91
UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ CLUJ-NAPOCA E N T O M O L O G I E PARTEA GENERALĂ CONF. DR. ION OLTEAN

Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

Embed Size (px)

DESCRIPTION

CURS

Citation preview

Page 1: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLEŞI MEDICINĂ VETERINARĂ

CLUJ-NAPOCA

E N T O M O L O G I EPARTEA GENERALĂ

CONF. DR. ION OLTEAN

2004

Page 2: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

I. CARACTERE GENERALE ALE INSECTELOR

Încrengătura Arthropoda, după unii autori, cuprinde peste 80 % din totalul speciilor din regnul animal. Nu se cunoaşte o cifră exactă a acestor specii, întrucât în publicaţiile ştiinţifice de pe întreg globul apar mereu descrieri de noi specii descoperite. Artropodele au apărut din cele mai vechi timpuri, au cunoscut o mare diversificare în cambrian, progresând până în timpurile noastre, astfel încât sunt cele mai evoluate forme din lumea nevertebratelor. Artropodele sunt animale libere, rareori sedentare (mai ales speciile parazite) şi cu simetrie bilaterală. Corpul lor este metamerizat, constituit dintr-un număr de segmente ce poate varia de la 15 şi până la 100, şi acoperit la exterior de un tegument chitinizat care îndeplineşte şi rolul de exoschelet. Încă din stadiul embrionar, pe segmentele corpului se întâlnesc nişte prelungiri laterale simetrice, câte o pereche pe fiecare segment (excepţie, primul, al treilea şi ultimul segment embrionar), ce se numesc apendice embrionare. Apendicele sunt ataşate de segmente în regiunea pleurală, de regulă mai spre partea ventrală, alături de sternit. Aceşti apendici, de obicei sunt alcătuiţi dintr-o serie de tuburi foarte mici, puse cap la cap, numite articule, mobile unul faţă de altul şi legate între ele prin articulaţii. Articulaţia diferitelor articule între ele este dicondilă (cu două puncte de sprijin), astfel că mişcarea se poate face numai într-o singură direcţie.

De la un articul la altul, articulaţia are însă orientare diferită, astfel că există posibilitatea unor combinaţii de mişcări şi ca urmare apendicele se poate îndoi în direcţii foarte variate. În interiorul acestor apendici pătrund muşchi, filete nervoase şi cavităţi sanguine. Întrucât cei mai importanţi apendinci sunt picioarele, de la acestea a derivat denumirea încrengăturii: arthron = articulaţie, podos = picior. Arthropoda, este primul grup de animale la care, în dezvoltarea istorică apar picioarele.

Numărul perechilor de picioare, întâlnite la stadiul de adult, este principalul criteriu taxonomic în cadrul încrengăturii Arthropoda. Încrengătura Arthropoda cuprinde 6 clase, dintre care trei clase cu specii preponderent terestre şi trei clase cu reprezentanţi mai ales acvatici şi marini. Din categoria artropodelor terestre fac parte speciile dăunătoare plantelor, acestea aparţinând următoarelor clase: clasa Insecta sau Hexapoda, cuprinde insectele care sunt specii cu şase picioare (trei perechi); clasa Arachnida sau Octopoda, cuprinde paianjenii care sunt specii cu opt picioare (patru perechi); clasa Miriapoda, cuprinde specii cu foarte multe perechi de picioare.

Cele mai numeroase artropode sunt insectele. Acestea sunt, în mare parte terestre, adaptate la respiraţia aeriană prin trahee. Corpul lor este format din 21 segmente (vizibile în integralitatea lor în stadiul embrionar) şi este diferenţiat în 3 regiuni distincte: cap, torace şi abdomen . Primele 6 segmente intră în constituţia capului, următoarele 3 segmente formează toracele şi poartă apendice de locomoţie (picioare şi aripi), iar restul de 12 segmente intră în constituţia abdomenului.

1.1. MORFOLOGIA EXTERNĂ A INSECTELOR

1.1.1. Capul şi apendicele capului

Capul, prin dimensiunile sale, reprezintă partea cea mai mică dintre cele trei regiuni ale corpului de la insecte. Capul este formată din primele 6 segmente embrionare (acron, antenal, intercalar, mandibular, maxilar şi labial) care, intim sudate între ele şi cu modificările suferite, constituie o capsulă cefalică în general puternic chitinizată. Forma capului la insecte este foarte diferită, putând fi triunghiulară, alungită, conică, lăţită, piriformă, rotundă etc., iar suprafaţa lui poate să fie netedă sau să prezinte depresiuni, ridicături, punctuaţii etc. La insectele din familia

Page 3: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

Curculionidae, capul are o formă caracteristică, fiind puternic alungit, în vârful lui aflându-se piesele aparatului bucal, numindu-se rostru sau cioc, iar aceste specii sunt cunoscute sub numele de gărgăriţe sau trombari, iar altele ca răţişoare (ex. gărgăriţa ghindei Balaninus glandium, trombarul puieţilor Hylobius abietis, răţişoara Tanymecus palliatus). Capsula cefalică are două orifici: anterior (orificiul bucal) şi posterior (orificiul occipital)

La nivelul capsulei cefalice se întâlnesc regiunile de orientare, delimitate de suturi, regiuni care nu se suprapun peste segmentaţia embrionară (fig. 1).

Figura 1. Capul la insecte: A-văzut din faţă; B-văzut din profil; Cl-clipeu; Fr-frunte; Ge-obraji; Ve-vertex; Occ-occiput; Poc-postoccipital; Oc-ochi; Ocl-oceli; An-antene; Lbr-labrum; Md-mandibule; Mx-maxile Lb-labium (după Snodgrass).

Partea anterioară a capului, situată între braţele suturii epicraniale şi orbite, se numeşte frons sau frunte. În partea anterioară frunţii se află clipeul (clypeus), care la unele insecte este divizat printr-o sutură transversală (sutura epistomială) în două sclerite: anteclipeu şi postclipeu. De clipeu se articulează buza superioară printr-o sutură clipeolabrală. Mărimea, forma şi pubescenţa clipeului pot fi uneori criterii de recunoaştere a unor specii. Posterior frunţii, şi delimitat de ochii compuşi şi occipital, este creştetul sau vertex. Ceafa sau occipitalul (occiput) este partea posterioară a epicraniului situată între creştet, tâmple şi protorace. Ceafa este mărginită dorsal şi lateral de o bandă îngustă numită postocciput, care este legată cu membrana gâtului. Obrajii sau genae, cuprind ariile laterale de sub orbite şi se prelungesc latero-posterior cu tâmplele sau tempora. Porţiunea ventrală a capsulei cefalice, cuprinsă între orificiul occipital şi buza inferioară se numeşte gula. Uneori gula fuzioneză cu submentul (porţiune a buzei inferioare) într-o singură piesă numită gulamentum. Legătura între cap şi torace se face prin collum sau gât. Membrana intersegmentară care leagă capul de torace se numeşte cervicum. Capul insectelor se poate articula de torace în trei moduri: prin intrarea capului în partea anterioară a toracelui (coleoptere, heteroptere etc.), prin legarea capsulei cefalice cu un ligament membranos (ortoptere, homoptere etc.) şi prin legarea cu ajutorul unei formaţiuni ce aparţine protoracelui (himenoptere, lepidoptere, diptere etc). În funcţie de modul de legare a capului, acesta poate avea o mobilitate mai redusă sau mai accentuată. După poziţia pe care capul şi organele bucale o au faţă de orizontalitatea corpului, se întâlnesc trei tipuri: a) cap prognat, când piesele bucale sunt orientate înspre înainte, în prelungirea axei corpului (Forficulidae, Carabidae etc.);b) cap ortognat, când axa craniului este aproape perpendiculară pe axa corpului, iar piesele aparatului bucal sunt îndreptate în jos (Acrididae, Gryllotalpidae etc.);c) cap hipognat, când piesele aparatului bucal sunt orientate înapoi, iar axa corpului formează un unghi ascuţit cu axa capului (Thysanoptera, Blattaria, Homoptera etc.).

Pe suprafaţa capsulei cefalice se disting o pereche de ochi compuşi (ochi faţetaţi), situaţi lateral şi ochii simpli. Ochii simpli pot fi amplasaţi dorsal (ca la adulţi şi se numesc oceli) sau lateral (ca la larve şi se numesc stemmate).

Apendicele capsulei cefalice sunt reprezentaţi prin antene şi piesele aparatului bucal.

Page 4: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

Antenele sunt piese perechi care îşi au originea în apendicele din stadiul embrionar al segmentului antenal, ele sunt în număr de 2 şi sunt caracteristice diferitelor grupe de insecte. Antenele lipsesc doar la proture. Antenele sunt simetrice, inserate anterior pe capsula cefalică, de obicei pe frunte între ochii compuşi sau sub ei şi sunt formate din 1-60 articule, adesea acest număr putând fi mai mare (la cosaşi, gândacii de bucătărie) etc. În componenţa antenei se disting următoarele porţiuni: - a) scapul (scapus) format din primul articul, de obicei mai lung decât celelalte articule, înserat într-o scobitură (fosetă antenală) printr-o articulaţie moale numită condil şi mărginit de o ridicătură. De scapus se leagă muşchii antenali, care realizează mişcarea grosieră a antenei; - b) pedicelul (pedicellus) care este al doilea articul ce asigură mişcarea de fineţe a antenei printr-o musculatură proprie, pe el se află organul lui Johnston, care este un organ de simţ special; - c) flagelul (flagellum) alcătuit din restul articulelor antenale, care este lipsit de muşchi proprii (de aceea se mişcă împreună cu pedicelul), în schimb această zonă este principala parte senzitivă a antenei (fig. 2).

Figura 2. Antena la insectă: Sb-sutură bazală; Ia-inserţia antenei; c-scap; Pd-pedicel; Fl-flagel (după Obenberger).

La păduchii de frunze, al treilea articul antenal este prevăzut cu fosete senzoriale iar ultimul articul antenal, la majoritatea afidelor, se termină printr-o porţiune subţire şi ascuţită, purtând numele de processus terminalis. La multe specii de tripşi al şaselea articul antenal poartă nişte perişori lungi numiţi senzori, iar ultimele articule sunt foarte mici. După forma articulelor antenele pot fi: homonome şi heteronome. După direcţia lor antenele homonome sunt de obicei drepte, iar cele heteronome sunt geniculate. - antene setiforme, care se subţiază treptat, începând de la bază spre vârf (Tettigoniidae. Blattidae etc.);- antene filiforme, la care articulele au aproape aceaşi grosime pe toată lungimea antenei (Carabidae, Catantopidae, Chrysomelidae etc.);- antene moniliforme, cu articule asemănătoare ca formă şi mărime, aşezate în şirag ca mărgelele (Isoptera, Tenebrionidae etc.);- antene serate, la care articulele prezintă lateral mici excrescenţe dentiforme, antena seamănă cu o lamă de ferăstrău (Elateridae, Buprestidae etc.);- antene pectinate (simplu sau dublu pectinate), la care articulele sunt dispuse ca dinţii unui pieptene (Corymbites spp., unele lepidoptere etc.);- antene măciucate, la care articulele din vârf sunt îngroşate cu aspect de măciucă, îngroşarea făcându-se brusc (Silphidae etc.);- antene clavate, la care îngroşarea articulelor distale se face treptat (Pieridae etc.);- antene fusiforme, la care articulele mediane sunt mai groase decât articulele de la extremităţi. Antena având forma unui fus (Zygaena spp. etc.); - antene lamelate, la care articulele din flagel sunt dispuse în formă de lame, ca un evantai (Scarabaeidae genurile Melolontha, Anoxia, Polyphylla etc.);- antene geniculate, la care scapul este foarte alungit şi situat în unghi optuz, formând un genunchi faţă de celelalte articule (Curculionidae etc.);

Page 5: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

- antene penate sau plumoase, la care articulele prezintă pe părţile laterale nişte excrescenţe lungi, filamentoase, antena semănând cu o pană (Lymantriidae etc.);- antene setifere, la care primele două articule bazale sunt bine dezvoltate, iar flagelul care este fixat lateral pe pedicel, are forma unei ariste sau sete (subordinul Brachycera, ordinul Diptera).

Antenele la majoritatea insectelor servesc ca organe de simţ (olfactive sau tactile), rareori îndeplinesc şi alte funcţii (de cârmă în timpul zborului, ca organe prehensile, etc). Inervarea antenelor este comandată de către deutocerebron. Forma şi mărimea lor constituie adesea şi un caracter de dimorfism sexual, de mare importanţă în taxonomia insectelor.

Aparatul bucal, format în general din 6 piese, este situat în partea antero-ventrală a capului, înconjurând orificiul bucal. Aparatul bucal a suferit diferite modificări, în funcţie de natura hranei şi de modul de preluare a ei. Insectele fitofage se manifestă ca dăunători de importanţă economică deoarece în procesul de hrănire consumă diferite organe ale plantelor de cultură. Aparatele bucale cu care de obicei insectele produc pagube sunt cele adaptate fie pentru rupt şi masticat, fie pentru înţepat şi supt. Aparat bucal conformat pentru înţepat şi supt se întâlneşte la larvele şi adulţii de la trei ordine care cuprind numeroase specii fitofage, frecvent întâlnite în culturile agricole şi forestiere: Thysanoptera, Homoptera şi Heteroptera. Aparat bucal conformat pentru rupt şi mastecat se întâlneşte la adulţii de la 11 ordine şi la larvele de la 17 ordine, dintre care cităm următoarele ordine: Coleoptera (larve şi adulţi), Lepidoptera (larve), Diptera (larva unor anumite specii), Hymenoptera (larve şi la unii adulţi), Orthoptera (larve şi adulţi), ordine la care aparţin marea majoritate a dăunătorilor agricoli şi forestieri.

a) Aparatul bucal pentru rupt şi mastecat are structura tipică a armăturii bucale generale de la insecte, fiind alcătuit din 6 organe de bază: buza superioară (labrum), o pereche de fălci superioare (mandibule), o pereche de fălci inferioare (maxile) şi buza inferioară (labium) (fig. 3).

Buza superioară sau labrum este o piesă bucală de origine tegumentară, situată în prelungirea clipeului, uneori putând fuziona cu acesta. Partea superioară a labrumului este puternic chitinizată, iar cea ventrală este moale şi se continuă cu suprafaţa internă a clipeului, alcătuind suprafaţa epifaringiană, pe aceasta dezvoltându-se adesea o excrescenţă numită epifaringe, ce reprezintă limba insectelor. Buza superioară poate să fie de formă pătrată, dreptunghiulară, triunghiulară etc., cu marginea anterioară scobită, bilobată sau dreaptă. Mişcarea buzei superioare, care este limitată, este asigurată de muşchii care se găsesc în partea superioară a frunţii. Buza superioară indeplineşte rol gustativ, olfactiv şi tactil.

Page 6: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

Mandibulele (falca superioară) sunt piese uniarticulate, în număr de două, situate simetric sub labrum şi sunt de origine embrionară. Sunt organe mobile, mişcările efectuându-se în plan orizontal prin intermediul a doi muşchi foarte puternici, inseraţi pe capsula cefalică, unul întinzător (abductor) şi altul îndoitor (adductor). Mandibulele sunt puternic chitinizate şi au rolul de a rupe şi de a roade hrana. Marginea internă a mandibulelor care serveşte la tăiat şi sfărâmat este diferenţiată în două regiuni: regiunea incisivă, aflată la vârful mandibulelor, prevăzută cu dinţi ascuţiţi, tăioşi şi regiunea molară, aflată spre baza mandibulelor, adaptată la sfărâmat şi mestecat, prevăzută cu tuberculi chitinoşi. La insectele care rod lemnul, mandibulele au dimensiuni mici, însă ele sunt puse în mişcare de muşchi foarte puternici. La insectele zoofage, mandibulele sunt încovoiate în formă de seceră cu vârful ascuţit, cu dinţii de dimensiuni mari, devenind astfel un organ de atac. La unele insecte, mai ales la masculi, mandibulele sunt foarte dezvoltate (dimorfism sexual), devenind organe de luptă, ca la rădaşcă, Lucanus cervus.

Maxilele (falca inferioară) sunt organe bucale, de origine embrionară, formate din mai multe piese. Maxilele sunt în număr de două, aşezate simetric sub mandibule, fiind însă mai puţin chitinizate. O maxilă este alcătuită din partea bazală (cardo), ce fixează maxila la capsula cefalică şi corpul maxilei (stipes), articulat la cardo şi pe care se inseră următoarele trei piese: lacinia (lobul intern), galea (lobul extern) şi palpul maxilar, care este la rândul lui alcătuit din mai multe articule (1-6 articule, obişnuit din 4). Lacinia are rolul de a dilacera alimentele, din care cauză este puternic chitinizată şi prevăzută cu şiruri de peri. Galea, de asemenea este prevăzută cu numeroşi peri, însă este slab chitinizată. În general, pe fiecare maxilă se găseşte câte un singur palp maxilar, însă la Carabidae pe fiecare maxilă se găsesc câte doi palpi maxilari. Palpii maxilari sunt situaţi pe o proeminenţă numită palpiges. Palpii maxilari sunt prevăzuţi de obicei cu numeroase organe de simţ, mai ales terminaţii senzitive-gustative. Mişcările maxilelor sunt mai largi decât ale mandibulelor şi sunt asigurate de 9 muşchi. Forma maxilelor diferă în funcţie de regimul alimentar al insectelor. La insectele fitofage, maxilele au forma de lamă cu baza lată, iar partea externă se termină cu un vârf mai mult sau mai puţin ascuţit. La insectele carnivore, maxilele sunt de forma unui cilindru, comprimat uneori şi puţin încovoiat la vârf. Rolul maxilelor este de a continua triturarea hranei.

Buza inferioară sau labium este un organ bucal impar, de origine embrionară, situat simetric sub labrum şi între maxile, fiind formată din partea bazală (submentum) care fixează buza inferioară pe capsula cefalică şi corpul labiumului (mentum), pe care se inseră: glosele (lobii interni), paraglosele (lobii externi) şi palpii labiali, care sunt pluriarticulaţi. Buza inferioară prezintă o proeminenţă internă, cu funcţie gustativă, numită hipofaringe, la baza căruia se deschid glandele salivare. Submentum provine din sternitul segmentului labial. Mentum are formă şi mărime variată, fiind inzestrat cu două perechi de muşchi adductori şi o pereche de muşchi retractori. Palpii labiali sunt formaţi în general din 3 articule (cu variaţii 1-6) şi sunt activaţi de doi muşchi. Buza inferioară are rolul de a finisa triturarea hranei, de a forma bolul alimentar şi de a-l împinge spre faringe.

Page 7: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

Figura 3. Aparat bucal pentru rupt şi masticat la blatide (Blatta orientalis): Lbr-buza superioară (labrum); md-mandibule; Mx-maxile; Ca-cardo; St-stipes; Pm-palp maxilar; Ga-galea Figura 7. Aparat bucal pentru rupt şi masticat la blatide (Blatta orientalis): Lbr-buza superioară (labrum); md-mandibule; Mx-maxile; Ca-cardo; St-stipes; Pm-palp maxilar; Ga-galea (lobul extern); Lc-lacinia (lobul intern); Lb-labium (buza inferioară); Sm-submentum, Mn-mentum; Pl-palp labial; Pgl-paraglose; Gl-glose (după Manolache şi Boguleanu).

b) Aparatul bucal pentru înţepat şi supt se întâlneşte la insectele din ordinele Homoptera, Thysanoptera, Heteroptera şi unele specii din Diptera. Acest tip de aparat bucal este de tip labial şi a suferit cele mai profunde modificări faţă de tipul de bază de rupt şi mastecat. Buza inferioară s-a alungit puternic şi s-a transformat într-un jgheab sau teacă (articulat la ordinul Heteroptera sau nearticulat la ordinul Homoptera), denumit rostum, în care se găsesc mandibulele şi maxilele, alungite, subţiri şi modificate sub formă de stileţi, aciculari şi zimţaţi la vârf. Stileţii mandibulari sunt cei mai chitinizaţi şi au rolul de a străpunge ţesuturile gazdei (plante sau animale), prin mişcările asigurate de musculatura capului.

c) Aparatul bucal pentru rupt, lins şi supt, este cel mai apropiat de tipul de bază, adică de cel pentru rupt şi masticat. El a suferit modificări de structură prin alungirea organelor componente, datorită necesităţii insectei de a putea linge şi suge hrana. Astfel, buza superioară şi mandibulele s-au alungit puţin. La maxile, cardo a luat forma unui bastonaş, stipesul a unei plăci puţin alungite, lobii interni sunt rudimentari sau pot lipsi, iar lobii externi au forma unei coase, cu rolul de a sprijini trompa în timpul hrănirii. De asemenea, şi palpii maxilari sunt foarte reduşi. Cele mai profunde modificări le-a suferit buza inferioară. Submentul este îndoit, mentul apare ca o placă la baza trompei, lobii interni sunt rudimentari sau atrofiaţi, iar paraglosele reduse. Palpii labiali împreună cu lobii externi formează organul tubuliform utilizat pentru lins şi supt hrana lichidă. Glosele, care reprezintă organul principal de lins al insectei, numit limbă sau ligulă, s-au alungit mult şi s-au unit sub forma unei trompe, ce are la vârf o piesă ca o linguriţă numită flabellum, cu care insecta ia nectarul din flori. Limba, de obicei, este lungă, foarte mobilă şi flexibilă şi are baza învelită de paraglose, care sunt în general reduse.

d) Aparatul bucal pentru lins şi supt, este de tip labial şi acţionează pe principiul atracţiei capilare (la sugerea sucurilor serveşte şi faringele musculos, ca pompă aspiratoare), fiind caracteristic grupului Apoidea (albine şi bondari), iar la Vespoidea (viespi), organele bucale constituie o formă de trecere spre tipul de rupt, ele hrănindu-se cu polenul şi mai ales cu nectarul florilor. Muşchii de la baza trompei asigură mişcarea acesteia în diferite direcţii, iar limba poate fi retrasă şi chiar îndoită de muşchi speciali.

1.1.2. Toracele şi apendicele toracelui

Toracele este principala parte de susţinere a corpului, provenind din segmentele embrionare 7, 8 şi 9 şi este format din: protorace, mezotorace şi metatorace. Uneori la torace se distinge şi un al patrulea segment purtând numele de propodeum sau segment intermediar, acesta fiind de fapt primul segment abdominal (la unele specii din ordinul Hymenoptera). La un segment toracic se disting 4 sclerite: scleritul dorsal numit tergit (notum sau tergum), de obicei puternic chitinizat; scleritul ventral, denumit sternit (sternum), mai subţire şi două sclerite laterale, respectiv pleure (pleurae), acestea unind scleritul dorsal cu cel ventral, sunt mai puţin chitinizate şi elastice. În funcţie de amplasarea acestor sclerite pe cele trei segmente toracice, notum, sternum şi pleure au denumiri corespunzătoare segmentelor pe care se găsesc: pro-, mezo- şi metanotum (-sternum sau –pleure). Dezvoltarea celor trei segmente toracice precum şi a scleritelor este neuniformă, ea fiind determinată de solicitările la care sunt supuse. Totuşi, în general, sternitele şi tergitele sunt mai mari, mai groase şi mai chitinizate, deoarece au rol de apărare şi susţinere, iar pleurele sunt mai mici şi mai subţiri, având rolul de a lega între ele tergitele şi sternitele. Între pleure şi tergite precum şi între pleure şi sternite articulaţia se face prin nişte membrane elastice numite “conjuctive”, care permit toracelui să-şi

Page 8: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

mărească sau să-şi micşoreze lumenul în funcţie de activităţile fiziologice (respiraţie, înghiţirea bolului alimentar, circulaţia hemolimfei etc.).

Scleritele care intră în componenţa segmentelor toracice pot prezenta diviziuni secundare, mai mult sau mai puţin evidenţiate. Astfel, tergitul poate prezenta 4 sclerite mai mici: prescut (prescutum), scut (scutum), scutel (scutellum) şi postscutel (postscutellum). Sternitul poate prezenta: presternum, sternum, sternellum şi poststernellum. Pleurele sunt formate din două subsclerite, episternum înspre partea anterioară şi epimeron spre partea posterioară, care sunt unite printr-o sutură pleurală oblică. La nivelul pleurelor se găsesc nişte orificii mici, numite stigme, care sunt deschiderile spre exterior ale aparatului respirator de la insecte. De obicei, aceste diviziuni ale scleritelor sunt bine sudate între ele, totuşi, la unele specii ele sunt bine evidenţiate, constituind adesea un criteriu taxonomic foarte important. Dintre diviziunile tergitului, cel mai frecvent se apelează la scutelul mezotoracelui, care prin forma, mărimea, culoarea şi ornamentaţia lui facilitează recunoaşterea unor specii de insecte (mai ales în cadrul ordinelor Heteroptera şi Coleoptera). Astfel, ploşniţele din familia Scutelleridae (Eurygaster spp.) au scutelul mezonotului triunghiular, bine dezvoltat, de lungimea abdomenului, pe când la ploşniţele din familia Pentatomidae (Aelia spp.) scutelul mezonotului care este tot triunghiular, acoperă doar 2/3 din lungimea abdomenului şi prezintă 2 sau 3 dungi longitudinale. Un alt exemplu, ar fi în cadrul familiei Scarabaeidae (ordinul Coleoptera), unde cărăbuşul de mai (Melolontha melolontha) are scutelul mezonotului de culoare neagră, triunghiular şi glabru, pe când cărăbuşul de stepă (Anoxia villosa) are scutelul mezonotului de culoare castanie, rotunjit şi prevăzut cu o pubescenţă fină şi culcată înspre înapoi.

Toracele insectelor prezintă o musculatură foarte dezvoltată, muşchii sunt cei care leagă între ele cele trei segmente ale toracelui şi pun în mişcare organele de locomoţie (aripile şi picioarele). Protoracele are patru perechi de muşchi, mezotoracele trei perechi, care în general folosesc la mişcarea aripilor, iar metatoracele tot trei perechi. Muşchii mezotoracelui şi a metatoracelui, care pun în mişcare aripile, sunt cei mai perfecţionaţi muşchi din lumea nevertebratelor. În toracele insectelor se mai găsesc şi un anumit număr de muşchi extensori şi flexori.

Dezvoltarea segmentelor toracice este în raport direct cu dezvoltarea picioarelor şi a aripilor. Astfel, protoracele este mai dezvoltat la insectele alergătoare, săritoare şi la cele care sapă în pământ (gândaci de bucătărie, cosaşi, lăcuste, coropişniţe). Mezotoracele şi metatoracele sunt mai dezvoltate la insectele bune zburătoare (odonate, himenoptere, lepidoptere etc.).

Ca apendice ale toracelui sunt picioarele şi aripile.Picioarele sunt apendici pluriarticulate de origine embrionară, în număr de 3 perechi:

anterioare, mijlocii şi posterioare. Ele sunt înserate între pleure şi sternite prin intermediul a câte doi condili coxali care asigură şi mobilitatea piciorului. La majoritatea insectelor picioarele sunt heteronome, dar pot fi şi specii cu picioarele homonome (Campodea). Din punct de vedere morfologic, un picior tipic de insectă are următoarele articule: coxa, trocanter, femur, tibia şi tars (fig. 4). Speciile cu o foarte mare mobilitate a piciorului prezintă încă un articul suplimentar numit trohanterel.

Figura 4. Picior de insectă (Blatta): Cx-coxa; Tr-trohanter, Fm-femur; Ti-tibia; Ts-tars; Gh-gheare; Ar-arolium (după Imms).

Page 9: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

Coxa sau coapsa formează baza piciorului şi este articulul cu care se fixează de torace în cavitatea cotiloidă prin intermediul celor doi condili. Uneori coxa este divizată printr-o sutură în două sclerite: coxa vera în partea anterioară şi meronul în partea posterioară (ex. gândacul de bucătărie Periplaneta orientalis). Coxa, ca formă, poate fi: sferică, cilindrică, prismatică, cuneiformă etc.

Trohanterul este o piesă mică, ce face legătura între coxă şi femur şi se articulează de coxă printr-o membrană subţire, care permite o mişcare antero-posterioară. În general, trohanterul este format dintr-o singură piesă. La himenoptere însă, trohanterul este divizat în două piese mai mici care sunt sudate între ele.

Femurul este prins de trohanter printr-o articulaţie care permite o slabă mişcare orizontală. Femurul este în general cel mai dezvoltat articul al piciorului, aşa cum este la insectele din ordinele: Orthoptera, Blattaria, Coleoptera etc. Forma, mărimea, culoarea precum şi formaţiunile tegumentare ale femurului (dinţi, peri, spini etc.), adesea sunt criterii de recunoaştere a unor insecte.

Tibia este articulată la femur printr-o membrană care permite o mare apropiere de femur. Această articulaţie formează genunchiul piciorului. Tibia are forme şi mărimi diferite şi marginal poate prezenta spini, pinteni, gropiţe, peri etc., formaţiuni ce constituie caractere de determinare a unor specii de insecte (Chaetocnema tibialis, puricele sfeclei). La unele insecte baza tibiei prezintă de o parte şi de alta câte o fisură longitudinală sau ovală, în care sunt adăpostite organele timpanale (organe auditive), aşa cum sunt la unele specii din familiile: Gryllidae, Tettigoniidae, Gryllotalpidae etc.

Tarsul are formă şi mărime variabilă şi este alcătuit din 1-5 articule, numite tarsomere, în funcţie de diferitele grupe de insecte (1 articul la insectele din subclasa Apterygota şi 3-5 la cele din subclasa Pterygota). Primul articul (cel bazal) al tarsului se numeşte metatars, iar ultimul articul se numeşte pretars. Pretarsul este de regulă, articulul cu care piciorul atinge substratul pe care se deplasează insecta. Pentru facilitarea deplasării insectelor pe diferite substraturi, care pot fi mai rugoase sau mai lucioase, precum şi în planuri diferite (orizontale, verticale, oblice etc.), pretarsul prezintă o serie de formaţiuni, cum sunt: ghearele, empodium, pulvili şi arolium (fig. 5). Pretarsul prezintă adesea două gheare laterale, ce pot fi simple sau despicate, dinţate sau pectinate. Între cele două gheare, la unele insecte se găseşte o formaţiune sub forma unui lob care are rol adeziv, numită arolium. Când acest lob median are forma unui spin alungit ca un păr (adesea uşor zimţat) se numeşte empodium. La unele insecte, aşa cum sunt şi muştele, între gheare şi empodium se mai găsesc două perniţe numite pulvili. Aceşti pulvili au pe suprafaţa lor peri microscopici numiţi sete glandulare, care secretă o substanţă adezivă, fapt care permite muştelor să se deplaseze pe corpuri foarte lucioase şi în orice poziţie. La insectele din ordinul Collembola, tarsul este sudat cu tibia, iar pretarsul nu prezintă decât o singură gheară, care la bază are un apendice lateral numit pseudonychium.

Figura 5 Tipuri de pretarse: A, B-Periplaneta orientalis; C-Asilidae; Pr-pretars; Gh-gheare; Ar-arolium; Pv-pulvilus; Em-empodium (după Weber).

În timpul deplasării, picioarele insectelor se mişcă câte trei deodată, astfel: piciorul anterior şi posterior dintr-o parte şi cel median din cealaltă parte şi invers. Din cauză că insectele se pot deplasa în moduri foarte diferite sau picioarele pot fi folosite şi pentru alte scopuri, acestea au suferit

Page 10: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

modificări profunde. Forma picioarelor indică modul de viaţă al insectelor şi este caracteristică diferitelor grupe sistematice, ele putând fi adaptate pentru mers, fugă, sărit, săpat, răpit, înot etc.

Aripile sau alae apendici tegumentare, sunt prelungiri (expansiuni sau evaginaţii) ale tergitelor şi pleurelor, sub forma a două membrane sudate pe margini. Ontogenetic aripile provin din ectodermul evaginat. Majoritatea insectelor aripate au două perechi de aripi dezvoltate, inserate latero-dorsal la mezo şi metatorace. La diptere aripile de pe metatorace sunt rudimentare iar la strepsiptere este rudimentară prima pereche de aripi (de pe mezotorace). Unele specii de insecte sunt aptere în mod primar, acestea alcătuind subclasa Apterygota. În subclasa Pterygota, sunt situaţii în care unele specii, care s-au adaptat la o viaţă sedentară (mai ales cele parazite), au devenit aptere în mod secundar. Aceaşi situaţie se întâlneşte şi la unele specii care-şi duc viaţa în pământ (cum sunt unele specii de furnici şi termitele) şi care au devenit aptere. La multe insecte fitofage, în special la homoptere, în ciclul de dezvoltare se succed generaţii aripate cu generaţii nearipate. Uneori, prezenţa sau lipsa aripilor este o expresie a dimorfismului sexual, aşa cum se întâlneşte la mulţi păduchi ţestoşi (subordinul Coccina). La unele specii de insecte, în afară de aripi, pe torace se mai întâlnesc şi alte categorii de apendici, care facilitează menţinerea echilibrului şi orientarea în timpul zborului.

În unele porţiuni, între cele două membrane ale aripii, se găsesc nişte formaţiuni de forma unor tuburi cu pereţii mai îngroşaţi şi mai chitinizaţi, numite nervuri, în care se află ramificaţii ale nervilor, ale traheelor şi prin care circulă hemolimfa. Nervurile constituie şi scheletul de susţinere al aripii. După direcţia de orientare a acestora, nervurile pot fi: longitudinale, cele care pornesc de la bază spre vârful aripii şi transversale, cele care fac legătura între nervurile longitudinale. Totalitatea nervurilor formează nervaţiunea aripii sau venulaţia, aceasta este vizibilă mai ales la aripile membranoase şi pergamentoase (fig. 6). Nervaţiunea aripii constituie un caracter constant şi bine definit la fiecare grup de insecte şi chiar particularităţi constante în cadrul speciei, astfel încât nervaţiunea aripii este folosită în determinarea speciilor. Acest element fiind un caracter evolutiv bine exprimat are o importantă valoare taxonomică (în denumirea fiecărui ordin se află sufixul -ptera). Nervurile longitudinale care pot fi întâlnite la o aripă ipotetică sunt: nervura costală, care constitue marginea anterioară a aripii; nervura subcostală, care uneori poate prezenta două ramificaţii; nervura radială, poate avea până la 5 ramificaţii; nervura mediană, cu 4 ramificaţii; nervura cubitală, cu 2 ramificaţii; nervurile anale, în număr de 1-5 şi nervurile jugale în număr de 1-2.

Figura 6. Schema nervaţiunii unei aripi: Co-costală; Sb-subcostală; Ra-radială; Me-mediană; Cu-cubitală; An-anală; Ju-jugală; Rm-radial-mediană; Mcu-medio-cubitală (după Weber).

La insectele primitive toate nervurile longitudinale îşi au originea în două trunchiuri paranotale, unul anterior şi unul posterior. Porţiunea din aripă delimitată de două nervuri longitudinele se numeşte “câmp”, acesta purtând denumirea nervurii pe care se sprijină (înaintea căreia se află). Printre cele mai importante sunt: câmpul costal, câmpul anal şi câmpul jugal. Ultimele două categorii de câmpuri, la care este caracteristică dispunerea în evantai a nervurilor, sunt adesea foarte dezvoltate, afectând chiar câmpul costal. În general, la insectele mai slab zburătoare aripile sunt mari, late,

Page 11: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

datorită marii dezvoltări a câmpului anal. La insectele bune zburătoare, ca de exemplu la viespi, muşte etc., câmpul anal se reduce, iar aripile sunt înguste. Suprafaţa aripilor este în raport invers cu viteza relativă a zborului. Nervurile transversale au întotdeauna o denumire dublă, corespunzătoare nervurilor longitudinale pe care le unesc (de exemplu: nervura transversală radială-mediană, care uneşte ultima ramificaţie a nervurii radială cu prima ramificaţie a nervurii mediană sau nervura transversală r1 – r2, care uneşte prima ramificaţie cu a doua ramificaţie a nervurii radiale etc.). Aceste nervuri transversale împart câmpul în celule. Celulele pot fi complet închise (celulla clausa) sau parţial închise (celulla opperta), cele din urmă aflându-se la marginile aripii.

Pentru facilitarea localizării elementelor coloristico-ornamentale, în scop didactic, pe suprafaţa aripii sunt delimitate câteva zone de orientare. Porţiunea cea mai apropiată de torace, cea care se află la zona de inserţie a aripii se numeşte baza (basis). Opus bazei se află marginea exterioară sau apicală (termen). Partea anterioară a aripii, faţă de direcţia de zbor se numeşte marginea costală sau anterioară (costa). Opusă acesteia se află marginea posterioară, dorsală sau interioară (dorsum). Trecerile dintre diferitele zone invecinate se poate face lin, prin zone rotunjite, sau brusc, situaţie în care între margini apar nişte unghiuri mai mult sau mai puţin accentuate. Unghiul format între marginea costală şi marginea exterioară se numeşte vârf sau apex, unghiul format între marginea exterioară şi marginea dorsală se numeşte tornus, unghiul format între marginea anterioară şi baza aripii se numeşte unghi humeral iar unghiul dintre marginea dorsală şi bază se numeşte unghi anal.

Aripile insectelor pot avea forme, mărimi, coloraţii şi ornamentaţii foarte diferite, elemente care constituie caractere de recunoaştere a insectelor, mai ales la fluturi. Forma aripii poate fi: triunghiulară (ortoptere), ovală (unele lepidoptere), alungită (libelule, viespi) etc. Din punct de vedere al mărimii, în general aripile anterioare sunt mai mari decât cele posterioare, dar sunt şi specii la care raportul este invers (strepsiptere), sau la care ambele perechi de aripi au aproximativ aceaşi mărime (odonate). La unele specii de insecte, aşa cum sunt tripşii, care au aripile foarte înguste şi cu o nervaţiune sumară, pentru mărirea suprafeţei de zbor, marginile aripilor sunt prevăzute cu franjuri lungi şi deşi.

Din punct de vedere al consistenţei aripile pot fi: membranoase, pergamentoase sau chitinizate. Aripa membranoasă la rândul ei poate fi nudă (ex. odonate), acoperită cu solzi (ex. lepidoptere) sau acoperită cu peri (ex. tricoptere). După cât de asemănătoare sau diferite sunt între ele cele două perechi de aripi, în ceea ce priveşte consistenţa, întâlnim insecte cu aripi homonome sau insecte cu aripi heteronome. La speciile cu aripi homonome, obligatoriu cele două perechi de aripi sunt membranoase, întrucât aripa membranoasă este funcţională din punct de vedere al zborului. Dintre ordinele de insecte cu aripi homonome fac parte: Lepidoptera, Thysanoptera, Hymenoptera, Homoptera, Odonata etc. Dintre ordinele cu aripi heteronome se pot cita: ordinul Coleoptera, la care prima pereche de aripi este chitinizată, numită elitră (în poziţie de repaus cele două elitre se aşează pe partea dorsală a corpului, iar linia mediană longitudinală prin care ele se ating se numeşte linia de sutură) cu rol de echilibru în timpul zborului şi de protecţie în timpul repausului, iar a doua pereche de aripi este membranoasă, în poziţie de repaus stând pliată sub elitră; ordinul Orthoptera, la care prima pereche de aripi este pergamentoasă, în general dreaptă şi cu o nervaţiune complicată, numită tegmină, iar aripile posterioare sunt membranoase, care în poziţie de repaus stau de asemenea pliate sub tegmine; ordinul Heteroptera, la care prima pereche de aripi este o hemielitră (partea bazală a aripii este chitinizată, numită corium, iar partea distală este membranoasă, numită membrana), iar aripile posterioare sunt membranoase; ordinul Diptera, la care aripile anterioare sunt mebranoase, normal dezvoltate, iar aripile posterioare sunt atrofiate, numite balansiere sau haltere, cu rol senzorial şi de reglare a zborului. La o halteră întâlnim următoarele părţi: bază, scapus şi capitulum.

1.1.3. Abdomenul şi apendicele abdomenului

Abdomenul constituie cea mai mare parte a corpului insectelor. În lumenul abdominal se găsesc o mare parte din componentele sistemul digestiv, circulator, respirator, nervos precum şi sistemul reproducător. În stadiul embrionar abdomenul este alcătuit din 12 segmente, însă în stadiile postembrionare asistăm la o reducere a numărului de segmente (mai ales la adult), în general prin

Page 12: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

contopirea sau telescoparea lor. Tendinţa de reducere a numărului de segmente este în corelaţie cu evoluţia speciei, cu cât se află mai sus pe scara evolutivă cu atât abdomenul are mai puţine segmente. Insectele inferioare îşi păstrează toate segmentele embrionare. Segmentele abdominale sunt alcătuite din patru sclerite: scleritul dorsal, numit tergit; scleritul ventral, numit sternit şi două sclerite laterale, numite pleure. Având în vedere numărul mare de segmente abdominale, precum şi diferenţele mari, de la o specie la alta, în ceea ce priveşte numărul segmentelor păstrate în stadiul de adult, pentru localizarea unor elemente coloristico-ornamentale sau de altă natură, care particularizează o specie şi facilitează recunoaşterea ei, se foloseşte prefixul generic “uro-“, urmat de denumirea scleritului şi numărul segmentului abdominal. De exemplu: uropleura 8, urotergitul 4, urosternitul 9 etc. Ca şi la torace, tergitele şi sternitele abdominale sunt mai dezvoltate şi mai chitinizate decât pleurele, acestea (pleurele) fiind membranoase şi foarte reduse, în general mai reduse decât la torace. Pe părţile laterale ale segmentelor abdominale, la nivelul pleurelor, se găsesc deschiderile spre exterior ale aparatului respirator, orificii care se numesc stigme.

La adult, pe ultimul segment (pe partea ventrală) se găseşte orificiul anal şi puţin în faţa lui, tot pe partea ventrală, se află orificiul genital. La segmentul anal, tergitul acestuia se numeşte placă anală sau pigidiu. Forma, ornamentaţia şi culoarea pigidiului este foarte importantă în determinarea unor specii de cărăbuşi, a unor gărgăriţe etc. De exemplu, la cărăbuşul de mai (Melolontha melolontha) pigidiul este glabru, triunghiular şi în poziţie oblică, pe când la cărăbuşul de stepă (Anoxia villosa), acesta este pubescent, rotunjit şi de culoare castanie. La gărgăriţa mazării (Bruchus pisorum) pigidiul este albicios şi prevăzut cu două puncte negre, pe când la gărgăriţa fasolei (Achantoscelides obsoletus) pigidiul este uşor gălbui-roşcat.

În stadiul embrionar, primele 7 segmente formează regiunea pregenitală sau viscerală, segmentele 8 şi 9 sunt segmentele genitale, iar segmentele 10-12 alcătuiesc regiunea postgenitală, ultimul segment având denumirea de telson. În general numărul segmentelor vizibile este mult redus; de obicei, primul segment, mai ales sternitul acestuia, este complet redus. La himenoptere primul segment abdominal se contopeşte cu metatoracele şi formează segmentul intermediar sau propodeum. Tendinţa de reducere a numărului de segmente este mai accentuată în regiunea postgenitală, unde segmentul al XII-lea dispare la majoritatea insectelor, la multe specii se reduce şi segmentul al XI-lea. La păduchii de plante (afide), abdomenul se îngustează treptat şi se termină printr-o coadă scurtă, ce poate avea forme variate (forma, culoarea şi mărimea cozii fiind un criteriu foarte împortant în taxonomia afidelor), iar la unele specii de tripşi ultimul segment este alungit sub forma unui tub. La multe insecte inferioare, cum sunt lăcustele, cosaşii, cicadele, abdomenul se păstrează în întregimea lui iar pe segmentul al 11-lea dorsal şi lateral se află două filamente caudale sau cerci.

Abdomenul insectelor poate avea forme foarte diferite, dar cele mai întâlnite forme sunt: oval, cilindric, rotund, uşor triunghiular, acestea putând fi turtite dorso-ventral sau comprimate lateral. După modul cum se articulează la torace abdomenul poate fi (fig. 7):

Figura 7. Forme de abdomen la insecte: A-sesil (Cossus cossus); B-suspendat (Scotia segetum); C-peţiolat (Delopaeus sp.) (după Berbse).

- abdomen sesil, situaţie în care abdomenul se leagă larg la torace, lumenul metatoracelui fiind egal cu lumenul primului segment abdominal. În această situaţie, insecta nu-şi poate mişca independent

Page 13: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

abdomenul faţă de torace. O asemenea inserţie abdominală întâlnim de exemplu la: coleoptere, ortoptere etc.;- abdomen peţiolat sau pedunculat, situaţie în care primul segment abdominal (uneori şi al doilea) care urmează după propodeum este foarte îngust şi lung, având forma de peţiol sau peduncul, următorul segment abdominal având un lumen normal. De data aceasta, insectele îşi pot mişca independent abdomenul, arcuindu-l foarte puternic. Această inserţie este caracteristică la majoritatea viespilor parazitoide (ex. familia Ichneumonidae), dar şi la alte specii. Acest tip de inserţie permite ca viespile parazitoide să-şi depună ponta în corpul gazdei.- abdomen suspendat, situaţie în care se întâlneşte segmentul intermediar sau propodeumul, iar al doilea uromer se îngustează mult anterior formând o gâtuitură. Acest tip de inserţie abdominală se întâlneşte la foarte multe specii de viespii fitofage (ex. familia Vespidae). Şi acest tip de inserţie permite o mişcare independentă a abdomenului faţă de torace.

În stadiul embrionar, cu excepţia ultimului segment, toate segmentele sunt prevăzute cu apendici, situaţi pe părţile laterale ale segmentelor. În stadiile postembrionare (larvă, adult), în majoritatea cazurilor aceştia dispar sau se transformă în organe cu diferite funcţii. În categoria apendicilor abdominali se încadrează: picioarele false (styli), aparatul de sărit (la colembole), cercii, apendicii genitali etc. La unele insecte, femelele prezintă un organ specializat pentru depunerea ouălor, numit ovipozitor (oviscapt sau terebră).

Picioarele false sau pseudopode, sunt întâlnite la larvele unor specii de insecte, aşa cum sunt multe specii din ordinele Lepidoptera, Hymenoptera etc., care pot prezenta 2-8 perechi de picioare abdominale folosite de către larvă în timpul deplasării, acestea constituind adesea şi un criteriu de recunoaştere a unor specii de insecte încă din acest stadiu de dezvoltare.

Cercii, sunt apendici perechi, articulaţi sau nearticulaţi, de forme diferite, situaţi de obicei pe segmentul al XI-lea abdominal. Aceşti apandici se întâlnesc la blatoptere, ortoptere, dermaptere, efemeroptere etc. Cercii au funcţie olfactivă, fiind consideraţi drept antene ale abdomenului, uneori au rolul de a facilita copulaţia (la speciile de Blatta) sau pot avea funcţie prehensilă (dermaptere). Cerci simpli, în formă de cleşte, sunt întâlniţi la urechelniţă (Forficula auricularia), cerci setiformi, alungiţi şi păroşi la coropişniţă (Grygllotalpa gryllotalpa), iar cerci articulaţi la gândacul de bucătărie (Blatta orientalis).

Corniculele, sunt apendice tegumentare, întâlnite mai ales la păduchii de frunze, dar şi la alte homoptere, situaţi pe tergitul celui de al V-lea sau al VI-lea segment abdominal. Corniculele prin forma, mărimea şi culoarea lor sunt un puternic criteriu taxonomic. La nivelul corniculelor foarte multe specii de afide pun în libertate feromonul de alarmă.

Apendicele genitale externe, sunt cei mai importanţi apendici abdominali, fiind componente ale armăturii genitale la adulţi. Aceste componente sunt situate de obicei pe urosternitele VIII şi IX. La masculi aceste organe genitale sunt reprezentate prin gonapode, care s-au format pe urosternitul IX, iar la femelă se numesc gonapofize şi s-au format pe urosternitele VIII şi IX. Conformaţia organelor genitale externe, este cea care asigură izolarea reproductivă a speciei, întrucât constituie o adevărată barieră în calea împerecherii interspecifice, nepermiţând împerecherea indivizilor din specii diferite şi ca atare această conformaţie a organelor genitale serveşte ca cel mai precis mijloc de determinare a insectelor. În practică, organul genital mascul este folosit la precizarea diferitelor poziţii sistematice ale insectelor, acesta fiind caracteristic fiecărei specii. Organul de copulaţie mascul apare ca o formaţiune tubuliformă, lungă, numit penis sau phallus, adesea împărţit în două regiuni: una bazală, numită phallobasis şi alta terminală, numită aedeagus. Adesea, din tegumentul urosternitului genital, s-au format una sau două perechi de apofize lungi, numite paramere, care la multe specii s-au transformat în cleşte sau cârlige, care se ataşează de genitaliile femele în timpul împerecherii. La alte specii se păstrează şi stilii segmentului IX, transformaţi şi adaptaţi la aceleaşi funcţii ca şi paramerele, numiţi gonapode. Uneori, însuşi penisul poate da formaţiuni chitinoase secundare, în formă de cârligi, ce au fost numite forceps sau titilatorii, folosite în timpul împerecherii, pentru reţinerea femelei. La femelă, de cele mai multe ori organele genitale externe se alungesc şi formează organul de depunere a ouălor, acesta fiind denumit ovipozitor, oviscapt, terieră sau terebră.

Page 14: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

Ovipozitorul poate fi adevărat, atunci când în componenţa lui intră doar componente ale armăturii genitale sau poate fi fals, ca la diptere, unde ovipozitorul se formează prin îngustarea şi telescoparea segmentelor terminale ale abdomenului şi este, de obicei, retractil şi evaginabil. Uneori, forma şi lungimea ovipozitorului adevărat poate fi un criteriu de recunoaştere a unor familii. De exemplu, la cosaşi (familia Tettigoniidae), ovipozitorul este lung, tip lancie sau spadă, pe când la lăcuste (familia Cantatopidae, Acrididae) ovipozitorul este scurt şi valvular.

La viespile cu ferăstrău (familia Tenthredinidae, ordinul Hymenoptera) ovipozitorul are forma unei lame dinţate, numit terebră. Cu ajutorul ovipozitorului femelele îşi depun ouăle în substrat, care poate fi: solul (cum fac cosaşii şi lăcustele), diferitele organe ale unei plante (viespile cu ferăstrău), ţesuturile unui animal (unele diptere şi himenoptere parazitoide) etc.

La unele specii, unde o parte din femele şi-au pierdut funcţia de reproducere, gonapofizele s-au transformat în “acul cu venin”, în care se varsă conţinutul rezervorului a două glande acide şi a unei glande alcaline, aşa cum se întâlnesc la viespi şi albine. La aceste specii, acul veninos stă ascuns în al şaselea segment abdominal.

1.2. ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA INSECTELOR

Dacă se face o secţiune transversală prin corpul unei insecte, la exterior se observă tegumentul, care are rol de exoschelet şi este chitinos, iar în interior cavitatea generală, numită şi mixocel, în care se găsesc toate organele interne, organizate în şase sisteme principale: muscular, digestiv, circulator, respirator, excretor şi nervos, la care se mai adaugă aparatul reproducător şi sistemul secretor .

Mixocelul este împărţit în trei sinusuri lungitudinale, de către cele două diafragme fribromusculare (diafragma dorsală şi diafragma ventrală). Sinusul dorsal se mai numeşte şi sinusul pericardial, în acesta aflându-se cea mai importantă componentă a sistemului circulator, vasul dorsal în alcătuirea căruia intră şi inima (cardia). Sinusul ventral se mai numeşte şi sinusul perineural, în acesta găsindu-se catena ganglionară a sistemului nervos. Sinusul median sau cavitatea toraco-abdominală se mai numeşte şi sinusul perivisceral, în acesta aflându-se viscerele insectei. Această împărţire a mixocelului este incompletă, diafragmele fiind evidente numai în abdomen, sinusurile comunicând între ele, iar hemolimfa circulă în spaţiile dintre organele interne .

1.2.1. Tegumentul şi formaţiunile tegumentare

Scheletul insectelor este reprezentat de tegumentul propriu-zis, aşa cum se prezintă la exterior. Tegumentul are la baza formării lui un epiteliu, constituit dintr-un singur strat de celule ectodermice ce alcătuiesc epiderma, care se sprijină spre interiorul corpului de o membrană bazală, iar spre exterior acest epiteliu secretă cuticula, care formează un înveliş continuu al întregului corp, de grosime şi de consistenţă diferită, în care constituentul principal este chitina. Din punct de vedere chimic, chitina este polizaharidul unei glucozamine numită chitozamină. O proprietate chimică foarte importantă a chitinei este că agenţii chimici nu o atacă, afară de hidratul de potasiu la fierbere, iar enzimele şi sucurile digestive nu au acţiune asupra ei. Din punct de vedere fizic, chitina este flexibilă, atunci când este într-un strat foarte subţire, însă este foarte rigidă când este în straturi groase sau constituie organe masive. O altă caracteristică esenţială a chitinei este faptul că ea nu este elastică şi nici extensibilă, din care cauză, în procesele de creştere a organelor şi a corpului, la un moment dat ea plesneşte, se rupe şi se despoaie, fiind înlocuită apoi cu o cuticulă nouă, fenomen ce se conoaşte sub denumirea de năpârlire şi se întâlneşte la larve.

La insecte, cuticula este pură, pe când la alte grupe de artropode (la crustacee şi miriapodele diplopode), ea este impregnată cu săruri de calciu şi magneziu, care-i dau o mare duritate, constituind astfel ceea ce se numeşte crustă. La insecte chitina nu dă singură tărie tegumentului, ci împreună cu alte substanţe (ceruri, albuminoide, lipide) numite substanţe de încrustaţie. De exemplu, elitrele coleopterelor au 25 % chitină şi 75 % substanţe de încrustaţie, tegminele lăcustelor au 20 % chitină şi 80 % substanţe de încrustaţie etc.

Page 15: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

Tegumentul insectelor indeplineşte următoarele roluri: rol de apărare (acoperă şi înveleşte corpul la exterior), rol de susţinere (constituie scheletul extern şi intern al insectei), rol generator (el generează aripile, perii, glandele şi culoarea corpului), rol în respiraţie (permite eliminarea dioxidului de carbon) şi rol în metabolism (permite efectuarea transpiraţiei).

Tegumentul este alcătuit din trei straturi: cuticula, epiderma şi membrana bazală (fig. 8).Membrana bazală, este stratul situat lângă cavitatea internă (mixocel), este o zonă

astructurală sau formată din celule stelate, cu interstiţii ocupate de o substanţă intercelulară omogenă şi este stratul tegumentar cel mai subţire. De membrana bazală, spre partea interioară, se prind muşchii, de obicei ei sunt înseraţi pe apodeme.

Epiderma sau hypoderma, este de asemenea unistratificată, formată însă din celule mari, cilindrice sau cubice. Acesta este stratul generator, care spre interior secretă membrana bazală şi spre exterior cuticula şi diferitele formaţiuni tegumentare, cum sunt perii, solzii etc. şi tot aici se secretă lichidul exuvial care favorizează năpârlirea larvelor. În acest fel se sintetizează noul tegument necesar larvelor în procesul de năpârlire. În epidermă îşi au originea şi glandele tegumentare. O categorie specială de celule existente în epidermă sunt celulele trihogene, celule generatoare a formaţiunilor celulare.

Cuticula este învelişul exterior al corpului, al apendicilor şi al invaginaţiilor ectodermice, al stomodeumului, al proctodeumului, al traheelor etc. Grosimea cuticulei variază în funcţie de ordin şi specie, fiind mai groasă la coleoptere şi ortoptere, dar şi în funcţie de zona corporală, fiind mai groasă pe partea dorsală a corpului şi mai subţire la nivelul diferitelor articulaţii ale apendicilor precum şi în zona dintre segmentele corpului, permiţând mobilitatea acestora. La majoritatea insectelor cuticula este formată din trei straturi histologice:- Epicuticula – este stratul aflat la exterior, este stratul cel mai subţire, lipsit de chitină, spre partea internă este alcătuită din cuticulină, care este formată în special din lipoproteine, urmează apoi o pătură ceroasă, iar spre exterior un fel de smalţ, care protejează mecanic pătura ceroasă. Epicuticula nefiind permeabilă pentru apă, are un rolul foarte important în a păstra umiditatea corpului. - Exocuticula - zona mijlocie, cea mai tare, formată din chitină dispusă sub formă de striaţiuni perpendiculare pe suprafaţa corpului; - Endocuticula – pătura internă, cea mai groasă, formată din straturi de chitină aşezate unele peste altele, dând o configuraţie lamelară, între care se pot găsi şi straturi de artropodină, care este de natură proteică, iar în zonele cu endocuticula mult îngroşată apar spre exteriorul ei şi pături de sclerotină.

Figura 8. Secţiune transversală prin tegumentul unei insecte (după Weber): Epi-epicuticula; Exo-exocuticula; End-endocuticula; Hip-hipoderma; Mb-membrana bazală; P-păr; Sp-spini; Ctr-celulă trichogenă (după Weber).

Page 16: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

Cuticula conferă tegumentului rezistenţă şi împreună cu apofizele ei chitinoase (sunt excrescenţe mari ale tegumentului, în care sunt implicate toate păturile sale şi sunt căptuşite în interior de epiteliul epidermic) de care se prind muşchii, formează scheletul extern al insectelor, numit şi exoschelet. Tegumentul prezintă o serie de prelungiri spre interior denumite apodeme sau trabecule, a căror totalitate constituie endoscheletul insectelor şi de care se inseră muşchii şi diferite organe. Endoscheletul este alcătuit din două părţi: regiunea capului sau tentorium şi regiunea toracelui sau endothorax. Tentoriul este compus din două sau trei perechi de apodeme, care constituie braţele anterioare, posterioare şi dorsale. Toate aceste braţe se unesc de obicei în interiorul capului, formând o punte care se numeşte corpul tentoriului. Braţele anterioare ale tentoriului au vârfurile îndreptate înspre locul de unire a clipeusului cu fruntea, braţele posterioare au vârfurile îndreptate înspre locurile unde piesa bazală a maxilei (cardo) se uneşte cu capul, iar braţele dorsale au vârfurile îndreptate înspre locul unde antenele sunt prinse de cap. La exteriorul capului se observă locurile unde sunt prinse în interior braţele tentoriumului, deoarece acestea apar pe suprafaţa capului ca nişte invaginaţii. În interiorul toracelui şi abdomenului, endoscheletul este mai slab dezvoltat, compunându-se din apodeme late, transversale, numite phragme, care sunt situate între segmentele toracelui şi abdomenului. Phragmele sunt dezvoltate diferit, mărimea lor depinzând de tipul de inserţie al muşchilor, care poate fi direct sau indirect.

II.BIOLOGIA INSECTELOR

Biologia insectelor are ca obiect de studiu modul de reproducere, înmulţire şi de dezvoltare al acestora. Cunoaşterea detaliată a acestor aspecte, prezintă o mare importanţă pentru practicienii din domeniul protecţiei plantelor, dar şi pentru tehnologi, întrucât adesea, strategiile de combatere a speciilor dăunătoare se stabilesc în funcţie de particularităţile lor biologice. Multe din metodele neconvenţionale de combatere, metode care sunt în totalitate ecologice, se bazează pe cunoaşterea biologiei agentului dăunător.

2.1. Stadiile de dezvoltare ale insectelorOul reprezintă o celulă gigantică, protejată la exterior de o membrană groasă numită chorion.

Suprafaţa chorionului poate fi netedă, dar poate prezenta şi ornamentaţii sau apendici de fixare. Chorionul prezintă pe faţa sa, mai ales în zona polilor, una sau mai multe microadâncituri prevăzute cu mici orificii numite micropile, acesta fiind locul prin care au pătruns spermatozoizii în ovul pentru a-l fecunda, fiind totodată şi zona de minimă rezistenţă mecanică. Chorionul este alcătuit din două membrane, una externă numită exochorion şi una internă numită endochorion. Oul la insecte este de tip centrolecic, având în interior ooplasma sau vitelusul formativ, din care se formează embrionul, deutoplasma sau vitelusul nutritiv, formată din substanţe de rezervă care servesc la dezvoltarea embrionului, iar în centru se află nucleul. După fecundare, nucleul se divide şi dă viaţă embrionului, la care se observă două învelişuri: unul extern, numit membrană seroasă, altul intern, numit amnios. Între amnios şi embrion rămâne o cavitate plină cu lichid, numită cavitatea amniotică.

În funcţie de mărimea insectelor, dimensiunile ouălor variază între 0,1-7 mm. Forma lor este de asemenea foarte diferită, ele fiind: ovale (la unele coleoptere şi lepidoptere), alungite (la cosaşi şi lăcuste), emisferice (la unele lepidoptere care popular sunt cunoscute sub denumirea de buhe), în formă de butelie (la fluturele alb al verzei) sau butoiaş (mai ales la ploşniţe). Ouăle pot fi sesile sau pedunculate. În general la ouăle pedunculate, picioruşul este utilizat la fixarea oului pe substratul vegetal, Psylla pyri, Chrysopa carnea etc. Culoarea ouălor este şi ea diversă, frecvent fiind întâlnite ouă de culoare verde (Cacoecia murinana), verzui-albăstrui (Dendrolimus pini, Operophthera brumata), galbenă (Tortrix viridana, Melasoma populi), portocalie (Leptinotarsa decemlineata), albă (Melolontha melolontha), brună etc. Depunerea ouălor la majoritatea speciilor are loc imediat după ce acestea au fost fecundate. La multe specii de insecte, în timpul incubaţiei oul îşi schimbă culoarea pe

Page 17: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

care a avut-o la depunere. Astfel, Lymantria monacha are oul roşietic la depunere şi cafeniu cu luciu cenuşiu în preajma eclozării, Dendrolimus pini are oul verzui-albăstrui la depunere şi cenuşiu în preajma eclozării, Epiblema tedella are oul cenuşiu-argintiu la depunere şi roşiatic înainte de eclozare, Trialeurodes vaporariorum are oul albicios la depunere şi negru în preajma eclozării etc.

Majoritatea insectelor depun ouăle în mediul extern, pe sau în substraturi hrănitoare - vegetale sau animale - iar uneori pe sol sau în sol. Pe frunze depun ouăle: Leptinotarsa decemlineata (în grămezi formate dintr-un număr mai mare sau mai mic de ouă), Aporia crataegi , Dicranura vinula, Phalera bucephala, Hyphantria cunea, Orchestes fagi, Eurygaster maura, Aelia rostrata, Agrotis segetum, Ostrinia nubilalis (ouăle sunt depuse ca şi ţiglele pe casă), Oulema melanopa (pe un singur rând de-a lungul nervurilor), Eurydema ornata (pe două rânduri paralele, câte 6-7 pe un rând), Mamestra brassicae, Pieris brassicae. Pe acele speciilor de răşinoase: Dendrolimus pini, Cacoecia murinana, Coleophora laricella, Epiblema tedella. Pe ramuri şi tulpini îşi depun ouăle: Malacosoma neustria (sub forma unui manşon sau inel, în jurul ramurilor subţiri), Eriogaster lanestris, Tortrix viridana, Zeuzera pyrina, Cossus cossus. Femelele speciei Orgyia antiqua îşi depune ouăle chiar pe coconul în care s-a împupat şi din care a ieşit adultul. În frunze îşi depune ponta Athalia rosae, în acele răşinoaselor îşi depun ponta specii ca: Diprion pini, Pristiphora abietina, Diprion sertifer. În mugurii florali îşi depun ouăle speciile de Anthonomus şi Contarinia medicaginis, în paiul cerealelor Cephus pygmaeus iar viespile cu ferăstrău în caliciul floral – Hoplocampa minuta, Hoplocampa testudinea. Speciile de carii cum este Ips typographus, îşi depune ponta în galeriile făcute în lemnul speciilor forestiere de către adulţi. În fructe îşi depune ponta Rhynchites bachus şi Rhagoletis cerasi iar în seminţe Bruchophagus gibbus, Bruchophabus roddi, Eurythoma schreineri. Pe sol îşi depune ouăle Triodia sylvina, expulzându-le fie din zbor, fie stând pe vegetaţie sau pe sol şi vibrând aripile. Sunt insecte care depun ouăle în sol, liber (Anisoplia agricola, Melolontha melolontha, Zabrus tenebriodes, Agriotes lineatus, Chaetocnema tibialis, Anoxia villosa, Otiorrhynchus ligustici, Tanymecus dilaticollis, Polyphylla fullo) sau în formaţiuni numite ooteci (Calliptamus italicus, Locusta migratoria, Tettigonia viridissima) sau cuiburi (Gryllotalpa gryllotalpa). Ouăle, depuse izolat sau în grupe, pot fi libere sau acoperite cu un strat protector, adesea constituit dintr-o substanţă lipicioasă (Tortrix viridana, Melasoma populi) sau dintr-o pătură de perişori proveniţi de la extremitatea abdominală a femelelor (Lymantria dispar, Euproctis chrysorrhoea, Eriogaster lanestris, Hyphantria cunea). Cunoaşterea locului de depunere a ouălor de către insectele dăunătoare prezintă o importanţa practică deosebită, întrucât uneori dispunem de metode pentru distrugerea lor înainte de eclozare.

Larva este un stadiu activ, care se hrăneşte intens şi înmagazinează în corpul său mari cantităţi de substanţe hrănitoare. Este stadiul de dezvoltare care produce cele mai multe pagube economice însemnate. Creşterea larvei are loc prin năpârliri succesive. Când larva ajunge la o anumită limită de dezvoltare îşi schimbă cuticula veche (care după înlăturare se numeşte exuvie) cu alta nouă, sintetizată de către hipodermă, fenomen cunoscut sub numele de năpârlire.

În timpul năpârlirii, care durează 1-3 zile, larvele încetează să se mai hrănească şi nu se mai mişcă. În dezvoltarea sa, de la eclozare (larvă neonată sau de prima vârstă) şi până la completa dezvoltare, larva trece prin mai multe vârste, numindu-se vârstă timpul parcurs de la o năpârlire la alta. Când larva ajunge la limita de creştere a unei vârste, vechea cuticulă se rupe în punctele de minimă rezistenţă, de obicei pe linia dorso-mediană, datorită creşterii presiunii hemolimfei şi larva părăseşte exuvia. Imediat după năpârlire, când noua cuticulă este foarte elastică, are loc creşterea corpului larvei. Prin năpârlire se produc şi alte schimbări, încât larvele noi se deosebesc de cele precedente nu numai prin dimensiunile corpului, ci şi prin colorit, prezenţa unor apendici noi etc. Aceste fenomene sunt controlate de către endohormoni. Numărul năpârlirilor este constant şi specific diferitelor grupe de insecte, fiind mai mic cu una decât numărul vârstelor. La unele apterigote are loc o singură năpârlire, la unele diptere se produc două năpârliri, la heteroptere au lor 5-6 năpârliri, la lepidoptere sunt 3-9 năpârliri, iar la efemeroptere se pot produce până la 40 de năpârliri. Durata de dezvoltare a stadiului larvar este variată, depinzând mai ales, de specie dar şi de condiţiile ecologice,

Page 18: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

mai ales de temperatură, umiditate şi hrană. Larvele de ultimă vârstă se transformă în pupă la insectele holometabole şi în adult (uneori întâi în nimfă) la insectele heterometabole.

Corpul larvei, prezintă mai mult sau mai puţin distinct evidente cele trei regiuni: capul, toracele şi abdomenul. Capul este bine dezvoltat, scleritele componente sunt mari, obişnuit poartă o pereche de ochi simpli (stemmatae), dispuşi pe laturile capsulei cefalice şi o pereche de antene formate din 2-3 articule, filiforme sau setiforme. Aparatul bucal poate fi adaptat pentru rupt şi masticat, ca la larvele insectelor din ordinele Orthoptera, Coleoptera, Lepidoptera şi la unele din ordinele Hymenoptera şi Diptera, sau pentru înţepat şi supt ca la larvele speciilor din ordinele Thysanoptera, Homoptera, Heteroptera şi a unor specii din ordinele Hymenoptera şi Diptera. Toracele este format din 3 segmente, pe partea lor ventrală inserându-se la unele tipuri de larve trei perechi de picioare toracice (picioare adevărate). Forma şi mărimea picioarelor toracice de la larve diferă de cele de la insectele adulte. Aripile lipsesc sau se află într-o fază incipientă de dezvoltare sau sunt rudimentare. Abdomenul este intim sudat cu toracele; iar la unele grupe, pe partea ventrală se înseră un număr variabil de picioare abdominale (picioare false). La larvele unor specii de coleoptere ultimul segment abdominal se adaptează la mers, îndeplinind funcţia unui picior fals numit pygopodium. Lateral, pe segmentele toracice şi abdominale se disting un număr mai mare sau mai mic de stigme respiratorii. Larvele insectelor, deşi sunt foarte variate ca formă, după unele caractere morfologice comune, independente de incadrarea lor sistematică se clasifică în: protopode, polipode, oligopode, apode şi postoligopode.

Larve protopode, care au corpul degradat, turtit dorso-ventral, cu apendicele cefalice şi toracice rudimentare, fiind bine dezvoltate numai mandibulele. Sunt întâlnite la unele viespi parazitoide: chalcidide, ichneumonide, proctotrupide, thrihogrammatide, etc., aceste larve dezvoltându-se în corpul diferitelor insecte parazitate de către acestea. Aceste specii parazitoide fac parte din entomofauna utilă.

Larve polipode, terestre sau acvatice, caracterizate mai ales prin prezenţa apendicelor abdominale (picioare false). Larvele terestre au corpul viermiform, cu capsula cefalică bine dezvoltată, iar aparatul bucal conformat pentru rupt şi masticat. În afară de cele 3 perechi de picioare toracice prezintă şi un număr variabil de picioare abdominale sau picioare false, numite şi pseudopode. Astfel, larvele de lepidoptere (fluturi) prezintă 2-5 perechi de picioare false. Larvele cu două perechi de picioare false (care se găsesc pe segmentele abdominale 6 şi 10) se numesc cotari adevăraţi, fiind întâlnite la familia Geometridae (cotarul verde Operophtera brumata, cotarul brun Erannis defoliaria). Larvele cu trei perechi de picioare false se numesc cotari falşi, fiind întâlnite în cadrul familiei Noctuidae, la genurile Plussia sau Autographa. Restul speciilor de lepidoptere au larva omidă adevărată, prezentând 5 perechi de picioare false. Adesea pseudopodele de la omizile adevărate sunt prevăzute cu croşete sau căngi chitinoase, dispuse în coroană sau semicoroană. La unele specii de viespi (Tenthredinide, ordinul Hymenoptera) larvele au 7-8 perechi de picioare abdominale, larvele numindu-se omizi false (Hoplocampa minuta, H. brevis, H. testudinea, Caliroa limacina, Athalia rosae). Omizi false se întâlnesc şi în cadrul ordinului Mecoptera.

Larve oligopode au capul, aparatul bucal şi picioarele toracice bine dezvoltate, fiind lipsite de picioare abdominale. Aceste larve sunt întâlnite la majoritatea familiilor din ordinul Coleoptera. Aspectul exterior al acestor larve este destul de variat şi adesea popular sunt cumoscute sub denumiri de viermi sârmă, viermi albi, etc. La viermii sârmă (familia Elateridae), larva este de tip eleteriform, are corpul viermiform cu tegumentul puternic chitinizat, de culoare ruginie. Segmentele abdominale au aproximativ aceleaşi dimensiuni, iar ultimul segment se îngustează spre partea posterioară, având forma unui glonţ. Ultimul segment abdominal, adesea este un criteriu taxonomic pentru speciile din această familie. Larvele gândacilor coloraţi de frunze (Leptinotarsa decemlineata, Oulema melanopa, Entomoscelis adonidis, Phytodecta fornicata, etc.) sunt de tip chrysomelid, cu segmentele abdominale foarte dezvoltate, ultimele două îngustându-se brusc, formând adesea un apendice locomotor numit pygopodium, format prin invaginarea ultimelor două segmente abdominale, care facilitează deplasarea larvei. Larvele scarabeidelor (Melolontha melolontha, Anoxia villosa, Anisoplia segetum) au corpul puternic curbat, în forma literei “C”, de tip scarabeid, de culoare alb-murdară numite şi

Page 19: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

viermi albi. Au tegumentul puternic cutat, cu picioarele inegal dezvoltate, iar ultimul segment abdoninal este în forma unui fund de sac prevăzut cu elemente de chetotaxie caracteristice pentru fiecare specie. Insectele din familia Carabidae (Zabrus tenebrioides) au larva de tip campodeiform, cu corpul viermiform, uşor turtit dorso-ventral, care se subţiază spre partea posterioară şi terminat cu o pereche de cerci. Capul este prognat cu mandibule foarte puternice şi fiecare tergit este prevăzut cu un sclerit mai îngroşat şi mai intens colorat.

Larve apode, tipic viermiform, se caracterizează prin lipsa picioarelor toracice şi abdominale (rar larvele unor specii prezintă rudimente de picioare). După structura capsulei cefalice, ele se clasifică în următoarele subtipuri: larve apode eucefale, la care capsula cefalică este bine evidenţiată, aparatul bucal este conformat pentru rupt şi mastecat (larvele din primele vârste ale microlepidopterelor miniere, unele coleoptere din familiile Curculionidae, Scolytidae, Buprestidae şi Bruchidae, unele viespi din familia Cephidae şi Eurythomidae); larve apode hemicefele, la care capsula cefalică este invaginată, iar aparatul bucal este conformat pentru supt (larvele unor specii de diptere nematocere, muşte care seamănă cu ţânţarii); larve apode acefale, la care capsula cefalică este neaparentă (larvele dipterelor brachicere care seamănă cu musca de casă).

Larve postoligopode, ce se caracterizează printr-o mare asemănare cu adulţii, atât morfologic cât şi biologic, având ochii faţetaţi, rudimente de aripi şi cele trei perechi de picioare toracice. Aceste larve au acelaşi tip de aparat bucal pe care-l întâlnim la adulţi. Se deosebesc de adulţi prin dimensiuni, coloraţie şi prin faptul că nu au dezvoltate organele de reproducere. Din această grupă fac parte larvele tuturor insectelor hemimetabole (Orthoptera, Thysanoptera, Heteroptera, Homoptera etc.).

Pupa este un stadiu de dezvoltare întâlnit numai la anumite specii de insecte. Ajunsă la completa dezvoltare, larva se transformă în pupă, fie liber, fie într-o formaţiune special construită numită cocon (confecţionat din fire mătăsoase, ca la unele lepidoptere, sau confecţionat din pământ, nisip, frunze uscate etc), fie într-o cameră sau lojă pupală, care este un cocon fals (ca la unele coleoptere care se împupează în sol). Larvele dipterelor se împupează în ultima lor exuvie larvară. Aceste formaţiuni au rolul de a proteja pupa împotriva acţiunii factorilor de mediu nefavorabili. Împuparea poate avea loc în sol, pe diferite plante, în locurile în care au atacat larvele etc. Lymantria dispar se împupează între 2-3 frunze pe care le leagă cu fire mătăsoase; Lymantria monacha se împupează între acele de la speciile de răşinoase atacate; Orgyia antiqua se împupează între frunze sau în crăpăturile scoarţei copacilor; Eriogaster lanestris se împupează în litieră; Dicranula vinula se împupează pe trunchiurile copacilor; Operophtera brumata şi Melolontha melolontha se împupează în sol; Aporia crataegi se împupează pe ramuri, pe garduri, pe zidurile clădirilor; Hyphantria cunea se împupează în scorburi şi în crăpăturile scoarţei; Tischeria complanella şi Orchestes fagi se împupează în minele pe care le dezvoltă în mezofilul frunzelor atacate etc.

Stadiul de pupă este precedat de încetarea activităţii de hrănire a larvei, aceasta nu se mai mişcă, corpul ei se îngroaşă şi se scurtează, năpârlind astfel pentru ultima dată. În timpul stadiului de pupă au loc profunde transformări prin procese de histoliză şi histogeneză. Histoliza începe printr-un proces de autoliză, de autodescompunere a organelor şi ţesuturilor larvare, însoţită de un proces de liocitoză prin care se produce o distrugere extracelulară a celulelor hemolimfei, datorită unor enzime care afectează şi organele. Urmează apoi un proces de fagocitoză, prin care fragmentele de ţesuturi ale organelor sunt înglobate şi distruse de fagocite, care se transformă în mari sinciţii. Substanţele acumulate în aceste sinciţii nu sunt pierdute pentru organism, căci ele sunt reluate şi folosite în procesele de histogeneză. Histoliza afectează puternic sistemul muscular, sistemul digestiv şi corpii adipoşi şi, într-o măsură mai redusă, sistemul nervos şi sistemul circulator. Histogeneza este procesul prin care se formează o serie de ţesuturi şi organe noi, specifice adultului (aripi, antene, ochi compuşi, organe genitale etc.). Un rol deosebit îl au în procesul de histogeneză discurile imaginale şi histoblastele. Acestea sunt aglomeraţii de celule tinere, nediferenţiate, capabile de înmulţire rapidă în noile condiţii realizate în stadiul pupal. Prezenţa acestor muguri imaginali se observă şi în stadiul larvar şi chiar în embrion, însă organismul larvar nu prezintă condiţiile corespunzătoare pentru

Page 20: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

evoluţia lor. Aceste formaţiuni se dezvoltă în anumite zone ale corpului larvar, apărând sub formă de cute sau proeminenţe şi sunt primordii ale organelor specifice adultului.Din punct de vedere morfologic se deosebesc trei tipuri de pupe: - libera (la care apendicii corpului sunt liberi şi pot executa anumite mişcări discrete – la coleoptere, himenoptere);- obtecta (la care apendicii sunt lipiţi de corp şi acoperiţi cu o membrană mai mult sau mai puţin transparentă, de unde şi denumirea de mumie – la lepidoptere şi la familia Coccinelidae din ordinul Coleoptera);- coarctata (care este o pupă libera în interiorul ultimei exuvii larvare, având forma de butoiaş – la diptere).

Durata stadiului de pupă variază în funcţie de specie şi de condiţiile mediului ambiant, de la câteva zile până la câteva luni. După histogeneză, când adultul s-a format în pupă, se pot observa căteva elemente care premerg apariţia imagoului. Culoarea începe să se schimbe, în interiorul pupei adultul face unele mişcări şi în cele din urmă se eliberează din exuvia pupală, fie cu ajutorul unor dispozitive speciale (căngi chitinoase), fie folosindu-se de mandibule sau prin presiunea corpului, care se dilată în urma afluxului de sânge sau a aerului înmagazinat. Adulţii ies din pupă prin nişte deschideri produse longitudinal pe partea dorsală a pupei. La pupele coarctata, adulţii împing cu capul extremitatea pupariumului, acesta se desface ca un capac permiţând astfel ieşirea adultului. La insectele care se împupează în sol sau chiar în lemn, înainte de ieşirea adulţilor, pupele fac mişcări până ajung să se ridice în apropiere de suprafaţă, dând astfel adultului posibilitatea să iasă afară mai uşor.

Dezvoltarea postmetabolică începe cu apariţia insectei adulte şi se încheie cu moartea fiziologică a acesteia. În stadiul pupal au loc intense procese de formare a noilor organe (ochi, antene, aripi, organe genitale), iar în timp această perioadă diferă de la o specie la alta, urmând ca în final să apară o insectă imatură, denumită imago. Insecta astfel apărută nu mai creşte şi nu mai năpârleşte, în schimb suferă profunde transformări de maturaţie sexuală şi înbătrânire (senilitate). Unele specii, având organele sexuale mature imediat după apariţie, sunt capabile să se reproducă, iar alte specii nu au încă această maturitate sexuală. Pentru maturizarea organelor sexuale, insectele au nevoie de o hrănire de maturaţie sexuală, iar timpul în care aceasta are loc se numeşte perioadă preovipozitară. Durata acestei perioade este caracateristică pentru fiecare specie şi, ca şi longevitatea, poate fi influenţată de acţiunea condiţiilor de mediu (hrană, temperatură, umiditate etc.). Astfel, în condiţii optime de dezvoltare hrănirea pentru maturaţie sexuală la gărgăriţa cenuşie a sfeclei (Bothynoderes punctiventris) durează 4-5 zile, dar în condiţii nefavorabile de dezvoltare hrănirea ei poate să dureze până la 45 de zile. În această perioadă unele specii, hrănindu-se intens, consumă mult şi adesea produc serioase dăunări la plante, ceea ce se soldează cu pagube însemnate (Chaetocnema tibialis, Tanymecus palliatus, Bothynoderes punctiventris, Phyllotreta nemorum, Aphthona euphorbiae, Psylliodes attenuata). La majoritatea speciilor citate, perioada de hrănire pentru maturaţie sexuală se suprapune cu o perioadă de maximă sensibilitate a plantei gazdă la acţiunea atacului, determinând adesea compromiterea culturii. La maturitatea sexuală are loc copulaţia, fenomen care încheie perioada de imago a insectei, aceasta devenind adultă. Copulaţia poate avea loc ziua sau noartea, aceasta constituind ritmul cicardian. Împerecherea se efectuează în diferite locuri: în sol (Celerio gigas), pe pămînt (Entomoscelis adonidis), pe apă (Notodecta sp.), în aer (Apis melifera) etc. şi poate dura câteva secunde (Musca domestica), până la câteva zile (Galerucella luteola). Perioada de după copulaţie, când are loc depunerea ouălor, poartă numele de perioadă ovipozitară. Perioada postovipozitară se caracterizează prin procese de îmbătrânire, ajungându-se în final la moartea individului.

Durata dezvoltării postmetabole denumită şi longevitate diferă de la specie la specie, la unele insecte acest stadiu durează 35-58 minute (speciile efemere: Palingenea horaria, Psyche apiformis etc. din ordinul Ephemeroptera), iar la altele poate dura până la 12-15 ani (matca unor termite).În stadiul de adult insectele sunt foarte periculoase datorită înmulţirii şi pagubelor pe care le produc, dar şi datorită faptului că în acest stadiu are loc extinderea arealului de atac.

Page 21: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

2.2. Diapauza

Diapauza insectelor reprezintă o perioadă de repaus metabolic în care procesele fiziologice ale organismului se reduc în intensitate, iar creşterea şi dezvoltarea se opresc. Acest fenomen se manifestă în primul rând la insectele care sunt obligate să depăşească o perioadă în care condiţiile climatice sunt impropri pentru dezvoltarea lor (temperaturi prea ridicate sau scăzute, uscăciune, lipsă de hrană etc.). Diapauza este caracateristică diferitelor specii şi poate apare în orice stadiu de dezvoltare. Pe de altă parte, în cadrul fiecărui stadiu, la diferitele specii, diapauza poate spare în anumite faze ale stadiului. Astfel, atunci când diapauza apare în stadiul de ou, ea are loc într-o anumită fază a embriogenezei, iar la stadiul de larvă ea apare la o anumită vârstă larvară etc.

In stadiul de ou iernează specii ca: Malacosoma neustria, Calliptamus italicus, Operophthera brumata, Lymantria dispar, L. monacha, Erannis defoliaria. Ca larvă iernează specii ca: Aporia crataegi, Euproctis chrisorrhoea, Dendrolimus pini, Zabrus tenebrioides, Anoxia villosa, Cydia pomonella, Ostrinia nubilalis, Agrotis segetum, Chlorops pumilionis etc. Multe specii care iernează ca larvă îşi confecţioneză nişte coconi. Adesea speciile defoliatoare îşi confecţioneză cuiburi de iernare din fire mătăsoase şi resturi de frunze uscate. În stadiul de pupă iernează specii ca: Eupoecilia ambiguella, Hyphantria cunea, Phalera bucephala, Dicranura vinula, Exaereta ulmi, Rhagoletis cerasi etc. În stadiul de adult iernează specii ca: Leptinotarsa decemlineata, Tanymecus dilaticollis, Ips typographus, Eurygaster austriaca, Aelia acuminata, Oulema melanopa, Apion apricans, Chaetocnema tibialis etc.

Pentru hibernare speciile fitofage pot alege locuri foarte diferite. Cunoaşterea stadiului de hibernare a insectei, precum şi a locurilor de hibernare, prezintă o importanţă practică deosebită, multe măsuri de combatere (mai ales a celor ecologice) se aplică în funcţie de aceste două aspecte. Lymantria dispar, Orgyia antiqua, Malacosoma neustria, Tortrix viridana, Operophtera brumata iernează în stadiul de ou depus pe ramurile sau scoarţa plantelor gazdă. Lacustele şi cosaşii iernează, în general ca ouă, depuse în ooteci în sol. Aporia crataegi, Euproctis chrysorrhoea hibernează ca larve în cuiburile de iernare construite în vechile cuiburi de hrănire. Dendrolimus pini, Diprion pini, Epiblema tedella, Zabrus tenebrioides, Scotia segetum iernează ca larve în sol. Cydia pomonella, Grapholitha funebrana iernează ca larve de ultimă vârstă în crăpăturile scoarţei pomilor. Leptinotarsa decemlineata, Bothynoderes punctiventris iernează ca adulţi în sol.

După cum se manifestă, diapauza poate fi obligatorie sau facultativă. Diapauza are caracter obligatoriu pentru insectele la care ea a apărut ca rezultat al tendinţei de adaptare, în decursul evoluţiei lor istorice, la condiţiile nefavorabile de dezvoltare şi în acest fel, diapauza face parte integrantă din fondul genetic al speciei. Diapauza are caracter facultativ, pentru insectele la care aceasta apare ca rezultat al influenţei unuia sau mai multor factori nefavorabili de dezvoltare. În acest caz sistemul endocrin, reacţionând la modificările factorului de mediu, comandă trecerea sau ieşirea din diapauză a organismului.

Pentru speciile la care diapauza are caracter obligatoriu, condiţiile nefavorabile ale mediului sunt absolut necesare pentru dezvoltarea insectei, deoarece ele produc reactivarea, adică încetarea diapauzei care constituie una din componentele ciclului biologic de dezvoltare a insectei. De exemplu, dacă larvele sau pupele unor specii de insecte care se dezvoltă în regiunile temperate, şi aflate în diapauză nu vor fi supuse acţiunii unor temperaturi scăzute, atunci reactivarea nu survine în mod normal. Drept consecinţă, insectele de cele mai multe ori pier, ori apare sterilitatea, dezvoltarea incompletă a aripilor sau alte simptome de degenerare. Majoritatea speciilor din zonele temperate necesită temperaturi scăzute timp de 2-3 luni, acest factor fiind probabil cauza neîntâlnirii acestor specii în regiunile mai sudice.

Printre factorii de mediu care determină intrarea în diapauză sau ieşirea din această stare se numără: temperatura, lumina, umiditatea, hrana.

Temperatura înfluenţează atât prin scăderea cât şi prin ridicarea ei peste anumite limite. La temperaturi scăzute, insectele se retrag în diferite adăposturi pentru hibernare, locuri care le oferă o protecţie împotriva temperaturilor scăzute, intrând astfel într-o diapauză de iarnă sau hiemală şi

Page 22: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

rămân în aceast stadiu până în primăvară, când temperatura medie zilnică creşte peste pragul termic inferior de dezvoltare, fiind astfel posibilă reluarea activităţii. La temperaturi ridicate, peste pragul termic superior de dezvoltare, unele insecte intră într-o diapauză de vară sau estivală, rămânând astfel pânâ la coborârea temperaturii în limitele normale de dezvoltare. În diapauză estivală intră de exemplu adulţii gândacului din Colorado (Leptinotarsa decemlineata), adulţii gărgăriţei florilor de măr (Anthonomus pomorum), gândacul roşu al rapiţei (Entomoscelis adonidis) etc.

Lumina poate constitui un factor determinant în apariţia sau evitarea diapauzei la unele insecte. În funcţie de reacţia faţă de lungimea zilei, insectele pot fi de zi lungă sau de zi scurtă. La insectele de zi lungă dezvoltarea se desfăşoară normal, fără întrerupere, în condiţiile zilelor de vară, atunci când perioada de lumină este de 14-17 ore, în timp ce în condiţiile zilelor scurte de toamnă, intervine intrarea în diapauză. De exemplu, la un regim zilnic de lumină de peste 14 ore, larvele sfredelitorului porumbului (Ostrinia nubilalis) îşi continuă dezvoltarea şi se împupează, în timp ce la un regim zilnic de sub 14 ore lumină, acestea trec în diapauză şi împuparea nu mai are loc. Insectele de zi scurtă sunt mult mai reduse ca număr şi dezvoltarea lor continuă are loc numai în condiţiile zilelor scurte, de sub 13-15 ore lumină, zilele lungi determinând apariţia diapauzei (ex. Bombyx mori, Stenocranus minutus etc.). În ceea ce priveşte intensitatea luminii, s-a dovedit că aceasta nu are nici o însemnătate. Suspendarea diapauzei, prin crearea unui regim specific de lumină, poate constitui un mijloc de creştere în flux continuu a insectelor, în condiţii de laborator pentru diferite teste de biologie, toxicologie etc.

Umiditatea joacă un rol important în apariţia diapauzei la insecte. Este cunoscut că larvele muştei de Hessa (Mayetiola destructor) sau a viespilor seminţelor de trifoi (Bruchophagus gibbus) intră în diapauză estivală, o dată cu reducerea umidităţii relative a aerului, ele rămânând apoi în diapauză hiemală până în anul următor. La fluturele alb al verzei, Pieris brassicae, umiditatea atmosferică ridicată determină intrarea în diapauză a pupelor.

Hrana, atât sub aspect cantitativ cât şi calitativ, poate determina apariţia diapauzei la unele insecte, mai ales la larve. Astfel, larvele insectei Diatraea lineolata, intră în diapauză în masă, când sunt obligate să se hrănească cu tulpini de porumb uscate. Dacă larvele primei generaţii a gândacului din Colorado (Leptinotarsa decemlineata) au suferit din cauza lipsei de hrană, o parte din adulţii ce vor apărea din aceste larve vor rămâne în diapauză estivală (ce se va continua cu diapauza hiemală), chiar dacă condiţiile climatice permit dezvoltarea unei noi generaţii. De asemenea, la unele specii de insecte, larvele care apar mai târziu şi consumă o hrană bogată în glucide şi cu conţinut scăzut de proteine, dau pupe care rămân în diapauză.

III. FACTORII ECOLOGICI

Factorii ecologici sau factorii mediului acţionează continuu şi complex asupra fiecărui organism, asupra populaţiei speciei şi asupra tuturor organismelor din biocenoze. Prin natura lor anorganică sau organică şi în funcţie de intensitatea manifestărilor în timp şi în spaţiu, factorii ecologici de mediu conduc la fluctuaţia numerică a populaţiilor de insecte. Sub influenţa acestor factori se produc schimbări care duc la întârzierea sau accelerarea dezvoltării organismelor (înmulţirea şi răspândirea lor, adaptarea la noile condiţii de viaţă etc.), la creşterea sau reducerea densităţii numerice a populaţiei speciilor, la modificarea structurii şi dinamicii ecosistemelor.

Factorii ecologici se împart în cinci grupe: abiotici, edafici, biotici, tehnici şi antropici.

3.1. Factorii abioticiFactorii abiotici sau anorganici, reprezentaţi în primul rând de factorii climatici, prezintă cea

mai mare importanţă în dezvoltarea, distribuţia geografică şi activitatea insectelor. Această grupă cuprinde influenţa temperaturii, umidităţii, luminii, radiaţiilor, presiunea atmosferică şi a curenţilor de aer. Din rândul acestora a fost studiată, în primul rând influenţa temperaturii şi umidităţii, întrucât

Page 23: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

acestea influenţează determinant intensitatea înmulţirii şi răspândirea organismelor. În ultimul timp se acordă o mare importanţă factorului lumină, care influenţează foarte mult diapauza insectelor.

Temperatura. Gradul de înmulţire este un caracter de specie, dar este influenţat şi de condiţiile de mediu, în

special de temperatură, cu cât temperatura medie a unei localităţi este mai apropiată de cea optimă, pentru o anumită specie, cu atât numărul generaţiilor este mai mare. Între durata dezvoltării insectei şi temperatură este un raport invers proporţional; cu cât temperatura este mai apropiată de cea optimă, cu atât durata dezvoltării insectei este mai scurtă şi invers. Această regulă este valabilă numai între limitele de dezvoltare a unei specii. Între aceste limite dezvoltarea insectelor urmează regula temperaturilor efective, care reprezintă diferenţa dintre temperatura la care are loc dezvoltarea şi pragul biologic inferior. Pentru dezvoltarea sa, fiecare specie are nevoie de o anumită sumă de temperatură efectivă, cunoscută în ecologie sub denumirea de constantă termică.

Insectele, ca şi alte nevertebrate, sunt animale heteroterme sau poikilotherme, adică au temperatura corpului variabilă, în funcţie de temperatura mediului în care trăiesc. În general, temperatura corpului insectelor este mai mare cu 0,5-1ºC decât a mediului înconjurător. La insectele aflate în zbor, din cauza mişcării muşchilor, are loc o creştere a temperaturii corpului cu 12-18ºC mai mult peste temperatura mediului, aceasta neavând un efect negativ asupra insectei, deoarece corpul se răceşte din cauza curenţilor de aer. Din această cauză, schimbarea temperaturii mediului influenţează direct temperatura organismului insectei. Cu cât temperatura corpului este mai ridicată cu atât procesele fiziologice se desfăşoară mai rapid şi invers. Rezultă deci, că durata de dezvoltare a unei generaţii sau a unui studiu depinde de temperatura corpului, care la rândul ei, este determinată de condiţiile mediului în care trăieşte insecta.

Activitatea biologică a insectelor, în general, are loc la temperaturi cuprinse între 5-40ºC. În funcţie de tipul de metabolism, fiecare specie de insectă are limitele sale proprii de temperatură între care se dezvolt. Speciile de insecte care suportă oscilaţiile mari de temperatură se numesc specii euriterme, iar cele care suportă oscilaţii mai mici poartă numele de specii stenoterme. Un asemenea specific ecologic al speciei se dobândeşte în urma unei selecţii naturale îndelungate şi este o particularitate de adaptare a organismului la mediu. Astfel, activitatea biologică începe la un anumit grad de temperatură, denumit prag inferior (to) şi încetează la un anumit grad ridicat de temperatură, denumit prag superior (T). Zona cuprinsă între cele două praguri biologice (to şi T) se numeşte zonă biologică, iar cea aflată sub prag inferior (to) şi peste pragul superior (T), zona letală (mortală sau pessimus); în această ultimă zonă trăiesc un timp limitat, după care pier.

Comportarea insectelor, ca şi a altor animale poikiloterme, este deosebită la diferite valori ale temperaturii. La temperaturi scăzute sub pragul inferior insectele încetează de a se mai hrăni, îşi pierd treptat mobilitatea şi în cele din urmă cad într-o stare de amorţire. În acest fel, în condiţiile regiunilor temperate, retrase în diferite adăposturi, insectele se găsesc în timpul diapauzei hiemale. Primăvara, odată cu creşterea temperaturii peste pragul biologic, insectele ies din locurile de hibernare şi devin active. Moartea insectelor, la temperaturi scăzute, survine datorită îngheţării apei libere, care iese din celule şi pătrunde în spaţiile intercelulare.

Rezistenţa insectelor la temperaturi scăzute variază după specie. De exemplu, cotarul verde (Operophtera brumata), în stadiul de adult zboară toamna prin lunile octombrie-noiembrie, iar femelele depun ouăle la o temperatură cuprinsă între 5ºC şi -8ºC, în timp ce alţi fluturi la aceste temperaturi sunt în diapauză hiemală. Adesea, pe stratul de zăpadă se întâlnesc specii de chrysomelide, cantaride, colembole etc. Moartea prin îngheţ survine atunci când temperatura scade sub o anumită limită, denumită prag termic critic la care toată apa din corpul insectei îngheaţă. Până la atingerea acestei limite procesele vitale încetinesc treptat şi intervine starea de anabioză din care, în condiţiile creşterii treptate a temperaturii mediului înconjurător, insecta poate fi readusă la viaţă. Iarna, în timpul hibernării, unele insecte pot suporta temperaturi de până la –20˚C (unele specii chiar mai scăzute). În acelaşi timp, la una şi aceeaşi specie, ea este deosebită în diferiţi ani, în funcţie de particularităţile fiziologice şi biochimice ale populaţiei respective. Rezistenţa la frig depinde de cantitatea de apă din organism şi de rezerva de grăsimi acumulate. Organismele cu un conţinut mai

Page 24: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

ridicat în grăsimi şi sărac în apă liberă rezistă mult mai bine la frig decât cele cu un conţinut sărac în grăsimi şi bogat în apă. Rezistenţa insectelor la frig depinde şi de modul cum survine frigul. Astfel, când răcirea corpului insectelor are loc treptat (fără salturi termice), aşa cum se întâmplă obişnuit în toamnă, ele rezistă la frig un timp mai îndelungat, în schimb atunci când acesta survine în mod brusc (la salturi termice brusce), ele mor într-un timp scurt.

La temperaturi ridicate, peste pragul superior, activitatea insectelor se reduce treptat datorită coagulării substanţelor albuminoide; dacă temperatura continuă să crească, ele mor. Coagularea substanţelor proteice are loc la temperaturi cu atât mai ridicate cu cât conţinutul în apă este mai mic. Coagularea poate fi parţială, numită şi necroză, după care insectele îşi pot reveni la o scădere a temperaturii, sau totală, numită paranecroză, stare din care revenirea insectelor la viaţă nu mai poate fi posibilă.

Insectele, ca şi alte animale poikiloterme, au un prag de prolificitate (O) exprimând temperatura la care sexele devin fertile, şi un prag termic optim (O1), reprezentând gradul de temperatură la care dezvoltarea se produce în timpul cel mai scurt, iar prolificitatea atinge valoarea maximă. Aceste patru praguri de dezvoltare (to, O, O1 şi T) împart zona biologică în trei subzone: rece, optimă şi caldă.

Subzona rece este cuprinsă între pragul inferior (to) şi pragul de prolificitate (O). În cadrul acestei subzone organismele cresc încet, durata dezvoltării se prelungeşte mult, lungimea corpului creşte, insectele însă nu sunt fertile. În aceste condiţii viteza reacţiilor biochimice este redusă şi ca rezultat nu are loc sinteza substanţelor proteice.

Subzona optimă este cuprinsă între pragul de prolificitate (O) şi optimul termic (O1). În această subzonă durata dezvoltării se scurtează, numărul generaţiilor şi prolificitatea cresc, iar lungimea corpului rămâne constantă. La nivelul pragului optim activitatea de hrănire, mişcare şi schimbul de substanţe sunt maxime, iar dezvoltarea insectei are loc într-un număr minim de zile. Temperatura optimă de dezvoltare a insectelor este cuprinsă între 20-30°C. Dincolo de aceste temperaturi (superioare sau inferioare celei optime) se constată că activitatea vitală şi dezvoltarea lor este întârziată, respectiv prelungită.

Subzona caldă este cuprinsă între optimul termic (O1) şi pragul superior (T). În acestă subzonă durata dezvoltării creşte, numărul generaţiilor, prolificitatea şi lungimea corpului insectelor descresc. La temperaturi foarte ridicate are loc cuagularea proteinelor care este ireversibilă, determinând moartea insectelor.

Umiditatea şi precipitaţiileUmiditatea şi precipitaţiile joacă de asemenea un rol important în viaţa şi dinamica

populaţiilor insectelor, apa fiind indispensabilă pentru procesele vitale ale organismului. Apa din corpul insectelor poate fi: apă liberă, care serveşte ca solvent al sărurilor minerale încorporate în procesul de hrănire şi apă de constituţie, sub formă de coloizi, servind ca suport al proceselor biologice, cum sunt creşterea şi dezvoltarea şi al proceselor fiziologice, cum este reglarea temperaturii corpului. Speciile de insecte au un conţinut foarte diferit de apă, la unele apa reprezentând peste 50% din greutatea corporală. Apa liberă din organism se poate pierde prin evaporare, transpiraţie şi prin dejecţii, putând cauza uneori grave perturbaţii în circulaţia hemolimfei, în desfăşurarea metabolismului etc. Factorul umiditate se constituie din umiditatea relativă a aerului, precipitaţii şi stratul de zăpadă. Sub acţiunea acestor factori se schimbă conţinutul în apă din ţesuturile corpului insectelor, iar această modificare determină schimbarea comportamentului, a prolificităţii şi a dimensiunilor. Umiditatea relativă a aerului influenţează rezistenţa insectelor la temperaturile înalte, aceasta fiind cu atât mai mare cu cât umiditatea relativă a aerului este mai mare. Umiditatea şi precipitaţiile acţionează asupra insectelor fie direct, fie indirect, prin intermediul hranei sau a altor factori ai mediului. Astfel, gândacii de scoarţă nu se pot dezvolta în lemnul uscat, umiditatea substratului trofic acţionând în acest caz ca un factor limitativ în dinamica populaţiei de găndaci. Asemenea situaţii se întâlnesc şi la dăunătorii din depozite, unde umiditatea produselor depozitate afectează puternic dinamica populaţiilor.

Page 25: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

La umiditate, ca şi la temperatură, activitatea insectelor şi a altor artropode se desfăşoară în limitele zonei biologice, delimitată de un prag inferior (h %) şi un prag superior (H %). Între aceste două praguri există subzona optimă de dezvoltare, care are o limită inferioară (ho %) şi o limită superioară (ho1 %). Fiecare specie, în funcţie de tipul său propriu de metabolism, are limitele sale de umiditate la care se dezvoltă. Astfel, la viermele merelor (Laspeyresia pomonella), valorile celor 4 limite de umiditate sunt următoarele: h = 20%, ho = 50%, ho1 = 85% şi H = 95%. Aceste praguri delimitează zona biologică cu cele 3 subzone şi anume: subzona aridă (h ─ ho) cuprinsă între 20% ─ 50% umiditate relativă, subzona optimă (ho ─ ho1) între 50% ─ 85% umiditate relativă şi subzona umedă (ho1 ─ H) între 85% ─ 95% umiditate relativă.

În funcţie de pretenţiile speciei vizavi de acest factor, insectele terestre pot fi: higrofile, cele care trăiesc în regiunile foarte umede (umiditate relativă 85-100%); mezofile, care trăiesc în zonele cu umiditate moderată (umiditate relativă 45-85%) şi xerofile, care preferă regiuni secetoase (umiditate relativă sub 45%).

Umiditatea scăzută în timpul verilor calde şi secetoase provoacă pieirea în masă a ouălor muştei de Hessa (Mayetiola destructor) şi determină intrarea în diapauză a pupelor ei. Umiditatea ridicată a aerului favorizează dezvoltarea sfredelitorului porumbului. Viermii sârmă şi viermii albi execută continuu migraţii pe verticală în raport cu umiditatea solului. Gărghăriţa grâului nu se dezvoltă când umiditatea cerealelor scade sub limita de 12%. Scăderea umidităţii lemnului până la 20% îngreunează dezvoltarea larvelor speciilor de insecte xilofage: Ipidae, Cerambycidae, Siricidae etc. Precipitaţiile, la rândul lor, favorizează dezvoltarea unor specii de insecte prin mărirea umidităţii relative a aerului (sfredelitorului porumbului) sau a umidităţii solului (viermii sârmă, coropişniţa etc.). Precipitaţiile abundente şi repezi influenţează nefavorabil dezvoltarea unor stadii de dezvoltare ale insectelor. Astfel, ploile căzute în luna iulie determină mortalitatea ridicată a sfredelitorului porumbului prin spălarea larvelor neonate de pe organele plantelor. Precipitaţiile sub formă de zăpadă, de asemenea, au un rol important în dezvoltarea insectelor. Astfel, în iernile bogate în precipitaţii, stratul de zăpadă formează un adăpost prielnic pentru hibernarea insectelor, în schimb în timpul iernilor lipsite de zăpadă şi cu geruri mari, o însemnată parte din insecte mor din cauza îngheţului. Primăvara, topirea zăpezii contribue la creşterea umidităţii solului şi a umidităţii relative a aerului.

LuminaLumina joacă un rol important în viaţa insectelor, ea contribuie la ridicarea temperaturii

corpului, influenţând în mod direct procesele biologice şi fiziologice din organism (în apariţia sau evitarea diapauzei). Orientarea insectelor în funcţie de factorul lumină constituie o reacţie fototropică, care determină această mişcare. Unele insecte sunt atrase de lumină, manifestă deci un fototropism pozitiv (diferite specii de fluturi, mai ales din familia Noctuidae), altele fug de lumină (lucifuge, cum sunt speciile gândacilor de bucătărie), prezentând astfel un fototropism negativ. Cunoaşterea fototropismului la unele specii de insecte fitofage permite utilizarea unor capcane luminoase în activitatea de supraveghere a nivelului populaţianal, în activitatea de prognoză şi de avertizare a tratamentelor precum şi în acţiuni directe de combatere.

Radiaţiile solareRadiaţiile solare acţionează direct asupra dezvoltării insectelor prin energia radiantă, care

coboară sau ridică temperatura mediului ambiant şi indirect prin declanşarea reacţiilor fotochimice din organism. Unele specii de insecte care atacă scoarţa şi lemnul arborilor se dezvoltă de obicei pe părţile însorite ale tulpinilor. În acest sens se poate aminti faptul că Ips typographus, Cerambyx cerdo şi alte specii de carii produc atacuri puternice în arboretele rărite, acolo unde trunchiurile arborilor sunt bine luminate de razele solare. Omida păroasă a dudului (Hyphantria cunea) preferă arborii izolaţi, cu coroana bine aerisită şi luminată, pentru depunerea ouălor (ouăle sunt depuse în grupe pe partea inferioară a frunzelor). Se ştie, deasemenea, că buprestidele zboară numai în zilele cu soare puternic. Ichneumonidele sunt mai active sub influenţa razelor solare, iar la unele specii de insecte copulaţia are loc numai în zilele cu soare. În schimb pentru ouăle şi larvele de viermi sârmă, precum şi pentru larvele de scarabeide care trăiesc în sol, razele solare sunt nefavorabile sau chiar letale.

Page 26: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

Curenţii de aerCurenţii de aer (vântul) contribuie la intensificarea evaporării apei din corpul insectelor şi

împiedică sau favorizează zborul, hrănirea, copulaţia şi chiar ponta. Ei joacă un rol mare în răspândirea şi migraţia unor specii de insecte dăunătoare la mari distanţe. Omida păroasă a dudului (Hyphantria cunea), omida de stepă (Loxostege sticticalis), gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemlineata) şi omida stejarului (Lymantria dispar) se răspândesc cu uşirinţă la mari distanţe pe calea curenţilor de aer.

Factorii climatici acţionează în complex şi determină condiţiile mediului în care are loc dezvoltarea organismelor. Cunoaşterea acestor factori şi a acţiunii lor asupra insectelor prezintă o deosebită importanţă în prognoza apariţiei speciilor dăunătoare şi organizarea măsurilor de combatere. Corelaţiile dintre doi sau mai mulţi factori climatici cum sunt: temperatura, umiditatea atmosferică, precipitaţiile etc. se redau prin grafice numite climograme. Cum aceste grafice nu reflectă decât latura calitativă a factorilor climatici, pentru ilustrarea aspectului cantitativ al influenţei lor se utilizează bioclimogramele; acestea fiind grafice care reflectă legătura reciprocă dintre condiţiile metereologice şi constantele dezvoltării speciilor de organisme. Bioclimogramele ne ajută se înţelem mai exact procesul dezvoltării organismelor în fucţie de condiţiile climatice (fig. 85).

3.2. Factorii edafici

Solul, ca loc de trai a numeroaselor organisme, prin particularităţile sale (fizice, chimice etc.) are o influenţă mare asupra dezvoltării insectelor şi a altor animale.

Particularităţile fizice ale solului (compoziţia mecanică, structura etc.) sunt adesea determinante în ceea ce priveşte compoziţia entomofaunei. Particularităţile solului influenţează dinamica dăunătorilor şi indirect, prin efectul acestora asupra vegetaţiei. Solurile uşoare, nisipoase, sunt populate puternic de cărăbuşul marmorat, cărăbuşul păros etc. Dimpotrivă, filoxera viţei de vie se dezvoltă numai în solurile grele şi compacte, luto-argiloase şi lutoase.

Proprietăţiile chimice (pH, concentraţia sărurilor etc.), de asemenea influenţează calitativ fauna insectelor. Viermii sârmă se întâlnesc frecvent în solurile acide, cu pH între 4 şi 5,2. Spre deosebire de aceştia, larvele cărăbuşeilor cerealelor, cărăbuşului marmorat etc., preferă solurile cu o reacţie uşoară acidă, neutră sau slab alcalină (pH = 6 ─ 8).

Solurile sărace, cu un conţinut ridicat de humus brut, au o faună bogată, alcătuită în special din larvele unor diptere, numeroase specii de elateride, diferite specii de paraziţi etc., acestea constituind aproximativ 85% din fauna solului. Solurile bogate, cu un conţinut redus de humus brut, adăpostesc numeroase specii de râme, coropişniţe, miriapode etc.

Umiditatea solului, care variază mult în cursul perioadei de vegetaţie, determină la viermii sârmă, ca şi la viermii albi, migraţii pe verticală, astfel încât atunci când solul se usucă, ele pătrund la o adâncime de până la un metru.

Caracteristicile solului sunt influenţate foarte mult şi de expoziţie, gradul de insolaţie, intensitatea umbrei, temperatura medie zilnică etc., acestea reflectându-se apoi şi în dinamica speciilor fitofage şi zoofage.

După natura solurilor pe care le populează, insectele se clasifică în următoarele grupe: indiferente, care populează diferite soluri, indiferent de structura şi compoziţia lor; psamofile, care trăiesc în terenurile nisipoase; halofile, care se întâlnesc în terenurile sărăturoase; pietrofile, care sunt întâlnite frecvent în solurile pietroase.

3.3. Factorii bioticiDin grupa factorilor biotici fac parte: hrana, zoofagii şi epizootiile.

HranaHrana sau factorul trofic influenţează în mod hotărâtor viaţa insectelor, aceasta condiţionând

prezenţa şi numărul insectelor din diferitele agrobiocenoze. Acest factor, atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ, înfluenţează dezvoltarea insectelor. Astfel, o hrană bogată în substanţe

Page 27: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

proteice scurtează timpul de dezvoltarea a insectelor, contribuind la mărirea numărului de generaţii, pe când cea bogată în hidraţi de carbon prelungeşte dezvoltarea. După numărul de plante atacate, insectele pot fi:

- monofage, care se hrănesc cu o singură specie de plantă (Phytodecta fornicata, Hoplocampa testudinea, Rhagoletis cerasi, Ceuthorrhynchus macula-alba, Bruchus pisorum, Phylloxera vastatrix etc.).

- oligofage, care se hrănesc cu plante din aceaşi familie sau din familii înrudite (Leptinotarsa decemlineata).

- polifage, care se hrănesc cu foarte multe specii de plante (Quadraspidiotus perniciosus, Agriotes lineatus)

În procesul de hrănire, insectele adulte şi larvele, având piesele bucale adaptate pentru rupt şi masticat sau pentru înţepat şi supt, cauzează daune organelor subterane sau aeriene ale plantelor; afectând puternic capacitatea de producţie a plantelor, determinând astfel producerea unor pagube economice, unele dintre acestea sunt caracteristice, după aspectul dăunării insectelor putându-se şi identifica.

Dacă hrana preferată a insectelor fitofage lipseşte, uneori are loc o trecere a insectelor la o hrană mai puţin preferată, aşa cum se întâmplă adesea la speciile defoliatoare atunci când apariţia larvelor nu coincide cu înfrunzirea speciilor gazdă. În silvicultură, unele specii de insecte preferă mai mult arborii care vegetează slab, chiar dacă aceştia nu constituie hrana preferată, dacât speciile forestiere preferate dar care vegetează viguros (Anthaxia quadripunctata, Ips sexdentatus, Scolytus scolytus). Aşa se explică de ce Ips typographus atacă bradul şi pinul, care vegetează slab, în loc de molid, care constituie hrana preferată. Calitatea hranei poate determina de asemenea anumite particularităţi ale atacului, aşa cum se întâmplă în pădurile de răşinoase atacate puternic de Lymantria monacha, şi unde multe exemplare de molid rămân neatacate, datorită conţinutului ridicat de terebentină, substanţă care este evitată de către larve. Cunoaşterea preferinţei fiecărei specii pentru hrană, prezintă o importanţă practică deosebită. În funcţie de acest element se aplică unele măsuri profilactice de combatere, cum ar fi rotaţia plantelor în cadrul asolamentului, distrugerea buruienilor, cultivarea de soiuri rezistente sau tolerante la atacul unor dăunători etc.

Insectele zoofage sau carnivore, se hrănesc cu organisme animale, vii sau moarte - putând fi şi ele: polifage, oligofage, monofage. Acestea se împart în: harpactofage, prădătoare sau răpitoare, care se hrănesc cu pradă vie (specii din familiile Carabidae şi Coccinellidae); parazite, care se hrănesc cu ouă, larve, pupe sau adulţi, parazitând organismele vii (Trichogramma evanescens, Aphidius matricariae); necrofage, care se hrănesc cu cadavre de animale (Necrophorus sp., Silpha sp.); coprofage, care se hrănesc cu excrementele animalelor (diferite specii de furnici).

Insectele pantofage au un regim de hrană mixt sau omnivor: zoofag şi fitofag. Unele specii de insecte se hrănesc atât cu substanţe vegetale, cât şi cu materie animală: Harpalus distinguendus, Blitophaga opaca, urechelniţa, cosaşul etc.

EpizootiileEpizootiile sunt boli, în general ale animalelor, cauzate de organisme vegetale: sporozoare,

viruşi, rickettsi, bacterii sau ciuperci parazite. Bolile cauzate de sporozoare se numesc sporozooze; cele produse de viruşi poartă numele de viroze, poliedroze sau boli virotice; cele produse de bacterii se numesc bacterioze sau flaşerii; cele produse de ciuperci se numesc micoze sau muscardine. Se cunosc numeroase epizootii la insecte şi alte animale dăunătoare, dintre acestea cele mai răspândite sunt poliedrozele şi flaşeriile unor specii de omizi şi muscardiniile unor larve de coleoptere.

Principalele specii de ciuperci care produc îmbolnăviri grave la insecte aparţin următoarelor clase: Phycomycetes (ex. Entomophtora, Massospora etc.), Deuteromycetes (ex. Beauveria, Spicaria, Sorosporella, Metarrhizium etc.), Ascomycetes (ex. Aschersonia etc.). La ora actuală se cunosc peste 530 specii de ciuperci entomopatogene, izolate de pe numeroase specii de insecte. Astfel, Beauveria bassiana şi Beauveria tenella au fost izolate de pe numeroase specii de cărăbuşi, de pe gărgăriţa sfeclei, de pe gândacul din Colorado etc. De pe larvele cărăbuşeilor cerealelor şi de pe larvele sfredelitorului porumbului a fost izolată specia Metarrhizium anisoplie. Pe larvele de Euoxa şi pe

Page 28: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

larvele de Agrotis a fost depistată Sorosporella uvella, iar pe larvele musculiţei albe de seră a fost întâlnită Aschersonia aleyrodis.

Din grupa bacteriilor entomopatogene se cunosc peste 90 de specii. Dintre acestea se pot aminti: Cocobacillus acridiorum întâlnită mai ales la lăcuste, Bacillus thuringiensis întâlnită pe numeroase larve de lepidoptere, Streptococcus disparis întâlnit pa larvele de Lymantria dispar, Bacillus papilliae întâlnită mai ales pe larvele scarabeidelor etc.

Dintre virusurile entomopatogene au fost identificate peste 300 specii, majoritatea lor fiind izolate din larvele de lepidoptere. Virusurile izolate sunt de mai multe tipuri: nucleare (virusuri din grupa Borrelinavirus), citoplasmatice (virusuri din grupa Smithiavirus), granulate (virusuri din grupa Bergoldiavirus) şi virusuri fără incluziuni (virusuri din grupa Moratorvirus). Majoritatea îmbolnăvirilor virotice la speciile de insecte sunt poliedroze nucleare şi foarte puţine sunt produse de virusuri fără incluziuni..

În condiţii favorabile de dezvoltare, epizootiile pot cauza îmbolnăviri în masă ale dăunătorilor, reducând astfel considerabil impactul acestora asupra plantelor gazdă.

Zoofagii Zoofagii sunt acele nevertebrate sau vertebrate, care îşi asigură existenţa pe seama hranei de

origine animală. Zoofagii pot să fie prădători şi paraziţi. Prădătorii şi paraziţii trăiesc pe seama altor specii de animale, acestea servind fie ca pradă, fie ca gazdă, influenţând foarte mult dinamica înmulţirii speciilor dăunătoare.

În relaţia prădător – pradă, prădătorul este mai mare decât prada şi-i produce acesteia moartea instantanee. Din grupa prădătorilor fac parte: insecte (mai ales din ordinele Miriapoda , Thisanoptera, Neuropter, Heteroptera, Coleoptera, Mantodea, Dermaptera, Mecoptera, Hymenoptera şi Diptera (fig. 90), acarieni (din ordinul Parasitiformes), păsări şi mamifere. Dintre păsările insectivore se pot cita: cucul, speciile de grauri şi piţigoi, care zilnic consumă cantităţi mari de larve, pupe şi adulţi de insecte. Păsările răpitoare, aşa cum sunt cucuveaua şi striga, au o mare importanţă în distrugerea unor specii de rozătoare, mai ales şoareci şi şobolani. Dintre mamiferele insectivore fac parte: liliacul, cârtiţa, ariciul etc., iar dintre mamiferele carnivore care se hrănesc şi cu rozătoare se pot aminti: nevăstuica, dihorul şi bursucul. Ins

3.4. Factorii tehniciUtilizarea unor procedee moderne în tehnologia diferitelor culturi modifică permanent şi

radical relaţiile naturale stabilite între organisme şi mediul înconjurător. Astfel, prin lucrările de defrişare, desecare şi irigare, precum şi de luare în cultură a unor noi terenuri, se schimbă componenţa faunistică şi floristică a regiunii respective, se crează noi condiţii, caracteristice unui mediu artifical de dezvoltare a organismelor. Într-un astfel de mediu numărul speciilor de plante şi animale se reduce. În aceste condiţii se înmulţesc speciile de organisme monofage şi oligofage, devenind dăunători de primă importanţă. Prin măsurile chimice de combatere, în afara insectelor dăunătoare, se distruge şi entomofauna utilă, ducând la perturbarea echilibrelor ecologice având astfel, efecte negative în timp.

3.5. Factorii antropiciFactorul antropic se referă la activitatea umană în direcţia creării unui mediu optim de

dezvoltare al plantelor şi de înrăutăţire a condiţiilor de dezvoltare a dăunătorilor. Un domeniu în care omul poate influenţa dinamica dăunătorilor este pădurea. Astfel, prin tăierile de recoltare sau prin diferite acţiuni culturale, se pot crea condiţii nefavorabile sau favorabile dezvoltării şi răspândirii unor specii de insecte, mai ales a celor care atacă scoarţa şi lemnul. Pe de altă parte, comerţul internaţional cu produse agricole favorizează răspândirea diferitelor specii de dăunători. Tot omul este acela care, cunoscând complexul de relaţii care se stabilesc între plante, dăunători şi organismele utile, dirijează astfel factorii care influenţează înmulţirea dăunătorilor încât să controleze acest proces, în sensul menţinerii densităţii numerice a populaţiilor sub limita pragurilor economice de dăunare.

Page 29: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

IV.MĂSURI GENERALE DE PREVENIRE A APARIŢIEI ŞI DE COMBATERE A DĂUNĂTORILOR

Pentru ca lupta împotriva dăunătorilor animali să se poată efectua în condiţii optime este necesară mai întâi identificarea lor cu exactitate, întrucât, în funcţie de particularităţile morfologice şi biologice ale acestora se aleg şi se aplică măsurile adecvate de combatere. Protecţia culturilor împotriva dăunătorilor se poate realiza numai prin aplicarea raţională a unui întreg complex de măsuri, elaborate pe baza celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi practicii agricole. După caracterul lor, măsurile de prevenire a apariţiei şi de combatere a dăunătorilor pot fi: preventive (indirecte sau profilactice), acestea constituind profilaxia plantelor şi curative (directe sau terapeutice), alcătuind terapia plantelor. Adesea aceeaşi măsură poate avea fie caracter preventiv fie curativ, în funcţie de momentul şi modul de aplicare.

4.1. MĂSURI DE PREVENIRE A APARIŢIEI DĂUNĂTORILOR

Din grupa măsurilor preventive fac parte cele de carantină fitosanitară, agrofitotehnice şi utilizarea soiurilor rezistente sau tolerante la atacul dăunătorilor. Aplicarea măsurilor preventive are drept scop să preîntâmpine apariţia, să prevină înmulţirea în masă a dăunătorilor şi declanşarea unor atacuri puternice.

4.1.1. Măsuri de carantină fitosanitară.Serviciul de carantină fitosanitară - funcţionând în cadrul Ministerului Agriculturii -

reprezintă un organ administrativ care urmăreşte realizarea unui complex de măsuri care se aplică pentru a preîntâmpina pătrunderea în ţară a unor dăunători nesemnalaţi încă, pentru limitarea arealului de răspândire a unor specii existente sau pentru lichidarea unor focare izolate. Finalitatea acestor acţiuni este protejarea patrimoniului agricol şi forestier împotriva bolilor, dăunătorilor şi buruienilor. Din cauza lipsei unor măsuri de carantină sau a ineficienţei lor, în ultimul secol au pătruns din America în Europa unele dintre cele mai dăunătoare specii de insecte, printre care figurează: filoxera (Phylloxera vastatrix), păduchele ţestos din San José (Qadraspidiotus perniciosus), omida păroasă a dudului (Hyphantria cunea), gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemlineata) semnalat la noi în ţară pentru prima dată în anul 1952, păduchele lânos (Eriosoma lanigerum). În ultimele două decenii s-a semnalat apariţia şi a altor dăunători periculoşi cum sunt: nematodul auriu al cartofului (Globodera rostochiensis), semnalat pentru prima dată la noi în ţară în anul 1984, în localitatea Lăzarea din judeţul Harghita; gândacul vestic al rădăcinilor de porumb (Diabrotica virgifera virgifera), specie semnalată în anul 1996 în zona de Vest a Banatului, astăzi fiind semnalat în 27 de judeţe; tripsul californian (Frankliniella occidentalis) ş.a. Nerespectarea măsurilor de carantină fitosanitară la tranzacţiile cu material biologic cultivat în spaţiile protejate, a permis răspândirea unor dăunători extrem de periculoşi, dăunători pentru combaterea cărora, astăzi în aceste spaţii se intreprind măsuri de combatere foarte costisitoare. Din categoria acestor dăunători se pot aminti următoarele specii: nematodul galicol al florilor, Meloidogyne arenaria (la noi în ţară identificat pentru prima dată în anul 1971), acarianul lat, Polyphagotarsonemus latus (la noi în ţară identificat pentru prima dată în anul 1976), musculiţa, Bemisia tabaci (la noi în ţară identificată pentru prima dată în anul 2001) etc. Este de ramarcat faptul, că anumiţi dăunători ajungând într-o nouă regiune, au produs adevărate dezastre, s-au dovedit a fi mai agresivi decât în zona de origine, fapt explicat şi prin lipsa duşmanilor naturali în noul areal.

Activitatea de carantină fitosanitară se desfăşoară pe baza legislaţiei în vigoare. Ca urmare a măsurilor luate pe linia Inspecţiei de Stat pentru Carantină Fitosanitară s-a împiedicat pătrunderea unor dăunători importanţi, cum sunt: gândacul grânelor (Trogoderma granarium), gărgăriţa chinezească (Calosobruchus chinensis), musca mediteraniană a fructelor (Ceratitis capitata), gărgăriţa egipteană (Bruchus incarnatus), cărăbuşul japonez (Popillia japonica), gărgăriţa cu patru puncte (Callosobruchus qadrimaculatus), gărgăriţa cu rostru lat (Caulophilus latinasus) ş. a. În

Page 30: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

acelaşi timp s-a depistat la timp prezenţa unor dăunători de carantină ca: molia vărgată (Anarsia lineatella), molia orientală a fructelor (Cydia molesta) şi s-au întreprins măsuri corespunzătoare de limitare a răspândirii lor în alte zone.

Răspândirea dăunătorilor de carantină se realizează pe diferite căi: migrări naturale (gândacul din Colorado – Leptinotarsa decemlineata, molia vărgată a piersicului - Anarsia lineatella, molia orientală a fructelor - Grapholita molesta, omida păroasă a dudului - Hyphantria cunea), transporturi de produse agroalimentare (viermele rădăcinelor de porumb - Diabrotica virgifera virgifera, gândacul grânelor - Trogoderma cerealum, musca mediteraniană a fructelor - Ceratitis capitata, nematodul auriu al cartofului - Heterodera rostochiensis), material de înmulţire (filoxera viţei de vie - Phylloxera vastatrix, păduchele din San José - Qadraspidiotus perniciosus, păduchele lânos - Eriosoma lanigerum, nematodul auriu al cartofului - Globodera rostochiensis) sau prin solul din sere (nematodul rădăcinilor – Meloidogynae sp.), prin deşeuri vegetale, ambalaje, care pot fi duse cu mijloace de transport feroviare, maritime, aeriene. Speciile de dăunători care pătrund în noi arealuri dacă nu găsesc condiţii favorabile pentru dezvoltare vor dispărea, dar cele care au o mare plasticitate ecologică se aclimatizează relativ uşor, se înmulţesc în masă şi în scurt timp pot deveni dăunători de importanţă economică, care apoi vor produce pagube.

După obiectul pe care îl urmăreşte, carantina fitosanitară poate fi: internă şi externă. Carantina internă se referă la controlul produselor agricole infestate sau nu de specii

dăunătoare, care se găsesc în ţară, dar pentru care se iau măsuri de limitare a răspândirii lor în alte zone sau de lichidare a focarelor existente. Carantina internă are în vedere atât organismele de carantină care se diseminează pe cale directă, controlabilă de către om, cât şi pe cele care se diseminează pe cale indirectă, necontrolabilă, adică prin vânt, apă, animale, păsări, sol, maşini agricole, mijloace de transport etc. Pe plan intern, măsurile de acest gen sunt asigurate de direcţiile judeţene fitosanitare (de protecţia plantelor şi carantină fitosanitară), care organizează şi execută controlul fitosanitar al culturilor.

Carantina externă se referă la controlul tuturor produselor vegetale care se importă, se exportă sau sunt în tranzit, în vederea împiedicării vehiculării dăunătorilor care figurează pe lista de carantină. Majoritatea ţărilor, înclusiv România, au instituit regimul de carantină firosanitară, ca domeniu distinct, specific, în cadrul protecţiei plantelor, în acelaşi timp punându-se şi bazele cooperării pe plan internaţional, cooperare care s-a dezvoltat şi se dezvoltă permanent, ca urmare a evoluţiei rapide a relaţiilor internaţionale în carantina şi protecţia produselor vegetale. Cooperarea internaţională în domeniul carantinei fitosanitare a început, în mod organizat, în anul 1881, când la Berna s-a încheiat “Convenţia internaţională filoxerică”, ca rezultat al dezastruluim produs de filoxeră la viţa de vie europeană. În anul 1889 a fost adoptată o extindere a convenţiei anterioare, ca în anul 1929 să se încheie la Roma “Convenţia internaţională asupra protecţiei vegetalelor”, la care a aderat şi România. În prezent este în vigoare “Convenţia internaţională pentru Protecţia Vegetalelor”, încheiată la Roma, în 1951, sub egida FAO, la care a aderat şi România, convenţia ratificată de 101 ţări de pe toate continentele. Părţile semnatare ale Convenţiei, se obligă să coopereze pe plan internaţional în privinţa combaterii dăunătorilor vegetalelor şi produselor vegetale, dar şi pentru evitarea diseminării şi introducerii acestora peste frontierele lor naţionale, în coordonarea strictă a eforturilor lor prin luarea de măsuri legislative, tehnice şi adoptarea de reglementări specificate în Convenţie şi asigurarea aplicării acestora pe teritoriul lor. De asemenea, părţile contractante se obligă să folosească modelele de certificate fitosanitare pentru export/reexport, anexate Convenţiei.. Controlul se efectuează la vămile ferovioare, maritime, aeroporturi, coletării poştale etc. Produsele care se exportă sau se importă trebuie să fie însoţite de certificate fitosanitare, de tip internaţional, acestea specificând originea produsului şi dacă este lipsit de dăunători, agenţi patogeni sau buruieni de carantină. Când se depistează dăunători de carantină, se iau măsuri prin care, fie că marfa se returnează, fie că se supune unor tratamente pe cale de gazare, refrigerare sau alte tratamente fizice ori chimice, care să asigure distrugerea lor. Cheltuielile ocazionate de aceste acţiuni sunt suportate, în principiu, de expeditor sau de partea desemnată în conformitate cu reglementările de carantină fitosanitară, dacă acestea prevăd expres asemenea situaţii. Pe plan extern măsurile de carantină sunt asigurate de Inspectoratele

Page 31: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

Vamale de Carantină Fitosanitară. Problemele de carantină se reglementează prin convenţii bi- sau multilaterale de protecţia plantelor şi de carantină fitosanitară, precum şi prin condiţii contractuale. Ţara care exportă, emite certificate fitosanitare prin care se atestă că marfa este liberă de dăunători ce fac obiectul listei de carantină a ţării care importă marfa. Certificatul fitosanitar, care însoţeşte marfa de import sau export nu exclude controlul acesteia la punctele de vamă. Este în curs armonizarea legislaţiei fitosanitare naţionale cu ceea a comunităţii ţărilor europene.

4.1.2. Metode agrofitotehnice şi silviculturaleAceste metode au ca scop principal asigurarea celor mai bune condiţii pentru dezvoltarea

plantelor (plantele bine dezvoltate şi sănătoase tolerează mai bine atacul bolilor şi dăunătorilor), acestea putându-şi pune în valoare potenţialul lor genetic de producţie, măsuri care pe de altă parte duc însă şi la diminuarea populaţiilor de dăunători, mai ales prin crearea unor condiţii mai puţin favorabile creşterii şi dezvoltări lor. Aceste metode vor da rezultatele scontate doar dacă se vor aplica înainte ca populaţia să atingă valori alarmante (înainte ca paguba să fie evidentă), pe suprafeţe mari şi pe o perioadă de timp îndelungată. Aplicarea lor nu necesită eforturi financiare suplimentare, contribuind chiar la diminuarea costurilor de producţie întrucât pot determina reducerea numărului de intervenţii cu tratamente chimice, deoarece ele au ca scop reducerea rezervei biologice a dăunătorilor. În cazul insectelor care se deplasează pe distanţe mari sunt considerate ca cele mai eficace metode de prevenire a atacului. Dintre aceste măsuri se iau în considerare următoarele grupe: alegerea terenului, asolementul şi rotaţia culturilor, lucrările şi fertilizarea solului, sămânţa şi materialul săditor, lucrările de întreţinere şi recoltare etc.

Alegerea terenului. Această acţiune prezintă importanţă în cazul înfiinţării de noi plantaţii de viţă de vie, hamei, pomi fructiferi, pepiniere pomicole, pepiniere forestiere etc. Este bine cunoscut că unele insecte, pentru dezvoltarea lor în condiţii normale, preferă anumite terenuri. Astfel, terenurile cu umiditate excesivă şi uşor acide sunt preferate de viermii sârmă. Se ştie că, filoxera viţei de vie (forma radicicolă) se dezvoltă foarte bine în terenurile grele, argiloase şi nu se dezvoltă în cele cu un conţinut ridicat de siliciu, peste 60%. Plantarea viţei europene pe rădăcini propri (nealtoită) pe soluri grele nu dă rezultate bune ci din contră, se recomandă terenuri uşoare, nisipoase. Aşadar, pe terenurile care oferă condiţii bune de dezvoltare a unei anumite entomofaune nu se vor amplasa specii de plante care sunt preferate de către dăunător.

Alegerea terenului destinat unei culturi se face şi în funcţie de particularităţile bioecologice ale dăunătorilor specifici. Astfel, dacă se ştie că anumite specii de dăunători hibernează în zona de lizieră (ploşniţe, halticide etc.) sau pe anumite plante perene (mai ales pe specii lemnoase) planta gazdă preferată de aceşti dăunători se va amplasa la distanţe cât mai mari, pentru evitarea migrării rezervei biologice în noile culturi. Atunci când se alege terenul pentru înfinţarea pepinierelor forestiere, se vor evita aşa-zisele “găuri de ger”, văile reci sau terenurile prea ridicate, care sunt expuse vânturilor, întrucât plantele vor suferii în timpul dezvoltării lor şi vor fi mai sensibile la atacul dăunătoriilor.

Drenarea terenului. Terenurile cu exces de umiditate sau cele cu nivelul apei freatice ridicat asigură condiţii de dezvoltare pentru anumite specii de dăunători. Drenarea terenului duce la modificarea factorilor ecologici influenţând nefavorabil dezvoltarea unor organisme şi inclusiv la modificarea structurii entomofaunei. De exemplu, pe solurile umede toate speciile de elateride găsesc cele mai bune condiţii de dezvoltare, astfel încât culturile agricole pot fi chiar compromise. Prin simpla eliminarea a excesului de apă, populaţia de viermi sârmă se poate diminua puternic. Prin această lucrare se reduce de asemenea pupulaţia larvelor de ţânţăroi (Tipula sp.) şi a larvelor muştei Bibio hortulanus.

Asolamentul. Rotaţia raţională a culturilor în cadrul unui asolament stabilit (cerealier, legumicol etc.) împiedică înmulţirea în masă a dăunătorilor monofagi şi oligofagi, intervenind astfel în perturbarea factorului trofic. În funcţie de planta cultivată, solul poate fi infestat într-un grad mai intens sau mai puţin intens de către anumiţi dăunători. Astfel, nematodul grâului (Anguina tritici), viespea paiului (Cephus pygmaeus), tripsul grâului (Haplothrips tritici), viermele roşu al paiului

Page 32: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

(Haplodiplosis equestris), cărăbuşeii carealelor (Anisoplia sp.), gândacul ghebos (Zabrus tenebrioides) şi diferite specii de muşte ale cerealelor produc pagube mari atunci când cerealele sunt semănate mai mulţi ani la rând pe aceleaşi sole. Monocultura determină creşterea populaţiei de răţişoara porumbului (Tanymecus dilaticollis), mai ales în zona sudică a ţării. Pentru diminuarea atacurilor produse de nematodul sfeclei (Heterodera schachtii), nematodul bulbilor (Ditylenchus dipsaci) etc., se recomandă un asolament de minim patru ani. Pentru diminuarea pagubelor produse de viermii sârmă se vor introduce în asolament plante ca: rapiţa, muştarul, mazărea, fasolea, inul etc., care în general sunt evitate de aceste specii. Succesiunea în timp şi izolarea în spaţiu a culturilor prezintă mare importanţă, mai ales pentru loturile semincere şi când este vorba de dăunători a căror deplasare este înceată, ca de ex.: viermii sârmă, viermii albi, gărgăriţa rădăcinilor de lucernă etc. În acest sens, noile culturi de lucernă şi trifoi se vor însămânţa la cel puţin un km de vechile culturi de trifoliene sau de alte leguminoase pentru evitarea infestării lor cu afide sau diferite specii de gărgăriţe ale leguminoaselor.

Lucrările solului. Numeroşi dăunători îşi desfăşoară întreg ciclul biologic sau o parte din el, în sol, în diferite stadii de dezvoltare. Arăturile de vară şi de toamnă, grăpatul, discuitul, lucrarea cu cultivatorul etc., influenţează nefavorabil dezvoltarea ouălor, larvelor şi pupelor unor specii de insecte ca: viermii sârmă, viermii albi, coropişniţe etc., a căror existenţă este legată de sol. Aceste insecte sunt distruse adesea prin acţiunea directă a organelor active ale agregatului utilizat la efectuarea lucrării. Stadiile de dezvoltare imobile (ou şi pupă) sunt supuse mai mult acţiunii distructive a factorilor biotici şi abiotici. Prin arături aceste stadii sunt scoase la suprafaţă şi expuse acţiunii temperaturii, umidităţii, păsărilor şi mamiferelor insectivore. Arătura adâncă distruge inclusiv galeriile de iernare ale şoarecilor de câmp. Prin aceste lucrări se distruge şi samulastra pe care s-ar reface altfel populaţiile de afide ale cerealelor păioase. Lucrările solului pe lângă rolul ce-l au în prevenirea şi combaterea diferiţilor dăunători, contribuie şi la distrugerea buruienilor care sunt gazde intermediare în înmulţirea focarelor de dăunători. Prin încorporarea resturilor vegetale, o parte din rezerva biologică a unor dăunători, care se menţine pe aceste resturi, este distrusă. De exemplu, viespea paiului (Cephus pygmaeus), sfredelitorului porumbului (Ostrinia nubilalis), precum şi alţi dăunători hiberneză în mirişte, respectiv la baza tulpinilor de porumb, iar printr-o arătură adâncă odată cu încorporarea resturilor vegetale se distruge rezerva biologică a dăunătorilor. Prin grăparea păşunilor şi fâneţelor, primăvara devreme, pe lângă favorizarea pornirii în vegetaţie a plantelor se distrug şi larvele hibernante ale speciei Hypogymna morio (omida de păşune), iar prin grăparea lucernierelor se combate gândacul roşu al lucernei (Phytodecta fornicata).

Desţelenitul terenurilor. În culturile perene sau pe pajişti şi fâneţe se poate ajunge uneori la o creştere accentuată a populaţiilor unor dăunători, cum sunt: lăcustele (Calliptamus italicus, Dociostaurus marocanus), rozătoare (Microtus arvalis), viermii sârmă (Agriotes sp., Athous sp., Selatosomus sp.), viemii albi (Melolontha melolontha, Anoxia villosa) etc., caz în care cea mai eficientă metodă de rezolvare a situaţiei apărute este desţelenitul culturii şi schimbarea modului de folosire sau reînsămânţarea culturii.

Administrarea îngrăşămintelor. Îngrăşămintele organice şi cele minerale influenţează activitatea dăunătorilor ori rezistenţa plantelor la atacul acestora. Îngrăşămintele azotoase măresc sensibilitatea plantelor la atacul dăunătorilor, cele potasice determină o dezvoltare mai puternică a sclerenchimului şi epidermei frunzelor, iar cele fosfatice o îngroşare a cuticulei, favorizând dezvoltarea ţesutului mecanic al plantelor. Dăunătorii cu aparat bucal comformat pentru înţepat şi supt (homopterele, tisanopterele, acarienii etc.) produc pagube mult mai mari în culturile fertilizate unilateral cu îngrăşăminte azotoase. Aceste specii, consumând o hrană bogată în azot au o dezvoltare mult mai rapidă (se succed mai multe generaţii), o prolificitate mai ridicată şi o rată de supravieţuire mai mare. Îngrăşămintele pot avea şi acţiune directă asupra dăunătorilor. Astfel, superfosfatul are acţiune toxică asupra limaxilor, iar azotatul de amoniu determină mortalitatea larvelor de elateride. Aplicarea îngrăşămintele organice (gunoiul de grajd) adesea poate fi calea pe care unele parcele destinate culturilor de legume sunt infestate cu coropişniţe (Gryllotalpa gryllotalpa), platformele cu gunoi fiind locul de retragere al acestui dăunător pentru hibernare.

Page 33: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

Sămânţa şi materialul săditor. O condiţie de bază pentru prevenirea şi răspândirea unor dăunători este folosirea unei seminţe şi a unui material săditor sănătos, liber de o serie de dăunători care atacă aceste organe ale plantei. Recunoaşterea în câmp a loturilor semincere, sortarea, condiţionarea şi dezinfestarea prealabilă a seminţelor împiedică răspândirea în culturi a unor specii de dăunători cum sunt: nematodul grâului, gărgăriţa fasolei şi a mazării, viespile seminţelor de trifoi, lucernă, sparcetă şi altele (aceşti dăunători având localizare în seminţe, hibernând în seminţe în diferite stadii de dezvoltare). Sămânţa sănătoasă şi cu calităţi biologice superioare asigură o răsărire uniformă a plantelor, o densitate normală şi o creştere viguroasă, sporind astfel toleranţa plantelor la atacul produs de dăunători. Folosirea unui material de plantat sănătos, evită infestarea pepinierelor şi a noilor plantaţii pomicole cu unii dăunători foarte periculoşi, aşa cum sunt: păduchele lânos, păduchele din San José etc. (dăunători de carantină).

Semănatul şi epoca de semănat. Sunt elemente care pot, de asemenea, să influenţeze starea de sănătate a plantelor. Adâncimea la care se seamănă, precum şi densitatea plantelor influenţează mult asupra intensităţii atacului produs de diferiţi dăunători. Culturile de cereale şi de porumb însămânţate prea la suprafaţă, sunt expuse atacului produs de ciori. De asemenea, semănatul mai rar favorizează atacul dăunătorilor. Pentru multe culturi prin respectarea epocii optime de semănat se evită ca perioada de maximă activitate a dăunătorilor să coincidă cu faza sensibilă de dezvoltare a plantelor. Semănăturile timpurii de cereale de toamnă sunt mai infestate de larvele gândacului ghebos, de afide şi de dipterele cerealelor. În zonele în care populaţia de Mayetiola destructor (musca de Hessa) sau de Oscinella frit (musca suedeză) este foarte mare, se recomandă ca însămânţarea cerealelor păioase de toamnă să se efectueze spre sfârşitul perioadei optime de însămânţare, după ce musca de Hessa şi-a depus ponta sau pentru ca plantele să nu aibă 2-3 frunze când musca suedeză îşi depune ponta (fenofază preferată de muscă pentru depunerea ouălor). Însămânţarea cât mai timpurie a inului poate reduce considerabil atacul produs de puricele inului, Aphthona euphorbiae. Această insectă poate compromite cultura dacă apariţia adulţilor hibernenţi coincide cu faza de răsărire a inului, mai ales în primăverile secetoase. Dacă plantele au trecut de faza de ”brădişor” în momentul apariţiei adulţilor hibernanţi, atacul este nesemnificativ. Semănatul timpuriu la porumb şi sfeclă reduce efectul atacului produs de răţişoare, plantele cu 3-4 frunze fiind mai tolerante la dăunare. De asemenea, mazărea semănată foarte timpuriu este mai puţin atacată de către gărgăriţele frunzelor (Sitona sp.), de moliile păstăilor (Cydia dorsana şi Cydia nigricana) precum şi de gărgăriţa boabelor (Bruchus pisorum).

Lucrările de întreţinere a culturilor. Multe specii de insecte îşi depun ouăle în primul rând pe buruieni; o mare parte dintre acestea se hrănesc şi se înmulţesc mai întâi pe buruieni, apoi trec pe plantele cultivate. Astfel se comportă: buha semănăturilor (Scotia segetum), omida de stepă (Loxostege sticticalis), puricii de pământ (fam. Halticidae), molia florii soarelui (Homoeosoma nebulella), gărgăriţa sfeclei (Bothynoderes punctiventris) şi altele. Prin lucrările de întreţinere se distrug aceste gazde intermediare, se distrug stadiile de dezvoltare ce se găsesc în sol (larve şi pupe de noctuide, larve de elateride, larve de scarabeide etc.) şi se reface regimul aerohidric al solului ce permite o bună dezvoltarea a plantelor, care astfel devin mai tolerante la atac.

Irigarea. Această lucrare poate influenţa negativ sau pozitiv dinamica populaţiilor speciilor fitofage. Astfel, la irigarea prin aspersiune se realizează o umiditate relativă ridicată în culturile de porumb care favorizează înmulţirea şi în consecinţă atacul produs de sfredelitorul porumbului. Irigarea are efect negativ pentru tripsul tutunului (Trips tabaci) diminuându-i densitatea populaţiei.

Recoltarea la timp a culturilor. Prin recoltarea la timp se micşoreză în primul rând pagubele produse de dăunătorii care consumă seminţele (scurtând perioada de expunere), aşa cum sunt speciile: şoarecele de câmp, cărăbuşeii cerealelor etc. Această măsură preântâmpină totodată scuturarea seminţelor şi prin aceasta se împiedică formarea samulastrei pe care se dezvoltă dăunătorii. În cazul culturilor de cereale, prin această măsură se evită răspândirea nematodului grâului, hrănirea gândacului ghebos pe seama boabelor scuturate şi înmulţirea pe samulastră a dipterelor, afidelor, cicadelor şi altele. În cazul culturilor de leguminoase se limitează răspândirea gărgăriţelor păstăioaselor, a viespilor seminifage. Adesea, recoltarea timpurie întrerupe ciclul biologic al unor

Page 34: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

specii, acestea neacumulând substanţele de rezervă necesare pentru iernare (la speciile de ploşniţe ale cerealelor) sau nu reuşesc să se mai retragă în locurile de hibernare. Calitatea lucrărilor de recoltare, poate de asemenea să reducă rezerva biologică a unor dăunători pentru anul următor. Recoltarea joasă a cerealelor păioase, distruge larvele de Cephus pygmaeus (retrase în primul internod, acesta fiind locul de hibernare). Tocatul sau tăierea joasă a tulpinilor de porumb reduce considerabil rezerva biologică a sfredelitorului (Ostrinia nubilalis), larvele hibernante fiind la baza tulpinilor.

Distrugerea resturilor vegetale după recoltare. În resturile vegetale rămase la recoltare precum şi în cele de la batozare sau de la maşinile de condiţionare a seminţelor rămân în diapauză unele specii de dăunători. Astfel, în cotoarele de porumb hibernează în bune condiţii larvele sfredelitorului; pe cotoarele de varză iernează ouăle păduchelui cenuşiu (Brevicoryne brassicae) şi larvele gărgăriţei galicole (Ceuthorrhynchus pleurostigma); pe resturile rămase în culturile de tutun şi fasole pot hiberna tripsul tutunului (Thrips tabaci) şi paianjenul roşu comun (Tetranychus urticae); în seminţele uşoare de grâu şi leguminoase perene, îndepărtate la selectoare, continuă să supravieţuiască larvele nematodului boabelor de grâu (Anguina tritici), ale nematodului tulpinilor, larvele viespilor seminifage de trifoi (Bruchophagus gibbus), lucernă (Bruchophagus roddi), sparcetă, ghizdei. Adesea, arbuştii sălbatici din apropierea livezilor şi pepinierelor pot fi gazde primare sau secundare pentru anumite specii de dăunători sau pot constitui focare pentru speciile de păduchi ţestoşi şi lânoşi, iar tăierea acestora duce la diminuarea rezervei biologice a speciilor fitofage.

Igiena fitosanitară. Este o lucrare extrem de importantă pentru fondul forestier. La lucrările de rărit se vor elimina cu prioritate exemplarele uscate, atacate de boli şi dăunători, exemplare care pot constitui tot timpul focare pentru dezvoltarea dăunătorilor. Arboretele degradate şi hrăcuite, care constituie mediu prielnic de dezvoltare a dăunătorilor, trebuiesc substituite, iar în cazul doborâturilor produse de vânt în pădurile de răşinoase, punerea în valoare a materialului lemnos doborât să se facă în cel mult o lună de la producerea fenomenului. În parchetele de exploatare, mai ales în cele cu specii răşinoase, pentru prevenirea înmulţirii în masă a insectelor de scoarţă şi a altor dăunători xilofagi, sunt obligatorii următoarele lucrări: cojirea trunchiurilor odată cu doborârea, cojirea cioatelor şi a rădăcinilor proeminente până la suprafaţa solului (chiar şi tratarea lor cu insecticide, dacă acest lucru se impune), curăţirea terenului de resturile de la exploatare, scoaterea şi apropierea materialului exploatat să se facă cu multă atenţie, pentru protejarea materialului rămas, întrucât rănile produse pot constitui porţi de intrare pentru o serie de dăunători xilofagi.

4.1.3. Folosirea soiurilor şi hibrizilor rezistenţiPrin metoda clasică de ameliorare precum şi prin metoda ingineriei genetice se pot realiza

soiuri şi hibrizi de plante, care să manifeste rezistenţă la atacul produs de anumite specii de dăunători. Prin metode ale ingineriei genetice se crează soiuri rezistente la atacul dăunătorilor şi agenţilor patogeni, numite soiuri transgenice.

Cercetările în acest domeniu au fost determinate de descoperirea anumitor specii şi soiuri de plante cultivate, care prezintă în mod natural diferite reacţii la atacul produs de unii dăunători. Această însuşire a plantelor apare în urma procesului de evoluţie îndelungată a raporturilor stabilite între planta gazdă şi dăunător. În această relaţie, planta îşi crează macanisme propri de apărare la acţiunea dăunătorului, dar pe de altă parte şi dăunătorul îşi găseşte căi de adaptare pentru a supravieţui. În acest sens, primele lucrări de anvergură, au început după pătrunderea filoxerei în Europa, dăunător care a afectat întreg patrimoniul viticol autohton. Viţa de vie americană prezintă rezistenţă la acest dăunător (viţa de vie americană şi filoxera de-a lungul timpului şi-au creat fiecare mecanisme propri de supravieţuire), iar viţa de vie europeană (foarte sensibilă la atacul produs pe rădăcină) a fost salvată prin altoirea acesteia pe portaltoi american.

Vizavi de relaţiile stabilite între dăunători şi plantele cultivate, acestea pot fi de sensibilitate, rezistenţă sau imunitate a plantei la acţiunea dăunătorului. Sensibilitatea plantelor la un dăunător se manifestă prin aceea că plantele sunt puternic atacate de acesta, fenomen care duce la diminuarea considerabilă a producţiei la plantele cultivate. Sensibilitatea poate fi moderată sau înaltă, aprecierea ei având un oarecare grad de subiectivitate, în funcţie de gradul de atac manifestat la un moment dat.

Page 35: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

Imunitatea plantelor este un fenomen mai rar întâlnit în natură, aceasta manifestându-se ca o sumă de însuşiri ale plantei prin care nu oferă dăunătorului posibilitatea de a se hrăni. Deci, o plantă este imună atunci când nu este atacată deloc de un anumit dăunător. Rezistenţa, reprezintă capacitatea unui soi sau hibrid de a produce o recoltă mai mare şi de bună calitate faţă de alte soiuri şi hibrizi ale aceleaşi specii de plantă, cultivate în condiţii de mediu similare şi la acelaşi nivel iniţial al populaţiei de dăunători. După natura ei, rezistenţa poate fi falsă sau adevărată. Rezistenţa falsă sau aparentă (numită şi pseudorezistenţă), este determinată de o sumă de însuşiri temporare ale plantei, care altfel este atacată de un anumit dăunător, ea putând fi întâmplătoare, temporară sau dirijată. De o foarte mare importanţă practică este pseudorezistenţa ecologică, care duce fie la evitarea gazdei de către dăunător fie la o rezistenţa indusă (nestabilizată genetic). Ca exemple de pseudorezistenţa se poate aminti atacul produs de gărgăriţa mazării sau de afide. Astfel, semănatul foarte timpuriu al mazării reduce considerabil atacul produs de Bruchus pisorum, întrucât se produce un decalaj accentuat între fenofaza de dezvoltare a plantei gazdă şi ciclul biologic al dăunătorului. Pentru afide, fertilizarea poate determina apariţia pseudorezistenţei. La un conţinut de azot, aceşti dăunători, reacţionează printr-o supravieţuire sporită şi printr-o dezvoltare rapidă. În schimb, afidele reacţioneză negativ la doze ridicate de potasiu, chiar dacă azotul este de asemenea în cantităţi mari. Ca atare, este posibilă inducerea rezistenţei la plante faţa de afide prin simpla controlare a relaţiei dintre azot şi fosfor. Aplicarea unor doze mari de îngrăşăminte la căpşun, determină creşterea presiunii osmotice a sucului celular din frunze, ceea ce duce la îngreunarea hrănirii acarianului căpşunilor (Tarsonemus pallidus), producându-i astfel moartea şi ca atare se reduce mult atacul. Creşterea rezistenţei plantelor la atacul nematozilor poate fi mărită prin încorporarea sub brazdă, la pregătirea terenului sau la semănat, a 50 kg/ha fosfat de calciu şi 20 kg/ha clorură de potasiu şi magneziu şi prin hrănirea extraradiculară a plantelor cu microelemente (oxid de magneziu, mangan, fier şi zinc). Asemenea fenomene se manifestă şi la soiurile precoce de grâu, care sunt mai puţin atacate de către ploşniţele cerealelor. Cultivarea vişinului pe nisipuri duce la creştere conţinutului de substanţe tartrice în frunze şi în fructe, ceea ce determină o scădere a atacului produs de viespea cireşului (Eriocampa limacina) şi de păduchele negru al cireşului (Myzus cerasi).

Rezistenţa adevărată este determinată de prezenţa unor mecanisme reale, care influenţează în mod negativ hrănirea şi dezvoltarea insectelor pe plantele rezistente. Această rezistenţă pentru a fi folositoare este necesar să fie ereditară. În condiţii de câmp se disting trei factori de bază ai rezistenţei adevărate la atacul dăunătorilor: nepreferinţa, antibioza şi toleranţa.

Nepreferinţa, reprezintă totalitatea însuşirilor care împiedică utilizarea plantei sau soiului respectiv de către insectă pentru hrănire, depunere de ouă, construire de adăpost sau pentru toate acestea. Forma, dimensiunea, culoarea, textura suprafeţei, compoziţia chimică etc., pot fi elemente care determină această însuşire a plantelor. Cu alte cuvinte, există soiuri preferate şi soiuri nepreferate de insecte. Există două tipuri de lipsă a preferinţei dăunătorilor faţă de plante: soiul rezistent este lipsit de una sau mai multe însuşiri care atrag insectele sau soiul rezistent are însuşiri respingătoare (repelente).

Antibioza reprezintă capacitatea plantelor de a inhiba activitatea vitală a insectelor. Acest caracter se exprimă prin influenţa negativă pe care o exercită soiul rezistent asupra diferitelor stadii de dezvoltare ale insectei care se hrăneşte pe seama plantelor respective. Această influenţă se manifestă prin reducerea prolificităţii, a dimensiunilor corpului, a longevităţii, prin creşterea mortalităţii în cadrul populaţiei de insecte (mai ales asupra larvelor din primele vârste), prin acumularea unor cantităţi mai reduse de substanţe grase (cea ce duce la pieirea lor în timpul iernii), prin scăderea capacităţii lor de excitabilitate, prin diferite anomalii fiziologice (după hrănirea pe plante rezistente apare fenomenul de regurgitare) şi a altor particularităţi.

Toleranţa este capacitatea plantelor de a suporta un număr relativ mare de dăunători care se hrănesc pe acestea sau capacitatea lor de a suporta atacul fără a suferi o dăunare prea mare şi de a se reface după dăunare. La foarte multe specii de plante, hibrizii din F1, hibrizi care manifestă fenomenul de heterozis, prezintă toleranţă la atac datorită vigurozităţii şi puterii lor de creştere. Toleranţa, ca factor al rezistenţei plantelor, variază în funcţie de schimbările condiţiilor mediului înconjurător.

Page 36: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

Vigurozitatea, vârsta plantelor şi numărul de insecte care se întâlnesc pe acestea au o influenţă determinantă asupra gradului de toleranţă a plantelor. Soiurile sau hibrizii toleranţi nu reduc populaţia de insecte şi nici nu contribuie la apariţia biotipurilor. Plantele tolerante permit înmulţirea insectelor, deci creşterea rezervei biologice, ceea ce pune în pericol plantele netolerante aflate în vecinătate.

Cele trei componente de bază ale rezistenţei plantelor sau soiurilor la atacul dăunătorilor nu se exclud una pe alta, ci se intercondiţionează reciproc, având astfel efecte sinergice în exprimarea rezistenţei. A devenit un exemplu clasic, rezistenţa conferită hibrizilor de porumb la atacul sfredelitorului de către aglucona cunoscută sub denumirea de “DIMBOA”. În plantele de porumb, se întâlneşte produsul 6-metoxi-bezoxalimona sau 6MBOA, inactivă faţa de dăunător, substanţă care din ţesuturile uscate se determină foarte uşor. În momentul apariţiei larvelor speciei Ostrinia nubilalis, o dată cu prima lor muşcătură din plantă, se declanşează o reacţie în lanţ, prin care enzimele din ţesutul frunzelor de porumb convertesc 6MBOA în 2,4-dihidroxi-7-metoxi-1, 4-benzoxazin-3-one, care imprimă plantelor un caracter repelent (repulsiv) şi inhibitor de hrănire, mai ales pentru pentru larvele din prima vârstă ale dăunătorului. Mortalitatea larvelor creşte cu peste 25%, iar vitalitate celor rămase scade cu 50-60%. Adulţii proveniţi din larvele care au consumat purumb rezistent vor avea o prolificitate mult mai redusă. Soiurile şi hibrizii rezistenţi au un conţinut de 10 ori mare de DIMBOA, decât cele nerezistente. În staţiunile care se ocupă cu ameliorarea porumbului s-au creat hibrizii: HS 94, HD 92, HS 308, HS 370, HS 372, Simnic 409, HS 412 etc., hibrizi care au rezistenţă la atacul sfredelitorului. Solanaceele care au un conţinut ridicat de alcaloizi (solanină, demissină, tomatină) sunt mai rezistente la atacul dăunătorilor. Rezistenţa plantelor la atacul nematozilor este condiţionată de activitatea unor enzime din grupa oxidazelor, care oxidează compuşii fenolici, flavonoitici şi glicoalcaloizilor. Cu cât cantitatea acestora este mai mare în ţesuturile plantei, cu atât planta este mai rezistentă. La roşii s-au creat, astfel soiuri (Ronira, Monita, Rosol etc.) şi hibrizi (Oltbrid, Craiobrid, IR 18, IR 34, Cindel, Belle, Monroe, Fado EZ, Regulus, Trajan, Monix, Tissot) rezistenţi la atacul nematozilor (Meloidogyne incognita). La varză s-a lansat pe piaţă hibridul Histona, care este rezistent la atacul produs de Trips tabaci (tripsul tutunului). S-au obţinut soiuri şi hibrizi de sorg cu un conţinut ridicat de tanin în boabe, care nu sunt preferate de către păsări. Porumbul cu un conţinut mai scăzut de carotenoizi este mai puţin atacat de către afide. Pigmenţii antocianici conferă rezistenţa plantelor din familia crucifere la atacul produs de musca verzei (Delia brassicae) şi de păduchele cenuşiu (Brevicorynae brassicae).

4.2. MĂSURI DE COMBATERE A DĂUNĂTORILOR.

Măsurile de combatere au ca scop distrugerea dăunătorilor apăruţi, în timp util, pentru diminuarea pagubelor pe care aceştia le-ar putea produce, acestea fiind astfel metode curative. Din acestă categorie fac parte: metodele fizice, metodele mecanice, metodele biologice, metodele biotehnice şi metodele chimice. Utilizarea acestor metode nu exclude şi nici nu diminuează importanţa metodelor preventive, ci dimpotrivă se va proceda la o armonizare a celor două categorii. Privită din acest unghi, fitoprotecţia va satisface cele două mari deziderate: producerea unei hrane sănătoase şi protejarea mediului înconjurător.

4.2.1. Metodele fiziceAceste metode de combatere a dăunătorilor, cuprind unele lucrări care se realizează prin

utilizarea factorilor de temperatură, lumină, foc şi altele.Temperaturile ridicate sau coborâte, care se încadrează înafara zonei biologice, pot fi

folosite în combaterea unor dăunători din depozite, magazii şi sere. Apropierea temperaturii de pragurile biologice sau intrarea în zonele pesimus afectează puternic activităţile fiziologice ale dăunătorilor, acestea având un ritm mai lent, cu implicaţii directe în dinamica pupulaţiei de dăunători. La speciile polivoltine are loc o reducere a numărului de generaţii şi la toate speciile se reduce prolificitatea. Mulţi dăunători din depozite (aşa cum sunt: gărgăriţa grâului – Sitophilus granarius, gărgăriţa orezului – Sitophilus oryzae, molia fructelor uscate – Plodia interpunctella, molia cerealelor – Sitotroga cerealella, molia făinii – Ephestia kühniella etc.) pot fi distruşi prin ridicarea temperaturii

Page 37: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

din spaţiu, la 50°-55°C. La temperaturi ridicate nu pot fi supuse loturile semincere întrucât poate fi afectată viabilitatea embrionului. La unele specii, aşa cum sunt: gărgăriţa fasolei (Acanthoscelides obtectus), gărgăriţa mazării (Bruchus pisorum), gărgăriţa grâului (Sitophilus granarius), cleştarul făinii (Acarus siro) etc. la temperaturi de sub 10°C, are loc o reducere a activităţii (îşi întrerup depunerea pontei, încetează hrănirea etc.), iar la temperaturi negative le pot fi distruse toate stadiile de dezvoltare. Astfel, la gărgăriţa fasolei, la temperaturi de -10°C adulţii pier în 12 ore, pupele pier în 8 ore iar larvele mor în 7 ore.

Focul este o măsură la care se recurge în cazuri excepţionale, pentru distrugerea resturilor de plante rămase pe câmp după recoltare sau în livezi după efectuarea anumitor lucrări de tăiere, când alte mijloace nu sunt eficace. Se practică arderea miriştei, la un atac puternic de viespea paiului (Cephus pygmaeus), tripsul grâului (Haplothrips tritici), musca de Hessa (Mayetiola destructor) sau la o populaţie mare a ploşniţelor cerealelor. În acest caz, după arderea miriştei se efectuează imediat o arătură. Arderea cocenilor de porumb rămaşi în câmp sau rămaşi după furajarea animalelor, reduce considerabil rezerva biologică a sfredelitorului porumbului (Ostrinia nubilalis). Arderea materialului rezultat la tăierea pomilor distruge formele hibernante a multor specii de acarieni, de păduchi ţestoşi, de afide şi de omizi defoliatoare.

Apa caldă poate fi folosită la dezinfecţia materialului de plantat, în special a bulbilor de flori, precum şi a butaşilor. Temperatura şi timpul de expunere (imersiune) este în funcţie de materialul tratat şi de dăunătorul pentru care se execută dezinsecţia. Astfel, prin imersiune timp de cinci minute, la temperatura de 55°C a materialului înmulţitor se pot combate specii ca: păduchele lânos (Eriosoma lanigerum), păduchele din San José (Quadraspidiotus perniciosus), filoxera (Phylloxera vastatrix) etc. La acestă metodă de dezinsecţie este obligatoriu respectarea temperaturii recomandate şi a timpului de expunere, pentru evitarea afectării viabilităţii materialului tratat. În sere şi răsadniţe se pot utiliza vaporii de apă fierbinte (sub presiune) pentru dezinfecţia şi dezinsecţia solului. Prin această lucrare se pot combate toţi dăunătorii existenţi în sol, fiind cea mai eficace metodă de combatere a nematozilor (în special nematodul galicol al rădăcinilor – Meloidogyne incognita) şi a traheomicozelor. Dezinfecţia şi dezinsecţia termică se practică şi pentru ghivecele în care se repică răsadurile sau se plantează diferite flori.

Lumina se foloseşte ca mijloc de captare a unor specii care prezintă fototropism pozitiv, aşa cum sunt unele specii de noctuide, tortricide, scarabeide etc., care sunt atrase de lumină. Pentru captarea insectelor se pot utiliza lămpi cu acetilenă, becuri electrice etc. Cu ajutorul acestei metode (folosirea capcanelor luminoase) se poate stabili curba de zbor utilizată în elaborarea prognozei şi avertizării pentru anumite specii fitofage, dar se poate face şi depistarea unor noi specii dăunătoare. Pulberile deshidratante sunt utilizate pentru deshidratarea corpului insectelor care atacă în depozitele de cereale (gărgăriţa grâului – Sitophilus granarius, gărgăriţa orezului – Sitophilus oryzae etc.). În acest scop se amestecă produsele vegetale (boabe de grâu, orez, secară etc.) cu silicagel sau magnezie calcinată, în proporţie de 0,4%, produsul determinând reducerea tensiunii apei din corpul insectei, care apoi determină moartea ei.

Ultrasunetele cu frecvenţa de peste 20 000 Hz pot fi utilizate în acţiunile de deratizare. Aceste sunete nu sunt percepute de către om, dar la rozătoare determină alungarea lor, iar la frecvenţe şi intensităţi mai mari contribuie la reducerea prolificităţii sau chiar la moartea lor. Ultrasunetele se pot folosi şi în combaterea unor specii care prezintă organe timpanale, aşa cum sunt unele ortoptere, himenoptere şi homoptere. Prin înregistrarea şi apoi amplificarea (prin diferite mijloace fonice) a sunetelor produse de insecte se poate realiza concentrarea acestora în anumite locuri, unde apoi se pot distruge prin diferite metode.

Radiaţiile ionizante pot fi utilizate cu succes pentru combaterea unor insecte care atacă produsele depozitate, mai ales prin sterilizarea masculilor. Se pot folosi raze X, radiaţii gamma, izotopi radioactivi de Co60, Cs137 etc. Radiosterilitatea este folosită în special în porturi, unde se manipulează mari cantităţi de produse cerealiere. Sterilizarea insectelor, determină pe de o parte scăderea prolificităţii şi a procentului de ouă eclozate, iar pe de altă parte larvele provenite au mutaţii letale sau semiletale, mutaţii care se transmit în descendenţă. Radiosterilitatea are rezultate deosebit

Page 38: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

de bune în combaterea dăunătorilor care atacă produsele depozitate, atât înainte de depozitare cât şi în timpul depozitării. Utilizarea razelor X a redus considerabil populaţia de Sitophilus granarius (gărgăriţa grâului), Sitophilus oryzae (gărgăriţa orezului), Rhizoperta dominica (gândacul cerealelor) etc. din stocurile de cereale infestate. Szentes (1973) afirmă că iradierea seminţelor de fasole cu o doză de 10-15 Krad., determină sterilizarea tuturor masculilor de Acanthoscelides obtectus (gărgăriţa fasolei). Această metodă a fost experimentată şi în combaterea unor dăunători din viticultură şi pomicultură, aşa cum sunt: eudemisul viţei de vie (Lobesia botrana), omida păroasă a dudului (Hyphantria cunea), omida păroasă a stejarului (Lymantria dispar) etc.

4.2.2. Metodele mecaniceMetodele mecanice de combatere a dăunătorilor constau în colectarea directă a insectelor şi

larvelor sau izolarea acestora prin diferite mijloace. La baza acestor metode stă cunoaştere particularităţilor morfologice, biologice şi comportamentale ale dăunătorilor. Din rândul acestora se practică: captarea insectelor, omizitul, aplicarea brâielor capcană ori a inelelor cleioase, cultivarea de plante-capcane etc. Utilizarea acestor metode este în general limitată, datorită faptului că aceste procedee necesită un volum mare de muncă şi nu pot asigura o combatere eficace în timp util, comparativ cu alte metode. Pe suprafeţe mici, unde urmărim obţinerea unor producţii ecologice sunt foarte eficiente.

Plantele–capcană. Sunt plante care se utilizează în scopul atragerii dăunătorilor pe suprafeţe mici sau pe un număr mai redus de plante preferate, apoi distrugerea lor printr-o metodă sau alta. Astfel, se poate preveni un atac în masă al gărgăriţei cenuşii a sfeclei şi al puricelui sfeclei (Bothynoderes punctiventris şi Chaetocnema tibialis), dacă în jurul culturilor de sfeclă sau marginal se însămânţază mai timpuriu, o bandă de 3-6 m lăţime cu sfeclă. Gărgăriţele concentrându-se pe această bandă pot fi distruse pe cale chimică sau mecanică. Această metodă este utilizată cu rezultate deosebite şi în combaterea gărgăriţei capsulelor de mac (Ceuthorrhynchus macula-alba).

Şanţuri capcană. Acestea se folosesc cu scopul de a proteja diferite culturi împotriva atacului unor insecte, care în general efectuează migraţii în masă prin mers, sau pentru izolarea unor focare de infestare cu aceşti dăunători. Aceste şanţuri se execută cu plugul, şanţurile având adâncimea de 23-30 cm, brazda fiind dată spre cultura ce trebuie protejată. Pentru reuşita acţiunii, pe fundul şanţului efectuat se aplică un insecticid cu remanenţă mare pentru a omorâ insectele căzute în şanţ. Această metodă se poate utiliza pentru limitarea atacului produs de adulţii gărgăriţei rădăcinilor de lucernă (Otiorrhynchus ligustici), adulţii gărgăriţei cenuşie a sfeclei (Bothynoderes punctiventris), larvele de omida de stepă (Loxostege sticticalis) etc.

Brâiele-capcană. Acestea sunt adăposturi artificiale, aplicate pe tulpinile pomilor, oferind dăunătorilor posibilităţi de refugiu pentru diapauză estivală sau de hibernare. Ele se confecţionează din carton ondulat, pânză de sac, paie împletite, hârtie de împachetat etc. Se aplică prin martie, oferind adăpost adulţilor gărgăriţei bobocilor de măr (Anthomomus pomorum) şi gărgăriţei fructelor (Rhynchites bacchus) sau la sfârşitul verii, pentru retragerea în diapauză a viermelui merelor (Cydia pomonella) şi a altor tortricide. Brâiele se controlează periodic şi rezerva biologică concentrată în aceste locuri va fi apoi distrusă.

Inelele cu clei. Acestea sunt benzi de hârtie impermeabilă, pe care se întinde un strat de clei nesicativ, aplicate pe trunchiurile pomilor sau a arborilor forestieri, pentru prinderea femelelor de cotari (fam. Geometridae). Femelele acestor fluturi au aripi rudimentare sau sunt aptere şi neputând zbura sunt împiedicate de a se urca în coroana pomilor pentru a se împerechea şi a-şi depune ouăle. Cotarul verde (Operophthera brumata) şi cotarul brun (Erannis defoliaria), pe suprafeţe mici, pot fi combătuţi cu succes prin această metodă. Această lucrare reduce de asemenea, populaţia de larve defoliatoare a omizii procesionare (Cnethocampa processionea), care se deplasează de la un arbore la altul pentru căutarea hranei.

Momelile-capcană. Momelile utilizate în combaterea diferitelor specii de dăunători, pot fi de trei feluri: momeli alimentare, momeli vizuale şi momele feromonale. Momelile alimentare sunt funcţionale numai în perioada de hrănire a speciei căreia i se adresează momeala, mai ales dacă specia se află în perioada preovipozitară (perioadă de hrănire pentru maturaţia sexuală). Momelile vizuale,

Page 39: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

care se bazează pe disponibilitatea speciei pentru o anumita lungime de undă a luminii, sunt funcţionale de obicei pe toata durata de viaţă a dăunătorului. Momelile feromonale sunt funcţionale, numai după ce adulţii au ajuns la maturitatea sexuală şi sunt apţi pentru împerechere.Momelile alimentare sunt alimente preferate de un dăunător sau altul şi care se împrăştie sau se instalează în locurile unde activitatea dăunătorilor este mai intensă. Momelile pot fi verzi, când se prepară din masă verde (plante suculente) sau uscate (seminţe, tărâţe) etc.; simple, când se folosesc ca atare (pentru concentrarea dăunătorilor şi apoi omorârea lor prin diferite metode) sau toxice, când se amestecă cu diferite produse insecticide. Împotriva coropişniţei şi viermilor sârmă se aplică în sol, iar pentru lăcuste, omizi de noctuide ş.a., momelile se răspândesc pe terenurile infestate şi la anumite distanţe, sub forma unor mici grămezi (staţii). Împotriva fluturilor de noctuide sau de tortricide se utilizează momeli care emană mirosuri atrăgătoare, cum sunt: melasa, drojdia de bere şi altele. Acestea se diluează cu apă, se amestecă cu o substanţă toxică şi se pun în tăvi, amplasate pe nişte stâlpi cu o înălţime de aproximativ 1 m. Pentru trombarul puieţilor de molid (Hylobius abietis) se pot folosi scoarţe-cursă. În pepinierele forestiere atacate de acest dăunător se aşează bucăţi din coajă proaspătă de molid (dimensiunea de 30/30 cm), cu mâzga în jos, gândacii fiind atraşi de mirosul de răşină. Exemplarele adunate se vor distruge. Înpotriva aceleiaşi specii se pot utiliza şi pari-cursă, care sunt bucăţi de tulpină sau ramuri groase de molid, proaspete, care se îngroapă oblic în sol, iar după concetrarea gândacilor pe aceşti pari, se scot şi se ard. Pentru combaterea cariilor de scoarţă (dăunători din familia Ipidae), se folosesc arborii-cursă. Aceştia sunt arbori slăbiţi, din diverse cauze, care după tăiere se instalează în plantaţia silvică pentru a atrage ipidele să-şi depună ponta pe ei, iar când începe eclozarea larvelor se procedează la cojirea lor în vederea distrugerii larvelor. Pentru rozătoare se recomandă ca momelile să fie preparate din produse deosebite de cele pe care le au în depozit, uneori materialul se alege şi în funcţie de sezon. Astfel, vara se recomandă momeli suculente cum ar fi: legumele, fructele, peştele, carnea proaspătă etc., iar în sezonul rece sunt preferate momelile bogate în grăsimi vegetale şi animale şi pastele făinoase. Întrucât rozătoarele au simţul mirosului foarte dezvoltat, în momeli se introduc şi substanţe aromatizate, cum este: anasonul, cuişoarele, usturoiul, scorţişoara, vanilia, cacao etc. Având în vedere că rozătoarele, mai ales adulţii, sunt specii curioase dar în acelaşi timp şi deosebit de suspicioase, este bine ca la început, timp de 4-8 zile, să se folosească momeli netoxice pentru ca ei să se obişnuiască şi să consume produsul, urmând ca apoi să se folosească momelile toxice (metoda pre-momire). Aceste momeli vor fi manipulate cu mănuşi, deoarece mirosul de om şi de tutun îndepărtează rozătoarele. Pentru unii dăunători, care reacţioneză la diferite lungimi de undă ale luminii, se pot utiliza panourile colorate, ca metodă de prindere în masă. De exemplu, pentru musculiţa albă de seră (Trialeurodes vaporariorum) se pot amplasa capcane vizuale tip Celemark Savilo (cu dimensiuni de 58/53 cm) pulverizate cu clei aerosol Soveurode sau capcane de tip ICCN. Capcanele se instalează deasupra solului la o înălţime de 15-20 cm, câte 5 capcane la 100 m2, schimbându-se la un interval de 25-30 zile. Pentru musca cireşelor (Rhagoletis cerasi) se vor instala în cultură panouri de culoare portocalie, iar pentru viespea cu ferăstrău a fructelor (Hoplocampa testudinea, Hoplocampa minuta etc.) se vor utiliza panouri de culoare albă, pe care s-a aplicat un strat de clei nesicativ. Şi alte specii sunt atrase de anumite culori, aşa cum este musca morcovului (Psila rosae), care are preferinţă pentru culoarea galben-portocaliu, musca suedeză (Oscinella frit) pentru culoarea violet etc. Momelile cu feromoni atractanţi sexuali specifici, folosite cu succes în activitatea de prognoză şi de avertizare a tratamentelor chimice, dar şi în acţiunile de combatere directă, mai ales prin captarea în masă, vor fi prezentate în cadrul metodelor biotehnice.

Omizitul. Este operaţia de colectare a omizilor aflate în cuiburi (fie în cuiburi de hrănire, fie în cuiburi de iernare, unde adesea se întâlnesc zeci de larve), prinse prin fire mătăsoase de ramurile pomilor. Detaşarea cu ajutorul unor foarfece, adunarea şi distrugerea lor, contribuie la reducrea intensităţii atacului unor larve defoliatoare, cum sunt ale fluturelui cu vârful abdomenului auriu (Euproctis chrysorrhoea), omida păroasă a dudului (Hyphantria cunea), nălbarul (Aporia crataegi), molia frunzelor de măr (Yponomeuta malinella) etc.

Page 40: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

Scuturatul pomilor. Este o metodă prin care, primăvara se adună diferite insecte, mai ales din sectorul pomicol şi forestier. Primăvara, când temperatura medie zilnică atinge pragul termic inferior, insectele îşi reiau activitatea, părăsesc locurile de hibernare şi în cursul zilei se află în coroana pomilor fructiferi sau a copacilor. Noaptea şi dimineaţa, când temperatura scade destul de mult, insectele intră într-o stare de amorţeală. Dacă în această perioadă se scutură pomul, insectele amorţite cad. Pentru adunarea lor, în vederea distrugerii, sub proiecţia coroanei se instalează o prelată. Operaţiunea se execută dimineaţa, în jurul orei 7, repetându-se la un interval de 3-4 zile. Prin această metodă se por aduna adulţii de gărgăriţa bobocilor de măr (Anthonomus pomorum), gărgăriţa fructelor (Rhynchites bacus), cărăbuşul de mai (Melolontha melolontha) etc.

Igiena culturală. Este o lucrare care se execută tot în pomicultură şi constă în răzuirea scoarţei, în tăierea ramurilor uscate sau puternic atacate de dăunători şi distrugerea materialului rezultat în urma acestei acţiuni. Adesea sub scoarţa exfoliată, sub muşchii şi lichenii de pe tulpină şi ramuri, îşi găsesc adăpostul formele hibernante ale multor dăunători (mai ales larve şi pupe de lepidoptere, adulţii unor gărgăriţe, adulţii unor specii de acarieni etc), sau pe suprafaţa scoarţei ramurilor se află forma hibernantă a păduchilor ţestoşi (din familiile Lecanidae şi Diaspididae), a păduchelul lânos (Eriosoma lanigerum), a diferitelor specii de afide (oul de rezistenţă), ouăle unor acarieni tetranichizi (Panonychus ulmi, Bryobia rubrioculus) etc. În porţiunile uscate ale ramurilor şi crengilor se găsesc numeroase specii de carii sau de alte insecte. Odată cu această lucrare se recomandă să se taie şi lăstarii pe care şi-a depus ponta inelarul (Malacosoma neustria).

Cursele mecanice. Sunt dispozitive de diferite modele, frecvent vânătoreşti, folosite mai ales pentru capturarea rozătoarelor din câmp şi din magazii. Pentru rozătoare se folosesc diferite tipuri de capcane, cele mai folosite fiind: capcanele cu arc metalic, capcane cu orificii şi arc, capcanele din plasă de sârmă şi uşi căzătoare, capcane ghilotină, capcane cu pod basculant, vase cu pereţii lustruiţi etc. În aceste capcane, întotdeauna se instalează momeli alimentare pentru atragerea rozătoarelor. Înaintea fiecărei utilizări capcanele se opăresc cu apă clocotită pentru îndepărtarea diferitelor mirosuri.

4.2.3. Metode biologiceAceste metode reprezintă o alternativă la chimioterapie şi constau în utilizarea de insecticide

biologice (biopreparate), organisme entomofage (prădători şi paraziţi), diferite substanţe biologic active (regulatori de creştere şi feromoni) precum şi inducerea sterilităţii sau a diferitelor mutaţii genetice. Combaterea biologică a dăunătorilor sau bioterapia este o metodă ecologică şi care se pretează la înglobarea ei în conceptul de combatere integrată. Această metodă este agreată de către Comunitatea Europeană, majoritatea statelor asigurând cadrul legislativ pentru înfinţarea culturilor ecologice.

a) Utilizarea biopreparateleBiopreparatele sau insecticidele microbiologice sunt produse ale căror principiu activ îl

constituie microorganismele entomopatogene sau produsele lor metabolice. După natura principiului activ, insecticidele biologice pot fi: virotice, bacteriene, fungice etc. Infectarea în masă a dăunătorilor de către un agent sau altul, cauzează în rândul acestora adevărate epidemii, care se soldează cu pieirea în masă a dăunătorilor, mai ales a larvelor.

Biopreparate virotice, sunt produse pe bază de virusuri poliedrice, care se obţin prin infectarea gazdelor şi extragerea ulterioară a virusurilor înmulţite. Bolile cauzate de virusuri poartă numele de viroze sau poliedroze. Se cunosc numeroase specii de virusuri entomopatogene, cele mai multe fiind nucleare, apoi citoplasmatice şi granulare. O însuşire valoroasă a virusurilor poliedrice este înalta lor specificitate, din care cauză se înmulţesc greu pe alte gazde. Dintre produsele comerciale, cele mai cunoscute şi cu utilizare în practică, fac parte: Biotrol, Virex, Elcar, Viridin CS, MPV Mb, Polyvirocide, Heliotis virus şi altele. Ele sunt folosite în general, pentru combaterea stadiului larvar al diferitelor specii de lepidoptere, mai ales în legumicultură, pomicultură şi silvicultură. Un produs autohton pe bază de Virus poliedric nuclear (VPN) este insecticidul biologic Inf. Ld., care distruge larvele fluturelui stejarului (Lymantria dispar) şi fluturelui auriu (Euproctis chrysorrhoea), dăunători periculoşi ai livezilor şi pădurilor, precum şi larvele unor specii de noctuide

Page 41: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

(Mamestra brassicae, Helicoverpa armigera) care atacă legumele. Dintre dezavantajele produselor virale se pot aminti: preţul de cost ridicat, sensibilitatea lor la acţiunea razelor ultraviolete şi timpul necesar (mai lung ) până ce produsul îşi face efectul

Biopreparate bacteriene, sunt biopreparate pe bază de bacterii entomopatogene. Bolile cauzate insectelor de către bacterii poartă numele de bacterioze sau flaşerii. Printre speciile de bacterii mai importante din acest punct de vedere se remarcă: Bacillus thuringiensis şi B. popiliae, care infectează mai ales omizile multor specii de lepidoptere. Din bacteria Bacillus thuringiensis s-au izolat numeroase tulpini, aparţinând varietăţilor: berliner, entomocidus, galleriae, subtoxicus, dendrolimus, alesti, morisoni, kenyae, kurstaki, insectus etc., care au patogenitate şi spectru de acţiune uşor diferit, mărind astfel paleta dăunătorilor pentru care pot fi utilizate. Principiul activ al acestor insecticide îl formează sporii bacteriilor, cristalele proteice şi endotoxinele. Produsele pe bază de B. thuringiensis acţionează specific asupra omizilor, cauzând intoxicaţia lor prin eliberarea de cristale proteice. Prin solubilizarea cristalelor în sucul intestinal al omizilor şi multiplicarea bacteriei în ţesutul viu are loc paralizia, distrugerea pereţilor intestinali şi septicemia omizilor (infecţie microbiană generalizată), care duce la moartea larvei. Moartea larvei survine după 2-4 zile de la contaminare, dar procesul de hrănire al larvei este afectat încă din prima zi. Corpul larvelor moarte devine un focar de infecţie, prin ruperea tegumentului larvar bacteria contaminează materialul vegetal, îmbolnăvind astfel larvele care consumă hrana contaminată. Bacteriile entomopatogene pot fi cultivate în biostaţii, după tehnologia utilizată pentru obţinerea antibioticelor, iar preţul de cost al biopreparatelor bacteriene este comparabil cu cel al insecticidelor. Biopreparatelor bacteriene, ca şi biopreparatele virotice, sunt sensibile la acţiunea ultravioletelor, motiv pentru care se studiază şi se produc substanţe fotoprotectoare, care să fie înglobate în produsul comercial. Din acest considerent se recomandă ca aplicarea acestor produse să se facă dimineaţa, când radiaţiile solare sunt mai reduse. Efectul biopreparatelor poate fi diminuat şi de ploile îndelungate, care spală produsul de pe substrat. O răspândire largă îl au în producţie produsele: Bactospaine, Entomobacterin, Foray HP, Novador TM, Turicide HP, Dipel ES, Dendrobacterin etc. şi produsele autohtone Turingin şi Turintox. Toate aceste biopreparatelor bacteriene au o largă utilizare, mai ales în acţiunile de fitoprotecţie ale pădurilor, fiind foarte eficace în distrugerea larvelor speciilor de lepidoptere defoliatoare (mai ales pentru larvele de vârstele 1 şi 2). În condiţii de producţie aceste biopreparate sunt utilizate în combaterea următorilor dăunători: molia verde a strugurilor (Lobesia botrana), buha semănăturilor (Scotia segetum), buha grădinilor de legume (Amathes C-nigrum), sfredelitorul porumbului (Ostrinia nubilalis), omida de stepă (Loxostege sticticalis), viermele merelor (Cydia pomonella) etc.

Biopreparate fungice sunt biopreparate care au ca principiu activ sporii ciupercilor entomopatogene, având un spectru de acţiune mai larg decât biopreparate bacteriene sau virotice. Bolile cauzate de ciuperci poartă numele de micoze sau muscardine. În practică se pot folosi următoarele ciuperci entomopatogene: Metarrhizium anisopliae pentru gărgăriţa cenuşie a sfeclei (Bothynoderes punctiventris), Aschersonia aleyrodis, Poecilomyces farinosus şi Verticillium lecanii împotriva musculiţei albe de seră (Trialeurodes vaporariorum), Coniothyrium pericolum împotriva păduchelui ţestos din San José (Quadraspidiotus perniciosus), Streptomyces aureus împotriva acarianului roşu comun (Tetranychus urticae), Entomophthora thaxteriana şi Entomophthora aphidis îmnpotriva afidelor şi acarienilor din sere, Anthrobotrys sp. pentru combaterea nematozilor rădăcinilor din genul Meloidogyne. Cele mai virulente ciuperci entomopatogene aparţin genului Beauveria, care parazitează peste 170 de specii de insecte, iar de o importanţă practică deosebită este Beauveria bassiana, care stă la baza multor biopreparate existente pe piaţă. Astfel de produse sunt eficace în zonele umede şi sunt active asupra larvelor, pupelor şi adulţilor de coleoptere (gândacul din Colorado, gărgăriţa cenuşie a sfeclei, gărgăriţele dungate ale leguminoaselor etc.). În zonele secetoase aceste produse se utilizează în amestec cu insecticidele convenţionale în doze subletale (insecticidul are efect de şoc, efect ce duce la slăbirea organismului şi astfel dăunătorul devine mai sensibil la acţiunea sporilor ciupercii). Dintre produsele mai folosite sunt: Beauveria bassiana, B. spores, Boverin, Muscardin, Metarizin şi altele. Aceste produse se utilizează în doză de 1-2 kg/ha.

b) Utilizarea zoofagilor

Page 42: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

În combaterea unor insecte fitofage, utilizarea zoofagilor este o metodă de perspectivă. Prezenţa acestor organisme în mediul natural, impune specialiştilor din domeniul agriculturii şi silviculturii, practicarea unor strategii de combatere a bolilor şi dăunătorilor, care să protejeze entomofauna utilă. În acest sens, în schemele de combatere chimică, se vor utiliza produse selective sau produsele chimice vor fi utilizate cu discernământ şi în momentele în care acestea nu afectează într-o prea mare măsură prădătorii şi paraziţii naturali. O favorizare a organismelor folositoare se poate realiza şi prin crearea unor insule ecologice sau refugii în cadrul agroecosistemului, unde entomofauna utilă să-şi menţină rezerva biologică. Astfel, amenajarea perdelelor de arbuşti, insule cu resturi lemnoase, menţinerea vegetaţiei la marginea tarlalelor etc., oferă un refugiu pentru o mulţime de organisme folositoare şi favorizează recolonizarea culturilor tratate cu pesticide, cu aceşti prădători şi paraziţi naturali.

Prădătorii naturali. Dintre prădătorii naturali, de o mare importanţă în reglarea populaţiilor fitofage sunt unele specii din ordinele: Neuroptera (fam. Chrisopidae), Coleoptera (fam. Coccinellidae, Carabidae, Staphinilidae), Heteroptera (fam. Anthocoridae, Pentatomidae), Diptera (fam. Syrphidae, Cecidomiidae, Leucospidae) sau Acarina (fam Phytoseiidae, Tydaeidae, Cheyletidae, Trombididae).

Paraziţii naturali. Din grupa insectelor parazite, cel mai adesea se utilizează mai multe specii din ordinele Hymenoptera (suprafam. Ichneumonoidea, Chalcidoidea, Proctotrupoidea, Scelionoidea, Trychogrammatoidea) şi Diptera (suprafam. Cecidomyioidea, Tachinoidea), iar din cadrul nematozilor, specii care aparţin familiilor Mermithidae şi Steinernematidae.

Creşterea în condiţii de laborator, frecvent pe diete artificiale, şi răspândirea lor în culturile şi plantaţiile infestate de dăunători, a intrat în practica curentă a protecţiei plantelor. Numeroase specii prădătoare ca, sirfide, coccinelide, crisopide se cresc şi se răspândesc pentru combaterea în primul rând a afidelor. De asemenea, se cresc şi se răspândesc în sere, culturi de câmp şi plantaţii, îndeosebi himenoptere parazitoide pentru combaterea următoarelor specii: musculiţa albă de seră, ploşniţele cerealelor, gândacul din Colorado, buha verzei, sfredelitorul porumbului, păduchele ţestos din San José , păduchele lânos, afidele din sere şi a moliile viţei de vie. În practica curentă, se utilizează cu succes, mai ales următoarele specii:- Prospaltella perniciosi, viespe parazitară pe larvele şi adulţii păduchelui din San José (Quadraspidiotus perniciosus). Viespea se creşte şi se înmulţeşte în laboratoare speciale, pe dovleci infestaţi cu păduchi ţestoşi, la o temperatură de 25-27 °C şi o umiditate relativă de 60-70%. Femelele parazitului depun ouăle în corpul larvelor şi femelelor speciei gazdă, într-un an dezvoltându-se în laborator 3-8 generaţii. Materialul infestat de către parazit în laborator se duce primăvara, prin lunile aprilie-mai (în două etape), în livadă, unde parazitul se va dezvolta apoi pe păduchele ţestos aflat în plantaţie.- Aphelinus mali, a fost adusă de către W. Knechtel în anul 1923 din Franţa. Introducerea acestei viespi monofage în plantaţiile de măr, a dus la diminuarea populaţiei păduchelei lânos (Eriosoma lanigerum) într-o proporţie de 80-100%. Astăzi, în anumite plantaţii, unde se practică o combatere preponderent prin mijloace ecologice, se semnalează o refacere, pe cale naturală a populaţiei acestei viespi parazitare. - Aphidius matricariae, poate fi utilizat cu succes în sere, acesta dezvoltându-se pe păduchele Myzus persicae, afid care atacă puternic culturile de ardei, vinete etc. Norma de lansare este de 65 000-70 000 viespi/ha.- Encarsia formosa, este specia cea mai eficace în combaterea musculiţei albe se seră (Trialeurodes vaporariorum), un homopter care produce mari pagube la culturile de roşii, castraveţi, vinete şi la diferite specii floricole. Parazitul natural se creşte în izolatoare sau alte spaţii speciale, la temperatura de 27-30°C, lumină de 14-17 ore/zi, condiţii în care femelele depun circa 115 ouă şi apoi se lansează în sere pentru combaterea musculiţei în norma de 2 exemplare/m2. Rezultatele obţinute cu această viespe parazitară au fost de până la 85% larve parazitate.- Trisolcus grandis şi Trisolcus semistriatus pot fi utilizate în combaterea ploşniţelor cerealelor (Eurygaster sp. şi Aelia sp.).

Page 43: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

- Trichogramma sp. are cea mai largă utilizare în programele de combatere a dăunătorilor, atât din culturile de câmp (Agrotis ipsilon, Agrotis segetum, Mamestra brassicae, Autographa gamma, Helicoverpa armigera, Loxostege sticticalis, Cydia nigricana, Xestia C-nigrum, Ostrinia nubilalis etc), cât şi din plantaţiile pomicole (Cydia pomonella Grapholitha funebrana etc.), şi viticole (Lobesia botrana, Eupoecilia ambiguella, Sparganothis pileriana). Dintre cele peste 125 de specii ale acestui gen, Trichogramma evanescens s-a impus cel mai mult. În laboratoare, pe lângă această specie, se mai cresc: Trichogramma embryophagum, T. cacoecie, T. dendrolini, T. pintoi, T. maidis ş.a. Aceste viespi ooparazite, în laborator se cresc pe ouă de Sitotroga cerealella sau de Ephestia kühniella. Ouăle de molii, parazitate în laborator, se lipesc pe nişte plachete de carton şi se ţin la frigider, la o temperatură de 1-3°C şi o umiditate de 85-90%, până la momentul lansării. În camerele frigorifice, materialul biologic aflat în stadiu de prepupă se poate păstra 30-40 de zile, în faza de pupă se păstrează 20 de zile, iar ca adult înainte de ieşire din oul parazitat se poate păstra 10 zile. Întrucât femelele viespilor ooparazite sunt mature din punct de vedere sexual la ieşirea din ouăle parazitate, iar ponta o depun imediat după ce s-au împerecheat, se impune stabilirea cu înaltă precizie a momentului în care se face lansarea. Lansarea se face în momentul în care dăunătorul, pentru care se intreprinde această măsură, începe să-şi depună ponta şi până cel târziu cu câteva zile înainte de eclozarea larvelor. Pentru precizarea momentului în care dăunătorul îşi depune ponta, la speciile al căror feromon atractant sexual este sintetizat, se recomandă amplasarea capcanelor cu momeală feromonală, iar în momentul realizării capturilor se poate face lansarea ooparazitului. Norma de lansare se stabileşte în funcţie de populaţia dăunătorului, şi adesea se face în două sau chiar trei reprize. Având în vedere că mobilitatea adulţilor este foarte limitată, femelele zboară până la 15-30 m faţă de punctul de lansare (deplasarea fiind în corelaţie cu factorii climatici, mai ales cu factorul termic), este necesară o distribuire uniformă a plachetelor pe toată suprafaţa de lansare.- Phytoseiulus persimilis şi Phytoseiulus riegele, acarieni utilizaţi în sere la combaterea acarienilor fitofagi, sunt crescuţi în sere speciale sau în spaţii limitate dintr-o seră pe gazda naturală (de obicei pe fasole şi soia infestate cu Tetranychus urticae) şi se lansează apoi, în proporţie de 1 acarian acarofag la 20-30 exemplare de acarieni fitofagi, mai ales în culturile de tomate, castraveţi, trandafiri etc.- Cheyletus cruditus, acarian acarofag recent introdus în ţara noastră, dacă este lansat în depozite, în decurs de câteva luni reduce puternic densitatea numerică a speciilor Acarus siro şi Glycyphagus destructor.

d) Utilizarea feromonilorÎn lumea insectelor, dar şi a altor nevertebrate, comunicarea se face preponderent pe canalul

chimic. Partenerii comunicării pun în libertate diferite molecule chimice care, asemeni codului genetic, codifică o anumită informaţie. Întotdeauna exită un emiţător şi un receptor, care preia molecula emisă, o descifrează şi acţionează conform mesajului primit. Aceste substanţe chimice, cu rol de mesaj, se numesc telergoni sau ecomoni, fiind aşadar produse care coordonează structura şi funcţionarea ecosistemelor. În funcţie de apartenenţa emiţătorului şi a receptorului (aceleiaşi specii sau la specii diferite), ecomonii se împart în două mari categorii: alomoni sau heterotelergoni şi feromoni sau homotelergoni.

Alomonii sunt substanţe care mediază comunicarea la nivel interspecific, controlând mai ales relaţiile trofice, de atragere sau de respingere. În funcţie de beneficiarul informaţiei, alomonii sunt de două feluri: alomoni propriu-zişi, situaţie în care beneficiarul transmisiei este emiţătorul sau ambii parteneri ai comunicării şi kairomoni, când mesajul este defavorabil emiţătorului, dar de informaţie beneficiază receptorul.

Feromonii sunt substanţe din grupa exohormonilor (produse ale glandelor exocrine), care mijlocesc comunicarea la nivel intraspecific (între indivizii unei populaţii). Acest tip de cumunicare este specific întregului regn animal, dar fenomenul a fost mai bine studiat în cazul insectelor (aici având deja aplicabilitate practică). În funcţie de răspunsul (comportamentul) indus organismului receptor, feromonii se împart în două mari categorii: feromoni de dezvoltare (feromoni metabolici) şi feromoni de acţiune (feromoni de declanşare). Feromonii de dezvoltare au fost studiaţi la insectele sociale (albine, termite) şi la unele specii care manifestă comportamente gregare. Feromonii de

Page 44: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

acţiune pot fi: feromoni de marcaj (feromoni de balizaj sau de urmă, feromoni de recunoaştere, feromoni mortuari sau necrofori, feromoni de ovipoziţie), feromoni de alarmă, feromoni de agresiune, feromoni de agregare, feromoni sexuali (feromoni atractanţi sexuali, feromoni afrodisiaci, feromoni repelenţi sexuali) etc. Din categoria feromonilor, în domeniul agricol şi forestier, se utilizează în diferitele acţiuni de combatere a speciilor dăunătoare feromonii atractanţi sexuali. În lucrarea de faţă aceştia vor fi numiţi doar feromoni sexuali.

Feromonii atractanţi sexuali sunt substanţe emise de un singur sex şi declanşează un comportament caracteristic la celălalt sex, facilitând împerecherea. În funcţie de specie, feromonii sunt emişi de unul din parteneri, însă în marea majoritatea a cazurilor femela este aceea care atrage masculul. Ei sunt citaţi în literatura de specialitate ca: atractanţi sexuali sau momeli sexuale. Reacţia masculilor faţă de substanţa odorifică emisă de femelele unei specii este însă mult mai complexă decât simpla atragere a lor de către sursa mirosului. Astfel de feromoni au fost izolaţi la fluturele stejarului, molia bumbacului, fluturele de mătase, albina de stup şi mai ales la multe specii fitofage, dăunătoare plantelor. Feromonii sexuali naturali au fost apoi sintetizaţi şi în laborator şi ca atare, feromonii sintetici reprezintă nişte compuşi chimici (steroizi) cu structuri diferite. Acest caracter îi deosebeşte clar de alte grupe de substanţe biologice, cum sunt acizii nucleici, hormonii, pigmenţii respiratorii şi face ca studiul lor să fie foarte dificil. Există o întreagă listă de feromoni sexuali sintetizaţi în laborator, specifici diferitelor insecte dăunătoare. Denumirea acestor feromoni este alcătuită din doi termeni: ATRA, care sugerează a atrage, şi prefixul de la denumirea speciei. De exemplu, AtraPom semnifică că acest feromon atrage specia viermele merelor – Cydia pomonella.

Utilizarea feromonilor sexuali pentru diferite acţiuni (scopuri) a determinat punerea la punct a unor modele de curse (capcane), care să corespundă diferitelor aplicaţii, denumite generic momeli sexuale. Adesea, astfel de curse se utilizează pentru captarea masculilor ce aparţin la diferite specii.

Unele modele de curse au ca principiu capturarea insectelor pe un strat de clei întins pe benzi de hârtie sau panouri, în centrul cărora se plasează momeala care atrage masculii. Cele mai utilizate curse sunt cele de tip “Tetratrap” şi cele care au forma unui cilindru, a căror suprafaţă interioară poartă un strat de clei, pe care se instalează momeala. Cu ajutorul acestor capcane, cu feromoni specifici, se capturează masculii speciilor de insecte dăunătoare culturilor agricole, plantaţiilor de viţă de vie şi livezi, dar şi fondului forestier. Femelele rămânând nefecundate, nu mai pot asigura progenitura (urmaşi) şi astfel populaţia dăunătorilor respectivi se diminuează sub pragul economic de dăunare. Se confecţionaeză diferite modele de capcane feromonale - în funcţie de comportamentul dăunătorilor - în care se plasează feromonii specifici şi se instalează în culturi, plantaţii infestate de dăunători, mai ales din grupa lepidopterelor. Cei mai utilizaţi feromoni specifici, utilizaţi pentru această acţiune sunt: AtraSeg/Agrotis segetum; AtraNubil/Ostrinia nubilalis; AtraBras/Mamestra brassicae; AtraBot/ Lobesia botrana; AtraMol/Cydia pomonella, AtraBlanc/Phylonorycter blancardella, AtraScit/ Leucoptera scitella Zell. etc.

Astăzi, capcanele feromonale se bucură de nenumărate aplicaţii (atât în activitatea de cercetare, cât şi în activitatea practică). Cu ajutorul capcanelor feromonale se poate preciza ciclul biologic al unor dăunători în diferite locaţii, precum şi influenţarea ciclului biologic de către fluctuaţia factorilor climatici, elemente foarte utile în activitatea de prognoză. De mare importanţă, este utilizarea feromonilor în activitatea de depistare a unor specii apărute într-un areal dat, sau de depistare a infestărilor ce pot exista în produsele care constituie obiectul unor tranzacţii comerciale, mai ales cu specii de carantină fitosanitară. În centrele de prognoză şi avertizare, dar şi la nivelul unei ferme (sau a altei locaţii), cu ajutorul capcanelor feromonale se poate supraveghea nivelul populaţiei (dacă aceasta atinge valoarea pragului economic de dăunare) în vederea stabilirii necesităţii şi oportunităţii efectuării tratamentelor chimice de combatere sau a altor acţiuni fitosanitare. În anumite condiţii, pe anumite suprafeţe şi pentru anumite specii de dăunători, capcanele feromonale pot fi utilizate la acţiuni de combatere directă, fie prin captarea în masă a adulţilor, fie aplicând metoda dezorientării feromonale. Feromonii atractanţi sexuali pot fi utilizaţi şi în acţiuni de combatere indirectă, care

CD

Page 45: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

constau în acţiuni de captare – sterilizare sexuală – relansare, sau în acţiuni de captare – contaminare – relansare, acţiuni care presupun combinarea mai multor metode de combatere.Pentru culturile în care se procedează la combaterea anumitor dăunători prin lansarea de ouă paraziţi, momentul lansării se stabileşte cu ajutorul capcanelor feromonale. Primele capturi ale speciei dăunătoare semnalează momentul începerii depunerii pontei, deci se pot efectua lansarile de ouă paraziţi.

4.2.4. Metode chimice (chimioterapia).Metoda chimică de combatere a dăunătorilor, ca şi a bolilor şi buruienilor din culturile

agricole, constă în utilizarea în acest scop a produselor fitofarmaceutice sau a pesticidelor. Combaterea chimică a dăunătorilor este cunoscută încă din cele mai vechi timpuri. Chinezii, grecii şi romanii utilizau această metodă. De exemplu, foloseau sulful, arsenicul, materialele asfaltice şi uleiurile pentru distrugerea insectelor. Începul chimioterapiei moderne este marcat de anul 1867, an în care s-au descoperit şi prezentat proprietăţile insecticide ale verdelui de Paris. În scopul prevenirii sau reducerii în limite acceptabile a pierderilor cantitative şi calitative cauzate de boli, dăunători şi buruieni, folosirea pesticidelor s-a extins rapid, datorită eficacităţii foarte ridicate a acestora, precum şi datorită uşurinţei de aplicare. Aceasta a determinat, însă, o serie de abuzuri care au condus la apariţia unor efecte secundare şi colaterale negative.

Cu toate dezavantajele sale multiple, metoda chimică rămâne încă cea mai sigură şi mai larg utilizată în protecţia plantelor, fiind metoda de bază în combaterea organismelor dăunătoare plantelor agricole. Printre avantajele utilizării acestei metode se pot cita: - eficacitatea rapidă şi sigură de eradicare a unui focar de dăunători; - este relativ economică, mai ales prin utilizarea unei aparaturi moderne; - permite combinarea diferitelor produse pentru aplicarea simultană de tratamente complexate, atât împotriva dăunătorilor, cât şi a bolilor şi buruienilor; - permite aplicarea mecanică a tratamentelor, utilizând o aparatură modernă şi pe suprafeţe extinse;- duce la sporirea aspectului comercial al produselor agricole.

Dezavantajele utilizării metodei chimice par să fie mai multe şi justificat alarmante, fapt care face ca această metodă, cel puţin în forma ei clasică, să fie privită cu scepticism. Cele mai multe inconveniente ale metodei se referă la: - influenţa nefastă a produselor asupra mediului înconjurător, aceasta traducându-se prin poluarea atmosferei, solului şi apelor; - pericolul permanent de intoxicare a omului şi animalelor; - rezidiile din diferitele organe tratate ale plantelor constituie unul din cele mai mari dezavantaje ale produselor fitofarmaceutice; - polivalenţa produselor duce la distrugerea faunei utile, aceasta conducând la perturbarea echilibrului biocenotic din natură; - aplicarea repetată a acestor produse duce la apariţia fenomenului de rezistenţă a dăunătorilor faţă de pesticidele utilizate, ceea ce atrage după sine necesitatea aplicării unui mare număr de tratamente şi respectiv cheltuieli exagerate, metoda devenind nerentabilă; - alterarea gustului produselor agricole tratate cu produse fitofarmaceutice ce se soldează în cele din urmă prin repercursiuni în desfacerea lor, întrucât acestea sunt evitate de consumatori.

Noţiuni de fitofarmacieFitofarmacia sau agrofarmacia este o ştiinţă care se ocupă cu studiul chimic, biologic şi

toxicologic al produselor chimice utilizate în combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor din diferite biocenoze, precum şi cu impactul acestora asupra mediului înconjurător. Ţinând cont de conţinutul acestei discipline, în cadrul fitofarmaciei sunt patru mari diviziuni: chimia pesticidelor, utilizarea pesticidelor, toxicologia pesticidelor şi acţiunea pesticidelor asupra mediului înconjurător.

În cadrul fitofarmaciei se utilizează o serie de noţiuni, care caracterizează pesticidele, aspecte care trebuiesc bine cunoscute, pentru utilizarea corectă a produselor şi pentru înţelegerea mecanismelor ce determină acţiunea de combatere. Dintre aceste noţiuni, cele mai importante sunt:

Page 46: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

- Doza, ce reprezintă cantitatea de substanţă activă care, se utilizează în aplicarea unui tratament pe unitatea de suprafaţă.- Doza de folosire, reprezintă cantitatea de produs tehnic aplicată la un tratament, raportată la unitatea de suprafaţă, volum sau greutate. Acest parametru se exprimă prin: kg/ha, l/ha, ml/mc, g/kg. - Concentraţia, este cantitatea de substanţă activă care se găseşte într-un produs tehnic şi se exprimă în g la un kg preparat tehnic sub formă de pulberi sau în g, ml la un l concentrat emulsionabil.- Concentraţia de utilizare, este cantitatea de substanţă activă sau de produs comercial adăugat la 100 l apă. Acest parametru se exprimă procentual (% s.a., sau % p.c.). Acest mod de exprimare se utilizează pentru culturile la care creşterea suprafeţei foliare este mare pe parcursul perioadei de vegetaţie şi la care se execută un număr mare de tratamente chimice.- Doza letală medie (DL 50) reprezintă doza unică de pesticid (substanţă activă) exprimată în mg/kg corp care administrată oral, la şobolanii masculi şi femele, supuşi în prealabil la post timp de 24 de ore, provoacă moartea la 50% din aceste animale, în decursul unei perioade de 14 zile. În funcţie de acest parametru s-a stabilit toxicitatea pesticidelor, care se grupează în patru categorii de toxicitate:

Grupa I-a, cuprinde produse foarte toxice, la care DL 50 este sub 50 mg/kg corp. Aceste produse sunt inscripţionate cu etichete pe care semnul “cap de mort” este de culoare roşie.

Grupa a II-a, cuprinde produse puternic toxice, la care DL 50 este cuprins între 50 –200 mg/kg corp. Aceste produse sunt inscripţionate cu etichete pe care semnul “cap de mort” este de culoare verde.

Grupa a III-a, cuprinde produse moderat toxice, la care DL 50 este cuprins între 200 –1000 mg/kg corp. Aceste produse sunt inscripţionate cu etichete pe care semnul “cap de mort” este de culoare albastră.

Grupa a IV-a, cuprinde produse cu toxicitate redusă, la care DL 50 este peste 1000 mg/kg corp. Aceste produse sunt inscripţionate cu etichete pe care semnul “cap de mort” este de culoare neagră.

Produsele din primele două grupe de toxicitate au un regim special de circulaţie şi utilizare. Ele pot fi utilizate numai de persoane autorizate, persoane care au studii de specialitate (agricole sau biologice) şi sunt acreditate de către organele judeţene de fitoprotecţie. Aceste produse (din primele două grupe) nu se comercializează în fitofarmacii. Produsele din grupa III şi IV, pot fi utilizate de către toţi producătorii agricoli şi pot fi procurate din fitofarmacii (este însă interzisă procurarea acestora pentru comercializare).

Toxicitatea pesticidelor poate fi acută sau cronică. Toxicitatea acută se manifestă la scurt timp, după o singură expunere orală, dermală sau prin inhalare, şi este cea mai gravă, deoarece poate produce moartea imediată prin intoxicare, fapt pentru care este şi cea mai întrebuinţată la caracterizarea pesticidelor din punct de vedere al toxicităţii. Toxicitatea cronică şi cumulativă se manifestă după o perioadă mai lungă de la expunere (repetată sau prelungită), motiv pentru care este mai greu de determinat şi este cea care produce efecte cancerigene, mutagene, teratogene sau embriogene, efecte care sunt ireversibile.- Timp letal, reprezintă intervalul de timp de la administrarea substanţei toxice până la realizarea unei mortalităţi de 100%.- Reziduurile, sunt cantităţile de substanţe prezente într-un produs, destinat pentru a fi consumat de om sau de animalele domestice, ca urmare a utilizării unui pesticid. Pesticidul utilizat într-o acţiune de combatere, în prima etapă are acţiune letală asupra dăunătorului, dar apoi resturile de substanţe sau de metaboliţi devin reziduuri pe plantă sau în plantă. Pesticidele, în mod normal suferă un proces de detoxificare prin care produsul utilizat se transformă în cadrul agroecosistemului în produse netoxice sau mai puţin toxice decât a fost iniţial. Adesea, reziduurile de pesticide sunt regăsite şi în sol, precum şi în ape (râuri, lacuri şi pânza freatică). Cantitatea de reziduuri regăsită în produsele agricole, dar şi în sol şi ape, este dependentă de următorii factori: natura produselor utilizate, forma de condiţionare a pesticidelor, doza de folosire a produsului la unitatea de suprafaţă, numărul de tratamente, data aplicării ultimului tratament înainte de recoltare, evoluţia factorilor climatici etc.

Page 47: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

- Părţi per milion (p.p.m.), reprezintă cantitatea de reziduuri de produse toxice raportată la un milion şi se exprimă în mg/kg.- Limita maximă admisibilă (LMA), reprezintă cantitatea de reziduuri de pesticid sau metaboliţi activi prezenţi în recoltă, exprimată în p.p.m., care nu trebuie depăşită.- Timpul de pauză (intervalul de pauză sau timpul de siguranţă) este perioada de timp, exprimată în zile, care trebuie să treacă de la aplicarea ultimului tratament şi până la recoltare. Teoretic în acest interval de timp are loc detoxificarea produsului aplicat, iar reziduurile scad sub valoarea limitei maximă admisibilă.- Agrodisponibilitatea reprezintă cantitatea de substanţă activă aplicată într-o anumită formă de condiţionare, care ajunge la nivelul organismului ţintă (specia sau speciile dăunătoare pentru care s-a efectuat tratamentul). Cu actualele metode de aplicare a tratamentelor chimice, agrodisponibilitatea este cuprinsă între 0,1% şi maxim 1%, din cantitatea de produs administrat. Restul de substanţă produce poluarea plantei şi a mediului înconjurător. Cea mai mare agrodisponibilitate se obţine la produsele aplicate sub formă de momeli şi cele utilizate la tratarea seminţelor. Extrem de poluante sunt pesticidele aplicate prin prăfuire sau la tratarea generală a solului.- Selectivitatea pesticidelor, reprezintă caracteristica pesticidelor de a prezenta acţiune doar asupra dăunătorilor pe care dorim să-i combatem şi prezintă lipsă de acţiune sau o acţiune slabă asupra altor organisme din cultura în care s-a aplicat tratamentul. Produsele care manifestă această calitate protejează entomofauna utilă (polenizatori, prădători şi paraziţi naturali). Folosirea produselor selective în acţiunile de fitoprotecţie constituie una din verigile principale ale conceptului de combatere integrată a dăunătorilor din culturile agricole şi din silvicultură. În funcţie de efectul pe care-l prezintă asupra organismelor utile, pesticidele sunt încadrate în cinci grupe (primele două fiind foarte importante în combaterea integrată):

foarte selective, care produc o mortalitate entomofaunei utile de sub 20%; selective, care produc o mortalitate entomofaunei utile cuprinsă între 20 – 37%; mediu selective, care produc o mortalitate entomofaunei utile cuprinsă între 38 – 68%; slab selective, care produc o mortalitate entomofaunei utile cuprinsă între 69 – 80%; neselective, care produc o mortalitate entomofaunei utile cuprinsă între 81 –100%;

După modul în care se manifestă selectivitatea, se cunosc patru tipuri de selectivitate:a) Selectivitate fiziologică, care este determinată de natura chimică a pesticidului. Este cea mai importantă, deoarece prin natura lui pesticidul nu afectează entomofauna utilă. Printre substanţele active ale pesticidelor cu selectivitate fiziologică ridicată se pot aminti: endosulfanul, naledul, fosalonul, pirimicarbul, tetraclorvinfosul, diflubenzuronul, clorfluazuronul etc.b) Selectivitate tehnologică, care este datorată formei de condiţionare a pesticidului şi modului de aplicare a tratamentului. Această selectivitate este caracteristică mai ales produselor care au un grad mai mare de agrodisponibilitate. La această categorie aparţin pesticidele care sunt produse pe bază de: carbofuran, bendiocarb, dimetoat, fosfură de zinc etc., produse utilizate îndeosebi la tratamentele ce se fac la seminţe, înainte de semănat.c) Selectivitate ecologică, dată de aplicarea tratamentelor în funcţie de ciclurile biologice ale dăunătorilor şi ale entomofagilor. De exemplu, tratamentele de iarnă efectuate în pomicultură sunt foarte eficace în combaterea păduchilor ţestoşi, a ouălor de afide, a puricilor meliferi etc., fără să afecteze zoofagii, care la această dată sunt retraşi pentru hibernare în locuri mai ferite, neaccesibile acţiunii pesticidului utilizat la efectuarea tratamentului. De asemenea, tratamentele chimice efectuate pentru combaterea adulţilor hibernanţi ai ploşniţelor cerealelor în prima jumătate a lunii mai, protejează viespile oofage, deoarece acestea încă nu şi-au făcut apariţia din locurile de hibernare. Acest tip de selectivitate îl prezintă şi unele produse aplicate pentru combaterea dăunătorilor, atunci când speciile de Trichogramma, Telenomus sau de Trissolcus se găsesc în ouăle gazdelor parazitate. Cunoaşterea temeinică a biologiei şi ecologiei tuturor speciilor dintr-un ecosistem, permite mărirea posibilităţilor de utilizare selectivă, chiar şi a pesticidelor fiziologic neselective.

Page 48: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

d) Selectivitatea de comportament, este dată de capacitatea unor specii de a reacţiona diferit la unele substanţe chimice. Astfel, feromonii sexuali, atractanţii nutritivi etc. atrag dăunătorii pe care dorim să-i combatem, dar nu afectează zoofagii.

Clasificarea pesticidelorPesticidele pot fi clasificate după mai multe criterii: după grupa de organisme dăunătoare pe

care le combat, după grupele de dăunători combătuţi, după modul de acţiune asupra organismului combătut, după modul în care protejează planta, după starea fizică, după toxicitate, după grupa chimică din care face parte etc. La alegerea unui produs care se va utiliza într-o strategie de combatere, obligatoriu se va ţine cont de modul cum acţiunează produsul ales şi de structura organismelor care trebuie combătute.

După grupa de organisme dăunătoare pe care le combate, pesticidele se clasifică în: zoocide (produse utilizate în combaterea dăunătorilor animali – insecte, acarieni, nematozi, gasteropode, mamifere rozătoare), fungicide (produse utilizate în combaterea bolilor) şi erbicide (produse destinate combaterii buruienilor). Unele pesticide, din acest punct de vedere pot fi mai complexe, cu acţiune mixtă, combătând două categorii de organisme (de exemplu, cu proprietăţi zoocide şi fungicide).

Zoocidele după grupele de dăunători pe care le combat se împart în: insecticide (utilizate în combaterea insectelor), acaricide (folosite în combaterea acarienilor), nematocide (pentru combaterea nematozilor), moluscocide (produse utilizate în combaterea melcilor), rodenticide (utilizate în acţiunile de combatere a rozătoarelor). Şi din acest punct de vedere unele produse pot avea acţiune mixtă: insecto-acaricide, insecto-nematocide etc.

După modul de acţiune asupra dăunătorilor, zoocidele se clasifică în: toxice propiu-zise (produse care produc otrăvirea şi apoi moartea dăunătorilor), sterilizante (produse care cauzează sterilitatea dăunătorilor, în special a masculilor), hormonale (produse care produc perturbări în dezvoltarea şi creşterea dăunătorilor, afectând diferite procese vitale), atractante (care atrag dăunătorii în vederea distrugerii lor), repelente (produse care îndepărtează dăunătorii fără să-i distrugă), adjuvante (produse care se adaugă la celelalte categorii de zoocide pentru facilitarea condiţionării şi utilizării lor).

După modul cum pătrund în corpul dăunătorului şi apoi acţionează asupra dăunătorului, zoocidele se împart în: produse de ingestie (sunt introduse în organismul animal pe cale bucală şi acţionează prin intermediul tubului digestiv), produse de contact (acţionează prin atingerea corpului speciei dăunătoare) şi produse asfixiante (care acţionează după pătrunderea lor în aparatul respirator). După modul cum acţioneză asupra plantei, zoocidele pot fi: de contact (ajung pe plantă o dată cu aplicarea tratamentului, unde rămân până la descompunerea lor sau până ce sunt spălate de ploi) şi sistemice (produse, care după aplicare pătrund în plantă şi sunt transportate de către sevă în toată planta, acţionând la nivelul tuturor organelor din plantă).

În funcţie de substanţa activă zoocidele pot fi: organoclorurate, organofosforice, carbamice, piretroide şi cu diferite substanţe active.

Insecticide Sunt produse chimice utilizate în acţiunile de combatere a insectelor fitofage din ecosistemele

agricole, silvice etc. În funcţie de substanţa activă, care stă la baza producerii acestor pruduse, insecticidele pot fi:> Insecticide anorganice. Aceste insecticide au fost aplicate la începutul chimioterapiei şi până prin anii 1960. Sunt produse care au ca substanţă activă diferiţi compuşi pe bază de arsen, bariu, fluor, calciu etc., produse care manifestă în general o foarte mare toxicitate. Astăzi, se folosesc pe scară redusă la prepararea momelilor toxice pentru rozătoare. Au mai rămas totuşi în uz polisulfura de bariu şi polisulfura de calciu (zeama sulfocalcică). Aceste două produse se utilizează în pomicultură, mai ales pentru tratamentele de iarnă (se pot folosi şi la tratamentele din timpul vegetaţiei, dar la o concentraţie mult mai mică), făcând parte din grupa produselor cu spectru larg de combatere. Au proprietăţi insecticide, acaricide şi fungicide.> Insecticide de origine vegetală. Aceste produse, care au fost abandonate, în prezent în numeroase ţări încep să câştige din nou teren. Sunt extracte naturale din diferite specii de plante, extracte care au

Page 49: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

efect insecticid, având însă un impact mai redus asupra mediului, iar unele dintre ele chiar şi asupra omului. Aceste produse sunt singurele zoocide acceptate şi omologate de către Uniunea Europeană, pentru a fi utilizate în culturile agricole din care se obţin “recolte ecologice”. Principalele produse de origine vegetală, care se utilizează mai ales în legumicultură, sunt extracte de: nicotină (din Nicotiana tabacum şi Nicotiana restica), anabasină (din Anabasis aphylla), quasina (din Quasina amara), rotenona (din Derris eliptica) şi mai ales piretrinele (obţinute din Chrysanthenum cinerariaefolium, Pyretrum coccineum). Întrucât standardizarea acestor produse este dificilă şi ca atare conţinutul în substanţă activă este variabil, apar fenomene de oscilaţie a eficacităţii biologice. Toate aceste produse au efectul insecticid de scurtă durată (sunt mai ales produse de şoc) şi nu lasă reziduuri.> Insecticide pe bază de uleiuri emulsionabile. Sunt produse de distilare, obţinute din ţiţei şi condiţionate cu diferiţi emulgatori. Aceste produse sunt folosite în pomicultură la tratamentele de iarnă. Aplicarea acestor produse se va face în zilele cu temperaturi pozitive, iar coroana pomilor este uscată. Ele sunt produse care nu au o acţiune insecticidă propri-zisă, acţionând însă pe altă cale. Se aplică pe substratul tratat într-o peliculă foarte fină, producând apoi asfixierea diferitelor stadii de dezvoltare ale dăunătorilor. Asupra omului şi a animalelor cu sânge cald au o toxicitate foarte redusă. Pe piaţă se află uleiul mineral US 1 şi uleiul de parafină Paroil 95EC.> Insecticide organoclorurate. Această grupă de insecticide deşi a avut un trecut glorios prin produsele pe bază de hexaclorciclohexan (HCH) şi diclor-difenil-tricloretan (DDT), astăzi paleta acestor produse s-a redus semnificativ din cauza polivalenţei şi longevităţii lor, a toxicităţii puternice faţă de om şi animale, precum şi ca poluante puternice ale mediului ambiant. Cloroderivatele prezintă o mare stabilitate la acţiunea factorilor de mediu, din care cauză se acumulează în sol până la nivelul apei freatice. Aceste produse se regăsesc în ecosistem timp de peste 25 de ani, de la data sistării aplicării lor. Îşi mai păstrează actualitatea doar câteva din aceste produse, având ca substanţă activă lindanul şi endosulfanul.> Insecticide organofosforice. Producţia insecticidelor din această grupă a început din 1934, părintele lor fiind Schrader, dar datorită toxicităţii foarte ridicate aveau o utilizare restrânsă. După anul 1945, când au fost lansate pe piaţă produse pe bază de malation şi dipterex (produse cu toxicitate redusă), organofosforicele încep să fie aplicate din ce în ce mai mult în agricultură, silvicultură, sănătatea publică etc., importanţa lor menţinându-se şi acum. Utilizarea largă a acestor produse este motivată de următoarele caracteristici: au un spectru larg de acţiune (combat homoptere, heteroptere, coleoptere, lepidoptere, tisanoptere, himenoptere etc.); au o acţiune insecticidă, uneori şi acaricidă, rapidă şi în doze mai reduse; prezintă o bună eficienţă economică; unele produse au acţiune sistemică; se descompun relativ repede pe plante şi în plante, iar metaboliţii lor au în general o toxicitate redusă sau pot fi netoxici; timpul de pauză la majoritatea produselor este de 12-15 zile (cele pe bază de monocrotofos au o remanenţă de peste 40 de zile, iar cele pe bază de bromofos, diclorvos, naled au o remanentă de 5-7 zile, acestea putându-se utiliza în acţiunile de combatere care se impun ca strict necesare cu câteva zile înainte de recoltare). Principalele dezavantaje ale organofosforicelor sunt: remanenţă redusă, ceea ce impune repetarea tratamentelor; toxicitate foarte ridicată pentru om şi animale (mai ales cele pe bază de azinfos etil); la tratamente repetate apar cu uşurinţă forme rezistente, mai ales la afide, musculiţa albă de seră, diptere şi acarieni.

Insecticidele organofosforice grupează derivaţi (esteri) ai: acidului fosforic, acizilor tiofosforici, acizilor ditiofosforici, acidului ditionopirofosforic, acidului pirofosforic etc., (tabelul 8). Din grupa produselor organofosforice cu acţiune de contact şi/sau ingestie fac parte insecticidele pe bază de: azinfos etil, azinfos metil, clorfenvinfos, clorpirifos, clorpirifos metil, diazinon, diclorvos, fentoat, fenitrotion, fosmet, fention, fasolon, metil pirimifos, malation, metacrifos, mecarbam, methidation, naleb, piridafention, profenofos, sulfotep, triclorfon, triazofos, quinalfos, parathion şi altele. Insecticidele organofosforice cu acţiune sistemică au ca substanţă activă: acefate, dimetoat, fosfamidon, forat, heptenofos, monocrotofos, metamidofos, oxidemeton metil, terbufos, vamidotion.> Insecticide carbamice. Sunt insecticide pe bază de esteri ai acidului carbamic, puternic toxice asupra sistemului nervos (au o acţiune de şoc rapidă, deoarece inhibă acetil-colinesteraza), unele fiind sistemice. Au în general o remanenţă mică, perioada de pauză este cuprinsă între 7 şi 15 zile, un

Page 50: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

spectru larg de acţiune, nu se acumulează în organisme şi prezintă o stabilitate bună la lumină şi căldură. Majoritatea sunt foarte toxice pentru om şi vertebrate. Totuşi, unele dintre ele (cele pe bază de carbaril şi pirimicarb) sunt mai puţin toxice decât cele organofosforice, mai ales pentru om şi animale. Au o largă utilizare în combaterea dăunătorilor din sol (viermi sârmă, scarabeide, larve de buhe, gărgăriţe etc.) prin tratamente efectuate la seminţe. Prin acest mod de aplicare, prezintă o durată lungă de acţiune şi stabilitate în sol, protejând seminţele în perioada de germinaţie şi plantele imediat după răsărire. Din această grupă fac parte produsele pe bază de: bendiocarb (sistemic), bensultap, carbofuran (sistemic), carbosulfan, carbaril, cartap clorhidrat, fenoxicarb, furatiocarb (sistemic), metomil (sistemic), oxamil (sistemic), pirimicarb, tiodicarb etc.. > Insecticide pe bază de piretroizi de sinteză. Aceste insecticide, ca produse de sinteză asemănătoare celor naturale (vegetale) din Piretrum cinerariefolium, la început au prezentat mari speranţe, crezându-se că au o remanenţă redusă şi că sunt selective, dar în timp s-au dovedit a fi şi de durată şi neselective. Acţionează asupra sistemului nervos al insectelor prin contact, ingestie şi respiraţie, având o puternică acţiune de şoc. Aceste produse se utilizează în cele mai mici doze (la unii piretroizi se folosesc 5-10 grame s.a./ha). Determină relativ repede formarea raselor de dăunători rezistente. Din această grupă, cele mai utilizate sunt produsele pe bază de: alfacipermetrin, alfametrin, betacipermetrin, bioresmetrin, bifentrin, cipermetrin, deltametrin, esfenvalerat, fenvalerat, fenpropatrin, lambda cihalotrin, permetrin, taufluvalinat, zetacipermetrin etc..> Insecticide inhibitoare de chitină. Aceste produse sunt derivaţi ai benzoilureei, care deregleză sinteza chitinei, determinând astfel moartea larvei în momentul năpârlirii. Din acest motiv ele se utilizează la tratamentele executate după depunerea pontei şi mai ales pentru combaterea larvelor din primele vârste. Nu au efect letal asupra adulţilor, dar totuşi unele produse pot determina şi o oarecare sterilitate a femelelor. Remanenţa lor este de 15-25 de zile şi se pretează bine la includerea în schemele de combatere integrată. Sunt produse pe bază de: clorfluazuron, diflubenzuron, flucicloxuron, flufenoxuron, hexaflumuron, teflubenzuron, triflumuron etc..> Insecticide cu baze chimice diferite. Industria fitofarmaceutică a lansat pe piaţă o gamă bogată de produse, cu largă utilizare în practica de fitoprotecţie, care nu pot fi încadrate într-o anumită categorie (neputând fi prea bine definite), motiv pentru care au fost grupate în categoria de produse diverse. Din această grupă au apărut o serie întreagă de produse pe bază de: acetamiprid, buprofezin, ciromazin, diafentiuron, etofenprox, fipronil, imidacloprid, pymetrozin, tiociclam hidrogen oxalat etc.> Insecticide pe bază de amestecuri. Pentru mărirea capacităţii de combatere a dăunătorilor, adesea se formulează amestecuri de insecticide, care astfel prezintă un efect sinergic. Aceste produse previn apariţia raselor rezistente. Prin această combinaţie unele produse au şansa de a trece în categorii de toxicitate mai reduse, mărindu-le astfel posibilităţile de utilizare. Adesea, prin aceste amestecuri se pot obţine produse care să manifeste un spectru foarte larg de acţiune, în sensul că vor controla atât unele specii de dăunători cât şi unii agenţi patogeni. Cele mai cunoscute produse din această cetegorie sunt insecto-fungicidele utilizate la lucrările de tratare a seminţelor înainte de semănat.

NematocideNematozii fitofagi, larg răspândiţi în culturile agricole, cauzează mari pierderi de producţie.

Marea lor majoritate se găsesc în sol, afectând în primul rând sistemul radicular al plantelor. Cele mai mari pagube sunt produse în spaţiile protejate: sere, răsadniţe şi solarii. Combaterea nematozilor pe cale chimică este o metodă foarte costisitoare, deoarece reclamă utilizarea unor doze mari de produs la unitatea de suprafaţă. Un alt inconvenient al chimioterapiei în combaterea nematozilor este marea toxicitate a nematocidelor (multe sunt din grupele I şi II de toxicitate). În practica curentă, nematocidele se folosesc doar în sere şi răsadniţe, iar în câmp se fac tratamente doar în situaţii speciale, de apariţie a unor specii de carantină fitosanitară

AcaricideUtilizarea pe scară largă a insecticidelor cloroderivate, precum şi întroducerea anumitor

tehnologii de cultură, a determinat o explozie a populaţiilor de acarienii începând cu anii 1950-1960. Astăzi, acarienii afectează puternic producţia, mai ales în sectorul horticol (legume, flori, pomi fructiferi şi viţă de vie). Pentru combatere acestora, industria fitofarmaceutică a lansat pe piaţă diferite

Page 51: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

substanţe active, care au ca principal efect omorârea diferitelor stadii de dezvoltare ale acarienilor, produsele fiind cunoscute sub denumirea generică de acaricide. Pe piaţă se întâlnesc şi produse cu un spectru larg de acţiune, care au efect insecto-acaricid (pe bază de dimetoat, malation, azinfos-metil etc.) sau combat agenţii patogeni şi acarienii (sulful, polisulfura de bariu, dinocap etc.). Unele acaricide au efect doar pentru anumite stadii de dezvoltare (ex. produsul Nissorun omoară numai ouăle, larvele şi nimfele acarienilor). O puternică acţiune ovicidă au produsele pe bază de clorfentizin şi hexitiazox. Multe acaricide (tetrasul, tetradifon, propargit etc.) sunt selective pentru acarienii acarofagi. În general, acaricidele au o toxicitate mai redusă pentru om şi animale (foarte toxic este etionul).

MoluscocidePentru combaterea gasteropodelor dăunătoare, în special a limaxilor, se folosesc

moluscocidele. Gama acestor produse este foarte restrânsă. Până acum 15 ani, cel mai utilizat moluscocid a fost Metaldehida 5G sau 10G, un produs cu efect de ingestie aplicat sub formă de momeli alimentare. Rezultate bune s-au obţinut şi cu produsul Escartox 5G. Acum, cel mai utilizat moluscocid este Mesurol. În câmp, populaţia de melci poate fi redusă şi prin aplicarea la suprafaţa solului a superfosfatului.

RodenticideRozătoarele, mai ales speciile de şoareci şi şobolani, produc mari pierderi de producţie atât în

câmp cât mai ales în depozite. Pentru combaterea chimică a acestor dăunători se utilizează o gamă bogată de rodenticide. Aceste produse pot fi: anorganice, de origine vegetală sau de sinteză. Raticidele anorganice au ca bază activă: fosfura de zinc, sulfatul de taliu, fosforul alb, acetatul de taliu, fluosilicatul de bariu, fosfura de aluminiu etc. Aceste produse se utilizează la prepararea diferitelor tipuri de momeli alimentare, însă datorită marii lor toxicităţi faţă de om, sunt pe cale de a fi scoase din uz. DL 50 la multe raticide anorganice este cuprinsă între 15 şi 25 mg/kg. Raticidele de origine vegetală au ca principiu activ de acţiune substanţe extrase din diferite specii de plante. Astfel, din seminţele unor arbori din genul Strychnos, care trăiesc în Asia şi Australia, se extrage stricnina. Stricnina se utilizează la pregătirea momelilor toxice pentru şoareci, popândăi şi hârciogi (şobolanii evită momelile care au stricnină din cauza gustului amar). Din bulbii cepei de mare, Scilla maritima, specie care creşte în Africa de Nord şi în unele ţări din sudul Europei, se extrage o substanţă utilizată, de asemenea la prepararea momelilor toxice pentru rozătoare. Această substanţă prezintă o toxicitate moderată faţă de om (DL 50 = 500-600 mg/kg). Raticidele de sinteză, produse cu o largă utilizare, au în general acţiune anticuagulantă. Consumarea lor determină apariţia unor hemoragii interne, iar moartea survine prin asfixiere. Majoritatea produselor anticuagulante sunt cumulative, doza letală se atinge după mai multe ingerări ale momelii. Producând moartea lentă a individului, prezintă avantajul că nu introduce panica în populaţia de şoareci şi şobolani, astfel încât rozătoarele din biotopul în care s-au amplasat momeli continuă să se hrănească cu momelile toxice.

BIBLIOGRAFIE

1. Am H., M. Toth, E. Priesner, 1992, List of sex pheromones of lepidoptera and related attractans, International Organization for Biological Control, West Paleartic Region Section, Working Group: Use of Pheromones and other Semiochemicals in Integrated Control, 2 nd. Editions.

2. Baicu T., 1978, Îndrumător pentru folosirea pesticidelor, Ed. Ceres, Bucureşti, 693 p.3. Balachowsky A.S., 1962, Entomologie appliquée a l’agriculture (Traité), Tom. I/1, Coléoptéres,

Ed. Masson et Cie, Paris.4. Balachowsky A.S., 1963, Entomologie appliquée a l’agriculture (Traité), Tom. I/2, Coléoptéres,

Ed. Masson et Cie, Paris5. Balachowsky A.S., 1966, Entomologie appliquée a l’agriculture (Traité), Tom. II/1,

Lépidoptéres, Ed. Masson et Cie, Paris6. Balachowsky A.S., 1966, Entomologie appliquée a l’agriculture (Traité), Tom. II/2,

Lépidoptéres, Ed. Masson et Cie, Paris

Page 52: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

7. Bărbulescu Al., 1982, Realizări privind protecţia cerealelor şi plantelor tehnice împotriva atacului principalelor boli şi dăunători, Analele I.C.C.P.T. Fundulea, vol 50, pag. 349-362.

8. Bloj Cătălina, 2003, Produse de uz fitosanitar omologate în perioada 14.11.2000 – 16.12.2002, Rev. Protecţia Plantelor, XIII, nr. 50, pag. 5-80.

9. Bob D., 1993, Invazia de lăcuste în Câmpia de nord-vest, judeţul Satu Mare, Rev. Protecţia Plantelor, III, nr. 11-12, pag. 9-17.

10. Boguleanu Gh., Felicia Nica, a. Casian, 1969, Comportarea diferitelor soiuri de mazăre la atacul gărgăriţei Bruchus pisorum L. în funcţie de epoca de semănat, Lucrări ştiinţifice I.A.N.B., Bucureşti, Seria A. nr. XII, pag. 425-430.

11. Ciochia V., 1992, Tehnologii de creştere industrială a câtorva specii de insecte auxiliare folosite în combaterea biologică a dăunătorilor, Ed. Ceres, Bucureşti, 248 p.

12. Ciochia V., 1997, Limitarea populaţiilor de dăunători vegetali şi animali din culturile agricole prin mijloace biologice şi biotehnice în vederea protejării mediului înconjurător, Ed. DISZ TIPO, 491 p.

13. Ghizdavu I., 1983, Supravegherea populaţiilor de Laspeyresia pomonella L. cu ajutorul capcanelor feromonale în vederea raţionalizării tratamentelor chimice, Lucr. a VIII-a Conf. Naţ. Prot. Plant., Iaşi 8-10 sept., pag. 350-367.

14. Ghizdavu I., N. Tomescu, I. Oprean, 1983, Feromonii insectelor, “pesticide” din a III-a generaţie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 269 p.

15. Ghizdavu I., 1984, Cercetări de combatere a viermelui merelor, Laspeyresia pomonella L., cu ajutorul feromonului sexual specific, Bul. Prot. Plant., 2-3, pag. 7-14.

16. Ghizdavu I., I. Oprean, 1987, Feromonii în combaterea insectelor dăunătoare, Ed. Ceres, Bucureşti, 140 p.

17. Ghizdavu I. şi colab., 1997, Entomologie agricolă, E.D.P. Bucureşti, 435 p.18. Ionescu C., P. Paşol, 1987, Strctura, răspândirea şi dinamica sezonieră a principalelor noctuide

dăunătoare plantelor de cultură din România în anul 1984, Lucr. Ştiinţ. I.A.N.B. Bucureşti, XXX, ser.A., pag. 49-57.

19. Lefter Gh., N. Minoiu, 1990, Bolile şi dăunătorii speciilor seminţoase de pomi fructiferi, Ed. Ceres, Bucureşti.

20. Lăcătuşu Matilda, Constanţa Tudor, M.C. Mateiaş, 1978, Himenopterele parazite unor lepidoptere dăunătoare culturilor de lucernă, St. cerc. Biol. Ser. Biol. anim., 30, 1, pag. 17-20.

21. Manolescu Paraschiva Haritina, 1999, Contribuţii la optimizarea utilizării speciilor de Trichogramma (Hymenoptera, Trichogrammatidae) în combaterea unor lepidoptere dăunătoare,Teză de doctorat, Fac. de Biologie, Univ. “Al.I.Cuza” Iaşi.

22. Mihalache C., E. Romaşcu, Al.V. Grossu, V.Gh. Radu, T. Ceuca, V. Ştefan, Gh. Boguleanu, 1978, Tratat de zoologie agricolă, Vol.1, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 441 pag.

23. Minoiu N., Gh. Lefter, 1987, Bolile şi dăunătorii speciilor sâmburoase de pomi fructiferi, Ed. Ceres, Bucureşti.

24. Minoiu N., 1993, Concepte moderne privind combaterea bolilor şi dăunătorilor în horticultură, Rev. Protecţia Plantelor, III, nr. 11-12, pag. 23-26.

25. OLTEAN I., 1991, Evoluţia principalilor dăunători ai plantaţiilor pomicole din zona Clujului în anul 1991, Rev. Protecţia Plantelor, I/ 3-4, pag.81-85.

26. OLTEAN I., I. GHIZDAVU, H. BUNESCU, , MONICA PORCA, ILONKA BODIŞ, SIMONA GHIZDAVU, 1995, Morfologia larvei minierului circular al frunzelor de măr (Leucoptera scitella Zell.), Buletin USACN, A-H, 49/2, pag.151-160.

27. OLTEAN I., I.GHIZDAVU, 1998, Studii privind ciclul biologic al minatortului circular al frunzelor de măr, Leucoptera scitella Zell., Sesiunea ştiinţifică a cadrelor didactice şi studenţilor de la Facultatea de Agricultură, 10 dec.1998.

28. OLTEAN I., I. GHIZDAVU ŞI MONICA PORCA, 1999, Tehnici noi de aplicare a tratamentelor chimice pentru combaterea molilor miniere în plantaţiile pomicole, SIMPOZION OMAGIAL 21-23 octombrie, 1999, Cluj-Napoca, Editura OSAMA, pag. 339-34

Page 53: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II

29. OLTEAN I., I.GHIZDAVU, ASEA TIMUŞ, 2000, Influenţa intensităţii atacului produs de Leucoptera scitella Zell. asupra căderii frunzelor de măr, Simp. Internaţional Ştiinţific 2-4 oct. Chişinău “Protecţia integrată a plantelor – realizări şi perspective”, pag. 185-187.

30. OLTEAN I., I.GHIZDAVU, ASEA TIMUŞ, 2000, Cercetări privind preferinţa speciei Leucoptera scitella Zell pentru anumite soiuri şi hibrizi din colecţia de măr, Simp. Internaţional Ştiinţific 2-4 oct. Chişinău “Protecţia integrată a plantelor – realizări şi perspective”, pag. 187-189.

31. Oltean I., 2000, Cercetări asupra biologiei şi combaterii integrate a minierului circular al frunzelor pomilor fructiferi, Leucoptera scitella Zell., Teză de doctorat, U.S.A.M.V. Cluj-Napoca.

32. OROIAN I., I. OLTEAN, 2003, Protecţia integrată a plantelor de cultură, Editura Academic Pres, Cluj-Napoca, 117 p.

33. Perju T., 1960, Contribuţii la studiul seminifagilor din genul Bruchophagus (Ord. Hymenoptera, fam. Eurytomidae), dăunători la plantele leguminoase furajere din România, Comunic. Academiei Române, X, 7, pag. 573-580.

34. Perju T., F. Peterfy, 1968, Specii de diptere (fam. Chloropidae) dăunătoare culturilor de cereale, Lucr. Ştiinţ. Agric., 23-24, pag. 384-391, Ed. Agrosilvică, Bucureşti.

35. Perju T., 1995, Entomologia agricolă componentă a protecţiei integrate a agroecosistemelor, Ed. Ceres, Bucureşti vol I, 308 p.

36. Perju T., 1995, Entomologia agricolă componentă a protecţiei integrate a agroecosistemelor, Ed. Ceres, Bucureşti, vol II, 289 p.

37. PERJU T., I. GHIZDAVU, şi colab., 2001, Tratar de zoologie agricolă, vol V, Editura Academiei Române, 539 p.

38. Porca Monica, I. Ghizdavu, 2001, Behavoir of some bean hybrids in storage condition at bean weevil damage (Acanthoscelides obtectus Say.), Buletin U.S.A.M.V.-C.N., nr. 55-56, pag. 235.

39. Săvescu A., 1960, Album de Protecţia Plantelor, Centru de Material Didactic şi Propagandă, Agricultură, vol I, Bucureşti.

40. Săvescu A., 1961, Album de Protecţia Plantelor, Centru de Material Didactic şi Propagandă, Agricultură, vol II, Bucureşti.

41. Săvescu A., 1962, Album de Protecţia Plantelor, Centru de Material Didactic şi Propagandă, Agricultură, vol III, Bucureşti

42. Szabo Al., I. Ghizdavu, 1995, Creşterea în mas parazitului Encarsia formosa Gahan. În vederea utilizării sale în combaterea musculiţei albe de seră Trialeurodes vaporariorum Westw., Bul. U.S.A.C.N. – A-H, 49/1, pag. 111-117.

43. Szabo I., 1994, Cercetări privind influenţa unor factori biologici, ecologici şi tehnologici asupra evoluţiei nematozilor din genul Globodera, Teză de doctorat, U.S.A.M.V. Cluj-Napoca.

44. Székely I., 1990, Cercetări privind eficacitatea unor măsuri fizice, mecanice şi chimice în combaterea musculiţei albe de seră (Trialeurodes vaporariorum Westw.) de pe Gerbera, Analele Banatului, 2, ser. Ştiinţ. Nat., pag. 257-260.

45. Şandru G., 1992, Cercetări privind controlul biologic al unor dăunători din culturile agricole cu ajutorul speciei Trichogramma în judeţul Mureş, Teză de doctorat, U.S.A.M.V. Bucureşti.

46. Şuta Victoria, N. Minoiu, Gh. Lefter, Eftimia Gheorghiu, Tatiana Coman, 1974, Protecţia pomilor şi arbuştilor fructiferi, Ed. Ceres, Bucureşti.

47. Teodorescu Georgeta, Viorica Pătru, Elena Ioachim, C. Iacob, D. Pătru, 1995, Rezultate privind eficacitatea unor biopreparate în combaterea viermelui prunelor (Grapholitha funebrana Tr.), Rev. Protecţia Plantelor, V, nr. 19-20, pag. 89-93.

48. Timuş Asea, 2000, Microlepidopterele miniere dăunătoare pomilor fructiferi, biologie, ecologie şi combatere integrată, Teză de doctorat, U.S.A.M.V. Cluj-Napoca.

49. Tomşa M., Rodica Tămaş, V. Hancu, 2003, Produse de uz fitosanitar pentru combaterea bolilor, dăunătorilor, buruienilor, stimulatori de creştere, nutrienţi foliari, folosite în pomicultură, Rev. Protecţia Plantelor, XIII, nr.49, pag. 5-58.

Page 54: Curs Entomologie Partea Generala a, m, h, Anul II