FILOSOFIE

curs U.S.A.M.V.B.(varianta 2002-2003)

Conf. Dr. Georgeta FLOREA

1

CUPRINS

Cap.I FILOSOFIA – FORMĂ A SPIRITUALITĂŢII UMANE

1. Originile şi geneza filosofiei .................................................................................... 42. Obiectul şi problematica filosofiei ........................................................................... 5 3. Particularităţile demersului filosofic; relaţia filosofiei cu ştiinţa, arta, religia ......... 64. Rosturile cunoaşterii, conştiinţei, culturii filosofice ................................................. 8

Cap. II ONTOLOGIA

1. Conceptul de existenţă ............................................................................................... 92. Modurile şi zonele existenţei .................................................................................... 103. Tipuri de ontologii .................................................................................................... 114. Timpul, spaţiul, mişcarea –dimensiunile universale ale existenţelor ........................ 12

Diversitatea concepţiilor despre spaţiu şi timp.............................................. 12Spaţiul şi timpul din perspectiva filosofiei şi ştiinţelor sec.XX..................... 13Particularităţile spaţiului şi timpului la nivel fizic, biologic, psihologic şisocio-cultural.................................................................................................. 13Mişcarea......................................................................................................... 14

5. Teoria determinismului ............................................................................................. 16Scurt istoric.................................................................................................... 16 Cauzalitatea ................................................................................................... 17Necesitatea şi întâmplarea ............................................................................. 17Posibilitate, realitate, probabilitate ................................................................ 18Legitatea ........................................................................................................ 18

Cap. III ELEMENTE DE EPISTEMOLOGIE ŞI FILOSOFIA ŞTIINŢEI

1. Obiectul epistemologiei ............................................................................................ 192. Tipuri de gnoseologii ................................................................................................ 203. Conceptul de cunoaştere ........................................................................................... 214. Structura generală a cunoaşterii ................................................................................ 225. Cunoaştere şi comunicare; tipuri de limbaje ............................................................. 22

Conceptul de comunicare .............................................................................. 23

2

Tipuri de limbaje ............................................................................................ 26Cunoaştere şi comunicare .............................................................................. 28

6. Cunoaştere comună şi cunoaştere ştiinţifică .............................................................. 28Ipoteza şi teoria în cunoaşterea ştiinţifică ...................................................... 29

7. Metodele cunoaşterii ştiinţifice ................................................................................. 31Observaţia ştiinţifică ...................................................................................... 31Metoda experimentală .................................................................................... 31Metoda modelării ........................................................................................... 32

8. Problematica adevărului ............................................................................................. 33Teoria corespondenţei .................................................................................... 34Teoria coerenţei .............................................................................................. 34Teoria pragmatistă .......................................................................................... 35Criteriile adevărului ........................................................................................ 36

Cap.IV VALORI, VALORIZARE

1. Libertatea umană ........................................................................................................ 37Problematica umanismului ............................................................................. 37

Definirea umanismului ....................................................................... 37Umanismul antic ................................................................................. 38Umanismul modern ............................................................................ 38Umanismul în filosofia contemporană ............................................... 39

Problema libertăţii .......................................................................................... 41Libertatea umană şi Necesitatea supranaturală ................................. 41 Libertatea umană şi Necesitatea naturală ........................................... 42Libertatea umană în perspectiva antropologică ................................. 45Libertatea ca problemă social-politică ............................................... 46Concluzii ............................................................................................ 47

2. Despre sensul vieţii, despre fericire ........................................................................... 47

3

Capitolul I

FILOSOFIA – FORMĂ A SPIRITUALITĂŢII UMANE

(C1) Fiinţă înzestrată cu conştiinţă, omul a practicat din timpuri imemoriale diferite moduri de raportare la lume (raporturi cognitive); astfel, sacrul a constituit sursa religiei, binele a generat morala, adevărul a condus la ştiinţe, iar frumosul la arte. Ulterior, omul a resimţit nevoia unei imagini cuprinzătoare a lumii, aici fiind izvorul nevoii de filosofie; altfel spus, filosofia a apărut din nevoia resimţită de om de a avea o imagine globală despre univers, de a descifra sensurile cele mai înalte ale existenţei, de a-şi clarifica locul, rolul, destinul în lume.

Prin acestea filosofia a devenit una din formele culturii. Etimologic cuvântul se constituie din gr. philein ( iubire) şi sophia (înţelepciune).Trepat, această disciplină a căpătat un profil inconfundabil, cu funcţii şi finalităţi specifice. Caracteristica filosofiei rezută din cele trei ipostaze ale ei:-mod de cunoaştere;-formă particulară a conştiinţei individuale şi sociale;-componentă distinctivă a culturii.

1.Originea filosofiei se referă la germenii, sursele acesteia şi este o problemă abordată încă din antichitate.

K.JASPERS, cercetând originea filosofiei, găseşte trei imbolduri care au determinat omul să recurgă la aceasta: uimirea (provocată de spectacolul universului; ea a stimulat efortul omului primitiv de a cerceta lumea şi de a o înţelege: ce sunt toate câte există? Ce origine are lumea? Este creată sau necreată?), îndoiala (a apărut când s-a observat că lumea e una, dar explicaţiile date sunt numeroase şi chiar contradictorii; îndoiala a exersat capacitatea de cunoaştere, a generat probleme filosofice noi: putem cunoaşte lumea?) şi cutremurarea (a apărut în momentul în care, antrenat în cunoaşterea lumii, omul a realizat că s-a ignorat pe sine şi că riscă să nu se înţeleagă pe el).

Geneza filosofiei se referă la momentul apariţiei acesteia şi la factorii, cauzele care l-au determinat. Ca formă autonomă a culturii, filosofia se instituie în sec.VII-VI î.Hr.

De ce a întârziat apariţia filosofiei? Între cauze:-necesitatea dezvoltării prealabile a gândirii abstracte;-creşterea volumului de cunoştinţe, amplificarea interacţiunilor cu universul treptat luat în stăpânire;-omul primitiv avea ca prioritate supravieţuirea, nu creaţia culturală, care implică un creator şi timp pentru

elaborare;-diviziunea între munca fizică şi cea intelectuală, care a generat necesitatea perfecţionării mijloacelor

productive pentru a crea surplus neconsumabil şi a-i elibera pe unii membrii ai comunităţii de activitatea producerii bunurilor de subzistenţă, pentru a-şi putea permite astfel “luxul” de a filosofa.

Primele răspunsuri la întrebările asupra universului s-au reunit în mitologii, cele mai vechi creaţii, interpretate diferit ca ficţiune, literatură sau scriere care conservă o epocă străveche. Mitul includea şi

4

rezultatele meditaţiei filosofice. Începând cu sec.XVIII miturile au fost mai atent analizate, s-au încercat mai multe definiţii ale acestora.

M.ELIADE, în Aspecte ale mitului, consideră că mitul e realitate culturală extrem de complexă, din zorii umanităţii, dar paradoxal cu caracter enciclopedic ...mitul povesteşte o istorie sacră; întotdeauna este povestea unei faceri. El consideră că mitul nu este ficţiune, ci creaţie culturală care avansa explicaţii presupuse pentru apariţia unui fenomen, vieţuitoare, personaj etc. Structura mitului presupune o componentă cognitiv-explicativă, el fiind considerat proto-religie, proto-ştiinţă, proto-filosofie (incluzând elemente normative, de legiuire a raporturilor umane, devine şi proto-morală), proto-artă. Conţinând elemente pragmatice, miturile au fost asociate cu riturile pentru forţa magică.

De ce mitul este considerat şi protofilosofie?-prin tematică oferă o imagine cuprinzătoare asupra lumii;-postulează existenţa transcendenţei;-promovează încrederea în capacitatea de cunoaştere a minţii omeneşti.Cu toate acestea, mitul are limite deoarece oferă o imagine fragmentară, dă unele expicaţii fanteziste

(...sau fantastice intuiţii).Desprinderea filosofiei din mit a fost un proces complicat, ea necesitind delimitare pe verticală şi

orizontală faţă de celelalte componente. Homer şi Hesiod au desprins din mituri şi au ordonat explicaţiile asupra universului, asupra raporturilor omului cu universul.

2.Problematica filosofiei

I. Lungi secole de magie, mitologii, cosmogonii şi “iniţieri” preced naşterea filosofiei în inima cetăţii clasice. Dacă principiul cosmologic nu este inedit – el există în Egipt, Persia, China, India – consecinţele diferă. Filosofii materialişti1 supun lumea unei geneze fizice, v.Anaximandru (apeiron, o materie nedeterninată şi infinită din care au luat naştere toate lucrurile prin ciocnirea a două contrarii: caldul şi recele), Anaximene (aerul), Pitagora (principiul unităţii este numărul, care dă naştere ordinii), Empedocle (baza tutror fenomenelor naturii o constituie patru elemente: apa, aerul, focul şi pământul, mişcarea elementelor făcându-se prin acţiunea a două forţe contrare: iubirea şi ura, reprezentări ale atracţiei şi repulsiei) - modelul dezvoltând totuşi ideea Cauzei unice şi inteligente elaborate de Anaxagoras (Noûs), apreciată de Socrate în Phaidon.

II. Socrate (sec.V î.Hr., 469-399), figura emblematică a filosofiei, supranumit “torpila” pentru că întrebările sale îi bulversau pe interlocutori, dezvăluindu-le lor înşile propria ignoranţă, mută accentul pe imperativul “Cunoaşte-te pe tine însuţi”, pe om2. Dacă pentru oracolul din Delfi sintagma înseamnă să ştii că nu eşti un zeu şi să nu comiţi greşeala de a pretinde că vei deveni, pentru Socrate acest lucru semnifică să cunoşti locul sufletului tău în cosmos şi ordinea acestuia. Nu există decât o singură cunoaştere veritabilă, şi de aceea ea are caracter unificator.

1 Filosofii materialişti definesc cosmosul ca fiind strict material, excluzând orice unitate transcendentă şi orice cauză oarecare a lumii – v. Democrit din Abdera (sec.V î.Hr.) cu ai săi atomi indivizibili, nenumăraţi, invizibili, eterni, alunecând în vid, acest neant care există tulburând şi dând naştere lumilor, Epicur (sec.III î.Hr), care aprofundează o mecanică a corpusculilor, ulterior şi Lucreţiu, la Roma, preocupat să imagineze lumi finite risipite în infinitatea spaţiului (sec.I î.Hr).2 Singura mea treabă este să merg pe drumuri pentru a vă convinge, tineri şi bătrâni, să nu vă preocupţi nici de trupul, nici de averea voastră cu atâta pasiune ca de sufletul vostru, pentru a-l face cât mai bun cu putinţă, căci cunoaşterea şi bunătatea sunt inseparabile. - Platon, Apologia lui Socrate

5

Anulând încercările anterioare care supun lumea unei geneze fizice, filosofia impune ideea că necesitatea ordinii trimite la o cauză transcendentă şi primară (aitia) unică, identică, eternă, spirituală, care poate “oferi “ legea proprie cosmosului. Ea comandă ordinea, guvernează mişcarea, se află la începuturi. Absolută, Cauza, Unul, Dumnezeu ulterior, desemnează Perfecţiunea sub comandamentul căreia Lumea sensibilă, lumea omului este ordonată, “fabricată”. Platon (427-347 î.Hr.) oferă ştiinţei şi filosofiei un mijloc de a formula adevărul, definit prin imuabilitatea sa. Dacă nu trebuie să contăm decât pe Sensibil (ceea ce se află în continuă mişcare, e mereu altceva), totul se schimbă fără încetare şi nimic nu poate fi gândit. De aici rezultă două lumi eterogene: cea a Ideilor (sau a Formelor eterne, perfecte, transcendentă) şi cea sensibilă – v. alegoria peşterii, Republica VII – şi de asemenea o dilemă: fie Ideile sunt total separate de sensibil şi nu pot fi cunoscute, fie sunt identice cu acesta, aşadar schimbătoare. Aristotel (384-322 î.Hr.) se hotărăşte să facă ordine în aceste idei confuze, refugiate într-un cer inaccesibil. Dacă ştiinţa ne face să cunoaştem ceva, atunci nu poate fi vorba decât de lucruri ale acestei lumi. Cu siguranţă, opinia care le cuprinde nu este cunoaştere; în schimb, putem cunoaşte prin categorii - substanţa, calitatea, relaţia, locul, timpul, poziţia, posesiunea, acţiunea, pasiunea – fără ca acestea să devină străine de lume. Prin experienţă şi observaţie, ştiinţa devine clasificare (taxonomie).

Filosofia precede, aşadar, numeroase demersuri în jurul cărora se grupează paliere de cercetare ori domenii ale ştiinţelor particulare : “Fizica” (teoria cauzelor primare), „Meteorologia”, „Istoria naturală”. Pornind de la această bază, ea dezvoltă tipurile de raţionament, v. “Logica”. În fine, ea caută să stabilească modul în care este înţeleasă lumea în unitatea sa, iar nu în obiectele ei particulare.

Căutarea unităţii conduce la fiinţa divină, “Primul motor”activ, imaterial, etern viu, a cărui acţiune se propagă prin intermediul cosmosului (Dumnezeu este demonstrat pe calea cauzalităţii, la Cer se adaugă teleologia), v. “Metafizica”.

III. Evul mediu european aduce în prim plan religia, creştinismul ca religie revelată. Sub impulsul gândirii ebraice şi apoi al celei creştine, prin intermediul lecturii Bibliei, Cauza (Dumnezeu) devine “creatoare”. Acest lucru implică o nouă tematică, a Cuvântului divin (el spune şi se întâmplă), a păcatului şi a Căderii, a lumii umane concepute ca o “vale a plângeii”, în aştepatarea Mântuirii (a răscumpărării şi a iertării). Filosofia dobândeşte ca obiect studierea dogmelor religioase – ancilla theologiae – fapt care va conduce la cizelarea dogmelor filosofice.

IV. În epoca modernă se instituie ştiinţele moderne, care anterior se aflaseră într-o relativă stagnare. Datorită acestei situaţii obiectul filosofiei devine cercetarea cunoşterii, a izvorului şi metodelor acesteia. Post-kantienii consideră că filosofia are ca obiect studiul creaţiei.

V. În epoca actuală, în filosofie se manifestă două poziţii extreme:-existenţa fenomenologiei, care determină ca obiect al filosofiei studiul lumii luată ca tot şi raportată

la om;-pozitivismul, neopozitivismul, filosofia analitică, curente care consideră că filosofia clasică este

depăşită şi în această situaţie cunoaşterea ştiinţifică trebuie să devină model de cunoaştere.

Secţiunile filosofiei:

-ontologia (gr. on, ontos – teoria existenţei, apare cu sec.VII-VI î.Hr.) în paralel cu ele se -gnoseologia (gr. gnosis – teoria cunoaşterii, sec.V-IV î.Hr.) dezvoltă şi filosofia socială-axiologia (gr. axios – teoria valorilor, cu a doua jumătate a sec.XIX d.Hr.)-epistemologia (gr. episteme – teoria cunoaşterii ştiinţifice, sec.XX)

6

-praxiologia (gr. praxis – acţiune – este interesată de ce relaţie există între cunoaştere, valorizare şi acţiune, dacă există un model ideal de acţiune, cum trebuie acţionat pentru a avea succes etc.)

3.(C2) Particularităţile demersului filosofic; relaţia filosofiei cu ştiinţa, arta, religia

-t e n d i n ţ a s p r e u n i v e r s a li t a t e - finalitatea de bază a filosofiei este stabilirea locului, rolului, destinului omului în lume. De aceea este necesară o imagine cuprinzătoare, generală, în care ulterior se caută surprinderea a ceea ce este comun tuturor generalităţilor, rezultând concepte de maximă generalitate, cum ar fi conceptul de existenţă (“toate cele ce sunt, ce fiinţează”), conceptul de mişcare (“orice fel de schimb”) etc.

Ştiinţa studiază universul pe zone, pe forme de mişcare sau, mai nou, există ştiinţe care descriu ceea ce este specific şi comun la întâlnirea dintre două forme de mişcare (ex. bio-chimia). Spre deosebire de metodele ştiinţei (generale sau particulare), metodele filosofiei au grad de generalitate mai mare, această tendinţă spre universalitate apropiind filosofia de alte două forme de cultură: arta şi religia. Arta operează cu imagini şi transpune emoţiile creatorului, având ca finalitate producerea emoţiei estetice în celălalt, fapt care ulterior pune pe gânduri. Pe altă cale, multe filosofii se dezvoltă dintr-o anumită dogmă religioasă. Şi filosofia, şi religia oferă o concepţie generală despre lume (cum au apărut universul, viaţa, omul, ce este sacrul, profanul etc.), problema fundamentală rămânând destinul omului în lume şi cum poate fi acesta ameliorat3.

-r e g i s t r u t e m a t i c - filosofia abordează probleme mai aparte, cum ar fi: “ce este este?” (ce condiţii trebuie să îndeplinească ceva pentru a exista?4) există calitate? există cantitate? ce relaţie există între cantitate şi calitate? ce se întâmplă dacă se schimbă calitatea cu cantitatea? ce este cunoaşterea? în ce condiţii sunt sigur că s-a produs cunoaşterea? ce este o valoare? în ce condiţii carnea este o valoare pentru fiinţa umană?

În esenţă, registrul tematic al filosofiei implică probleme ca:-condiţiile de existenţă;-condiţiile cunoaşterii;-condiţiile universale ale acţiunii;-condiţiile de posibilitate a valorizării.Astfel, filosofia se deosebeşte de ştiinţă, care operează cu cantitatea (atomul x are y elctroni, z orbite…),

calitatea (viu, neviu, vertebrat…) etc. De asemeni şi de religie, care are ca registru tematic cunoaşterea poruncilor divine de către credincios în scopul ameliorării condiţiei sale (mântuirea).

-u n i r e a i n d i s o l u b i l ă a c u n o a ş t e r i i cu v a l o r i z ar e a - aceasta este o caracteristică definitorie. Filosofia practică o cunoaştere non-neutrală, este produsul genului de cunoaştere ideologic5.

Omul de ştiinţă se instruieşte printr-o anumită metodologie, crează izolare tip laborator, testează, îşi ia o mulţime de precauţii ca să nu altereze obiectul de cunoscut (regula de aur a neutralităţii în cercetarea

3 “În Evul Mediu s-a formulat de către filozofii şireţi teoria adevărului dublu: secundum fidem – adevărul după credinţă şi secundum rationem – adevărul după raţiune, ca să aibă cale liberă pentru filozofie. Adică să rătăcească pînă îi ia dracul… Că poţi, în filozofie, să rătăceşti pînă devii năuc. Ce-au realizat filozofii prin autonomia lor? Nimic! N-au nici un adevăr.” – P.Ţutea, Cugetări memorabile4 halucinaţiile există, “roşu” nu există 5 există două genuri de cunoaştere: ideologică (în filosofie, artă, morală, politică etc.) şi ştiinţifică (valabilă pentru ştiinţe).

7

ştiinţifică), face tot posibilul ca să nu intervină cu nimic din subiectivitatea lui. Aprecierea nu intră în structura cunoaşterii ştiinţifice (v. energia nucleară).

Filosoful în schimb caută o imagine totalizatoare cu finalitate, cercetează dacă omul îşi merită locul, dacă e într-o lume bună sau rea. Nu e neutru: orice filosof, în plan intelectual, reprezintă trebuinţele, aspiraţiile, interesele, idealurile unei clase sociale. O dată grila făcută, el va lăsa să se vadă sau să nu se vadă lumea conform acestora, din locul social din care priveşte, va valoriza în funcţie de criterii. Cunoaşterea filosofică uneşte actele comune cu valorizarea.

Arta în schimb transfigurează mereu, creând momentul axiologic în funcţie de criteriile receptorului.Şi religia apreciază, criteriul fiind apropierea sau îndepărtarea de exigenţele divinităţii (v. “scara

păcatelor”).

-p r o p u n e r e a u n u i a n u m i t p r o i e c t d e l u m e ş i / s a u d e o m i d e a l - cunoaşterea implicând apreciere, se generează de aici propunerea ca toate consecinţele să fie de dorit. Existenţialiştii, de exemplu, văd idealul în a deveni autentic uman.

4.Rosturile cunoaşterii, conştiinţei, culturii filosofice sau, altfel spus, pentru ce este necesară filosofia?Reluăm ideea că filosofia poate fi privită în trei ipostaze:-formă a cunoaşterii umane;-formă a conştiinţei individuale şi colective, ca latură a spiritualităţii;-formă a culturii.Asimilarea filosofiei este necesară pentru că oferă individului cea mai cuprinzătoare concepţie despre

lumea raportată la om. Orice om are o cunoaştere limitată, deci beneficiul filosofiei este că prin efortul unor (...altor) gânditori, ne creăm o imagine globală asupra lumii.

De asemeni, orice om are o profesie limitată, iar filosofia, cea mai cuprinzătoare concepţie despre lume, o completează, ajutând omul să-şi raporteze lumea proprie la rest. În plus, ritmul dezvoltării artelor, ştiinţelor, schimbările din natură şi societate, în procedeele de cunoaştere, în tehnologii pot determina necesitatea de a avea o bază, nişte repere, prin care noul să aibă la ce să se raporteze.

Să nu uităm că oamenii sunt fiinţe opţionale, iar filosofia oferă cea mai cuprinzătoare scară de valori. De asemeni oamenii sunt şi fiinţe sensibile. Care formă a culturii mai dă răspuns la problema fericirii sau a demnităţii umane? (şi religia abordează problema fericirii, dar dintr-o altă perspectivă).

Cu toate acestea, în sec.XX, chiar şi unii filosofi au ajuns să considere filosofia ca fiind o problemă lipsită de sens, ei considerând că ştiinţa e singurul model de cunoaştere care oferă răspunsurile corecte. ...Fiecare acceptă teoriile potrivite structurii sale şi nivelului de educaţie. Istoria continuă...

8

Capitolul II

ONTOLOGIA

(C3) Ontologia reprezintă o primă secţiune indispensabilă pentru toate filosofiile care ambiţionează să construiască o imagine generală a lumii raportate la om (unii filosofi au abordat selectiv problematica filosofiei, “s-au specializat”, în timp ce alţii au creat sisteme filosofice).

Etimologic, termenul vine de la gr. on, ontos (existenţă, fiinţă) şi logos (teorie). În paralel cu acesta s-a folosit şi termenul metafizică, de la Aristotel.

Iniţial, ontologia a apărut ca o cosmogonie, ca o încercare de a explica originea universului, creând apoi probleme cosmologice (câte lumi există? Cum se caracterizează fiecare?), cercetând ulterior natura, societatea, omul, cultura şi civilizaţia, pentru a putea contura o imagine totalizatoare asupra universului.

Ontologia apare în sec. VI-V î.Hr, iar în sec.V, prin Socrate, se formează o sub-secţiune, ontologia umanului sau filosofia omului ca tip aparte de existenţă.

Problematica ontologiei:Care este sursa, începutul a tot ce există?Ce temei, ce substrat ultim au lumea şi omul?Ce înseamnă a exista, a fiinţa?Care este esenţa comună tuturor realităţilor?Ce moduri fundamentale de a exista sunt şi ce relaţie se stabileşte între ele?Ce zone are existenţa?Ce determinaţii comune au existenţele? Sunt în mişcare sau în repaos?Ce consecinţe rezultă pentru om din toate acestea?

1.Conceptul de existenţă

Ontologia utilizează o multitudine de concepte filosofice: univers, lume, realitate, esenţă, fenomen, spaţiu, timp, mişcare, cauzalitate etc. Dintre toate, cel mai cuprinzător concept filosofic este cel de “existenţă” sau „fiinţă”. Având această caracteristică, el nu are gen proxim şi nici diferenţă specifică. De aceea, pentru a-l defini nu se pot utiliza legile logicii, ci doar analiza etimologică: existenţa este substantivarea verbului a fi; desemnează fenomene, procese, relaţii, determinaţii, mecanisme care au comun faptul de a fiinţa. Poate fi utilizat şi pentru a defini ceva concret determinat, şi pentru univers în totalitate.

Anticii foloseau pentru existenţă termenul de fiinţă.Singurii termeni opuşi conceptului de existenţă sunt non-existenţa, nefiinţa6 sau neantul7, nimicul.

6 Pentru prima oară întâlnit la Parmenide, care definea nefiinţa ca ceva ce nu a fost, nu este şi nu poate fi.7 La existenţialişti, care defineau nimicul: un nici un.

9

Conceptul de existenţă numeşte şi ceea ce este în acţiune, şi ceea ce este potenţial, posibil să apară, şi ceea ce este efectiv, sensibil, palpabil, şi ceea ce este doar iluzie (halucinaţie, vis). De asemenea, el numeşte şi ceea ce este temei, substrat, principiu constitutiv (ceva care generează, întreţine, integrează o realitate), şi ceea ce poate fi aici, în lumea integrată nouă, şi ceea ce este dincolo de ea (ex. Dumnezeu există –în transcendent), şi ce este trainic, şi ce este vremelnic.

Este indispensabil şi utilizat în orice domeniu, este premisă pentru orice demers.Este implicat în toate concepţiile filosofice, numai că fiecare conferă realităţii pe care o desemnează o

anumită esenţă, particularităţi şi o origine diferită.2.Modurile şi zonele existenţei

Din perspectivă ontologică se disociază două moduri fundamentale:

obiectiv – existenţele obiective fiinţează în sine şi prin sine (nu au o sursă exterioară lor pentru a fiinţa), sunt independente de conştiinţa şi voinţa arbitrară a oamenilor; apar, devin şi dispar ca joc al unor forţe oarbe (lipsite de finalitate conştientă), sunt necondiţionate;

subiectiv – existenţele subiective au o sursă şi sunt de esenţă ideală, spirituală, nematerială; nu fiinţează în sine şi prin sine, ci presupun un creator (OMUL) şi un proces de creaţie. Sunt precedate de un proiect. Sunt multiplu condiţionate: de existenţele obiective a căror imagine, reconstrucţie sunt; de creator; de procesul de creaţie. Pentru a începe să existe reclamă efectiv un proces de obiectivare, “chose”-ificare, trebuie să li se dea o tuşă palpabilă.

Zonele existenţei:

NATURA Existenţa naturală este exclusiv obiectivă, constând în totalitatea sistemelor fizice şi biologice. Acestea sunt de esenţă materială întrucât sistemele sunt indispensabile de voinţa, conştiinţa, cunoaşterea omului. Ele constituie suportul existenţei sociale şi umane, rezultând funcţie de zona naturală diferite obiceiuri, civilizaţii etc. Omul este considerat (filosofic, ştiinţific) produs al naturii. Atenţie însă la “umanizarea” naturii în folosul omului fără a ţine cont de legile naturii, acţiune care a condus la criza ecologică.

LUMEA SUBIECTIVITĂŢII UMANE Este exclusiv subiectivă, fiind produsul spiritului uman, şi este alcătuită din procese de cunoaştere, funcţii psihice, procese volitive etc. Este o lume de sensuri şi semnificaţii conferite de om realităţilor cu care intră în contact. De aceea nu există decât pentru om şi numai prin om (ex. Atlantida, inteligenţa animală, sensibilitatea plantelor...). este rezultatul exersării facultăţilor psihicului uman: cognitive, imaginative, comunicative, voliţionale, valorizatoare, afective.

SOCIETATEA Există pe fondul naturii şi al omului. Unii vorbesc despre societăţi animale: la albine, termite etc. Apariţia, devenirea, progresul în societate sunt rezultatele unui agent conştient - fiinţa umană - determinată de trebuinţe, interese, scopuri, proiecte, aspiraţii, idealuri, valori. De aici decurge faptul că societatea are dublă natură: obiectivă (procesele, relaţiile, fenomenele sociale fiinţează independent de voinţa şi conştiinţa arbitrară a omului – v. bogăţiile naturale, relaţiile de producţie, limba, clima, flora, fauna) şi subiectivă (procesele, relaţiile, fenomenele sociale nu încep să

10

existe decât funţie de opţiuni ale conştiinţei omului – v. fenomenul moral, artistic, religios etc.).

Evoluţia în timp a raportului natură-om-societate (oral):

Interpretarea teleologică a naturii la AristotelÎn Fizica , el înţelege procesele de evoluţie fireşti ca realizare a fiinţei prestabilite. “Cauza propriu-zisă a

lucrurilor se află în motivele lor finale, în finalitatea lor; prin urmare, în fenomenele şi lucrurile naturii există o activitate îndreptată spre un scop. Însă acolo unde există un scop, tot ce se întâmplă în drum spre el se întâmplă de dragul său. În consecinţă, natura unui lucru este asemeni acţiunii sale, iar acţiunea este în funcţie de natura sa. Lucrul acţionează cu un sens, deci sensul acesta este natura lucrului respectiv”.

Studiul naturii la Aristotel este teoretic în vechiul sens al cuvântului, deci o observare a interconexiunilor ei, fără interesul de a domina sau de a interveni transformator în ea, cu scopul măririi productivităţii.

Imaginea mecanicistă a lumii în epoca modernăNatura este supusă observaţiei în mod determinist ca mecanismul unui ceasornic ce funcţionează după

legi stabilite exact. Interesul se centrează asupra lui cum, nu de ce . Nu mai este vorba doar de contemplarea naturii, ci de cercetarea ei cu scopul de a o domina şi de a o transfera constructiv asupra mijloacelor ajutătoare valorificabile tehnic. Chiar şi organismul uman este înţeles ca o maşină, chiar dacă aceasta depăşeşte capacităţile constructive ale omului.

Teoria evoluţionistăPremisele teoriei: variabilitatea fiinţelor vii, legile eredităţii, dinamica supraproducţiei de progenituri. Se

consideră că procesele evolutive nu sunt parcurse după un plan prestabilit. Formele de bază ale dezvoltării sunt evoluţia şi disoluţia, dezvoltarea fiind ritmică. Şi societatea se constituie, după Spencer, în funcţie de această lege a dezvoltării.

3. Tipuri de ontologii şi de raportare la ontologii

a) În funcţie de numărul principiilor puse la baza lumii ontologiile sunt: moniste (materialiste sau idealiste, v. grecii antici); dualiste (ex. la Descartes – “substanţa întinsă” şi “substanţa cugetătoare”); pluraliste. Această clasificare este specifică Antichităţii şi Evului mediu european deoarece dezvoltarea ştiinţelor

fiind în stadiu incipient, preocupările ontologice erau predominante, ontologia era considerată perfect legitimă.

b) În funcţie de aria existenţei abordate ontologiile sunt: generale (globale); zonale (regionale).Acest tip de clasificare se face în epoca modernă, când este accelerată dezvoltarea ştiinţelor şi filosofia se

centrează pe cunoaştere. În aceste condiţii, ontologia fie trece pe loc secund, fie unii gânditori au mers până la a nega rolul ontologiei în ideea că acesta poate fi luat de ştiinţă.

Pe această linie se ajunge în sec.XX la extremele filosofiei analitice, ale pozitivismului şi pragmatismului, care neagă posibilitatea şi legitimitatea contribuţiilor ontologiei.

11

Pe de altă parte, hermeneutica (teoria interpretării), fenomenologia (consideră fenomen tot ce aparţine conştiinţei) şi existenţialismul conferă ontologiei loc privilegiat, mai precis ontologiei umanului, nu ontologiei generale.

Există şi alte curente, printre care neoraţionalismul (idoneismul) şi marxismul, care consideră că toate secţiunile filosofiei sunt legitime şi susţin necesitatea de a le concepe în interdependenţă reciprocă.

4. TIMPUL, SPAŢIUL, MIŞCAREA -dimensiuni universale ale existenţelor

DIVERSITATEA CONCEPŢIILOR DESPRE SPAŢIU ŞI TIMP

Această problemă a preocupat de timpuriu filosofii, deoarece s-a sesizat că tot ce există are o istorie şi că realităţile se află la anumite distanţe unele de altele, au poziţii diferite. S-au conturat două moduri de interpretare a timpului şi spaţiului:

substanţionalistă8 În antichitate filosofii presocratici (THALES, DEMOCRIT...) au conceput timpul şi spaţiul ca

fiind substanţe de sine stătătoare, realităţi absolute, adică independente de conţinutul obiectelor, proceselor care există, se petrec, independent de mişcarea acestora.

Concepţia substanţialistă este reluată în epoca modernă de DESCARTES: spaţiul este proprietatea substanţei întinse şi e întotdeauna egal cu întinderea respectivei substanţe.

Aceeaşi concepţie pusă la temelia geometriei lui Euclid, a fost dezvoltată în filosofia modernă de Newton, reprezentând o componentă fundamentală a fizicii clasice, pentru care s şi t sunt obiective dar şi absolute, independente de materia în mişcare: Căci timpurile şi spaţiile sunt ca şi când ar fi locurile lor însele şi ale tututror lucrurilor. Toate se află în timp în ceea ce priveşte ordinea de succesiune, în spaţiu în ceea ce priveşte ordinea aşezării. Esenţa lor este că sunt locuri şi este absurd să se mişte locurile primare. Prin urmare acestea sunt locuri absolute şi numai translaţiile din aceste locuri sunt mişcări absolute. – Principiile matematice ale filosofiei naturale. Conform concepţiei sale materialist-metafizice, spaţiul este omogen (are aceleaşi proprietăţi în toate punctele sale) şi izotrop (identic în toate direcţiile), iar timpul se scurge uniform. Astfel Newton rămâne substanţialist, dar va introduce distincţia dintre spaţiul şi timpul absolute (existenţe de sine-stătătoare, ca simple cadre, receptacole, care nu sunt influenţate de particularităţile obiectelor şi de mişcarea lor) şi spaţiul şi timpul relative (ca proprietăţi ale obiectelor concrete, care variază cu celelalte proprietăţi ale obiectelor şi cu mişcarea lor).

relaţionalistăSpaţiul şi timpul sunt legate de mişcare şi depind de natura realităţilor.Aristotel are o poziţie relaţionistă, considerând timpul şi spaţiul expresia relaţiei dintre obiecte şi

fenomene.Pe aceeaşi linie se înscrie mult mai târziu LEIBNIZ, contemporan şi critic al lui Newton, care

argumentează că înţelegerea timpului şi spaţiului ca realităţi absolute duce la încălcarea unuia dintre principiile fundamentale ale gândirii noastre, cel al raţiunii suficiente: Socotesc spaţiul drept ceva pur

8 Filosofii au numit substanţă ceea ce, cum scria Spinoza, există prin sine şi este înţeles prin sine, proprietăţile sale nu depind de condiţii externe.

12

relativ, ca şi timpul; drept o ordine a coexistenţelor, aşa cum timpul este o ordine a succesiunilor- Scrisori către Clark. Astfel, timpul de pildă, esenţial legat de mişcare, nu este ceva în afara tuturor schimbărilor din lucruri, ci ordinea în care se produc aceste schimbări.

KANT pune problema altfel: spaţiul şi timpul sunt în noi sau în afara noastră?

După marele filosof german timpul nu este ceva care ar exista în sine ori ar fi inerent lucrurilor. Apriorismul kantian: s şi t nu sunt determinaţii ale lumii şi lucrurilor ca o compun, ci sunt structuri apriorice ale sensibilităţii noastre cu care punem în ordine datele primite prin simţuri. Ele nu există dincolo de lumea omului, ci omul le adaugă lumii în procesul de cunoaştere. Omul gândeşte lumea în spaţiu şi timp, s şi t sunt proprietăţi ale omului, nu ale lumii şi pe baza lor se constituie primul nivel al obiectului cunoaşterii: fenomenul.

Dacă luăm obiectele aşa cum ar putea fi în sine, atunci timpul nu e nimic. El nu are valoare obiectivă decât cu privire la fenomene, fiindcă acestea sunt lucruri pe care le privim ca obiecte ale simţurilor noastre; dar el nu mai este obiectiv dacă facem abstracţie de sensibilitatea intuiţiei noastre, prin urmare de acel mod de reprezentare care ne este propriu, şi dacă vorbim de lucruri în genere. Timpul nu este deci decât o condiţie subiectivă a intuiţiei noastre omeneşti (intuiţie care este întotdeauna sensibilă întrucât suntem afectaţi de obiecte) şi în sine, în afara subiectului, el nu este nimic. Cu toate acestea el este, cu privire la toate fenomenele, deci şi la toate lucrurile care ne pot fi date în experienţă, un mod necesar obiectiv.

Noi nu putem spune: toate lucrurile sunt în timp, fiindcă la conceptul de lucruri în genere se face abstracţie de orice mod al intuiţiei lor, iar intuiţia este adevărata condiţie sub care timpul aparţine reprezentării obiectelor. Dacă se adaugă la concept condiţia şi se spune: toate lucrurile ca fenomene (obiecte ale intuiţiei sensibile) sunt în timp, atunci principiul are adevărata lui exactitate obiectivă şi universalitatea lui a priori. – Critica raţiunii pure

Concepţia kantiană a fost infirmată ulterior de ştiinţă, o dată cu apariţia geometriilor neeuclidiene care evidenţiau variabilitatea structurilor spaţiale în funcţie de natura şi configuraţia obiectelor şi fenomenelor, cu apariţia fizicii relativiste care evidenţia dependenţa şi variabilitatea proprietăţilor spaţio-temporale în funcţie de mişcarea sistemelor materiale, ca şi de experimentele psihologice care au demonstrat că dacă noţiunile de “spaţiu” şi “timp” nu se “învaţă” de la vârste fragede, nu se formează de la sine.

SPAŢIUL ŞI TIMPUL DIN PERSPECTIVA FILOSOFIEI ŞI ŞTIINŢELOR SEC.XX

(C4) La începutul sec.XX se elaborează fizica relativistă şi geometriile neeuclidiene, care determină schimbări esenţiale în modul de concepere a spaţio-temporalităţii:

- structurile spaţio-temporale variază în raport cu natura şi mişcarea existenţelor ale căror proprietăţi inalienabile sunt;

- spaţiul desemnează proprietatea universală a existenţelor manifestată ca întindere, distanţă, poziţie; timpul este proprietatea universală a existenţelor manifestată prin durată (de fiinţare), simultaneitate, succesiune, ritm de derulare a proceselor;

- spaţiul şi timpul au caracteristici comune: *ambele depind de celelalte însuşiri ale existenţelor. Conform nivelurilor de organizare distingem s şi t astronomic / fizic / biologic / psihologic / socio-cultural; *au caracter contradictoriu fiind absolute (nu există nimic în afara lor) şi relative (fiind inalienabile existenţelor variază cu ele); continuui şi discontinuui; finite şi infinite;

- spaţiul şi timpul au proprietăţi distincte: *spaţiul are 3 dimensiuni (lungime, lăţime, înălţime), iar timpul are 1 dimensiune;

13

*spaţiul e reversibil în timp ce timpul e ireversibil, are sens unic.- spaţiul şi timpul se află în unitate formând ceea ce fizicienii numesc continuum cvadridimensional (3

dimensiuni ale spaţiului şi 1 a timpului). Schimbările petrecute referitoare la întindere, poziţie, se manifestă cu aceeaşi proporţionalitate la intensitate, densitate etc.

PARTICULARITĂŢILE SPAŢIULUI ŞI TIMPULUI LA NIVEL FIZIC, BIOLOGIC, PSIHOLOGIC ŞI SOCIAL

Fizic, proprietăţile s şi t sunt independente de conştiinţa, voinţa şi cunoaşterea oamenilor (au natură materială). Lungimile şi duratele sunt dependente de viteza de mişcare a corpurilor (teoria relativităţii restrânse); la viteze comparabile cu viteza luminii teoria demonstrează că timpul se dilată (ritmul de curgere este mai lent), iar spaţiul se contractă în direcţia mişcării.

Teoria generalizată a relativităţii a pus în evidenţă dependenţa proprietăţilor geometrice ale spaţiului de câmpul gravitaţional. Dacă în câmpul gravitaţional slab stabilitatea spaţiului are proprietăţile geometrice descrise de geometria euclidiană, în câmp gravitaţional puternic are loc o curbură a spaţiului.

Biologic, s şi t au natură materială şi depind de mai mulţi factori.Timpul biologic depinde de:

a. timpul astronomic;b. tipul de metabolism propriu speciei şi durata de viaţă a indivizilor unor specii

variază (v. efemeride, plante, animale…);c. vârsta biologică a individului (v. sutura oaselor, a plăgilor, care necesită mai mult

timp la un individ de vârstă înaintată decât la unul tânăr);d. starea de sănătate;e. bioritm (individul are eficienţă mai mare într-o anumită parte a zilei sau într-o

anumită zi a săptămânii).Spaţiul depinde de factori fizici şi biologici. Ne referim aici la arealul ocupat de o specie (sol, subsol,

floră, faună), necesar supravieţuirii şi relaţiile intra/inter specifice.Din punct de vedere psihologic, la om s şi t sunt dependente multiplu de conştiinţă, de integritatea

morfofuncţională a psihicului individului, de stilul de viaţă culturală. S şi t trăite durează diferit în funcţie de vârsta biologică a individului; numai la acest nivel t cunoaşte

trecut (memorie), prezent (percepţie) şi viitor (imaginaţie, proiect). Timpul se percepe diferit în raport cu starea generală de sănătate şi cea de sănătate psihică, tipul de activitate. Spaţiul depinde de acuitatea vizuală, olfactivă etc. de spiritul de observaţie, de mediu (apă, deşert), de vârstă.

Din punct de vedere socio-cultural, s şi t vor avea dublă natură: obiectivă (sunt independente de viaţă, cunoştinţele şi conştiinţa omului) şi subiectivă.

Timpul este ritmat de anotimpuri, de laternanţa zi-noapte, de felul activităţii. De asemenea, trăirea şi împărţirea timpului depind de mediu, rural sau urban. Timpul e măsurat cu un instrument de componenţă duală: calenadr lunar, solar, luno-solar. Sărbătorile diferă ca număr şi plasare în calendar (anul 1 al erei creştine depinde de religia creştină, după anul naşterii lui Iisus; anul 1 al erei musulmane depinde de cultul musulman). Trăirea timpului istoric poartă marca evenimentelor cruciale păstrate în memoria colectivă a comunităţii respective. Timpul depinde de evnimentele din viaţa individului, de educaţia şi cultura acestuia.

Spaţiul diferă ca organizare în funcţie de mediu, v. diferenţele între habitatul în mediu urban, rural, câmpie etc. şi indirect acestea influenţează obiceiurile, tradiţiile.

S şi t marchează profund condiţia umană: omul e tributar mediului în care trăieşte. Comunităţile şi indivizii depind de vecinătăţi, de epoca în care trăiesc, de progresele realizate în timp. Să nu uităm nici s şi t sacre.

14

MIŞCAREA

(C5) Proprietate fundamentală a existenţelor, mişcarea reuneşte totalitatea schimbărilor (de poziţie sau deplasare, cantitative sau de creştere-descreştere, calitative sau de transformare, cu sens ascendent, descendent, liniar).

Legat de relaţia dintre mişcare şi repaos au fost elaborate două concepţii, care au dominat în proporţii diferite epocile: cea dialectică şi cea metafizică.

Din Antichitate trebuie amintit HERACLIT din Efes, filosof materialist grec, unul dintre întemeietorii dialecticii. Heraclit consideră ca principiu al existenţei un element material, focul, care ar reprezenta originea, substanţa actuală şi factorul motor al tuturor lucrurilor, inclusiv al sufletului omenesc. El vede lumea şi omul într-o necontenită mişcare, devenire, asemenea unui râu în care curg mereu alte ape: panta rei. El susţine că toate se nasc din luptă şi îşi dă seama că izvorul mişcării stă în dedublarea unicului (unitarului) în laturi contradictorii, în unitatea şi opoziţia contrariilor.

Cu scopul de apăra o concepţie metafizică, antidialectică, ZENON din Eleea formulează celebrele aporii

(paradoxuri)9, v. “Ahile şi broasca ţestoasă”, “Săgeata”, “Dihotomia” şi “Stadionul”. Aporiile despre mişcare au la bază principiul divizibilităţii. Pentru a-şi susţine teza că nu există mişcare el argumenta că teza adversarilor săi – aceea că un corp se poate mişca de la un punct A la un punct B – dă naştere unei contradicţii. Abătându-se de la scopul iniţial, aporiile lui Zenon au dezvăluit în fapt contradicţiile dialectice inerente mişcării, devenirii, spaţiului şi timpului, infinitului, precum şi categoriilor care le oglindesc, contribuind astfel la dezvoltarea dialecticii şi a logicii dialectice.

În Evul mediu problematica mişcării îmbracă o haină religioasă: mişcarea există datorită divinităţii, izvorul ei este impulsul primar divin. Astfel şi din punct de vedere filosofic ea capătă o coloratură metafizică, vine din exterior.

G. BRUNO şi G.GALILEI încearcă în perioada inchiziţiei să dea o soluţie dialectică, primul considerând că Universul este tot în mişcare după legile sale proprii, cel de al doilea susţinând mişcarea Pământului în jurul axei proprii şi în jurul Soarelui, ambii intrând în confruntare cu biserica.

În epoca modernă domină concepţia metafizică. La baza ştiinţelor stă mecanica newtoniană, iar prin extrapolarea datelor acesteia la metafizică se susţin următoarele idei:

-mişcarea şi existenţa nu mai sunt în unitate indisolubilă;-mişcarea este redusă la deplasarea în spaţiu, aceasta fiind singura pentru care atunci existau date de

confirmare, în cadrul acestei imagini mecaniciste generale;-mai mult, mişcarea are întotdeauna cauză externă. Astfel se ajunge din nou la acel impuls primar divin. În epoca modernă, SPINOZA şi LEIBNIZ consideră că mişcarea este generală, universală.În epoca actuală domină viziunea dialectică explicabilă prin progresul ştiinţelor contemporane. Între

tezele actuale:-s-a lărgit înţelesul conceptului de mişcare, înlăturându-se tezele reducţioniste anterioare, care o reduceau

la o formă sau alta, mişcarea reunind totalitatea schimbărilor, atât deplasarea în spaţiu, cât şi schimbările cantitative şi calitative10 (de creştere sau evoluţie, ex: varietatea speciilor, schimbarea unei orânduiri sociale, schimbarea stării de agregare), precum şi schimbări indiferent de sens (ascendent echivalent cu progresul, descendent echivalent cu regresul, în acelaşi plan, ceea ce înseamnă că nu se schimbă planul de organizare);

-s-a demonstrat că mişcarea este indisolubil legată de existenţă, că e condiţie fundamentală a acesteia;

9 Sunt actuale întrucât se raportează la unele probleme complexe din domeniul funamentelor matematicii, (ex. infinitul actual şi potenţial).10 Calitatea se referă la ansamblul însuşirilor esenţiale care fac ca o realitate să fie ea şi nu alta; însuşiri invariante.

15

-în Univers există o multitudine de forme de mişcare; fiecărei forme de existenţă îi corespunde o formă specifică de mişcare. Între aceste forme fundamentale de mişcare există posibilitatea trecerii uneia în cealaltă, actionând legea conservării energiei;

-Universul se prezintă ca o reţea infinită de interacţiuni. Aici totul e legat de tot, nu există în mod real realităţi izolate în mod absolut. Interacţiunile stau la originea tuturor schimbărilor. S-a căpătat certitudinea că mişcarea este rezultatul luptei dintre tendinţele contrare ale unei realităţi – v. antichitatea greacă;

-raportul mişcare-repaos : mişcarea are caracter absolut, în sensul că este o determinaţie universală şi eternă; repaosul are caracter relativ: este în funcţie de forma de mişcare luată ca sistem de referinţă ; este

temporar şi limitat în sensul că se reduce doar la o parte a sistemului.Tezele de mai sus au furnizat şi un criteriu de clasificare a ştiinţelor în funcţie de tipul fundamental de

mişcare: biologică, fizică, socială.

5.TEORIA DETERMINISMULUI

SCURT ISTORIC

Din perioada gândirii mito-magice oamenii s-au întrebat: lumea este ordonată sau nu? dacă este ordonată, a fost aşa dintotdeauna?dacă e şi ordonată şi dezordonată, ce forţe generază fiecare aspect?cum se produce ordinea? etc.

Aceste probleme au căpătat o formă particulară, sintetizată în termenii haos – cosmos. Soluţia găsită deopotrivă de gândirea occidentală şi orientală este cosmosul a apărut din haosul

primordial:-în filosofia buddhistă se vorbeşte despre existenţa unui haos primordial, ca şi despre faptul că din timp

în timp cosmosul organizat se dezintegrează, rezultând iar haos, apoi iar cosmos şi tot aşa. Ciclic universul se reface în funcţie de faptele celor care au trăit în etapa anterioară. Se introduce astfel un determinism moral (ordinea e dată de faptele oamenilor). Rezultă că universul are mereu aceleaşi personaje, numai rolurile se schimbă în funcţie de calitatea morală a actelor.

-şi grecii antici acceptă haosul primordial ca o stare de existenţă unică în care nu există diferenţieri între realităţi, nici relaţii, implicit nici ordine. Ei consideră că ordinea a rezultat din acţiunea zeilor. Kosmos-ul se constituie din realităţi cu proprietăţi distincte, relaţionând, existând într-o ordine generică şi de funcţie.

-depăşind antichitatea, stoicismul consideră că ordinea nu mai este rezultatul intervenţiei zeilor, ci al unei forţe impersonale, destinul. Universul este atât de ordonat, încât omul are obligaţia de a respecta această ordine, de a se comporta moral astfel încât să nu creeze dezacorduri, destructurări.

-în epoca modernă Spinoza consideră că ordinea se datorează unor forţe naturale, nu supranaturale. Ulterior s-a spus că ordinea este impusă de om.

Teoria determinismului acceptă că în general universul este ordonat şi cercetează cine / ce produce această ordine. Ea consideră că ordinea e dată de diferitele tipuri de conexiuni care se stabilesc între elementele ce compun universul. Filosofii care susţin că universul are caracter ordonat deosebesc legături cauzale, condiţionale, necesare, întâmplătoare, posibile, probabile, legice sau nelegice.

16

Teoriile nedeterministe absolutizează haosul şi consideră ordinea ca fiind introdusă de voinţa/conştiinţa oamenilor, de standardul de cunoaştere, în genere de factori subiectivi11.

CAUZALITATEA

Cauza desemnează fenomene, procese, relaţii ce preced şi provoacă alte fenomene, procese, relaţii.Efectul desemnează fenomenele, procesele, relaţiile precedate şi provocate de alte fenomene, procese,

relaţii.Cauzalitatea se referă la interacţiunile dintre cauză şi efect.Principalele trăsături ale legăturilor de tip cauzal:1. cauzalitatea presupune succesiune : fenomenul cu rol de cauză

precede, iar cel cu rol de efect succede acestuia. Succesiunea este cronologică şi logică. Între fenomenul cauză şi fenomenul efect există asimetrie;

2. cauzalitatea presupune proces de geneză; necunoaşterea şi nerespectarea acestei trăsături ne poate conduce la concluzii false (v. ziua e cauza nopţii);

3. cauza şi efectul au caracter relativ: acelaşi eveniment, care are o cauză, poate juca rol de cauză pentru alt eveniment;

4. lanţul cauzal nu are început 0 sau punct terminus (valabil pentru ştiinţe);5. cauzalitatea are caracter complex : aceeaşi realitate poate fi provocată de cauze diverse şi

acelaşi fenomen poate provoca efecte diferite;6. cauzalitatea este condiţionată: o cauză produce efectul ei numai în anumite condiţii; o

variaţie a condiţiilor poate amplifica / diminua / inhiba producerea efectului;7. necesitatea raportului – cauză-efect este o legătură inevitabilă, dacă sunt întrunite

condiţiile;8. la nivelul sistemelor cu feed-back efectul, o dată apărut, exercită la rândul său o influenţă

asupra cauzei;9. în funcţie de nivelul de organizare (la nivel biologic şi psihic), efectul poate “ precede”

cauza (v. codul genetic – reacţia este preformată, dar nu e conştientă; la nivel psihic este vorba de proiecţie).

11 Despre ordinea sau neordinea universului, A. Pleşu, în Minima moralia, consideră că “Dacă realul e arbitrar, întîmplător, haotic, el nu poate valida nici o lege şi nu are nevoie de lege.(…) Pe scurt, nu poţi propune legea decît într-un teritoriu al legiferabilului. Rigoarea morală nu e de imaginat decît dacă admitem că ne mişcăm într-un univers în care nu e posibil decît necesarul. Trebuie să credem, ca altădată Laplace, într-o ecuaţie integrală a lumii, pentru a ne pune problema unei evoluţii corecte în cîmpul ei. Căci cea mai mică dezordine ontică aruncă în aer tot edificiul, justificînd orice dezordine axiologică. Cu alte cuvinte, ordinea, dacă e, nu poate fi decît totală. Coextensivă cu Fiinţa şi, în fond, nimic altceva decît un alt nume al ei. A spune că lumea e un amestec de ordine şi haos e totuna cu a spune că lumea e haos, căci nu se poate susţine ordinea unui ansamblu ale cărui părţi sînt în afară de ordine. Dacă există fie şi cel mai mărunt coeficient de „întâmplare“, atunci totul e posibil; totul — în afară de lege.

Etimologic vorbind, conceptul de „ordine“ are o conotaţie temporală. El trimite la ideea de „orînduială“, „înşiruire“, „succesiune“. Pe acest fond e de înţeles o sugestie a Fericitului Augustin (Confesiuni, cartea a IV-a, cap. 11), din care rezultă că lumea, în întregul ei, e o frază în curs de rostire, o ordine care tocmai se formulează. Şi că nu poţi înţelege sensul frazei înainte de a o asculta pînă la capăt. Ordinea e a ansamblului, nu a episodului. Mai exact, episodul nu îşi află semnificaţia adevărată decît înăuntrul unei sintaxe care îl depăşeşte. Ordinea lumii nu se poate percepe decît pe intervale temporale mari sau, la limită, la sfîrşitul tuturor intervalelor, în clipa în care fraza lumii se încheie şi, o dată cu ea, timpul însuşi. Înregistrarea dezordinii, adică a prezenţei răului înăuntrul ordinii universale, echivalează, în definitiv, cu un viciu de perspectivă: e o formă de blocaj în accidental, o fixare în episodic, o incapacitate cronică de a depăşi staza imediatului, pentru a gîndi procesual, ascultînd macrorespiraţia dihaniei cosmice”.

17

Rolul cauzalităţii : principiul cauzalităţii permite explicarea genezei realităţilor, predicţii şi retrodicţii12 pe ideea că nu există fenomen a-cauzal.

NECESITATEA şi ÎNTÂMPLAREA

Sunt un alt tip de determinare.Necesitatea desemnează raporturile inevitabile produse de cauze interne ce ţin de esenţa unei realităţi şi

care se produc într-un anumit sens, nu au alternative, se manifestă în relaţii constante. Ex: cu necesitate viaţa este urmată de moarte.

Întâmplarea desemnează evenimente, procese, însuşiri provocate de cauze externe care se instalează în variate moduri şi care pot apare sau nu. Relaţiile de tip întâmplare se realizează la întretăierea unor lanţuri, legături necesare.

Trăsăturile raportului necesitate-întâmplare:1. se presupun reciproc, sunt polii unuia şi aceluiaşi proces. Nu există fenomene, însuşiri, relaţii pur

necesare sau pur întâmplătoare. Distincţia are mare relativitate, depinzând de relaţia luată ca sistem de referinţă.

2. necesitatea este unică, întâmplarea este diversă;3. n şi î sunt esenţiale pentru cunoaştere, pentru predicţii şi retrodicţii şi pentru acţiune eficientă.

POSIBILITATEA – REALITATEA – PROBABILITATEA

(C6) Posibilitatea desemnează ansamblul tendinţelor de evoluţie viitoare, virtuale, specifice unei realităţi, doar acelea ce nu contravin legilor domeniului.

Realitatea este posibilitatea înfăptuită sau realizată efectiv. Ambele se presupun reciproc în sensul că orice realitate apare ca posibilitate şi devine efectiv doar în

prezenţa unor condiţii favorabile. Orice realitate conţine în sine posibilităţi multiple, din care doar una va fi înfăptuită, restul fiind anulate. Viitorul este o sumă de posibilităţi virtuale, potenţiale.

Ca şi în cazul necesităţii şi întâmplării nu există posibilitate pură, nici realitate pură, întrucât realitatea conţine posibilităţi cu şanse mai mari sau mai mici de realizare, indicând momente diferite ale evoluţiei.

Probabilitatea desemnează gradul de apropiere a posibilităţii de realitate.

LEGITATEA

Noţiunea de lege are mai multe accepţii în funcţie de domeniu, unele folosite incorect, cum ar fi cu sensul de normă. În sens filosofic legea este un raport între însuşiri, componente, funcţii ale unui sistem. Nu orice raport este legic. Pentru a fi lege, raportul trebuie:

-să fie între însuşiri, componente, funcţii generale comune clasei respective;-să aibă caracter esenţial;-să fie necesar (inevitabil);-să fie repetabil şi relativ stabil.Legile nu depind de conştiinţa, voinţa şi cunoaşterea omului, ele au caracter obiectiv, deci nu pot fi

anulate, modificate. Mai are omul libertate?Da. Toate legile ştiinţifice sunt aproximaţii ale stării reale. Apoi, legile au caracter condiţionat,

manifestându-şi efectele numai în anumite condiţii - deci într-o anumită măsură omul poate varia condiţiile.

12 deducerea cauzelor din efecte

18

Clasificarea legilor

Legile variază după zona existenţială: -legi naturale (fizice şi biologice); -legi ale societăţii;-legi ale psihicului.După efectele lor, legile se împart în:- dinamice (cele care acţionează în domeniul realităţilor cu comportare individuală, ex: legile mecanicii

clasice formulate de Newton, legile mişcării planetelor etc.);-statice (probabilistice sau stohastice – acţionează în domeniul sistemelor cu comportare de masă, caz în

care efectul inevitabil al legii se realizează sub rezultatul intervenţiei unor întâmplări multiple, ex: legile microparticulelor elementare, legile populaţiilor animaliere, umane etc.).

După rolul lor, legile naturale ca şi cele sociale pot avea pentru om efecte:-benefice;-negative.

Cunoaşterea legilor are importanţă majoră pentru explicarea genezei, evoluţiei. Ele amplifică puterea de predicţie a omului şi deci posibilitatea de prevenire prin modificarea condiţiilor de producere. Cunoscând legile putem desfăşura acţiuni eficiente.

MODELE ALE DETERMINISMULUI

Teoria determinismului a evoluat şi s-a concretizat în anumite modele explicative, două fiind fundamentale:

1. modelul MECANICIST2. modelul PROBABILIST (STOHASTIC)

1. Valabil din sec. XVII până în prima jumătate a sec.XIX, modelul mecanicist s-a constituit pe baza mecanicii newtoniene.

Caracteristici:-între cauză şi efect se consideră că ar exista izomorfism, adică o cauză determină un singur tip de efect,

aspect demonstrat ulterior ca fiind fals;-admite doar cauzalitatea liniară, valabilă doar pentru mecanică; în afara acestui domeniu există şi

cauzalitate circulară, radială;-a susţinut că singurele legături ce determină ordinea în univers sunt de tip cauzal, ignorând relaţia de

condiţionare, reducând necesitatea şi legea la cauzalitate, superiorul la inferior, complexul la simplu;-a absolutizat necesitatea, socotind că este singura care acţionează; au exclus întâmplarea şi rolul ei, unii

considerând că se produce din ignoranţă;-a susţinut posibilitatea cunoaşterii exhaustive, complete a lumii, posibilitatea previziunii totale a

viitorului.

2. Se impune în a doua jumătate a sec.XIX, la ora actuală fiind considerat mai judicios, ca urmare a datelor darwin-ismului, mutaţionismului, care scot în evidenţă rolul transformărilor întâmplătoare, mecanicii cuantice, fizicii relativiste, geneticii, toate relevând intervenţia probabilităţii. De asemeni, şi cibernetica a evidenţiat tipuri multiple de cauzalitate.

Caracteristici:

19

-în univers, la toate nivelurile, există un anumit raport între ordine şi dezordine;-a accentuat rolul hazardului, al întâmplării;-a precizat că viitorul nu este univoc determinat; evenimentele nu au doar determinări necesare, ci şi

întâmplătoare. La anumite niveluri nu se poate descrie comportamentul individualului, ci numai al ansamblului, descrierea îmbrăcând forma mediei, a frecvenţei;

-în multe cazuri nu se pot face previziuni certe, ci doar probabile.

Capitolul IIIELEMENTE DE EPISTEMOLOGIE ŞI FILOSOFIA ŞTIINŢEI

Specificul acestor discipline:

-abordând din punctul de vedere al relaţiilor cognitive lumea raportată la om, lumea este obiect de cunoscut, iar omul agent cunoscător;

-se autonomizează relativ târziu, sec.V î.Hr.

Până la sofişti, filosofii au avut o încredere nelimitată în puterea de cunoaştere a minţii omeneşti. SOFIŞTII şi-au pus problema: ce înseamnă a cunoaşte? Pe ce cale putem ajunge la adevăr? Ce valoare au cunoştinţele? Răspunsurile au foste sceptice şi relativiste: cunoaşterea porneşte de la simţuri, deci cunoştinţele sunt relative, iar ştiinţa imposibilă. Pe măsură însă ce explicaţiile se îmbogăţesc, se întemeiază preocupările pentru cunoaştere.

SOCRATE vine cu o soluţie nouă: optimismul gnoseologic. El consideră că este posibilă cunoaşterea adevărată a lumii, dar cu metoda adecvată, că astfel este posibilă ştiinţa.

PLATON adaugă încă o idee importantă: nu orice opinie este cunoaştere. Formulând teoria reamintirii, la Platon cunoaşterea este re-cunoaştere şi nici o cunoaştere nu pleacă de la zero. El a inaugurat, în opoziţie cu sofiştii, o nouă direcţie, raţionamentul, susţinând că numai prin raţionament putem identifica generalul, esenţa adevărată a lucrurilor.

ARISTOTEL, elev al lui Platon, va nega lumea Ideilor. Consideră că într-adevăr cunoaşterea începe cu simţurile, dar acest material trebuie prelucrat cu o serie de operaţii intelectuale: analiza, sinteza, abstractizarea, generalizarea, determinarea etc. Rezultă ideea sau conceptul, noţiunea, cunoştinţă superioară pentru că dă generalul, esenţialul, deci o cunoaştere mai profundă. Astfel adevărul unei cunoştinţe depinde de corectitudinea operaţiilor şi apoi a judecăţilor făcute cu respectivele concepte.

A cunoaşte este echivalent cu a raţiona. Cunoaşterea este proces, nu act instantaneu, care pleacă de la individual la general, de la fenomen (aparenţă) la esenţă. Observaţia şi experienţa sunt începutul oricărei cunoaşteri.

Aristotel a revalorificat cunoaşterea perceptivă, care este o condiţie a cunoaşterii generalului şi universalului. A dezvoltat contribuţiile lui Platon, considerând acea cunoaştere raţională ca fiind cunoaştere cu rol activ, deoarece gândirea face salturi şi nu mai are nevoie să revină la exemplele concrete.

Apariţia acestei secţiuni a marcat trecerea de la gândirea despre existenţă la gândirea despre gândire.

20

1.Obiectul epistemologiei

(C7) În linii mari există două concepţii referitoare la acesta: epistemologică PLATON, ARISTOTEL, F. BACON, R. DESCARTES, I. KANT, B. RUSSEL, R. CARNAP au pornit de

la întrebarea există un model ideal de cunoaştere? Şi au răspuns: da, ŞTIINŢA. În perspectiva acestei premise apar următoarele probleme de studiat:

1. În ce măsură ştiinţa este accesibilă spiritului uman?2. Care este modelul ideal de ştiinţă: deductiv (ex. matematica) sau inductiv (ex. biologia)?3. Ce reguli se cer urmate pentru a construi o altă ştiinţă conform modelului ideal? Ce valori şi ce

limite au cunoştinţele ştiinţifice? psihologică EMPEDOCLES, PROTAGORAS, J.LOCKE, L.FEUERBACH, MANNHEIM consideră cunoaşterea un

atribut general al spiritului uman, iar cunoaşterea realităţilor se realizează în modalităţi variate, ireductibile la ştiinţă. De aici apar următoarele probleme:

1. Ce surse (izvoare) are cunoaşterea?2. Ce rol joacă în geneza cunoaşterii simţurile şi repsectiv raţiunea?3. Ce demersuri mintele conduc la formularea ideilor generale?4. Ce este adevărul? Cum se poate valida valoarea unei cunoştinţe?5. Ce limite ale cunoaşterii decurg din dependenţa ei de psihicul uman?

Ambele direcţii s-au confruntat în decursul istoriei, iar astăzi se continuă tradiţia. Multe vârfuri ale filosofiei optează pentru primul model.

În timp, problematica teoriei cunoaşterii a devenit mai complexă, generând constituirea unor sub-secţiuni: Teoria adevărului Filosofia ştiinţei Metodologia Logica ştiinţei etc.

2.Tipuri de gnoseologii

CLASIFICARE

I. după răspunsul la întrebarea lumea poate fi cunoscută sau nu? se departajează: gnoseologii optimiste (realiste); gnoseologii sceptice (se îndoiesc, dar nu optează pentru o poziţie fermă da sau nu); gnoseologii agnostice (consideră absolutul de necuprins pentru mintea umană, v.Kant: este posibilă

cunoaşterea fenomenului, a aparenţei, dar nu a esenţei).

II. după izvorul cunoaşterii: gnoseologii empiriste (susţin valoarea superioară a cunoştinţelor perceptive); gnoseologii raţionaliste (garanţia cunoaşterii nu rezultă din experienţă, ci din structurile proprii

raţiunii);

21

există filosofi care fac o sinteză între empirism şi raţionalism (prima încercare a aparţinut lui Kant: orice cunoaştere provine din experienţă, dar nu este toată din ea).

III. după modul cum se integrează activitatea cognitivă: gnoseologii metafizice (consideră adevărurile eterne, pentru totdeauna, iar în această condiţie

activitatea de cunoaştere este un proces încheiat); gnoseologii dialectice (consideră cunoaşterea un proces neîncheiat, perfectibil, cunoştinţele sunt

adevăruri relative).

EVOLUŢIA LOCULUI TEORIEI CUNOAŞTERII

Până la Aristotel teoria cunoaşterii a fost subordonată ontologiei şi eticii, după care s-a autonomizat.În Evul Mediu se semnalează o stagnare relativă a problematicii, dar se produce benefic un proces de

rafinare a conceptelor sale prilejuit de cearta universaliilor. În epoca modernă, datorită dezvoltării ştiinţelor, epistemologia devansează ontologia, unii gânditori

considerând că ar fi posibilă o teorie a cunoaşterii independentă de ontologie. Epoca actuală este gazda unor şcoli extremiste, unele susţinând primatul epistemologiei şi inutilitatea

ontologiei, altele (ex. N.Hartmann) considerându-le necesare pe amândouă. Predomină preocupările de filosofia ştiinţei datorită rolului pe care îl joacă astăzi ştiinţa în toate domeniile. Au apărut astfel:

gnoseologii regionale:-ale ştiinţelor naturii;-ale ştiinţelor socio-umane;

gnoseologii de ramură:-gnoseologia fizicii cuantice etc.

Gnoseologia a început să fie cercetată de mai multe ştiinţe particulare: semiotică, teoria informaţiei, cibernetica, aportul sociologiei cunoaşterii.

3.Conceptul de cunoaştere

Are semnificaţie generică, desemnând o gamă foarte variată de activităţi (7) cu semnificaţii specifice: a cunoaşte echivalent cu a da sens (realităţile nu au sens, primesc de la subiectul cunoscător),

semnificaţie inteligibilă;

a cunoaşte echivalent cu complexul proces de asimilare şi reconstrucţie minatală a realităţilor obiective sau subiective de către un subiect individual sau colectiv, sub forma reprezentării sau a creaţiei de idei (fără a conţine nimic din energia sau substanţa originalelor).

Ex. ?? ideea de om este un construct mental, rezultă cunoaşterea este re-creaţie.

Termenul cunoaştere include şi faptul de a trece dincolo de impresie, aparenţă, iluzie, opinie, pentru a ajunge la identificarea notelor generale, esenţiale, inevitabil prezente (necesare), legice, la relaţiile, mecanismele ce determină şi întreţin existenţele.

Rezultă de aici că procesul de cunoaştere nu este o simplă oglindire, copiere, ci implică descoperire, înţelegere, explicare a realităţilor cu ajutorul conceptelor: pentru a defini pasărea, balena imaginea este insuficientă, cunoaşterea nu se termină cu impresionarea organelor de simţ, ci presupune prelucrarea creatoare a informaţiilor.

22

Descartes – a cunoaşte înseamnă a judeca.Kant – dpdv lingvistic orice cunoştinţă este o propoziţie; dpdv logic orice cunoştinţă este o judecată.

Cunoaşterea desemnează şi actul de recunoaştere, de identificare a ceea ce a fost cunoscut dinainte, ceea ce implică faptul că nici o cunoaştere nu porneşte de la zero.

Recunoaşterea este posibilă deoarece actele cognitive anterioare sunt stocate cu ajutorul memoriei, sunt organizate în sisteme coerente şi devin structuri mentale la care se raportează apoi noile date. Când oamenii nu mai pot face recunoaşterea apar probleme în metabolismul celulei nervoase, se şterg engramele.

Cunoaşterea înseamnă postdicţii (retrodicţii), cât şi predicţii. Prin postdicţii descoperim esenţa realităţilor, a legilor care acţionează, iar predicţiile anticipează, sunt

previziuni fie a ceva ce nu a fost cunoascut încă, fie a ceva ce nu există dar este posibil să apară. La baza predicţiei stau deducţiile şi inducţiile; prin mijlocirea lor omul face presupuneri, elaborează ipoteze, deschide noi orizonturi de cunoaştere. Se remarcă astfel rolul activ, creativ al gândirii.

Cunoaşterea înseamnă şi învăţare, dobândire nesistematică sau sistematică de cunoştinţe şi de deprinderi mintale şi practice.

Învăţarea începe în familie, continuă în şcoală, se dezvoltă prin studiu individual, prin experienţa directă, prin însuşirea limbii naturale şi a limbajelor artificiale.

Prin învăţare omul întipătreşte în minte fie propriile rezultate de cunoaştere, fie ale altora, se instruieşte, se iniţiază într-un domeniu, se formează ca agent cunoscător achiziţionând scheme, model, principii, reguli, tipuri de operaţii mintale şi materiale, toate probate ca eficiente pentru cunoaştere.

În urma învăţării, prin examen critic, omul poate trage şi învăţăminte.

Orice proces de cunoaştere implică şi o comunicare.

4.Structura generală a cunoaşterii

Schematic, procesul de cunoaştere implică:- subiectul (agentul cunoscător);- obiectul (ceea ce este de cunoscut);- o relaţie cognitiv-comunicativă între subiect şi obiect;- un produs, cunoştinţa, care nu e oglindire, ci reconstrucţie, re-creaţie.

În sens restrâns, subiectul cunoaşterii este un eu individual, o fiinţă dotată cu conştiinţă, în stare să se opună şi să se raporteze cognitiv la lume. Nu este strict individual, ci vine cu achiziţiile dobândite de la generaţiile anterioare, într-un fel fiind şi subiect colectiv. Transformarea în agent cunoscător este rezultatul unui proces natural de dezvoltare organică şi psihică; devine astfel numai dacă are predispoziţii naturale, care vor fi modelate, exersate, valorificate în prezenţa şi sub acţiunea mediului socio-cultural.

Obiectul de cunoscut nu este egal cu realităţile obiective şi subiective existente pentru că universul nu poate fi integral cuprins în universul cunoaşterii, doar părţi din planul ontic, şi anume un fragment care anterior a intrat într-o relaţie praxiologică cu subiectul cunoaşterii. Obiectul nu este ceva nemijlocit dat, ci un produs de instituire ce conţine în el şi ceva din obiectul ontic, şi ceva din subiectul cunoscător.

5.

23

Cunoaştere şi comunicare; tipuri de limbaje

(C8) CONCEPTUL DE COMUNICARE

Încercarea de definire a termenului “comunicare” îi relevă polivalenţa şi ambiguităţile. Etimologic, se consideră că la temelia formării verbului latin communico,-are ar sta adjectivul munis cu sensul “care îşi face datoria, îndatoritor”; prin derivare s-a ajuns la communicus ca explicându-l acceptabil pe comunicare, termen însemnând la început punerea în comun a unor lucruri indiferent de natură. Apoi, o dată cu răspândirea creştinismului, s-a conturat sensul sacramental, euharistic, din care s-a dezvoltat antonimul excomunicare.

În mod curent înţelegem prin “comunicare” o înştiinţare, ştire, veste; sau un raport, o relaţie, o legătură.Un biolog (aici Eduard O.Wilson) înţelege comunicarea ca pe “o acţiune a unui organism sau a unei celule

care alterează modelele probabile de comportament ale altui organism sau ale altei celule, într-o manieră adaptativă pentru unul sau pentru ambii participanţi”. Desigur, această definiţie nemulţumeşte informaticianul interesat de comunicarea dintre “organisme” şi ”celule” nevii, ba chiar anorganice, şi pe psihologul sau sociologul care nu concep comunicarea în absenţa unui subiect dotat cu conştiinţă, chiar dacă nu mereu conştient de informaţia pe care o vehiculează. Dicţionarul de psihologie13 defineşte comunicarea ca proces de schimb substanţial şi/sau energetic şi/sau informaţional între două sau mai multe sisteme, pe baza căruia se asigură reflectarea sistemului emiţător (reflectat) în sistemul receptor (reflectant).

Cibernetic, comunicarea include orice deplasare a unei cantităţi de informaţie de la un element la altul, în cadrul aceluiaşi sistem sau de la un sistem la altul, fără considerarea naturii şi modalităţii concrete în care se realizează această deplasare.

Se distinge între:- comunicare i n t r a m o d a l ă -în cadrul aceleiaşi clase de obiecte sau sisteme (de ex., cea mai

evoluată comunicare de acest tip este considerată a fi comunicarea interumană, bazată pe un ansamblu de procese psihomotorii specific umane, limbajul revenind componentei conştiente-gândirii; comunicarea umană prezintă două aspecte: cel verbal şi cel nonverbal14);

- comunicare i n t e r m o d a l ă – între clase diferite de obiecte (ex. comunicarea dintre om şi animal sau dintre om şi maşină).

Încercările de a lărgi cadrul definiţiei în scopul acoperirii exigenţelor particulare a cât mai multor dintre disciplinele interesate de problemele comunicării au condus la rezultate nu tocmai reuşite. De ex., pentru Charles MORRIS, sfera conceptului de comunicare, definit ca “punerea în comun, împărtăşirea, transmiterea unor proprietăţi unui număr de lucruri” se extinde până la a cuprinde tipuri de interacţiuni ce nu mai au nimic de a face cu informaţia, adăugând precizarea că “orice mediu care serveşte acestui proces de punere în comun e un mijloc de comunicare: aerul, drumul, telefonul, limbajul”. Or, engleza (ca de altfel şi franceza) nu posedă un cuplu de cuvinte care să marcheze distincţia, existentă în limba română, dintre comunicare şi comunicaţie, v. cale de comunicare (pentru informaţie) diferit de căi de comunicaţie (pentru marfă), definiţia lui Morris generând confuzia privind natura reală a proceselor de semnalizare şi semnificare.

Distincţia de mai sus este importantă şi pentru că atrage atenţia asupra erorii frecvente de a discuta despre transmiterea mesajelor, adică despre comunicare, în termenii metaforei transportului; din

13 P.P.Neveanu - Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Ed.Albatros, 197814 Comunicarea verbală este de două feluri: orală sau scrisă; cea neverbală (nonverbală) angajează corpul şi părţile lui, paralimbajul (aspectul strict vocal- ton, tempo-ul vorbirii, ezitare, pauză, mormăieli), dispunerea în spaţiu, gesturile şi contactul. Impactul asupra interlocutorului diferă de la un tip de comunicare la altul; astfel comunicarea verbală are “efect” 7%, mult inferior celei nonverbale, paralimbajul 38%, iar gestul, mimica şi poziţia corporală 55%.

24

perspectiva acesteia cuvintele sunt presupuse a purta înţelesuri, imagine eronată, întrucât vorbele nu-şi conţin sensurile, acestea neexistând decât în mintea celor care le utilizează.

O altă problemă: putem vorbi de comunicare şi atunci când scurgerea de informaţie este involuntară?Răspunsurile diferite despart teoriile comunicării în două mari clase:

1. semiologia comunicării (Eric BUYSSENS, Jeanne MARTINET, Georges MOUNIn şi Louis PRIETO), bazată pe distincţia dintre semnal (unicul care presupune existenţa intenţionalităţii) şi indiciu (de care se ocupă semiologia semnificării);

2. Şcoala de la Palo Alto (Paul WATZLEWICK, Janet BEAVIN şi Don JACKSON), care postulează că non-comunicarea este imposibilă, atâta timp cât înfăţişarea, vestimentaţia, mimica, privirea, mersul, gestul şi chiar tăcerea noastră dezvăluie celorlalţi condiţia socială, temperamental, obiceiurile, dispoziţia, atitudinile sau emoţiile pe care le resimţim.

Louis FORSDALE formulează o definiţie mai completă şi flexibilă: comunicarea e procesul prin care un sistem este stabilitit, menţinut şi modificat prin intermediul unor semnale comune (împărtăşite) care acţionează potrivit unor reguli.

Deşi definiţia eludează problema delicată a precizării naturii entităţilor care comunică, ea subliniază rolul integrator al comunicării; prin interconectarea unor agenţi până atunci izolaţi, comunicarea generează configuraţii de nivel superior, înzestrate cu proprietăţi noi în raport cu cele ale unităţilor alcătuitoare (ex. comunicarea interpersonală într-un grup face ca acesta să devină mai mult decât suma indivizilor care îl compun, reţeaua de legături astfel formată adăugând trăsături suplimentare, structurale, de ordin interacţional, caracteristicilor individuale ale participanţilor). Definiţia lui Forsdale adaugă precizarea indispensabilă că raporturile dintre componentele sistemului se bazează numai pe utilizarea de semnale recunoscute de toţi participanţii la proces, adică pe un consens privitor la codul în care are loc transmiterea informaţiilor şi că, în plus, organizarea şirurilor de semnale trebuie să se supună unor restricţii combinatorice determinate.

Teoria sau teoriile comunicării?Ambele denumiri sunt legitime, dar ele desemnează realităţi diferite, în funcţie de accepţiunea pe

care o dăm termenului teorie15.Teoria comunicării cu sensul de încercare de explicare unitară a unui ansamblu mai bogat de fapte a

debutat în 1949 cu lucrarea Teoria matematică a comunicării a americanilor Claude SHANNON şi Warren WEAVER, care au elaborat şi o schemă generală a comunicării:

MESAJ SEMNAL SEMNAL MESAJ

15 teorie (gr. theoria =contemplare, examinare, studiu) a dezvoltat trei sensuri diferite:a. ipoteză particulară destinată elucidării cauzelor sau naturii unui fenomen determinat;b. explicare unitară a unui ansamblu mai bogat de fapte, în perspectiva unei ipoteze, adică a unei teorii de tip a;c. concepţie globală la care a juns ştiinţa într-un domeniu dat.

25

SURSĂ TRANSMIŢĂTOR

SURSĂDE

ZGOMOT

CANAL RECEPTOR DESTINAŢIE

Schema reprezintă un MESAJ care, elaborat de o SURSĂ, este codificat de un TRANSMIŢĂTOR sub forma unor SEMNALE ce parcurg un CANAL, pe traseul căruia se confruntă cu primejdia distorsionării lor ca urmare a unei surse de ZGOMOT (termenul desemnează clasa, practic infinită, a fenomenelor susceptibile de a distorsiona mesajul prin alterarea calităţii semnalelor), după care parvin la RECEPTORUL ce le decodifică, restituind mesajului forma iniţială şi încredinţându-l astfel DESTINATARULUI.

Meritul major al schemei este că, deşi concepută în vederea explicării unor aspecte specifice sferei comunicaţiilor (domeniul în care lucrau autorii) şi limitată la sintaxa comunicării, ea permite înţelegerea esenţei oricărei comunicări, de la transmiterea ereditară a caracterelor biologice, până la discursul poetic, muzical sau cinematografic.

SURSA - sursa produce mesajul, dar, în general, ea nu dispune şi de mijloacele necesare pentru a-l face să ajungă la destinaţie; o primă distincţie importantă pe care o evidenţiază această schemă este cea dintre sursă şi transmiţător.

Uneori, comunicatorul nu este şi enunţătorul mesajului pe care îl difuzează (ex: un actor care recită un rol); totuşi, semnalele vocale non-verbale (timbrul vocii, ritmul, pauzele etc.) şi alţi parametri ca ezitarea, graba, plictiseala, hotărârea, mânia etc. aparţin actorului însuşi. Cum şi acestea sunt purtătoare de informaţie, se poate vorbi de o sursă dublă, autor-recitator.

Putem merge mai departe, afirmând că oricine preia, conştient sau nu, idei, expresii ori citate enunţate anterior de altcineva nu poate fi privit drept enunţătorul exclusiv şi unic al mesajelor transmise.

Dacă judecăm mesajele prin prisma originalităţii lor, iar sursa din perspectiva „dreptului de autor” asupra celor enunţate, suntem nevoiţi să conchidem că nu există decât surse colective şi că, prin intermediul oricărui cuplu de comunicatori stau de vorbă, în fond, mari mulţimi de indivizi, cunoscuţi sau necunoscuţi, contemporani sau din trecut, ceea ce dă posibilitatea caracterizării comunicării drept “polifonică”, “emisă de o pluralitate de voci”.

MESAJUL -global, mesajul acoperă o mare varietate de realităţi: gânduri, sentimente, trăiri, idei, emoţii, stări de conştiinţă sau produse ale fanteziei. Nici una dintre manifestările menţionate ale psihismului uman nu poate fi sesizată direct de un dispozitiv material şi de aceea unitatea emiţătoare încredinţează unor semnale materiale, perceptibile senzorial, misiunea de a reprezenta indirect produsele impalpabile ale conştiinţei şi afectivităţii. Mesajul nedrapat în semnal rămâne inaccesibil interlocutorului, care nu are cum sesiza o prezenţă ce nu îi impresionează simţurile16. Aspectul cel mai spinos al comunicării rezidă în contradicţia dintre nevoia interlocutorilor de a-şi transmite mesaje şi imposibilitatea practică în care se află ei de a emite şi recepţiona altceva decât semnale.

TRANSMIŢĂTORUL –condiţia indispensabilă pentru ca semnalele să ajungă la receptor este ca ele să posede o natură compatibilă cu cea a canalului de transmisie (ex: comunicarea sonoră este posibilă numai dacă mediul fizic interpus între comunicatori permite propagarea undelor din spectrul audibil). Lanţul transmiţătorilor poate fi mai scurt sau mai lung (pentru ultima variantă ex. drumul parcurs de la compozitorul care îşi transpune intenţiile muzicale în structuri sonore virtuale pe care le codifică în partitură, până la ascultătorul radio de la domiciliu- v.etapele dintre)

16 Contrar unei prejudecăţi materialiste solid înrădăcinate, nici creierul nu este apt să o facă: el nu e cu nimic mai abilitat decât simţurile să opereze cu mesaje, toate înregistrările biochimice care s-ar putea descoperi pe scoarţa cerebrală reprezentând tot simple semnale, engrame materiale perfect similare traiectoriei grafice a unui cuvânt scris, ori descărcări electrochimice asemănătoare transferului energetic asociat celui rostit. A spune, cum o fac încă mulţi autori, că înţelesurile cuvintelor se află în creierul vorbitorului sau se produc acolo denotă confuzia dintre activitatea cortexului şi conştiinţă – Mihai DINU, Comunicare, Bucureşti, Ed.Algos, 2000, cap.2, p.25

26

Din perspectiva definiţiei saussuriene17 a semnului văzut ca “ceva” care ţine locul a “altceva”, teoria informaţiei elaborată de Shannon şi Weaver se limitează la ceea ce poate măsura, la “ceva”, ignorând deliberat “altceva”-ul.

TIPURI DE LIMBAJE

Conceptul de limbaj desemnează sistemul şi activitatea de comunicare cu ajutorul limbii, realitatea activă a limbii. Limba, limbajul şi vorbirea alcătuiesc trei aspecte ale unui proces unitar.

Funcţiile limbajului pot fi reduse la trei: comunicativă / cognitivă / reglatorie.

CLASIFICĂRI:

limbaj -intern-extern

Limbajul intern sau vorbirea internă este acea modalitate a limbajului care corelează cel mai strâns funcţiile acestuia, este modalitatea centrală, specifică a vieţii spirituale, a existenţei mentale. Rezumativ, l.i.este caracterizat funcţional prin predominanţa semnificaţiilor cognitive şi a impulsurilor şi planurilor reglatorii, iar structural este particularizat prin asonoritate, reducţionism, concentrare şi o extraordinară viteză de desfăşurare. “Gândirea nu este decât o operaţie ascunsă pentru alţi oameni.”

Prin limbajul exterior comunicăm celorlalţi gândurile noastre, oral, scris, monologat sau prin dialog.

limbaj -verbal (oral sau scris, monologat sau dialogat)-nonverbal (paralimbajul, mimica, gesturile)

Forma fundamentală a limbajului este cea verbală, limbajul nonverbal având mai mult rolul de a nuanţa comunicarea, mai ales a stărilor afective.

limbaj -natural-artificial

În genere, acelaşi individ dispune de multiple coduri lingvistice şi paralingvistice, empirice, ştiinţifice, profesionale, de argou etc. Limbajul natural (ex. limbile naţionale) este luat ca model pentru construirea de limbaje artificiale sau de interes tehnico-ştiinţific. Limbajele artificiale sunt sisteme de semne care îndeplinesc o funcţie de cunoaştere şi comunicare sau numai de comunicare în activitatea oamenilor (ex.diferitele moduri de semnalizare, simbolurile din diferite ştiinţe sau codurile pe care se bazează programele computerelor). Folosirea lor aduce precizie în gândirea ştiinţifică.

17 Ferdinand de SAUSSURE- lingvist elveţian, considerat părintele semioticii (sau semiologiei =studiul producerii sociale a înţelesului din sisteme de semne) deoarece a sugerat o “ştiinţă care să studieze viaţa semnelor în societate” în cursul său publicat în 1916.

27

Orientându-se spre evidenţierea trăsăturilor comune limbii şi celorlalte sisteme de semne, structuralismul18

a condus la descrierea formalizată a acestora şi, cu ajutorul metodelor matematice oferite de teoria informaţiei, statistică şi teoria probabilităţilor, a promovat elaborarea unor modele lingvisitice accesibile maşinilor electronice. În cadrul limbajului formalizat enunţurile se formează şi se transformă pe baza unor reguli explicit formulate şi, spre deosebire de cele proprii limbajului natural, au fiecare un sens strict determinat, pe care îl exprimă în modul cel mai economic posibil; forma lui se obţine prin înlocuirea numelor componente ale unui nume complex cu variabile, asociindu-i-se o funcţie drept aplicare a unei operaţii asupra unor anumite argumente. Studierea şi interpretarea limbii ca sistem de simboluri cu ajutorul unor procedee logico-matematice au o mare importanţă pentru elaborarea limbajelor formalizate folosite în maşinile automate, în îmbunătăţirea sistemelor de transmitere a mesajelor etc., ca şi în analiza unor aspecte teoretice noi ale fenomenelor lingvistice, fiind un mijloc adecvat de adâncire a cunoaşterii, în măsura în care aceasta este formalizabilă.

limbaj -ştiinţific-artistic

Limbajul ştiinţific se caracterizează prin precizie (monosemantism), de multe ori şi abstractizare; am putea să-l considerăm un limbaj “obiectiv”, deoarece monosemantismul limitează confuziile şi ulterior erorile teoretice sau practice. Fiecare ştiinţă include în vocabular o serie de termeni specifici ei.

La polul opus se situează limbajul artistic (cromatic, sonor, literar etc.), care se desăvârşeşte tocmai prin polisemantism, nivel metaforic, alegoric; el permite mai multe sensuri şi prin aceasta incită, stârneşte curiozitatea şi explorează întreaga dimensiune subiectivă. Scopul său este potenţarea forţei expresive a artei.

CUNOAŞTERE ŞI COMUNICARENon idem est si duo dicunt idem.

Extensiunea şi varietatea ipostazelor comunicării obligă la scindarea pe subdomenii strict delimitate: comunicare mediatică, comunicare organizaţională, tehnici argumentative, pragmatică lingvistică, kinezică, proxemică. Adeseori, diversa problematică comunicaţională implică incursiuni în filosofie, istorie, etologie, matematică, tehnică, pictură, muzică, teatru, cinematograf şi chiar în teologie.

Orice proces de cunoaştere implică şi o comunicare, limbajul fiind un sistem de semne care mijloceşte fixarea, prelucrarea şi comunicarea informaţiilor despre lumea externă, precum şi exprimarea stărilor psihice. Limba este un fenomen social care a apărut datorită necesităţii de comunicare interpersonală. Între limbaj şi gândire există o unitate indisolubilă, produsele gândirii noţiunile, judecăţile, raţionamentele) exprimându-se

18 denumire generică pentru orientări eterogene în teoria şi metodologia ştiinţelor contemporane, urmărind să pună în evidenţă anumite structuri prin care se explică caracteristicile şi comportamentul unor sisteme. Pe acest principiu s-au elaborat teoriile structuraliste (care explică sistemele prin structurile lor şi uneori le reduce la acestea) şi metoda analizei structurale (care constă în evidenţierea unor structuri decelabile prin procedee determinate). Aceste orientări au apărut în legătură cu cercetările structurale în matematică, psihologie (v. gestaltismul), lingvistică (F. de SAUSSURE şi şcoala lui), fizică, matematică, chimie, biologie (L.von Bertalanffy ş.a.), în studiul sistemului complex al relaţiilor parentale în societăţile primitive (Lévi-Strauss), ca şi în studiul raporturilor subconştientului şi inconştientului (Lacan), al unor probleme de filosofia culturii (Foucault). Începând cu 1950 s. se afirmă şi în teoria şi istoria literară sau de artă, apoi în studiul sistemelor sociale concrete (etnologie, sociologie, economie etc.), exprimând tendinţa acestor ştiinţe spre formalizare şi matematizare, spre găsirea unui limbaj şi a unor metode cât mai exacte, obiective, analoage celor ale ştiinţelor naturii. S. consideră obiectele ca sisteme, ansambluri organizate de elemente, posibil de recompus şi transformat prin procedee definite. O structură se prezintă astfel ca un tip sau ca un model ideal, luând în considerare doar raporturile care unesc componentele obiectului (diferenţe, opziţii, corelaţii), indiferent de natura lor substanţială. S. pune în evidenţă integralitatea sistemelor.Accentual preponderent pus pe momnetul static structural în dauna celui diacronic (istoric) a atras critica structuralismului.

28

prin cuvinte, propoziţii şi fraze; dar limbajul şi gândirea nu se identifică, aceleaşi idei putând fi comunicate prin diferite forme de limbaj.

Indiferent dacă lumea există şi în afara conştiinţei noastre, ceea ce putem cunoaşte şi explora nu este acea lume, ci un construct personal, rezultat din integrarea într-o structură coerentă a senzaţiilor noastre sau, mai degrabă, a ceea ce memoria ne-a permis să reţinem din ele. Există aşadar tot atâtea lumi câte conştiinţe individuale; abordând un anumit subiect, interlocutorii au impresia că vorbesc despre acelaşi lucru, când de fapt fiecare se referă la entităţile lumii proprii, la care celălalt nu va avea niciodată acces (v.existenţialismul – ideea incomunicabilităţii adevărurilor ultime ale fiinţei noastre profunde). “Dacă e ceva cu adevărat uimitor în comunicare este faptul că oamenii reuşesc totuşi, de bine de rău, să se înţeleagă…” (Mihai Dinu)

Deci, structura generală a cunoaşterii implică o relaţie cognitiv-comunicativă între subiect şi obiect din care rezultă cunoştinţa, care nu e oglindire, ci reconstrucţie, re-creaţie. Din celălalt sens, funcţia cognitivă a limbajului se referă la centrarea mesajului asupra obiectului desemnat.

Progresul ştiinţei s-a aflat întotdeauna într-o hotărâtoare dependenţă de nivelul şi calitatea comunicării între cercetători; “marele secret al progresului constă tocmai în abolirea oricărui secret”.

Comunicarea însă nu este numai un comandament pragmatic, impus de nevoia de eficienţă a acţiunii umane, ci şi unul moral, deşi cele două aspecte nu merg întotdeauna mână în mână (v.platformele politice).

Subiectul adult este, de regulă, conştient de scopul său comunicativ-cognitiv, vorbirea devenind un fenomen complex în care se reunesc inteligenţa, deprinderea şi memoria.

6.Cunoaştere comună şi cunoaştere ştiinţifică(C 9 ,10)Cunoaşterea comună stă în puterea oricărui individ uman, în virtutea înzestrării sale naturale

caracteristice. Este un tip de cunoaştere nemijlocită, deoarece între subiect şi obiect nu se interpun instrumente speciale. Cunoştinţele rezultate au grad mare de intuitivitate fiind dependente de fler, spirit de observaţie, au caracter elementar, abstractizarea şi generalizarea limitându-se doar la surprinderea a ceea ce este general, constant, repetabil, iar raţionamentul utilizat frecvent este cel prin analogie. Acest tip de cunoaştere este vag, nesistematic, nu-şi pune problema testării cunoştinţelor, şi de aceea este în mai mare măsură supusă erorii. De asemenea, e în mai mare măsură dependentă de subiectivitatea agentului cunoaşterii, de experienţa, interesele, nevoile lui. Pe parcursul ei intervin multe elemente extralogice, afectiv-valorizatoare. Prin ea se cultivă tradiţia şi principiul autorităţii, iar produsele sale sunt formulate în termenii limbii naturale.

Cunoaşterea comună a precedat cunoaşterea ştiinţifică, a permis omului să se integreze în mediu, a fost şi a rămas o sursă de sugestii şi probleme pentru cea ştiinţifică.

Cunoaşterea ştiinţifică este produsul unui efort deliberat, provocat de interese cognitive, al unui agent cunoscător în prealabil instruit şi specializat. Are caracter mijlocit deoarece între subiect-obiect se interpun mijloace, metode, tehnici, procedee probate anterior ca eficiente.

Cunoştinţele au valoare superioară, care explică ceea ce este dincolo de aparenţe, dezvăluie esenţa (însuşiri, mecanisme necesare), descoperă legi, cauze, care sporesc gradul de anticipare.

Este metodică, sistematică şi critică. Rezultatele ei iau forma conceptelor, ipotezelor, teoriilor şi legilor ştiinţifice cu ajutorul cărora se descriu, explică, clasifică riguros determinări precise cantitative şi calitative ale realităţilor. Aceste rezultate se formulează în limbaje speciale, concise, care permit utilizarea aparatului matematic.

Regulile care o normează (spiritul ştiinţific):- obiectivitatea (luarea tuturor măsurilor necesare pentru cercetarea obiectului cât mai aproape de ce

este el; singura valoare de care trebuie să ţinem cont este adevărul);- regula testării (nimic nu rămâne în ştiinţă decât dacă a fost cercetat repetat şi metodic);

29

- neutralitatea (eliminarea tuturor factorilor extralogici şi extracognitivi);- relativitatea (conştientizarea caracterului deschis, perfectibil al cunoaşterii ştiinţifice);- respectarea componentelor morale speciale (v. calităţile morale necesare pentru fiecare meserie,

deontologia19 omului de ştiinţă care, înainte de toate trebuie să respecte VIAŢA. Ex. omul de ştiinţă din agricultură trebuie să respecte natura, să aibă grijă să nu se adâncească criza ecologică, să nu denatureze codul genetic natural sau uman…).

IPOTEZA ŞI TEORIA ÎN CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ

Ipoteza este o presupunere teoretică, o explicaţie anticipativă, însă nu orice presupunere este o ipoteză ştiinţifică.

Condiţii pentru a deveni ipoteză ştiinţifică:- să se întemeieze pe fapte de observare şi experimente verificate ca certe;- explicaţia anticipată să fie în concordanţă cu materialul faptic care a condus la formularea ei;- să confere faptelor sens inteligibil;- să fie principial testabilă (din faptele iniţiale să rezulte enunţuri empirice ce trimit la fapte şi

evenimente concludente);- să aibă forţă predictivă, adică să implice deducerea de noi fapte;- să aibă generalitate maximă (să nu lase fără explicaţii nici una din faptele care au condus la

elaborarea ei);- să poată fi corelată cu alte ipoteze;- simplitate logică (v.J.St.Mill);- să nu contrazică rezultate ştiinţifice validate deja (fapte, legi);- în plan psiho-moral să exerseze imaginaţia creatoare, curajul, elasticitatea gândirii.

Ex. de ipoteze: Kant-Laplace, ipoteza virusologică a cancerului, sensibilitatea plantelor, inteligenţa animalelor superioare etc.

Teoria ştiinţifică, rezultat superior al cunoaşterii ştiinţifice, este un ansamblu de concepte, ipoteze, simboluri, legi organizate într-un sistem logic coerent cu ajutorul căruia se constată, explică şi se fac predicţii.

Elaborarea teoriei este un proces complex, empiric, care necesită explicaţie şi care uneori provoacă revoluţii ştiinţifice.

Teoria poate fi considerată modelul respectivei realităţi.Azi există şi susţinători care consideră ipoteza=teoria. ?

T i p u r i d e t e o r i i:

logico-matematice - cercetează structuri abstracte, realităţi independente de însuşirile lor particulare; se referă doar la realităţi posibile, nu existente.

factuale – reprezintă conceptualizări ale unor domenii particulare ale existenţei: cel al naturii, cel socio-uman şi cel cultural. Sunt specifice fizicii, biologiei, chimiei, medicinei, ştiinţelor agricole, sociologiei, psihologiei etc. Studiază realităţi existente cu toate determinările lor cantitative şi calitative.

Cuprind:

19 gr. deon, deontos + logos se referă ceea ce este obligatoriu în plan moral ca exigenţe, restricţii, cod moral ce include valori, principii, norme, modele, deprinderi. Codul diferitelor ştiinţe poate fi scris sau nescris, bazat pe tradiţie şi exemplu.

30

-fapte ştiinţifice;-nucleu conceptual (supoziţii, axiome, postulate, legi);-aparat logico-matematic;-consecinţe empirice.

F u n c ţ i i l e t e o r i i l o r ş t i i n ţ i f i c e:

- funcţia rezumativă (unificatoare) se referă la aceea că orice teorie ştiinţifică condensează într-un număr mic de principii un număr mare de fapte disparate. Ex: teoria sintetică a evoluţiei, pe cale de a fi depăşită, a unificat fapte ale darwinismului, morganismului, mendeleismului etc.

- funcţia predictivă se referă la aceea că teoriile anticipează fapte sau chiar legi noi, v.Maxwell - teoria undelor pe orice frecvenţă, descoperite ulterior;

- funcţia informativ-cognitivă;- funcţia referenţială se referă la aceea că teoriile produc modele, imagini, tablouri;- funcţia prescriptivă se referă la aceea că toate teoriile joacă rolul de model de acţiune eficientă.

T e s t a r e a t e o r i i l o r ş t i i n ţ i f i c e

Acesta este cel mai dificil proces deoarece există teorii alternative, care ambele pot fi testate la fel de bine şi atunci apare problema: unde e adevărul?

Toate procedeele şi instrumentele de testare sunt încărcate teoretic, dar nici în aceasta nu avem o garanţie finală.

O teorie se apropie mult de realitatea unui domeniu, dar domeniul, dinamic, poate evolua.De asemeni, în sistemele biologice, parametrii sunt greu de izolat, având grad mare de integralitate

organică; procesele metabolice au grad diferit, alert, suferă influenţa ecosistemelor, intervin relaţii de filo-ontogenie etc., toate acestea constituind obstacole pentru testarea teoriilor ştiinţifice.

K. Popper vorbeşte despre principiul falsibilităţii şi despre coroborare (a întemeia pe), susţinând că teoriile au grad mai mare sau mai mic de apropiere de adevăr. Când afirmăm Toţi x sunt y, acest toţi nu poate fi niciodată testat, în contextul în care testarea consecinţelor întemeiază teoria.

7.Metodele cunoaşterii ştiinţifice

1. OBSERVAŢIA ŞTIINŢIFICĂ Presupune contemplarea şi adunarea informaţiilor furnizate de o realitate. Pe baza ei se constată, se

descriu stări, proprietăţii, funcţii, relaţii, se evaluează faptele ştiinţifice.Este o cercetare în care agentul cunoscător nu intervine asupra obiectului de cunoscut, cel mult alege

momente prielnice. Observaţiile sunt dependente de teoria care constituie punctul de plecare, ca şi de instrumente (aparatură).

M o m e n t e:1. informarea în teoriile domeniului;2. alegerea condiţiilor favorabile;3. fundamentul stimulării senzoriale;

31

4. determinări cantitative riguroase; rezultatele trebuie să poată conduce alţi cercetători, eventual în condiţii diferite, la aceleaşi concluzii.

Are rol mai mare în ştiinţele factuale, în stadiul incipient al unei ştiinţe pentru a strânge material, poate fi sursă de lege empirică DAR există realităţi principial inobservabile (nu la realităţi irepetabile). Precede în general celelalte metode sau le însoţeşte.

O b i e c t i v i t a t e a re z u l t a t e l o r depinde de:-natura fenomenului cercetat (fenomenele sunt mai mult sau mai puţin perceptibile);-acuitatea simţurilor cercetătorului;-numărul observaţiilor;-performanţa aparatelor utilizate;-gradul de adecvare a teoriei de la care s-a pornit.

T i p u r i d e o b s e r v a ţ i e: - neplanificată sau planificată;- directă sau indirectă (documentară).

2. METODA EXPERIMENTALĂ

Considerată “observaţie provocată” şi apărută mai târziu în ştiinţă, acestă metodă cu rezultate superioare se deosebeşte de prima prin aceea că agentul modifică realitatea de cunoscut, intervine în desfăşurarea proceselor pentru a face observabile şi testabile fenomene, procese, relaţii, mecanisme. Este o observaţie provocată, ceea ce implică dificultăţi deoarece presupune inventarea, conceperea unui dispozitiv experimental (= ansamblu special elaborat care permite producerea şi reproducerea fenomenului în condiţii controlate).

M o m e n t e :-informarea în domeniu;-cercetare prealabilă cu observaţia ştiinţifică;-culegerea datelor;-elaborarea ipotezelor;-experimentul propriu-zis, conform protocolului elaborat în prealabil;-generalizarea teoretică.T i p u r i de e x p e r i m e n t e:- naturale;- sociale;- de teren sau laborator;- reale sau ideale;- înainte sau după producerea evenimentului (experiment post facto);- cu eşantionare20 sau fără.

În zilele noastre a crescut rolul teoriilor în experiment, ca şi importanţa experimentelor pe model. De

asemenea, experimentele ideale beneficiază de efectele teoriei informaţiei şi ale ciberneticii (v. simulările pe computer). Putem spune că a pătruns în aproape toate ştiinţele.

În ştiinţele agro-tehnice, experimentele capătă anumite particularităţi şi restricţii. O parte din dificultăţile cercetării experimentale reies din faptul că sistemele biologice au o natură extrem de complexă, cu un număr

20 eşantionare – tehnică de decupare a unei părţi relevante pentru întreg, grup eşantion martor

32

mare de parametri interni/externi greu de izolat, că sistemele biologice sunt sisteme deschise21 şi cu mare individualitate; prin investigaţii poate fi afectată integralitatea, se induc uneori incontrolabil perturbări de funcţii. Intervin restricţii deontologice pentru evitarea efectelor cu caracter mutilant pentru specie, pentru diminuarea suferinţelor şi respectarea vieţii ca valoare.

L i m i t e l e c e r c e t ă r i i e x p e r i m e n t a l e:- nu poate fi aplicată decât fenomenelor constante, cu repetabilitate identică;- nu poate fi aplicată decât în ştiinţele imature (aflate abia la început);- ţine de tehnică şi de tehnologie, depinzând de acurateţea materialelor, aparatură, cost (la ora actuală se

fac experimente foarte costisitoare pentru că necesită instalaţii aproape de tip industrial).

3. METODA MODELĂRII

Fiind dat un obiect original, se numeşte model un alt obiect material sau ideal, existent sau construit, din studiul căruia obţinem informaţii despre cel original.

T i p u r i d e m o d e l e :

- după natura activităţiilogice, teoretice sau empirice

(S+P) (cobai, câine, musca, machetele ing., hărţi etc)materiale sau ideale(instalaţii cibernetice, electrice etc.) (progr.de calculator, th. matem a oscilaţiei etc.)

- după gradul de apropiere de originalsimilare sau analoage(aidoma originalului, diferind (reproduc doar anumite laturi, componente, fcţii,eventual la scară de mărime) condiţii, studiind simplificat fenomenul; mai puţincostisitoare, dau cercetării un grad de siguranţă maimare)

E t a p e :- se identifică un original;- se stabilesc analogiile cu un model şi ecuaţiile de trecere;- formularea ipotezei;- construirea şi cercetarea modelului prin observaţie şi experiment;- înregistrarea şi interpretarea datelor;- refacerea drumului invers al ecuaţiilor de trecere.

Există uneori cercetări care, făcând abstracţie de datele calitative, simplifică prea mult originalul.

8.Problematica adevărului

21 sistem deschis – face schimb de informaţie, masă şi energie cu alte sisteme

33

Omul este făcut ca să cunoască adevărul. El îl doreşte cu înflăcărare, îl caută; şi totuşi, când după multă trudă l-a găsit, orbeşte se şi încurcă în aşa fel încât te face să te îndoieşti că îl posedă cu adevărat.

(B.Pascal)(C11) Problema filosofică centrală a gnoseologiei este aceea a valorii cunoaşterii, cunoaştere raportată la

activităţile şi valorile umane fundamentale. A cunoaşte, a dobândi adevărul este o caracteristica definitorie umană. Ce este adevărul? - o problemă cercetată încă din antichitatea greacă, care rămâne deschisă şi astăzi.

Conceptul de adevăr apare târziu (v. Socrate, Platon, Aristotel), deoarece până atunci nu s-a distins obiectul de cunoştinţe, şi existenţele nu comportă valoare de adevăr sau fals, doar enunţurile (cunoştinţele) despre ele22. Nici conceptele, rugăminţile, poruncile, indicaţiile şi sugestiile nu implică valoare de adevăr sau fals.

În acest sens, B.Russel în Problemele filosofiei nota: “trebuie să observăm că adevărul sau falsitatea unei opinii depind întotdeauna de ceva care se află în afara opiniei însăşi. Dacă eu cred că Charles I a murit pe eşafod, aşa ceva e adevărat nu datorită vreunei calităţi intrinseci a opiniei mele, pe care am putea-o descoperi prin simpla examinare a acesteia, ci datorită unui eveniment istoric care s-a întâmplat acum două secole şi jumătate. Dacă eu cred că Charles I a murit în patul său, aşa ceva e fals: oricât de puternică ar fi opinia mea şi cu oricâtă grijă am adopta-o, nu vreo proprietate intrinsecă a ei, ci ceea ce s-a întâmplat cu mult timp în urmă o împiedică să fie adevărată. Astfel, adevărul şi falsitatea sunt proprietăţi ale opiniilor, ele depind de relaţiile opiniilor cu alte lucruri şi nu de vreo calitate internă a acestora.”

Adevărul apare la nivelul cunoaşterii abia cu judecata.

CUM SE RECUNOAŞTE ADEVĂRUL?

Au fost elaborate trei teorii celebre:- teoria corespondenţei;- teoria coerenţei;- teoria pragmatistă.

I. TEORIA CORESPONDENŢEI

Preluând ideile lui Platon, Aristotel a elaborat în Metafizica o concepţie complexă asupra adevărului, teoria adevărului-corespondenţă, care poate fi sintetizată astfel: “A enunţa că ceea ce este nu este sau că ceea ce nu este este constituie o propoziţie falsă; dimpotrivă, o enunţare adevărată este aceea prin care spui că este ceea ce este şi că nu este ceea ce nu este.”

Referitor la aceasta A.Tarski23 , în articolul Adevăr şi demonstrabilitate, consideră conţinutul intuitiv al formulării aristotelice destul de clar, dar posibil de îmbunătăţit din punctul de vedere al preciziei şi al corectitudinii formale. Dificultatea teoriei: formularea lui Aristotel este nemijlocit aplicabilă numai enunţurilor care “spun” despre ceva “că acesta există” sau “că acesta nu există”. În majoritatea cazurilor este

22 cine sunt “purtătorii adevărului”? Pragmatiştii au considerat că adevărate sau false sunt numai ideile (ideea de măr, de atom, de Dumnezeu etc.). Majoritatea filosofilor însă au subliniat că nu putem spune că o idee este adevărată - ea are sau nu referinţă , adică corespondent în realitate; dar adevărate sau false sunt numai afirmaţiile sau negaţiile pe care le facem despre aceste idei (“Mărul este roşu.” , “Atomul este indivizibil”, etc.).23 TARSKI, Alfred – matematician şi logician polonez stabilit în S.U.A,, considerat alături de Hilbert întemeietor al metamatematicii, numită de Tarski “teoria sistemelor deductive”; este unul din creatorii semanticii, definind şi generalizând noţiunile de model, consecinţă logică, definibilitate. În polemica filosofică cu criticii definiţiei semantice a adevărului a apărat construcţia logică de acuzaţiile care o asimilau realismului naiv, convenţionalismului etc., subliniind neutralitatea ei epistemologică.

34

suficient de greu să se evalueze enunţul în această formă fără a altera semnificaţia lui şi spiritul limbii. Ex: valoarea de adevăr a enunţului Zăpada este albă poate fi stabilită prin corespondenţă directă, dar cea a enunţului Cele trei bisectoare ale oricărui triunghi se intersectează într-un punct necesită cercetare geometrică. Observaţii analoage sunt aplicabile în propoziţiile din domeniul oricăror altor ştiinţe particulare.

În consecinţă Tarski consideră că rezolvarea problemei dacă un enunţ dat este adevărat sau nu este o sarcină a ştiinţei, esenţa activităţii ştiinţifice, şi nu a logicii sau a teoriei adevărului. Problema găsirii unor criterii particulare ale adevărului şi elaborarea procedurilor care să permită stabilirea valorii de adevăr a unui număr cât mai mare de enunţuri diferă de la ştiinţele empirice la şiinţele deductive. De ex. noţiunea demonstraţiei se referă la stabilirea adevărului în enunţurile deductive, fiind elementul esenţial al metodei axiomatice care este larg folosită în epoca actuală pentru elaborarea şi expunerea disciplinelor matematice.

Această teorie a dominat gândirea filosofică în decursul timpului. Filosofii scolastici din evul mediu au formulat celebra definiţie verum est adequatio rei et intellectus, în epoca modernă ea devenind componentă esenţială a filosofiilor realiste.

II. TEORIA COERENŢEI

Conform acestei teorii, a spune că o propoziţie este adevărată înseamnă a spune că este în concordanţă cu toate celelalte propoziţii acceptate (v.Tarski şi exemplificarea cu matematica). Dar criteriul coerenţei se aplică, după adepţii acestei abordări, nu numai cunoştinţelor a priori, ci şi celorlalte. Ex: valoarea de adevăr a propoziţiei Lupta de la Călugăreni a avut loc în anul 1595 nu poate fi stabilită decât comparând-o cu alte enunţuri, precum cele cuprinse în documentele istorice. Se poate proceda la fel şi cu propoziţia Acest măr este roşu, pentru care în mod obişnuit considerăm că nu este o altă cale de a-i determina adevărul decât corespondenţa cu faptele; într-adevăr, pentru a spune că această propoziţie este adevărată trebuie să presupunem că avem percepţia unui măr roşu; dar, pentru ca o percepţie oarecare să fie percepţia unui măr de o anumită culoare, este necesar ca subiectul cunoscător să apeleze la cunoştinţele sale anterioare despre culori, şi despre fructe, deci alte cunoştinţe formulate în alte propoziţii. Exemplele arată cum coerenţa nu este numai un criteriu al adevărului, ci chiar caracteristica definitorie a acestuia: ceva este adevărat atunci şi numai atunci când concordă cu alte propoziţii, nu cu faptele.

B. Blanchard notează: “Criteriul real al adevărului judecăţii este dat de opiniile noastre aflate în conexiune cu aceasta şi care, o dată ce ea ar fi respinsă, ar trebui la rândul lor să fie eliminate. Or, acest criteriu este coerenţa.

La acestea s-ar putea replica astfel: în cazul unei atare judecăţi valoarea corespondenţei este pusă într-o lumină falsă. Desigur, ea nu poate fi utilizată în acele cazuri particulare în care unul din termenii ei a dispărut. Dar prin aceasta ea nu este discreditată acolo unde este aplicabilă, şi nici nu dovedeşte că, acolo unde nu e aplicabilă, ea ar putea fi înlocuită printr-un criteriu.” 24

Deci, teoria coerenţei întâmpină şi ea dificultăţi:

- ea nu poate fi utilizată în acele cazuri particulare în care unul din termenii ei a dispărut;- chiar dacă elementele unei mulţimi sunt toate coerente între ele, nu este obligatoriu ca ele să fie

adevărate, aşa cum ar decurge din această teorie (v. romanele poliţiste). Calea adevărului nu mai este coerenţa, ci concordanţa cu ceea ce există sau s-a întâmplat realmente.

24 The Nature of Thought, vol.2, cap.25; de analizat frontal cele două exemple pe care le dă el: “Burr l-a ucis pe Hamilton în duel” şi “Pe această creangă se află o pasăre cardinal”.

35

III. TEORIA PRAGMATISTĂ

Susţinătorii teoriei pragmatiste a adevărului (Ch. Pierce, W. James, J. Dewey) au pornit de la punctul de vedere că funcţia gândirii este de a forma idei care să se dovedească utile în activitatea practică. Numai activitatea practică furnizează un criteriu pentru a stabili că unele propoziţii sunt adevărate, iar altele false . Astfel, în ştiinţă adevărul unei idei este determinat de verificarea şi confirmarea experimentală. Dacă, folosind o idee ştiinţifică, am produs o anume stare de lucruri dorită, atunci acea idee este adevărată. Rezultă de aici că pragmatiştii nu caută să ofere o imagine a realităţii, ci strategii de acţiune în vederea rezolvării problemelor puse în faţa cercetătorilor. A spune că o idee este adevărată nu înseamnă că ea corespunde faptelor, ci altceva: că ea s-a dovedit fructuoasă, funcţională, utilă în găsirea unor soluţii acceptabile la problemele şi nevoile practice. Aplicând acelaşi criteriu al utilităţii practice, James considera sunt adevărate orice idei, din ştiinţă sau din afara sa, care aduc oamenilor foloase vitale – v. noţiunea de Dumnezeu – dacă “funcţionează” satisfăcător şi este utilă oamenilor, atunci este adevărată.

W. James, fragment din Pragmatismul:

“Orice dicţionar ne spune că adevărul este o proprietate pe care o au unele dintre ideile noastre; el constă în faptul că acele idei sunt “concordante” cu realitatea, tot aşa cum eroarea constă îm “neconcordanţa” cu aceasta…Pragmatismul pune aici întrebarea sa obişnuită: “Admiţând că o idee, o opinie este adevărată, la ce deosebiri concrete va duce acest lucru în viaţa noastră? Ce experienţe se vor produce în locul celor care s-ar fi produs dacă opinia noastră ar fi fost falsă? Pe scurt: ce valoare are adevărul în bani gheaţă, în termeni proprii experienţei?”

Punând acestă întrebare pragmatismul constată imediat care este răspunsul cuvenit: ideile adevărate sunt cele pe care putem să le asimilăm, pe care le putem valida, cărora le putem acorda adeziunea nostră şi pe care le putem verifica. Sunt false ideile în cazul cărora nu putem proceda astfel. […]

Aceasta este teza pe care vreau să o apăr. Adevărul unei idei nu este o proprietate care i-ar fi inerentă şi care rămâne inactivă. Adevărul este un eveniment care se produce în privinţa unei idei. Aceasta devine adevărată; ea este făcută adevărată de anumite fapte. Ea îşi dobândeşte adevărul printr-o activitate specială, constând în a o verifica şi având drept scop şi rezultat verificarea ei. […]

Ceea ce este adevărat intră în ceea ce este bine, sau adevărul este un bun de un fel oarecare şi nu, cum se presupune de obicei, o categorie în afara binelui. Nu sunt aici numai două idei coordonate. Cuvântul adevărat desemnează tot ce se constată ca bun sub forma unei credinţe şi, în afară de aceasta, ca bun pentru motive definite, capabile de a fi definite. ”

Dificultăţile teoriei:

-o idee poate fi utilă într-un sens, dar dăunătoare în altele;-pragmatiştii refuză cunoaşterii capacitatea şi menirea de a ne furniza o imagine adecvată a lumii, văzând

în ea doar un instrument de satisfacere a nevoilor;-se confundă adevărul cu verificarea sau confirmarea: o propoziţie este adevărată şi înainte de a fi

confirmată, deci de a fi cunoscută ca adevărată;-definiţia pragmatistă a adevărului duce la abandonarea legii logice a terţului exclus, după care orice

propoziţie este sau adevărată, sau falsă; potrivit pragmatiştilor orice propoziţie este sau confirmată, sau infirmată, ceea ce este greşit, v. ex. “În ziua de 1 ianuarie 1500 a plouat la Bucureşti” (enunţul este fie adevărat, fie fals, chiar dacă nu este nici confirmat, nici infirmat), chiar şi ipoteze ştiinţifice.

CRITERIILE ADEVARULUI

Mulţi filosofi consideră că trebuie să deosebim între două probleme considerate aparent una: 1. în ce constă adevărul, care este definiţia sau natura lui?

36

2. care sunt criteriile adevărului?Pentru 1 v. teoriile de mai sus.Pentru 2 trebuie investigate diferitele genuri de cunoştinţe pe care le avem (v. propoziţiile care descriu

experienţa noastră senzorială, sau propoziţiile ştiinţei factuale sau cele ale logicii şi matematicii etc) pentru a se vedea pe ce motive suntem convinşi că acestea sunt adevărate.

În ce priveşte cunoştinţele furnizate de experienţa noastră comună, criteriul hotărâtor al acceptării lor ca adevărate este concordanţa cu datele empirice pe care le furnizează această experienţă. Dar, de multe ori, şi aici este nevoie să se facă apel la cunoştinţe cu un conţinut teoretic ridicat. De ex. este nevoie să apelăm la un test de coerenţă pentru a deosebi între o iluzie şi o percepţie veritabilă, v. cazul viselor. De ce nu credem în ceea ce am visat o dată ce ne trezim? Pentru că nu avem coerenţa cu ceea ce cunoaştem în starea de veghe.

Acum referitor la logică şi matematică, coerenţa logică între diferite cunoştinţe este cel mai important criteriu. Limită: coerenţa completă nu este o stare de fapt, ci un ideal. Această situaţie caracterizează deopotrivă experienţa comună şi matematica. Ex: se ştie că postulatul paralelelor lui Euclid nu este legat logic de celelalte axiome şi postulate ale lui şi că putem avea o geometrie coerentă fie ca îl acceptăm, fie că acceptăm o propoziţie care îl contrazice.

În ceea ce priveşte ştiinţa, criteriul principal al acceptării propoziţiilor acesteia este acela al concordanţei cu datele observaţiilor, dar şi aici coerenţa cu principii sau ipoteze teoretice joacă un rol foarte important.

ConcluziiÎn cunoaştere este nevoie să se apeleze la mai multe criterii al căror rol este mai mult sau mai puţin

important, în funcţie de genul cunoştinţelor pe care le avem în vedere. Coerenţa ori utilitatea sunt criterii folositoare în testarea adevărului unei propoziţii sau al unui corp de

propoziţii.(C12) Capitolul IV

VALORI, VALORIZARE

1.Libertatea umană

A. PROBLEMATICA UMANISMULUI

Cât timp vor exista oameni, aceştia vor fi fiinţe care nu vor înceta să se cucerească pe ei înşişi.

K.Jaspers

În general, prin umanism25 se înţeleg toate concepţiile care recunosc valoarea şi demnitatea omului, orice concepţie antropocentrică care crede în posibilităţile de cunoaştere şi creaţie ale omului, în posibilitatea afirmării acestuia ca personalitate. În sens restrâns, umanismul este acea mişcare filosofică şi literară originară în Italia (extinsă şi în Europa în a doua jumătate a sec.XIV), care este una din sursele culturii moderne afirmând valoarea umană.

Toate punctele centrale ale filosofiei înscriu înţelegerea şi explicarea fiinţei umane.

25 Ideea de umanism este evidenţiată pentru prima oară de Cicero, pentru a exprima opoziţia dintre “omul uman” (educat) şi “omul barbar” (needucat), pentru a justifica extinderea acelei virtus romana la o reţetă universală, la dominaţia modului de a fi roman asupra tuturor celorlalte.

37

Ce este omul?

Din antichitate şi până în zilele noastre s-au formulat diferite răspunsuri: fiinţă vie dotată cu vorbire şi gândire ( zoon logon eshon), fiinţă capabilă se creeze o cetate înzestrată cu legi (zoon politikon – Aristotel), fiinţă care produce unelte (homo faber – Bergson),care le foloseşte (homo laborans), care îşi asigură viaţa prin intermediul gândirii şi acţiunii economice (homo oeconomicus), care îşi transpune existenţa în joc şi imaginaţie (homo ludens – Huizinga), care este capabil să dea valoare tuturor lucrurilor, să le fie măsură (homo aestimans – Protagoras) etc26. La noi, Petre Ţutea zicea: Ştii unde poţi căpăta definiţia omului? – te întreb. În templu. În biserică. Acolo eşti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul şi asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul.

În contextul naturii omul este fiinţă solitară; pentru a “se umaniza”, pentru a-şi căpăta atributele specifice, el necesită socializarea. Ca să existe cu adevărat el trebuie să reflecteze asupra sa şi asupra lumii. Prin efortul personal omul devine conştient de sine, de demnitatea sa (şi a semenilor implicit) şi de faptul că, în anumite privinţe, se poate autodepăşi. Imperativul kantian este clar: Acţionează ca să foloseşti umanitatea atât în persoana ta, cât şi în persoana oricărui altuia totdeauna în acelaşi timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc.27

Umanismul variază o dată cu concepţia despre libertatea şi natura omului.

U m a n i s m u l a n t i c

Ajungi la om cunoscând lumea exterioară, universul natural, sau ajungi să cunoşti universul natural plecând de la cel al interiorităţii umane?

Pentru Socrate nimic nu este mai presus de om, aşadar cunoaşte-te pe tine însuţi. Pentru el principala calitate umană era virtutea, prin care înţelegea ştiinţa. Nimenu nu este rău de bunovoie, ci numai din ignoranţă, din lipsa înţelepciunii care înseamnă ştiinţă şi moralitate.

Ce raport există între condiţionările de natură obiectivă ale acţiunii omului şi cele ale subiectivităţii umane?

Stoicismul face din natura raţională a omului axul principal al moralei. De aceea îndeamnă la o viaţă cumpătată, la stăpânirea completă a afectelor, la apatie (fuga de iraţional, de pasiuni), la îndeplinirea datoriei faţă de semeni în general – ideal integrat ulterior în creştinism.

Fericirea = Virtutea.Complementară stoicismului este perspectiva epicureană, centrată pe om dar care adoptă o etică empiristă,

considerând că tot ce nu vine de la simţuri este iluzoriu. Mobilurile acţiunii umane sunt plăcerea şi durerea, iar suferinţa poate fi eliminată prin ataraxie (lipsa agitaţiei spiritului, eliminarea durerii şi a fricii).

Fericirea = înţelegerea lumii

U m a n i s m u l m o d e r n

a. umanismul renascentistS-a născut în oraşele italiene care luptau în sec. XIV-XV pentru autonomie şi considerau ordinea

medievală (reprezentată de imperiu, biserică) un obstacol în calea afirmării libertăţii umane şi a capacităţilor

26 M.Heidegger, în Scrisoare despre umanism, sesizează cum esenţa omului a fost abordată diferit în decursul timpului: vechii greci considerau că omul îşi dobândeşte esenţa prin formarea şi cultivarea virtuţilor; creştinismul consideră omul fiu al lui Dumnezeu, care se află în acestă lume doar ca într-un popas spre lumea de dincolo; Renaşterea opune omul uman celui inuman; marxismul vede esenţa omului în totalitatea realţiilor sociale. Heidegger concluzionează: umanismul este strădania omului de a deveni liber pentru omenescul lui şi de a-şi afla în aceasta demnitatea.27 Întemeierea metafizicii moravurilor

38

creatoare. Reprezentanţii acestuia (între care M.Ficino, Pico della Mirandola, M. de Montaigne, Erasmus etc.) se reîntorc la valorile antice, sintetizând în plan superior stoicismul şi epicureismul. Pentru antichitate omul era un element determinant al cosmosului, el putea reflecta armonia universului, dar n-o putea spori. Renaşterea i-a dat omul credinţa în destinul său creator, sentimentul de orgoliu (încurajat de marile descoperiri geografice), demnitatea, conştiinţa de sine şi satisfacţia cu sine însuşi.

Facultăţile spirituale au prioritate în preocupările umaniştilor, dezvoltarea lor fiind însă privită ca incompatibilă cu ignorarea nevoilor trupeşti, a făpturii naturale a omului. În ciuda antipatiei pentru ascetism şi teologie, umanismul renascentist nu are caracter antireligios sau anticreştin, ci acordă o nouă semnificaţie problemelor legate de Dumnezeu, providenţă, nemurire, suflet. Religia rămâne necesară pentru funcţie ei de suport moral în întreaga activitate umană. Filosofii renascentişti, toleranţi, avansează ideea generoasă a concilierii între toate tipurile de filosofii şi religii, în scopul realizării păcii universale, a unei lumi umane pentru toţi.

Modelul cel mai frecvent este modelul lui Prometeu, iar întruparea ilustră a omnilateralităţii creatoare este Leonardo da Vinci.

Cu toate acestea, umanismul renascentist nu este valorizat la fel de toţi gânditorii, deoarece fiecare are criteriile sale personale de apreciere, o scară proprie de valori, ex. P.Ţutea care afirma: “Umanismul este una din formele grave ale rătăcirii omului modern, care pleacă din antropocentrismul Renaşterii. În Renaştere, “titanii” s-au umflat prin autocunoaşterea necunoaşterii. Ei nu se cunoşteau pe ei înşişi şi au crezut că s-au descoperit ca oameni”...şi chiar “Omul – javra asta bipedă, pe care eu îl consider “animal prost”, homo stultus – atunci cînd se screme să facă singur ordine, adică cînd practică umanismul, îl înlocuieşte pe Dumnezeu cu el. Nicăieri Dumnezeu n-a avut de furcă cu dracul mai mult decât în sacrul spaţiu al Italiei. Acolo, adică, unde s-a născut umanismul în Renaştere”.

b. (i)luminismul“Luminează-te şi vei fi!”

Omul devine termen de referinţă pentru cunoaştere şi acţiune, de la el pleacă şi spre el se îndreaptă totul. Accentul se pune pe Raţiune, caracteristică a tuturor oamenilor. Realizarea omului ca fiinţă raţională trebuie să aibă ca principal obiectiv modificarea acelor condiţii (mediul cultural, statul biserica, superstiţiile, ignoranţa, prejudecăţile, sărăcia) care împiedică exprimarea liberă a Raţiunii. Dacă ceea ce îi separă pe oameni nu este diferenţierea lor naturală, ci cea datorată mediului social, prin condamnarea multora la ignoranţă, atunci educaţia apare drept cel mai însemnat remediu al umanizării.

Suveran al naturii, omul luminilor îi menţine frumuseţea şi i-o sporeşte prin valorile estetice.

c. neoumanismul germanÎn sec.XVIII a avut loc o răsunătoare polemică între Herder şi Kant asupra conceptului de umanitate: Kant

considera că umanitatea se împlineşte în întregimea speţei umane, nu în indivizi izolaţi, pe când Herder susţinea că în lume există numai cadre particulare de viaţă, numai indivizi concreţi, purtătorii muncii şi culturii, şi prin ei se realizează umanitatea.

Un moment foarte important în reflecţia asupra omului este marea filosofie germană de la sf.sec.XVII-încep.sec.XIX prin promovarea ideii de libertate umană, a activismului în istorie, prin sesizarea surselor înstrăinării (alienării) umane. Kant lansează celebrul imperativ practic: acţionează ca să foloseşti umanitatea atât în persoana ta, cât şi în persoana oricărui altuia totdeauna în acelaşi timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc.

39

Sec.XIX aduce o modalitate de abordare a omului foarte diferită de cea clasică. Materialismul şi teoria biologului Haeckel28 încearcă ştergerea oricărei deosebiri substanţiale între om şi animale, clasificând omul drept o verigă în evoluţia cosmologică, un veritabil “animal de pradă”.

Tema alienării umane: cu originea în doctrina creştină a păcatului originar; acum omul devine străin de propriile sale fapte sau creaţii; orice obiectivare, consideră Hegel, exprimă o alienare- produsul devine ceva străin producătorului. Ideea este preluată de Marx, care a accentuat că omul se înstrăinează de sine în multe şi importante moduri: produsele activităţii sale economice iau forma mărfurilor, banilor, capitaluilui, I se opun şi îl oprimă; produsele activităţii sale sociale ajung să-l domine luând forma statului, a legilor, a instituţiilor sociale; produsele activităţii sale spirituale -filosofia, arta, morala –îi apar ca ceva străin şi opresiv. Toate aceste produse se constituie într-o lume puternică, independentă, opusă, faţă de care omul se dovedeşte a fi slab şi dependent. Mai mult, omul nu se înstrăinează doar de ceea ce produce, ci chiar de sine, de lumea în care produce, de semenii săi – de umanitatea sa. “Dezalienarea” este concepută diferit de cei doi gânditori.

Această temă rămâne valabilă.

U m a n i s m u l î n f i l o s o f i a c o n t e m p o r a n ă

Sec. XX a fost un veac al marilor paradoxuri: construcţie şi distrugere, subdezvoltare şi supradezvoltare, cultură şi analfabetism, abundenţă şi sărăcie, socialism şi capitalism, totalitarism şi democraţie, pacifism şi înarmare, creştere economică şi scăderea resurselor, nevoia acută de sens şi criza valorilor. Moştenirea lui se simte din plin.

Omul contemporan este bine integrat în societate, are în general roluri şi statuturi sociale relativ clare, care îl determină dar îl fac şi prizonier. Are totuşi tot ce îi trebuie pentru a deveni veritabil “om uman”, poate să se elibereze din determinările pe care trebuie să le accepte?

Câteva răspunsuri:- H.Bergson – singura încercare modernă de a concilia umanismul clasic cu naturalismul

antiumanist al biologiei moderne. El consideră că “Elanul vital” (curent dinamic care străbate creaţia) s-a disociat în viaţa animală şi viaţa vegetală. Omul a evoluat pe a doua direcţie, fiind în plus înzestrat cu inventivitatea tehnică care este cel mai de seamă succes al elanului vital. Inteligenţa ne înfundă într-o noapte pragmatică în privinţa fenomenelor vieţii; din această noapte ne extrage instinctul devenit intuiţie, cea care conduce la înţelegerea dezvoltării vieţii.

- Cercetarea antropologică ulterioară încearcă să construiască (în cadrul fenomenologiei) un umanism fără antropocentrism. Max Scheler socoteşte că inteligenţa, capacitatea de a alege, inventivitatea umană nu sunt caracteristicile esenţiale ale omului şi că diferenţa dintre acesta şi animal nu trebuie căutată pe terenul psihologiei. Omul are conştiinţă de sine, vede lumea deschisă, infinită, dispune de propria sa viaţă. Spre deosebire de animal care veşnic trebuie să se adapteze la mediu, omul este un veşnic Faust avid de lucruri noi. Această imagine se spropie de cea a lui Freud, ambii considerând că omul, în calitatea sa de creator al culturii, este un permanent “refulator al instinctelor”, care, deşi neagă, îşi păstrează superioritatea prin posibilitatea de a se întorce spre natură.

- Existenţialismul – tema centrală: omul, fiinţă individuală, “aruncată” în lume (fără predestinare-zice latura atee) adică acceptând inautenticitatea, impersonalitatea, conformismul anonim. Redeşteptarea eliberatoare provine din sentimentul tragic al angoasei (neliniştei) care-l face să-şi dea seama de precaritatea condiţiei sale originare (idee lansată de S.Kierkegaard), care-l face lucid în faţa absurdului, neantului existenţei. După Heidegger angoasa este un sentiment revelator al neantului, diferit de sentimentul de teamă; angoasa nu relevă o realitate ameninţătoare, ci Neantul Însuşi, adică absenţa oricărei limitări sau determinări.

28 biolog german, a îmbogăţit şi popularizat darvinismul; a formulat legea biogenetică fundamentală: ontogenia repetă filogenia; materialist

40

Soluţia este libertatea omului de a se proiecta în lume, de a-şi crea singur un destin ieşind astfel din laşitate, lipsă de nobleţe şi vlagă, prin libertatea asumată responsabil, făcând să primeze subiectivitatea în raport cu determinismul exterior. Revolta individuală apare ca principiu de fraternizare, nu ca explozie a egoismului: “aproape sau departe de celălalt, suntem cu toţii responsabili de tot ce se întâmplă, bine sau rău, pe pământ.” (J.P.Sartre)

Umanismul existenţialist acordă fiecărui ins dreptul de a conferi termenului “om” sensul pe care îl crede de cuviinţă.

- Pragmatismul vs. Şcoala de la FrankfurtW.James, Ch. Pierce. J.DeweyRealizarea omului este identificată cu succesul

oricărui tip de acţiune. Nu există nici un rău şi nici un bine în sine:

judecăm răul şi binele în funcţie de cum sunt satisfăcute dorinţele noastre. În general el facilitează ideea că nu există situaţie de nedepăşit, irezolvabilă, că omul poate dobândi o conştiinţă fericită, fără drame, fără tragism, dacă se angajează în acţiuni care-i aduc succes. J.Dewey, eticianul acestei filosofii, consideră că alegerea morală raţională nu trebuie să ţină cont de prejudecăţi şi nu poate fi rezultatul ignoranţei; orice atitudine umană se judecă după consecinţele sale şi este acceptată dacă aceste consecinţe sunt rezonabile şi dezirabile în sensul dezvoltării persoanei.

H.Marcuse, E.Fromm, Th.Adorno Critici vehemenţi ai consecinţelor pe care le are

pragmatismul difuzat prin massmedia şi a folosirii lui ca instrument de manipulare a conştiinţei (forma pregnantă a manipulării: puterea politică). Marcuse susţine că viaţa omului are două dimensiuni: cea socială (prin care individul se integrează în valorile sistemului, prin care se adaptează la existenţă) şi cea individuală (critică, reflexivă, care conduce la crearea de valori). El consideră că pragmatismul este o filosofie a omului unidimensional, care-l reduce la prima dimensiune şi i-o anulează pe cea de a doua prin supralicitarea trebuinţelor materiale, prin aplatizarea orizontului spiritual în favoarea educării lui pentru eficienţă, pentru randament. Omului i se educă inteligenţa, nu raţiunea, având astfel toate şansele să devină “un robot jovial”.

41

- Noua filosofie franceză – B.H.Levy, A.Glucksmann, A.Benoist ş.a au analizat în mod deosebit puterea politică şi impactul acesteia asupra condiţiei umane. Ei socotesc toate extremele ca identice, fiindcă ambele, fie de dreapta, fie de stânga, sunt Puterea. Puterea, spune Levy, “determinaţie ontologică a condiţiei umane”, este eternă ca şi societatea, prin urmare orice revoluţie înseamnă trecerea de la un stăpân la altul şi nicidecum dispariţia Puterii; ea doar îşi schimbă chipul, rămânând totdeauna represivă. Unica şi tragica alternativă a omului contemporan este de a alege între două variante ale Răului (Puterii):

3. puterea alienantă care tolerează o vagă contestare (pluralismul);4. puterea Barbarie, care “dilată propriul său corp la dimensiunile întregii societăţi” şi nu

tolerează nici o diferenţă, nici un protest fără a le strivi sau absorbi (totalitarismul).

Care mai poate fi soluţia pentru ca individul să nu fie înfrânt total ca personalitate?

Lumea fără Politică e imposibilă, dar forma ei Barbară-Totalitarismul este intolerabilă. Singura şansă, datoria morală supremă, este aceea de a rezista în orice timp şi spaţiu înscăunării Barbariei, de a protesta şi de a ne opune acesteia.

- contribuţii la această temă şi-au adus şi filosofii români M. Ralea, D.D.Roşca, M.Vulcănescu, L.Blaga, C.Noica ş.a.

D.D.Roşca: o civilizaţie care face din mijlocul de trai scop, care cultivă progresul material indiferent de cel spiritual, transformă omul personalitate în omul automat, tinzând să reinstaureze sclavia materială şi morală.

B. PROBLEMA LIBERTĂŢII

omul este sau nu este liber?

Problema libertăţii se cristalizează o dată cu observarea Necesităţii, noţiune care va căpăta interpretări diferite.

I. L i b e r t a t e a ş i f a c t o r i i s up r a n a t u r a l i ( N e c e s i t a t e a s u p r a n a t u r a l ă)

a. Politeismul antic – se vorbeşte aici de necesitate deoarece zeii decideau cursul existenţei umane. Chiar dacă nu toate faptele omului erau dictate de zei, orice încălcare a voinţei acestora era pedepsită.

b. În multe cazuri ale gândirii filosofice şi mitice Necesiatea se face simţită în viaţa oamenilor nu atât ca manifestare a voinţei zeilor, ci într-o formă impersonală, destinul29.

c. Stoicismul recunoaşte necondiţionat forţa implacabilă a necesităţii, a destinului, asupra tuturor fenomenelor reale, cu excepţia celor ce ţin de voinţa noastră subiectivă. Armonia universală cosmică este de necuprins pentru om. Tot ce se petrece nu este doar inevitabil predeterminat, ci şi util, dezirabil, indispensabil armoniei universale. De aici rezultă că prima datorie a omului este să se supună destinului. Marcus Aurelius: a te opune celor sortite să se întâmple este echivalent cu a stârni forţe potrivnice care diminuează libertatea omului. Dar…care libertate? Libertatea poate fi atinsă prin adaptarea aspiraţiilor şi dorinţelor noastre la posibilităţile oferite de cursul necesar al lucrurilor, de natura însăşi. Nimeni nu este om liber dacă nu se domină pe sine însuşi. Libertatea nu înseamnă a stăpâni cursul evenimentelor, ci a te

29 destin - caracterul prestabilit şi implacabil al cursului vieţii fiecărui individ, ceea ce este scris să se întâmple (v. tragediile antice)

stăpâni pe tine însuţi. Contrar părerii comune, stoicii consideră că a fi liber echivalează cu a nu dori ce nu ai şi nu poţi obţine30.

Esenţializând, omul trebuie să fie capabil a-şi stăpâni universul propriilor trăiri şi emoţii. Fericirea stoică? Acea stare interioară a omului de seninătate, calm, resemnare în faţa sorţii, de mulţumire cu ceea ce ai.

d. monoteismul iudaic - Ecleziastul: omul nu ştie nici măcar ceasul lui. Elementul nou este credinţa că tot ce există în univers este necesar şi imposibil de modificat deoarece este rezultatul creaţiei desăvârşite a Divinităţii. Există doar o libertate a gândului omenesc, însă tot Dumnezeu dictează în ceea ce priveşte vorbirea, exprimarea gândurilor.

e. Gândirea creştină medievală - recunoscând atotputernicia divină, mai poate omul să fie liber? Dacă omul nu este liber, atunci el nu poartă responsabilitatea faptelor sale, ceea ce îl anulează ca fiinţă morală, iar intenţia educativă religioasă nu mai are obiect. De aceea în creştinism admiterea liberului arbitru constituie o necesitate pentru gândirea teologică. Punctul de pornire stă la antici: alături de lucrurile care scapă influenţei umane, există şi lucruri supuse acesteia, în legătură cu ele oamenii fiind stăpâni şi liberi.

Ioan Damaschin: Dumnezeu l-a făcut pe om de la început şi l-a lăsat în puterea chibzuinţei sale.Toma D’Aquino: omul posedă liber arbitru pentru că alegerile sale nu sunt dictate de instinctul natural

(v. animalele), ci de judecată.Petre Tutea: Suveran faţă de natură, supus Divinităţii, nemuritor şi liber prin depăşirea extramundană a

condiţiei sale – acesta este omul creştin.

Critica lui Nietzsche: doctrina liberului arbitru a fost inventată pentru a se putea imputa fiecărui om o vină; o idee directoare a creştinismului (mila) împiedică legea evoluţiei – selecţia şi are rol negativ, demobilizator: când ţi-e milă pierzi din tărie (în plan personal) şi mila împiedică definitiv legea evoluţiei-selecţia.

Dumnezeu a murit în sensul incompatibilităţii creştinismului cu realitatea aspră a existenţei umane văzută în termenii darvinismului aplicat vieţii sociale.

II. L i b e r t a t e a u m a n ă ş i N e c e s i t a t e a n a t u r a l ă

a. antichitate- intuiţia profundă, pe alocuri ambiguă, că fenomenele naturii sunt guvernate de o “raţiune universală” sau de o “lege a firii” care dictează desfăşurarea lor. Ex. conceptul Tao de la chinezi, Logos la Heraclit, Nous la Anaxagoras, toate surprind, cu nuanţe diferite, aspectul de ordine necesară propriu defăşurării evenimentelor reale. Treptat apar şi argumentele care să susţină ideea:

1. existenţa cauzalităţii31; în gândirea antică târzie chiar destinul va dobândi, pe lângă interpretarea religioasă şi o interpretare naturalistă, fiind conceput ca rezultat fatal al manifestării cauzalităţii în viaţa oamenilor;

30 Argumentele stoicilor pentru credinţa lor: 1. Marcus Aurelius: dat fiind caracterul schimbător şi trecător al lucrurilor (onoruri, politică, bogăţie, desfătare

etc.) nu avem nici o dovadă că ceea ce dorim de obicei merită să fie dorit.2. Epicur: nimic nu este în sine plăcut sau neplăcut, totul este chestie de obişnuinţă.3. Ulterior Spinoza: multe dintre dorinţele noastre sunt de-a dreptul absurde, deci nu pierdem nimic, ba din contră,

dacă renunţăm la ele. Se află aici germeni ideii de libertatea ca necesitate înţeleasă.31 Seneca: Chiar fenomenele care par a fi cele mai dezordonate şi mai neregulate, adică ploile, norii, trăznetele, flăcările vărsate de craterele vulcanilor, zguduiturile cutremurelor, pe scurt toate cele la care suntem martori pe acest tărâm zbuciumat în al cărui centru stă Pământul, oricât de bruşte ar fi, nu se produc la întâmplare; şi ele au cauzele lor.

2. existenţa unor legi naturale care guvernează desfăşurarea fenomenelor, creând imaginea unui univers în care domină ordinea şi necesitatea.

Într-un univers guvernat de necessitate, mai poate fi vorba de libertate?

Soluţia stoică, moment fundamental în evoluţia concepţiilor filosofice despre libertate:da, recunoaştem necondiţionat forţa implacabilă a Necesităţii, a destinului asupra tuturor fenomenelor

reale (cu excepţia celor ce depind de voinţa noastră subiectivă), dar evenimentele nu sunt necesare doar pentru că au caracter predeterminat şi ireversibil, ci şi pentru că ele alcătuiesc armonia universală, cosmică, de necuprins pentru om. Pe scurt: tot ce se petrece nu este doar inevitabil predeterminat, ci şi util, dezirabil, indispensabil realizării armoniei universale. De aceea:

-pasul 1 – prima datorie a omului este de a se supune destinului, de a-l accepta cu seninătate; a te opune celor sortite să se întâmple echivalează cu a stârni forţe potrivnice, deci a diminua libertatea omului. Care libertate?

-pasul 2 – adaptarea aspiraţiilor şi dorinţelor noastre la posibilităţile oferite de cursul necesar al evenimentelor, de natura însăşi => libertatea nu înseamnă a stăpâni cursul evenimentelor, ci a ne stăpâni pe noi înşine32.

Contrar părerii comune (comune şi în zilele noastre), potrivit căreia a fi liber înseamnă a avea ceea ce îţi doreşti, stoicii cred că a fi liber înseamnă a nu dori ceea ce nu ai şi nu poţi obţine.

Dar limitarea sferei aspiraţiilor şi dorinţelor nu presupune ea însăşi o limitare a libertăţii?

Stoicii consideră că nu şi aduc mai multe argumente în acest sens:1. dat fiind caracterul schimbător şi trecător al tuturor lucrurilor – onoruri, mărire, politică, bogăţie,

desfătare etc. – nu avem nici o dovadă că ceea ce dorim de obicei merită într-adevăr să fie dorit (Marcus Aurelius);

2. nimic nu este, în sine, plăcut sau neplăcut, totul fiind, în această sferă, o simplă chestiune de obişnuinţă (Epictet);

3. multe dintre dorinţele noastre sunt de-a dreptul absurde, ca atare avem doar de câştigat dacă renunţăm la ele. Epictet: dacă doreşti ca urmaşii tăi, soţia şi prietenii tăi dragi să vieţuiască de-a pururi, eşti cu adevărat nebun. Căci vrei ca cele din afara puterii tale să stea în tăria ta şi cele străine de tine să fie ale tale. Eşti, de asemenea , năuc dacă vrei ca sclavul tău să nu greşească, ca şi cum ai vrea ca răul să nu fie rău, ci cu totul altceva. Dacă vrei însă ca dorinţele tale să nu fie spulberate, aceasta este cu putinţă. Obişnuieşte-te aşadar să doreşti numai ce este cu putinţă.

Soluţia propusă de stoici se bazează pe două premise importante:-stoicii interpretează libertatea ca pe stare interioară a omului, o stare de seninătate, de calm, resemnare

în faţa sorţii, stare în care individul se mulţumeşte cu ceea ce are, fără a aspira la imposibil. În acest sens libertatea coincide cu fericirea, dar numai în măsura în care aceasta depinde exclusiv de “voinţă şi suflet”, neincluzând componente dependente de ceea ce este exterior omului, de soartă (v.bogăţia, onorurile etc.);

-dacă libertatea este o stare interioară, atunci omul trebuie să-şi stăpânească trăirilor şi senzaţiilor.Astfel, libertatea interioară a omului permite existenţa în genere a libertăţii într-un univers

dominat de fatalitate.

32 Epictet: nimeni nu este un om liber, dacă nu se domină pe sine însuşi.

- epoca modernă: se trece de la explicaţiile speculative caracteristice evului mediu la cele naturaliste, bazate pe principiul cauzalităţii.

Tocmai principiul cauzalităţii este premisa de bază a gândirii lui S p i n o z a: fiecare lucru care există are cu necesitate o cauză în virtutea căruia el există.. Ceea ce-l deosebeşte net însă de alte concepţii (de ex.de stoici) este consideraţia că însăşi viaţa noastră interioară -afectele, dorinţele etc. – se supune aceleiaşi necesităţi fundamentate cauzal ca şi lumea fizică, efectele de ură, mânie, invidie etc., privite în ele însele, decurg din aceeaşi necesitate şi virtute a naturii ca şi celelalte lucruri singulare; în consecinţă au şi ele anumite cauze prin care sunt explicate. Extinderea necesităţii cauzale la sfera vieţii interioare a omului are ca efect contestarea libertăţii voinţei, iar astfel, pentru oricine acceptă principiul cauzalităţii, libertatea umană este definitiv respinsă.

Dar Spinoza urmăreşte altceva. Intenţia lui etică vizează combaterea tendinţei comune potrivit căreia libertatea egal libertatea de manifestare a impulsurilor neînfrânate, egal libertate arbitrară. Spinoza apără ideea libertăţii ca manifestare a raţiunii umane33 şi în sprijinul acesteia elaborează distincţia între:

1. L înţeleasă ca absenţa oricăror constrângeri exterioare exercitate asupra voinţei umane;2. L înţeleasă ca absenţă a oricărei cauze sau necesităţi decurgând din însăşi natura internă a omului.În situaţia 1 omul poate fi liber (în sensul că în multe cazuri nci o forţă exterioară nu-l constrânge să facă

sau nu un anumit lucru şi ccea ce face este rezultatul exclusiv al voinţei sale), în situaţia 2 nu (voinţa nu este ea însăşi absolut liberă, căci exprimă o necesitate decurgând din natura internă a omului).

Soluţia lui Spinoza –libertatea este necesitatea înţeleasă – care presupune corelarea libertăţii cu raţiunea şi a raţiunii cu necesitatea, va cunoaşte o largă audienţă, fiind reconstruită ulterior, într-o manieră speculativă, de Hegel.

O altă încercare de a concilia necesitatea cu libertatea aparţine lui K a n t 34. El distinge între: - necesar, determinat de o cauză din afara sa (şi în lumea fenomenală orice evenimet este necesar, fiind

determinat de o cauză exterioară, anterioară lui);- liber, atunci când începe de la sine, astfel încât să nu fie nevoie de nici un alt temei care să-i determine

începutul.Solu ţia lui Kant are caracter speculativ, în baza distincţiei numen – fenomen: necesitatea şi libertatea

pot coexista. Necesitatea naturală se referă doar la fenomene, iar libertatea doar la lucrurile în sine.Astfel, libertatea umană este posibilă deoarece voinţa este concepută ca o facultate de a se determina pe

sine însăşi şi ea “poate acţiona independent de cauze străine care să o determine”, idee preluată ulterior de Schopenhauer.

- în sec.XIX, în plină gândire raţionalistă de tip naturalist-ştiinţific, în care teoria kantiană nu mai avea loc datorită caracterului ei metafizic-speculativ, se afirmă un nou fatalism înţeles ca determinism strict, ca mecanicism35, v.Laplace36.

La noi Vasile Conta scrie Teoria fatalismului, bazată pe ideea de lege inflexibilă şi de cauzalitate implacabilă. El consideră că legătura de cauzalitate dintre mediu şi naţiune este atât de strânsă, încât toate

33 liber este acela care se conduce numai după raţiune34 “Libertate” înseamnă o facultate de a începe de la sine.35 tendinţa de a vedea atât universul în ansamblu, cât şi omul ca pe un mecanism36 unul dintre cei mai importanţi continuatori ai lui Newton; a sustinut ideea că , întrucât tot ce se petrece în univers este determinat de cauze anterioare şi legi, cine ar avea cunoştinţele necesare privind starea acestuia la un moment dat, ar putea prevedea cu absolută precizie întregul viitor.

manifestările acesteia (instituţii sociale, politice, religioase) oglindesc pe cel dintâi: aşadar acesta [poporul] nu poate simţi, nici gândi, nici crede, nici voi, nici lucra altfel decât cum îi este poruncit de către mediu.

Nu există decât materie care se mişcă şi se metamorfozează până la infinit în spaţiu şi timp, ascultând în toate mişcările sale de legi fatale; voinţa fiecăruia este înlănţuită de motivele care o determină şi care pot fi nobile (dictate de raţiune) sau grosolane (dictate de impulsuri), oricum însă, liberă nu o găsim (….) prin urmare voinţa este fatală.

-spre sfârşitul sec.XIX şi începutul sec.XX problema fatalism sau libertate? începe să fie pusă sub semnul întrebării deoarece concepţiile strict deterministe de acest tip sunt considerate (şi astăzi) concepţii care anulează responsabilitatea umană.

Apare pragmatismul care sugerează că întreaga teorie a libertăţii are doar valoare practică, de sprijin psihologic, nu şi valoare cognitivă, explicativă, reală.

III. L i b e r t a t e a u m a n ă î n p e r s p e c t i v a a n t r o p o l o g i e i f i l o s o f i c e

Antropologia filosofică transferă dezbaterea problemei libertăţii din sfera ontologiei generale în sfera ontologiei umanului. Astfel, ideea de libertate începe să se raporteze din ce în ce mai des la caracteristici ale personalităţii umane cum ar fi afectivitatea şi voliţia.

S c h o p e n h a u e r37 preia de la Kant distincţia numen – fenomen, cu diferenţa că pentru el lucrul în sine devine Voinţa: tot ce există este în fond voinţa de a exista. Voinţa este primară şi originară; gândirea e ulterioară, simplu instrument al Voinţei. Altfel spus nu Voinţa se subordonează gândirii (v.anticii şi teologii creştini cu liberul arbitru), ci invers. Omul voieşte şi este ceea ce este prin voinţa sa; ulterior, prin cunoaştere, se familiarizează cu propria sa fire. Omul nu poate să vrea altceva decât vrea. Rezultă de aici contestarea libertăţii, fatalism, pesimism. Omul este supus egoismului său definitoriu, adică voinţei care urmăreşte nelimitat binele personal.

N i e t z s c h e merge mai departe, la voinţa de putere. El critică fatalismul considerând noţiunile de cauză şi efect drept simple ficţiuni convenţionale necesare descrierii uzuale şi înţelegerii reciproce; în lumea “fiinţei în sine” (preia de la Kant şi Schopenhauer lumea “lucrurilor în sine”) nu există nimic de genul “conexiunilor cauzale” sau al “necesităţii”. Nu există decât voinţe slabe sau puternice.

Astfel pleacă de la premisa că orice fiinţă vie caută, mai presus de orice, să-şi manifeste puterile. Viaţa însăşi este Voinţă de Putere. Voinţa este emoţia comenzii, nu gândirii, este emoţia supremaţiei cuiva asupra altcuiva sau a lui însuşi exprimată în sentimentul eu sunt liber, el trebuie să se supună. Dorinţa este o comandă adresată de om lui însuşi, ceea ce implică că nu există necesitate, doar libertate absolută (această “libertate absolută”, la care ajung şi existenţialiştii, are însă la N consecinţe morale şi politice total diferite).

Nietzsche critică şi creştinismul (implicit dpdv al fatalismului), iar ulterior ideile sale vor fi prelucrate de ideologiile de tip fascist.

J.P. S a r t r e, repezentant al existenţialismului, se pronunţă în favoarea ideii de libertate umană nelimitată. Nu îl preocupă geneza actelor libere, ci eventuala lor justificare: Orice lucru care există s-a născut fără nici un motiv. La Sartre dispare corelaţia libertate-necesiate, care este înlocuită cu libertate-

37 Opunându-se tradiţiei care explica omul prin încadrarea sa într-un tablou al naturii, Schopenhauer încearcă să explice natura în termeni împrumutaţi din filosofia omului. De pildă, în loc de a interpreta voinţa (umană) ca pe o forţă similară celor fizice din natură dar acţionând în interiorul personalităţii, el îşi propune să explice forţa şi instinctele ca pe nişte forme elementare ale unei Voinţe universle, care ar constitui însăţi esenţa profundă a tot ceea ce există.

constrângere, căci prin constrângeri omul îşi justifică actele şi conduita. Sartre contestă existenţa constrângerilor:

- cele mai teribile ameninţări nu au sens decât prin proiectul meu, eu le percep ca atare;- dacă totuşi există constrângeri, omul se poate elibera de ele oricând, prin sinucidere cel puţin.Esenţial nu este ceea ce s-a făcut dintr-un om, ci ceea ce face el din ceea ce s-a făcut din el – nu

contează ce i se întâmplă unui om, ci cum răspunde el la ceea ce i se întâmplă.Omul este condamnat la libertate.Întregul raţionament sartrian depinde de premisa că libertatea este absenţa oricăror constrângeri

exterioare. Această idee a avut o influenţă largă în sec.XX, printre alţii şi filosoful englez B.Russel definind libertatea drept “absenţa obstacolelor în realizarea dorinţelor”. Această afirmaţie lasă numeroase probleme deschise până astăzi:

-raportul libertate-constrângeri (nu se poate trasa cu exactitate graniţă între constrângerile exterioare şi cele interioare);

-respingerea ideii de constrângere interioară conduce la ştergerea diferenţei dintre actul deliberat şi cel efectuat sub impulsul afectelor;

-raportul libertate-determinism (v. observaţiile mecanicii cuantice). IV. L i b e r t a t e a c a p r o b l e m ă s o c i a l p o l i t i c ă

Ideea de a raporta libertatea umană atât la Raţiune cât şi la Necesitate, idee fundamentată în opera lui Spinoza, a fost preluată de iluminişti şi dezvoltată în cadrul filosofiei politice a sec.XVIII- XIX; se dezbat sensuri noi ale perechii libertate / necesitate: necesitatea include acum, pe lângă legile naturii, şi pe cele juridice, care exprimă rigorile convieţuirii oamenilor în societate. Această idee stă la baza statului de drept: nu există libertate acolo unde nu sunt legi sau unde cineva este deasupra legilor.

Din analiza rolului legilor şi al statului s-au afirmat două poziţii distincte:

1. statul se subordonează societăţii, slujind-o prin crearea cadrului de drept necesar activităţii libere a oamenilor şi a grupurilor sociale

a. Rousseau, Kant şi alţi mari gânditori din sec XVIII;b. teoriile “individualiste” cu origine în iluminismul anglo-saxon, dezvoltate cu precădere în cadrul

gândirii britanice şi americane, care susţin că unicul scop al statului şi al conducerii politice trebuie să fie apărarea drepturilor şi libertăţilor individuale –v. J.St.Mill: singurul scop în care puterea poate fi exercitată în mod drept asupra oricărui membru al unei comunităţi civilizate, împotriva voinţei sale, este acela de a preveni lezarea altor oameni38.

2. subordonarea societăţii faţă de stat (ETATISM) –din sec.XIXa. doctrinele politice utopice –socialiste, comuniste etc.- care interpretau corelaţia libertate-Raţiune sub

forma principiului fundamental care afirmă că libertatea individuală nu se poate realiza decât într-o societate raţională, ceea ce pentru ei însemna o societate bazată pe egalitate, echitate şi dirijare deliberată, ceea ce implică subordonarea idealului libertăţii faţă de idealul egalităţii şi echităţii, altfel spus subordonarea

38 “Singurul sistem suportabil, fiindcă e compatibil cu demnitatea şi libertatea umană, este liberalismul englez. Liberalismul instituie concurenţa ca o competiţie de valori, şi nu confiscarea umană. El are un singur defect prin competiţia dură care se practică în liberalism, nu poate fi evitată apariţia deşeurilor sociale, adică a neajutoraţilor. Orice sistem social rămîne pînă la urmă un joc deschis, neterminat. Nu s-a găsit formula de echilibru între individ şi societate care să n-aibă nici un rest.” - P. Ţuţea, Cugetări memorabile

societăţii faţă de stat; orice interese particulare pot şi trebuie să fie sacrificate în numele interesului “general” pe care l-ar reprezenta o societate ideală.

b. Hegel –mistica statului înţeles ca “ideea divină aşa cum se înfăţişează ea pe pământ”: statul este Raţiunea obiectivă, interesul general, realizarea libertăţii – ceea ce-l îndreptăţeşte să dicteze societăţii civile. Se impune implicit sacrificarea libertăţii individuale.

Mistica statului combinată cu mistica voinţei de putere (Nietzsche) a constituit geneza ideologiilor fasciste.

Extremisme şi dictaturi, crize economice şi sociale... Recunoaşterea relativităţii tuturor teoriilor, ideologiilor, soluţiilor şi atitudinilor, arată că succesul social şi politic nu presupune descoperirea şi aplicarea unui “secret” sau “adevăr” pe care un grup îl dezvăluie şi îl impune întregii societăţi (v. teoria conspiraţiei), ci implică existenţa unui climat de libertate în care toate grupurile sociale, politice şi etnice participă tolerându-se reciproc şi căutând un compromis acceptabil în căutarea soluţiilor pentru probleme.

C o n c l u z i i:

- omul nu are libertate totală, ci grade diferite de libertate în funcţie de termenii de raportare: natura, societatea, sacrul, diferitele domenii ale socialului (v. aici libertatea juridică – depinde de legiuitor, libertatea în plan moral – depinde de credinţă, convingeri, libertatea în domeniul cultural – depinde de ce oferă acesta la un anumit moment, libertatea religioasă – variază în funcţie de caracteristicile fiecărei religii);

- se poate vorbi despre libertate în sensul libertăţii de cunoaştere;- în planul individ-societate (comunitate), a trăi în societate şi a fi liber de semeni este o iluzie;- libertatea este o dimensiune inalienabilă a fiinţei umane şi un drept fundamental al acesteia.

2.Despre sensul vieţii, despre fericire

Motto: Dacă nu căutăm decât fericirea, sfârşim în facilitate. Dacă nu cultivăm decât nefericirea, sfârşim prin a ne complace în ea. În amândouă cazurile, o devalorizare.

(Albert Camus)

(C13) Fericirea este un subiect delicat. În genere este considerat de competenţă etică, întrucât depinde de moralitatea scopurilor, mijloacelor şi consecinţelor manifestărilor umane. Implică mai multe dimensiuni: materială şi/sau spirituală, psihologică, sociologică.

La nivelul conştiinţei comune omul îşi judecă viaţa, momentele acesteia şi faptele după repere şi formule sufleteşti unice. Afirmaţia “fiecare este fericit în felul lui” are două feţe, o fericire bună şi o fericire rea, după cum o spune simplu Augustin: este o nenorocire mai mică să nu obţii ceea ce vrei, decât să vrei şi să obţii ceea ce nu se cuvine.

Fericirea este înţeleasă de obicei ca exces de speranţă: se anticipă imaginativ trăirea satisfacţiilor maxime legate de propria persoană, dorindu-se rezolvări oprime pe o perioadă cât mai îndelungată posibil, în condiţii de siguranţă şi sub o stea norocoasă, cu anularea tuturor piedicilor posibile. Conţinuturile acestiu exces de speranţă rămân detul de imprecise şi eterogene; conturul lor se mai precizează pe măsură ce experienţele de viaţă obligă la realism, discernământ şi selecţie – multe renunţări nu se datorează numai lucidităţii, ci pot proveni din prudenţă egoistă sau teamă de suferinţă.

Fericirea este efectul mulţumitor pe care îl are în subiectivitate concordanţa momentană a succesului actelor noastre cotidiene cu valorile propuse spre realizare. Ea are o inevitabilă doză de relativitate psihologică, întrucât, alături de argumentele evidente oferite de şi prin acţiuni perseverente, intră în ecuaţie înclinaţii şi predispoziţii apreciative strict personale (evaluarea rezultatelor, exigenţa faţă de sine, nivelul aspiraţiilor, dorinţele imediate, starea bio-psihică ş.a.). Ca trăire, fericirea presupune “punerea între paranteze”: izolarea pretextului real care provoacă mulţumirea, lipsa de interes pentru aspectele stânjenitoare, anularea spiritului critic pentru ca afectele să se intensifice prin fixare exclusivă a interesului pe conţinuturile convenabile. Aşadar, starea psihologică de fericire nu este produsă spontan de către motivul sau momentul care ne satisface, ci ţine şi de aptitudinea personală de a fi fericit, de capacitatea de a ignora bogăţia realităţii, temporalitatea şi varietatea propriilor trebuinţe. Întrucât se simte că aceste suspendări sunt provizorii, starea de fericire cuprinde fascinaţii şi tentaţii uşor temătoare.

Unii consideră că fericirea autentică presupune valorizare, disciplinarea moral-valorică a vieţii, depinzând de actualizarea proiectelor prin iniţiativă şi trudă.

La alţii, înclinaţia excesivă spre fericire ocoleşte cu supleţe imboldurile datoriei morale, sau le minimizează convingător, deoarece este mai puternic impulsul de a valorifica situaţiile ispititoare, de a ceda când se iveşte prilejul satisfacerii unor dorinţe, plăceri, capricii, tentaţii şi scopuri mai mult sau mai puţin îndoielnice. Iubirea exagerată de sine ajunge la lipsă de scrupule, producerea unui rău cu bună ştiinţă. Cum zicea Tutea: Comuniştii au vrut să ne facă fericiţi cu forţa:bă, să fiţi fericiţi, că vă ia mama dracului! Adică să mănînci bine, să bei bine, să dormi bine şi la loc comanda! Morala nu-şi propune să dea sfaturi asupra modului în care putem să ne procurăm fericirea, ci formulează exigenţele a “cum să devenim vrednici de fericire” (Kant).

Revenind la afirmaţia din motto făcută de Camus, care arată două polarităţi exclusive, deduse în ultimă instanţă din predispoziţii şi sentimente, putem trage concluzia că fericirea nu poate avea calitatea de scop unic şi suprem al actelor vieţii, fiind mai repede “mulţumirea durabilă a voinţei prin îndeplinirea dorinţelor şi realizarea scopurilor” valide moral (P.Andrei – Opere sociologice). Presiunea realităţii arată că nu numai provocare a cu orice preţ a acestei stări psihologice numită fericire este importantă, ci şi înlăturarea surselor nefericirii proprii şi ale nefericii semenilor – ceea ce presupune forţă morală şi conştiinţa faptului că nu tot ceea ce ne-ar putea bucura merită să fie obiect al pasiunii: O fericire continuua devine o piedică pentru virtute. Numesc fericit pe cel care, pentru a gusta plăcerile şi bucuriile, nu este constrâns să facă nedreptăţi, iar pentru a acţiona just, nu este constrâns să îndure nici suferinţă nici lipsuri. (F.Schiller – Scrieri estetice)

*Când privim viaţa din punctul de vedere al sensului, vizăm faptul că ea nu este, pentru om, simplă

succesiune de proiecte, dorinţe, acţiuni, rezultate, căutări şi eşecuri, ci are o anumită cursivitate, orientare şi unitate valorică.

De ce e important să ai, să dai sens vieţii?“nu trăiesc oricât, de aceea viaţa, ca proces biologic, este pentru mine oricum o valoare”“nu trăiesc oricât, de aceea nu pot trăi oricum” Sensul vieţii se referă la capacitatea individului de a-şi trăi viaţa în chip uman, de a-i da semnificaţii pe

care ea – ca proces biologic – nu le are. El stimulează autorealizarea, împlinirea de sine, continuua autodepăşire. Opţiunea pentru o anumită grijă valorică pentru care individualitatea umană simte un ataşament afectiv se conturează prin idealul de viaţă, scopul global al iniţiativelor şi eforturilor cotidiene, “norma” în tot ceea ce face şi speră persoana respectivă. Apropierea de el implică dirijarea relativ sistematică a conduitei, actelor şi acţiunilor din prisma unui sistem de valori şi a unei anumite viziuni asupra lumii şi aduce satisfacţia împlinirii personale. Deci, viaţa cu sens este viaţa trăită (ca totalitate, nu în mod

necesar în toate amănuntele sale) ca valoare. E. Fromm: Viaţa nu are alt sens decât acela pe care i-l conferă fiecare, dezvoltându-şi posibilităţile, trăind într-un mod productiv, creator, nu vegetativ.

Sensul existenţei umane este o calitate socială, este intituit de om prin acţiunea însuşirilor sale psiho-sociale, are o geneză la nivel istoric şi individual, se manifestă totdeauna într-un context socio-economic şi cultural concret. Individul este format şi se autoformează în cadre valorice colective: sistemul de valori, normele, obiceiurile, nivelul social global. Scopul vieţii nu este însă prestabilit; fiecare preferă un model sau altul de viaţă în funcţie de:

-gradul de interiorizare a valorilor (unii oameni se integrează în viţa socială fără a gândi profund asupra semnificaţiei şi orientării pe care o dau vieţii lor valorile pe care le acceptă; alţii interiorizează critic valorile ce stau la temelia culturii şi civilizaţiei în respectiva societate şi în urma unui asemenea examen aderă sau se opun, în parte mai mare sau mai mică, respectivului sistem de valori, formându-şi o atitudine personală. De aici necesitatea interioară de a avea un ideal prin care se legitimează rostul socio-uman al propriei vieţi.);

-motivaţia personală (dincolo de stările de mulţumire, fericire, împlinire, sensul autentic este un fenomen etico-social, cu motivare psihologică şi socială. De aceea sunt importante ţelurile care afirmă omul ca valoare, sunt folositoare vieţii în comun, implică grijă şi respect faţă de umanitate);

-capacitatea proprie de rezistenţă în faţa istoriei, de reacţie în faţa proceselor istorico-sociale (Climatul material şi spiritual, mediile umane, aptitudinile proprii dovedite, aspiraţiile, atitudinea adoptată faţă de viaţă, măsura în care idealurile sunt clare şi pot fi urmate cu mijloace la îndemână ş.a.m.d. îşi pun amprenta asupra felului în care fiecare om îşi trăieşte viaţa generân două scenarii posibile:

1. când există consens între viziunea individuală asupra vieţii şi valorile unei culturi se poate spune că în principiu reuşita în viaţă depinde în mare măsură de mobilizarea capacităţilor, energiei, seriozităţii, pasiunii;

2. între modul propriu unui individ de a vedea viaţa, sensul ei, şi idealurile grupului sau societăţii se poate produce un conflict axiologic. Dezacordurile apar în mai multe situaţii:

a. oameni care optează pentru false valori, practicând atitudini individualiste, egoiste, chiar imorale, opuse celor promovate de imperativele con-vieţuirii, moralităţii şi responsabilităţii;

b. când opţiunile contravin sistemului valorico-social, dar nu au justificare strict personală, ci apără anumite interese generale şi astfel au însemnătate istorică. Însă eficacitatea acestor luări de poziţie depăşeşte puterile unui om , fiind necesară replica unor forţe colective;

c. conflictul axiologic este difuz, sunt respinse anumite valori sociale, iar această reacţie, deşi se întemeiază pe realităţi evidente, nu reuşeşte să opună alte semnificaţii viabile, deci nu oferă alternative realiste, ci doar gesturi de nemulţumire, atitudini nihiliste, stări de apatie şi dezorientare. )

Opţiunile şi deciziile valorice se recunosc în stilul de viaţă, de aceea reprezentarea anticipată a ceea ce vrem să fim are forţă pentru practică.

Sensul real al vieţii este raportul dintre ceea ce facem, rezultatele certe aleactivităţii noastre şi, pe de altă parte, ceea ce ne-am propus să fim şi să realizăm.

A urmări un sens al vieţii implică formarea unei concepţii despre lume şi om şi împlinirea cu demnitate a calităţii de fiinţă omenească. Angajarea morală deschide către ceilalţi, formează nevoia de aproapele cu care convieţuim, de solidaritate, de preţuirea umanităţii din om. Tensiunile sufleteşti provenite din opoziţia clipă-viitor, prezent-ideal, speranţe valorice- înfăptuirea lor precum şi din recunoaşterea failibilităţii fiinţei umane nu sunt anulate, nici soluţionate, ci se structurează valoric. Bine ar fi ca pe această scară să primeze coerenţa morală şi gesturile umaniste.