CAPITOLUL IIICETĂȚENIA UNIUNII EUROPENE

1. Clarificări conceptuale.Încă de la instituirea sa prin Tratatul de la Maastricht, cetățenia europeană

dobândește un rol esențial în dezvoltarea actuală a procesului de integrare europeană.

Așa cum o definește Tratatul de Maastricht, cetățenia europeană constă în posibilitatea dată oricărui individ care are cetățenia unui stat membru de a fi considerat cetățean al Uniunii Europene. Ca urmare a dezvoltării Pieței unice, cetățenii beneficiază de o serie de drepturi generale în domenii dintre cele mai diverse, precum libera circulație a bunurilor și a serviciilor, protecția consumatorilor și sănătatea publică, egalitatea de șanse și tratament, accesul la ocuparea locurilor de muncă și la protecția socială ș.a.

În cadrul comunitar se poate constata că naționalității unui stat membru, căruia îi corespunde, recunoașterea unei cetățenii în adevăratul sens al termenului, i se adaugă, acum, recunoașterea unei naționalități, respectiv cetățenii supra-statale. Din acest motiv, cetățenia europeană îmbracă un caracter dual, în sensul în care recunoașterea sa este condiționată de existența cetățeniei unui stat membru al Uniunii.

2. Cetățenia europeană: dispozițiile Tratatului instituind Comunitatea Europeană.

După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, cetățenii Uniunii Europene au dobândit o serie de drepturi desprinse din norme având caracter fundamental.

Tratatul de la Amsterdam a adus o serie de completări în materie. a. Astfel, prima vizează faptul că se precizează că cetățenia Uniunii completează cetățenia națională și nu o înlocuiește. Această precizare consolidează una dintre caracteristicile cetățeniei comunitare, și anume faptul că aceasta este inseparabilă de cetățenia națională care rămâne primară și originară.

Cetățenia se poate dobândi, în principal, fie prin naștere, fie prin naturalizare.

Dobândirea cetățeniei prin naștere împarte statele, inclusiv cele membre ale Uniunii Europene, în state a căror cetățenie este întemeiată pe principiul jus sanguinis (principiu potrivit căruia copilul dobândește cetățenia părinților, indiferent de locul nașterii) și state în care se aplică principiul jus soli (potrivit căruia copilul dobândește cetățenia statului pe teritoriul căruia se naște, indiferent de cetățenia părinților).

1

România face parte din categoria statelor în cadrul cărora se aplică principiul jus sanguinis. Acest principiu este consacrat în Legea nr. 21/1991 cu privire la cetățenia română. Astfel, este cetățean român persoana care s-a născut în România din părinți de cetățenie română sau s-a născut în străinătate, dar ambii sau numai unul dintre părinți are cetățenie română. De asemenea, este cetățean român copilul găsit pe teritoriul statului român, dacă niciunul dintre părinți nu este cunoscut. Cetățenia română poate fi dobândită la cerere, prin adopție sau prin repatriere.

Dobândirea cetățeniei prin naturalizare se realizează numai la cererea persoanei interesate și în urma unui act al autorităților statului care o acordă, cu îndeplinirea condițiilor stabilite de legile acelui stat. Naturalizarea intervine, cel mai adesea, ca urmare a căsătoriei dintre două persoane având cetățenii diferite sau a șederii prelungite pe teritoriul unui alt stat decât statul de origine.

Cetățenia unui stat se poate pierde prin renunțare sau prin retragere. Renunțarea reprezintă o formă amiabilă de stingere a legăturii juridice instituite prin cetățenie dintre o persoană și un stat. Retragerea reprezintă o sancțiune și se aplică, în general, persoanelor care au comis fapte grave împotriva statului de origine sau a obținut cetățenia în mod fraudulos.

Pierderea de către o persoană a cetățeniei unui stat membru determină, în mod implicit, pierderea și a cetățeniei europene. De asemenea, pierderea de către un stat a calității de stat membru al Uniunii Europene generează, în mod implicit, pierderea cetățeniei europene de către toți cetățenii acelui stat.

Dispozițiile Tratatului menționează faptul că cetățenii Uniunii Europene se bucură de anumite drepturi, dar, în mod egal, aceștia au și o serie de obligații, fără, însă, a le specifica, de unde rezultă că obligațiile sunt corelative drepturilor dobândite.

b. Cea de a doua modificare adusă de Tratatul de la Amsterdam se referă la faptul că orice cetățean al Uniunii Europene se poate adresa instituțiilor și poate primi răspuns în una din limbile oficiale ale Comunității.

c. O altă modificare adusă vizează dreptul la libera circulație și dreptul de sejur. În acest sens se precizează că instituția Consiliului poate lua decizii care să vizeze favorizarea exercitării acestor drepturi.

d. Printre modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam se numără și consacrarea unei norme negative, cu privire la principiul nediscriminării pe bază de cetățenie/naționalitate, potrivit căreia Consiliul, hotărând cu unanimitate de voturi, pe baza unei propuneri din partea Comisiei și cu consultarea prealabilă a Parlamentului European, poate lua deciziile necesare cu privire la lupta împotriva discriminării pe sex, rasă sau origine etnică, religie ori convingeri personale, handicap, vârstă sau orientări sexuale.

2

Păstrarea cetățeniei europene vizează, în primul rând, îndeplinirea condițiilor prevăzute în fiecare stat membru al Uniunii Europene și, în al doilea rând, presupune respectarea cerințelor stabilite la nivel comunitar.

3. Drepturile cetățenilor europeni. Cetățenia Uniunii Europene conferă o serie de drepturi cetățenilor statelor

membre și consolidează interesele acestora. Sistematizate, acestea sunt:a. Dreptul la libera circulație, dreptul de sejur și de stabilire, dreptul la

muncă și la studiu în toate statele membre.Dreptul la libera circulație este asigurat, independent de cetățenia lor,

membrilor familiilor muncitorilor, pensionarilor, studenților și, în general, oricărui cetățean comunitar care nu beneficiază de dreptul la libera circulație în virtutea altor dispoziții ale Tratatului.

Unul dintre aspectele cele mai importante ale dreptului la libera circulație îl constituie posibilitatea oferită cetățenilor Uniunii de a-și exercita, în mod privilegiat în raport cu alți străini, un drept de intrare, larg și aproape general, într-unul dintre statele membre, altul decât cel de apartenență. Acest drept este rezervat tuturor cetățenilor statelor care au semnat, deja, Acordul Schengen pentru crearea unui spațiu comun fără frontiere interne.

Cetățenii europeni se bucură de posibilitatea de a se deplasa, oricare ar fi motivul, dintr-o regiune în alta a Uniunii, numai pe baza unui document de identitate sau a unui pașaport valabil.

În ceea ce privește dreptul de sejur într-un stat membru, altul decât cel de origine, și posibilitatea care decurge de aici – de stabilire a unei reședințe pentru cetățenii comunitari, legislația comunitară conține prevederi care conferă un statut privilegiat în raport cu cel rezervat majorității străinilor.

b. Drepturile politice ale cetățenilor europeni.Prin Tratatul instituind Comunitatea Europeană este atribuit și recunoscut

dreptul cetățenilor Uniunii Europene de a alege (prin vot) și de a fi aleși, atât la alegerile municipale, cât și la alegerile europene, în statul de rezidență, pe de o parte, și în cel de apartenență (de origine), pe de altă parte.

c. Alte drepturi ale cetățenilor Uniunii: dreptul la petiție în fața Parlamentului European. Dreptul de a se adresa Mediatorului, dreptul de protecție diplomatică și consulară.

- Dreptul de petiție este o instituție clasică fiind considerat ca nu drept de libertate, un drept civil sau un drept politic.

Petiția poate avea ca obiect orice problemă cu privire la activitățile Uniunii și poate să vizeze și acte ale instituțiilor naționale adoptate în aplicarea dreptului comunitar.

3

- În ceea ce privește dreptul de a se adresa Mediatorului se precizează faptul că acesta este o emanație directă a Parlamentului european și depinde de acesta. Cei care se pot adresa Mediatorului sunt nu numai cetățenii europeni, ci și persoanele fizice sau juridice rezidente sau care își au sediul social pe teritoriul comunitar.

- Referitor la dreptul de protecție diplomatică și consulară, Tratatul instituind Comunitatea Europeană prevede că orice cetățean al Uniunii Europene beneficiază, pe teritoriul unui stat terț în care statul membru, al cărui resortisant este, nu are reprezentanță, de protecție din partea autorităților diplomatice și consulare ale oricărui stat membru, în aceleași condiții ca cele stabilite cetățenilor acestui stat.

4

CAPITOLUL IVLIBERA CIRCULAȚIE A MĂRFURILOR

Uniunea Europeană prezintă, în primul rând, toate caracteristicile unei Uniuni vamale, teritoriul vamal fiind definit vizavi de exterior, cu reguli uniforme relative la intrarea mărfurilor în statele membre.

1. Dreptul vamal comunitar.a. Teritoriul vamal. Frontierele vamale ale Comunității s-au modificat odată cu

progresul construcției europene, dar principiile au rămas aceleași.inițial, teritoriul vamal al comunității nu a dobândit forma frontierelor politice ale

celor 6 state membre. Astfel, a fost tratatul a fost aplicat în statele părți, dar și în anumite teritorii insulare, dificile ca acces sau îndepărtate.

Codul vamal comunitar este cel care definește teritoriul vamal cu anumite evoluții graduale în cadrul integrării.

Acordul cu privire la instituirea Spațiului economic european (acord încheiat între Comunitățile europene și Asociația Europeană a Liberului Schimb), intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994, nu conținea extinderea teritoriului vamal al Comunității Europene. Acesta se limita la organizarea unei proceduri de consultare în caz de modificare unilaterală a drepturilor vamale ale unui stat membru al Spațiului economic european.

b. Codul vamal comunitar. Codul vamal comunitar înlocuiește și completează cele 30 de acte adoptate în perioada 1968 – 1990.

Acesta stabilește sfera de aplicare și oferă definiții de bază. Astfel, Codul enunță dispozițiile generale cu privire la drepturile și obligațiile persoanelor în concordanță cu reglementările vamale (dreptul de reprezentare, dreptul de decizie, dreptul la informare ș.a.). Totodată, acesta conține elementele pe baza cărora drepturile de import sau export, precum și alte măsuri prevăzute în cadrul schimburilor de mărfuri, se aplică. Aceste elemente sunt: tariful vamal al Comunităților europene, clasificarea tarifară a mărfurilor, originea acestora (preferențială sau nu) și valoarea lor în vamă.

Codul consacră un număr mare de dispoziții destinatarilor vamali. Astfel, sunt reglementate plasarea mărfurilor sub un regim vamal, precum și cel de punere în liberă practică, tranzitul, antrepozitul vamal ș.a.

De asemenea, este prevăzut și regimul produselor de pescuit maritim și al altor produse obținute din mare.

Un alt titlu al Codului este consacrat datoriei vamale. Astfel, se regăsesc dispoziții cu privire la: garanția pentru plata unei datorii vamale, apariția datoriei vamale, recuperarea valorii datoriei vamale, stingerea datoriei vamale, rambursarea și remiterea drepturilor.

5

c. Tariful vamal comun (TVC). Sediul materiei tarifului vamal comun este dat de Tratatul de la Roma constituind Comunitatea Economică Europeană el fiind stabilit prin Regulamentul adoptat în domeniu la data de 7 aprilie 1987.

Tariful vamal comun este obligatoriu pentru toate statele membre, acestea nemaiavând dreptul să intervină pentru a reglementa taxele vamale sau taxele echivalente acestora pentru mărfurile provenind din statele terțe.

Acest tip de tarif conține două elemente esențiale. Primul este acela care enunță pozițiile tarifare care cuprind aproape 3.000 de taxe, exprimate, în general, prin procente. Taxele sunt, în principiu, uniformizate în funcție de poziția tarifară. Există totuși, subdiviziuni care permit, în general, acordarea unei taxe reduse la intrarea pe teritoriul comunitar, având în vedere destinația specială a produselor în cauză.

Al doilea element al tarifului vamal comun este un catalog care enunță produselor cărora le corespunde o anumită poziție tarifară. Este vorba despre Nomenclatorul combinat (NC) acesta fiind în conformitate atât cu cerințele TVC, cât și cu cele ale statisticii. De asemenea, acesta este în concordanță cu dispozițiile Convenției internaționale privind sistemul armonizat de desemnare și codificare a mărfurilor.

Deși tariful vamal instituit este unul comun, aceasta nu înseamnă că este și uniform. TVC diferă în funcție de țara de origine și de scopul importării produsului.

d. Valoarea în vamă și valoarea tranzacționată. Valoarea în vamă a mărfurilor importate este valoarea de tranzacție, respectiv prețul efectiv plătit pentru mărfuri atunci când sunt vândute pentru export în teritoriul vamal comunitar. Prețul plătit sau de plătit, poate fi ajustat, când este cazul, în anumite condiții. Doar în condițiile în care valoarea declarată este inacceptabilă din punct de vedere vamal, autoritățile vamale pot reține alte moduri de calcul.

e. Originea produselor. Tariful vamal comun nu este aplicabil decât acelor produse provenite din statele terțe. Codul vamal instituie regula potrivit căreia o marfă a cărei producție implică mai mult decât o țară este considerată a proveni din țara în care a fost supusă cele mai recente transformări substanțiale, motivate economic sau funcționând într-o întreprindere echipată în acel scop și din care a rezultat un produs nou sau care reprezintă un stadiu important al fabricației.

f. Formalitățile la frontierele spațiului comunitar. Deși nu există, încă, o uniformitate în ceea ce privește formalitățile la frontierele spațiului european, regula constă în aceea că, la frontierele Uniunii Europene și ale Spațiului Economic European este utilizat un formular unic, denumit ”Document administrativ unic”.

2. Politica comercială comună.a. Generalități. Trebuie făcută distincţia între politica comercială comună şi

măsurile de sancţionare de natură economică ce pot fi luate în cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC). Prevăzută de Tratatul de la Roma, politica comercială

6

comună (PCC) a Comunităţilor Europene s-a integrat în perspectiva dezvoltării armonioase a comerţului mondial. Ideea unei politici comune conduce la recunoașterea unor prerogative speciale Comunităţii Europene şi, în mod implicit, Consiliului şi Comisiei.

În ceea ce priveşte aceste competenţe, în cadrul Tratatului se face distincţia între cele explicite şi cele implicite.

Astfel, în mod explicit, se oferă competenţă Comunităţilor Europene în ceea ce priveşte modificările tarifare, încheierea acordurilor tarifare şi comerciale, uniformizarea măsurilor de liberalizare, politica exporturilor şi măsurile de protecţie comercială (în special măsurile de dumping).

Referitor la competenţele implicite, acestea nu sunt prevăzute în mod clar, ele rezultând din interpretarea actelor normative comunitate în domeniu.

Principalele măsuri şi acţiuni prevăzute de Tratat vizează două probleme, respectiv: liberalizarea schimburilor şi protecţia comercială.

b. Liberalizarea schimburilor. Această liberalizare este de actualitate atât pentru importul în cadrul Comunităţii Europene, cât şi pentru activitatea de export. Politica comercială comună depăşeşte, odată cu semnarea în cadrul Rundei Uruguay a Acordului general pentru Comerţul cu servicii, domeniul comerţului cu mărfuri. Această politică priveşte şi prestaţiile de servicii transfrontiere, fără deplasarea persoanelor, care prezintă multe similitudini cu circulaţia mărfurilor.

În ceea ce priveşte importurile cu destinaţia Comunitatea europeană, principiul este acela al interdicţiei restricţiilor cantitative, în conformitate cu principiile GATT, fiind suficient tariful vamal comun. Totuşi, pentru anumite produse, statele membre pot fi autorizate să adopte contingente cantitative. Contingentele tarifare sunt, de asemenea, posibile în situaţia în care statele percep la import tarife inferioare tarifului vamal comun până la un anumit prag. Exceptările sau suspendările de drepturi pot, de asemenea, să fie decise.

În ceea ce priveşte exporturile există un regim comun ( restricţii acceptabile şi informarea reciprocă a statelor) încă din anul 1969. În timp, acest regim s-a dezvoltat şi diversificat. Astfel, au fost luate în considerare subvenţiile, dar, mai ales, politicile naţionale de ajutoare financiare pentru exporturi.

Locul important al Comunităţii Europene în cadrul schimburilor internaţionale a dus la încheierea unui anumit număr de acorduri comerciale internaţionale, mai ales multilaterale.

c. Protecţia comercială. Deşi intră în competenţa comunitară, politica comercială nu este, totuşi, comună în toate privinţele. Statele membre păstrează posibilitatea de a lua anumite măsuri cu privire la state terţe, sub condiţia să fie în conformitate cu politica comună. Politica comună prevede o serie de măsuri de protecţie, respectiv:

7

Clauza de salvgardare naţională - dispoziţiile Tratatului permit statelor membre să solicite Comisiei Europene să ia anumite măsuri restrictive în două situaţii principale, şi anume:

- în caz de deturnare de traseu ( import prin intermediul unui stat terţ sau al Comunităţii europene pentru a ocoli măsurile de politică comercială ale statului membru de destinaţie a mărfurilor);

- în cazul în care conformitatea politicii comerciale a acelui stat cu dreptul comunitar ar conduce la disparităţi de politică comercială între statele membre care vor antrena dificultăţi economice într-unul sau mai multe state membre.În aceste situaţii, Comisia Europeană poate recomanda măsuri de cooperare. De

asemenea, poate autoriza statele membre să adopte măsurile de protecţie necesare. În caz de urgenţă, statele pot solicita Comisiei să ia chiar ele însele măsurile necesare, însă aceste măsuri nu trebuie să aducă perturbări cu privire la funcţionare Pieţei Comune.

Întotdeauna, însă, Comisia este cea care controlează cauzele şi măsurile adoptate sub controlul Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene. Mai mult, Comisia este cea care stabileşte, în funcţie de produse, măsurile de salvgardare puse la dispoziţia statelor.

Măsurile de protecţie comună – prin aceste măsuri sunt vizate procedeele neloiale sau prejudiciabile practicate de către întreprinderile din statele terţe.

Dumping-ul nu reprezintă situaţia creată de beneficiul dat de diferenţele salariale sau de costul materiilor prime pentru a vinde mai ieftin. Nu reprezintă nici simplul fapt de a vinde în pierdere. Dumping-ul reprezintă dezvoltarea unor strategii discriminatorii în direcţia unei pieţe.

Dumping-ul se defineşte prin faptul în sine de a vinde mai ieftin pe teritoriul comunitar, ceea ce nu se întâmplă pe alte teritorii, în circumstanţe normale. Discriminarea trebuie să fie evidentă pentru a pune în valoare elementul caracteristic care este „marja de dumping”. Această discriminare serveşte la stabilirea prejudiciului suferit de producătorii din cadrul UE, ceea ce reprezintă un element indispensabil al dumping-ului.

Regulamentul (CE) nr. 394/96 al Consiliului din 22 decembrie 1995, modificat prin Regulamentele nr. 2331/96 şi nr. 905/98, reglementează procedura care permite punerea în evidenţă a marjei de dumping, deoarece aceasta poate fi utilă pentru reconstituirea preţului normal al produsului în cauză. Odată pusă în evidenţă, marja de dumping poate conduce Comisia fie la edictarea de drepturi provizorii sau definitive la intrarea produselor în CE, fie la obţinerea din partea întreprinderilor în cauză a unor angajamente precise.

Prezenţa uzinelor-pirat în cadrul Comunităţii Europene a permis dezvoltarea anumitor practici neloiale. Încărcarea anumitor cheltuieli sau costuri de către întreprinderea - mamă necomunitară (transport, salarii etc.) poate favoriza artificial

8

apariţia unor asemenea uzine şi poate influenţa concurenţa în Europa. Înfiinţarea unei filiale comunitare poate avea şi ea ca obiectiv eludarea reglementării antidumping.

Dumping-ul intracomunitar (organizat de o întreprindere a unui stat membru având ca destinaţie alt stat membru) avea sancţiune proprie, respectiv: produsele vândute la preţuri de dumping în CE aveau vocaţia de a reveni pe teritoriul statului membru de origine cu o diferenţă de preţ favorabilă rezultată din dumping, ceea ce trebuia să distrugă strategia comercială care consta în a realiza o discriminare pe pieţele statelor membre. Prezenţa „uzinelor – pirat” a creat însă un alt gen de probleme. Astfel, reglementările antidumping au extins posibilitatea de a instaura drepturi antidumping pentru produsele fabricate în CE atunci când valoarea adăugată nu este suficientă.

Lupta împotriva practicilor ilicite sau neloiale – regulamentele anti – dumping nu acoperă toate practicile ilicite sau neloiale pe care le cunoaşte comerţul internaţional. Astfel, s-a stabilit prin Regulamentul nr. 3286/94 al Consiliului din 22 decembrie 1994 că la sesizarea primită de la o întreprindere dintr-un stat membru (sau la sesizare din oficiu a Comisiei) să se examineze practicile comerciale ilicite sau neloiale care cauzează prejudiciu producţiei din cadrul CE.

Lupta împotriva importului de mărfuri contrafăcute – aceasta reprezintă un aspect esenţial al politicii comerciale din orice stat sau grup de state industrializate. Din anul 1986, Comunitatea Europeană dispune de legislaţie în acest domeniu, respectiv, Regulamentul nr. 3842/86 al Consiliului care fixează măsurile în vederea interzicerii punerii în liberă practică a mărfurilor contrafăcute, înlocuit ulterior cu Regulamentul nr. 3925/94 al Consiliului.

Măsuri de retorsiune comunitară – acestea constau în aceea că, în cazul în care statele terţe nu respectă angajamentele sau nu se supun deciziilor OMC, pot fi decise măriri selective ale tarifului vamal comun.

Regimul comunitar al importurilor şi protecţia împotriva importurilor prejudiciabile – ca regulă, restricţiile cantitative sunt interzise în comerţul internaţional. Însă, trebuie avut în vedere faptul că importurile către UE, chiar licite, pot cauza prejudicii grave producţiilor din cadrul UE. În această situaţie, Comisia Europeană poate dispune instituirea unor măsuri de salvgardare, pe timp limitat.

9

CAPITOLUL VLIBERA CIRCULAŢIE A PERSOANELOR

ŞI A SERVICIILOR

1. PreliminariiLibera circulaţie a lucrătorilor salariaţi şi independenţi (nesalariaţi) este

reglementată în Tratatul C.E. distinct de libera circulaţie a serviciilor. Totuşi, vom analiza împreună cele două libertăţi fundamentale care caracterizează piaţa internă europeană, întrucât reglementările legale care le exprimă privesc, în mod nemijlocit, persoanele fizice şi juridice; libera circulaţie a serviciilor nu poate să fie pe deplin asigurată în absenţa liberei circulaţii a persoanelor; principiul egalităţii de tratament guvernează ambele domenii şi există similitudini semnificative între prevederile legale aplicabile celor două situaţii.

2. Persoanele care beneficiază de principiul liberei circulaţii în temeiul dispoziţiilor legale din Tratatul C.E.E. privitoare la activităţile salariate, dreptul de stabilire şi prestarea serviciilor

Aceste persoane sunt următoarele:a) Lucrătorii salariaţi. Corespunzător prevederilor art. 39 par. 1 din Tratatul

C.E., libera circulaţie a lucrătorilor în interiorul Comunităţii este asigurată. Dreptul la libera circulaţie este subordonat cerinţei ca persoana în cauză să aibă cetăţenia unui stat membru şi să exercite o activitate profesională. În absenţa unei definiţii comunitare a cetăţeniei, fiecare ţară determină în mod suveran care sunt condiţiile în care acordă cetăţenia.

Noţiunea de activitate profesională sau economică este înţeleasă lato sensu.Noţiunile de „lucrător” şi de „activitate salariată” au semnificaţie comunitară,

întrucât, în eventualitatea în care ele ar fi interpretate în raport cu reglementările legale din sistemul juridic al unui stat membru determinat, prevederile Tratatului C.E. s-ar aplica în mod diferit de la o ţară din Comunitate la alta.

După cum s-a arătat în practica judiciară, lucrătorul salariat este o persoană care realizează o activitate cu valoare economică certă în beneficiul altei persoane şi sub conducerea acesteia, în schimbul unei remuneraţii.

Împrejurarea că persoana în cauză lucrează cu program redus sau obţine un salariu inferior celui considerat în statul de primire ca fiind necesar pentru subzistenţă, nu prezintă relevanţă, indiferent dacă ea are ori nu alte venituri, cu condiţia ca activitatea desfăşurată să nu fie marginală sau accesorie.

De asemenea, motivele care au înrâurit decizia unei persoane de a-şi căuta un loc de muncă în alt stat membru nu au însemnătate pentru aplicarea prevederilor art. 39 din Tratatul C.E., în situaţia în care persoana în cauză doreşte să exercite o activitate reală şi efectivă.

b) Lucrătorii independenţi. Prevederile esenţiale referitoare la lucrătorii independenţi sunt cuprinse la art. 43 şi 49 din Tratatul C.E. Potrivit art. 43, consacrat dreptului de stabilire, restricţiile privind libertatea de stabilire a cetăţenilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru sunt interzise. Această interdicţie se extinde, de

10

asemenea, asupra restricţiilor care se referă la înfiinţarea de agenţii, sucursale sau filiale de către cetăţenii unui stat membru stabiliţi pe teritoriul altui stat membru.

Sub rezerva dispoziţiilor privitoare la capitaluri, libertatea de stabilire implică accesul la activităţile care nu sunt salariate şi la exercitarea lor, precum şi constituirea şi gestionarea întreprinderilor, în special, a societăţilor, în condiţiile prevăzute pentru proprii cetăţeni de legea ţării unde are loc stabilirea. Conform art. 49, referitor la servicii, restricţiile privind libera prestare a serviciilor în cadrul Comunităţii sunt interzise în ceea ce îi priveşte pe cetăţenii statelor membre stabiliţi în alt stat al Comunităţii decât cel al destinatarului prestaţiei.

După cum se observă, lucrătorii independenţi pot să invoce fie prevederile art. 43, fie dispoziţiile art. 49 din Tratatul C.E. Libertatea de stabilire presupune implementarea durabilă pe teritoriul unui stat membru, crearea unei structuri permanente, chiar dacă activitatea desfăşurată necesită o anumită mobilitate (cum se întâmplă, de exemplu, în cazul operaţiunilor de transport).

Spre deosebire de dreptul de stabilire, prestările de servicii au caracter ocazional. Corespunzător art. 50 alin. 1 şi 2, în sensul Tratatului C.E. sunt considerate servicii prestaţiile furnizate, în mod obişnuit, contra unei plăţi, în măsura în care nu se iau în considerare dispoziţiile referitoare la libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi a persoanelor.

Serviciile cuprind, în special, activităţi cu caracter industrial, cu caracter comercial, activităţi artizanale şi cele ţinând de profesiile liberale.

Persoanele fizice pot să se stabilească în ţara de primire cu titlu principal sau cu titlu secundar.

În situaţia în care o persoană fizică se stabileşte cu titlu principal în alt stat membru, ea îşi începe activitatea sa profesională în acea ţară ori îşi transferă activitatea dintr-un stat membru în altul.

Dacă persoana în cauză se stabileşte cu titlu secundar în ţara de primire, aceasta înseamnă că, fiind instalată într-un stat membru, ea înfiinţează un stabiliment dependent de primul într-o altă ţară din Comunitate.

În cazul liberei prestări a serviciilor se deplasează persoana care prestează serviciul sau beneficiarul unui anumit serviciu, după cum este posibil să nu se deplaseze nici prestatorul serviciului, nici clientul său.

Persoanele fizice care beneficiază de dreptul de stabilire şi de prevederile legale referitoare la libera prestare a serviciilor în cadrul Comunităţii sunt cele care au cetăţenia unui stat membru şi desfăşoară o activitate independentă. Consiliul poate, însă, hotărând cu majoritate calificată, la propunerea Comisiei, potrivit art. 49 alin. 2, să extindă prevederile Tratatului C.E. consecrate serviciilor la prestatorii care sunt cetăţeni ai unui stat terţ şi care sunt stabiliţi în interiorul Comunităţii.În ipoteza exercitării dreptului de stabilire cu titlu secundar în alt stat membru sau dacă sunt invocate dispoziţiile privitoare la libera prestare a serviciilor este necesar, totodată, ca persoana în cauză să fie deja stabilită în altă ţară din Comunitate. La libera prestare a serviciilor, această cerinţă determină caracterul transfrontalier al serviciilor furnizate.Activitatea realizată de cetăţeanul unui stat membru este caracterizată în funcţie de gradul de independenţă al persoanei şi de riscul economic pe care aceasta şi-l asumă.

11

Împrejurarea că persoana nu primeşte salariu pentru munca depusă este semnificativă, dar nu decisivă.

c) Persoanele juridice care îndeplinesc cerinţele înscrise în cadrul prevederilor legale comunitare. Libertatea de stabilire şi libera prestare a serviciilor este recunoscută şi persoanelor juridice, potrivit dispoziţiilor art. 43, 48 şi 55 din Tratatul C.E.

Corespunzător art. 48, societăţile constituie în conformitate cu legea unui stat membru şi având sediul statutar, administraţia centrală sau sediul principal în interiorul Comunităţii, sunt asimilate, pentru aplicarea prevederilor referitoare la dreptul de stabilire, persoanelor fizice care sunt cetăţeni ai statelor membre.

Prin societăţi se înţeleg societăţile civile şi comerciale, inclusiv cooperativele, şi celelalte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia celor fără scop lucrativ.

Potrivit art. 55, reglementările de la art. 45-48 sunt aplicabile şi serviciilor.După cum reiese din articolele arătate, persoanele juridice care beneficiază de

dreptul de stabilire şi de dispoziţiile privitoare la libera prestare a serviciilor trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:– să fie constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru;– să aibă sediul statutar, administraţia centrală sau sediul principal în interiorul Comunităţii;– să aibă scop lucrativ.

Condiţiile pe care le-am prezentat necesită unele precizări. În principiu, dispoziţiile privitoare la dreptul de stabilire şi la libera prestare a serviciilor se aplică persoanelor juridice. Dintre acestea, art. 43 se referă, în mod aparte, la societăţi, noţiunea arătată fiind înţeleasă lato sensu (societăţi civile, comerciale, cooperative, grupări de interes economic). Anumite societăţi care au patrimoniu propriu şi capacitatea de a sta în justiţie sunt, de asemenea, supuse, potrivit doctrine dominante, reglementărilor legale comunitare, cu toate că ele nu au personalitate juridică. Prevederile legale naţionale le conferă însă atribute semnificative personalităţii juridice. Aşa este, de pildă, cazul societăţii comerciale deschise (Offene Handelsgesellschaft – OHG) din dreptul german.

Persoanele juridice cărora li se aplică prevederile legale comunitare referitoare la dreptul de stabilire şi la libera prestare a serviciilor trebuie să fie constituite în conformitate cu legea unui stat membru. Fiecare ţară din comunitate determină persoanele juridice care îi aparţin. Normele comunitare indică numai circumstanţele în care este luată în considerare legătura dintre un stat membru şi o anumită persoană juridică. Bunăoară, ţările din Comunitate pot să consacre, în calitate de puncte de legătură, sediul statutar, real sau principal ori combinaţii între aceste criterii.

O altă condiţie este ca persoana juridică să aibă sediul statuar, administraţia centrală sau sediul principal în interiorul Comunităţii. Sediul statutar este sediul menţionat în actul constitutiv. Referirea la administraţia centrală aduce în atenţie criteriul sediului social real, adică locul unde se află organele de conducere ale societăţii. De regulă, sediul real coincide cu sediul statutar. Sediul principal este locul unde se găseşte central activităţii industriale sau comerciale a societăţii, de exemplu,

12

cea mai importantă fabrică a acesteia. Totuşi, în unele sisteme de drept, cum este, de pildă, cel belgian, sediul principal este identificat cu administraţia centrală.

Cerinţa ca persoana juridică să aibă scop lucrativ este şi ea înţeleasă, în dreptul comunitar, în sens larg. Spre deosebire de societăţile comerciale şi civile care urmăresc obţinerea profitului, unele persoane juridice de drept public se abat de la această condiţie. Ele vor fi însă supuse reglementărilor legale comunitare, dacă desfăşoară o activitate economică contra unei plăţi. Formula arătată a fost reţinută, de altfel, în cuprinsul Convenţiei din 29 februarie 1968.

Persoanele juridice care îndeplinesc condiţiile analizate sunt, potrivit art. 48 şi 55 din Tratatul C.E., asimilate persoanelor fizice, în vederea aplicării dispoziţiilor privitoare la dreptul de stabilire şi libera prestare a serviciilor. În alte cuvinte, aceste persoane juridice sunt recunoscute implicit în statele membre.

3. Persoanele fizice care beneficiază de principiul liberei circulaţii în temeiul dispoziţiilor legale din Directiva nr. 2004/38

Până în anul 1990, dreptul de stabilire a fost recunoscut persoanelor fizice care desfăşoară o activitate profesională, celor care beneficiază de anumite servicii, membrilor familiilor acestora, precum şi persoanelor juridice pe care le-am analizat anterior.

În cadrul reglementărilor legale comunitare a fost prevăzut şi dreptul lucrătorilor salariaţi şi independenţi care au încetat activitatea lor profesională de a rămâne, împreună cu membrii familiei, în ţara din Comunitate unde au îndeplinit acea activitate.

În perspectiva introducerii noţiunii de cetăţenie a Uniunii, Consiliul a adoptat trei directive privind dreptul de stabilire al studenţilor (Directiva nr. 90/366), al lucrătorilor salariaţi şi nesalariaţi care au încetat activitatea lor profesională (Directiva nr. 90/365) şi al resortisanţilor din statele membre, care nu beneficiau de dreptul arătat în temeiul altor dispoziţii legale comunitare (Directiva nr. 90/364).

Ulterior, Tratatul de la Maastricht a consacrat şi detaliat noţiunea de cetăţenie a Uniunii europene. Potrivit art. 17 din Tratatul C.E., orice persoană care are cetăţenia unui stat membru este cetăţean al Uniunii. De asemenea, prin Tratatul de la Amsterdam s-a accentuat că cetăţenia Uniunii completează, nu înlocuieşte, cetăţenia statelor membre.

Calitatea de cetăţean al Uniunii europene presupune următoarele:– dreptul de a circula şi de a se stabili în mod liber pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute în Tratatul C.E. şi a dispoziţiilor adoptate pentru aplicarea acestuia;– dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile locale şi europene din statul membru de reşedinţă;– dreptul de a se bucura, pe teritoriul unei ţări terţe în care statul căruia îi aparţine nu este reprezentat, de protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru, aidoma naţionalilor respectivului stat;– dreptul de a înainta petiţii Parlamentului european şi mediatorului instituit în conformitate cu dispoziţiile art. 195 din Tratatul C.E.;

13

– dreptul de a se adresa instituţiilor comunitare de la art. 7 din Tratatul C.E., precum şi mediatorului, la care se referă prevederile art. 195, în limba unui stat membru şi de a primi un răspuns în aceeaşi limbă (art. 18-21 din Tratatul C.E.).

La 29 octombrie 1993, Directiva nr. 90/366 a fost înlocuită prin Directiva nr. 93/96.

Prin Directiva nr. 2004/38 au fost apoi abrogate Directivele nr. 90/364, nr. 90/365 şi nr. 93/96.

Directiva nr. 2004/38 reglementează, în prezent, libera circulaţie a persoanelor fizice în Uniunea europeană, pornind de la calitatea de cetăţean al U.E. al acestora. Membrii familiilor acestor persoane beneficiază de principiul liberei circulaţii indiferent care ar fi cetăţenia lor.

Dispoziţiile Directivei nr. 2004/38 privesc următoarele aspecte:– condiţiile în care persoanele ce au cetăţenia U.E. şi membrii familiilor acestora pot să circule şi să se stabilească în mod liber pe teritoriul statelor membre;– dreptul de şedere permanentă în statele membre a persoanelor care au cetăţenia U.E. şi a membrilor familiilor acestora;– excepţiile de la principiul liberei circulaţii a persoanelor pentru motive care ţin de ordinea publică, securitatea publică sau sănătatea publică.

Libera circulaţie este asigurată în cazul persoanelor care au cetăţenia U.E. şi a membrilor familiilor acestora. Are cetăţenia U.E. orice persoană care are cetăţenia unui stat membru.

În sensul prevederilor Directivei nr. 2004/38, prin membru al familiei persoanei care are cetăţenia U.E. se înţelege:- soţul;- partenerul cu care persoana ce are cetăţenia U.E. a contractat un parteneriat înregistrat pe baza legii unui stat membru, dacă, în conformitate cu legea ţării de primire, astfel de parteneriate sunt echivalente căsătoriei, şi cu respectarea condiţiilor prevăzute în cadrul dispoziţiilor legale relevante ale ţării de primire;- descendenţii direcţi care au vârsta sub 21 de ani sau care se află în întreţinere, precum şi descendenţii direcţi ai soţului ori ai partenerului;- ascendenţii direcţi care se află în întreţinere, precum şi cei ai soţului sau ai partenerului.

Mai mult, statele membre facilitează, în conformitate cu legea lor naţională, intrarea şi şederea pe teritoriul lor a oricăror alţi membri ai familiei persoanei ce are cetăţenia U.E., indiferent de cetăţenia acestora, dacă, în ţara de provenienţă, se află în întreţinere sau sunt membri ai gospodăriei beneficiarului dreptului de şedere cu titlu principal ori, pentru motive grave de sănătate, persoana care are cetăţenia U.E. trebuie să se ocupe ea însăşi de acel membru al familiei sale.

Totodată, statele membre facilitează admiterea pe teritoriul lor a partenerului cu care persoana ce are cetăţenia UE are o relaţie durabilă, dovedită în mod corespunzător.

Persoanele care au cetăţenia U.E. şi membrii familiilor acestora pot să se stabilească pe teritoriul oricărui stat membru pe o durată de până la trei luni.

O persoană care are cetăţenia U.E. poate să se stabilească pe teritoriul oricărui stat membru pe o perioadă mai mare de trei luni dacă:

14

- îşi desfăşoară activitatea în calitate de lucrător salariat sau independent; sau- dispune, pentru ea şi membrii familiei sale, de resurse suficiente astfel încât să nu recurgă la asistenţa socială din ţara de primire, precum şi de asigurare medicală pentru ansamblul riscurilor care s-ar putea ivi în ţara de primire; sau- este înscrisă într-o instituţie publică sau privată, acreditată sau finanţată de ţara de primire în conformitate cu legea acesteia sau potrivit practicilor sale administrative, în scopul principal de a urma studii, inclusiv de formare profesională, în condiţiile în care persoana în cauză asigură autorităţile ţării de primire, printr-o declaraţie sau alt mijloc echivalent, la propria alegere, că dispune, pentru ea şi membrii familiei sale, de resurse suficiente astfel încât să nu recurgă la asistenţa socială din ţara de primire, precum şi de asigurare medicală pentru orice riscuri ar putea apărea în ţara de primire.

Membrii de familie pot să se stabilească pe teritoriul unei ţări din Uniunea europeană, pe o durată mai mare de trei luni, dacă însoţesc sau se alătură în ţara de primire unei persoane ce are cetăţenia U.E. şi care poate să fie inclusă în una dintre categoriile menţionate mai sus.

Persoana care are cetăţenia U.E. şi a fost stabilită, în mod legal, în ţara de primire, o perioadă neîntreruptă de cinci ani dobândeşte dreptul de şedere permanentă în statul respectiv.

Membrii de familie, care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru, dobândesc dreptul de şedere permanentă, dacă au fost stabiliţi, în mod legal, împreună cu persoana ce are cetăţenia U.E., în ţara de primire, pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani. Odată dobândit dreptul de şedere permanentă, acesta se poate, totuşi, pierde în cazul unei absenţe de peste doi ani consecutivi din ţara de primire.

4. Semnificaţii şi implicaţii ale principiului liberei circulaţiiLa modul general, în cuprinsul art. 24 din Directiva nr. 2004/38 se precizează că

sub rezerva dispoziţiilor specific prevăzute în cuprinsul tratatului şi în cadrul dreptului derivat, orice persoană care are cetăţenia U.E. şi are reşedinţa pe teritoriul ţării de primire, în temeiul directivei arătate, beneficiază de tratament egal cu cel al resortisanţilor statului membru respectiv, în domeniul de aplicare al tratatului. Avantajele acestui drept se extind asupra membrilor familiei care nu au cetăţenia unui stat membru şi care au drept de şedere sau drept de şedere permanentă.

Prin derogare de la cele arătate mai sus, ţara de primire nu este obligată să acorde dreptul la asistenţă socială în timpul primelor trei luni de şedere sau, după cum este cazul, în timpul perioadei mai lungi prevăzută în cadrul art. 14 par. 4 lit. b din directivă, şi nici nu este obligată ca, înainte de dobândirea dreptului de şedere permanentă, să acorde ajutoare pentru studii, inclusiv pentru formare profesională, constând în burse sau împrumuturi, unor persoane altele decât lucrătorii salariaţi, persoanele care exercită o activitate independentă, persoanele care îşi menţin acest statut şi membrii familiilor acestora.

În cazul lucrătorilor salariaţi, potrivit art. 39 par. 2 din Tratatul C.E., libertatea de circulaţie implică eliminarea, între lucrătorii statelor membre, a tuturor discriminărilor fondate pe cetăţenie, în ceea ce priveşte angajarea, remunerarea şi celelalte condiţii de muncă.

15

În cuprinsul paragrafului 3 al art. 39 sunt apoi dezvoltate unele dintre elementele subsumate dreptului cetăţenilor statelor membre de a avea acces la un loc de muncă, aidoma resortisanţilor ţării de primire. Sub rezerva limitărilor justificate prin motive de ordine publică, securitate publică şi sănătate publică, lucrătorii au dreptul:– să accepte ofertele efective de muncă;– să se deplaseze liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;– să se afle în unul din statele membre, în scopul exercitării unei activităţi conforme cu dispoziţiile legislative, de reglementare şi administrative care cârmuiesc angajarea lucrătorilor naţionali;– să rămână pe teritoriul unui stat membru, după ce au fost angajaţi în acea ţară, în condiţiile care se stabilesc de către Comisie, prin măsuri de aplicare.

Pe temeiul art. 40, Consiliul adoptă, prin directive sau regulamente, măsurile necesare în scopul realizării liberei circulaţii a lucrătorilor, aşa cum este aceasta definită la art. 39.

Examinarea situaţiei lucrătorilor salariaţi presupune să ne raportăm, totodată, la prevederile Regulamentului nr. 1612/68, consacrat liberei circulaţii a lucrătorilor în interiorul Comunităţii, la dispoziţiile Directivei nr. 2004/38 şi la jurisprudenţa Curţii de Justiţie.

Referitor la anumite chestiuni specifice (recunoaşterea reciprocă a diplomelor şi a altor titluri între statele membre, protecţia socială a lucrătorilor ş.a.), urmează să avem în vedere şi alte izvoare ale dreptului derivat.

Pornind de la dispoziţiile art. 39 şi 42 din Tratatul C.E., de la cele ale Regulamentului nr. 1612/68, precum şi de la prevederile Directivei nr. 2004/38, se pot reţine următoarele semnificaţii şi implicaţii ale principiului liberei circulaţii a lucrătorilor salariaţi:

lucrătorii salariaţi au dreptul să ocupe un loc de muncă în condiţiile prevăzute pentru naţionalii ţării de primire. Statele membre nu sunt abilitate să stabilească, referitor la persoanele de cetăţenie străină, reguli aparte în ceea ce priveşte remuneraţiile, concedierea, reintegrarea profesională, durata contractului de muncă, criteriile de avansare, formalităţile necesare în scopul obţinerii unei locuinţe etc.Dispoziţiile legale comunitare interzic nu numai discriminările ostensibile, care

sunt fundamentate pe criteriul cetăţeniei, ci, deopotrivă, pe cele disimulate. Discriminările disimulate sauindirecte apar în cazul unor măsuri care se aplică, fără distincţie, cetăţenilor străini şi naţionalilor ţării de primire, dar care tind să-i afecteze mai ales pe cetăţenii străini.

Pe de altă parte, o măsură care poate să îi dezavantajeze îndeosebi pe lucrătorii aparţinând altor state membre nu contravine prevederilor legale comunitare, dacă ea este bazată pe criterii obiective şi a fost adoptată cu respectarea principiului proporţionalităţii.

Faptul că lucrătorii salariaţi aparţinând statelor member sunt angajaţi în condiţiile aplicate naţionalilor din ţara de primire înseamnă că acestora li se solicită să îndeplinească toate cerinţele stabilite prin reglementările legale din statul unde doresc să îşi desfăşoare activitatea. Aşadar, punerea în practică a principiului liberei circulaţii a persoanelor necesită coordonarea, între ţările din

16

Comunitate, a condiţiilor în care poate să fie ocupat un loc de muncă.Potrivit art. 150 din Tratatul C.E., Comunitatea pune în aplicare o politică de

formare profesională care sprijină şi completează acţiunile statelor membre, respectând în totalitate responsabilitatea statelor membre pentru conţinutul şi organizarea formării profesionale.

Pe plan comunitar, demersurile în domeniu au început cu adoptarea Deciziei Consiliului nr. 63/266, privitoare la principiile generale pentru punerea în practică a unei politici comune de formare profesională, fiind conturate trei direcţii de activitate:

- asigurarea corespondenţei între calificările care se obţin în statele membre în cadrul formării profesionale;

- promovarea schimburilor de tineri lucrători; - dezvoltarea posibilităţilor de orientare profesională.

Apoi, prin Decizia Consiliului nr. 85/368, referitoare la corespondenţa între statele membre, a calificărilor obţinute în cadrul formării profesionale, a fost prevăzută obligaţia Comisiei de a stabili, în strânsă cooperare cu ţările din Comunitate, corespondenţa calificărilor pentru profesii şi grupe de profesii determinate.

În prezent, Comisia publică, în Jurnalul Oficial al Uniunii europene, tabele care cuprind corespondenţele între diferite calificări obţinute în statele membre, pentru aproximativ două sute de profesii, din nouăsprezece sectoare de activitate, precum hoteluri-restaurante, ateliere de maşini, construcţii, electricitate-electronică, agricultură, textile-vestimentaţie, industria metalurgică, chimie, turism, transporturi etc.

Progrese însemnate au fost realizate şi în domeniul echivalării, între statele membre, a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri. Este lesne de înţeles că ori de câte ori dispoziţiile legale dintr-un stat membru condiţionau accesul la o profesie de deţinerea unei diplome eliberată în acel stat, persoanele aparţinând altor ţări din Comunitate nu puteau să exercite profesia pentru care s-au pregătit în statul respectiv. Ele erau nevoite să îşi desfăşoare activitatea în ţara în care au studiat, adică, de regulă, în ţara de origine. De aceea, la art. 47 a fost prevăzută, în sarcina Consiliului, obligaţia de a adopta directivele care se impun pentru recunoaşterea reciprocă, între ţările din Comunitate, a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri.

În cadrul sistemului general de echivalare a titlurilor între statele membre, au fost adoptate, de către Consiliu, Directivele nr. 89/48 şi 92/51. Directiva 89/48 prevede recunoaşterea reciprocă, de către ţările din Comunitate, a diplomelor din învăţământul superior, pentru studiile a căror durată minimă este de trei ani. Dispoziţiile acesteia se aplică tuturor persoanelor care au cetăţenia unui statmembru şi doresc să desfăşoare, în mod independent sau ca salariaţi, una dintre profesiile reglementate în ţara de primire (art. 2 alin. 1 din Directiva nr. 89/48).

În situaţia în care în statul de primire este solicitată, în scopul desfăşurării unei activităţi profesionale, o anumită diplomă, autorităţile competente din acel stat nu pot refuza unui cetăţean din altă ţară comunitară exercitarea profesiei respective, dacă el a obţinut în propria ţară o diplomă care îl îndreptăţeşte să exercite profesia în cauză.

Totuşi, în ipoteza în care durata învăţământului în statul în care a fost obţinută diploma este mai mică cu cel puţin un an faţă de durata studiilor în ţara în care se solicită recunoaşterea, persoanei care doreşte să desfăşoare o activitate i se poate cere justificarea experienţei sale profesionale.

17

Dacă disciplinele studiate de resortisantul unui stat membru diferă în mod substanţial de cele din ţara de primire, acesta poate să fie obligat să urmeze un stagiu de adaptare de până la trei ani sau să se supună unui examen de aptitudini. Directiva nr. 89/48 nu se aplică profesiilor care au format obiectul unor măsuri de armonizare specifice (art. 2 alin. 2).

Prevederile Directivei nr. 92/51 le completează pe cele ale Directivei nr. 89/48. Dispoziţiile Directivei 92/51 stabilesc recunoaşterea reciprocă între statele membre a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri care permit desfăşurarea unei activităţi profesionale independente sau salariate ce este reglementată în ţările din Comunitate, dacă ele au fost eliberate pentru studiile arătate în cuprinsul directivei.

Menţionăm, totodată, că, în funcţie de activitatea salariată pe care o va desfăşura, lucrătorului i se poate solicita să îndeplinească anumite condiţii de onorabilitate (art. 6 par. 1 din Directiva 89/48 şi art. 10 par. 1 din Directiva nr. 92/51), privitoare la sănătatea sa fizică sau psihică (art. 6 par. 2 din Directiva 89/48 şi art. 10 par. 2 din Directiva 92/51) ori referitoare la cunoaşterea limbilor străine (art. 3 alin. ultim din Regulamentul nr. 1612/68);

Lucrătorii salariaţi care au cetăţenia unui stat membru beneficiază în ţara de primire de avantajele sociale şi fiscale de care se bucură naţionalii acesteia. Noţiunea de avantaj social este interpretată în sens larg. Potrivit jurisprudenţei

Curţii de Justiţie sunt avantaje sociale ansamblul facilităţilor care sunt recunoscute resortisanţilor ţării de primire, datorită calităţii obiective a acestora de lucrători sau pentru că au reşedinţa pe teritoriul statului care le reglementează, facilităţi care pot să fie ori nu în legătură cu contractul de muncă, ele favorizând mobilitatea forţei de muncă în cadrul Comunităţii, dacă sunt consimţite persoanelor aparţinând altor state membre. Această interpretare este menită să evite descurajarea persoanelor care au intenţia să caute un loc de muncă într-o ţară din Comunitate a cărei cetăţenie nu o deţin. Curtea de Justiţie a considerat, bunăoară, că reprezintă avantaje sociale tarifele preferenţiale pe calea ferată acordate familiilor numeroase, împrumuturile fără dobândă consimţite familiilor cu venituri reduse, la naşterea unui copil, în scopul favorizării natalităţii; prestaţiile sociale prin care sunt asigurate veniturile minime necesare pentru existenţă; bursele acordate în vederea ameliorării pregătirii profesionale.

Pe plan fiscal, Curtea a hotărât că subordonarea restituirii unei părţi din impozitul pe venit care a fost plătit cerinţei ca persoana în cauză să fi avut, pe parcursul întregului an pentru care a fost perceput impozitul, reşedinţa în statul care acordă acest avantaj contravine textelor comunitare.

Lucrătorii salariaţi aparţinând statelor membre sunt admişi în şcolile profesionale sau în centrele de readaptare şi reeducare din ţara de primire, în condiţiile prevăzute pentru cetăţenii acesteia. În cadrul şcolilor profesionale, învăţământul este intercalat activităţii profesionale sau în strânsă legătură cu aceasta, în special în perioada iniţierii în profesie. Lucrătorii salariaţi pot să beneficieze de ajutoare pentru studii, inclusiv pentru formare profesională, conform dispoziţiilor art. 24 din Directiva nr. 2004/38;

18

Lucrătorii salariaţi care au cetăţenia unui stat membru se pot înscrie în organizaţii sindicale, au drept de vot, pot să fie aleşi în organele de conducere potrivit criteriilor aplicate naţionalilor ţării de primire (art. 8 din Regulamentul nr. 1612/67). Conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie, dispoziţiile art. 8 se iau în considerare pentru orice organizaţii care urmăresc apărarea intereselor salariaţilor, nu doar pentru cele sindicale;

Lucrătorii salariaţi beneficiază, în principiu, de securitatea socială acordată potrivit normelor sistemului de drept al ţării din Comunitate unde lucrează (lex loci laboris), chiar dacă au reşedinţa în alt stat membru. Dispoziţiile care ne interesează în această materie sunt cele cuprinse în cadrul

art. 42 din Tratatul C.E., a Regulamentului nr. 1408/71, referitor la aplicarea regimurilor juridice de securitate socială lucrătorilor salariaţi, independenţi şi membrilor de familie care se deplasează în interiorul Comunităţii, şi a Regulamentului nr. 574/72, prin care au fost fixate modalităţile de aplicare a Regulamentului nr. 1408/71. Conform art. 42, Consiliul adoptă, în domeniul securităţii sociale, măsurile necesare în scopul realizării liberei circulaţii a lucrătorilor, instituind, în special, un sistem care să asigure lucrătorilor migranţi şi succesorilor în drepturi ai acestora cumulul tuturor perioadelor luate în considerare de diferitele legislaţii naţionale pentru a dobândi şi a menţine dreptul la prestaţii sociale, precum şi pentru calculul acestor drepturi.

Potrivit unei a doua reguli cuprinsă la acelaşi articol, lucrătorilor migranţi şi succesorilor în drepturi li se asigură plata prestaţiilor care li se cuvin, în ipoteza în care s-au stabilit în alt stat din Comunitate decât cel a cărui cetăţenie o au. Art. 42 prevede numai coordonarea reglementărilor legale din statele membre, continuând, aşadar, să subziste deosebiri de la o ţară la alta din Comunitate referitor la normele de drept material şi de drept procedural aplicabile în materie. Totuşi, statele membre sunt obligate să nu accentueze deosebirile din domeniul securităţii sociale care ar putea să aducă atingere principiului liberei circulaţii a lucrătorilor salariaţi.

Regulamentul nr. 1408/71 se aplică prestaţiilor în caz de boală sau de invaliditate, pentru maternitate, prestaţiilor pentru limită de vârstă, pensiilor de supravieţuitor, prestaţiilor pentru accident de muncă şi pentru boală profesională, ajutoarelor de deces, ajutoarelor de şomaj, prestaţiilor familiale (art. 4 par. 1 din Regulamentul nr. 1408/71). Independent de modul în care este calificată, pe temeiul dispoziţiilor legale dintr-un stat membru, o prestaţie din domeniul securităţii sociale, Regulamentul nr. 1408/71 este luat în considerare, în situaţia în care prestaţia analizată prezintă elementele constitutive ale uneia dintre prestaţiile enumerate limitativ la art. 4, îndeosebi dacă reglementările legale naţionale se raportează la unul dintre riscurile menţionate la articolul arătat.

În ipoteza în care resortisantul unui stat membru are dreptul la o prestaţie determinată doar în circumstanţele în care a fost asigurat o durată minimă de timp, instituţia de securitate socială din ţara de primire va trebui să ţină seama de perioadele în care lucrătorul în cauză a fost asigurat în conformitate cu reglementările legale din

19

alte ţări din Comunitate, aidoma situaţiei în care perioadele de timp luate în considerare s-ar fi împlinit în statul respectiv. Aceeaşi regulă va fi aplicată şi pentru stabilirea cuantumului prestaţiilor a căror mărime depinde de durata desfăşurării unei activităţi profesionale.

Cumulul perioadelor la care ne-am referit va conduce apoi, în ţara de primire, la o prestaţie din domeniul securităţii sociale, proporţională cu durata pe parcursul căreia lucrătorul a fost asigurat în statul menţionat, el având, totodată, posibilitatea să solicite alte prestaţii similare, al căror cuantum va fi determinat după metoda înfăţişată, în ţările membre unde a fost asigurat anumite perioade de timp. În acest sens sunt, de exemplu, prevederile art. 46 din Regulamentul nr. 1408/71, care concretizează dispoziţiile art. 42 din Tratatul C.E. în materia pensiilor pentru limită de vârstă şi a pensiilor de supravieţuitor.

După cum am arătat, drepturile câştigate în domeniul securităţii sociale într-un stat membru sunt respectate în altă ţară din Comunitate, instituţia debitoare nefiind abilitată să se prevaleze de faptul că beneficiarul are reşedinţa în străinătate, în scopul reducerii, modificării, suspendării sau neacordării prestaţiilor care i se cuvin (art. 42 din Tratatul C.E. şi art. 10 din Regulamentul nr.1408/71).

Pentru lucrătorii independenţi, în cuprinsul art. 43 alin. 2 din Tratatul C.E., se stipulează că libertatea de stabilire implică accesul la activităţile independente şi la exercitarea lor, în condiţiile prevăzute pentru proprii cetăţeni de legea ţării unde are loc stabilirea.

Privitor la servicii, conform art. 50 alin. ultim, fără a aduce atingere dispoziţiilor consacrate dreptului de stabilire, prestatorul poate, pentru executarea prestaţiei sale, să îşi exercite activitatea cutitlu temporar în statul unde furnizează prestaţia, în condiţiile impuse de acest stat propriilor cetăţeni.Cu toate că, în cazul lucrătorilor independenţi, dreptul de a intra şi de a se afla pe teritoriul ţărilor din Comunitate nu a fost reglementat, în mod expres, prin dispoziţiile Tratatului C.E., aşa cum s-a realizat aceasta în cadrul art. 39 referitor la lucrătorii salariaţi, apare evident că exercitarea unei activităţi independente potrivit art. 43, precum şi, în unele situaţii, prestarea serviciilor conform art. 49 şi 50, presupun prezenţa persoanei fizice în statul de primire. În consecinţă, dreptul de a intra şi de a se afla pe teritoriul oricărei ţări din Comunitate poate să fie invocat de către resortisanţii statelor membre în faţa organelor de jurisdicţie din ţara de primire.

Consiliul a adoptat, în vederea aplicării programelor generale, o serie de directive: Directiva nr. 63/340 privitoare la plăţile aferente serviciilor prestate; Directiva nr. 64/220 referitoare la eliminarea restricţiilor existente, în materia dreptului de stabilire şi a liberei prestări a serviciilor, la intrarea şi rămânerea cetăţenilor statelor membre în altă ţară din Comunitate, înlocuită prin Directiva nr. 73/148 ş.a.

În prezent, resortisanţii statelor membre sunt abilitaţi să se prevaleze de dispoziţiile art. 43 şi 49, precum şi, eventual, de stipulaţiile directivelor adoptate în diferite domenii de activitate.

În cadrul programelor generale din 18 decembrie 1961 au fost enumerate unele dintre obstacolele la libera circulaţie a lucrătorilor independenţi, cum sunt: interdicţiile,

20

pentru cetăţenii altor state membre, de a desfăşura anumite activităţi în ţara de primire; necesitatea obţinerii de către aceştia a unei autorizaţii specifice; stabilirea unor condiţii mai dificile, în scopul eliberării unei autorizaţii, pentru resortisanţii străini decât cele aplicate propriilor naţionali; exigenţa unei rezidenţe sau a unui stagiu prealabil; sarcini fiscale specifice; dispoziţiile sau practicile care limitează, stânjenesc ori fac mai oneroasă aprovizionarea sau desfacerea bunurilor, ce interzic sau stânjenesc accesul la o formaţie profesională ori la mijloacele securităţii sociale, care exclud, limitează sau subordonează unor cerinţe particulare posibilitatea cetăţenilor altor state din Comunitate de a încheia contracte, de a prezenta oferte pentru achiziţiile de bunuri de către stat şi de alte persoane juridice de drept public, de a dobândi, folosi şi înstrăina bunuri mobile şi imobile, de a deveni titulari ai unor drepturi de proprietate intelectuală, de a obţine împrumuturi, de a beneficia de ajutoarele de stat, de a se înscrie în organizaţiile profesionale, de a sta în justiţie.

După cum am subliniat, programele generale sunt planuri de activitate, nu au caracter normativ, dar prevederile acestora pot să fie utile pentru a orienta activitatea organelor de jurisdicţie.De asemenea, se poate observa că principiul liberei circulaţii a persoanelor are semnificaţii şi implicaţii similare pentru lucrătorii salariaţi şi independenţi: interzicerea discriminărilor directe şi disimulate în ceea ce priveşte accesul la o profesie şi exercitarea acesteia; luarea în considerare a aceloraşi avantaje sociale şi fiscale, indiferent dacă este vorba de un cetăţean străin sau de un naţional al ţării de primire; egalitatea de tratament în domeniul formării profesionale; prohibirea discriminărilor în cazul înscrierii într-o organizaţie profesională; accesul egal la mijloacele securităţii sociale. Curtea de Justiţie a hotărât, bunăoară, că cetăţenii aparţinând altor state membre pot să organizeze în ţara de primire şcoli profesionale şi să desfăşoare, la domiciliul persoanelor interesate,activităţi care sunt în legătură cu procesul de învăţământ; să deschidă mai multe cabinete profesionale în cadrul Comunităţii; să închirieze imobile sau să le cumpere; să beneficieze de avantajele fiscale acordate naţionalilor; să se înscrie în organizaţiile profesionale.

Resortisanţii statelor membre pot să presteze servicii în ţara de primire în condiţiile prevăzute pentru naţionalii acesteia, nefiind supuşi sarcinilor fiscale pe care le suportă deja în propriul stat, căci un asemenea regim juridic ar reduce avantajele pe care prestatorul le obţine pentru că este stabilit într-o ţară diferită de cea unde furnizează serviciile sale.

Situaţia juridică a lucrătorilor care invocă dispoziţiile legale comunitare privitoare la dreptul de stabilire este însă diferită, sub unele aspecte, de cea a resortisanţilor statelor membre care se prevalează de reglementările referitoare la libera prestare a serviciilor.

În cazul libertăţii de stabilire, persoanei având cetăţenia altui stat membru i se poate aplica, fără să se pună probleme aparte, principiul egalităţii de tratament cu resortisanţii ţării de primire, întrucât aceasta se instalează în ţara respectivă.

În schimb, libera prestare a serviciilor nu presupune, în mod necesar, constituirea unei structuri permanente în ţara de primire, deoarece o astfel de exigenţă ar echivala cu negarea libertăţii fundamentale consacrată la art. 49 din Tratatul C.E. De

21

aceea, în ipoteza arătată, prevederile legale din statul unde este prestat un anumit serviciu se articulează cu dispoziţiile legale din ţara de origine a prestatorului.

Aspectele analizate anterior privitor la competenţa Comunităţii în domeniul formării profesionale, precum şi cele referitoare la echivalarea, între statele membre, a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri, potrivit dispoziţiilor Directivei nr. 89/48 şi ale Directivei nr. 92/51, prezintă relevanţă nu numai în legătură cu situaţia juridică a lucrătorilor salariaţi, ci şi în contextul examinării problemelor puse de circulaţia lucrătorilor independenţi în interiorul Comunităţii. De altminteri, art. 47 din Tratatul C.E., prin care a fost instituită obligaţia Consiliului de a adopta directive care vizează recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri, apare inclus în capitolul din tratat consacrat dreptului de stabilire.

În scopul facilitării accesului la activităţile independente şi la exercitarea lor, art. 47 prevede, totodată, obligaţia Consiliului de a adopta directive vizând coordonarea dispoziţiilor legislative, de reglementare şi administrative ale statelor membre care privesc materia arătată.

Profesiile independente pentru care au fost adoptate directive sunt cele de agent de afaceri (Directiva nr. 67/43), arhitect (Directiva nr. 85/384), avocat (Directiva nr. 77/249), dentist (Directiva nr. 78/686) şi 78/687), farmacist (Directiva nr. 85/432 şi 85/433), infirmier (Directiva nr. 77/452 şi 77/453), medic (Directiva nr. 93/16) şi cele care permit asistenţa specializată a femeilor la naştere (Directiva nr. 80/154).

Bunăoară, în domeniul medical, durata studiilor trebuie să fie de şase ani sau să însumeze 5500 de ore de învăţământ teoretic şi practic (art. 23 par. 2 din Directiva nr. 93/16). La acestea se adaugă, eventual, o perioadă de formare specializată între trei şi cinci ani. Statul de primire poate să solicite înscrierea medicului, care invocă prevederile legale comunitare referitoare la dreptul de stabilire, în organizaţia profesională din acea ţară (de exemplu, în Franţa, Ordinul medicilor). Exigenţa arătată nu este solicitată în ipoteza prestărilor de servicii (art. 17 par. 1 din Directiva nr.93/16).

În cazul avocaţilor, Consiliul nu a intervenit decât pentru a favoriza reprezentarea şi apărarea clienţilor de către aceştia în oricare stat din Comunitate. Pentru avocaţi nu au fost adoptate, datorită deosebirilor profunde de reglementare din statele membre, directive privitoare la stabilirea în alte ţări ale Comunităţii.

Avocatul dintr-un stat membru este îndreptăţit să îşi reprezinte clienţii în oricare ţară din Comunitate, în condiţiile prevăzute pentru avocaţii stabiliţi în ţara respectivă, fără să se ceară ca el să aibă reşedinţa în statul unde îşi reprezintă clienţii sau să se înscrie în organizaţia profesională din acea ţară. Avocatul în cauză este însă obligat să respecte regulile profesiei din statul unde este stabilit şi din ţara în care îşi desfăşoară activitatea (art. 4 par. 1 şi 2 din Directiva nr. 77/249).

Faptul că, în ceea ce îi priveşte pe avocaţi, Consiliul nu a adoptat nici o directivă referitoare la stabilirea în statele membre, nu înseamnă, fireşte, că aceştia nu beneficiază de dreptul de stabilire în oricare ţară din Comunitate. Autorităţile din statele membre nu pot să refuze, pe motivul cetăţeniei, înscrierea unui avocat în organizaţia profesională care îl interesează.

22

Pe de altă parte, obligaţia de înscriere a avocaţilor în barou prevăzută în cadrul dispoziţiilor legale din unele state membre este compatibilă cu reglementările comunitare, dacă nu se face discriminare între cetăţenii ţărilor din Comunitate.

Persoanele fizice care sunt destinatare ale unui serviciu pot să beneficieze de servicii în alt stat membru decât cel a cărui cetăţenie o au, în condiţiile prevăzute pentru naţionalii ţării de primire. Resortisanţii statelor membre pot să se bucure de orice serviciu oferit naţionalilor ţării de primire, fără să se facă discriminare în funcţie de criteriul cetăţeniei sau al reşedinţei.

Toţi ceilalţi cetăţeni ai Uniunii care, în temeiul Directivei nr. 2004/38, au reşedinţa pe teritoriul unui stat membru, beneficiază de tratament egal cu cel al resortisanţilor statului membru respectiv, în domeniul de aplicare al tratatului.

Membrii familiei unei persoane care are cetăţenia Uniunii europene, indiferent de naţionalitate, dacă au dreptul de şedere sau dreptul de şedere permanentă într-un stat membru sunt îndreptăţiţi să se angajeze sau să exercite o activitate independentă în statul respectiv.

Principiul egalităţii de tratament se aplică şi persoanelor juridice care îndeplinesc cerinţele înscrise în cadrul prevederilor legale comunitare. Privitor la persoanele juridice se iau în considerare dispoziţiile art. 12, 43, 49 şi 50 din Tratatul C.E. De asemenea, prezintă însemnătate reglementările de la art. 48 din Tratatul C.E., pe temeiul cărora pot să fie precizate persoanele juridice care beneficiază de dreptul de stabilire şi de libera prestare a serviciilor.

După cum am arătat, art. 43, 49 şi 50 alin. 3 au efect direct, persoanele juridice fiind abilitate să le invoce în faţa organelor de jurisdicţie naţionale.

Potrivit art. 48 alin. 1, societăţile constituite în conformitate cu legea unui stat membru şi având sediul statuar, administraţia centrală sau sediul principal în interiorul Comunităţii sunt asimilate, în scopul aplicării prevederilor referitoare la dreptul de stabilire, persoanelor fizice care sunt cetăţeni ai statelor membre.

Aceste persoane juridice sunt recunoscute implicit în statele membre. Ele se bucură în ţara de primire de toate drepturile de care beneficiază persoanele juridice aparţinând respectivului stat. Totuşi, asimilarea între persoanele juridice şi persoanele fizice care sunt cetăţeni ai statelor membre nu trebuie să conducă la ideea că persoanele juridice pot să se prevaleze în ţara de primire de ansamblul reglementărilor legale care se aplică cetăţenilor acelei ţări. De exemplu, o persoană juridică străină nu poate să constituie în statul de primire un cabinet avocaţial, în situaţia în care legeaţării luată în considerare nu admite exercitarea profesiei de avocat în cadrul unei societăţi pe acţiuni.Corespunzător art. 55, prevederile art. 48 se aplică şi în materia prestărilor de servicii, iar potrivit art. 50 alin. 3, prestatorul poate, pentru executarea prestaţiei sale, să exercite activitatea cu titlu temporar în statul unde furnizează prestaţia, în condiţiile impuse de respectivul stat propriilor cetăţeni.

Nici asimilarea persoanelor juridice care prestează servicii naţionalilor din alt stat membru nu este deplină. De pildă, ar fi dificil de conceput să i se solicite unei societăţi prestatoare de servicii în alt stat înmatricularea la registrul comerţului din acea ţară.

În schimb, principiul egalităţii de tratament se aplică şi în cazul persoanelor juridice, în vederea interzicerii discriminărilor directe şi disimulate care se bazează pe

23

criteriul naţionalităţii, pentru luarea în considerare a aceloraşi avantaje fiscale sau în scopul stipulării unor condiţii identice la includerea într-o organizaţie profesională.

Prevederile programelor generale din 18 decembrie 1961 pot să orienteze activitatea organelor de jurisdicţie pentru asigurarea punerii în practică a dispoziţiilor legale comunitare referitoare la dreptul de stabilire şi la libera prestare a serviciilor.

Realizarea pieţei unice a presupus, în acelaşi timp, privitor la societăţi, adoptarea unor directive de coordonare a reglementărilor legale din statele membre. Temeiul juridic al acestui demers l-a constituit art. 44 par. 3 lit. g din Tratatul C.E., potrivit căruia Consiliul şi Comisia asigură exercitarea dreptului de stabilire prin coordonarea, în măsura necesară şi în scopul de a le echivala, a garanţiilor care sunt solicitate, în statele membre, societăţilor arătate la art. 48 alin. 2, pentru a proteja atât interesele asociaţilor, cât şi pe cele ale terţilor.

În esenţă, coordonarea prevederilor legale din statele membre s-a realizat fie prin stipularea unor reguli minime de protecţie, fie prin menţionarea unor soluţii alternative, ţările din Comunitate având posibilitatea să opteze în favoarea uneia dintre acestea.

Coordonarea dispoziţiilor legale din statele membre referitoare la societăţi a avut însă consecinţe nu numai în ceea ce priveşte dreptul de stabilire, în special, pentru dreptul de stabilire cu titlu secundar – cocontractanţii putând, bunăoară, să cunoască, fără dificultăţi, care sunt reprezentanţii societăţii şi puterile acestora, dacă actele juridice încheiate de către reprezentanţi cu depăşirea împuternicirii lor sunt anulabile, care sunt conturile societăţii – ci, deopotrivă, referitor la prestarea serviciilor în alte ţări din Comunitate.

Pe lângă coordonarea reglementărilor legale din statele membre privitoare la societăţi au fost adoptate şi dispoziţii care permit anumitor entităţi să se constituie şi să funcţioneze pe baza stipulaţiilor legale comunitare. Astfel, conform art. 308 din Tratatul C.E., în situaţia în care realizarea – în cadrul funcţionării pieţei comune – a unui obiectiv al Comunităţii necesită o acţiune a Comunităţii, fără ca Tratatul C.E. să fi prevăzut puterile de acţiune cerute în acest scop, Consiliul ia măsurile adecvate hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului european.

Pornind de la dispoziţiile art. 308, Consiliul a adoptat Regulamentul 2137/85, din 25 iulie 1985, prin care a fost instituită gruparea de interes economic europeană.

Ulterior, pe baza art. 308, a fost adoptat Regulamentul nr. 2157/2001 consacrat statutului societăţii europene şi Directiva nr. 2001/86 referitoare la implicarea salariaţilor în gestionarea societăţii europene.

5. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a persoanelor şi de la principiul liberei circulaţii a serviciilor.

Excepţiile de la principiile arătate sunt, pe de-o parte, cele reglementate în Tratatul C.E. şi în cadrul dreptului derivat, iar, pe de alta, excepţiile jurisprudenţiale.

a) Excepţiile prevăzute în Tratatul C.E. şi în cadrul dreptului derivat. Statele membre nu au atribuit liberei circulaţii a persoanelor şi liberei circulaţii a serviciilor caracter absolut. Corespunzător dispoziţiilor Tratatului C.E. şi a actelor adoptate de instituţiile comunitare în scopul realizării obiectivelor acestuia, ţările membre pot institui, în anumite situaţii, restricţii în domeniile

24

menţionate. Limitele aduse principiului liberei circulaţii a persoanelor şi principiului liberei circulaţii a serviciilor se clasifică în două categorii:– măsuri care au fost stabilite în funcţie de natura sau caracteristicile unor activităţi profesionale. Pe baza acestora, statele membre pot să rezerve exercitarea unor activităţi persoanelor care le aparţin (art. 39, par. 4, art. 45 şi art. 55 din Tratatul C.E);– măsuri care au fost instituite luându-se în considerare conduita resortisanţilor statelor membre. Ele îndreptăţesc ţările din Comunitate să refuze intrarea şi şederea persoanelor de cetăţenie străină pe teritoriul lor. Refuzul poate să fie justificat prin motive care ţin de ordinea publică, de securitatea şi sănătatea publică. Aceste motive sunt reglementate atât în cuprinsul Tratatului C.E., cât şi în cadrul Directivei nr. 2004/38. Ordinea publică, securitatea şi sănătatea publică justifică, potrivit Directivei nr. 2004/38, instituirea unor restricţii în ceea ce priveşte intrarea şi şederea persoanelor care sunt cetăţeni ai Uniunii europene şi a membrilor familiilor acestora, indiferent de cetăţenia lor, pe teritoriul statelor membre. Ordinea publică şi securitatea publică pot să fie invocate şi în cazul persoanelor juridice. De altminteri, art. 46 din Tratatul C.E. se referă la resortisanţii străini, art. 55 prevede că dispoziţiile art. 45-48 din tratat sunt aplicabile şi în materia serviciilor, iar în cuprinsul art. 48 sunt stipulate condiţiile în care persoanele juridice se pot prevala de dispoziţiile legale comunitare consacrate liberei circulaţii.

În cuprinsul Directivei nr. 2004/38 se explică prin aceeaşi termeni noţiunea de ordine publică şi cea de securitate publică.

Invocarea excepţiei de ordine publică este motivată de comportamentul personal. Această excepţie presupune existenţa unei ameninţări reale, actuale şi suficient de grave. Autorităţile competente trebuie să ţină seama de condiţia juridică particulară a persoanelor cărora li se aplică prevederile dreptului comunitar.

În acest sens, potrivit dispoziţiilor Directivei nr. 2004/38, persoana care are cetăţenia Uniunii europene şi membrii familiei acesteia, indiferent de cetăţenia lor, care au dobândit un drept de şedere permanentă, nu pot să fie expulzaţi din statul de primire decât pentru motive imperative de ordine publică sau de securitate publică.

Persoanele care au cetăţenia Uniunii europene şi sunt stabilite în ţara de primire de cel puţin zece ani sau sunt minore nu pot să fie expulzate decât pentru motive de securitate publică, definite de statele membre.

Pe de altă parte, înainte de adoptarea unei decizii privind expulzarea unei persoane pentru motive de ordine publică sau de securitate publică, autorităţile competente trebuie să ţină seama, în special, de durata şederii persoanei în cauză în ţara de primire, de vârsta, starea de sănătate, situaţia sa familială şi economică, de măsura în care ea s-a integrat din punct de vedere social şi cultural în statul de primire şi de intensitatea legăturilor ei cu ţara de origine (art. 28 din Directiva nr. 2004/38).

b) Excepţiile jurisprudenţiale. Curtea de Justiţie a hotărât într-o serie de cauze că „motive imperative de interes general” pot să justifice instituirea unor restricţii în ceea ce priveşte exercitarealibertăţilor fundamentale consacrate în Tratatul C.E. Aşadar, deosebirea între „exigenţele imperative” menţionate întâia oară cu prilejul afacerii Cassis de Dijon şi „motivele imperative de interes general” invocate în cadrul unor decizii referitoare la principiul liberei circulaţii a persoanelor şi la principiul liberei circulaţii a serviciilor pare

25

să nu fie decât de ordin terminologic. De altminteri, numeroase exigenţe imperative pe care le-am înfăţişat cu prilejul analizării excepţiilor jurisprudenţiale de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor au fost reţinute de către Curtea de Justiţie şi în afacerile în care au fost puse probleme în legătură cu principiul liberei circulaţii a persoanelor şi cu principiul liberei circulaţii a serviciilor, Curtea de Justiţie luând în considerare, în unele cauze din domeniu, în mod explicit, jurisprudenţa Cassis de Dijon.

În plus, condiţiile care trebuie întrunite pentru a fi invocată o excepţie jurisprudenţială de la principiul liberei circulaţii a persoanelor şi de la principiul liberei circulaţii a serviciilor sunt aceleaşi cu cele potrivit cărora pot să fie aduse în atenţie excepţiile de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor: să nu existe o directivă de armonizare a legislaţiilor statelor membre; măsura naţională instituită să se aplice în mod nediscriminatoriu; măsura adoptată să fie necesară pentru atingerea obiectivului urmărit; măsura luată să fie proporţională în raport cu obiectivul avut în vedere.

6. Clauze de salvgardareClauzele de salvgardare de la art. 296 par 1 şi art. 297 din Tratatul C.E. pot să fie

invocate şi în materia liberei circulaţii a persoanelor şi a serviciilor. Bunăoară, într-o afacere, prevederile articolelor arătate au fost analizate în raport cu dispoziţiile legale dintr-un stat membru, corespunzător cărora persoanele de cetăţenie străină trebuiau să obţină o anumită autorizaţie pentru a putea cumpăra imobile situate în zone de interes strategic din ţara în cauză.

După cum am subliniat, art. 296 şi 297 permit derogări de la principiile care caracterizează piaţa internă privitor la aspecte care sunt în legătură cu securitatea şi apărarea naţională a statelor membre.

Măsurile adoptate pe temeiul art. 296 sau al art. 297 presupun cooperarea dintre statul care le-a luat şi Comisie, în situaţia în care ele au ca efect distorsionarea condiţiilor de concurenţă în cadrul pieţei comune.

26

CAPITOLUL VI

LIBERA CIRCULAŢIE A CAPITALURILOR

1. PreliminariiPrincipalele dispoziţii în materie sunt cuprinse în titlul III a celei de a treia părţi din

Tratatul C.E., în cadrul unui capitol aparte, intitulat „Capitalurile şi plăţile” (art. 56-60).Prevederile consacrate acestei libertăţi fundamentale vor fi analizate în funcţie de

deosebirea dintre capitaluri, înţelese stricto sensu, şi plăţi.De asemenea, vor fi examinate excepţiile jurisprudenţiale şi clauzele de

salvgardare din Tratatul C.E. care pot să fie invocate, în domeniu, de către statele membre.

2. Libera circulaţie a capitalurilorCu toate că la art. 3 şi la art. 14 din Tratatul C.E. nu s-a făcut distincţie între

libera circulaţie a capitalurilor şi, respectiv, libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor şi serviciilor, reglementările privitoare la capitaluri au fost, până la Tratatul de la Maastricht, prudente, datorită însemnătăţii pe care o are, pentru politica economică şi monetară a statelor, menţinerea controlului asupra mişcărilor de capitaluri.

Circulaţia capitalurilor este constituită din operaţiuni financiare care vizează, în mod esenţial, investirea fondurilor, iar nu remunerarea unui serviciu. Prin aceasta, circulaţia capitalurilor se distinge de categoria plăţilor, care reprezintă contraprestaţii în cadrul unor tranzacţii principale.

Tratatul de la Maastricht a recunoscut liberei circulaţii a capitalurilor o importanţă egală cu cea atribuită celorlalte libertăţi fundamentale. Libera circulaţie a capitalurilor a fost afirmată, prin textele tratatului, în mod ferm, atât în relaţiile dintre statele membre, cât şi în cele dintre ţările din Comunitate şi statele terţe.

Potrivit art. 56 par. 1 din Tratatul C.E., toate restricţiile privind circulaţia capitalurilor între statele membre, precum şi între statele membre şi ţările terţe sunt interzise. Prevederile art. 56 au efect direct în cadrul Comunităţii Europene. Circulaţia capitalurilor include investiţiile realizate în scopul constituirii sau dezvoltării unei societăţi comerciale ori a unei sucursale, investiţiile imobiliare, operaţiunile cu privire la titlurile cotate şi necotate la bursă, împrumuturi pe termen mediu şi lung, emisiunea de acţiuni şi de obligaţiuni pe piaţa altor state membre, mişcările de capitaluri în interes personal (împrumuturi, donaţii, succesiuni, transferul economiilor dintr-un stat în altul), vărsăminte în conturi curente şi încheierea contractelor de depozit în străinătate, investiţii în bonurile de tezaur, importul sau exportul mijloacelor de plată, daune-interese, drepturi de autor etc.

În esenţă, circulaţia capitalurilor presupune un transfer de valori dintr-un stat membru în altul sau, în interiorul aceleiaşi ţări, către un nerezident, operaţiunea respectivă având caracter autonom.

3. Libera circulaţie a plăţilorPrin art. 56 din Tratatul C.E. au fost interzise atât măsurile restrictive privind

circulaţia capitalurilor, cât şi orice îngrădiri referitoare la plăţile între statele membre,

27

precum şi între statele membre şi ţările terţe. Orice restricţie asupra plăţilor era, de fapt, prohibită, dacă ne raportăm la vechea reglementare, încă de la sfârşitul perioadei de tranziţie (art. 106 din Tratatul C.E.E.).

Corespunzător prevederilor art. 106 din Tratatul C.E.E., fiecare stat membru se angaja să autorizeze, în moneda ţării din Comunitate unde era stabilit creditorul sau beneficiarul, plăţile aferente schimbului de mărfuri, de servicii şi de capitaluri, precum şi să permită transferurile de capitaluri şi de salarii.

Pornind de la aceste dispoziţii, Curtea de Justiţie a distins între libera circulaţie a plăţilor şi libera circulaţie a capitalurilor. În categoria „plăţilor” au fost incluse transferurile care reprezintă contraprestaţii în cadrul unor tranzacţii principale. Este lesne de înţeles că, în absenţa liberei circulaţii a plăţilor, dispoziţiile legale comunitare consacrate liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor şi serviciilor ar fi fost dificil de pus în practică.

În principiu, plăţile se pot realiza prin bancnote, cecuri, virament, cambie, bilet la ordin, acreditiv documentar etc.

Delimitarea plăţilor faţă de capitaluri este relevantă şi în prezent. Cu toate că art. 56 din Tratatul C.E. se aplică deopotrivă circulaţiei capitalurilor şi plăţilor, unele prevederi din Tratatul C.E., cum sunt, de exemplu, cele de la art. 57 şi 59, sunt luate în considerare numai în materia circulaţiei capitalurilor.

4. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a capitalurilor şi a plăţilorÎn cadrul temei arătate vom analiza excepţiile prevăzute în Tratatul C.E. şi

excepţiile jurisprudenţiale.Principalele excepţii din Tratatul C.E. sunt prevăzute în cadrul art. 58. Art. 58

nuanţează dispoziţiile art. 56. Reglementările de la art. 58 pot să fie invocate privitor la circulaţia capitalurilor şi, de asemenea, referitor la plăţi. În sensul declaraţiei asupra art. 58 (73 D), adoptată cu prilejul încheierii Tratatului de la Maastricht, statele membre sunt abilitate să aplice numai „dispoziţiile pertinente” ale legislaţiei lor fiscale existente la sfârşitul anului 1993. Sintagma menţionată trimite la motivele imperative de interes general, care justifică restricţii inclusiv la celelalte principii ce definesc piaţa internă.

Pe lângă motivele imperative de interes general care pot să determine adoptarea unor măsuri ce afectează libera circulaţie a capitalurilor şi a plăţilor, art. 58 permite, totodată, luarea măsurilor necesare pentru a împiedica încălcarea legilor şi regulamentelor, îndeosebi în materie fiscală sau în domeniul supravegherii prudenţiale a instituţiilor financiare. În esenţă, prin astfel de măsuri se urmăreşte prevenirea fraudelor în domeniul fiscal.

Procedurile folosite în scop de informare administrativă sau statistică pot să stânjenească şi ele libera circulaţie în materia în care sunt aplicate, dar privitor la capitaluri acestea sunt, pe temeiularticolului menţionat, admise.

În plus, art. 58 poate să fie invocat de statele membre pentru a explica măsurile care sunt în legătură cu considerente de ordine şi securitate publică. Cele două noţiuni trebuie, credem, înţelese în funcţie de elementele generale evidenţiate în literatura de specialitate şi în jurisprudenţă în cadrul liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor şi serviciilor.

28

În situaţia în care sunt aduse în atenţie măsuri naţionale justificate prin motive imperative de interes general, se solicită să fie îndeplinite condiţiile stabilite cu prilejul afacerii Cassis de Dijon.

29

CAPITOLUL XDREPTUL CONCURENȚIAL ÎN SPAȚIUL EUROPEAN

1. Regulile aplicabile în domeniul concurenței

Regulile privind concurenţa îşi au fundamentul în dispoziţiile art. 2 din Tratatul C.E., potrivit cărora realizarea unui grad înalt de competitivitate constituie unul dintre obiectivele comunitare. Politicile sau acţiunile de înfăptuire a obiectivelor comunitare care prezintă relevanţă în materia analizată se referă, conform art. 3 din Tratatul C.E., la punerea în practică a unei politici comerciale comune (lit. b), la instituirea pieţei interne caracterizată prin abolirea, între statele membre, a obstacolelor la libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor (lit. c), la un regim care să creeze siguranţa că, în cadrul pieţei interne, concurenţa nu este denaturată (lit. g), la apropierea legislaţiilor naţionale, în măsura necesară funcţionării pieţei comune (lit. h).

De asemenea, corespunzător dispoziţiilor art. 4 din Tratatul C.E., obiectivele enunţate la art. 2 presupun instaurarea unei politici economice bazată pe strânsa coordonare a politicilor economice ale statelor membre, pe piaţa internă şi pe definirea ţelurilor comune, politică care să se realizeze cu respectarea principiului unei economii de piaţă deschise, în care concurenţa este liberă.

Concurenţa poate să fie împiedicată, restrânsă sau denaturată prin acte sau fapte săvârşite de întreprinderi sau ca urmare a intervenţiei statelor membre.

2. Regulile aplicabile în domeniul concurenței întreprinderilor

a) Preliminarii. În cadrul regulilor care se aplică în domeniul concurenţei întreprinderilor, distingem între cele privitoare la înţelegerile monopoliste, cele consacrate abuzului de poziţie dominantă şi cele referitoare la operaţiunile de concentrare. Prevederile fundamentale în materie sunt cuprinse, pentru înţelegerile monopoliste între întreprinderi, la art. 81 din Tratatul C.E., iar pentru abuzul de poziţie dominantă, la art. 82 din acelaşi tratat.

Exceptările de grup sunt supuse prevederilor unor regulamente distincte pentru fiecare categorie.

Operaţiunile de concentrare între întreprinderi sunt cârmuite de dispoziţiile Regulamentului nr. 139/2004.

b) Interzicerea înţelegerilor monopoliste între întreprinderi. Potrivit art. 81 din Tratatul C.E., sunt incompatibile cu piaţa comună şi interzise toate acordurile între întreprinderi, toate deciziile asociaţiilor de întreprinderi şi toate practicile concertate care sunt susceptibile să afecteze comerţul între statele membre şi care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea oridistorsionarea concurenţei în interiorul pieţei comune şi, în special, acelea care constau în următoarele:a) fixarea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare ori de cumpărare sau a altor condiţii ale tranzacţiilor;b) limitarea sau controlul producţiei, a distribuţiei, a dezvoltării tehnice ori a investiţiilor;c) repartizarea pieţelor sau a surselor de aprovizionare;

30

d) aplicarea unor condiţii inegale la prestaţii echivalente partenerilor comerciali, creându-le astfel un dezavantaj concurenţial;e) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea, de către parteneri, a unor prestaţii suplimentare, care nu au legătură, prin natura lor sau conform uzanţelor comerciale, cu obiectul respectivelor contracte.

Acordurile sau deciziile interzise sunt nule de plin drept.Totuşi, dispoziţiile paragrafului 1 pot să fie declarate inaplicabile:

– oricărui acord sau categorii de acorduri între întreprinderi;– oricărei decizii sau categorii de decizii ale asociaţiilor de întreprinderi;– oricărei practici concertate sau categorii de practici concertate, care contribuie la ameliorarea producţiei ori a distribuirii produselor sau la promovarea progresului tehnic ori economic, rezervând, totodată, utilizatorilor o parte echitabilă din profitul realizat şi fără:

să impună întreprinderilor interesate restricţii care nu sunt indispensabile pentru atingerea acestor obiective;

să dea posibilitatea întreprinderilor să elimine concurenţa pentru o parte substanţială a produselor în cauză.După cum vom vedea, în scopul luării în considerare a art. 81 par. 1 trebuie să

fie întrunite mai multe cerinţe.1. Condiţiile de aplicare a regulii prohibitive de la art. 81 par. 1. Prevederile

legale comunitare interzic săvârşirea unor acte sau fapte de către întreprinderi, fără a defini însă aceste entităţi. În jurisprudenţa Curţii de Justiţie, întreprinderile au fost caracterizate independent de accepţiunea atribuită noţiunii analizate în sistemele de drept ale statelor membre.

Corespunzător hotărârilor Curţii de Justiţie, prin întreprindere se înţelege orice entitate care desfăşoară o activitate economică, fără să prezinte însemnătate statutul ei juridic şi modul în care este finanţată.

Întreprinderile publice beneficiază, în domeniul concurenţei, de un tratament similar celui luat în considerare pentru întreprinderile private.

Persoanele juridice formează o singură întreprindere în eventualitatea în care, în interiorul grupului, filialele nu sunt abilitate să decidă comportamentul lor pe piaţă. Unitatea de conduită a subiecţilor – societate-mamă şi filială – pe piaţă este precumpănitoare faţă de separarea formală a lor.Enumerarea înţelegerilor de natură monopolistă de la art. 81 par. 1 cuprinde acordurile între întreprinderi, deciziile asociaţiilor de întreprinderi şi practicile concertate.

Acordurile între întreprinderi se realizează în situaţia în care întreprinderile şi-au exprimat voinţa într-un mod determinat. Noţiunea analizată este înţeleasă, în dreptul comunitar, în sens larg. Asemenea acorduri pot să ia forma contractelor de concesiune, actelor constitutive ale unor societăţi comerciale, tranzacţiilor sau a unei înţelegeri care are numai semnificaţie morală.

Prohibiţia instituită la art. 81 par. 1 priveşte, deopotrivă, acordurile orizontale şi pe cele verticale. Criteriul de distincţie dintre unele şi celelalte decurge din poziţia economică în care se află părţile interesate în raporturile reciproce pe care le stabilesc între ele.

31

Deciziile asociaţiilor de întreprinderi sunt acte de voinţă colectivă care emană de la organul competent al unui grup profesional. Nu se solicită ca gruparea (asociaţia) de întreprinderi să aibă calitatea de subiect de drept de-sine-stătător. De asemenea, împrejurarea că este vorba de o asociaţie de drept public nu influenţează calificarea acesteia ca fiind o asociaţie de întreprinderi.

Practicile concertate exprimă o formă de coordonare între întreprinderi, care înlocuiesc cu bună ştiinţă riscurile concurenţei cu o cooperare practică între ele, ce conduce la condiţii de concurenţă care nu corespund condiţiilor normale de piaţă, ţinând seama de natura produselor, importanţa şi numărul întreprinderilor în cauză, dimensiunile şi caracterul pieţei.

Elementul obiectiv, considerat în mod izolat, nu constituie prin el însuşi o practică concertată. Orice întreprindere are dreptul să ţină seama de politica economică a concurenţilor săi şi să îşi alinieze, în mod corespunzător, propria conduită.

În scopul aplicării art. 81 par. 1, va trebui ca acţiunea întreprinderilor pe piaţă să fie rezultatul cooperării dintre ele, al urmării unui ţel comun.

După cum a hotărât Curtea de Justiţie, fiecare întreprindere este datoare să îşi determine, în mod autonom, politica pe care înţelege să o pună în practică pe piaţa comună, inclusiv alegerea destinatarilor ofertelor şi vânzărilor sale. Exigenţa arătată se opune oricărei luări de contact, direct sau indirect, între întreprinderi, având ca obiect sau ca efect, fie să influenţeze comportamentul pe piaţă al unui concurent actual sau potenţial, fie să dezvăluie concurentului conduita proprie pe piaţă, care a fost stabilită ori se află doar în stadiu de proiect.

Acordurile între întreprinderi, deciziile asociaţiilor de întreprinderi şi practicile concertate sunt cuprinse în domeniul de aplicare al art. 81 par. 1 dacă:– sunt susceptibile să afecteze comerţul între statele membre;– au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea ori distorsionarea concurenţei în interiorul pieţei comune;– au efecte negative sensibile sau potenţial sensibile asupra concurenţei.

2. Specificări ale înţelegerilor monopoliste sancţionabile. Art. 81 par. 1 cuprinde cinci categorii de înţelegeri între întreprinderi care pot afecta concurenţa. Enumerarea nu are caracter limitativ, ci exemplificativ. Ea include cazuri socotite ca fiind atingeri tipice aduse concurenţei, prin înţelegeri care îi împiedică funcţiile normale, restrângând-o sau denaturând-o.

După cum reiese din prevederile art. 81 par. 1, afectarea concurenţei poate să se datoreze, în esenţă, fie unei strategii de compartimentare a pieţei, ceea ce presupune divizarea acesteia şi repartizarea diferitelor părţi de piaţă între întreprinderile concurente, fie unei aşa-zise strategii de asfixiere, care implică adoptarea de către întreprinderile interesate a unui comportament uniform pepiaţă şi permanentizarea clienţilor.

Examinarea cauzelor instrumentate de către Comisie şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie arată că, în majoritatea afacerilor, concurenţa a fost afectată prin fixarea preţurilor, prin repartizarea pieţelor sau a surselor de aprovizionare, prin măsuri restrictive în domeniul producţiei ori referitor la modalităţile de vânzare. Înţelegerile între întreprinderi care determină cuplarea contractelor sunt, în schimb, arareori întâlnite în practică.

32

a) Fixarea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare ori de cumpărare sau a altor condiţii ale tranzacţiilor.

Înţelegerile prin care sunt fixate preţurile de vânzare sau de cumpărare afectează mobilitatea preţurilor, împiedicând funcţiile cererii şi ofertei în stabilirea nivelului acestora. Părţile pot să fixeze, prin înţelegeri ilicite, preţurile la export, pe cele la import sau preţurile din cadrul pieţei interne a unui stat membru.

De asemenea, au fost apreciate ilicite clauzele de rabat comercial în cazul în care acesta este calculat în funcţie de volumul total al vânzărilor realizate de către participanţii la înţelegere, nu după cifra de afaceri înregistrată în relaţiile dintre producător şi clientul său; dacă fiecare participant la înţelegere acordă acelaşi rabat, indiferent care este cantitatea de marfă cumpărată de către clienţi sau în ipoteza în care rabatul ce poate să fie încuviinţat clienţilor este plafonat pentru participanţi; în situaţia în care rabatul nu este consimţit decât unei categorii specifice de clienţi.

Pe lângă prestabilirea de preţuri obligatorii sau convenirea în comun a unor rabaturi, libertatea pieţei poate să fie afectată şi prin înţelegeri în cadrul cărora sunt fixate alte condiţii comerciale, cum ar fi, modalităţi şi termene identice de livrare, niveluri de credite şi de garanţii de acelaşi tip, clauze similare de agravare sau de limitare a răspunderii ş.a.

b) Limitarea sau controlul producţiei, a distribuţiei, a dezvoltării tehnice ori a investiţiilor. În această categorie sunt incluse înţelegerile prin care participanţii acceptă să îşi restrângă posibilităţile de dezvoltare şi cele susceptibile să împiedice întreprinderile să intervină pe piaţă. De exemplu, au fost considerate ilicite înţelegerile prin care au fost fixate cote de producţie sau de vânzare, s-a renunţat la folosirea unui procedeu tehnic nou în procesul de fabricaţie ori întreprinderile şi-au coordonat investiţiile într-un anumit domeniu.

c) Repartizarea pieţelor sau a surselor de aprovizionare. Repartizarea pieţelor între întreprinderi şi alocarea între acestea a surselor de aprovizionare aduce atingere, în mod deosebit de nociv, funcţiilor concurenţei, întrucât asemenea înţelegeri sunt susceptibile să contribuie la delimitarea, repartizarea şi izolarea pieţelor, adică la restabilirea obstacolelor pe care prevederile Tratatului C.E. referitoare la libera circulaţie a mărfurilor şi serviciilor caută să le înlăture. De pildă, producătorii pot, prin acordurile orizontale pe care le încheie, să îşi repartizeze, din punct de vedere geografic, pieţele sau sursele de aprovizionare.

Acordurile verticale care conţin clauze de exclusivitate de vânzare sau de exclusivitate de cumpărare pot să fie socotite, şi ele, incompatibile cu dispoziţiile art. 81 din Tratatul C.E.

d) Aplicarea unor condiţii inegale la prestaţii echivalente partenerilor comerciali, creându-le astfel un dezavantaj concurenţial. Concurenţa poate să fie distorsionată prin înţelegeri destinate să creeze, faţă de unii parteneri contractuali, condiţii care să-i dezavantajeze comparativ cu alţi clienţi.

Înţelegerile discriminatorii pot să fie motivate de naţionalitatea, sediul sau forţa economică a partenerului contractual. De cele mai multe ori, discriminarea constă în impunerea, faţă de anumiţi parteneri, a unor preţuri superioare celor practicate în mod obişnuit. Tratamentul diferenţiat poate să privească însă şi alte elemente contractuale, precum înlesniri de plată prin eşalonări, garanţiile oferite clientelei etc.

33

e) Condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare, care nu au legătură, prin natura lor sau conform uzanţelor comerciale, cu obiectul respectivelor contracte. Cumpărătorul nu este nevoit, potrivit art. 81 par. 1 lit. e, să accepte în plus, la încheierea contractului dorit, din pricina presiunii exercitate de către producător sau distribuitor, prestaţii suplimentare, care nu au legătură, prin natura lor ori potrivit uzanţelor comerciale, cu obiectul contractului primar.

Admiterea unor asemenea prestaţii suplimentare ar afecta autonomia întreprinderilor pe piaţă, stânjenind desfăşurarea liberă a concurenţei. De pildă, se poate considera că s-a recurs la procedurajuridică a contractelor cuplate, în ipoteza în care cumpărătorul a trebuit să achiziţioneze, pe lângă produsul care îl interesa, un altul, nevandabil sau învechit, care nu-i era util; în cazul în care utilizatorul a fost obligat să accepte accesorii sau piese de schimb necesare pentru funcţionarea ori întreţinerea utilajului cumpărat, cu toate că acesta nu prezenta o specificitate tehnică aparte; în împrejurarea în care cumpărătorul a trebuit să accepte o cantitate excesivă de piese de schimb, care depăşeau, în mod vădit, nevoile sale normale; dacă vânzarea cantităţii de marfă necesară cumpărătorului a fost condiţionată de achiziţionarea unor cantităţi suplimentare, peste cerinţele beneficiarului.

3. Înţelegeri monopoliste nesancţionabile. Art. 81 par. 3 subordonează neaplicarea primului paragraf de îndeplinirea a patru condiţii, două pozitive şi două negative.

Corespunzător primei condiţii (pozitivă), înţelegerea monopolistă trebuie să contribuie la ameliorarea producţiei ori a distribuirii produselor sau la promovarea progresului tehnic ori economic. Este suficient ca unul dintre avantajele arătate în cadrul primei condiţii să se realizeze, pentru ca aceasta să fie considerată îndeplinită.

Avantajele menţionate sunt însă examinate în mod obiectiv, adică ţinând seama de efectele favorabile ale înţelegerii pentru economia comunitară şi pentru terţi, nu de consecinţele ei pentru participanţi.

Bunăoară, ameliorarea producţiei poate să fie determinată de faptul că fiecare participant la înţelegere renunţă la fabricarea unor produse, specializându-se în anumite operaţiuni, ceea ce conduce la sporirea productivităţii.

Îmbunătăţirea distribuirii produselor poate să fie asigurată prin clauzele de exclusivitate de vânzare sau de cumpărare. Exclusivitatea de vânzare permite beneficiarului să îşi dezvolte activităţile de promovare a vânzărilor şi de investiţii în zona concedată; exclusivitatea de cumpărare poate să implice participarea producătorului la expansiunea pieţei şi să conducă la aprovizionarea regulată de către angrosişti a persoanelor care vând mărfuri cu amănuntul.

Promovarea progresului tehnic sau economic se poate realiza prin folosirea unui procedeu nou de fabricaţie şi prin utilizarea, pentru un singur produs, a unor tehnologii care erau luate anterior în considerare doar în mod izolat, în cazul unor bunuri diferite.

La art. 81 par. 3 nu se face referire şi la progresul social, dar Curtea de Justiţie a hotărât că acesta poate să fie subsumat, în unele circumstanţe, progresului economic.

A doua condiţie (pozitivă) este ca înţelegerea între întreprinderi să rezerve utilizatorilor o parte echitabilă din profitul obţinut. Noţiunea de utilizatori cuprinde, deopotrivă, pe consumatorii finali şi pe partenerii direcţi ai întreprinderilor participante la înţelegerea monopolistă.

34

Avantajele pe care le obţin utilizatorii nu sunt totdeauna pecuniare. Ele pot să constea, în unele situaţii, în îmbunătăţirea calităţii bunurilor sau serviciilor; accesul la produse noi care încorporează, eventual, tehnologii avansate; protecţia sănătăţii persoanelor; protecţia mediului înconjurător;

A treia condiţie (negativă) este ca înţelegerea survenită să nu impună întreprinderilor interesate restricţii care nu sunt indispensabile pentru ameliorarea producţiei sau a distribuirii produselor ori pentru promovarea progresului tehnic sau economic.

Efectele negative ale restrângerii concurenţei sunt tolerabile, dacă nu au fost folosite decât mijloacele necesare pentru atingerea obiectivelor arătate.

Întreprinderile interesate sunt toate întreprinderile care suportă consecinţele restricţiilor ce au fost stabilite sau care beneficiază de efectele înţelegerii respective, nu numai cele care sunt părţi la ea.

A patra condiţie (negativă) este ca înţelegerea monopolistă să nu dea posibilitatea întreprinderilor participante să elimine concurenţa pentru o parte substanţială a produselor în cauză. Indiferent care ar fi amploarea consecinţelor benefice ale înţelegerii între întreprinderi, aceasta nu poate să fie apreciată ca fiind licită în eventualitatea în care ar conduce la înlăturarea totală a concurenţei sau ar determina eliminarea ei pentru o parte substanţială a produselor luate în considerare. Aplicarea condiţiei analizate depinde de modul în care este stabilită piaţa produsului sau serviciului.

c) Abuzul de poziţie dominantă. Potrivit art. 82 din Tratatul C.E., este incompatibilă cu piaţa comună şi interzisă, în măsura în care comerţul între statele membre poate să fie afectat, exploatarea abuzivă, de către una sau mai multe întreprinderi, a unei poziţii dominante pe piaţa comună sau pe o parte substanţială a acesteia.

Asemenea practici abuzive pot să constea, în special, în următoarele:a) impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare ori de cumpărare sau a altor condiţii inechitabile ale tranzacţiilor;b) limitarea producţiei, a distribuţiei sau a dezvoltării tehnice, în dauna consumatorilor;c) aplicarea unor condiţii inegale la prestaţii echivalente partenerilor comerciali, creându-le astfel un dezavantaj concurenţial;d) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea, de către parteneri, a unor prestaţii suplimentare, care nu au legătură, prin natura lor sau conform uzanţelor comerciale, cu obiectul respectivelor contracte.

După cum se observă, prevederile art. 82 sunt similare celor de la art. 81 par. 1, cu excepţia dispoziţiilor art. 81 par. 1 lit. c (repartizarea pieţelor sau a surselor de aprovizionare).

Interzicerea practicilor abuzive are caracter absolut, nefiind admise nici un fel de excepţii. Severitatea reglementărilor de la art. 82 se întemeiază pe ideea că abuzul de poziţie dominantă nu poate să aducă niciodată o contribuţie pozitivă pe piaţa pe care se manifestă. Prin urmare, exceptările individuale sau pe categorii nu sunt, în această materie, posibile.

35

1. Condiţiile de aplicare a regulii prohibitive de la art. 82. În cadrul prevederilor art. 82 este interzisă exploatarea abuzivă, de către una sau mai multe întreprinderi, a unei poziţii dominante pe piaţa comună sau pe o parte substanţială a acesteia. În principiu, deţinerea unei poziţii dominante nu este prohibită, ci numai exploatarea ei abuzivă, cu toate că poziţia dominantă pe piaţă a uneia sau mai multor întreprinderi poate să aducă atingere concurenţei.

Aplicarea art. 82 din Tratatul C.E. presupune îndeplinirea următoarelor condiţii:– deţinerea de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziţii dominante, care este susceptibilă să producă efecte în cadrul Comunităţii;– exploatarea abuzivă a poziţiei dominante;– posibilitatea să fie afectat comerţul între statele membre.

Poziţia dominantă este o situaţie de forţă economică deţinută de o întreprindere, de natură să împiedice menţinerea unei concurenţe efective pe piaţa relevantă, permiţându-i să aibă un comportament care este, într-o măsură apreciabilă, independent faţă de concurenţi, de clienţii săi şi, în cele din urmă, faţă de consumatori.

Existenţa poziţiei dominante este probată de deţinerea unei mari părţi din piaţă, de raportul dintre părţile de piaţă deţinute de întreprinderea în cauză şi de concurenţi, de avansul tehnologic faţă de concurenţi, de dezvoltarea unei reţele comerciale deosebit de perfecţionate şi de absenţa concurenţei potenţiale.

De regulă, existenţa poziţiei dominante este dovedită cu ajutorul mai multor factori care, luaţi în considerare în mod izolat, nu sunt, totdeauna, determinanţi.

Exploatarea abuzivă a poziţiei dominante este o noţiune obiectivă privitoare la comportamentele unei întreprinderi aflată într-o poziţie dominantă, care sunt de natură să influenţezestructura pieţei unde, datorită prezenţei întreprinderii respective, nivelul de concurenţă este deja scăzut, astfel de comportamente putând să împiedice, prin mijloace diferite de cele ale unei concurenţe obişnuite, menţinerea nivelului de concurenţă care poate să fie încă evidenţiat pe piaţă sau dezvoltarea acestei concurenţe.

Posibilitatea să fie afectat comerţul între statele membre constituie o cerinţă care permite delimitarea domeniului de aplicare a prevederilor legale comunitare de dispoziţiile legale din statele membre referitoare la concurenţa între întreprinderi. În scopul punerii în practică a reglementărilor de la art. 82 din Tratatul C.E. este suficient ca exploatarea abuzivă a poziţiei dominante să poată avea consecinţe negative asupra comerţului intracomunitar, fără să fie necesar ca acestea să se fi produs efectiv.

2. Specificări ale practicilor abuzive. Art. 82 cuprinde patru categorii de practici considerate abuzive, care sunt, cu o excepţie, similare categoriilor de înţelegeri monopoliste între întreprinderi de la art. 81.

Repartizarea pieţelor sau a surselor de aprovizionare nu a fost reiterată în cadrul art. 82, apreciindu-se că acestea se pot realiza doar pe baza unor înţelegeri orizontale sau verticale între întreprinderi. În practică s-a constatat, totuşi, că astfel de efecte sunt generate, în anumite situaţii, şi de exploatarea abuzivă a unei poziţii dominante, chiar dacă întreprinderea în cauză nu le-a avut în vedere cu prilejul aplicării strategiei ei pe piaţă. De exemplu, interdicţia impusă de către întreprinderea aflată pe o poziţie dominantă, partenerilor ei comerciali, referitoare la revânzarea unuibun, poate să conducă la fixarea acestora pe piaţa locală.

36

Omisiunea de la art. 82 nu are însă inconveniente deosebite, pentru că enumerarea practicilor abuzive nu este limitativă.

Practicile abuzive pot să constea, în special, în următoarele:a) Impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de

cumpărare sau a altor condiţii inechitabile ale tranzacţiilor. Preţul impus poate să fie excesiv în ipoteza în care nu există un raport rezonabil între acesta şi valoarea economică a prestaţiei întreprinderii.

Practicilor abuzive de la art. 82 lit. a credem că le poate fi asimilată şi situaţia în care o întreprindere aflată într-o poziţie dominantă stabileşte preţuri foarte reduse, în scopul înlăturăriiconcurenţilor de pe piaţă.

Condiţiile discriminatorii pot să privească, de asemenea, rabaturile comerciale sau termenele de livrare care sunt consimţite de întreprinderea care deţine o poziţie dominantă.

Art. 82 lit. a interzice stabilirea unilaterală a unor preţuri inechitabile, în timp ce art. 81 par. 1 lit. a, care este formulat în termeni apropiaţi, prohibă restrângerea libertăţii părţilor la înţelegerea monopolistă în fixarea preţurilor. Aplicarea ambelor articole nu este, după cum am arătat, totuşi, exclusă, în eventualitatea în care o întreprindere aflată într-o poziţie dominantă se prevalează de aceasta pentru a încheia cu unii concurenţi o înţelegere monopolistă, iar pe ceilalţi încearcă să-i înlăture de pe piaţă prin folosirea unor mijloace incompatibile cu cerinţele unei concurenţe obişnuite;

b) Limitarea producţiei, a distribuţiei sau a dezvoltării tehnice, în dauna consumatorilor. De cele mai multe ori aceasta se realizează prin limitările impuse furnizorilor sau cumpărătorilor de către întreprinderea care are o poziţie dominantă. De pildă, Curtea de Justiţie a hotărât, într-o afacere, că refuzul unei întreprinderi de a livra materii prime unui client cu care se afla în concurenţă privitor la produsele obţinute cu ajutorul acelor materii prime, reprezintă un abuz de poziţie dominantă, dacă apare riscul înlăturării întreprinderii concurente de pe piaţă. Aşadar, o întreprindere poate să fie obligată să încheie un contract pentru vânzarea unor bunuri sau prestarea unor servicii, în eventualitatea în care nu există nici un substitut real ori potenţial al acestora, poate să fie evidenţiată pe piaţă o cerere specifică potenţială, constantă şi regulată a consumatorilor, iar întreprinderea în cauză are capacitatea necesară în vederea satisfacerii comenzilor pe care le-a primit.

În circumstanţele în care întreprinderea poate livra cantităţi limitate de mărfuri, ea trebuie să îşi stabilească priorităţile pe temeiul unor criterii obiective, nediscriminatorii.

c) Aplicarea unor condiţii inegale la prestaţii echivalente partenerilor comerciali, creându-le astfel un dezavantaj concurenţial. Aceste prevederi nu sunt esenţial diferite de cele de la lit. a şi b ale art. 82, întrucât condiţiile discriminatorii pot să se refere la preţuri, rabaturi comerciale, cantităţile de mărfuri livrate etc. În cuprinsul art. 82 lit. c se accentuează însă că orice condiţii discriminatorii aplicate de o întreprindere care deţine o poziţie dominantă constituie un abuz.

Motivarea practicilor abuzive este, în general, similară celei a înţelegerilor monopoliste, supuse dispoziţiilor art. 81 par. 1 lit. d. În contextul analizării practicilor abuzive se remarcă însă, adesea, livrarea cu întâietate a produselor către comercianţii

37

care vând numai mărfurile producătorului, fiind dezavantajaţi cei care înstrăinează, alături de acestea, bunuri concurente importate.

d) Condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea, de către parteneri, a unor prestaţii suplimentare, care nu au legătură, prin natura lor sau conform uzanţelor comerciale, cu obiectul respectivelor contracte. Prin asemenea practici, întreprinderea îşi consolidează poziţia dominantă şi poate să înlăture anumiţi concurenţi de pe piaţă, deoarece aceasta subordonează vânzarea unui bun a cărui desfacere o controlează de înstrăinarea altor produse supuse concurenţei.

Potrivit unei hotărâri a Tribunalului de primă instanţă, condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea, de către parteneri, a unor prestaţii suplimentare, nu poate să fie admisă când produsele în cauză sunt disociabile (de pildă, utilajele şi cartoanele folosite pentru ambalarea lichidelor alimentare). În plus, contractele cuplate nu ar putea să fie justificate prin existenţa uzanţelor comerciale, pe o piaţă unde concurenţa este deja afectată datorită poziţiei dominante a unei întreprinderi.

d) Formele de control ale comportamentelor întreprinderilor. Controlul comportamentelor întreprinderilor se realizează de către autorităţile comunitare şi de autorităţile naţionale ale statelor membre.

În materie sunt competente şi autorităţile naţionale ale statelor membre pentru că prevederile art. 81 şi 82 au efect direct.

Aplicarea regulilor în domeniul concurenţei prevăzute la art. 81 şi 82 din Tratatul C.E. se realizează potrivit Regulamentului nr. 1/2003.

Adoptarea Regulamentului nr. 1/2003 se înscrie în cadrul procesului de modernizare a dreptului comunitar al concurenţei, caracterizat prin adoptarea unor noi regulamente de exceptare pe categorii, prin adoptarea unor linii directoare consacrate acordurilor orizontale de cooperare şi acordurilor verticale, precum şi prin adoptarea altor comunicări ale Comisiei în domeniu.

Regulamentul nr. 1/2003 a fost adoptat, în esenţă, pentru a permite autorităţilor competente în domeniul concurenţei din statele membre şi organelor de jurisdicţie naţionale să aplice prevederile art. 81 par. 3 din Tratatul C.E., precum şi pentru a degreva comisia de analizarea afacerilor care nu prezintă semnificaţie deosebită pe plan comunitar.

Prin Regulamentul nr. 1/2003 s-a renunţat la sistemul atestărilor negative şi al dispenselor individuale, instituit potrivit Regulamentului nr. 17/62.

În cuprinsul Regulamentului nr. 1/2003 se stipulează că acordurile, deciziile şi practicile concertate vizate de art. 81 par. 1 din Tratatul C.E., care nu îndeplinesc condiţiile de la art. 81 par. 3,sunt interzise, fără ca o decizie prealabilă să fie necesară în acest scop.

Pe de altă parte, acordurile, deciziile şi practicile concertate vizate de art. 81 par. 1, care îndeplinesc condiţiile art. 81 par. 3, nu sunt interzise, fără ca o decizie prealabilă să fie necesară în acest scop.

Exploatarea abuzivă a unei poziţii dominante, în sensul art. 82 din Tratat, este interzisă, fără ca o decizie prealabilă să fie necesară în acest scop.

În interesul comunitar, Comisia, acţionând din oficiu, poate să constate, prin decizie, că art. 81 nu se aplică unui acord, unei decizii sau unei practici concertate,

38

pentru că nu sunt reunite condiţiile de la art. 81 par. 1 sau pentru că sunt îndeplinite condiţiile de la art. 81 par. 3.

Comisia poate să facă o asemenea constatare şi în ceea ce priveşte art. 82 din tratat. Comisia are posibilitatea să stabilească, din oficiu sau ca urmare a unei plângeri, că un acord, o decizie sau o practică concertată supusă dispoziţiilor unui regulament de exceptare pe categorii generează, totuşi, efecte incompatibile cu prevederile art. 81 par. 3 din tratat.

Autorităţile competente în domeniul concurenţei din statele membre beneficiază de prerogative similare, dacă un acord, o decizie sau o practică concertată supusă prevederilor unui regulament de exceptare pe categorii generează efecte incompatibile cu dispoziţiile art. 81 par. 3, pe teritoriul statului membru unde este competentă autoritatea naţională în cauză sau pe o parte a acestuia, care prezintă caracteristicile unei pieţe geografice distincte.

După cum se precizează, în mod expres, în cuprinsul Regulamentului nr. 1/2003 autorităţile competente în domeniul concurenţei din statele membre şi organele de jurisdicţie naţionale pot să aplice art. 81 şi 82 din Tratatul C.E.

În cadrul Regulamentului nr. 1/2003 se evidenţiază raportul între prevederile art. 81 şi 82 şi, respectiv, dreptul concurenţei din statele membre. Astfel, în situaţia în care autorităţile competente în domeniul concurenţei din statele membre sau organele de jurisdicţie naţionale aplică dreptul naţional al concurenţei unor acorduri, decizii sau practici concertate, în sensul art. 81 par. 1 din tratat, care sunt susceptibile să afecteze comerţul între statele membre, în înţelesul dat acestei sintagme prin tratat, ele sunt obligate să aplice, totodată, dispoziţiile art. 81.

În cazul în care autorităţile competente în domeniul concurenţei din statele membre sau organele de jurisdicţie naţionale aplică dreptul naţional al concurenţei unei practici abuzive interzisă potrivit art. 82 din tratat, ele sunt obligate să aplice, totodată, dispoziţiile art. 82.

Aplicarea dreptului naţional al concurenţei nu poate să conducă la interzicerea acordurilor, deciziilor sau practicilor concertate care sunt susceptibile să afecteze comerţul între statele membre, dar nu au ca efect restrângerea concurenţei, în sensul art. 81 par. 1, sau îndeplinesc condiţiile art. 81 par. 3 ori sunt supuse unui regulament de exceptare pe categorii.

Regulamentul nr. 1/2003 nu împiedică, totuşi, statele membre să adopte şi să aplice pe teritoriul lor dispoziţii legale mai stricte prin care se interzic sau se sancţionează un comportamentunilateral al unei întreprinderi.

În scopul asigurării cooperării între Comisie şi autorităţile competente în domeniul concurenţei din statele membre şi în vederea asigurării aplicării uniforme a art. 81 şi 82 de către autorităţile competente în domeniul concurenţei din statele membre, prin Regulamentul nr. 1/2003 a fost organizată o reţea europeană a concurenţei.

Fiecare stat membru desemnează autoritatea sau autorităţile competente în domeniul concurenţei pentru aplicarea art. 81 şi 82. O anumită afacere poate să fie investigată de o autoritate

39

competentă în domeniul concurenţei dintr-un stat membru, de mai multe autorităţi din state membre diferite sau de Comisie.

În principiu, o afacere determinată trebuie să fie investigată de autoritatea cel mai bine plasată. Autoritatea competentă în domeniul concurenţei dintr-un stat membru care acţionează pe baza prevederilor art. 81 sau 82 trebuie să informeze, în scris, Comisia înainte de iniţierea primei măsuri de anchetă. Această informare poate să fie pusă şi la dispoziţia autorităţilor competente în domeniul concurenţei din alte state membre.

Dacă a fost adoptată o decizie de către Comisie privitor la un acord, o decizie sau o practică concertată asupra căreia o autoritate competentă în domeniul concurenţei dintr-un stat membru urmează să statueze, aceasta nu va putea lua o hotărâre contrară deciziei Comisiei.

Înainte de adoptarea unei decizii prin care se interzice un anumit comportament, se acceptă angajamente ale întreprinderilor sau se retrage beneficiul dispoziţiilor unui regulament de exceptarepe categorii, autorităţile competente în domeniul concurenţei din statele membre trebuie să informeze Comisia.

Pe de altă parte, autorităţile competente în domeniul concurenţei din statele membre pot să consulte, în orice moment, Comisia, în cazul în care investighează o anumită afacere pe baza art. 81 sau 82 din tratat.

La cererea Comisiei sau a unei autorităţi competente în domeniul concurenţei dintr-un stat membru, o afacere investigată de o autoritate competentă din alt stat membru poate să fie adusă în atenţia Comitetului consultativ în materie de practici restrictive şi poziţii dominante.

Angajarea procedurii de către Comisie privitor la o anumită afacere determină desesizarea autorităţilor competente în domeniul concurenţei din statele membre de acea afacere referitor la aplicarea art. 81 şi 82 din tratat.

Regulamentul nr. 1/2003 conţine şi dispoziţii consacrate cooperării între organele de jurisdicţie naţionale şi Comisie, în scopul aplicării art. 81 şi 82.

Fiecare stat membru este abilitat să decidă care sunt organele de jurisdicţie naţionale competente să aplice art. 81 şi 82. Acestea pot să soluţioneze litigiile între particulari sau să se pronunţe privitor la deciziile adoptate de autorităţile competente în domeniul concurenţei din statele membre.

Comisia poate sprijini organele de jurisdicţie naţionale în vederea aplicării art. 81 şi 82. Comisia poate interveni la solicitarea organului de jurisdicţie naţional sau din oficiu.

În cazul în care există o solicitare a organului de jurisdicţie naţional, Comisia transmite acestuia informaţiile de care dispune, îi indică dacă a început sau nu procedura referitor la afacerea supusă judecăţii ori dacă a adoptat o decizie.

Comisiei i se poate solicita sprijinul şi în scopul interpretării dispoziţiilor art. 81 şi 82. Acţionând din oficiu, Comisia poate să supună atenţiei organului de jurisdicţie naţional observaţii scrise. La rândul lor, autorităţile competente în domeniul concurenţei din statele membre pot să supună atenţiei organului de jurisdicţie naţional observaţii scrise referitoare la aplicarea art. 81 şi 82.

40

În situaţia în care organele de jurisdicţie naţionale hotărăsc privitor la acorduri, decizii sau practici concertate supuse dispoziţiilor art. 81 sau 82, care au format deja obiectul unei decizii a Comisiei, ele nu pot să ia o hotărâre contrară deciziei Comisiei.

În cazul în care Comisia nu a adoptat încă o decizie, organele de jurisdicţie naţionale trebuie să evite să pronunţe o hotărâre care ar fi contrară deciziei Comisiei. În acest scop ele pot să suspende judecarea cauzei până la momentul la care va interveni o decizie a Comisiei.

O altă soluţie este aceea a folosirii mecanismului chestiunilor prejudiciale. Regulamentul nr. 1/2003 nu conţine dispoziţii consacrate sancţiunii nulităţii, instituită prin art. 81 par. 2 din Tratatul C.E. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a precizat că nulitatea la care se referă art. 81 par. 2 din Tratatul C.E. are caracter absolut. Un acord care este supus dispoziţiilor paragrafului 1 al articolului arătat şi care nu a format obiectul unei dispense individuale sau colective, pe baza reglementărilor paragrafului 3, este, conform hotărârii Curţii, lovit de nulitate, în măsura în care obiectul sau efectele sale sunt incompatibile cu interdicţia enunţată în cuprinsul paragrafului 1.

Având în vedere caracterul absolut al nulităţii la care se referă art. 81 par. 2, Curtea a concluzionat că un acord nul în temeiul acestei dispoziţii nu are efect în cadrul raporturilor întrecocontractanţi şi nu este opozabil terţilor.

Caracterul absolut al nulităţii prevăzută la art. 81 par. 2 din Tratatul C.E. nu suscită îndoieli, întrucât respectarea regulilor în domeniul concurenţei corespunde interesului general. Fiindabsolută, nulitatea nu poate să fie confirmată.

Nulitatea poate să fie invocată de orice persoană interesată, indiferent că aceasta este sau nu parte la acordul litigios. După cum reiese din dispoziţiile art. 81 par. 2, nulitatea trebuie să fie constatată ori de câte ori sunt reunite condiţiile ei, în scopul asigurării efectivităţii reglementărilor din tratat. Prin urmare, autonomia din punct de vedere procedural a autorităţilor din statele membre este, sub aspectul menţionat, limitată.

Constatarea nulităţii acordurilor şi deciziilor interzise este de competenţa organelor de jurisdicţie naţionale. Lor le revine sarcina de a stabili dacă nulitatea se referă la clauzele acordului prin care sunt încălcate dispoziţiile art. 81 par. 1 sau la înţelegerea încheiată în ansamblul ei, în ipoteza în care stipulaţiile ilicite nu pot să fie separate de întreg.

Curtea a evidenţiat, în practica ei, efectele nulităţii ţinând seama de caracterul absolut al acesteia, dar în dreptul român, nulitatea, indiferent dacă este absolută sau relativă, determină desfiinţarea retroactivă a actului juridic.

3. Regulile aplicabile în domeniul concurenței statelor membre.

a) Preliminarii. Regulile care se iau în considerare în domeniul concurenţei privitor la statele membre sunt cele consacrate întreprinderilor publice, ajutoarelor acordate de ţările din Comunitate şi monopolurilor de stat cu caracter comercial.

41

b) Statutul întreprinderilor publice. Statele membre pot să menţină şi să extindă sectorul public, întrucât, potrivit art. 295 din Tratatul C.E., prevederile tratatului nu aduc atingere regimului proprietăţii din ţările din Comunitate. În principiu, întreprinderile publice nu se bucură însă de tratament preferenţial în domeniul concurenţei.

Corespunzător art. 86, statele membre au obligaţia să nu adopte şi să nu menţină, privitor la întreprinderile publice şi la întreprinderile cărora le acordă drepturi speciale sau exclusive, măsuri contrare regulilor Tratatului C.E., în special celor de la art. 12 şi de la art. 81-89.

Întreprinderile cărora li s-a încredinţat gestiunea unor servicii de interes economic general sau care au caracterul unui monopol fiscal sunt supuse regulilor din Tratatul C.E., în special regulilor de concurenţă, în măsura în care aplicarea acestor norme nu împiedică astfel, în drept sau în fapt, îndeplinirea sarcinilor particulare care le revin. Dezvoltarea schimburilor comerciale nu trebuie să fie afectată într-o măsură contrară intereselor Comunităţii. Comisia veghează la aplicarea dispoziţiilor art. 86, adresând, în funcţie de necesităţi, directive sau decizii adecvate statelor membre.

Întreprinderile publice pot să fie definite pornindu-se de la accepţiunea noţiunii de întreprindere, reţinută în jurisprudenţa Curţii de Justiţie, în contextul analizării întreprinderilor private. În plus, pot să fie avute în vedere prevederile Directivei nr. 80/723, din 25 iunie 1980, referitoare la transparenţa relaţiilor financiare între statele membre şi întreprinderile publice, adoptatăde Comisie, pe temeiul art. 86 par. 3 din Tratatul C.E.

Conform art. 2 al Directivei nr. 80/723, întreprinderile publice sunt orice întreprinderi asupra cărora autorităţile publice pot să exercite, în mod direct sau indirect, în virtutea dreptului de proprietate, a participării lor financiare ori a regulilor care le cârmuiesc, o influenţă dominantă.

Influenţa dominantă a autorităţilor publice este prezumată în următoarele ipoteze: a) deţin majoritatea capitalului subscris al întreprinderii; b) dispun de majoritatea voturilor care se atribuie părţilor sociale emise de

întreprindere; c) pot să desemneze mai mult de jumătate din membrii organului administrativ de

conducere sau de supraveghere al întreprinderii.Prin autorităţi publice se înţeleg, în sensul Directivei nr. 80/723, statul, precum şi

alte colectivităţi teritoriale. Definiţia de la art. 2 al Directivei nr. 80/723 nu are decât valoare orientativă. În orice caz, natura juridică a întreprinderii în dreptul intern nu prezintă relevanţă.

Statele membre pot să constituie, potrivit art. 86 par. 1 din Tratatul C.E., întreprinderi publice sau să acorde unor întreprinderi drepturi speciale sau exclusive, dar nu sunt îndrituite să determineaceste întreprinderi să participe la înţelegerile interzise prin art. 81 par. 1 ori să abuzeze de poziţia dominantă în care se află.

Drepturile speciale presupun nu numai adoptarea unor reglementări legale specifice sau instituirea unui regim juridic particular pentru anumite întreprinderi, ci şi posibilitatea autorităţilor publice de a obliga întreprinderile în cauză să aibă, în schimbul avantajelor conferite, un comportament determinat.

42

În ceea ce priveşte drepturile exclusive, acestea sunt acordate întreprinderilor în ipoteza consimţirii de către autorităţile publice a unui monopol în domeniul producţiei, al distribuirii bunurilor sau al prestării serviciilor.

Drepturile speciale sau exclusive pot să fie acordate de către autorităţile publice, dacă ele sunt justificate prin motive care nu au natură economică.

În împrejurarea în care, prin consimţirea unui drept exclusiv, întreprinderea beneficiară va exploata în mod abuziv poziţia dominantă pe care o deţinea deja pe piaţă, reglementările de la art. 86 par. 1 sunt nesocotite.

De asemenea, Curtea de Justiţie a hotărât că o întreprindere, căreia i s-a acordat un drept exclusiv, abuzează de poziţia dominantă pe care a dobândit-o, în circumstanţele în care nu are posibilitatea să satisfacă cererea existentă pe piaţă.

Potrivit art. 86 par. 2, întreprinderile cărora li s-a încredinţat gestiunea unor servicii de interes economic general sau care au caracterul unui monopol fiscal nu sunt supuse regulilor de concurenţă, dacă restricţionarea sau înlăturarea concurenţei altor întreprinderi este necesară în scopul îndeplinirii sarcinilor particulare care le revin. Aceste prevederi se explică prin ideea menţinerii echilibrului economic al unor astfel de întreprinderi, ceea ce presupune posibilitatea unei compensări între activităţile rentabile şi cele mai puţin rentabile. Aplicarea regulilor de concurenţă ar permite altor întreprinderi să se orienteze spre activităţile economice rentabile şi să practice tarife mai avantajoase faţă de tarifele solicitate de titularii drepturilor exclusive, care trebuie să compenseze pierderile din unele sectoare cu beneficiile obţinute în alte domenii.

De exemplu, Curtea de Justiţie a hotărât că sunt asemenea întreprinderi cele din domeniul telecomunicaţiilor, a furnizării energiei electrice, transportului aerian, serviciilor poştale şi întreprinderilor care exercită activităţi portuare.

Întreprinderile ce desfăşoară activităţi subsumate unui monopol fiscal au menirea de a procura venituri statului şi se identifică, în general, cu cele care au un monopol comercial. Indiferent dacă întreprinderile analizate îndeplinesc servicii de interes economic general sau care au caracterul unui monopol fiscal, ele sunt obligate să ia în considerare două condiţii: restricţiile în materia concurenţei să fie necesare pentru atingerea obiectivului urmărit şi dezvoltarea schimburilor comerciale să nu fie afectată într-o măsură contrară intereselor Comunităţii.

Comisia este abilitată să adreseze statelor membre, în scopul aplicării corespunzătoare a art. 86 din Tratatul C.E., directive sau decizii. Prin decizii, Comisia poate să afirme incompatibilitatea unor drepturi speciale sau exclusive cu prevederile Tratatului C.E. Pe de altă parte, Consiliul este îndrituit, potrivit art. 95 din Tratatul C.E., să adopte măsuri care vizează apropierea dispoziţiilor legislative, de reglementare şi administrative ale statelor membre ce au ca obiect instituirea şi funcţionarea pieţei interne, măsuri care conduc, adesea, la înlăturarea obstacolelor de ordin tehnic din ţările din Comunitate, fiind favorizată astfel interpretarea economică urmărită de prevederile tratatului C.E.

Menţionăm, totodată, că art. 86 par. 1 şi 2 au efect direct. În consecinţă, organele de jurisdicţie naţionale pot să fie solicitate să se pronunţe referitor la existenţa unor servicii care prezintă interes economic general şi, eventual, să sancţioneze nesocotirea art. 81 par. 1 sau a art. 82 din Tratatul C.E.

43

c) Regimul ajutoarelor acordate de statele membre. Intervenţia statelor membre prin acordarea unor ajutoare constituie o formă de protecţionism şi afectează concurenţa în cadrul Comunităţii. De aceea, în cuprinsul Tratatului C.E. a fost stabilit principiul incompatibilităţii unor asemenea ajutoare cu piaţa comună.

Totuşi, în anumite condiţii, statele membre pot să consimtă ajutoare întreprinderilor naţionale. Astfel de ajutoare sunt acordate în situaţiile care reprezintă excepţii de la principiul arătat. Ele se clasifică în ajutoare compatibile de plin drept şi ajutoare care pot să fie declarate compatibile cu piaţa comună.

Comisia are competenţa generală să examineze permanent ajutoarele existente în statele membre, iar Consiliului îi este recunoscută, în domeniu, o competenţă excepţională.

1. Principiul incompatibilităţii ajutoarelor acordate de statele membre cu piaţa comună. Reglementările legale fundamentale consacrate ajutoarelor analizate sunt stipulate la art. 87-89 din Tratatul C.E. În unele sectoare economice, precum industria cărbunelui şi a oţelului sau agricultura, sunt luate însă în considerare dispoziţii cu caracter special.

Art. 87 par. 1 declară incompatibil cu piaţa comună orice ajutor acordat de către statele membre sau prin intermediul resurselor de stat, indiferent de forma lui, care distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa, favorizând anumite întreprinderi ori producţia unor mărfuri, în măsura în care afectează comerţul intracomunitar.

Prevederile art. 87 par. 1 se aplică dacă sunt întrunite următoarele condiţii:– ajutorul este acordat de către un stat membru sau prin intermediul resurselor de stat;– măsura luată favorizează anumite întreprinderi ori producţia unor mărfuri;– ajutorul consimţit distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa;– ajutorul acordat de un stat membru este susceptibil să afecteze comerţul intracomunitar.

Ajutorul acordat de către un stat membru sau prin intermediul resurselor de stat a fost definit, în jurisprudenţa Curţii de Justiţie, ca fiind orice ajutor finanţat prin resurse publice. Termenul de „stat” include şi organele etatice ale unităţilor sale administrativ-teritoriale (provincii, regiuni, departamente ş.a.). Împrejurarea că ajutorul este acordat direct de către stat sau prin intermediul organismelor publice ori private instituite sau desemnate în scopul administrării şi a distribuirii ajutoarelor de stat nu are însemnătate pentru aplicarea dispoziţiilor art. 87 par. 1. Sprijinul acordat de către statele membre se poate concretiza în prestaţii în bani sau în natură ori în atenuarea sarcinilor care grevează, în mod normal, bugetul întreprinderii. Prin urmare, noţiunea de „ajutor de stat” este mai largă decât aceea de „subvenţie”.

Prevederile art. 87 nu se aplică, în general, în funcţie de obiectivele urmărite de către statele membre prin intervenţia lor. În consecinţă, caracterul fiscal al măsurilor adoptate sau scopul social al acestora nu permit menţinerea ajutoarelor consimţite de ţările Comunităţii Europene.

Măsura luată favorizează anumite întreprinderi sau producţia unor mărfuri în cazul în care ajutorul este acordat unor întreprinderi private ori publice, fără să profite ansamblului economiei ţării respective.

44

Ajutorul consimţit distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa dacă acesta are ca obiect ori ca efect consolidarea situaţiei unei întreprinderi în raport cu cea a concurenţilor ei. Curtea de Justiţie a hotărât că circumstanţele în care a fost acordat un ajutor pot să fie suficiente pentru a explica impactul acestuia asupra concurenţei.

Ajutorul acordat de un stat membru este susceptibil să afecteze comerţul intracomunitar în ipoteza în care poate influenţa schimburile între ţările din Comunitate. Cerinţa analizată permite excluderea din categoria ajutoarelor ilicite a avantajelor care au numai impact local sau care favorizează exporturile spre state terţe, dacă mărfurile în cauză nu vor fi reintroduse pe teritoriul comunitar.

2. Excepţiile de la principiul interzicerii ajutoarelor acordate de statele membre. În cuprinsul Tratatului C.E. se distinge între ajutoarele compatibile de plin drept şi ajutoarele care pot săfie declarate compatibile cu piaţa comună.

Potrivit art. 87 par. 2, sunt compatibile de plin drept cu piaţa comună:a) ajutoarele cu caracter social, acordate consumatorilor individuali, în cazul în

care nu se face nici o discriminare după originea produselor. Aceste ajutoare nu favorizează întreprinderile. Ele pot să constea, de exemplu, în alocaţii consimţite şomerilor de lungă durată;

b) ajutoarele destinate să contribuie la repararea pagubelor provocate de calamităţi naturale sau de alte evenimente extraordinare. Astfel de ajutoare se pot acorda, de pildă, în scopul remedierii daunelor cauzate de cutremure, secetă, furtuni, inundaţii;

c) ajutoarele acordate economiei din unele regiuni ale Republicii Federale Germane, afectate de diviziunea Germaniei, în măsura în care ele sunt necesare pentru compensarea dezavantajelor economice determinate de această divizare.

Ajutoarele care pot să fie declarate compatibile cu piaţa comună sunt, conform art. 87 par. 3, următoarele:

a) ajutoarele destinate favorizării dezvoltării economice a regiunilor cu nivel de trai anormal de scăzut sau caracterizate printr-un procent ridicat al şomajului. Asemenea ajutoare pot să fie acordate în ipoteza în care situaţia economică dintr-o regiune este, în raport cu cea a Comunităţii, extrem de defavorabilă, iar avantajele consimţite reprezintă o soluţie durabilă şi eficientă pentru problemele legate de dezvoltarea economică;

b) ajutoarele destinate să promoveze realizarea unui proiect important de interes european comun sau să remedieze o perturbare gravă a economiei unui stat membru. Un proiect european este de interes comun în cazul în care priveşte economia a cel puţin două ţări din Comunitate. În această categorie sunt incluse ajutoarele acordate pentru construirea unor autostrăzi sau tuneluri, pentru ameliorarea sistemelor de telecomunicaţii, pentru combaterea poluării etc. Ajutoarele menite să remedieze o perturbare gravă a economiei unui stat membru pot să fie consimţite dacă întreaga economie a unei ţări din Comunitate sau sectoare economice importante sunt afectate de dificultăţi conjuncturale, cum au fost, de exemplu, şocurile petroliere din anii ’70. Această situaţie este însă rar întâlnită în practică;

c) ajutoarele destinate să faciliteze dezvoltarea unor activităţi sau a anumitor regiuni economice, dacă nu modifică condiţiile schimburilor comerciale într-o măsură

45

contrară interesului comun. Prima parte a enunţului se referă la ajutoarele sectoriale, cealaltă la ajutoarele regionale pentru zonele cărora nu li se aplică dispoziţiile art. 87 par. 3 lit. a. Ajutoarele sectoriale sunt admise dacă ele apar ca fiind necesare; există garanţii suficiente privitoare la competitivitatea viitoare a beneficiarilor; sunt proporţionale cu importanţa situaţiilor avute în vedere; o dată cu atingerea unora dintre obiectivele urmărite, ele sunt diminuate şi încetează în momentul în care progresele realizate sunt îndeajuns de însemnate; nu modifică condiţiile schimburilor comerciale într-o măsură contrară interesului comun. Aceste ajutoare pot să aibă ca destinaţie industriile în declin sau rămase în urmă, fiind acordate pentru programe de restructurare şi modernizare. Ajutoarele regionale sunt acordate pentru zonele defavorizate, ce sunt stabilite de către Comisie în funcţie de produsul intern brut pe locuitor.

d) ajutoarele destinate să promoveze cultura şi conservarea patrimoniului, dacă nu modifică condiţiile schimburilor comerciale într-o măsură contrară interesului comun. Aceste ajutoare au fost incluse în Tratatul de la Roma luându-se în considerare lărgirea competenţelor Comunităţii în domeniul cultural;

e) alte categorii de ajutoare determinate prin decizia Consiliului statuând cu majoritate calificată, la propunerea Comisiei. De pildă, astfel de ajutoare au fost stabilite prin mai multe decizii ale Consiliului în domeniul construcţiilor navale.

d) Monopolurile de stat cu caracter comercial. Reglementările privitoare la monopolurile de stat cu caracter comercial sunt cuprinse la art. 31 din Tratatul C.E., care este integrat în capitolul consacrat interzicerii, între statele membre, a restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent.

Această soluţie a fost adoptată, întrucât, de exemplu, deţinerea unui drept exclusiv de a importa anumite mărfuri afectează cantitatea de bunuri care se vor afla, la un moment determinat, pe piaţa unui stat membru, influenţând circulaţia mărfurilor la nivelul Comunităţii.

Organismul care beneficiază de dreptul exclusiv de import poate să acţioneze, în mod nemijlocit, asupra ofertei şi a cererii, ceea ce are implicaţii deosebite pentru diferite sectoare economice. Totuşi, dispoziţiile în materie credem că sunt relevante mai ales în contextul analizării regulilor aplicabile în domeniul concurenţei, deoarece existenţa monopolurilor de stat cu caracter comercial înrâureşte comportamentele întreprinderilor în cadrul pieţei interne.

Potrivit art. 31 din Tratatul C.E., statele membre sunt obligate să adapteze monopolurile naţionale cu caracter comercial, astfel încât să fie asigurată absenţa oricărei discriminări între cetăţenii ţărilor din Comunitate în ceea ce priveşte condiţiile de aprovizionare şi de desfacere.

Reglementările de la art. 31 se aplică oricărui organism prin care un stat membru, de iure sau de facto, controlează, dirijează ori influenţează în mod apreciabil, direct sau indirect, importurile ori exporturile între ţările din Comunitate. Aceste dispoziţii se aplică şi monopolurilor de stat delegate.

Statele membre sunt obligate să nu adopte noi măsuri contrare principiilor enunţate la art. 31 sau care restrâng domeniul de aplicare al articolelor din Tratatul C.E. referitoare la interzicerea, între ţările din Comunitate, a taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative.

46

Noţiunea de monopol de stat este ambivalentă, desemnând atât dreptul exclusiv de a desfăşura o anumită activitate economică (producţie, prestări de servicii, import, export sau comercializare a mărfurilor), cât şi organismul care beneficiază de un asemenea drept.

În cuprinsul art. 31 din Tratatul C.E. sunt luate în considerare orice monopoluri naţionale sau organisme care au ca obiect de activitate tranzacţiile cu produse susceptibile să fie supuse concurenţei şi schimbului între statele membre şi care au, totodată, rol efectiv în cadrul comerţului intracomunitar.

Formularea de la art. 31 este, aşadar, generală, acoperind inclusiv intervenţiile statelor membre prin care acestea acţionează de facto sau în mod indirect asupra schimburilor intracomunitare, precum şi cele prin care ţările membre influenţează comerţul în interiorul Comunităţii.

Art. 31 se aplică, deopotrivă, monopolurilor delegate, adică întreprinderilor private cărora statele membre le-au acordat drepturi exclusive.

Natura juridică a organismelor care beneficiază de drepturi exclusive nu este relevantă. Organismele şi monopolurile delegate luate în considerare la art. 31 sunt cele care desfăşoară activităţi de import, export sau comercializare a mărfurilor. Afirmaţia se justifică prin aceea că obligaţia de adaptare a monopolurilor de stat cu caracter comercial este prevăzută în contextul interzicerii, între statele membre, a restricţiilor cantitative şi pentru că art. 31 se referă la operaţiuni de import sau de export. Prin urmare, monopolurile în domeniul producţiei ori al prestărilor de servicii nu sunt supuse, în principiu, dispoziţiilor art. 31.

Nu este exclus însă ca un monopol în domeniul producţiei sau al prestărilor de servicii să afecteze, în mod indirect, libera circulaţie a mărfurilor. De exemplu, consimţirea dreptului exclusiv de a fabrica unele produse, pe baza unor materii prime indigene, are consecinţe asupra schimburilor intracomunitare; anumite monopoluri în domeniul prestărilor de servicii pot să folosească produse naţionale, bunurile importate fiind discriminate în raport cu acestea.

Organismelor controlate, dirijate sau influenţate de stat, care au caracter comercial, li se aplică prevederile art. 31 în situaţia în care ele practică discriminări în ceea ce priveşte condiţiile de aprovizionare şi de desfacere a mărfurilor, bunurile importate ori exportate fiind, aşadar, dezavantajate în raport cu produsele naţionale vândute pe piaţa indigenă, şi dacă activitatea acestor organisme afectează importurile sau exporturile intracomunitare.

Dispoziţiile art. 31 se iau în considerare în ipoteza în care un stat membru poate să influenţeze, în mod sensibil, importurile sau exporturile între ţările din Comunitate, fără să fie necesar ca respectivul stat să controleze ansamblul operaţiunilor de import referitoare la o anumită marfă.

Produsele importate din ţări terţe nu sunt, în general, supuse reglementărilor de la art. 31, în materie aplicându-se măsurile de politică comercială ale Comunităţii.

Obligaţia de adaptare a monopolurilor de stat cu caracter comercial presupune, în esenţă, următoarele:

a) înlăturarea drepturilor exclusive de import şi de export a mărfurilor;b) înlăturarea dreptului exclusiv de comercializare a mărfurilor importate din alte

statele membre de către angrosişti. Această interdicţie decurge din înlăturarea

47

drepturilor exclusive de import. În cazul mărfurilor vândute cu amănuntul, hotărârile Curţii de Justiţie sunt nuanţate, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze;

c) interzicerea discriminărilor în domeniul fiscal între mărfurile importate şi produsele naţionale supuse monopolului.

48