană ombudsman-ul este “omul de încredere al Storting-ului”.
În practică, de principiu, există o anumită dependenţă a ombudsman-ului faţă de
autoritatea care l-a desemnat, pentru că reglementările statelor, care îl prevăd,
86
stabilesc independenţa sa în legătură cu exercitarea atribuţiilor faţă de toate
autorităţile statale, independenţă fundamentată pe principiul separaţiei puterilor în
stat. Pentru acest motiv ombudsman-ul are şi atribuţii de control a activităţii unora
din ele. Independenţa exercitării atribuţiilor sale este asigurată prin remuneraţia la
nivele foarte mari, chiar la nivelul parlamentar, inamovibilitatea sa pe durata
mandatului, pregătirea juridică şi prestigiul, pe care trebuie să le aibă persoana care
îndeplineşte funcţia de ombudsman, posibilitatea sa de a-şi alege, angaja şi concedia
colaboratorii, imposibilitatea de a îndeplini o altă funcţie publică sau privată şi nu în
ultimul rând interzicerea unor joncţiuni din partea celor care l-au ales sau numit sau a
celor cu care lucrează.
În toate sistemele de drept în care este prevăzută instituţia ombudsman- ului, se
reglementează că, în afară de unele directive generale, pe care le primeşte, în legătură
cu modul său de funcţionare, de la parlamente, acesta nu se conduce după nici un fel
de injoncţiuni. Rezultă că, odată desemnat, ombudsman- ul îşi desfăşoară activitatea
în mod independent şi fără a suferi injoncţiuni din partea vreunei autorităţi publice.
De altfel, rolul său de apărare a cetăţeanului şi a drepturilor şi libertăţilor sale nu
poate duce decât la o asemenea concluzie.
Potrivit art. 58 alin. (1) din Constituţie în ţara noastră mandatul Avocatului
Poporului este de cinci ani. În alte sisteme de drept mandatul diferă putând să fie de
patru sau cinci ani. În toate sistemele de drept ale altor ţări organizarea şi
funcţionarea acestei instituţii se face prin lege. Constituţia ţării noastre prevede că,
organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului se stabilesc prin lege
organică. Numărul persoanelor care prin atribuţiile lor formează instituţia
ombudsman- ului este diferit, acesta fiind în funcţie de mai multe criterii, printre care
figurează şi numărul sesizărilor şi acţiunilor sale din oficiu. Astfel, în Suedia sunt
patru, în Polonia şi România, unu etc.
3. Funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului (ombudsman –ului)
87
Funcţionarea ombudsman- ului are ca punct de plecare sesizarea acestuia , potrivit
legii. Sesizarea ombudsman- ului (punerea în mişcare a procedurii ce se desfăşoară în
faţa sa) se face atât la cerere, cât şi din oficiu. Potrivit art. 59 alin. (1) din Constituţia
României, Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile din oficiu sau la cererea
persoanelor lezate în drepturile şi libertăţile lor, în limitele legii. Din acest punct de
vedere instituţia românească se apropie mult de cea clasică. Cererea poate fi
formulată de oricine şi îmbracă forma unei petiţii, care se adresează Avocatului
Poporului. Din punctul de vedere al modalităţii de sesizare la cerere a ombudsman-
ului există trei mari sisteme şi anume: sesizarea directă, indirectă şi mixtă.
Sesizarea directă a ombudsman- ului se regăseşte în sistemele ţărilor nord-
europene şi constă în sesizarea directă de către orice persoană. Sesizarea indirectă
presupune ca cererea persoanei lezate să fie înaintată unui parlamentar sau unei
autorităţi statale care, la rândul ei, în mod discreţionar să o trimită sau nu spre
verificare, ombudsman- ului. Această modalitate de sesizare la cerere este, în
prezent, cea mai răspândită şi se regăseşte în ţări ca Franţa, Marea Britanie, Canada,
Australia. În unele ţări, însă, modalitatea de sesizare la cerere este atât directă cât şi
indirectă (mixtă). În această grupă intră Germania. În unele sisteme de drept, cum
este şi cel al României, Avocatul Poporului se poate sesiza şi din oficiu.
Pentru a putea fi luată în considerare petiţia, aceasta trebuie să fie însoţită de
probele necesare susţinerii celor reclamate, potrivit principiului “cel ce afirmă trebuie
să şi dovedească”. În unele sisteme de drept sunt reglementate expres şi detaliat
condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o petiţie pentru a putea fi luată în
considerare, şi anume: să fie semnată; să fie formulată într-un anumit termen (12
luni, care urmează actul în Danemarca, un an în Norvegia şi România etc); să fie
îndreptată contra unui funcţionar public a cărui activitate să poată fi controlată de
ombudsman; să se fi epuizat posibilităţile de recurs ierarhic (administrativ) care sunt
deschise de lege; să nu fie “manifest” nefondată întrucât ombudsman- ul nu este, în
astfel de cazuri, obligat să o examineze având o anumită putere discreţionară în acest
sens. În plus nu este obligat să examineze petiţiile persoanelor, pe care nu le privesc
88
direct actele criticate. Petiţia examinată, care nu intră în obiectul de activitate al
ombudsman- ului, va fi respinsă sau trimisă, cu recomandările necesare, la autoritatea
sau organul competent să o soluţioneze.
În ceea ce priveşte sesizarea din oficiu, aceasta se materializează în inspecţii sau
anchete. Ele ocupă un loc important în activitatea ombudsman- ului, acesta având
dreptul exclusiv şi nelimitat de a le face. Inspecţiile se realizează asupra autorităţilor
şi organelor prevăzute de lege, în mod periodic şi într-o anumită parte a anului.
Un loc important în controlarea administraţiei îl ocupă inspecţiile în locurile de
detenţie, arestare şi reţinere, precum şi în unităţile militare. În scopul inspecţiilor în
unităţile militare, în unele ţări a fost reglementată o altă instituţie şi anume aceea a
ombudsman- ului militar (Norvegia). În Germania acesta se numeşte “delegat
parlamentar pentru apărare”. Această funcţie are sorgintea în ombudsman- ul suedez
militar (M.O.) care a funcţionat în Suedia până în 1968.
Inspecţiile constau în discuţii şi contacte personale, cât şi din cercetarea unor
documente şi se încheie prin stabilirea unor măsuri, în funcţie de constatările făcute,
care pot fi: recomandări, directive, critici, uneori sancţiuni, sau cel mai adesea
propuneri de sancţiuni, propuneri de lege ferenda etc. Prin această modalitate de
exercitare a atribuţiilor sale, ombudsman- ul realizează atât o influenţă directă, cât şi
una indirectă asupra conduitei şi funcţionării instituţiilor inspectate. Anchetele
(investigaţiile) reprezintă o altă modalitate de exercitare a atribuţiilor de către
ombudsman. Ele se produc fie în urma unor petiţii, fie în urma luării la cunoştinţă
despre unele evenimente din presa scrisă, radio, televiziune, fie din proprie iniţiativă,
ca urmare a unor constatări făcute în activitatea cotidiană. Mass- media joacă, deci,
un rol important în determinarea intervenţiei ombudsman- ului.
Modul de lucru în cazul anchetelor este similar cu cel referitor la inspecţii. Scopul
anchetelor este, în general, de implicare în unele probleme de perspectivă şi de larg
interes pentru opinia publică. Ombudsman- ul îşi alege singur domeniul de efectuare
a anchetei, nefiind obligat să-şi justifice opţiunea în faţa vreunei autorităţi sau
organism. În principiu, deciziile ombudsman- ului luate în urma examinării petiţiilor
89
sau a efectuării inspecţiilor ori a anchetelor, nu sunt supuse nici unei căi
jurisdicţionale de atac.
O problemă importantă, rezolvată oarecum diferit în sistemele de drept ale unor
ţări, este aceea a atribuţiilor ombudsman- ului şi a sferei autorităţilor publice, pe care
acesta le poate controla. Principala atribuţie a ombudsman- ului este, şi trebuie să fie,
aceea a apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, atribuţie care este în
concordanţă cu caracterul acestei instituţii, de garanţie organizată nejurisdicţională şi
a acestor drepturi şi libertăţi ale cetăţenilor.
În România, în funcţie de categoria de atribuţii pe care le exercită, Avocatul
Poporului acţionează ca o autoritate de recomandare sau ca o autoritate represivă.
Calitatea sa de autoritate de recomandare este prevăzută, în mod detaliat în Legea nr.
35/1997, modificată şi completată. Conţinutul atribuţiilor Avocatului Poporului, în
exercitarea acestei calităţi, se referă la a face recomandări pentru înlăturarea
încălcării dreptului sau a libertăţii persoanei lezate, repararea pagubei şi înlăturarea
cauzelor, care au generat sau au favorizat încălcarea drepturilor persoanei lezate.
În exercitarea acestei calităţi avocatul Poporului nu poate dispune sau lua măsuri
represive, ci doar sesiza autoritatea publică ierarhic superioară, care poate lua
măsurile care se impun, comunicând acest fapt Avocatului Poporului. De altfel, în
competenţa Avocatului Poporului intră doar petiţiile care nu sunt de competenţa
instanţelor judecătoreşti. Dacă totuşi Avocatul poporului este sesizat cu astfel de
petiţii, acesta este obligat, conform art. 15 alin. (4) din Legea nr. 35/1997, să le
respingă, fără motivare. Cu toate acestea, dacă, în opinia noastră, Avocatul poporului
constată, ca urmare a sesizării sale că petiţia este de competenţa instanţelor
judecătoreşti şi că acestea încalcă sau au încălcat prevederile art. 6 din Convenţia
Europeană (dreptul la un proces echitabil) atunci, conform art. 18 din Legea nr.
35/1997, Avocatul Poporului poate sesiza pe preşedintele instanţei, pe ministrul
justiţiei sau Ministerul Public.
90
Tot în această calitate, ca garant al drepturilor şi libertăţilor fundamentale, legea
prevede obligaţia Curţii Constituţionale de a solicita avizul Avocatului Poporului, în
cazul în care Curtea a fost sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate referitoare la
drepturile şi libertăţile cetăţenilor (art. 18 indice 1 din lege). De asemenea, Avocatul
Poporului poate fi consultat de iniţiatori, în cazul unor iniţiative legislative sau de
ordonanţe, care în conţinutul lor privesc drepturi şi libertăţi cetăţeneşti (art. 25 indice
1 din lege). Legea nr. 35/1997, în art. 26 indice 1, mai prevede că se pot înfiinţa
birouri teritoriale ale Avocatului Poporului, în funcţie de necesităţile realizării
atribuţiilor ce-i revin. Se realizează astfel o mai mare apropiere de problemele
cetăţenilor şi o întărire a rolului Avocatului Poporului de garanţie a apărării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Calitatea de autoritate represivă este prevăzută în mod detaliat în Legea nr.
677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter
personal şi libera circulaţie a acestor date. Această lege este conformă Directivei nr.
95/46/CEE şi este o aplicare a art. 26 din Constituţie, care reglementează dreptul la
viaţa intimă, familială şi privată. Avocatul Poporului se constituie astfel ca o garanţie
specifică dreptului prevăzut de art. 26 din Constituţie. Avocatul Poporului poate însă
să fie considerat şi ca o garanţie specifică pentru toate drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, alături de accesul liber la justiţie etc.
În temeiul acestei legi, Avocatul Poporului este desemnat “autoritate de
supraveghere” a prelucrărilor de date cu caracter personal, prelucrări pe care le poate
face orice entitate privată. În acest scop, Avocatul Poporului: înregistrează operatorii
de date personale, într-un registru special; elaborează formularele tipizate ale
notificărilor şi ale registrelor proprii; primeşte şi analizează notificările privind
prelucrarea datelor cu caracter personal, anunţând operatorului rezultatele controlului
prealabil; autorizează prelucrările de date în situaţiile prevăzute de lege; poate
dispune, în cazul în care constată încălcarea dispoziţiilor prezentei legi, suspendarea
provizorie sau încetarea prelucrării datelor, ştergerea parţială ori integrală a datelor
prelucrate şi poate să sesizeze organele de urmărire penală sau să intenteze acţiuni în
91
justiţie; păstrează şi pune la dispoziţie publicului registrul de evidenţă a prelucrărilor
de date cu caracter personal; primeşte şi soluţionează plângeri, sesizări sau cereri de
la persoanele fizice şi comunică soluţia dată ori, după caz, diligenţele depuse;
efectuează investigaţii din oficiu sau la primirea unor plângeri ori sesizări; este
consultat atunci când se elaborează proiecte de acte normative referitoare la protecţia
drepturilor şi libertăţilor persoanelor, în privinţa prelucrării datelor cu caracter
personal; poate face propuneri privind iniţierea unor proiecte de acte normative sau
modificarea actelor normative în vigoare în domenii legate de prelucrarea datelor cu
caracter personal; cooperează cu autorităţile publice şi cu organele administraţiei
publice, centralizează şi analizează rapoartele anuale de activitate a acestora privind
protecţia persoanelor în privinţa prelucrării datelor cu caracter personal; formulează
recomandări şi avize asupra oricărei chestiuni legate de protecţia drepturilor şi
libertăţilor fundamentale în privinţa prelucrării datelor cu caracter personal, la
cererea oricărei persoane, inclusiv a autorităţilor publice şi a organelor administraţiei
publice. Aceste recomandări şi avize trebuie să facă menţiune despre temeiurile pe
care se sprijină şi se comunică în copie Ministerului Justiţiei. Atunci când
recomandarea sau avizul este cerut de lege, se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea I; cooperează cu autorităţile similare de peste hotare în vederea
asistenţei mutuale, precum şi cu persoanele cu domiciliul sau cu sediul în străinătate,
în scopul apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ce pot fi afectate prin
prelucrarea datelor cu caracter personal; îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de lege.
De asemenea, Avocatul Poporului autorizează transferul, în străinătate, a unor
date personale. Potrivit art. 31-35 din Legea nr. 677/2001, încălcarea prevederilor
acesteia atrage răspunderea celor vinovaţi, iar în ceea ce priveşte răspunderea
administrativă, Avocatul Poporului, când constată săvârşirea de contravenţie, poate
aplica, direct sau prin delegaţii şi împuterniciţii săi, amenzi de la 5 milioane la 5oo de
milioane de lei. Pentru îndeplinirea atribuţiilor sale, Avocatul Poporului poate
efectua controale şi investigaţii. Legea nu este aplicabilă activităţilor din domeniul
92
apărării naţionale, a siguranţei naţionale şi nici în cazul unor obligaţii asumate de
România prin instrumente juridice internaţionale art. 2 alin. (7) şi (8) din lege.
De regulă, în ţările Europei, de această activitate se ocupă comisii sau alte tipuri
de organe specializate şi nu ombudsman-ii. Există însă puţine state în care
ombudsman-ii sunt cei care, legal, îndeplinesc şi aceste sarcini (Austria, Finlanda).
În vederea realizării acestui scop, ombudsman –ul exercită controlul asupra
autorităţilor publice şi asupra actelor acestora. În unele sisteme de drept (suedez şi
finlandez) ombudsman- ul controlează atât greşita administraţie (externă, internă,
locală sau centrală), cât şi justiţia, iar în altele (Danemarca, Norvegia, Marea
Britanie, Germania, Franţa), doar administraţia, motivându-se faptul că, justiţia este
controlată prin proceduri specifice.
Tendinţa actuală este de control doar al administraţiei. Trebuie menţionat că,
ombudsman- ul exercită controlul său numai asupra autorităţilor publice şi nu asupra
entităţilor private. Controlul asupra actelor priveşte aplicarea legii şi regulamentelor,
fiind în esenţă un control de legalitate. În unele sisteme de drept însă controlul se
exercită şi asupra oportunităţii emiterii actelor, dar acesta este limitat doar la “actele
nerezonabile” (Danemarca şi Norvegia). Actele controlate sunt cele emise de
autorităţile publice, care sunt supuse controlului.
Ombudsman-ul nu exercită un control jurisdicţional, motiv pentru care actele
asupra cărora se exercită acest tip de control scapă verificărilor ce le poate face
ombudsman- ul. De asemenea nu sunt controlaţi parlamentarii, membrii Guvernului,
membrii consiliilor locale. Această interdicţie se fundamentează pe faptul că
Parlamentul şi consiliile locale sunt autorităţi reprezentative, alese în mod
democratic, iar membrii Guvernului răspund politic pentru activitatea lor în faţa
Parlamentului.
4. Metode de lucru şi mijloace de acţiune ale Avocatului Poporului (ombudsman –
ului)
93
Metodele de lucru (de instrucţie, de instrumentare) a cazurilor cu care
ombudsman- ul a fost sesizat sunt variate, dar de principiu sunt aceleaşi, în aproape
toate sistemele de drept şi se stabilesc prin lege. În acest sens, ombudsman- ul poate
cere să i se comunice dosarul cauzei de la cel ce a soluţionat cauza, împreună sau
fără explicaţii, justificări sau informaţii; poate convoca pe orice persoană care poate
depune mărturie în legătură cu cauza examinată; poate asista la deliberările
instanţelor sau ale autorităţilor administrative, fără a avea drept de vot (Suedia); are
acces în localurile administraţiei şi ale instanţelor; poate să sesizeze instanţa
competentă, pe preşedintele instanţei, parchetul sau chiar pe ministrul justiţiei, în
cazul în care constată ilegalităţi; poate să facă recomandări, inclusiv de modificare a
legislaţiei. Recomandările pot fi cuprinse şi în raportul anual pe care orice
ombudsman trebuie să-l facă Parlamentului.
În toate sistemele de drept, autorităţile publice sunt obligate să asigure
ombudsman-ului sprijinul necesar exercitării atribuţiilor sale. O obligaţie
asemănătoare figurează şi în art. 59 alin. (2) din Constituţia României.
O altă metodă este aceea a “urmăririi disciplinare”, pe care o poate porni
împotriva funcţionarilor publici (Suedia, Finlanda). În Germania este instituit, din
1952, în acest scop “procurorul disciplinar”, care are ca sarcină să informeze asupra
urmăririlor disciplinare angajate împotriva funcţionarilor publici, dar şi de a angaja
asemenea urmăriri disciplinare.
În Danemarca datorită influenţei sindicatelor funcţionarilor publici, în legea
ombudsman- ului s-a ajuns la limitarea posibilităţii de investigare realizată de
ombudsman-ul danez, în sensul că, dacă funcţionarul public, în cauză, solicită, se
instituie procedura disciplinară ordinară (de drept comun). În practică o asemenea
procedură nu a fost pornită niciodată, ceea ce denotă importanţa ombudsman- ului în
Danemarca.
Mijloacele de acţiune pe care le are la dispoziţie ombudsman-ul şi care sunt destul
de diferite, se pot clasifica, în funcţie de conţinutul atribuţiilor acestuia în: mijloace
de acţiune în care acesta are alura unui procuror (Suedia şi Finlanda); cele în care
94
poziţia aceasta este mai atenuată (Danemarca şi Norvegia) şi o a treia categorie, în
care instituţia este privită, în principal, ca un mediator (Franţa, Marea Britanie, Noua
Zeelandă, Canada, Australia, Spania).
Alura de procuror a ombudsman-ului este dată de atribuţia cea mai importantă a
acestuia, aceea de acuzator public. În virtutea acestei atribuţii el poate porni
urmărirea penală sau disciplinară împotriva unui funcţionar public pentru săvârşirea
unor fapte ilegale de serviciu, care, de principiu, sunt sancţionate cu amenzi. Pe baza
acestor urmăriri se poate naşte responsabilitatea funcţionarului public în cauză. În
practică în majoritatea cazurilor astfel de urmăriri se finalizează prin aplicarea unui
avertisment de către ombudsman, care este un alt mijloc de acţiune a acestuia şi cel
mai uzitat.
În ceea ce priveşte alura mai atenuată aceasta se caracterizează prin faptul că
ombudsman- ul nu este un acuzator public (procuror), ci el poate cere Ministerului
Public să deschidă o anchetă contra unui funcţionar public în faţa instanţei
competente, poate cere autorităţii ierarhice să pornească o acţiune disciplinară şi
poate prezenta persoanei în cauză maniera sa de a vedea rezolvarea problemei. Acest
ultim mijloc de acţiune este specific danez şi constă în posibilitatea de a indica o linie
de conduită personalului administraţiei, fără a-i adresa directive cu valoare
obligatorie. Practic, foarte rar se face apel la Ministerul Public sau la autoritatea
administrativă disciplinară. În mod normal se foloseşte al treilea mijloc de acţiune,
care se realizează prin intermediul unui “aviz”. Acest aviz este pus în aplicare nu
datorită fricii aplicării sale, ci din respect faţă de lege.
Sindicatele au criticat acest al treilea mijloc de acţiune, pe motivul că cei ce
primesc avizele le pot interpreta ca ordine, nu ca indicaţii orientative, ceea ce de
altfel sunt şi astfel s-ar deturna sensul şi scopul avizului.
În cea de-a treia categorie, instituţia este privită ca un mediator, în sensul că,
mediatorul verifică faptele şi încearcă medierea litigiului (cauzei), acţionând pe lângă
autorităţile publice şi asigurând astfel o misiune în serviciul public, prin intermediul
recomandărilor a căror realizare o şi urmăreşte.
95
În cazul în care nu se ajunge la nici un rezultat, situaţia litigiului menţinându-se,
acesta poate face publicitate asupra situaţiei în cauză şi ulterior sau concomitent, să
sesizeze Parlamentul, care va pune în mişcare procedura parlamentară. De asemenea,
poate sesiza şi alte autorităţi, inclusiv pe cele judecătoreşti.
Alături de aceste elemente de individualizare există şi elemente comune, care
caracterizează mijloacele de acţiune ale ombudsman-ului. În primul rând se poate
arăta că, în nici un sistem de drept ombudsman-ul nu poate anula sau modifica un
act, indiferent de la ce autoritate publică sau entitate privată provine el. Directivele
sau recomandările, pe care le transmite nu au valoare obligatorie, din punctul de
vedere juridic. Recomandările sunt acte orientative, iar interpretările care se fac
asupra legii au aceeaşi valoare juridică. Cu toate acestea sunt din ce în ce mai des
utilizate ca mijloace de acţiune subsidiare.
Un alt element comun este raportul anual, pe care îl face ombudsman-ul
Parlamentului şi care reprezintă un alt mijloc de acţiune, pentru că el cuprinde
recomandări, interpretări ale legii şi mai ales el scoate în evidenţă lacune legislative
şi propuneri de lege ferenda . Raportul cuprinde însă şi modul în care ombudsman-ul
a acţionat pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Acesta a făcut din
ombudsman o instituţie a misiunii umanitare şi legaliste. Având în vedere şi alte
atribuţii, pe care le are, instituţia este privită şi ca un ameliorator al metodelor
administrative.
Potrivit art. 60 din Constituţie în ţara noastră Avocatul Poporului prezintă raportul
celor două Camere ale Parlamentului, anual sau la cererea acestora şi cu o altă
periodicitate. Conţinutul rapoartelor este general, cu o anumită preponderenţă asupra
ocrotirii drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, având în vedere caracterul său de
garanţie a acestora. Raportul este dezbătut potrivit procedurii parlamentare, specifică
fiecărui stat şi aprobat de Parlament.
Instituţia ombudsman-ului este una din cele mai importante garanţii ale
drepturilor şi libertăţilor fundamentale, eficienţa sa depinzând de modul în care el îşi
îndeplineşte atribuţiile, dar şi de modul în care este recepţionat de opinia publică.
96
Încrederea opiniei publice în această instituţie va exista întotdeauna, dacă
ombudsman-ul va fi întruchiparea dreptăţii sociale.
CURSUL 13
PUTEREA EXECUTIVĂ
Pentru nominalizarea puterii executive se utilizează expresii precum: “puterea
executivă”, “autoritatea administrativă”, “administraţia de stat”, “administraţie
publică”, “executiv”. Constituţia României reglementează “Puterea executivă” în
Titlul III, capitolele: II (Preşedintele României), III (Guvernul), IV (Raporturile
Parlamentului cu Guvernul) şi V (Administraţia publică). Activitatea autorităţilor
executive (administrative) constă în organizarea executării şi executarea în concret a
legilor şi conducerea politicii naţionale, pentru care dispun de aparatul administrativ.
Dreptul constituţional interesează, în ceea ce priveşte structura executivului, doar
identificarea marilor structuri executive, din sistemul statal şi raporturile
constituţionale cu celelalte autorităţi.
Structurile executivului
Marile structuri ale executivului sunt: A) şeful de stat; B) guvernul; C)
ministerele şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale; D)
autorităţile administraţiei publice locale, la care se adaugă aparatul
administrativ însărcinat să pregătească şi să execute decizii, la nivelul fiecărei
structuri executive.
A. INSTITUŢIA ŞEFULUI DE STAT
Instituţia Şefului de stat a cunoscut o evoluţie a formelor, structurilor,
împuternicirilor, protocoalelor şi a fost organizată unipersonal sau colegial.
Terminologic, şefii statului s-au numit regi, principi, regenţi, emiri, împăraţi,
preşedinţi etc. Explicarea instituţiei şefului de stat trebuie să plece de la teoria
unicităţii puterii sau teoria separaţiei/echilibrului puterilor în stat. Unicitatea puterii
97
presupune crearea organelor puterii de stat, categorie necunoscută în sistemul
separaţiei puterilor, şeful de stat fiind încadrat în această categorie alături de
parlament.
Teoria separaţiei puterilor, încadrează şeful statului, de regulă, în puterea
executivă (“şeful puterii executive” sau “şeful executivului”). Poporul deţine puterea
politică, el încredinţează exerciţiul acesteia autorităţilor reprezentative (parlamentul
şi uneori şeful de stat). Acest loc exprimă şi relaţia popor, parlament, şef de stat.
Evoluţia instituţiei şefului de stat în România
În istoria statală românească au existat trei categorii de şef de stat: domn
(specific ţării noastre), rege şi preşedinte. În perioada dintre anii 1948- 1974,
această demnitate a avut caracter colegial. Domnul a fost considerat şef de stat sub
imperiul constituţiilor de la 1864 şi 1866 (până în anul 1884). Regele a fost şeful
statului român sub imperiul constituţiilor de la 1866 (după anul 1884), 1923 şi 1938,
până la 30 decembrie 1947. În baza Legii nr. 363/1947 se instaurează un şef de stat
colegial (Prezidiul Republicii).
Constituţia din anul 1948, încredinţează funcţia de şef de stat unui alt organ
colegial, Prezidiul Marii Adunări Naţionale, menţinut şi de Constituţia din 1952,
până în anul 1961, când a fost înlocuit prin Consiliul de Stat. În anul 1974 s-a creat
funcţia de preşedinte de republică, îndeplinită de o singură persoană. După revoluţia
din decembrie 1989, prin Decretul - Lege nr. 2/1989 privind constituirea şi
funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale se creează funcţia de
preşedinte al consiliului. Prin Decretul – Lege nr. 92/1990 privind alegerea
Parlamentului şi a Preşedintelui României, funcţia de şef de stat este încredinţată
Preşedintelui României, ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
Această soluţie este consacrată şi prin Constituţia actuală a României.
Rolul, funcţiile şi atribuţiile şefului de stat
1. Rolul, funcţiile şi atribuţiile şefului de stat în alte sisteme constituţionale
98
Atribuţiile şefului de stat (împuternicirile) depinde de structura, funcţiile şi
raporturile dintre puterile publice, garanţiile constituţionale, durata mandatului
organelor reprezentative, modul de desemnare a şefului de stat (ereditar, alegere),
responsabilitatea acestuia.
În Franţa, preşedintele republicii are trei funcţii: de reprezentare (pe plan
intern şi pe plan extern); de apărarea (în calitatea de garant al independenţei
naţionale, a integrităţii teritoriului, al respectării şi a independenţei justiţiei şi pentru
că veghează la respectarea Constituţiei, ca “păzitor al Constituţiei”); de arbitraj (în
sensul că preşedintele asigură funcţionarea puterilor publice, precum şi continuitatea
statului). Potrivit Constituţiei Franţei, preşedintele republicii numeşte şi revocă pe
primul ministru, iar la propunerea acestuia pe miniştri; prezidează Consiliul de
Miniştri; promulgă legile; poate să ceară parlamentului o nouă deliberare; poate
supune referendumului anumite proiecte de lege; poate dizolva Adunarea Naţională;
semnează ordonanţele şi decretele emise de Consiliul de Miniştri; numeşte în funcţii
civile şi militare; acreditează ambasadorii; primeşte scrisorile de acreditare; acordă
graţierea etc.
În Statele Unite ale Americii, Puterea Executivă va fi exercitată de către
Preşedintele Statelor Unite ale Americii (art. 2 par. 1 din Constituţie) care are
următoarele atribuţii: încheie tratate; numeşte ambasadori şi le primeşte scrisorile de
acreditare; numeşte miniştri, consuli, judecători la Curtea Supremă, anumiţi
funcţionari superiori; acordă mandate de senatori, în condiţiile prevăzute de
Constituţie; poate să convoace ambele camere sau una din ele şi să le suspende
activitatea până la data pe care o socoteşte corespunzătoare; supraveghează aplicarea
corectă a legilor; aprobă şi semnează legile; exercită dreptul la veto, în condiţiile art.
1 par. 7, pct. 2 din Constituţia SUA.
În Suedia atribuţiile şefului statului sunt de ordin ceremonial.
Între sistemele constituţionale există multe asemănări, dar şi multe deosebiri.
Atribuţiile şefului de stat ar putea fi următoarele: reprezentarea statului;
semnarea tratatelor; aprobarea unor acte normative elaborate de anumite organe de
99
stat; semnarea legilor şi a altor acte în vederea publicării; prezidarea şedinţelor unor
organe de stat; acordarea unor calităţi şi titluri; numiri în funcţii superioare,
acordarea graţierii (de regulă, individuală); proclamarea stării de asediu sau de
urgenţă; primirea scrisorilor de acreditare etc. Această enumerare nu este limitativă,
ea fiind deosebit de utilă şi pentru stabilirea domeniilor în care şeful de stat intervine
prin acte juridice cu caracter normativ sau individual.
2. Rolul, funcţiile şi atribuţiile Preşedintelui României
Rolul şi funcţiile Preşedintelui României rezultă din art. 80 şi 92 (1) din
Constituţie. Atribuţiile Preşedintelui României se clasifică după conţinut astfel:
a) atribuţii privind legiferarea (art. 77 din Constituţia României);
b) atribuţii privind organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice (art. 80 (2); art.
86 –88 şi art. 90 din Constituţia României);
c) atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea
unor autorităţi publice (art. 85; art. 89; art. 125; art. 133; art. 142 (3); art. 94 lit. c
din Constituţia României);
d) atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice (art. 92(2,3); art.
93(1) din Constituţia României);
e) atribuţii în domeniul politicii externe (art. 91 din Constituţia României);
f) alte atribuţii (art. 94 din Constituţia României).
Desemnarea şefului de stat
Desemnarea şefului de stat se face în funcţie de forma de guvernământ şi este
legată de funcţiile şi raporturile şefului statului cu celelalte autorităţi publice. Există
patru moduri de desemnare a şefului de stat; 1. Pe cale ereditară; 2. Prin alegere de
către parlament; 3. Prin alegere de către un colegiu electoral; 4. Prin alegere prin vot
universal.
1. Desemnarea şefului de stat pe cale ereditară
De regulă, moştenitorul monarhului devine şef de stat sau monarhul numeşte
pe cel ce-i va succeda la tron. Ordinea de succesiune la tron se supune regulilor
constituţionale sau cutumiare, iar rolul parlamentului este nesemnificativ, cu excepţia
100
Poloniei, unde regii erau aleşi. În prezent, în unele monarhii (Spania, Belgia,
Danemarca, Norvegia, Kuweit), parlamentul numeşte un succesor la tron sau
participă la această numire dacă dinastia se stinge.
2. Alegerea şefului de stat de către parlament
Parlamentul este într-o poziţie supraordonată executivului. Există trei sisteme: a)
sistemul în care şeful de stat este ales direct de către parlament (Grecia, Israel); b)
sistemul în care parlamentele aleg organe colegiale ca şefi de stat (fostele state
socialiste); în Elveţia Consiliul Federal este şef al statului şi este ales pe patru ani,
de către Consiliul Statelor şi Consiliul Naţional reunite în Adunarea Federală. Unul
din membrii Consiliului federal este ales în aceeaşi manieră, pentru un an,
preşedintele confederaţiei.
3. Alegerea şefului de stat de către un colegiu electoral (Germania, Italia, SUA,
Coreea de Sud)
În Statele Unite ale Americii, Coreea de Sud etc., colegiul electoral este ales
prin vot universal şi este format din electori.
4. Alegerea şefului de stat prin vot universal
Există ţări în care executivul este dualist (Finlanda, Franţa, Irlanda).
Durata mandatului şefului de stat în formele de guvernământ monarhice
“mandatul” este pe viaţă. În celelalte forme de guvernământ, mandatul şefului de stat
este limitat. În România mandatul şefului de stat este de 5 ani, conform art. 83, alin 1
din Constituţia României.
Numărul mandatelor, în sistemele în care şeful de stat este ales, aceeaşi
persoană, de regulă, poate ocupa funcţia de şef de stat pentru cel mult două mandate.
George Washington a fost primul preşedinte al Statelor Unite (1789- 1797), care a
refuzat un al treilea mandat, creând o cutumă constituţională. Franklin Roosvelt, a
obţinut patru mandate consecutive (1933-1945). Un amendament la Constituţia
americană (nr. 22 din anul 1947 şi aplicabil din anul 1951) a restabilit regula impusă
de Washington, interzicând pe viitor ca un preşedinte să poată obţine mai mult de
101
două mandate. În România durata mandatului este de cinci ani, reglementată de art.
83 din Constituţie.
B) GUVERNUL
Terminologic, există denumiri diferite pentru guvern, precum cele de cabinet,
consiliu de miniştri, în funcţie de sistemul constituţional. Guvernul are două
componente: şeful guvernului (acolo unde există) şi miniştri şi secretari de stat.
Potrivit art. 101 (3) al Constituţiei României, Guvernul este alcătuit din prim-
ministru, miniştri şi alţi membri, stabiliţi prin lege organică. Cât priveşte şeful
guvernului, el există sub denumiri diferite, precum de prim-ministru, preşedinte, în
funcţie de denumirea guvernului.
Executivul poate fi: a) monist, executivul care presupune ca şeful executivului
să fie şi şeful guvernului sau executivul să fie condus de şeful statului (SUA). În
acest ultim caz, miniştrii se subordonează direct şefului statului, care este şeful
executivului; b) dualist, executivul care presupune ca şeful statului să nu fie şeful
guvernului, existând un şef de stat şi unul de guvern. Cu toate că şeful statului este
şeful executivului – şeful guvernului are un rol important în formarea guvernului.
C) MINISTERELE ŞI CELELALTE AUTORITĂŢI ALE ADMINISTRAŢIEI
PUBLICE CENTRALE
Ministerele şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale execută
legile în domeniile lor de activitate. De aceea mai sunt denumite de domeniu sau de
resort şi se subordonează guvernului. Ministerele se organizează şi funcţionează
numai în subordinea guvernului potrivit prevederilor Constituţiei (art. 116-117) şi
Legii nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a
ministerelor.
D) AUTORITĂŢILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE LOCALE
Autorităţile administraţiei publice locale îşi desfăşoară activitatea în unităţile
administrativ – teritoriale. Potrivit legii, cunosc o subordonare ierarhică (pe verticală)
faţă de autorităţile executive superioare. Potrivit prevederilor constituţionale (art.
120-123), ale Legii administraţiei publice locale nr. 69/1991, modificată şi
102
republicată în M. Of. nr. 79 din 18 aprilie 1996), şi ale Legii nr. 215/2001,
administraţia publică din unităţile administrativ teritoriale se întemeiază pe
principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice. Se
disting: autorităţi comunale şi orăşeneşti (Consiliile locale şi primarii), Consiliul
judeţean şi prefectul.
RAPORTURILE DINTRE LEGISLATIV ŞI EXECUTIV
Raporturile dintre legislativ şi executiv presupun: explicarea implicării
legislativului în formarea şi activitatea executivului; compatibilitatea funcţiei
parlamentare şi funcţiei executive; tendinţa de creştere a rolului executivului în
raport cu parlamentul.
1. Rolul legislativului în formarea şi activitatea executivului
a) Desemnarea şefului executivului
Intervenţia parlamentului este rară în forma de guvernământ monarhică, apare
doar în cazul schimbării dinastiei. În republica prezidenţială şeful statului fiind ales
prin vot universal şi direct, rolul parlamentului este redus doar la solemnitatea
depunerii jurământului şi preluării funcţiei. În republica parlamentară şeful statului
este ales de parlament, iar rolul legislativului este foarte mare.
b) Desemnarea şefului de guvern şi a membrilor acestuia
Şeful guvernului este figura juridică distinctă în cadrul oricărui guvern (cu
excepţia situaţiilor, în care funcţia este exercitată nemijlocit de către şeful de stat).
De regulă, şeful guvernului este desemnat pe criterii foarte clare, iar el prezintă lista
membrilor guvernului, în funcţie de regimul politic.
În regimurile politice prezidenţiale (Brazilia, SUA, Mexic) funcţiile de şef de
stat şi de şef de guvern sunt îndeplinite de aceeaşi persoană, şeful de stat, desemnat
de naţiune. În unele regimuri prezidenţiale (Congo, Costa Rica, Finlanda) numirea
miniştrilor revine şefului de stat fără intervenţia parlamentului, în altele (SUA) ea
este realizată de către şeful de stat, cu avizul sau acordul Senatului.
103
În regimurile politice semiprezidenţiale şi în cele parlamentare sunt patru
situaţii:
- statele în care se foloseşte formula alegerii directe a primului-ministru de către
parlamente cu o majoritate absolută. Membrii guvernului sunt desemnaţi potrivit
aceleiaşi proceduri la propunerea şefului guvernului. Procedeul s-a practicat în statele
din Estul Europei;
- statele (Australia, India, Anglia) în care şeful partidului majoritar al camerei
populare este invitat, de către şeful de stat, să formeze guvernul, ca rezultat al votului
din alegeri. Membrii guvernului, la propunerea primului-ministru, sunt numiţi de
şeful statului, după care va obţine învestitura din partea parlamentului. Primul
ministru îşi bazează propunerile sale atât pe poziţia şi forţa partidelor politice, cât şi
pe necesitatea creării unei echipe guvernamentale capabile şi eficiente.
- statele în care obţinerea unor majorităţi parlamentare este dificilă, datorită
numărului mare de partide (Belgia, Italia). Şeful statului însărcinează cu formarea
guvernului un membru al parlamentului considerat a avea şanse reale în obţinerea
învestiturii parlamentare. Membrii guvernului sunt aleşi de partidul lor şi numiţi de
şeful statului. Propunerile sunt dinainte negociate şi acceptate.
- statele în care paramentul are un rol în desemnarea şefului guvernului (Monaco,
Tailanda, Namibia). Astfel, şeful statului desemnează primul ministru, după unele
consultări şi apoi el îl numeşte prin decret, care nu mai este supus nici unei aprobări
din partea parlamentului. Tot şeful statului, după consultări, cheamă în guvern
membri ai parlamentului şi alte personalităţi.
În România, desemnarea primului-ministru şi a membrilor Guvernului se face
conform art. 103 din Constituţie şi a regulilor cuprinse în Regulamentul şedinţelor
comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.
c) Intervenţia legislativului în activitatea executivului
O astfel de intervenţie este conformă conţinutului teoriei separaţiei/
echilibrului şi a controlului reciproc al puterilor în stat. Aceasta se realizează prin: a)
stabilirea legilor, pe care executivul trebuie să le pună în executare; b) aprobarea
104
programului executivului (conform art. 103 din Constituţia României); c) aprobarea
delegării legislative (conform art. 115 din Constituţia României); d) controlul
activităţii guvernului.
Putem remarca faptul că, în virtutea teoriei mai sus menţionate, la rândul său,
executivul intervine în activitatea legislativului, prin: a) iniţiativa legislativă; b)
promulgarea legilor; c) referendum.
2. Compatibilitatea funcţiei parlamentare şi a funcţiei executive
În unele sisteme constituţionale exercitarea unei demnităţi este incompatibilă cu
exerciţiul unui mandat în parlament (SUA, Franţa). Dacă un parlamentar acceptă
ocuparea unui post de ministru trebuie să demisioneze din parlament. Un alt sistem
permite cumularea celor două funcţii (mandate). Există sisteme în care miniştrii nu
sunt obligaţi să fie şi parlamentari, dar cu toate acestea ei trebuie să îndeplinească
condiţiile de eligibilitate (Lichtenstein). În România, potrivit Constituţiei, funcţia de
membru al guvernului este compatibilă cu cea de parlamentar (art. 68 din
Constituţie).
3. Creşterea rolului executivului
În prezent se constată o tendinţă de creştere a rolului executivului, ceea ce se
explică prin rolul hotărâtor al partidelor politice în crearea celor mai importante
instituţii statale. De aceea, guvernului “element motor şi dinamic al întregului sistem
politic” (Pierre Pactet) i s-a rezervat posibilitatea luării marilor decizii politice, care
se traduc prin măsurile executive, legiuitorul rezervându-şi rolul de reflecţie şi de
control al guvernului. Creşterea rolului guvernului este deja instituţionalizată după
cum urmează: a) şeful statului este ales prin vot universal (SUA, Franţa, România),
aceasta legitimează o poziţie statală egală cu a parlamentului; b) şeful guvernului este
numit de către şeful statului; c) datorită delegării legislative (Franţa, România).
105
CURSUL 14
AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ
Denumirea de autoritate judecătorească evocă justiţia, ca funcţie (ca
activitate) şi ca sistem. Prin justiţie se înţelege sistemul organelor judecătoreşti, dar şi
activitatea de soluţionare a proceselor civile, administrative, comerciale, penale, de
muncă etc. În timp, justiţia şi-a îmbogăţit sensul tradiţional cu un nou conţinut, în
sensul efectuării controlului asupra modului cum guvernanţii acţionează în limitele
constituţiei şi dreptului, adică în realizarea principiului legalităţii.
Statul de drept a devenit de neconceput fără justiţie. Funcţiile justiţiei au fost şi
sunt încredinţate unor autorităţi distincte (instanţele judecătoreşti), care sunt
investite cu puteri statale, care-i dau eficienţă şi care trebuie să fie independente şi
imparţiale.
S-au dezvoltat şi activităţi înfăptuite şi de alte organisme decât instanţele
judecătoreşti, care presupun folosirea aceleiaşi proceduri judecătoreşti. Pentru a lega
aceste activităţi cu justiţia se utilizează (în legislaţie şi doctrină) denumirea de
activitatea jurisdicţională, care cuprinde atât aceste activităţi cât şi justiţia.
Rolul justiţiei este de aplica dreptul şi nu de a cea drept . Există şi excepţii şi
anume dispoziţiile aret. 101-102 din Constituţia română din anul 1866.
În urma judecăţii se dau hotărâri, în care se stabilesc drepturi şi obligaţii pentru
subiectele de drept (participanţi în proces), se aplică sancţiuni, se stabilesc
despăgubiri, se dau ordine de executare atât părţilor în proces, cât şi autorităţilor
publice. Hotărârile judecătoreşti trebuie să fie respectate şi executate de către
cetăţeni şi autorităţile publice.
Specificul activităţii jurisdicţionale
Justiţia (în general activitatea jurisdicţională) este activitatea de rezolvare a
litigiilor, în litera şi spiritul constituţiei, legilor, obiceiului, convenţiilor şi
contractelor. Judecătorul care înfăptuieşte justiţia caută să afle adevărul, în procesul
106
respectiv, pentru a identifica exact încălcarea legii, victimele, cauzalitatea ,
răspunderea şi responsabilii.
1. Principiile constituţionale de realizare a justiţiei
Există principii aplicabile întregului sistem statal şi care sunt aplicabile şi
justiţiei. Există principii specifice diferitelor categorii de jurisdicţii (sau
proceduri) pentru dreptul procesual civil sau pentru dreptul procesual penal. Legat
de aceste principii este analogia dreptului. Aceste principii sunt:
a) Principiul legalităţii (art. 124, 126 din Constituţie)
Acest principiu este de esenţa statului de drept şi cuprinde două aspecte:
legalitatea instanţelor judecătoreşti şi legalitatea infracţiunilor şi pedepselor. Primul
aspect: pot fi îndeplinite funcţii jurisdicţionale, numai acele autorităţi publice
cărora constituţia şi legile le recunosc asemenea calităţi şi în limita competenţei
conferite de lege. Al doilea aspect: nu există infracţiune şi pedeapsă decât dacă
sunt prevăzute de lege.
Justiţia este unică imparţială şi egală pentru toţi (art. 124 al. 1 (1)
Este o aplicare a principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor şi presupune
ca pentru toţi cetăţenii să existe o singură justiţie, ca aceştia să fie judecaţi de
aceleaşi instanţe, în procese similare, conform principiului “este interzisă înfiinţarea
de instanţe extraordinare” (art. 126 (5) din Constituţie), dar nu şi a unor instanţe
sau secţii speciale. Acest principiu presupune folosirea în speţe similare a aceloraşi
reguli procedurale şi acordarea drepturilor procesuale, în mod egal tuturor
participanţilor.
b) Folosirea limbii oficiale, a limbii materne şi a interpretului în justiţie (art.
128 din Constituţie);
c) Dreptul la apărare (art. 24 din Constituţie);
d) Organizarea activităţii jurisdicţionale pe trei grade de jurisdicţie (fond, apel
şi recurs);
e) Prezumţia de nevinovăţie (art. 23 (11) din Constituţie);
107
f) Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii (art. 124 (3) din
Constituţie).
În activitatea sa judecătorul se supune numai legii şi conştiinţei sale.
Independenţa judecătorului, de altfel independenţa justiţiei, ţine de chiar separaţia/
echilibrul puterilor în stat.
Regulile constituţionale cuprind garanţii ale independenţei judecătorilor
care sunt: condiţiile de recrutare, inamovibilitatea, avansarea şi controlul activităţii
judecătorilor.
Recrutarea judecătorilor
Există mai multe sisteme de recrutare. În unele state judecătorii sunt aleşi prin
vot popular (SUA). Acest sistem nu este însă considerat eficient, pentru motivul că
judecătorii trebuie să se alinieze platformelor şi partidelor politice, care înving în
alegeri. În cazul recrutării judecătorilor prin concurs, numirea se face în ordinea
mediilor de la concurs, acest sistem este considerat cel mai potrivit. În multe
judecătorii sunt numiţi de executiv. În România numirea judecătorilor se face în
condiţiile art. 134 (1) şi art. 125 din Constituţie. Judecătorii stagiari se numesc de
către Ministrul Justiţiei.
Inamovibilitatea
Potrivit acestui principiu judecătorul nu poate fi revocat, retrogradat, transferat
pe un post echivalent, avansat fără consimţământul său. Inamovibilitatea pune
magistraţii la adăpost de orice revocare şi transferare impusă, în afară de greşeli
foarte grave şi conform unei proceduri jurisdicţionale şi legale. În acest caz sunt
aplicabile prevederile art. 125 (1) din Constituţie. Sancţionarea procurorilor se face
de procurorul competent, potrivit legii.
Avansarea magistraţilor (art. 125 (2) din Constituţie) trebuie să aibă în vedere două
reguli: să se facă numai de corpul magistraţilor (Consiliul Superior al Magistraturii)
şi să existe o limitare a treptelor şi consecinţelor avansării.
Controlul hotărârilor judecătoreşti
108
Acest control trebuie efectuat numai de instanţe judecătoreşti şi numai după
proceduri jurisdicţionale.
2. Organele judecătoreşti
Justiţia este înfăptuită de către organele judecătoreşti, denumite şi instanţe
judecătoreşti. Conform art. 126 (1) din Constituţie, Curtea Supremă de Justiţie
(redenumită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), curţile de apel, tribunalele şi
judecătoriile, organizarea şi funcţionarea lor sunt stabilite prin lege organică (Legea
92/1992 privind organizarea judecătorească, cu modificările ulterioare).
Ministerul public (art. 131 şi art. 132 din Constituţie), care cuprinde
procurorii, organizaţi în parchete, care în mod generic intră în categoria magistraţilor.
Conform art. 131 alin 3 din Constituţie, parchetele funcţionează pe lângă instanţele
de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei
judiciare, în condiţiile legii. Rolul Ministerului Public este de a reprezenta, în
activitatea judiciară interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept,
precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Consiliul Superior al Magistraturii (art. 133 şi art. 134 din Constituţie), care
este autoritatea creată în vederea exercitării a două funcţii, prevăzute de Constituţie:
propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor,
cu excepţia celor stagiari (art. 134, al. 1); funcţionează ca o instanţă de judecată, prin
secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor,
potrivit procedurii stabilite prin legea organică (art. 134, al. 2).
Raporturile cu legislativul şi executivul
Având în vedere că justiţia trebuie să fie independentă, intervenţia în sfera
acesteia a altor “puteri” contravine acestui principiu constituţional. Aceasta nu
exclude, însă, anumite raporturi care rezultă firesc din sistemul constituţional.
a) Raporturile autorităţii judecătoreşti cu Parlamentul
Organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti se realizează numai
potrivit legii, prin care se stabileşte competenţa şi procedura potrivit căreia îşi
109
desfăşoară activitatea; prin lege se stabilesc infracţiunile şi pedepsele. În unele state
autoritatea judecătorească (justiţia) poate interveni în activitatea legislativă prin
controlul constituţionalităţii legilor, când acest control este încredinţat judecătorilor.
b) Raporturile autorităţii judecătoreşti cu executivul
Acestea pot apărea în situaţia în care numirea şi avansarea magistraţilor
aparţine executivului (şefului de stat, ministrului justiţiei etc.), prin proceduri care
să pună în evidenţă numai competenţa profesională a celor în cauză. Această cerinţă
se impune având în vedere că judecătorii sunt deseori puşi în situaţia de a exercita
controlul legalităţii actelor de guvernământ şi administrative.
110