UNIVERSITATEA DIN BACĂUFACULTATEA DE ŞTIINŢE ALE MIŞCĂRII, SPORTULUI ŞI

SĂNĂTĂŢII

HANDBAL

Curs pentru studenţii de la forma de învăţământ I. F. R.

Conferenţiar universitar dr.Alexandru ACSINTE

BACĂU 2006

CAPITOLUL I – SCURT ISTORIC AL JOCULUI

1.1. Repere internaţionale

În comparaţie cu alte jocuri sportive, handbalul (şi practicarea lui) poate fi

considerat un sport tânăr. Apariţia jocului de handbal în 7 jucători este

semnalată, cel mai adesea, la începutul secolului XX în unele ţări din Europa.

Profesorul Nielsen din Danemarca, în anul 1904, redactează primul

regulament de handbal în 7 jucători numit şi handbal de sală şi care, în 1934 este

aprobat de Federaţia Internaţională de Handbalul Amator.Primul joc inter-ţări

are loc în 1935 între Danemarca şi Suedia, iar primul Campionat Mondial de

handbal în sală are loc în anul 1938. În anul 1972 jocul de handbal în 7 jucători

este introdus în cadrul Jocurilor Olimpice.

Ţara de origine a jocului de handbal în 7 jucători este considerată

Danemarca, iar părintele acestui joc este Holger Nielsen, care-l introduce în anul

1898 la Liceul din Ollerup sub numele de Handbold, fiind socotit unul din cele

mai eficiente mijloace de realizare a obiectivelor educaţiei fizice şcolare datorită

influenţelor sale multilaterale. De altfel, aici ia fiinţă pentru prim dată în lume o

secţie de handbal în 7 jucători. Pe de altă parte Hans Peter Oppermann,

precizează că handbalul în 7 jucători a luat fiinţă în Germania la 29 octombrie

1917 când Max Heiser îmbunătăţeşte regulamentul unui joc cu mingea la poartă

numit Torballspiel, dată de la care jocul se numeşte handbal. Jocul se desfăşura

pe un teren cu dimensiunile de 20x40m, cu porţi de 2 x 2,5 m, regulamentul

prevedea să nu se alerge cu mingea în mână şi nici să nu fie ţinută în mână mai

mult decât 5 secunde.

Carl Schelenz, profesor din Berlin, face în 1920 regulamentul pentru jocul

de handbal în 11 jucători, joc provenit din alt joc asemănător numit Torbal. Jocul

de handbal în 11 jucători, se desfăşoară pe un teren de fotbal cu dimensiunile de

60x 110 m, cu dimensiunile porţilor ca la fotbal şi cu semicercul ce marca

spaţiul de poartă la 11 metri. Se modifică şi dimensiunea mingii de la 70 cm la

60 în circumferinţă. Aceste reguli au fost adoptate pe plan internaţional în anul

1920. Cele de mai sus au dus la concluzia că handbalul este un sport german. De

altfel în 1925 în Germania erau 1282 echipe, iar în 1929 erau deja 8100 echipe.

Avântul se explică prin înfiinţarea în 1921 a Campionatului Naţional German.

Primul joc interţări are loc în Austria (Austria-Germania) 5:4, iar după alţi

autori Austria ar fi câştigat cu 6:3.

La Jocurile Olimpice de la Berlin din anul 1936 se introduce pentru prima

dată jocul de handbal în 11 jucători. La acest turneu olimpic participă 6 echipe

care s-au clasificat astfel: 1 Germania, 2 Austria, 3 Elveţia, 4 Ungaria, 5

România, 6 SUA.

La sfârşitul secolului XIX, jocuri asemănătoare apar şi în alte ţări. Astfel,

în ţările Cehe, profesorii de educaţie fizică căutau jocuri care să satisfacă dorinţa

tineretului de mişcare, de întrecere şi care să solicite în egală măsură trenul

inferior şi cel superior.

Astfel, apare jocul numit HAZENA , pentru care în 1905 profesorul

Vaclav Karas publică regulamentul de joc. Jocul Hazena, datorită noului

regulament prezentat de profesorul Antonin Kristof, se răspândeşte în numeroase

ţări. Intre anii 1921-1925 Hazena se practica în Belgia, România, S.U.A.,

Polonia, Anglia, Bulgari, India, ş.a. Primele jocuri inter ţări au loc în 1921 la

Paris, iar în 1930 are loc primul Campionat Mondial de Hazena disputat la

Praga.

Din cele de mai sus rezultă că jocul de handbal a apărut în diverse ţări,

aproximativ în aceeaşi perioadă ca urmare a activităţii profesorilor de educaţie

fizică pentru a introduce în şcoli un sport cu efecte multiple şi care să satisfacă

dorinţa de mişcare a tineretului. Pentru dirijarea activităţilor handbalistice inter

ţări ia fiinţă Federaţia Internaţională de Handbal, la început pe lângă Federaţia

Internaţională de Baschet şi Volei şi apoi independentă.

Din anul 1938 Federaţia Intrnaţională de Handbal organizează în paralel

Campionatul Mondial de Handbal în 7 jucători şi cel de handbal în 11 jucători.

La Campionatul Mondial de Handbal în 11 jucători din anul 1938

desfăşurat în Germania participă 10 echipe, care se clasează stfel: 1 Germania, 2

Elveţia, 3 Ungaria, 4 Suedia, 5 România, 6 Ceoslovacia, 7 Polonia, 8

Danemarca, 9 Olanda, 10 Luxemburg. Războiul întrerupe activitatea

handbalistică internaţională.

In anul 1946 la Congresul de la Copenhaga se dizolvă F.I.H.A. şi ia fiinţă

F.I.H. Prin aceasta s-au deschis noi perspective dezvoltării jocului de handbal în

înteaga lume. La Paris are loc în anul 1948 al doilea Campionat Mondial de

Handbal în 11 jucători câştigat de Suedia. In anul 1949 are loc în Ungaria primul

Campionat Mondial feminin de handbal în 11 jucători, câştigat de Ungaria. In

anul 1952 în Elveţia se organizează al treilea Campionat Mondial de Handbal în

11 jucători la care este campioană R.F. Germania.

A doua ediţie a Campionatului Mondial de Handbal în 7 jucători -

masculin are loc în Suedia în anul 1954 - Suedia ocupă primul loc. La Frankfurt

pe Main, în anul l956, are loc al doilea Campionat Mondial în 11 feminin la care

România devine campioană mondială.

Primul Campionat Mondial de handbal în 7 feminin are loc în 1957. Până

acum cele 2 jocuri, handbalul în 7 şi cel în 11 jucători merg în paralel. In anul

1966 în Austria se organizează ultima ediţie a Campionatului Mondial în 11 -

masculin. In continuare s-au organizat numai competiţii de handbal în 7 jucători.

La Jocurile Olipice de la Munchen din anul 1972 jocul de handbal în 7 este

prezent pentru prima dată în echipe masculine, iar cele feminine sunt prezente

pentru prima dată la Jocurile Olimpice de la Montreal din 1976. In continuare

Campionatele Mondiale masculine şi feminine şi turneele Olimpice se

organizează cu regularitate.

1.2. Repere naţionale

Primele date semnalează că Hazena s-a jucat şi în ţara noastră în perioada

dinaintea şi de după primul război mondial. Jocul de handbal în 11 jucători este

semnalat în anul 1922 la Sibiu, unde s-a organizat un joc între două echipe

şcolare. Se pare că în ţara noastră jocul a fost adus de studenţii care studiau în

străinătate.

In anul 1928 sunt organizate competiţii de handbal la Sibiu, Braşov,

Bistriţa, Mediaş şi Sighişoara şi se înfiinţează la Reghin prima echipă feminină

de handbal, iar în anul 1930 România devine membră a F.I.H.A.

In jurul anului 1933 se organizează competiţii în oraşele din Transilvania

şi se consemnează înfiinţarea unor echipe de handbal în 11 jucători la Lugoj,

Reşiţa, Bucureşti, Ploieşti, Bacău, Galaţi şi P. Neamţ şi tot în anul 1933

Federaţia Română de baschet şi volei preia şi conducerea activităţii

handbalistice.

Primele jocuri internaţionale la noi au avut loc în anul 1935, când o echipă

studenţească din Munchen susţine 4 jocuri în România.

In anul 1936 se constituie prima echipă reprezentativă a ţării care participă

la Jocurile Olimpice de la Berlin şi se clasează pe locul 5, iar în anul 1948

România aderă la F.I.H.

In anul 1949, la Timişoara au loc primele meciuri internaţionale

postbelice masculine şi feminine şi prima ediţie a Cupei României la handbal în

11 jucători masculin.

Divizia A pentru echipele masculine se înfiinţează în anul 1950 la handbal

în 11, iar în anul 1950 se organizează primul curs de antrenori de handbal la care

participă 40 profesori de educaţie fizică.

La Tmişoara în anul 1950 se organizează prima competiţie de handbal în

sală cu echipe masculine.

In 1951 la Bucureşti are loc jocul de handbal în 7 inter ţări. Meciul final

se joacă cu Cehoslovacia pe care-l câştigăm cu 14-13. Tot în acest an se

organizează primele jocuri în sală la Bucureşti.

In continuare se organizează Cupa F.R.H. la handbal în sală cu scopul ca

pe perioada de iarnă echipele de handbal în 11 să aibă o pregătire mai adecvată.

Acesta a fost începutul practicării jocului de handbal în 7 jucători la noi în

ţară.

In anul 1956 la Frankfurt pe Mein echipa feminină a României devine

Campioană Mondială la handbal în 11.

Incepând din acest an, handbalul românesc se impune pe plan mondial o

perioadă îndelungată atât la fete cât şi la băieţi, In anul 1957 începe Campionatul

Republican de handbal în 7 masculin şi feminin şi primele jocuri interţări.

Echipa masculină a României participă în anul 1957 pentru prima dată la

un Campionat Mondial de handbal în 7.

In 1959 la Campionatul Mondial de handbal în 11 echipa masculină a

României ocupă locul II.

In 1960 la campionatul Mondial din Olanda echipa feminină a României

cucereşte pentru a doua oară titlul mondial la handbal în 11 jucătoare.

Echipa masculină a României cucereşte în anul 1961 în R.F.G. -titlul de

Campioană Mondială la handbal în 7, iar echipa feminină de handbal în 7 tiinţa

Bucureşti câştigă prima ediţie a Cupei Campionilor Europeni.

In anul 1962 echipa feminină a României la handbal în 7 câştigă titlul

mondial.

In 1964 echipa masculină de handbal în 7 cucereşte în Cehoslovacia titlul

de Campioană Mondială, iar echipa feminină “Rapid” Bucureşti cucereşte Cupa

Campionilor Europei la Handbal în 7.

In 1965” Dinamo “câştigă Cupa Campionilor Europeni la handbal în 7.

In anul 1968 “Steaua” câştigă C.C.E.

In anul 1970 în Franţa echipa masculină a României cucereşte a 3-a oară

titlul mondial , iar în 1974 în R.D.G. devine pentru a patra oară Campioană

Mondială.

In continuare se obţin rezultate mai modeste: în 1977 Steaua cucereşte

C.C.E. la J.O. de la Moscova, băieţii locul III în 1995 şi 1999 fetele sunt

campioane la tineret.

La toate acestea se adaugă recentele titluri semnificative obţinute de

reprezentativa feminină a României, respectiv, Vicecampioană Mondială în

2005. de asemenea, trebuie subliniată şi participarea echipelor româneşti

masculine în competiţiile EHF, Fibrex Nylon Săvineşti, HCM Constanţa, Steaua

Bucureşti, Dinamo Bucureşti, C.S. Reşiţa.

CAPITOLUL II - ANTRENAMENTUL SPORTIV

2.1. Noţiune, concept, caracteristici

Antrenamentul este un proces pedagogic de educaţie, învăţare şi ridicare a

capacităţii funcţionale a sportivului în condiţiile unui regim igienic corect şi ale

unui control medical şi pedagogic minuţios. Antrenamentul sportiv este un

proces desfăşurat sistematic şi continuu gradat, de adaptare a organismului la

eforturile psihice şi fizice intense, în scopul obţinerii unor rezultate înalte.

Obiectivele antrenamentului sportiv sunt numeroase: întărirea sănătăţii,

dezvoltarea fizică armonioasă, formarea unui sistem larg de priceperi şi

deprinderi de mişcare, perfecţionarea calităţilor motrice, formarea cunoştinţelor

de specialitate, educarea deprinderilor şi obişnuinţelor de conduită morală,

obţinerea unor rezultate de valoare şi amplificarea relaţiilor sociale între oameni.

Obiectivele antrenamentului se rezolvă concomitent, însă ponderea lor

diferă în decursul anilor şi în cadrul fiecărui an în funcţie de perioadele şi etapele

de antrenament, de vârsta şi sexul sportivilor, de nivelul pregătirii şi măiestriei

lor.

Principalul scop al antrenamentului este realizarea unei “pregătiri

speciale” a jucătorilor şi echipelor de handbal.

Pornind de la scopul arătat, antrenamentul este guvernat de următoarele

principii:

- principiul specializării instruirii echipelor şi jucătorilor potrivit

elementelor de conţinut caracteristice handbalului;

- principiul individualizării;

- principiul dezvoltării multilaterale a calităţilor motrice şi a indicilor

morfologici şi funcţionali;

- principiul modelării;

- principiul eforturilor intense şi maxime.

Principalele mijloace ale antrenamentului sunt exerciţiile fizice, care au

un caracter diversificat şi, în acelaşi timp, specializat; în conţinutul handbalului

caracterul specializat al exerciţiilor fizice în antrenament este de neînlăturat, ele

costituind fondul instructiv caracteristic.

Exerciţiului fizic i se mai adaugă:

- mijloace specifice, cum ar fi aparatura de antrenament;

- nespecifice sau asociate, ca factorii naturali de călire şi condiţiile

igienice

Atunci când luăm în discuţie conţinutul antrenamentului sportiv, trebuie

să avem în vedere elementele constitutive fundamentale ale procesului

instructiv-educativ, adică pregătirea fizică, tehnică, tactică, psihică şi teoretică.

Deşi în cadrul pregătirii echipelor şi jucătorilor, aceste componente se

găsesc într-o strânsă legătură şi interdependenţă, din considerente de ordin

didactic ele se vor trata separat în cele ce urmează.

2.1.1. Pregătirea fizică

a. Componentă de bază a întregului proces instructiv-educativ, fără de care nu

sunt de conceput celelalte elemente ale acestuia, pregătirea fizică condiţionează

obţinerea rezultatelor sportive, precum şi munca de formare a viitorilor jucători.

Rezultatele echipelor în marile competiţii de handbal se sprijină pe măiestria

tehnico-tactică şi pe atingerea unor niveluri mereu mai înalte ale pregătirii fizice

şi calităţilor motrice, îndeosebi ale vitezei şi forţei explozive.

Fără a diminua importanţa pregătirii tehnico-tactice se cere subliniat

faptul că ceea ce determină nivelul la care procedeele şi acţiunile sunt executate

de jucători este componenta de ordin fizic. De acest aspect major trebuie ţinut

cont şi trebuie să se reflecte în conţinutul tuturor antrenamentelor. Aceasta,

îndeosebi, pentru faptul că, în ultimii ani intenţia de a esenţializa mijloacele de

pregătire, în sensul alegerii mijloacelor cu cea mai importantă semnificaţie

pentru joc, a sărăcit arsenalul mijloacelor utilizate pentru pregătirea fizică a

jucătorilor. Aşadar, pregătirea fizică este baza întregii pregătiri şi în orice etapă

ea trebuie să aibă un loc bine determinat.

Când echipele evoluează necorespunzător este clar că acumulările din

perioada pregătitoare şi etapa precompetiţională au fost sub nivelul cerut, că

pregătirea fizică a fost trecută pe plan secundar sau chiar ignorată, în favoarea

pregătirii tehnice sau tactice.

b. Prin pregătirea fizică se înţelege nivelul dezvoltării posibilităţilor motrice ale

individului, atins în procesul repetării sistematice a exerciţiilor fizice.

Noţiunea se foloseşte într-o dublă accepţiune, pe care definiţia a încercat

s-o satisfacă: atât de efect, cât şi de cauză, de proces care determină nivelul ei.

Pregătirea fizică înseamnă perfecţionarea calităţilor motrice, stăpânirea

unei mari varietăţi de priceperi şi deprinderi de mişcare, precum şi dezvoltarea

indicilor morfofuncţionali ai organismului, corespunzător cerinţelor handbalului.

Concepută în acest fel, pregătirea fizică ni se prezintă ca fiind totalitatea

indicilor morfologici, neurovegetativi şi motrici, optimizaţi faţă de cei pe care

ni-i conferă procesul de creştere şi dezvoltare psihomotrică.

Desfăşurarea procesului de pregătire fizică este condiţionată de o serie de

factori determinanţi, care asigură, în acelaşi timp, premisele pregătirii fizice.

Aceştia sunt:

- starea de sănătate;

- dezvoltarea fizică;

- aptitudinile motrice;

- calităţile psihice.

Procesul de dezvoltare a posibilităţilor motrice nu are sens decât în cazul

în care se porneşte de la un anumit nivel al calităţilor motrice. Întreaga tehnică şi

tactică, resursele psihice se proiectează pe fondul acestor calităţi motrice. Dacă

acestea sunt slab reprezentate în structura biologică a tânărului, întregul proces

de pregătire, oricât de bine ar fi condus, nu poate duce decât la rezultate

mediocre. De aceea un prim pas în pregătirea fizică îl constituie selecţia.

c. Pregătire fizică poate fi:

- pregătire fizică generală şi multilaterală;

- pregătire fizică specifică.

Pregătirea fizică generală se referă, în principal, la acţiunea de îndeplinire

a obiectivelor sociale, ale educaţiei fizice (întărirea sănătăţii, sporirea capacităţii

de muncă fizică şi intelectuală, creşterea normală a organismului, dezvoltarea

fizică armonioasă), la creşterea capacităţii de lucru a tuturor organelor şi

sistemelor prin armonia funcţiunilor, la educarea şi perfecţionarea echilibrată a

calităţilor motrice. Pregătirea fizică generală se referă şi la înarmarea jucătorului

cu deprinderi motrice variate, deprinderi pe care să se poată sprijini specializarea

lui în handbal. De aici şi o altă denumire a ei, cea de pregătire multilaterală.

Prin antrenament de pregătire fizică generală se înţelege genul de

antrenament care are drept scop creşterea capacităţii funcţionale a organismului

şi dezvoltarea calităţilor motrice impuse de o anumită etapă şi un nivel de

pregătire a jucătorilor. Acest tip de antrenament urmăreşte, de asemenea,

îmbogăţirea fondului motric al sportivului.

Pregătirea fizică generală şi multilaterală la handbal se realizează cu

ajutorul exerciţiilor de dezvoltare generală, exerciţii la aparate, exerciţii fără şi

cu obiecte şi materiale ajutătoare, precum şi cu ajutorul practicării altor ramuri

de sport ca atletismul, gimnastica acrobatică, jocul de fotbal pe teren redus,

schiul, înotul şi jocul de polo pe apă, halterele.

Când se folosesc astfel de mijloace, se are în vedere consolidarea şi

perfecţionarea diferitelor părţi mai slabe ale organismului, pentru obţinerea unor

efecte calitative însumate ale pregătirii fizice.

Succesiunea solicitărilor la începători este cea clasică: corp, cap, mână,

picior. Oricum, trebuie ca pregătirea fizică generală să nu se transforme într-o a

doua specializare sportivă.

Un alt grup de mijloace îl oferă exerciţiile de acţiune directă. şi cu ajutorul

acestora se fortifică organele şi sistemele, se măresc posibilităţile funcţionale, se

dezvoltă calităţile motrice în raport cu cerinţele construirii fundamentului

general comun. Exerciţiile cu acţiune directă se selecţionează din tehnica şi

tactica de bază. În primele etape ale perioadelor pregătitoare ale

antrenamentului, astfel de exerciţii se execută cu o intensitate mai mică decât în

etapa a doua, dar se disting printr-o durată mai mică. Pentru a obţine o

îmbunătăţire considerabilă a activităţii oricărui organ sau sistem, a diferitelor

grupe musculare, exerciţiile trebuie repetate de foarte multe ori.

La vârsta timpurie au prioritate mijloacele din prima mare categorie, apoi

la juniorii mari, la tineret şi la seniori sunt întrebuinţate exerciţii din a doua

grupă de mijloace.

Chestiunea esenţială nu este locul de unde se aleg exerciţiile pentru

pregătirea fizică generală şi multilaterală, ci, ce fel de exerciţii se aleg, dacă ele

sunt în concordanţă cu scopurile propuse: cum trebuie executate, în ce

succesiune, în ce mod, cu ce fel de dozare ? O indicaţie de ordin general este

aceea că în cadrul lecţiilor sau momentelor de pregătire fizică să se găsească

formele cele mai accesibile şi atractive.

Pregătirea fizică specifică este procesul de prelucrare selectivă a marilor

funcţiuni şi a motricităţii în concordanţă cu caracteristicile efortului specific

handbalului, corespunzător cerinţelor performanţei. Cu alte cuvinte, pregătirea

fizică specifică asigură îmbinarea unitară a calităţilor motrice cu deprinderile

sportive şi pe cea a dezvoltării morfo-funcţionale cu aplicarea tehnicii şi tacticii

jocului.

Antrenamentul de pregătire fizică specifică urmăreşte dezvoltarea cu

precădere a calităţilor motrice şi a capacităţii de efort a organismului, adaptate

sarcinilor tehnice şi tactice ale handbalului.

Pregătirea fizică specifică se realizează printr-un număr (relativ) mai

redus de mijloace, dar, care au structuri asemănătoare acţiunilor tactice,

procedeelor tehnice şi calităţilor motrice, în strictă concordanţă cu solicitările de

efort specific.

Handbalul de performanţă impune organismului modificări efective,

atingerea unor înalte niveluri funcţionale specializate, suportarea unor mari

eforturi de antrenament şi de joc. Este important ca toate aceste modificări şi

perfecţionări din organism, apărute ca urmare a pregătirii, să fie acordate la

cerinţele handbalului. Aceasta se referă nu numai la calităţile motrice, ci şi la

cele psihice. Mulţi specialişti au început să discute şi să acorde chiar un

coeficient de specificitate fiecărui exerciţiu, în funcţie de apropierea sau

depărtarea lui de specificul jocului.

Mijloacele folosite pentru pregătirea fizică specifică sunt legate de

îmbunătăţirea rezistenţei în regim de viteză, forţă şi îndemânare tehnică. Ele se

pot grupa după cum urmează:

a. repetarea fazelor de joc caracteristice atacului, apărării şi legarea

acestora;

b. repetarea multiplă, în condiţii variate, a procedeelor şi acţiunilor

specifice posturilor;

c. exerciţii pentru calităţile motrice, caracteristice handbalului;

d. practicarea integrală a jocului.

Specialiştii sunt unanim de acord că una din căile de creştere a

randamentului jucătorilor de handbal constă în repetarea neîntreruptă, în toate

perioadele de pregătire, a unor exerciţii din cadrul celor patru grupe arătate.

În principiu, exerciţiile pentru pregătirea specifică se execută cu

intensitatea întâlnită în joc, cu una ceva mai scăzută sau, dimpotrivă, mai

crescută. Aceste trei regimuri ale intensităţii se folosesc de altfel cu prilejul

dezvoltării oricăror calităţi motrice.

Între pregătirea fizică generală multilaterală şi cea specifică există o

strânsă legătură, ele condiţionându-se reciproc şi neputându-se substitui una

celeilalte. În timp, pregătirea fizică generală o precede pe cea specifică şi o

influenţează. În cadrul antrenamentului anual pregătirea fizică multilaterală are

caracter preponderent în perioadele de pregătire şi în cele de trecere de la un

sezon competiţional la altul, apoi se reduce treptat pe măsură ce ne apropiem de

perioadele competiţionale, unde pregătirea fizică specifică este dominantă.

2.1.2. Pregătirea tehnică

Când privim, observăm atent şi analizăm un joc de handbal, constatăm o

mare varietate de mişcări cu un caracter înlănţuit, efectuate cu anumite scopuri şi

care sunt în concordanţă cu regulamentul de joc.

Tehnica are o importanţă hotărâtoare în joc, ea fiind cea care creează

unitatea comportamentelor constitutive ale jocului. Având ca suport pregătirea

fizică, calităţile fizice şi psihice, tehnica este subordonată tacticii şi

regulamentului de joc. În cadrul corelaţiei ce există între componentele jocului

se poate afirma că un nivel ridicat al tehnicii asigură posibilităţi deosebite

tacticii, aşa după cum nivelul ridicat al tacticii de joc permite valorificarea la

maximum a tehnicii şi pregătirii individuale.

Antrenamentul tehnic este în strânsă legătură cu antrenamentul de

pregătire fizică şi tactică.

În învăţarea unui procedeu tehnic se caută ca, la început, să se formeze o

reprezentare mentală, apoi urmează încercările de a-l efectua practic, după care,

pe măsura repetării lui, se formează priceperea de a efectua mişcarea, ca ulterior

ea să se transforme în deprindere motrică. Când s-a format deprinderea,

procedeul poate fi repetat stereotip. Se înţelege că o asemenea stereotipie

exterioară a mişcării respective este rezultatul legăturilor nervoase care

condiţionează nu numai construirea şi coordonarea mişcărilor, ci şi manifestarea

concomitentă a forţei, vitezei, rezistenţei, a activităţii volitive, a funcţiilor

organelor şi sistemelor aflate în legătură cu executarea deprinderilor motrice.

a. Formarea unei reprezentări mentale a procedeului tehnic este prima condiţie

a învăţării. Elevul trebuie să cunoască exact ce are de învăţat:

1. Profesorul va denumi exact procedeul, de exemplu: aruncarea la poartă

din alergare, pasă prin pronaţie, blocarea mingilor, etc. Enunţarea

terminologică a procedeului va fi întregită de prevederile regulamentului

referitoare la procedeul tehnic respectiv. Foarte instructivă şi utilă pentru

captarea interesului elevilor este numirea jucătorului român care a utilizat

sau creat procedeul respectiv.

2. Pentru a înlesni formarea unei imagini motrice a procedeului cât mai exact

conturată, se face demonstraţia lui de către profesor sau de un elev, care

stăpâneşte deja tehnica la un nivel corespunzător de execuţie. În prima

demonstraţie execuţia procedeului tehnic trebuie să fie cât mai fidelă celei

de joc. La demonstrare nu trebuie să lipsească nici un element de structură

a procedeului, iar acestea vor fi executate cu respectarea integrală a

vitezei, ritmului şi amplitudinii normale a mişcărilor. În schimb,

intensitatea efortului trebuie să rămână în limitele în care execuţia

ireproşabilă este posibilă şi, mai ales, este sigură. În dese cazuri

demonstraţia iniţială se completează cu demonstraţii speciale, care au

drept scop întărirea şi precizarea reprezentării despre procedeu în

întregime, sau a unor elemente importante ce trebuie evidenţiate. Pentru

ca demonstraţia să-şi atingă scopul se vor lua măsurile cuvenite de

organizare a colectivului de elevi.

3. Explicarea, descrierea şi ilustrarea exerciţiului contribuie la precizarea

reprezentării despre mişcare. Conţinutul explicării şi descrierii

procedeului este dependent de colectivul de elevi, totuşi în orice situaţie,

bunii executanţi ai procedeului trebuie numiţi. Explicarea va fi succintă,

în termeni precişi şi, pe cât posibil şi plastici. Ilustrarea se face prezentând

kinograme şi filme tehnice sau asistând la jocurile oficiale ale echipelor de

categorii superioare şi organizând observaţia.

Practic, învăţarea şi perfecţionarea tehnicii handbalului trebuie să răspundă

şi la alte două cerinţe de bază şi anume:

b. Formarea şi perfecţionarea stereotipului motric propriu procedeului

respectiv.

c. Formarea capacităţii de aplicare a procedeului tehnic în concordanţă cu

desfăşurarea jocului, în care adversarii şi coechipierii impun adaptarea

continuă a procedeelor la diversitatea situaţiilor ivite.

1. Corespunzător acestor cerinţe, la început procedeele tehnice se vor preda

în condiţii mai uşoare, care să ducă la învăţarea mecanismelor de bază, la

executarea lor fără eforturi inutile. Este necesar ca tehnologia de lucru,

mijloacele şi metodele folosite să faciliteze succesiunea părţilor

componente ale structurii mişcării. De exemplu, pasarea mingii se va face

la început de pe loc, în grupe de câte doi faţă în faţă, apoi în alergare

uşoară şi, după aceea, în mod progresiv, din viteză din ce în ce mai mare.

2. După ce structura de bază a procedeului, corespunzătoare tehnicii de

randament, a fost însuşită, pentru unele procedee tehnice se pot folosi

aparate ajutătoare, care să simbolizeze adversarul sau să condiţioneze

jucătorul să acţioneze în funcţie de acestea. În învăţarea schimbărilor de

direcţie ale driblingului, ale fentelor, se folosesc în mod curent fanioane,

jaloane, siluete. Pentru aruncările la poartă se folosesc materiale, aparate

simple sau siluete, care să înlesnească sau să condiţioneze un anume gen

de execuţie. Aşa, de exemplu, pentru aruncarea din plonjon se folosesc

saltelele pentru amortizarea şocului; pentru aruncarea din plonjon sărit se

apelează la siluete, cercuri de gimnastică (prin care se trece), bănci de

gimnastică peste care se sare; pentru aruncările din săritură se folosesc

bănci de gimnastică (desprinderi); panouri reglabile (înălţarea punctului

de lansare a mingii), siluete (lucrul special al braţului), etc. Preocuparea

pentru tehnica corectă trebuie să fie însoţită de executarea procedeelor

fără eforturi inutile, în condiţiile unor eforturi suficient de mari, urmărind

automatizarea deprinderilor şi a principalelor procese de coordonare.

Pentru perfecţionarea mecanismului de bază al fiecărui procedeu tehnic se

programează atât exersarea globală a elementelor componente ale acestuia, cât şi

repetarea unui sistem de exerciţii menit să contribuie la prelucrarea separată a

unor elemente esenţiale, dar în care apar dificultăţi (ex: desprinderea la

aruncările din săritură). Numai pe baza stăpânirii temeinice a elementelor

constitutive ale procedeului se pot obţine indici superiori de execuţie şi, implicit,

de randament.

3. Dar însuşirea tehnicii la handbal nu poate fi rezumată numai la formarea

capacităţii sportivilor de a efectua procedeele tehnice în condiţii ideale.

Este necesar ca procedeele tehnice să fie exersate în faţa unor adversari pasivi

sau semiactivi. În această fază superioară a învăţării, jucătorul va trebui să ţină

seama de prezenţa şi contraacţiunea adversarului şi să adapteze la aceste condiţii

mecanismul de bază al mişcării. Procedeele de tehnică se desfăşoară în condiţiile

regulilor de tactică individuală pe care jucătorul le învaţă sau le redescoperă

acum.

Înainte de a trece la următoarele etape este necesar să amintim că în procesul

învăţării şi perfecţionării un rol extrem de important îl joacă numărul de repetări.

Fără repetări este imposibil să formăm deprinderi motrice, să realizăm

automatizarea procedeelor, să se atingă stabilitatea tehnică.

4. Exersarea acţiunilor în lupta cu un adversar activ este faza hotărâtoare în

procesul de instruire a unui jucător. În lupta directă cu adversarul,

jucătorul are două alternative: în primul rând să dezvolte acţiunile tipice

(învăţate) şi în al doilea rând să acţioneze spontan, creator, etalându-şi

personalitatea. Acum instruirea se desfăşoară pe baza unor exerciţii

complexe, care oferă posibilitatea pregătirii unor faze de joc şi

perfecţionarea tehnicii necesare rezolvării acestora în condiţiile

intervenţiei adversarilor. Perfecţionarea execuţiei diferitelor procedee

tehnice este orientată permanent pentru a corespunde cerinţelor impuse de

desfăşurarea meciurilor.

5. În sfârşit, perfecţionarea procedeelor tehnice trebuie să se facă în jocuri de

pregătire, când jucătorul exersează procedeele tehnice în condiţii de joc,

acumulând experienţă. Jocul obligă ca formarea şi perfecţionarea tehnicii

să se efectueze În condiţii diferite de ritm, intensitate, de effort, de

oboseală, în condiţii diferite de mediu.

2.1.3. Conţinutul tehnicii handbalului

Pentru a uşura înţelegerea, vom face diferenţierea elementelor şi procedeelor

tehnice de atac şi de apărare ca situaţii fundamentale ale jocului şi, de asemenea,

vom analiza separat tehnica portarului.

Tehnica jocului în atac cuprinde următoarele elemente: poziţia fundamentală,

mişcarea În teren, ţinerea, prinderea şi pasarea mingii, driblingul, aruncarea

la poartă, fentele.

Tehnica jocului în apărare se referă la elementele ce urmează şi poziţia

fundamentală, mişcarea În teren, blocarea aruncărilor la poartă, atacarea

adversarului cu corpul, scoaterea mingii de la adversar.

Tehnica portarului conţine următoarele elemente specifice: poziţia

fundamentală, deplasarea În spaţiul de poartă şi ca jucător de câmp, prinderea

mingii, respingerea mingii cu piciorul, degajarea mingii, plonjonul, mişcările

înşelătoare, tehnica portarului ca jucător de câmp.

Definiţie, caracteristici, elemente în subordine

A. Pentru a cuprinde cât mai mult din sensurile noţiunii de tehnică în sport,

apelăm la definiţiile formulate de specialişti reputaţi - astfel:

în momentul de faţă prin tehnică în sport se înţelege procedeele de executare

a acţiunilor motrice;

numim tehnică sportivă modalităţile de executare a exerciţiului fizic, sau un

sistem de mişcări determinat cel mai raţional, care se aplică pentru un anumit

act complet al luptei sportive.

Când privim, observăm şi analizăm un joc sportiv constatăm a mare

varietate de mişcări, care au un caracter înlănţuit, efectuate cu anumite scopuri şi

care sunt în concordanţă cu regulamentul de joc. "Totalitatea acţiunilor şi

procedeelor de mişcare ce au formă şi conţinut specific alcătuiesc tehnica". (I.

Şiclovan)

Prin tehnica unui joc sportiv se înţelege "ansamblul de procedee specifice

ca formă şi conţinut (cunoscute sub denumirea de procedee tehnice) folosit în

scopul practicării cu randamentul maxim al unui joc sportiv, în concordanţă cu

cerinţele jocului competiţional. Folosirea acestor procedee tehnice se referă în

egală măsură atât la manevrarea obiectului de joc, cât şi la deplasările jucătorilor

efectuate în vederea acestor manevrări". (I. Teodorescu)

Profesor universitar Ioan Kunst Ghermănescu arată că "tehnica jocului de

handbal reprezintă un ansamblu de deprinderi motrice specifice ca formă şi

conţinut, care se referă la manevrarea mingii, deplasările jucătorilor în vederea

acestei manevre şi care se desfăşoară după legile activităţii nervoase superioare

şi ale biomecanicii, în scopul realizării randamentului maxim în joc."

B. Pentru a înţelege posibilităţile existente în tehnică trebuie să avem în vedere

principalele sale caracteristici.

Executarea deprinderilor motrice specifice de către un jucător

depinzând de constituţia, calităţile fizice, tipul de activitate nervoasă şi de alte

particularităţi ale acestuia. Atunci când se fac aprecieri asupra execuţiei

procedeelor de tehnică se are în vedere: poziţia corpului şi poziţia segmentelor

sale înainte de începerea exerciţiului sau într-un moment oarecare al executării

lui; interacţiunea forţelor în cursul mişcării; traiectoria mişcării cu o anumită

direcţie şi amplitudinea; viteza, ritmul şi tempoul mişcărilor.

Tehnica are o importanţă hotărâtoare în joc, ea fiind ce care creează

unitatea componentelor constitutive ale jocului. Având ca suport pregătirea

fizică, calităţile fizice şi psihice - tehnica este subordonată tacticii şi

regulamentului de joc. !n cadrul corelaţiei ce există între componentele jocului

se poate afirma că un nivel ridicat al tehnicii asigură posibilităţi deosebite

tacticii, tot aşa după cum nivelul ridicat al tacticii de joc permite valorificarea la

maximum a tehnicii şi pregătirii individuale.

Comparând tehnica handbalului actual cu cea din trecut constatăm că

nivelul ei general nu a rămas acelaşi. Evoluţia concepţiei şi procesului de joc au

determinat evoluţia permanentă a tehnicii, diferenţierea şi nuanţarea unor

procedee tehnice, creşterea vitezei de execuţie şi sporirea randamentului acestora

în lupta directă cu adversarul. Această dinamică a activităţii practice, a

antrenorilor şi jucătorilor, contribuie la lărgirea sferei cunoştinţelor teoretice

despre tehnică.

Tehnica este formată din structuri şi acţiuni de joc precis stabilite, cu o

mare eficienţă, concretizate în elemente şi procedee tehnice.

Prin elemente tehnice ale handbalului se înţeleg acţiunile fundamentale

de mişcare caracteristice atacului sau apărării. Elementele tehnice au caracter

general - noţional, câteva exemple: aruncarea la poartă; pasarea mingii; mişcarea

în teren, etc.

Procedeele tehnice reprezintă concretizarea şi adaptarea elementelor

tehnice la diferite situaţii specifice jocului. Fiecare element tehnic conţine un

număr diferit de procedee tehnice.

Procedeul tehnic este un complex de mişcări şi acţiuni ale corpului şi ale

segmentelor acestuia, executate conştient şi într-o succesiune raţională,

depunând eforturi de voinţă şi musculare, respectând ritmul şi tempoul

corespunzător, în condiţiile intervenţiilor adversarului, în scopul rezolvării unei

sarcini parţiale de joc. Procedeul tehnic are un caracter concret de execuţie,

putând fi executat cu sau fără minge. Dacă ne referim, de exemplu, la aruncarea

la poartă - noţiune cu caracter general (element tehnic), pentru a concretiza ideea

pe care vrem să o exprimăm ne vom referi întotdeauna la o modalitate concretă

(procedeu tehnic) şi anume: aruncarea la poartă din săritură; aruncarea la poartă

cu paşi adăugaţi; aruncarea la poartă din plonjon, ş.a.m.d.

Procedeele tehnice pot fi simple sau complexe.

Procedee tehnice simple au un caracter invariabil şi sunt executate pe bază

unui stereotip dinamic. La aceste procedee deosebim condiţii identice sau foarte

asemănătoare de execuţie: poziţie iniţială, execuţia propriu-zisă şi poziţie finală.

Procedeele tehnice sub această formă invariabilă (tip) le întâlnim în procesul

învăţării - când se însuşeşte şi se perfecţionează un procedeu tehnic şi mai rar în

procesul de joc, ca de exemplu la aruncarea de la 7 m, aruncarea de la colţ,

aruncarea de la margine.

Fiecare procedeu are un mecanism de bază, un schelet al "formei", are

momente tipice ale unei structuri - ce întrunesc atribute ale tehnicii corecte.

Mecanismul de bază implică corelaţia generală şi obligatorie a fazelor principale

ale mişcării, fără de care procesul nu poate fi executat. De însuşirea

mecanismului de bază a procedeului tehnic depinde posibilitatea rezolvării

raţionale şi eficiente a acţiunilor motrice. În învăţare este necesară îmbinarea

armonioasă a momentelor tipice ale structurii cu particularităţile individuale ale

elevului. Pe lângă mecanismul de bază apar în executarea procedeelor tehnice

aşa zisele "detalii de tehnică" care sunt date de particularităţile individuale ale

jucătorului. Perfecţionarea mecanismelor de bază ale procedeelor tehnice la

handbal se face de regulă prin exersarea globală a momentelor tipice şi mai rar

prin prelucrarea separată a unor elemente de structură.

Procedee tehnice complexe. În joc execuţia procedeelor tehnice îşi pierd

caracterul lor invariabil, situaţiile mereu schimbătoare impunând variaţii de ritm,

de intensitate şi amplitudine în mişcări, poziţii iniţiale modificate, întreruperi ale

execuţiei unui procedeu tehnic în funcţie de jocul adversarilor şi al

coechipierilor, înlănţuirea lui diversă cu alte procedee tehnice, se datoreşte

plasticităţii scoarţei cerebrale. În învăţare se caută însuşirea a cât mai multe

mecanisme de bază ale mişcărilor specifice care să constituie puncte de plecare

pentru procedeele tehnice complexe - caracteristice instruirii în condiţii

apropiate de joc.

Procedeele tehnice complexe sunt interpretate fie pentru a evidenţia

dificultatea (greutatea) în execuţie, ie pentru a arăta înlănţuirea mişcărilor

(complexe de procedee). Exemple: aruncarea la poartă prin evitare, aruncarea la

poartă din săritură de pe extremă prin înclinarea trunchiului sau cu aterizare pe

piciorul opus celui de bătaie; jucătorul aflat în pătrundere spre poartă primeşte

mingea, execută o fentă pentru a depăşi un adversar, pătrunde în dribling şi

aruncă la poartă din săritură sau angajează un jucător de semicerc.

În faza superioară de stăpânire a tehnicii jocului apare stilul. Stilul

presupune structura şi forma corectă a mişcării, la care se adaugă în execuţia

procedeului nota personală (amprenta, coloratura) a jucătorului, în ceea ce

priveşte tipul de activitate nervoasă superioară, stadiul calităţilor fizice şi

constituţia morfologică.

O altă înţelegere a stilului se referă la faptul că sportivul în execuţia unui

procedeu tehnic prezintă variante noi, eficace şi motivate tactic. Atât timp cât

execuţia respectivă aparţine jucătorului este stilul lui, u timpul însă, când această

modalitate este preluată şi de alţi sportivi devine procedeu tehnic. Prin aceasta

jucătorul sau antrenorul care a realizat noul procedeu tehnic contribuie în mod

creator la dezvoltarea tehnicii handbalului.

Tot sub denumirea de stil mai trebuie înţeleasă înlănţuirea tipică a mai

multor procedee tehnice sau a mai multor procedee tehnice sau a mai multor

fragmente de procedee utilizate de jucător - astfel încât prin automatizare devine

unitară şi caracteristică acelui jucător ca de exemplu finalizarea la Gheorghe

Gruia.

2.1.4. Metodica învăţării tehnicii

Pregătirea tehnică este un proces de instruire prin care se urmăreşte

învăţarea şi perfecţionarea procedeelor tehnice, de prindere, pasare, aruncare,

dribling, etc.

În învăţarea unui procedeu tehnic se caută ca la început să se formeze o

reprezentare mentală, apoi urmează încercările de a-l efectua practic, după care,

pe măsura repetării lui se capătă priceperea de a efectua mişcarea, ca ulterior ea

să se transforme în deprindere motrică. Când s-a format deprinderea, procedeul

poate fi repetat stereotip. Se înţelege că o asemenea stereotipie exterioară a

mişcării respective este rezultatul legăturilor nervoase care condiţionează nu

numai construirea şi coordonarea mişcărilor ci şi manifestarea concomitentă a

forţei, vitezei, rezistenţei, a activităţii volitive, a funcţiilor organelor şi

sistemelor aflate în legătură cu executarea deprinderii motrice.

Formarea unei reprezentări a procedeului tehnic este prima condiţie a

învăţării. Elevul trebuie să cunoască exact ce are de învăţat. Corespunzător

acestei cerinţe se procedează astfel:

a) Profesorul va denumi exact procedeul; exemple: aruncarea la poartă din

alergare, pasa din pronaţie, blocarea mingilor, etc. Enunţarea terminologică a

procedeului va fi întregită de prevederile regulamentului referitoare la

procedeul tehnic respectiv. Foarte instructivă şi utilă pentru captarea

interesului elevilor este numirea jucătorului român care a utilizat sau creat

procedeul respectiv.

b) Pentru a înlesni formarea unui imagini motrice a procedeului cât mai exact

conturată se face demonstraţia lui de către profesor sau un elev care

stăpâneşte deja tehnica la un bun nivel; de execuţie. În prima demonstraţie

execuţia procedeului tehnic trebuie să fie cât mai fidelă celei de joc. La

demonstrare nu trebuie să lipsească nici un element de structură a

procedeului, iar acestea vor fi executate cu respectarea integrală a vitezei

ritmului şi amplitudinii normale a mişcărilor; în schimb intensitatea efortului

trebuie să rămână în limitele în care execuţia ireproşabilă este posibilă şi mai

ales este sigură. În dese cazuri demonstraţia iniţială se completează cu

demonstraţii speciale care au drept scop întărirea şi precizarea reprezentării

despre procedeu în întregime sau a unor elemente importante necesar de a fi

evidenţiate. Pentru ca demonstraţia să-şi atingă scopul se vor lua măsurile

cuvenite de organizare a clasei de elevi.

c) Explicaţia, descrierea şi ilustrarea exerciţiului contribuie la precizarea

reprezentării despre mişcare. Conţinutul explicării şi descrierii procedeului

este dependent de colectivul de elevi, totuşi în orice situaţie operatorii tari ai

procedeului trebuiesc arătaţi. Exprimarea va fi succintă, în termeni precişi şi

pe cât posibil şi plastici. Ilustrarea se face prezentând kinograme şi filme de

tehnică sau asistând, pe cât posibil, la jocurile oficiale ale echipelor de

categorii superioare şi organizând observaţia.

Practic învăţarea şi perfecţionarea tehnicii handbalului trebuie să răspundă la

alte două cerinţe de bază şi anume:

formarea şi perfecţionarea stereotipului motric propriu procedeului respectiv;

- formarea capacităţii de aplicare a întregului arsenal tehnic în concordanţă

cu desfăşurarea jocului, în care adversarii şi coechipierii impun adaptarea

continuă a procedeelor la diversitatea situaţiilor ivite.

Corespunzător acestor cerinţe la început procedeele tehnice se vor preda

în condiţii mai uşoare care să ducă la învăţarea mecanismelor da bază, la

executarea lor fără eforturi inutile. Este necesar ca tehnologia de lucru,

mijloacele şi metodele folosite să faciliteze succesiunea părţilor componente ale

structurii mişcării. De exemplu pasarea mingii se va face la început întâi de pe

loc în grupe de cât doi faţă în faţă, apoi din alergare uşoară şi după aceea, în mod

progresiv, din viteză din ce în ce mai mare.

După ce structura de bază a procedeului, corespunzător tehnicii de

randament, a fost însuşită pentru unele procedee tehnice se pot folosi aparate

ajutătoare, care să simbolizeze adversarul sau să condiţioneze jucătorul să

acţioneze în funcţie de acestea. În învăţarea schimbărilor de direcţie, a

driblingului, a fentelor - se folosesc în mod curent fanioane, jaloane, siluete.

Pentru aruncările la poartă se folosesc materiale, aparate simple sau siluete care

să înlesnească sau să condiţioneze un anume gen de execuţie. Aşa de exemplu

pentru aruncarea din plonjon se folosesc saltelele pentru amortizarea şocului;

pentru aruncarea din plonjon sărit se apelează la siluete, cercuri de gimnastică

(prin care se trec), bănci de gimnastică peste care sar; pentru aruncările din

săritură se folosesc bănci de gimnastică (desprinderi); panouri reglabile

(înălţarea punctului de lansare a mingii), siluete (lucru special al braţului), etc.

Preocuparea pentru o tehnică corectă trebuie să fie însoţită de executarea

procedeelor fără eforturi inutile, în condiţiile unor eforturi suficient de mari,

urmărind automatizarea deprinderilor şi a principalelor procese de coordonare.

Pentru perfecţionarea mecanismului de bază fiecărui procedeu tehnic, se

programează atât exersarea globală a elementelor componente ale acestuia, cât şi

repetarea unui sistem de exerciţii menit să contribuie la prelucrarea separată a

unor elemente esenţiale, dar în care apar dificultăţi (ex. desprinderea la

aruncărilor din săritură).

Dar, însuşirea tehnicii la handbal nu poate fi rezumată numai la formarea

capacităţii sportivilor de a efectua procedeele tehnice în condiţii ideale.

Este necesar ca procedeele tehnice să fie exersate în prezenţa unor

adversari pasivi sau semiactivi. În această fază superioară a învăţării, jucătorul

va trebui să ţină seama de prezenţa şi contraacţiunea adversarului şi să adapteze

la aceste condiţii mecanismul de bază al mişcării. Procedeele de tehnică se

desfăşoară în condiţiile regulilor de tactică individuală pe care jucătorul le învaţă

sau le redescoperă acum.

Înainte de a trece la următoarele etape este necesar să amintim ca în

procesul învăţării şi perfecţionării un rol extrem de important îl joacă numărul de

repetări. Fără repetări este imposibil să formăm deprinderi motrice să realizăm

automatizarea procedeelor, să atingem stabilitatea tehnică.

Exersarea acţiunilor în lupta cu un adversar activ, este faza hotărâtoare în

procesul de instruire a unui jucător. În lupta directă cu adversarul jucătorul are

două alternative: în primul rând să dezvolte acţiunile tipice (învăţate) şi în al

doilea rând are posibilitatea să acţioneze spontan, creator etalând personalitatea

sa. Acum instruirea se desfăşoară pe baza unor exerciţii complexe care oferă

posibilitatea pregătirii unor faze de joc şi să perfecţioneze tehnica necesară

rezolvării acestora în condiţiile acţiunilor adversarilor. Perfecţionarea execuţiei

diferitelor procedee este orientată permanent pentru a corespunde cerinţelor

solicitate de desfăşurarea meciurilor.

În sfârşit, perfecţionarea procedeelor tehnice trebuie să se facă în jocuri de

pregătire, când jucătorul exersează procedeele tehnice în condiţii de joc

acumulând experienţă. Jocul obligă ca formarea şi perfecţionarea tehnicii să se

efectueze în condiţii diferite de: ritm, intensitate de efort, în condiţii de oboseală,

în condiţii diferite de mediu.

Numărul mare de procedee tehnice însuşite până la

automatizare şi justa lor folosite în joc constituie una din bazele

măiestriei în handbal. În acelaşi timp trebuie avut în vedere că

obţinerea unui nivel tehnic superior trebuie strâns împletit şi cu

dezvoltarea indicilor de forţă, viteză, rezistenţă şi îndemânare,

precum şi cu educarea perseverenţei, dârzeniei, iniţiativei creatoare,

imaginaţiei, etc.

Jocul de handbal face parte din grupa sporturilor caracterizată, după cum

s-a arătat de varianta acţiunilor - aceasta implică ca pregătirea tehnică să se facă

strâns legată de tactică. Direcţia perfecţionării tehnicii constă în creşterea

stabilităţii la acţiunile de perturbare: oboseală, instabilitate emoţională, depăşirea

vitezei însuşite.

Formarea şi perfecţionarea tehnicii cerute în joc implică modelarea

permanentă a exerciţiilor folosite în acest scop cu cerinţele de joc. Premisele

modelării sunt oferite de rezultatele analizei tehnicii jucătorilor, de evidenţa

stadiului calităţilor fizice, de tendinţele jocului modern, etc.

2.1.5. Elementele tehnice din handbal

Pentru a uşura înţelegerea vom face diferenţierea elementelor şi

procedeelor tehnice în funcţie de atac şi de apărare ca situaţii fundamentale ale

jocului şi de asemenea vom analiza separat tehnica portarului.

Tehnica atacantului

Sistematizarea pe care o prezentăm în continuare este caracteristică

handbalului şcolar. Pentru handbalul de performanţă sistematizarea este mult

mai complexă.

Poziţia fundamentală a atacantului

Desfăşurarea jocului cere din partea celor care-l practică adoptarea unor

poziţii ale corpului şi segmentelor sale care să favorizeze executarea, în condiţii

de eficacitate crescută a procedeelor cerute de situaţia respectivă. Fiecărui post

din atac îi corespunde o anumită poziţie fundamentală (exemplu: pivot, inter,

etc.)

Mişcarea în teren sau deplasarea jucătorilor în teren fără minge

Ca element de tehnică, mişcarea în teren cuprinde deplasările şi acţiunile

atacantului efectuate în scopul câştigării unei poziţii avantajoase în teren faţă de

adversar pentru a crea premisele necesare intrării în posesia mingii sau pentru a

efectua un atac.

Mişcarea în teren cuprinde numeroase procedee tehnice, unele foarte

frecvente în joc, chiar indispensabile, iar altele mai rar folosite dar care totuşi îşi

au rostul lor în arsenalul tehnicii atacantului.

Conţinut. Procedeele tehnice ale mişcării în teren sunt următoarele:

pornirile (plecările) din loc, alergarea lansată, alergarea cu spatele, alergarea

laterală cu pas încrucişat şi uneori adăugat, alergarea tropotită, alergarea de

viteză, alergarea de viteză, frânările din alergare, opririle, întoarcerile,

schimbările de direcţie, săriturile pe unul şi două picioare de pe loc şi din

deplasare, mişcările speciale ale trunchiului şi ale braţelor, mişcarea în teren pe

post în atac. Multe din procedeele prezentate mai sus sunt asemănătoare celor

din atletism, însă cu unele particularităţi. Asupra altora trebuie să insistăm.

Astfel:

schimbările de direcţie se fac de către atacant pentru a scăpa de marcajul

strâns al apărătorului sau pentru a intra la timp într-o acţiune colectivă.

Schimbarea de direcţie se poate face cu pas oblic-lateral, prin pas încrucişat,

prin piruetă, cu uşoară săritură şi frânare pe două picioare, prin legarea a două

schimbări de direcţie (schimbare dublă);

în cadrul mişcărilor speciale ale trunchiului şi braţelor, cuprindem: îndoirea

trunchiului, ghemuirea corpului, răsucirea trunchiului din alergare şi mişcarea

braţelor pentru prinderea şi manevrarea mingii independentă de activitatea

picioarelor (din deplasare, diferite structuri de paşi).

mişcarea în teren pe post în atac presupune ca jucătorul să fie în permanentă

mişcare şi să fie pregătite pentru dezvoltarea fazelor efectuând deplasare

înainte-înapoi; deplasări cu paşi alăturaţi stânga-dreapta, pe elipse, în cercuri;

porniri bruşte de pe loc şi pătrundere în breşele apărării; deplasări în întreaga

fâşie de teren specifică postului, opriri, porniri, schimbare de direcţie. Uşoare

sărituri pe loc şi joc de picioare specifice postului.

Am insistat asupra mişcării în teren deoarece toate procedeele acesteia

constituie şi mijloace de bază prin care se realizează pregătirea fizică la handbal.

Ţinerea mingii

Face parte din blocul funcţional prindere-pasare (aruncare, acţiune cu

mingea). Element de legătură între prindere şi dezvoltarea fazelor de joc, ţinerea

mingii poate dura (regulamentar) trei secunde în care atacantul poate efectua

diferite acţiuni. ţinerea mingii se poate face cu două mâini, recomandată elevilor

sau cu o mână la echipe de performanţă.

Prinderea mingii

Însumează mai multe aspecte ale intrării în posesia mingii. În cele mai

frecvente situaţii avem de-a face cu primirea unei pase de la un coechipier. Se

face cu două mâini din lateral, în dreptul pieptului, deasupra capului, lateral

stânga sau dreapta, la nivelul genunilor, etc.

Condiţii pentru prinderea sigură a mingii:

deplasarea în întâmpinarea mingii;

găsirea celei mai bune poziţii de prindere;

plasarea corpului şi îndeosebi a cupei palmelor în traiectoria mingii;

relaxarea musculaturii braţelor şi mâinilor;

primirea mingii cu braţele semiflexate;

amortizarea şocului prin întărirea articulaţiilor degetelor şi cedarea celor ale

pumnului şi cotului, concomitent cu prinderea şi reţinerea mingii;

asigurarea posesiei mingii şi pregătirea pentru acţiunile ce urmează.

Intrarea în posesia mingii se face şi după ce acestea se rostogolesc pe sol

sau ricoşează din sol, se prind după o prealabilă săritură, cele tari sau unele se

stopează şi apoi se prind după ricoşare din sol, vin din urmă, etc.

Pasarea mingii

Este transmiterea mingii unui coechipier şi prinderea ei de către acesta.

Pasa este un element esenţial al jocului, ca principal mijloc de colaborare între

coechipieri. Se are în vedere precizia, siguranţa, lungimea şi viteza cu care se

transmite mingea.

Calitatea şi responsabilitatea pentru a realiza o pasă utilă revine în egală

măsură atât pasatorului cât şi primitorului.

Mai sus am prezentat condiţiile pentru a prinde mingea şi în continuare

prezentăm condiţiile pentru realizarea unei pase bune:

Informare permanentă, înainte şi după primirea mingii, asupra poziţiilor în

teren a coechipierilor şi adversarilor;

Prinderea sigură cu două mâini a mingii şi pregătirea ei pentru pasă;

Alegerea celui mai indicat coechipier;

Pasa trebuie să aibă precizie, să fie utilizabilă;

Forţa cu care se pasează trebuie adaptată distanţei şi deplasării

coechipierului;

Pasa să fie rapidă şi oportună;

Pasa să aibă traiectorie întinsă, lineară.

Clasificarea paselor se poate face din multe puncte de vedere: de pe loc

sau deplasare, după structuri de paşi premergători după acţiunea braţului, pase

fundamentale (azvârlite, lansate, etc.), pase speciale cu sprijin pe sol sau din aer,

ş.a.

Driblingul

Este element de tehnică prin care jucătorul se poate deplasa în teren cu

mingea. Sunt trei modalităţi de a face dribling:

- Driblingul simplu este împingerea mingii în sol odată, înainte şi după

driblingul simplu se pot face unul, doi sau trei paşi (permişi de

regulamentul de joc);

- Driblingul multiplu este împingerea repetată a mingii în sol cu una din

mâini;

- Dribling prin rostogolirea mingii pe sol cu o mână.

Driblingul este recomandat în atacul rapid.

Aruncarea la poartă

Victoria este de partea echipei care înscrie mai multe goluri în poarta

echipei adverse. Această a făcut ca aruncarea la poartă să fie considerată drept

cel mai important element de tehnică.

Clasificări:

sub aspectul mişcării şi a acţiunii braţului aruncător: prin azvârlire, lansare,

împingere, lovire, deviere, acţiuni complexe;

după modul cum sunt executate: de pe loc, după diferite structuri de paşi, din

alergare, săritură. Plonjon, prin evitare;

în raport cu distanţa şi locul faţă de poartă: de pe semicerc, de la 9 m, din

unghiuri laterale;

se pot face cu o mână, cu două mâini;

funcţie de adversar: peste, lateral prin evitare, lateral prin căderea braţului.

În handbalul şcolar (programa şcolară) cele mai frecvente aruncări la

poartă sunt: din săritură, cu pas adăugat, cu pas încrucişat, din alergare, prin

evitare sau semievitare, de pe loc (7 m). La echipa reprezentativă a şcolii sau

liceului se adaugă aruncarea din plonjon (pivot), aruncarea din săritură cu

aterizare pe piciorul de pe partea braţului de aruncare (extrema stângă) aruncare

din săritură prin înşurubare şi înclinarea trunchiului (extrema dreaptă).

Descrierea tuturor acestor procedee şi exerciţiile pentru învăţarea

mecanismului lor de bază au fost prezentate în "Îndrumarele" semestrelor I, II şi

III.

Factorii care contribuie şi condiţionează eficacitatea aruncărilor la poartă

sunt următorii:

Forţa de aruncare, însumează forţa musculaturii picioarelor, trunchiului

şi braţului. Este influenţată şi de lungimea pârghiilor braţului şi de

folosirea ei corespunzătoare prin biciuire;

Viteza de execuţie a aruncării este cel mai important factor al

eficacităţii. Viteza aruncării depinde de stăpânirea mecanismului de

bază a procedeului tehnic, de capacitatea nativă de viteză şi de detentă

a braţului.

Precizia este un alt factor hotărâtor al eficacităţii dependentă de

suprafaţa de sprijin (când se aruncă de pe picioare), de echilibrul

corpului (mai ales în aer), de ţinerea corectă a mingii, de vizarea porţii,

de stabilitatea şi automatismul procedeului, de acoperirea şi apăsarea

pe minge, de gradul de pregătire al jucătorului, de oboseală.

Aruncarea la poartă trebuie să fie surprinzătoare şi derutantă;

Aruncarea la poartă (procedeul) se efectuează în funcţie de răspunsul

apărătorului;

Jucătorul care aruncă la poartă trebuie să fie calm şi să se concentreze,

dar să nu fie rigid.

Din punct de vedere tactic, recomandăm să se arunce din săritură şi

alergare pe contraatac sau în faza a II-a a atacului, de pe posturile de inter, din

săritură, evitare sau semievitare, de pe extreme şi pivot prin procedeele arătate

mai sus.

Fentele

Fentele sunt constituite din începuturi ale unor acţiuni (procedee) care se

întrerup înainte de final şi se continuă prin alte acţiuni ce surprind apărătorul.

Fenta are două părţi: una pregătitoare - de simulare şi alta - finală, executată

hotărât, în viteză şi forţă.

Exemple:

Fentă de pasă de deasupra umărului continuată cu pasă din pronaţie cu solul;

Fentă de angajare a pivotului continuată cu aruncare la poartă;

Fentă simplă spre stânga continuată cu pătrundere în dribling spre dreapta,

etc.

În handbalul şcolar fentele sunt mai puţin folosite datorită complexităţii

lor sporite.

2.1.6. Tehnica apărătorului

Tehnica apărătorului cuprinde puţine elemente şi procedee cu care el

trebuie să facă faţă în orice împrejurare acţiunilor variate de atac şi prin care să

împiedice înscrierea golurilor în poarta proprie.

Sistematizarea tehnicii apărătorului este următoarea:

Poziţia fundamentală pentru apărare este cea care asigură un echilibru şi

posibilităţi de a efectua toate mişcările cerute de desfăşurare a jocului. Ea diferă

în funcţie de postul jucătorului în cadrul sistemului de joc şi de la un sistem de

apărare la altul.

Mişcarea în teren a apărătorului. Pe lângă procedeele folosite de atacant,

apărătorul foloseşte şi alte procedee specifice:

deplasările în lateral, stânga şi dreapta cu paşi adăugaţi;

deplasări înainte spre semicercul de la 9 m şi retragere le semicercul de la 6

m;

mişcări speciale ale braţelor sus, lateral, oblic jos, stânga sau dreapta;

sărituri cu desprindere pe două picioare.

Atacarea adversarului cu corpul este permisă de regulamentul jocului şi

se face înainte sau când adversarul are mingea. În schimb nu este permisă

atacarea adversarului cu braţele şi îmbrăţişările.

Blocarea aruncărilor la poartă. Când apărătorul aflat pe semicerc nu are

timp să iasă la adversarul care aruncă la poartă atunci blochează mingea cu două

mâini, cu o mână din săritură d pe loc sau făcând un pas fandare. După blocarea

mingii jucătorul va fi preocupat şi să intre în posesia ei.

Scoaterea mingii de la adversar se face din dribling când mingea

ricoşează din sol sau când un atacant pasează mingea unui coechipier apărătorul

anticipând, se interpune în traiectoria mingii - spre primitor.

Învăţarea, consolidarea şi perfecţionarea elementelor şi procedeelor

tehnice se face în jocurile cu temă din cadrul lecţiilor. În toate cele trei

"Îndrumare metodice de handbal" s-au prezentat şi exerciţii adecvate de învăţare

şi perfecţionare.

Portarul trebuie să dovedească calm, siguranţă şi intervenţii şi spirit de

sacrificiu. Portarul trebuie să posede calităţi de ordin fizic ca viteză de reacţie,

îndemânare şi supleţe, detentă, forţă generală şi rezistenţă specifică. Acestea

trebuie dublate de calităţi psihice cum ar fi curajul, stăpânirea de sine, atenţia şi

concentrarea, voinţa şi hotărârea.

Pentru apărarea porţii ei folosesc mişcări de randament maxim (create

special) astfel:

Poziţia fundamentală a portarului este total diferită de cea a atacanţilor şi

apărătorilor, fiind în funcţie de locul de unde se aruncă: din afară (9-12 m de

poartă), de pe semicerc sau de pe extreme. Pentru a găsi poziţia optimă el se

deplasează în general cu paşi adăugaţi sau cu paşi mici înainte-înapoi.

Prinderea mingii este un element de bază al tehnicii portarului. Locul

unde mingea este aruncată în poartă determină deplasări. Schimbarea poziţiei

fundamentale şi mai ales schimbarea poziţiei braţelor. Tehnica este diferenţiată

pentru prinderea mingii venită în dreptul pieptului, în lateral sus-jos, stânga-

dreapta, la mingile ricoşate din podea aruncate cu boltă sau diferite efecte.

Respingerea mingii. Portarul trebuie să prindă cât mai multe mingi, dar

atunci când acestea sunt aruncate cu multă forţă, în viteză sau sunt derutante, el

le respinge fie că acestea vin sus şi lateral (cu un braţ), jos şi lateral (fandare şi

un braţ sau şpagat) în unghiul scurt (parare), pe colţurile lungi (cu împingere în

piciorul de lângă bară şi căderea braţului sau şpagat).

Mişcarea în spaţiul de poartă. Pe lângă deplasările din poziţie

fundamentală şi cerinţele impuse de plasament, portarul se poate deplasa fără şi

cu minge în spaţiul de poartă oricum vrea (îi permite regulamentul). Noi

recomandăm ca după prinderea mingii, respingerea şi recuperarea ei, portarul să

o repună cât mai repede în joc.

Degajarea mingii se face la un coechipier apropiat (de regulă

intermediar), la vârful de atac sau aruncare directă în poarta adversă pentru a

marca gol. Degajarea mingii se ace din spaţiul de poartă, imediat ce a intrat în

posesia ei, după un demarcaj lateral pentru a-şi înmulţi alternativele pasei

oportune.

Tehnica portarului ca jucător de câmp necesară la intervenţiile în

contraatacul adversarului sau ca al şaptelea jucător de câmp în situaţii tactice

speciale (folosind pasa, driblingul, fenta, aruncarea la poartă, etc.). Aceste

cunoştinţe se dobândesc când este începător şi se perfecţionează când este

necesar.

În cadrul lecţiilor de clasă desfăşurate cu elevii nu ne ocupăm în mod

special de pregătirea portarilor. În schimb la echipa reprezentativă a şcolii sau în

clasele speciale de handbal pregătirea sistematică a portarilor este absolut

necesară.

2.2. Tactica handbalului

Scopul, definiţia şi clasificarea tacticii

Dacă prin tehnică am arătat care sunt mişcările (gesturile

motrice) întâlnite în jocul de handbal, tactica arată rolul acestor

mişcări, cum şi de ce le folosim, care este contribuţia gândirii

jucătorilor pentru a obţine victoria. Tactica îşi propune să înveţe pe

jucători modalităţile organizării, pregătirii şi desfăşurării acţiunilor

de atac şi de apărare.

Prin tactică se înţelege totalitatea acţiunilor individuale şi colective ale

jucătorilor unei echipe, organizate şi coordonate raţional şi unitar, în limitele

regulamentului şi ale eticii sportive, în scopul obţinerii victoriei. (L. Teodorescu,

1965)

În lupta sportivă intervine un proces de gândire continuu concretizat în

selecţionarea şi aplicarea procedeelor tehnice însuşite, prin valorificarea

calităţilor fizice , psihice şi teoretice ale fiecărui jucător la situaţiile concrete dar

mereu schimbătoare din meci. Pentru a dezvolta gândirea tactică se cultivă la

jucători spiritul de observaţie, iniţiativa creatoare, fermitatea, capacitatea de

anticipare şi opţiunea pentru soluţia optimă la situaţia dată.

Tactica aplicată de un jucător este tactica individuală iar cea aplicată de

doi sau mai mulţi jucători se defineşte ca tactică colectivă. Le întâlnim atât în

atac cât şi în apărare.

Dacă prin tehnică am arătat cum se execută corect, sigur şi eficace

mişcările întâlnite în jocul de handbal, tactica ne învaţă care este rolul acestor

mişcări, cum şi de ce le folosim, care este contribuţia gândirii jucătorilor pentru

obţinerea unui rezultat favorabil. Tactica îşi propune să înveţe pe jucători

modalităţile organizării şi desfăşurării acţiunilor de atac şi de apărare.

În joc sunt prezenţi toţi factorii (componentele) de pregătire - tehnic,

tactic, fizic, psihic, teoretic – care se află într-o strânsă interdependenţă,

influenţându-se şi condiţionându-se reciproc. Astfel, tactica nu se poate

valorifica decât prin pregătire tehnică, aceasta la rândul ei are la bază pregătirea

fizică şi tactică, iar toată pregătirea în ansamblu se valorifică în condiţiile unei

pregătiri psihice şi teoretice.Tactica se clasifică în individuală şi colectivă.

Tactica

individual

ă

În atac: reguli de acţionare; calităţile, rolul şi sarcinile

jucătorilor pe posturi; folosirea tactică a procedeelor tehnice;

demarcajul direct şi indirect; depăşirea adversarului;

recuperarea mingilor.În apărare: cerinţele apărării faţă de jucător; reguli ale tacticii

individuale în apărare; calităţile şi sarcinile apărătorilor

laterali, intermediari, centrali, zburători; folosirea tactică a

procedeelor tehnice; lansarea cu adversarul; marcajul

adversarului; urmărirea şi recuperarea mingiilor.Tactica portarului: plasamentul şi apărarea aruncărilor de la

distanţă, de pe semicerc, de pe extreme; colaborarea cu

apărătorul; apărarea aruncărilor de la 7 m.; acţiunile

portarului ca jucător de câmp.Tactica

colectivă

cuprinde:

În atac: principii: păstrarea posesiei mingii; atacarea porţii

adverse; crearea raportului supranumeric; adaptarea atacului

la sistemul de apărare folosit de adversar; provocarea şi

valorificarea greşelilor apărării adverse; mijloace ale tacticii

colective în atac: pase între doi sau mai mulţi atacanţi,

combinaţii de bază pe aripă, pasa-pătrunderea şi reprimirea

mingii, încrucişările, paravane, blocaje, alte combinaţii, fazele

atacului, sisteme de joc etc.

În apărare: principii: apărarea porţii sarcină a tuturor

jucătorilor, luptă pentru dobândirea mingii, adaptarea la

atacul advers, provocarea şi valorificarea greşelilor

atacanţilor; mijloace: repartizarea şi numărătoarea, sprijinirea

şi vorbirea în apărare, predarea şi preluarea atacantului,

alunecarea, închiderea culoarelor, dublarea şi întrajutorarea,

flotarea, suplinirea; fazele apărării: replierea, apărarea

temporară, organizarea, apărarea propriu-zisă; sisteme de

apărare: zonă, „om la om”, combinată; apărarea în situaţii

speciale.

2.2.1. Pregătirea tehnico-tactică

Componentele pregătirii se află într-o strânsă interdependenţă,

influenţându-se şi condiţionându-se reciproc. Astfel tactica nu se poate valorifica

decât prin pregătire tehnică, aceasta la rândul ei are la bază pregătirea fizică şi

cea tactică, iar întreaga pregătire a echipei şi jucătorilor se valorifică în condiţiile

unei pregătiri psihice şi teoretice corespunzătoare.

1. Corelaţia Între tehnică şi tactică apare cel mai evident În meci, datorită

faptului că jucătorul execută procedee tehnice Înlănţuite, adaptate fazelor jocului

de atac sau de apărare, În condiţii de luptă cu adversarul şi În regim de calităţi

motrice şi de tensiune psihică, solicitate la intensităţi diferite.

Procedeele tehnice astfel integrate devin un tot unitar care se derulează

după logica activităţii jucătorului în meci, ele fiind denumite şi acţiuni tactice

sau acţiuni de joc. Aceste acţiuni sunt elementele constitutive ale jocului şi pot fi

individuale şi colective.

Acţiunile individuale şi combinaţiile tactice sunt efectuate în concordanţă

cu concepţia de conducere a luptei sportive pe care am prezentat-o mai sus.

Nivelul calitativ de realizare a acţiunilor de joc din fazele atacului şi ale

apărării se reflectă şi în oportunitatea lor. Pentru a întruni aceste calităţi,

acţiunile jucătorilor vor fi corelate în mod permanent: cu mediul intern – reacţia

şi adaptarea organismului la solicitarea de efort cerut; cu condiţiile de

adversitate sau, mai bine spus, cu opoziţia adversarilor; cu mediul extern, cu

ambianţa în care se desfăşoară.

2. Corelaţia dintre tehnică şi tactică trebuie să se reflecte, chiar mai mult

decât până acum, şi în metodica antrenamentului. Aceasta determină schimbări

în concepţia de pregătire, actuale fiind învăţarea şi perfecţionarea acţiunilor în

condiţii apropiate de joc, obiectivul fundamental constând în educarea,

concomitent cu tehnica, a gândirii tactice şi deprinderii de a juca. Se placă de la

studierea luptei sportive pe fazele atacului şi apărării, ceea ce duce la aprecieri

ale acţiunilor folosite în mod curent de jucătorii echipei respective. Statisticile

jocurilor aduc mai multe foloase: în primul rând permit aprecieri critice, prin

comparaţie cu echipele “model” ; în al doilea rând stimulează gândirea creatoare

a antrenorilor şi jucătorilor, care se concretizează în apariţia unor noi direcţii de

organizare a acţiunilor de atac sau de apărare; în alt treilea rând, studiul fazic al

jocului duce la implicaţii în antrenament, de aici necesitatea de a elabora

exerciţii care să pregătească pe jucători pentru fiecare fază şi altele destinate să

lege fazele intr-un tot unitar constituit, având ca model jocul competiţional.

Se învaţă şi se perfecţionează exerciţii care creează jucătorilor deprinderi

tehnico-tactice, modele ce pot fi caracterizate prin următoarele particularităţi:

- pentru creşterea capacităţii de orientare a jucătorilor exerciţiile

tehnico-tactice se amplasează în teren corespunzător situaţiilor de joc;

- se acordă o mai mare atenţie legăturii logice între procedee şi se cere o

mai bună gradare a dificultăţilor exerciţiilor şi sarcinilor tactice;

- exerciţiile tehnico-tactice executate în colaborare cu coechipierii şi în

luptă cu adversarii poartă denumirea de exerciţii în condiţii de joc; deşi

destul de complexe, ele asigură jucătorului o activitate asemănătoare,

cel puţin parţial, celei de meci;

- direcţia perfecţionării constă în creşterea stabilităţii la acţiunile de

perturbare ca: oboseală, instabilitate emoţională, depăşirea vitezei

însuşirii etc. Pentru aceasta se apelează la următoarele mijloace:

restrângerea numărului procedeelor de finalizare, gamă largă de acţiuni

pregătitoare , numeroase variante de intrare în procedee. Aşa se face că

în “fondul tehnic” al jucătorului rămân, spre exemplu, doar procedeele

de finalizare cele mai eficace; în schimb creşte numărul şi se

diversifică complexele de acţiune care preced faza de finalizare. Prin

aceasta eşecul, soldat frecvent cu pierderea posesiei mingii,

caracteristic fazelor de finalizare, este transferat fazelor de pregătire

unde acţiunea începută de un jucător poate fi întreruptă şi continuată

prin coechipierii care-l dublează, sprijină sau asigură. Deci pentru

aceleaşi acţiuni de finalizare, un număr mai mic de procedee tehnice,

dar foarte bine însuşite, compensat de cunoaşterea mai multor acţiuni

de pregătire şi de depăşire a adversarului;

- învăţarea şi perfecţionarea acţiunilor de atac şi apărare trebuie să aibă

loc în condiţii de angajare corporală;

- exersarea acţiunilor tehnico-tactice se face în condiţii de solicitare

maximă a calităţilor motrice, a capacităţii de efort fizic ridicat şi în

stare de tensiune psihică;

- antrenament individual pentru optimizarea tehnicii, precizia acţiunii şi

dezvoltarea calităţii motrice (forţă explozivă, supleţe);

- pentru a evita criza de trecere de la o fază a jocului la alta şi pentru a

asigura astfel cursivitatea şi coerenţa atacului şi apărării, se vor efectua

exerciţii speciale pentru fiecare fază a atacului şi a apărării, urmate de

cuplarea succesivă a fazelor până în stadiul de integrare.

În procesul de antrenament este necesar să se dea o mare atenţie jocului-

şcoală, jocurilor de verificare, precum şi jocului competiţional în general.

Crearea condiţiilor de joc în antrenament a fost cunoscută sub denumirea de

modelare a antrenamentului.

2.2.2. Formulele de aplicare a tacticii

Acţiunea individuală din multitudinea de elemente şi procedee tehnice şi

având la bază gândirea tactică, jucătorul optează pentru înlănţuirea unor acţiuni

corespunzătoare situaţiei de joc.

Combinaţia tactică presupune coordonarea acţiunilor individuale a doi

sau mai mulţi jucători pentru a realiza o fază de joc.

Sistemul de joc presupune organizarea şi coordonarea acţiunilor

întreguluI efectiv de jucători în atac sau în apărare.

Concepţia de joc înseamnă particularităţile manifestate de o echipă în

aplicarea tacticii. Avem o concepţie românească de joc.

Tactica individuală

Cuprinde totalitatea acţiunilor individuale folosite în mod conştient de un

jucător în lupta cu unul sau doi adversari şi în colaborare cu coechipierii săi în

scopul rezolvării unei sarcini da joc (atac, apărare).

Tactica individuală are următoarele reguli pentru desfăşurarea acţiunilor

jucătorilor:

anticiparea acţiunilor;

iniţierea şi efectuarea acţiunilor în timp util;

angajament fizic în acţiune;

acordarea oportună a ajutorului reciproc;

respectarea posturilor în echipă;

căutarea celui mai bun plasament;

păstrarea unei atenţii încordate pe toată durata jocului;

reducerea numărului de greşeli personale în atac şi apărare;

respectarea disciplinei de echipă şi joc.

Tactica individuală în atac

Aşezarea în atac, calităţile, rolul şi sarcinile jucătorilor pe posturi.

Se poate remarca că atacanţii sunt aşezaţi pe două linii: prima, care

acţionează pe semicerc sau în imediata apropiere a lui (include cele două

extreme şi pivotul - se numeşte linie de semicerc); a doua linie de atac este

constituită din cei doi jucători interi la care se adaugă conducătorul de joc - se

numeşte linie de 9 m.

Numărul jucătorilor din cadrul liniilor poate suferi modificări în sensul că

centrul sau conducătorul de joc poate acţiona ca pivot. Dar şi fiecare jucător

poate să-şi modifice aşezarea în fâşia de teren plasându-se mai aproape sau mai

de poartă, mai apropiat sau mai departe de linia mediană a terenului. Cerinţele

jocului şi aşezările jucătorilor în teren au determinat o specializare a lor pe un

post. Orice jucător trebuie să fie multilateral pregătit pentru a juca pe toate

posturile, dar cum este şi normal, randamentul lui nu va fi acelaşi pe toate

posturile.

Repartizarea jucătorilor în atac se face ţinând seama de cerinţele postului

respectiv şi de calităţile fizice, tehnice, tactice şi psihice pe care aceştia le

posedă.

Extremele au rolul de a purta contraatacul, de a da lărgime frontului de

atac printr-un joc cu personalitate, de a circula în viteză printre apărători şi de a

se infiltra între sau în spatele acestora, etc. Extremelor li se cere: o foarte bună

viteză de deplasare, prinderea sigură a mingilor din alergare în viteză maximă, să

arunce din unghi cu eficacitate la poartă, să folosească oportun fentele de

depăşire, cele de pasă şi pătrunderile hotărâte, etc.

Pivoţii au sarcina de a destrăma apărarea şi de a crea breşe în care să

acţioneze jucătorii de la 9 m, de a da adâncime atacului prin aruncări de pe 6 m

şi dintre apărători, de a fixa un apărător prin plasament sau fără paravan, de a

efectua blocaje favorizate acţiunilor decisive iniţiate, mai ales, de jucătorii de 9

m. Câteva calităţi necesare oricărui pivot: forţă şi tărie fizică pentru a lupta

permanent cu apărătorul, viteză de reacţie şi de execuţie, dârzenie, simţul

plasamentului, prinderea sigură a mingii în condiţiile luptei directe cu

adversarul, aruncări la poartă din plonjon sărit după unul din paşii specifici

pivotului descrişi şi în cadrul aruncării la poartă din plonjon.

Interii sunt consideraţi, şi pe bună dreptate, temelia oricărei echipe,

deoarece ei înscriu goluri de la distanţă, ei joacă extremele şi pivoţii, ei se retrag

primii în apărare. Interii trebuie să fie înalţi, puternici, supli şi îndemânatici, cu o

bună tehnică individuală în prinderea şi pasarea rapidă a mingii, siguri în

folosirea fentelor de aruncare şi a celor de pasare rapidă a mingii, siguri în

folosirea fentelor de aruncare şi a celor de pasare; cu o forţă deosebită de

aruncare şi cu eficacitate corespunzătoare a procedeelor de aruncare; cunoscători

ai procedeelor speciale de angajare a pivoţilor; posesori ai câtorva acţiuni

complexe tehnico-tactice de depăşire a apărătorului, etc.

Conducătorul de joc sau centrul atacului este animat de dorinţa ca echipa

să desfăşoare un joc colectiv în care să se valorifice toate capacităţile

coechipierilor săi. Împreună cu un inter, asigură transportul mingii în atac şi se

repliază primul în apărare, dirijează - iniţiază şi desfăşoară acţiuni colective în

atac (încrucişări, paravane, blocaje, circulaţii), prin acţiuni periculoase pe centrul

terenului, contribuie la demarcajul indirect al interilor sau pivotului. Trebuie să

aibă cât mai multe din calităţile unui inter, la care se adaugă: fantezia şi

experienţa bogată de joc; prinderea-pasarea-driblingul, deosebit de bune,

execuţii rapide şi surprinzătoare ale aruncărilor la poartă, fente de depăşire

urmate de pătrunderi hotărâte, etc.

Utilizarea tactică a procedeelor tehnice

Utilizarea de către atacanţi a procedeelor tehnice (poziţie

fundamentală, mişcarea în teren, pasa, aruncarea, driblingul, etc.) se

face în concordanţă cu locul în teren al jucătorului, cu acţiunile pe

care doreşte să le întreprindă, cu tactica generală a echipei şi în

funcţie de acţiunile adversarilor.

Reguli ale tacticii individuale în atac

Regulilor de tactică individuală care au un caracter general li se adaugă

alte reguli specifice posturii de atacant:

- Variaţiile de ritm în deplasare şi mişcarea în teren,

- Asigurarea mingii (la prindere, protejare în timpul manevrărilor,

driblingului, pregătirii pasei sau aruncării la poartă);

- Sincronizarea acţiunilor proprii cu cele ale posesorului mingii;

- Caracterul ofensiv al acţiunilor şi folosirea oricărei situaţii favorabile

pentru a arunca la poartă;

- Prin activitatea fiecărui jucător atacul să aibă un front larg;

- Alternarea procedeelor tehnice şi a acţiunilor tactice pentru

surprinderea apărătorilor, a adversarilor.

Acţiuni tactice individuale

1. Demarcajul şi pătrunderea

Demarcajul este acţiunea de tactică individuală prin care atacantul fără

minge caută să scape de sub supravegherea apărătorului pentru a primi mingea

sau arunca la poartă. Demarcajul poate fi făcut direct sau indirect. Cel direct se

realizează prin forţe proprii utilizând judicios şi oportun procedeele înlănţuite ale

“mişcării în teren” precum şi acţiuni de derutare a apărătorului (învingerea

vigilenţei lui). Când atacantul se deplasează de la poarta proprie spre cea

adversă, pentru a realiza demarcajul direct, porneşte brusc în fâşii libere de

teren, schimbă ritmul de apărare în mod repetat, efectuează schimbări de direcţie

surprinzătoare (simple, duble, piruete), opriri bruşte din alergare urmate de

priviri în alte direcţii, etc. În atacul poziţional jucătorii se demarcă în funcţie de

postul în care acţionează, aşa de pildă, jucătorii de lângă zonă se retrag pentru a

prinde sau a lua elanul necesar aruncării; cei din linia de 9 m se deplasează

lateral pentru a ieşi în întâmpinarea mingii pasate, iar pivoţii pornesc brusc de

lângă apărătorii în spaţii libere.

În general, desprinderea de apărători trebuie să se execute brusc şi numai

în momentul premergător acţiunii, această desprindere hotărâtă şi energică, pe

lângă faptul că surprinde apărătorul, este un indiciu şi pentru coechipierul cu

mingea care-i poate pasa fără ca pasa să fie interceptată. Demarcarea nu trebuie

să fie executată spre un loc către un alt coechipier a început demarcarea şi nici

către locul pe care se află deja un coechipier demarcat deoarece jucătorii s-ar

încurca reciproc în acţiune.

Deşi scopul demarcării este acela de a realiza condiţii favorabile primirii

mingii, totuşi un bun demarcaj contribuie direct la succesul acţiunilor celorlalţi

atacanţi, prin aceea că atrage un apărător – ceea ce favorizează crearea unor

culoare libere pentru un alt atacant. Aşa a apărut demarcajul indirect, demarcaj

pe care îl vom prezenta în cadrul mijloacelor tactice colective.

Pătrunderea este un procedeu special de demarcare, fiind urmată, în mod

normal, de prinderea mingii ăi aruncarea la poartă. Deci, pătrunderea este

acţiunea de demarcare către poartă (când se trece în atac) sau spre semicerc (atac

poziţional sau în circulaţie), efectuată în viteză şi forţă cu scopul primirii mingii

şi a aruncării ei la poartă.

Demarcarea ce se face pentru o pătrundere trebuie să fie sesizată de

coechipierul cu minge şi onorată de către acesta printr-o pasă oportună.

Cele mai întâlnite pătrunderi sunt cele ale extremelor şi interilor în breşele

zonei, precum şi cele executate de unul din vârfurile contraatacului prin spatele

executate de unul din vârfurile contraatacului prin spatele unor apărători repliaţi

cu întârziere.

2. Depăşirea

Depăşirea este acţiunea de tactică individuală prin care atacantul posesor

al mingii se eliberează corect de marcajul apărătorului direct şi acţionează

hotărât spre poartă pentru a arunca sau pasa.

Depăşirile constau din complexe de procedee tehnice şi din valorificarea

calităţilor fizice de viteză (reacţie, execuţie, deplasare), îndemânare şi forţă.

În efectuarea unei depăşiri apar mai multe faze:

- judecarea situaţiei ăi prevederea eventualităţilor;

- efectuarea fentei.

- sesizarea răspunsului adversarului şi corectarea eventuală a planului;

- depăşirea propriu-zisă;

- finalizarea acţiunii individuale.

Ca mijloace de bază folosite în cadrul depăşirii reţinem: gândirea tactică,

procedeele tehnice (în special fente, dribling, aruncarea la poartă) calităţile fizice

arătate precum şi iniţiativă, curaj, hotărâre, impetuozitate, etc.

Cele mai frecvente depăşiri se fac în luptă cu un adversar: care se repliază,

care iese din zonă pentru a ataca jucătorul cu minge sau care marcă strâns un

atacant periculos.

În prima alternativă jucătorul aflat în posesia mingii efectuează depăşirea

apărătorului care se retrage spre poarta pe care o apără executând dribling şi

schimbări de direcţie, alternând înălţimea driblingului sau mâna cu care

driblează, făcând piruete, schimbând continuu ritmul de deplasare, acţionând

hotărât spre poartă pentru a arunca.

În cele două alternative atacantul îşi caută cel mai bun plasament,

primeşte mingea, execută o uşoară săritură pe două picioare în lateral (stânga sau

dreapta) - sesizând contraacţiunea apărătorului; porneşte hotărât în partea unde

face depăşirea – folosind driblingul simplu sau multiplu pentru concretizarea

iniţiativei şi pentru finalizarea acţiunii. Interii şi extremele uneori înlocuiesc

săritura pe două picioare şi cu o fentă simplă, dublă sau pivotare.

3. Recuperarea mingilor

Ca urmare a aruncărilor la poartă din acţiune, de la 7 m şi de la 9 m

mingea poate intra în poartă (gol), poate fi reţinută de portar sau respinsă de

acesta, de bară sau din blocările efectuate de apărători.

Pentru a reintra în posesia acestor mingi, pentru a le recupera + unii dintre

jucători ce fuseseră în atac, urmăresc ricoşarea lor în care timp efectuează un

plasament corespunzător şi reprinzând mingea acţionează individual spre poartă

sau încep un nou atac colectiv.

2.2.3. Tactica individuală în apărare

Cerinţele apărării faţă de jucător: să fie dârz, mobil, perseverent în a face

marcajul sau ieşirea la adversarul direct, prompt şi gata de a reacţiona rapid în

concordanţă cu faza de joc folosindu-se cunoştinţele tehnice şi calităţile sale. El

trebuie să observe acţiunile celorlalţi coechipieri şi adversari, să judece situaţiile

ăi să intervină hotărât.

Reguli de tactică individuală în apărare:

- jucătorul va fi preocupat şi de apărare încă din timpul atacului;

- repliere promptă şi oportună în apărare;

- întârzierea lansării şi desfăşurării contraatacului advers;

- mereu între adversar şi poarta proprie;

- intervenţie hotărâtă la cel mai periculos adversar faţă de poarta proprie;

- marcaj strâns sau atac hotărât al adversarului care primeşte mingea sau

o are, pe partea braţului de aruncare;

- folosirea oricărei posibilităţi certe pentru a intra în posesia mingii;

- ritm susţinut şi continuu în acţiuni;

- demarcaj brusc în zonă liberă de teren, când echipa proprie intră în

posesia mingii.

Folosirea tactică a procedeelor tehnice

Elementele constitutive ale fazelor şi sistemelor de joc sunt acţiunile

individuale. Acţiunea individuală este folosirea conştientă de către apărător a

celui mai corespunzător complex de procedee tehnice, în scopul realizării unei

sarcini de apărare, cum ar fi împiedicarea atacantului de a arunca la poartă, de a

intra în posesia mingii, etc.

Acţiunea individuală presupune o succesiune de procese de analiză a

situaţiei de joc şi de alegerea regulilor dup care trebuie să intervină, acestea fiind

susţinute de procedeele tehnice de apărare: poziţie fundamentală, mişcarea în

teren, atacarea adversarului cu corpul, scoaterea mingii din dribling, blocarea

aruncărilor.

Marcajul

Marcajul este acţiunea tactică individuală, de bază, prin care apărătorul –

folosind plasamentul şi mişcarea în teren - supraveghează acţiunile atacantului,

îl împiedică în mod regulamentar să prindă mingea, dă o paseze, să dribleze sau

să arunce la poartă.

În funcţie de cum se efectuează marcajul adversarului, poate fi de trei

feluri:

Marcajul strâns – se foloseşte cel mai des pentru a anihila sau a limita

acţiunile unui atacant, valoarea (inter) a unui vârf de contraatac pentru a nu

primi mingea în cadrul sistemului de apărare “om la om” sau atunci când un

atacant pătrunde la semicerc.

În marcajul strâns apărătorul se va deplasa între poartă şi adversari, pe

partea braţului de aruncare sau orientat astfel încât să-i ofere culoar de

pătrundere spre marginea terenului. Deci, apărătorul nu se va plasa întotdeauna

pe linia imaginară ce uneşte adversarul cu mijlocul porţii.

În marcajul strâns, apărătorul este aproape de adversarul său direct.

Apropierea sa accentuează în apărarea “om la om” pe jumătate sau pe tot terenul

şi de asemenea pe măsură ce atacantul se apropie de poartă – când cei doi

adversari se găsesc în cele din urmă într-o luptă bărbătească corp la corp.

Apărătorul ce face marcaj strâns va căuta să evite blocajele şi paravanele

făcute de un alt adversar pentru a facilita acţiunile atacantului. Mijloacele de a le

evita sunt simple – unul sau doi paşi înapoi, lateral sau înainte cu condiţia de a fi

oportuni.

Marcajul strâns este foarte eficient când atacantul nu posedă procedee

tehnice, viteză şi forţă corespunzătoare depăşirii apărătorului sau în condiţii de

joc cu mingea udă, teren cu zgură desfundat de ploaie, bitum ud sau cu mâzgă –

când prinderea , driblingul ăi aruncarea la poartă sunt mult îngreuiate.

Pentru a efectua un marcaj strâns, eficace, apărătorului i se cere:

- respectarea şi aplicarea regulilor de tactică individuală;

- să fie capabil şi să vrea să depună eforturi mari, psihice şi intelectuale;

- să aibă o foarte bună pregătire fizică, fiindu-i necesară în primul rând

forţa în picioare pentru opriri; în al doilea rând, pentru a nu fi depăşit

cu uşurinţă trebuie să posede viteză de reacţie ăi de deplasare; apoi i se

cere rezistenţă în regim de viteză, necesară realizării unui randament

maxim pe toată durata jocului.

a) Marcajul de supraveghere este caracteristic apărării în zonă, uneori se

foloseşte în apărarea “om la om” când atacantul advers nu este valoros sau de

către apărătorul ce are în sarcină să ajute un coechipier al cărui adversar este mai

periculos pentru echipă.

Marcajul de supraveghere constă din supravegherea permanentă a

adversarului direct (deplasări cu paşi adăugaţi din poziţie de apărare), dar este

atent în acelaşi timp la pasarea mingii, la activitatea celorlalţi atacanţi, încercând

să anticipeze intenţiile tactice ale adversarilor şi dacă este cazul să acorde unui

coechipier apropiat aflat în dificultate.

În alternativa în care ”omul” său primeşte mingea şi are o poziţie

favorabilă de unde ar înscrie, atunci apărătorul îl va ataca cu promptitudine şi îl

va marca strâns până acesta va pasa mingea.

În folosirea marcajului de supraveghere ordinea activităţilor este

următoarea: numărătoare , plasament dinamic, anticipare, acţiune hotărâtă,

colaborare.

b) Marcajul de intercepţie, a apărut în handbal pentru a împiedica pivotul să

primească mingea. De data aceasta apărătorul se plasează între posesorul de

minge ăi pivot, efectuând de fapt un marcaj strâns activ. Asupra termenului de

“activ” vom reveni puţin mai târziu.

Când marcajul de intercepţie se face la jucătorii din extremă sau din linia

de 9 m, este un marcaj special – de la o distanţă ceva mai mare (nu este nici

marcaj strâns nici de supraveghere).

Tot marcaj de intercepţie poate fi şi ocuparea primului plan când se

urmăresc vârfurile de atac adverse sau când pe semicerc se infiltrează atacanţii.

Marcajul de intercepţie este eficace la handbal, deoarece semicercul face

ca atacurile să se desfăşoare mai mult frontal şi mai puţin în adâncime (ca la

baschet sau fotbal).

Unul din atributele jocului modern în apărare este legat de iniţiativă. A

juca cu iniţiativă în apărare presupune a face totul mai repede , mai hotărât, mai

eficient (informare, analiză, decizie, acţiune). În acest sens marcajul strâns şi cel

de intercepţie devine activ – dinamic - agresiv, având drept scop limitarea sau

întârzierea intrării adversarului în acţiune, determinarea efectuării unor greşeli

de tehnică din partea atacantului cu minge sau favorizarea intercepţiilor. Jocul de

iniţiativă în apărare aduce în prim plan pregătirea psihică (iniţiativă,

promptitudine, curaj), fizică şi tehnică (viteză, luptă nemijlocită cu atacantul,

scoaterea mingii, etc.) precum ăi noţiuni teoretice clare.

Lansarea cu adversarul

Lansarea cu adversarul este o acţiune de tactică individuală prin care

apărătorul caută să contracareze pătrunderile şi depăşirile efectuate de adversari

– deci jocul în adâncime al acestora.

Despre lansarea cu vârful de atac care nu are mingea şi despre alternativa

în care atacantul cu mingea, făcând dribling, se îndreaptă spre poarta adversă am

discutat cu prilejul folosirii tactice a procedeelor tehnice şi a regulilor după care

jucătorii îşi desfăşoară acţiunile.

Acum ne vom opri asupra alternativei în care apărătorul aflat în

dispozitivul de apărare acţionează împotriva unui adversar aflat în posesia

mingii şi care prin valoarea sa se face periculos.

Atacantul care primeşte mingea la o distanţă convenabilă faţă de poartă şi

într-o poziţie favorabilă pentru a înscrie, trebuie atacat şi stânjenit permanent de

către apărătorul direct. Atacarea adversarului cu minge trebuie să se facă

prompt, dar în nici un caz apărătorul nu se va arunca orbeşte asupra acestuia.

Lansarea cu adversarul presupune unele deplasări prealabile; găsirea unui

plasament corespunzător intervenţiilor, atacarea oportună a omului cu minge –

în tot acest timp au loc procese de analiză şi anticipare a acţiunilor adversarului

(ce vrea să facă; a folosit driblingul; cele trei secunde; cei trei paşi) – atacarea

adversarului să ofere rezerve pentru acţiuni viitoare apărătorului; în situaţia că

atacantul vrea să-l depăşească, acesta să fie gata să se retragă uşor înapoi,

închizându-i unghiurile de aruncare determinându-l să-şi întrerupă acţiunea şi să

paseze mingea.

Marile valori pot fi anihilate prin marcaj special (uneori colectiv) şi prin

lansări în care forţa generală a aparatului are un rol hotărâtor.

Intercepţia mingii

Dacă marcajul în intercepţie lasă puţine şanse adversarului direct de a

primi mingea, intercepţia este acţiunea derutantă, executată spontan, prin

surprinderea de către apărător pentru a intra în posesia mingii.

În general, intercepţia este precedată de o “pasivitate” ce lasă impresia

adversarului direct şi a celui cu minge că apărătorul nu urmăreşte faza, deci nu

poate anticipa şi nici nu intenţionează să ocupe primul plan.

În realitate printr-o acţiune hotărâtă, explozivă, el încearcă să intre în

posesia mingii. Această acţiune, gândită, voită şi calculată trebuie realizată rapid

şi cu certitudinea de reuşită, întrucât prin ieşirea unui apărător din dispozitiv se

creează o breşă, prin care atacanţii pot înscrie foarte uşor.

Pentru a intercepta mingea apărătorul intervine în traiectoria mingii

aproape de cel ce urmează să o primească, în caz contrar, poate fi fentat sau are

timp suficient pentru a interveni. Elementul hotărâtor pentru realizarea unei

intercepţii este anticiparea.

Urmărirea mingilor

Mingile aruncate la poartă şi care sunt blocate sau respinse de către

apărători şi portari, cele care lovesc bara, cele care se rostogolesc pe sol, trebuie

urmărite de apărători pentru a intra în posesia lor. La aruncările de la 7 m sau de

la colţ, pentru a urmări şi intra în posesia mingii, plasamentul şi primul plan are

mare importanţă.

2.2.4. Metodica învăţării tacticii individuale

Atunci când în cadrul instruirii se dă orientare tactică procedeelor tehnice

care se învaţă şi se repetă, când se arată la ce folosesc ele – nu facem altceva

decât să-i învăţăm pe elevi tactica individuală. Dacă la folosirea tactică a

procedeelor tehnice se adaugă: învăţarea unor reguli după care îşi desfăşoară

jucătorii acţiunile; li se arată sarcinile lor individuale în concordanţă cu fazele de

joc; li se prezintă cerinţele legate de lupta cu un adversar – avem o viziune

generală şi o dinamică a învăţării tacticii individuale.

1. Pentru a presta un joc eficace, jucătorul va trebui să parcurgă exerciţiile

arătate cu prilejul învăţării procedeelor tehnice de atac şi de apărare în condiţii

apropiate de joc. Subliniem şi cu acest prilej rolul cu totul special pe care îl are:

procedeele mişcării în teren şi pentru care se pot folosi cu mult succes şi jocuri

de mişcare, ca: “Leapşa”, “Jocul cu umbra”, “Vânătoarea”, etc.

2. Învăţarea organizată a acţiunilor tactice individuale trebuie începută imediat

ce s-a trecut la repetarea şi perfecţionarea principalelor procedee tehnice. Oricât

de bine ar fi însuşită şi perfecţionată tehnica jocului, ea nu poate fi valorificată

decât prin aplicarea ei sub forma unor acţiuni individuale şi colective.

Spunem organizată, pentru că este foarte necesar ca acţiunile tactice

individuale să fie corect şi rapid însuşite chiar de la început.

Acum se învaţă practic şi teoretic acţiunile specifice posturilor, cele

specifice fazelor de joc şi cele necesare luptei cu adversarul – este considerată ca

cea mai dificilă perioadă, necesitând multă răbdare şi calm din partea

jucătorului şi a profesorului.

3. Pe măsură ce se însuşesc componentele tehnice, fizice, teoretice şi tactice ale

acţiunilor, se trece la introducerea adversarilor. Iată câteva jocuri de mare

eficacitate:

a) Şase atacanţi cu minge şi trei apărători pe jumătate de teren. Apărătorii

fac marcaj la un atacant apelând la procedee ale mişcării în teren, se luptă pentru

a obţine mingea apelând la plasament, informare, anticipare la scoaterea mingii

de la adversar, etc. Atacanţii fiind superiori din punct de vedere numeric, vor

căuta să se demarce, să alterneze procedeele mişcării în teren ăi ritmul de

deplasare, să prindă mingea din mişcare – cu siguranţă -, să o protejeze, să

efectueze fente, dribling, depăşiri, să se informeze permanent, să judece care din

cei cinci coechipieri este cel mai bine demarcat şi să-i paseze mingea după ce în

prealabil a selecţionat procedeul cel mai indicat de transmitere a mingii. La

început acest joc se va desfăşura din deplasare uşoară şi apoi în viteză; este

important ca acţiunile arătate dar executate în cadrul regulamentului (paşi, trei

secunde, regula driblingului, etc.).

b) În măsura în care se progresează în folosirea tehnicii şi a regulilor

tacticei individuale, se învaţă sensurile relaţiilor “atacant - apărător” şi “echipa

în atac - apărare”, numărul apărătorilor creşte la patru şi apoi la cinci. Cei şase

atacanţi fiind obligaţi să se demarce mai rapid, să se gândească mai repede ăi să

aleagă unul din cei doi coechipieri şi respectiv coechipierul nemarcat, căruia să-i

paseze. În paralel, fiecărui jucător aflat în apărare i se precizează atribuţiile ăi i

se fixează cerinţe mai precise.

c) Când numărul apărătorilor este egal cu cel al atacanţilor, deci raportul

este şase la şase, jocul poartă denumirea de Cine ţine mingea mai mult. Acest joc

solicită complet atacantul şi apărătorul, solicitările fiind de natură tehnică, de

pregătirea fizică specifică, de instruire tactică elementară, de natură psihică.

4. Învăţarea cerinţelor ăi a regulilor impuse jucătorului de fazele atacului ăi a

apărării se fac prin jocuri şcoală la două porţi sau jocuri cu depunerea mingii în

spaţiul de poartă (pe o saltea sau la perete). Acum se acordă atenţie mai mare

pătrunderilor şi demarcajului spre terenul de ţintă, transportului de minge,

depăşirilor şi respectiv replierii, lansării cu adversarul, marcajul, plasamentul.

5. Având în vedere că unele din mijloacele tacticii individuale şi că unele reguli

capătă semnificaţii deosebite asupra acestora se va insista mai mult – ca de

exemplu: demarcaj, pătrundere şi depăşire, respectiv marcaj şi lansare cu

adversarul.

6. Jocul la o poartă în care apărătorii sunt numeric inferiori – în raport trei la

patru, patru la cinci sau şase – are ca scop învăţarea orientării, gândirii şi

acţionării rapide. Solicitările de natură fizică, intelectuală, psihică, tactică şi

tehnică fiind mult amplificate.

Tactica portarului

Portarul trebuie să acţioneze în spiritul logicii jocului (gândirea tactică,

anticiparea, hotărârea) şi strâns legată de acţiunile coechipierilor săi.

Anticiparea acţiunii decisive, plasament corespunzător şi intervenţie

fulgerătoare.

Colaborarea cu apărătorii, apărătorul plasat pe braţul îndemânatic apără

colţurile “scurte” şi portarul colţurile “lungi”.

Apărarea pe culoare, portarul trebuie să “vadă” permanent mingea dacă nu,

cel puţin lansarea acesteia spre poartă (cu care braţ) şi să se plaseze pe

culoarul în care intervine.

Oprirea contraatacului advers, pentru a realiza aceasta se plasează pe

semicercul de la 9 m şi intervine în momentul declanşării pasei la vârful

purtător de contraatac.

Lansarea oportună, fără pierdere de timp, a contraatacului.

Plasamentul (până la 4 m) şi apărarea aruncărilor de la 7 m.

Conducerea apărării prin intervenţii verbale scurte de a corecta

nesincronizărilor dintre apărători.

2.2.5. Tactica colectivă în apărare

Apărarea cere jucătorilor ca toate calităţile şi cunoştinţelor individuale să

fie subordonate jocului colectiv, organizarea şi coordonarea acţiunilor lor

comune făcându-se după principii şi folosind mijloace ale tacticii colective în

fazele jocului.

Principiile apărării

1. Apărarea porţii este un principiu valabil pentru toţi jucătorii echipei.

Jocul este câştigat de echipa care primeşte mai puţine goluri.

2. Intrarea în posesia mingii se realizează printr-o apărare activă,

agresivă şi dinamică. Este scopul principal al fazei de apărare pentru că având

mingea, echipa stăpâneşte jocul.

3. Adaptarea apărării la formele şi sistemul de atac advers şi propriu. A

adapta apărarea proprie la sistemul de atac advers înseamnă că principiile şi

mecanismele de bază ale sistemului propriu să rămână acelaşi urmând ca unele

modalităţi de acţiune să capete mai mare activitate.

4. Provocarea greşelilor adversarului şi valorificarea lor. Împotriva

unui atac advers în care mingea se pasează mai greu sau la care aruncările la

poartă se fac de la distanţă, apărarea va fi mai agresivă. Atunci când extremele

din atacul advers marcă cele mai multe goluri apărarea va pune accent pe

repliere sau pe apărarea în zonă – 6:0.

Fazele apărării

1. Echilibrul defensiv şi pierderea posesiei mingii

2. Replierea trebuie începută oportun, cu anticipaţie de jucătorii care

asigură echilibrul defensiv, şi, în continuare de către toţi ceilalţi.

3. Apărarea temporară, se face de primii 2-4 jucători de la 9-14 m în

faţa porţii pentru a contracara atacul rapid al adversarilor.

4. Apărarea propriu-zisă are durată mai mare de aplicare. Constă în

organizarea dispozitivului, utilizarea mijloacelor tehnico-tactice individuale şi

colective, orientate de reguli şi principii expuse sau care le expunem în

continuare.

Mijloacele tacticii colective în apărare sunt evidente în cadrul apărării

propriu-zise.

1. Numărătoarea şi autorepartizarea adversarilor începe dinspre linia

porţii spre centru (dreapta-stânga).

2. Vorbirea în apărare presupune mobilizare, transmiterea unor sarcini

legate de fazele de joc, de desfăşurarea apărării în sistem. Vorbirea în apărare

(nu discuţiile) este oportună, concisă, clară, nu trebuie să întreţină trează atenţia

şi combativitatea.

3. Alunecarea. În urmărirea atacantului său, un apărător poate trece prin

faţa sau prin spatele altui apărător care la rândul său marcă adversarul. Termenul

de alunecare derivă din faptul că de regulă o pereche (sau unul din perechea)

antagonistă trece prin spaţiul dintre jucătorii altei perechi antagoniste.

Alunecarea apare ca răspuns la o încrucişare efectuată fără sau cu minge.

Colaborarea dintre cei apărători se materializează prin apropierea sau depărtarea

de adversarul propriu, înlesnind astfel acţiunile coechipierului. Alunecarea este

prezentă, ca şi schimbul de oameni mai ales în "apărarea om la om”.

4. Schimbul de oameni. Colaborarea dintre apărători se concretizează în

acţiunea de predare, preluare a celui mai periculos atacant (cu mingea, cu forţă

de aruncare aflat în pătrundere). Este cel mai întrebuinţat mijloc al tacticii

colective, folosit în toate sistemele de apărare.

5. Închiderea culoarelor. Este acţiunea de apropiere a doi apărători aflaţi

în “zonă” ca răspuns al pătrunderii unui atacant cu minge în spaţiul dintre ei.

6. Dublajul (întrajutorarea) constă în ieşirea unui apărător din zonă la

omul care aruncă la poartă şi redistribuirea spaţiului rămas liber în zonă între

apărătorii învecinaţi. În general ies apărătorii intermediari.

7. Flotarea. Este acţiunea tactică prin care apărătorul din faţa zonei (“Z”)

se retrage pe semicerc atunci când atacantul pe care-l are în marcaj nu prezintă

pericol pentru poartă. Flotarea este caracteristică zonei 4:2.

8. Suplinirea este acţiunea de tactică prin care unul sau chiar doi apărători

îşi schimbă plasamentul şi îşi măresc zonele de acţiune prin plecarea unui

coechipier în atac.

2.2.6. Caracteristici ale apărării

Sistemul de joc reprezintă forma generală de organizare a acţiunilor

întreprinse de jucători în cadrul unui dispozitiv dinainte stabilit, fiecăruia

revenindu-i sarcini precise şi cerându-i-se să respecte principiile de colaborare.

Sistemul de joc luat izolat, ca simplă noţiune, nu reprezintă o forţă în sine.

Eficacitatea sa depinde de modul corect şi constructiv în care jucătorii aplică

mijloacele tehnico-tactice individuale şi colective, pe suportul unei discipline

tactice ferme.

În accepţiunea modernă, jocul în sistem presupune valorificarea tuturor

jucătorilor prin repartizarea raţională a forţelor în teren, prin stabilirea

posibilităţilor de colaborare şi sprijinire reciprocă. Jocul în sistem oferă

echipelor ocazia de a-ăi valorifica cunoştinţele conform unui plan, eliminând

risipa inutilă de energie şi economisind forţele necesare acţiunilor viitoare de

finalizare.

La handbal s-au cristalizat trei sisteme de joc.

1. Apărarea în zonă este apărarea cu cel mai pronunţat caracter colectiv

şi care opune atacului advers un bloc funcţional bine pus la punct. În cadrul

apărării în zonă jucătorii sunt dispuşi într-un dispozitiv precis, se efectuează

deplasări dinainte stabilitate în funcţie de circulaţia mingii, apără fiecare

porţiune de teren din jurul lor şi care, însumate, constituie o zonă în faţa porţii

apărate.

2. Apărarea om la om are un pronunţat caracter de apărare individuală –

în care fiecare jucător marcă şi anihilează acţiunile unui atacant dinainte stabilit.

3. Apărarea combinată este apărarea în care cinci sau patru jucători

acţionează în zonă şi unul sau respectiv doi jucători fac apărare om la om.

În cadrul fiecărui sistem s-au creat numeroase variante, dar analiza

acestora se face în cadrul cursului de specializare handbal.

Din necesitate de a înţelege mai bine sistemele de joc se prezintă în

continuare şi formele de joc, apoi se va reveni la sistemele de apărare.

Formele apărării

Indiferent de sistemul de apărare sau de varianta acestuia folosit de o

echipă, desfăşurarea acţiunilor individuale şi colective se caracterizează prin

două forme de aplicare, una pasivă şi una activă (agresivă).

1. Apărarea pasivă este caracterizată de limite în activitatea jucătorilor,

este mai în linie – paralelă ci semicercul de la 6 m bazându-se pe blocarea

mingilor. Intrarea apărătorilor în posesia mingii se petrece ca urmare a comiterii

unor greşeli de către atacanţi. Apărarea pasivă uneori poate fi un mijloc de

odihnă – deoarece efortul fizic este mai mic, în acelaşi timp poate constitui un

mijloc de a obţine mai repede mingea, falsa pasivitate facilitând grăbirea

aruncărilor la poartă ale adversarilor.

2. Apărarea activă, uneori chiar agresivă, se caracterizează printr-o

activitate intensă şi dinamică a fiecărui jucător ca urmare acţiunile tehnico-

tactice individuale şi colective desfăşurate pe suprafeţe mai mari de teren, cu

ruperi permanente de ritm. Scopul apărării active este acela de a obţine iniţiativa

de joc şi de a determina atacanţii să comită greşeli tehnice, de orientare sau de

tactică. Cu cât apărarea devine mai agresivă ci atât distanţa dintre atacanţi ăi

apărători se micşorează, suprafaţa din teren pe care se aplică creşte (tot terenul),

iar poziţia apărătorului este determinată nu numai de poartă, ci şi de locul în care

se află mingea.

Apărarea zonală

Apărarea în zonă impune o aşezare riguroasă în dispozitiv şi

este considerată ca organizată numai atunci când toţi jucătorii au

reuşit să formeze dispozitivul.

În cadrul subzonelor lor, apărătorii desfăşoară o activitate în continuă

mişcare şi într-o coordonare cât mai bună, ceea ce va da întregii zone un aspect

unitar şi omogen.

Pentru înţelegerea mişcării întregului grup de apărători care formează

zona, să ne închipuim că jucătorii sunt legaţi între ei printr-o funie de cauciuc.

Dacă unul din apărători se deplasează într-o direcţie, întreaga zonă se deplasează

după el. O rămânere în urmă sau o deplasare necorespunzătoare a unui apărător

produce “ruperea zonei” şi astfel, zona îşi pierde armele ei principale – coerenţa

şi integritatea. Pentru aceasta, deplasarea apărătorilor trebuie să fie simultană şi

să dea impresia că zona alunecă pentru a ocupa o nouă poziţie favorabilă.

Apărarea în zonă se caracterizează prin următoarele principii:

a) fiecare jucător acţionează într-o anumită porţiune de teren, numită zonă, ce i-

a fost repartizată şi în care , dacă intră, orice adversar îl va marca şi împiedica

să-şi desfăşoare acţiunile.

b) principala caracteristică şi cea care o deosebeşte fundamental de apărarea om

la om este aceea că apărătorul respectiv urmăreşte în special mingea

(circulaţia ei şi pe posesorul acesteia) şi în secundar adversarul de care

răspunde. Pentru a urmări mingea toţi jucătorii se deplasează lateral pe

semicercul de la 6 m (mai mult sau mai puţin), în stânga sau dreapta, în

funcţie de locul ei. Această mişcare luată în ansamblu, ca expresie a unităţii

funcţionale a zonei, se numeşte translaţie şi are drept scop aglomerarea

jucătorilor în dreptul mingii.

c) Urmărirea mingii de către toţi jucătorii (concretizată în tranziţie) este însoţită

şi de ieşirea apărătorului din dispozitiv spre adversarul său direct care va

primi sau are mingea. Marcarea adversarului cu minge se face după reguli

caracteristice apărării om la om. Locul rămas liber în dispozitivul de apărare

este acoperit de apărătorii învecinaţi (translaţie, întrajutorare, suplinire).

După ce atacantul pasează mingea, apărătorul se retrage în dispozitivul de

apărare acţionând în continuare, în funcţie de fază. Ieşirile şi retragerile

succesive ale jucătorilor din dispozitiv se numeşte elasticitatea zonei – (FIG.

8c). Cu cât pendularea jucătorului este mai amplă şi mai oportună, cu atât

elasticitatea zonei este mai mare.

d) Apărătorul va fi obligat să renunţe la marcarea unui adversar aflat la

semicercul de 6 m, pentru a ieşi hotărât la adversarul din linia de 9 m, care

primeşte sau are mingea – deoarece acesta este mult mai periculos pentru

zonă şi poartă. Atacantul rămas singur pe semicercul de 6 m trebuie să fie

anihilat de apărătorii învecinaţi.

e) Apărătorul execută marcaj sau atacarea adversarului cu minge atât timp cât

acesta se află în zona sa de teren. Când acesta pătrunde într-o zonă învecinată

este predat şi preluat de alt apărător. Dacă nu a fost preluat, apărătorul

continuă deplasarea cu el.

f) Pivotul se marcă special, cel mai adesea la intercepţie, alteori pe partea

braţului neîndemânatic şi uneori strict şi activ.

g) Apărătorul poate avea unele iniţiative – ca intercepţie, plasament agresiv,

intervenţii pentru întreruperea unor circulaţii – deoarece răspunderea este

colectivă, orice greşeală putând fi reparată de coechipieri.

Sistemul de apărare în zona cu şase jucători în linie.

În acest sistem, toţi jucătorii sunt dispuşi într-o linie de aproximativ un

metru de spaţiul porţii, la intervale de circa 2-3 m. Alcătuind un semicerc viu în

faţa porţii, grupând şi unind forţele apărătorilor, obligă adversarii să acţioneze

mai mult din faţa dispozitivului de apărare.

În subcapitolul precedent au fost prezentate principiile funcţionării zonei,

cu referiri la zona cu şase jucători pe semicerc.

Acum vom sublinia dinamica zonei: dacă un atacant ameninţă sau se

pregăteşte să arunce la poartă, apărătorul corespunzător lui va trebui să iasă la el

cu braţele ridicate marcându-l pe braţul de aruncare; “spărtura” creată în apărare

prin această ieşire, trebuie “închisă” de coechipierii din dreapta şi din stânga,

prin deplasări laterale; dacă jucătorul cu minge pasează, apărătorul se retrage

rapid şi elastic, încadrându-se în dispozitivul de apărare şi participă la mişcarea

de translaţie.

Acţiunile repetându-se, apare evident caracterul dinamic al zonei.

Principiile de funcţionare, dinamica şi acţiunile de bază ale zonei cu şase

jucători în linie constituie baza funcţională a celorlalte sisteme de apărare în

zonă sau combinate.

Regulile şi mijloacele mai semnificative zonei şase în linie: din tactica

individuală se apelează la regulile “mereu între poartă şi adversar” (excepţie

pivot) şi “atacarea atacantului cu minge”; la marcajul de supraveghere (la pivot

de intercepţie) şi la scurte lansări cu adversarul. Din tactica colectivă se foloseşte

numărătoarea, vorbirea în apărare, întrajutorarea, schimbul de oameni,

închiderea culoarelor, etc.

Sistemul de apărare în zonă cu şase jucători pe semicerc se aplică când:

- echipa adversă nu are jucători de la distanţă;

- echipa adversă finalizează pe extreme;

- echipa proprie vrea să aibă o apărare mai densă care împiedică

pătrunderile spre poartă;

- portarul echipei proprii manifestă carenţe la mingile aruncate din

unghiuri laterale, etc.

Sistemul de apărare în zonă (5+1)

Dacă la apărarea în linie fiecare apărător acţionează într-o subzonă plasată

între cele două semicercuri, sistemul de apărare în zonă 5+1 face trecerea spre

apărarea pe două sau chiar trei linii. Scoaterea unui apărător (sau mai mulţi) în

faţă, dă apărării o mai mare adâncime. În acest sens, cinci apărători se apără în

faţa semicercului spaţiului de poartă şi al şaselea acţionează în faţa acestora la 8

m, pe semicercul punctat de la 9 m sau într-o subzonă apropiată unui inter.

Figura 78 reprezintă aşezarea jucătorilor în dispozitiv, iar prin săgeţi

modalităţile lor de a acţiona în sistem. Caracteristic este faptul că apărătorii

mărginaşi au sarcini mai complexe, că cei intermediari pendulează mai mult

înainte, iar apărătorul central îşi concentrează atenţia şi acţiunile la pivot,

dirijează şi leagă jocul întregii apărări.

Prin dispunerea jucătorului avansat în faţa celorlalţi apărători, se încearcă

anihilarea atacanţilor cu mare forţă de aruncare de la distanţă. El trebuie să

răspundă în permanenţă de unul din atacanţi, pentru a crea posibilitatea

coechipierilor de joc de pe semicerc să-şi repartizeze la timp adversarii.

Jucătorul avansat poate primi sarcini speciale în sensul de a stânjeni pasarea

mingii, de a opri circulaţia ei şi a jucătorilor, sau de a efectua intercepţii, lucru

posibil datorită plasamentului său în zona în care converg majoritatea acţiunilor

atacanţilor.

Cunoştinţele, calitatea acţiunilor ăi risipa de energie apărătorului din faţă

– contribuie alături de elasticitatea zonei la o mai mare adâncime a sistemului

defensiv.

În sistemul de apărare în zonă 5+1 se folosesc mai des închiderea

culoarelor, vorbirea , atacarea adversarului cu minge, schimbul de oameni şi

flotarea. Asupra regulilor generale de tactică individuală a celor cu valabilitate

specială în apărare, a principiilor generale ale apărării şi a celor de funcţionare a

zonei nu mai revenim – având în vedere caracterul lor universal valabil.

Apărarea în zona 5+1 este vulnerabilă atunci când echipa în atac îşi

plasează doi pivoţi în zonele apărătorilor intermediari.

Sistemul de apărare în zonă 4+2

Rezultă din scoaterea a doi apărători din zona în linie, ceea ce duce la

creşterea ofensivităţii apărării şi anihilarea aruncărilor de la distanţă.

Acestui sistem de joc, după cum se vede şi este caracterizat prin mărirea

subzonelor de acţiune a fiecărui apărător, aceştia participând în mod egal la

anihilarea acţiunilor echipei adverse.

Apărătorii de pe semicerc, folosind mijloacele tactice individuale şi

colective – plasament, marcaj, numărătoarea, vorbirea, închiderea culoarelor,

schimbul de oameni, etc. – acţionează în zonele pe care le apără într-o perfectă

colaborare, corespunzător situaţiilor create în teren. Colaborarea acestora cu cei

din faţă, a celor din faţă cu cei de pe semicerc şi a celor şi a celor doi din faţă,

între ei – are la bază sincronizarea în gândire, în repartizarea atacanţilor şi în

toate acţiunile tactice colective.

Apărarea om la om

Sistemul de apărare om la om este sistemul în care fiecare apărător

răspunde direct de un adversar şi pe care caută să-l împiedice a intra în posesia

mingii, în a pasa şi în a-l stânjeni în orice acţiune fără minge. Pe teren apar

perechi de jucători “atacant-apărător” cu caracter antagonist “demarcaj -

marcaj”. Duelul individual este manifestat şi pe plan colectiv “atac apărare”

obligând să colaboreze între ei pe toţi apărătorii.

Iată de ce se folosesc toate mijloacele tacticii individuale descrise, iar

dintre cele colective, repartizarea adversarilor, vorbirea, alunecările, schimbul de

oameni şi închiderea culoarelor.

Principiul de acţiune în apărarea om la om ne arată că atenţia apărătorului

trebuie să se concentreze în principal asupra adversarului şi în secundar asupra

mingii.

Apărarea om la om stă la baza instruirii jucătorului pentru oricare alt

sistem, deoarece fiecărui jucător i se cer acţiuni precise şi răspundere morală faţă

de eficacitatea activităţii lui. Prin aplicarea sistemului de apărare “om la om”

adversarii sunt stingheriţi în pasarea mingii şi în aruncările la poartă. Ei se

găsesc tot timpul sub un marcaj strâns şi, ca urmare, nu pot acţiona după

necesităţile jocului. Apărarea om la om se poate face pe tot terenul ăi se mai

numeşte presing, în propria jumătate de teren sau cu aglomerare la 9 m.

Deşi cere mult timp de pregătire, eforturi fizice şi psihice deosebite –

totuşi ea se foloseşte pentru a determina greşeli ale adversarilor şi prin aceasta

obţinerea mai rapidă a mingii, pentru a forţa obţinerea victoriei.

Apărarea combinată

Apariţia unor jucători cu calităţi deosebite de finalizare sau de orientare şi

organizare a jocului a determinat apariţia unui nou sistem. Caracteristica apărării

combinate este faptul că 5 sau 4 jucători se apără conform principiilor zonei şi

unul, respectiv doi jucători acţionează “om la om”.

2.2.7. Tactica colectivă în atac

Cuprinde principiile şi modalităţile după care se desfăşoară jocul de

ansamblu al echipei care are mingea şi când jucătorii colaborează unii cu alţii,

acţionează în mod unitar împotriva sistemului defensiv advers.

Principiile atacului

1. Posesia mingii. Echipa care are mingea stăpâneşte jocul iniţiind acţiuni

şi putând să marce gol. Posesia mingii este o preocupare individuală (despre care

s-a vorbit) şi mai ales una colectivă realizată prin circulaţii tactice pe trasee

stabilite, prin angajări justificate şi finalizări oportune.

2. Atacarea porţii. Toate acţiunile echipei trebuie să fie orientate spre

poartă (agresivitate) şi să urmărească înscrierea golului (eficacitate). Atacul

trebuie să aibă adâncime şi să se schimbe în mod repetat de pe o parte pe

cealaltă.

3. Crearea raportului supranumeric se realizează în adâncime prin

atacul rapid sau în cadrul jocului în sistem atunci când se atacă intervalul dintre

doi apărători pentru a elibera un coechipier.

4. Adaptarea atacului le specificul apărării adverse. Se realizează

pornind de la sistemul propriu de atac şi în funcţie de cum joacă adversarul

(zonă, apărare combinată) în inferioritate numerică, etc., echipa proprie va aplica

soluţiile optime. Cum echipele se cunosc între ele (zone de finalizare, valoarea

jucătorilor, valoarea contraatacului), antrenorii pregătesc lecţiile premergătoare

jocului oficial acţiunile pe care le vor folosi.

5. Provocarea şi valorificarea greşelilor. Echipa trebuie să impună în

faţa adversarilor prin concepţie, modalităţi de utilizare a mijloacelor şi

combinaţiilor tehnico-tactice precum şi prin valorificarea calităţilor unor

jucători, toate în funcţie de răspunsul apărării şi apărătorilor.

Fazele atacului

Sunt succesiuni de acţiuni individuale şi colective întreprinse de jucători

de la intrarea în posesia mingii şi până la finalizare, în funcţie de situaţiile tactice

apărute.

1. Contraatacul începe prin pornirea cu anticipaţie a unuia sau doi

apărători (vârfuri), în echipa în care mingea intră în posesia propriei echipe, se

derulează prin alergare cu viteză maximă a vârfurilor şi lansarea mingii de portar

sau intermediar apoi în funcţie de unde se primeşte mingea, se aruncă la poartă

sau se face un dribling spre poartă şi se aruncă pentru a înscrie gol. Contraatacul

poate fi efectuat cu pasă scurtă (centrul terenului) sau pasă lungă cu unul sau

două vârfuri. În contraatac se dau 1-2 pase.

2. Faza II-a atacului. Când contraatacul nu poate fi declanşat se trece la

contraatacul susţinut sau la alte forme de transport a mingii în atac. La faza a II-a

a atacaului participă 3-4 jucători care îşi sincronizează deplasările şi îşi dau pase

în adâncime, apoi "întorc" mingea spre un jucător ce vine din urmă (valul 2,3)

care finalizează. O altă formă a fazei a II-a a atacului se materializează după o

intercepţie continuată cu dribling multiplu printre apărătorii care se repliază.

Pentru contraatac şi faza a II-a a atacului s-au prezentat la lucrările

practice şi în "Îndrumarele metodice" exerciţiile clasice şi modul de desfăşurare

a acestor faze.

3. Atacul în sistem - forma poziţională. Când nu se poate declanşa

atacul rapid (primele două faze) jucătorii îşi ocupă, angajează pivotul şi

extremele şi aruncă la poartă cu procedee specifice postului.

La echipele şcolare forma poziţională a atacului în sistem este cel mai des

întâlnită.

4. Atacul în circulaţie are ca punct de plecare forma poziţională cu

activitatea specifică jucătorilor în postul respectiv şi circulaţia mingii şi continuă

cu folosirea mijloacelor tactice colective în atac, combinaţii pe extremă şi

punerea în valoare a jucătorilor şi calităţilor lor. Atunci când atacul în circulaţie

nu duce la înscrierea golului, echipa se "aşează" din nou în teren, începe

circulaţia mingii şi apoi se continuă cu elementele tehnico-tactice specifice

atacului în circulaţie.

Mijloacele tacticii colective în atac

Colaborarea jucătorilor în atac se materializează prin

următoarele mijloace:

1. Pase între doi sau mai mulţi jucători este cel mai simplu mijloc de

colaborare, cel mai frecvent la toate categoriile de echipe şi în toate fazele de

joc. În primele două faze ale atacului se utilizează pase lungi şi în adâncime, în

atacul poziţional abundă pasele laterale pe pătrunderi succesive ăi pentru

angajarea pivotului, iar în atacul în circulaţie se utilizează pase scurte cu

sincronizări între cel care o primeşte. Didactic, pase de construcţie se numesc

"pase în lanţ", pasele 1-5, pasele 1-8 şi combinaţii între acestea.

2. Pasa - pătrundere - reprimirea mingii. Combinaţie simplă, este

întâlnită în faza a II-a a atacului sau a celui în sistem (forma poziţională şi cea

dinamică). Exemple: interul pasează pivotului, care a făcut pasul înainte,

pătrunde şi primind mingea aruncă la poartă.

3. Combinaţii tactice de bază pe aripă

Angajarea surprinzătoare a pivotului de către extrema pătrunsă cu

minge între semicercuri.

Angajarea pivotului de către inter

Pivotul angajat pasează surprinzător extremei care finalizează.

Interul pătrunde cu mingea în spaţiul dintre ultimii doi apărători şi dă

pasă extremei.

Învăluire făcută de inter cu minge pentru extremă.

4. Încrucişarea se realizează printr-un schimb de locuri între doi jucători

fără sau cu minge. Unul dintre jucători are iniţiativă pătrunzând în fâşia

coechipierului său, acesta trebuie să răspundă. Cele mai tipice încrucişări sunt:

Încrucişarea în doi fără minge (în adâncime sau prin translaţie);

Încrucişare în doi cu minge, folosindu-se driblingul şi pasa;

Învăluire, încrucişare pentru extremă, încrucişare pentru inter;

Încrucişare dublă între jucătorii liniei de 9m, centru iniţiază

încrucişarea.

În cadrul lecţiilor practice, pentru învăţarea încrucişărilor se folosesc

schimburile de locuri între doi şi trei jucători cu pasă pe poziţie viitoare, prin

dribling, cu plecare simultană sau succesivă, schimbul de locuri în trei ritmic.

Încrucişările, ca şi pasele stau la baza tuturor acţiunilor colective.

5. Paravanul este acţiunea prin care unul (pivotul) sau doi (pivot+centru)

se plasează în faţa unui apărător pentru a înlesni aruncarea de la distanţă a

interului sau extremei.

6. Blocajul urmăreşte împiedicarea închiderii culoarului de către doi

apărători, prin această breşă poate pătrunde alt coechipier să arunce la poartă.

Blocajul mai este făcut şi pentru interul marcat strâns.

7. Circulaţii tactice a 3 sau mai mulţi jucători sub formă de opt; circulaţie

pe bază de şarje (mai frecvent neordonată) în care extremele poartă mingea iar

jucătorii de la 9m sunt pătrunzători.

CAPITOLUL III - HANBDALUL CA DISCIPLINĂ ŞTIINŢIFICĂ ŞI

SPORTIVĂ

3.1. Caracteristicile ştiinţifice ale disciplinei

Ca disciplină ştiinţifică - hadbalul face parte din ştiinţa mişcărilor omului

pe care o alimentează cu date practice şi de la care obţine legi şi legităţi cu

caracter general pentru orientarea studiilor sale.

Handblul este disciplină ştiinţifică pentru că îndeplineşte condiţiile unei

ştiinţe şi anume:

1. Are obiect de cercetare propriu. Obiectul acestei dicipline îl reprezintă

studiul conţinutului jocului de handbal, a modalităţilor de practicare ca şi a

tehnologiei de învăţare. Având acest obiect, în faţa handbalului ca ştiinţă se

ridică următoarele probleme:

studierea apariţiei şi dezvoltării jocului:

studierea componentelor jocului;

studierea practicii înaintate a celor mai buni profesori antrenori şi

generalizează experienţa acestora în lecţia de educaţie fizică şi

antrenamentul de handbal;

realizarea legăturii cu celelalte jocuri sportive şi cu alte ştiinţe:

fiziologie, igienă, biomecanică, biochimie, etc;

studierea celor mai noi tehnologii privind învăţarea şi practicarea

jocului de handbal la toate nivelele;

studierea şi interpretarea corectă a regulamentului de joc, ca principal

factor care determină ca jocul să progreseze şi să devină interesant şi

atractiv pentru practicanţi şi spectatori.

2. Are metode de cercetare proprii sau adaptate specificului jocului de

handbal - luate de la alte ştiinţe. Printre metodele de cercetare folosite

enumerăm:

a. metoda istorică;

b. metoda statistico-matematică;

c. metoda modelării;

d. metoda observaţiei;

e. metoda experimentului pedagogic;

f. metoda testelor;

g. metoda sociometrică;

h. metoda studiului documentelor de specialitate;

iar mai nou:

i. investigaţia filosofică;

j. meta-analiza;

k. cercetare descriptivă;

l. cercetarea calitativă;

m. măsurarea mişcării, etc.

3. Are ipoteze proprii. In cadrul activităţii de cercetare se emit ipoteze

(presupuneri) care apoi sunt cercetate, cu una sau mai multe metode din cele

enumerate şi dacă se confirmă valabilitatea lor, ele devin certitudini care validate

conduc la îmbunătăţirea activităţii practice.

4. A acumulat o cantitate apreciabilă de cunoştinţe care permit

desfăşurarea în mod ştiinţific a procesului de predare-învăţare. Cea mai mare

cantitate de cunoştinţe s-a acumulat în domeniul antrenamentului din acest joc

sportiv, dar, şi din domeniul practicării handbalului în lecţia de educaţie fizică

sau activităţile independente, precum cele din sportul pentru toţi.

5. In sfârşit, putem aprecia că are legi şi legităţi proprii după care se

desfăşoară activitatea de handbalistică în diferite subsisteme ale sistemului

nostru de educaţie fizică şi sport.

Mergând pe linia aprofundării studiilor şi acumulării de cunoştinţe,

handbalul s-a diverisficat în mai multe ramuri:

a. teoria şi practica handbalului în învăţământ;

b. teoria şi practica handbalului în cadrul “Sportului pentru toţi”.

c. teoria şi practica handbalului la copiii şi juniori - ca bază de masă a

handbalului de performanţă;

d. teoria şi practica handbalului de performanţă şi înaltă performanţă.

In cadrul cursului de bază, cu toţi studenţii în educaţie fizică, se studiază

teoria şi practica handbalului în învăţământ în cadrul Sportului pentru toţi şi în

eşaloanele inferioare ale sportului la copiii şi juniori.

3.2. Handbalul ca diciplină sportivă

3.2.1. Întroducerea în jocul de handbal ca sport şi

caracteristicile jocului de handbal

Ca disciplină sportivă handbalul este un joc sportiv care se practică în

asociaţie, pe echipe ce participă la concursuri şi competiţii, diferenţiate pe

vârste, sexe şi grad de pregătire. Echipele de handbal urmăresc întotdeauna

victoria şi obţinerea sau păstrarea unui loc cât mai bun în competiţia respectivă.

Echipele de handbal, pentru a putea participa în competiţii oficiale, trebuie să fie

cuprinse în secţiile pe ramuri de sport ale cluburilor sau asociaţiilor sportive.

Competiţiile de la nivelul sportului de performanţă au o organizare

superioară şi permanentă, sub forma diviziilor şi asigură ierarhizarea valorilor

handbalistice la nivel naţional.

La nivelul fiecărei competiţii se alcătuieşte un calendar competiţional de

către forurile sau organismele competente.

Jocul de handbal se disputa între două echipe formate din 7 jucători, dar

care mai au cârte 5 rezerve fiecare. In teren sunt 6 jucători de câmp şi un portar,

iar ca rezerve 4 jucători de câmp şi un portar.

Fiecare joc este condus de 2 arbitri, ajutaţi de un secretar şi un

cronometror.

Echipele urmăresc să obţină victoria prin înscrierea unui număr mai mare

de goluri şi primirea unui număr cât mai mic de goluri. Victoria se obţine prin

lupta directă între jucătorii celor două echipe. Echipele caută să arunce cât mai

multe mingi în partea adversă şi să împiedice adversarul să arunce la poarta pe

care o apără.

In timpul jocului fiecare echipă luptă, în principal pentru posesia mingii

pe care, jucând-o regulamentar, caută s-o introducă în poarta adversă. Această

luptă solicită din partea jucătorilor efort fizic, o anumită tactică, cunoaşterea

unui număr de procedee tehnice, o anumită capacitate psihologică şi calităţi

psihomotrice ca: viteza, coordonarea, rezistenţa şi forţa specifice. Procedeele

tehnice înglobează principalele deprinderi motrice de bază: alergare, prindere,

aruncare, săritura şi specifice: dribling, pase specifice, s.a. Intre aceste

procedee, prinderea şi pasarea mingii şi aruncarea la poartă sunt cele principale

pentru atac, iar pentru apărare: marcarea şi împiedicarea adversarului să prindă,

să paseze sau să arunce mingea la poartă şi să intre în posesia mingii.

Datorită concepţiei jocului , handbalul este un joc tare din punct de vedere

fizic în care împărţirea spaţială, atacul şi apărarea aduc mereu în contact

corporal pe jucătorii celor două echipe. Prin regulament vor fi clasifiate

accentele luptei sportive astfel încât fie pedepsită consecvent comportarea

nesportivă. Tocmai în aceasta constă valoarea educaţională a jocului de handbal,

care ne învaţă să nu vedem în adversar un duşman, ci un prieten, pe care poţi să-l

“baţi” doar prin mijloace cinstite.

La baza desfăşurării jocului de handbal se află regulamentul de joc ce

trebuie respectat de ambele echipe.

Caracteristicele principale ale jocului de handbal:

Este un joc colectiv şi foarte dinamic solicitând organismul la un nivel

crescut din toate punctele de vedere- fizic şi psihic.

Asigură influenţe multiple privind deprinderile motrice, aptitudinile

psiho-motrice, psihice, educarea şi formarea corporală corectă a

tineretului. Asigură o foarte bună motricitate generală. Contribuie

eficient la formarea personalităţii şi la integrarea socială.

Poate fi învăţat şi practicat cu uşurinţă şi este accesibil tuturor.

Nu necesită instalaţii şi aparatură deosebite, motiv pentru care se poate

practica în toate şcolile şi în diferite alte instituţii şI societăţi.

Handbalul de performanţă cere totuşI o pregătire deosebită şI un effort

fizic şI psihic foarete mare.

3.3. Organizarea jocului de handbal ca sport pe plan mondial şi

naţional

Dezvoltarea handbalului din ţara noastră este posbilă numai dacă se

vor avea în vedere direcţiile de progres ale handbalului pe plan mondial, precum

şi legile şi regulamentele ce stau la baza practicării acestui joc sportiv pe plan

internaţional. Pe plan mondial jocul de handbal este coordonat de Federaţia

Internaţională de Handbal (I.H.F.), iar pe plan european de Federaţia Europeană

de Handbal (E.H.F.). In consecinţă, se impune cunoaşterea de către toţi

specialiştii în handbal, de viitorii profesori de educaşţie fizică, de persoanele

implicate, ca manageri sau diverşi organizatori a scopului, legilor şi

regulamentelor pe care le stabilesc aceste organisme internaţionale.

In Statutul Federaţiei Internaţionale de Handbal (I.H.F.). aprobat la

Congresul a XXV-lea al I.H.F. din 08-09 septembrie 1994, sunt cuprinse

următoarele: Federaţia Internaţională de Handbal (I.H.F.) este o organizaţie

legală non-profit care dispune de tote mijloacele pentru a-şi atinge obiectivele.

Comitetul Olimpic Internaţional recunoaşte Federaţia Internaţională de

Handbal ca singur reprezentant al handbalului internaţional. Federaţia

Internaţională de Handbal este alcătuită din Federaţiile Naţionale care au fost

recunoscute oficial şi care controlează handbalul în ţara lor. Reşedinţa Federaţiei

Internaţionale de Handbal va fi la Basel (ELVE}IA). Federaţia Internaţională de

Handbal va conduce, dezvolta şi promova handbalul în întreaga lume.

Ea va garanta următoarele:

afacerile să fie negociate potrivit legislaţiei locale şi Regulamentelor;

regulamentele internaţionale să fie scrise şi respectate potrivit unui

principiu clar şi legal;

desfăşurarea tuturor competiţiilor Federaţiei Internaţionale de Handbal

(Jocuri Olimpice, Campionate Mondiale, Calificările care nu au fost

repartizate federaţiilor continentale; Cupele Mondiale) şi toate

obligaţiile ce decurg de aici (regulamente, liste de sarcini, compentenţa

exclusivă în munca cu agenţiile, marketingul şi sponsorizarea);

organizarea tuturor venimentelor Federaţiei Internaţionale de Handbal;

promovarea unor noi federaţii membre;

susţinerea cauzei antrenorilor şi arbitrilor;

promovarea jucătorilor juniori.

Federaţia Internaţională de Handbal va promulga propriul Statut,

regulamentele şi regulile oficiale ale jocului de handbal, relaţiile dintre

federaţiile naţionale membre, precum şi drepturile şi obligaţiile ei faţă de

federaţiile membre.

Prin activitatea ei, Federaţia Internaţională de Handbal va contribui la

promovarea şi întărirea prieteniei şi înţelegerii reciproce între sportivii din

întreaga lume, prin menţinerea păcii - cea mai importantă condiţie pentru

existenţa sportului, acesta fiind obiectivul principal. Federaţia Internaţională de

Handbal nu tolerează discriminarea pe baze rasiale, de religie ssau orientare

politică. Federaţia Internaţională de Handbal se va obliga să respecte

corectitudinea în sport şi să interzică orice încercare de îmnunătăţire incorectă a

performanţei. Prevenirea folosirii dopajului va fi o grijă specială.

Federaţia Internaţională de Handbal recunoaşte următoarele federaţii

continentale:

1. Federaţia Asiatică de Handbal;

2. Confederaţia Africană de Handbal;

3. Federaţia Europeană de Handbal;

4. Federaţia de Handbal din oceania;

5. Federaţia PanAmerciană de Handbal.

CAPITOLUL IV – MODELE, CONCEPŢII ŞI COMPONENTE

ALE JOCULUI DE HANDBAL MODELUL TACTICII JOCULUI DE

HANDBAL

4.1. Generalităţi conceptuale

Tactica cuprinde un sistem de idei, de principii şi reguli după care

jucătorii şi echipa în ansamblu, se conduce în timpul jocului competiţional, în

vederea obţinerii victoriei, valorificând posibilităţile fizice, tehnice, psihologice,

toate cunoştinţele teoretice şi practice.

După Ioan Kunst Ghermănescu “Tactica jocului de handbal constă în

organizarea şi coordonarea acţiunilor jucătorilor în vederea realizării succesului,

prin folosirea conştientă în limitele regulamentului şi moralei sportive, a celor

mai corespunzătoare complexe de procedee, valorificând calităţile şi

particularităţile jucătorilor proprii, precum şi lipsurile în pregătirea adversarilor”.

Tactica reprezintă cel mai complex şi dinamic subsistem, are rol hotărâtor

în desfăşurarea unui joc de handbal şi este considerată ca un concept de abordare

a competiţiei” îndeosebi datorită omponenţei sale intelectuale. Tactic are rol de

organizare şi conducere a celorlalte subsisteme (tehnica, pregătire fizică,

pregătire psihologică, pregătire teoretică) şi de care în ultima instanţă este

determinată. Astfel, în desfăşurarea ei practică, tactica utilizează raţional, ca

urmare a unor analize şi decizii în conformitate cu situaţiile concrete, o serie de

componente din domeniul pregătirii tehnice, fizice, psihice, teoretice, precum şi

alte măsuri specifice, selecţionate, organizate şi coordonate în timpul jocului

competiţional pentru obţinerea victoriei.

Momentele fundamentale de realizare a soluţiilor tactice sunt:

stabilirea formaţiilor de joc (structura de bază a echipei);

plasamentul jucătorilor în teren;

repartizarea sarcinilor pe posturi şi a sarcinilor speciale pe joc;

stabilirea acţiunilor individuale şi de colaborare prioritare;

stabilirea principiilor de acţionare în sistem, momentele de schimbare

a tempoului de joc;

schimbul de jucători;

minutele de întrerupere;

modificări în plasamentul şi sarcinile jucătorilor în timpul desfăşurării

jocului ş.a.

Modelul tacticii jocului de handbal se concretizează sintetic în concepţia

de joc, elaborată de Federaţia Română de Handbal prin colegiul central de

antrenori.

Concepţia de joc este un rezultat al tuturor informaţiilor cu privire la

stadiul actual al jocului competiţional la care se adaugă prognozele cu privire la

viitoarele competiţii.

In urma aplicării concepţiei de joc stabilită la un moment dat, se fac

analize ale rezultatelor obţinute, se cumulează noi informaţii, care împreună cu

soluţiile practice ale unor echipe şi antrenori vor determina noi măsuri de

îmbunătăţire a concepţiei de joc.

4.2. Concepţia de joc

Prin concepţia de joc înţelegem particularităţile sau caracteristicile

manifestate de o echipă în aplicarea tacticii. In jocul de handbal, capitolul tactică

este foarte vast şi cuprinde faze, sisteme şi forme de atac şi de apărare precum şi

numeroase mijloace tehnico-tctice de bază, combinaţii, scheme şi circulaţii

tactice.

Alegerea formelor, sistemelor, combinaţiilor de atac sau de apărare,

stabilirea sistemului de joc, etc., o fac antrenorii, adaptându-se la specificul

echipelor respective. Această alegere dă jocului unei echipe o anumită concepţie

care la nivelul echipelor fruntaşe şi mai ales a celor reprezentative, exprimă

concepţia de pe plan naţional.

Concepţia de joc exprimă orientarea jocului de handbal şi perspectivele

lui de dezvoltare atât la nivelul echipelor de club, cât şi la nivelul jocului pe plan

naţional şi chiar mondial. In consecinţă, concepţi de joc trebuie să aibă un

caracter de prognoză, astfel ca jocul echipei, cât şi tendinţele lui de dezvoltare

să fie la nivelul, sau chiar să depăşească orientarea celor mai bune echipe atât pe

plan intern cât şi internaţional.

In dorinţa de a contribui la îmbunătăţirea activităţii de instruire de la toate

nivelele. Colegiul Central de Antrenori de pe lângă Federaţia Română de

Handbal, a elaborat o concepţie de joc, în conformitate cu cerinţele actuale ale

handbalului. Caracteristicile acestei concepţii sunt:

In apărare:

In handbalul competiţional s-a produs o radicală schimbare de mentalitate

în privinţa ponderii pe care o are apărarea în economia jocului. Jocul în apărare

al echipelor noastre trebuie să se carcterizeze printr-o mare mobilitate a tuturor

jucătorilor care taca agresiv jucătorul cu mingea sau sprijină permanent

coechipierul ce ctivează în zona alăturată. Acordând o atenţie sporită aportului

pe care trebuie să îl aducă fiecare jucător la mecanismul de funcţionare a

sistemului defensiv, ca unitate complexă trebuie să ne strădium să mărim şi

eficienţa fiecărui jucător în lupta individuală cu adversarul direct.

Fiecare jucător trebuie să acţioneze în cadrul sistemului defensiv

conştient, după regulile tacticii individuale şi colective. Prima preocupare a unui

apărător încadrat într-un sistem de apărare în zonă , trebuie să fie atacarea

adversarului în aşa fel încât să împiedice aruncarea la poartă şi jucarea mingii în

condiţii optime. Dacă acest lucru nu a fost posibil, preocuparea apărătorului

trebuie să se îndrepte spre blocarea mingii, în eventualitatea aruncării la poartă,

sau marcarea eficientă a adversarului direct în cazul încercării de depăşire sau

angajare. In sfârşit, în ultimă instanţă trebuie să fie pregătit pentru a încerca să

scoată cât mai corect mingea de la adversar în momentul aruncării la poartă.

In cadrul diferitelor sisteme de apărare, fiecare jucător, va trebui să

acţioneze pe baza principiilor de colaborare şi ajutor reciproc asigurând

totdeauna supranumericul pe direcţia de atac a adversarului cu mingea..

Fiecare echipă trebuie să cunoască teoretic, dar mai ales să poată aplica

practic, câteva sisteme de apărare pe zonă, în acelaşi timp să nu neglijeze în

instruire şi folosirea mijloacelor tehnico-tactice ale apărării om la om a căror

perfecţionare va aduce un aport considerabil la mărirea eficienţei sistemelor de

apărare pe zonă.

Jocul de apărare este aspru, cu un angajament fizic total, de unde

necesitatea preocupării permanente pentru mărirea numărului de jucători cu

gabarit, dotaţi cu mare putere, dar în acelaşi timp supli şi mobili. Angajamentul

fizic total trebuie să fie dus pînă la limitele permise de regulamentul de joc şi de

maniera internaţională de arbitraj. Angajamentul fizic trebuie să fie dublat de

însuşirea corectă a tehnicii şi tacticii individuale de apărare.

In afara solicitărilor deosebite de natură fizică şi psihică apărarea

presupune o organizare riguroasă, un joc exact, fără fantezie. In apărare trebuie

acţionat precis pe bază de reguli şi principii fără de care nu putem vorbi de

existenţa unui sistem. Toate principiile enumerate mai sus au eficienţă în cazul

în care echipa se află aşezată într-un sistem defensiv. Pentru a ajunge aici

jucătorii trebuie să aibă deprinderi ferme ca în momentul pierderii mingii în atac

să caute fără ezitări sau discuţii să alerge cu maximum de viteză în apărare.

Replierea, fiind prima fază apărării constituie o cerinţă de bază fără de

care nu este posibilă anihilarea contraatacului advers. Preocuparea principală

trebuie să o constituie ocuparea zonei centrale a apărării, ocupînd poziţii

defensive dinspre centru către marginile terenului. Nu trebuie însă neglijat

principiul că jucătorul cu mingea trebuie atacat, chiar dacă se fac abateri de la

principiul enunţat mai sus. Pentru o cât mai eficientă repliere trebuie ă existe

preocuparea încă din atac. Asigurarea echilibrului defensiv se realizează prin

poziţia mai retrasă a interului şi chiar a extremei de pe parte opusă mingii şi care

le nevoie se va replia cu vîrful de atac al adversarului pentru anihilarea

contraatacului. Această anihilare se va realiza prin avansarea portarului în faţa

semicercului propriu. Crearea deprinderii de repliere rapidă şi la timp trebuie

realizată prin numeroase repetări în antrenamente. Replierea trebuie să se facă

mai rapid decât alergarea pe contraatac.

Jocul de apărare are 4 faze, şi anume:

Faza I-a - replierea în apărare

Faza II-a - zona temporară

Faza III-a - organizarea în sistem

Faza IV-a - jocul în sistem

Toţi jucătorii trebuie să cunoască şi să poată aplica practic, în concurs,

elementele tehnico-tactice, corespunzătoare fiecărei faze de apărare şi în

conformitate cu cerinţele postului pe care îl ocupă.

Atacul

Atacul trebuie să se desfăşoare în mare viteză de deplasare a jucătorilor

dar mai ales de pasare a mingii, având ca notă dominantă o continuă şi

permanentă ofensivitate. Jucătorii trebuie să prindă şi să paseze mingea în

pătrundere spre poartă, încercînd ori de câte ori intră în posesia acesteia să se

facă periculos. Handbaliştii trebuie să fie capabili să folosească cu măiestrie, dar

mai ales cu eficienţă, toate procedeele tehnice de bază, precum şi un număr tot

mai mare de procedee speciale în condiţiile unor frecvente variaţii de ritm cu o

circulaţie activă a jucătorilor şi în luptă cu adversarul.

Fiecare soluţie tehnică trebuie adaptată tactic şi încadrată perfect în

cerinţele impuse de organizarea tactică de ansablu. Trecerea din apărare în atac

trebuie realizată în baza fazelor de atac.

Faza I-a Contraatacul trebuie să constituie preocuparea permanentă a

echipelor la intrarea în posesia mingii. Preocuparea pentru efectuarea continuă a

contraatacului să se manifeste încă din apărare, atât prin plasarea jucătorilor în

sistem defensiv (cu jucătorii cei mai rapizi în margine sau în faţă), cât şi prin

tendinţa permanentă a extremei de pe partea opusă locului unde se află

adversarul cu mingea de a ţîşni spre poarta adversă anticipînd intrarea în posesia

mingii către un coechipier.

Contraatacul trebuie organizat în maximum de viteză şi aplicat de fiecare

echipă în formele lui principale: direct şi cu intermediar, cu 1 şi cu 2 vîrfuri.

Contraatacul trebuie perfecţionat continuu pentru a deveni o armă de luptă

principală. In buna desfăşurare a contraatacului un rol deosebit îl are portarul,

lansarea mingii pe contraatac fiind o fază decisivă în reuşita acestei acţiuni, fapt

care impune pregătirea minuţioasă a portarilor pe această direcţie.

Faza a II-a sau contraatacul susţinut la care sunt angrenaţi toţi jucătorii,

este o continuare Fazei I-a în situaţiile în care vîrfurile de contraatac sunt oprite

de adversari şi sunt ajutate de jucătorii din linia de 9 metri. Această fază

urmăreşte valorificarea unor situaţii favorabile bazîndu-se pe faptul că apărarea

adversă poate fi surprinsă neorganizată în sistem. Această fază rebuie utilizată

permanent combatîndu-se tendinţa unor jucători de 9 m, care din comoditate nu

pleacă la timp la atac, lăsînd vîrfurile de atac fără sprijin. Prin utilizarea

frecventă şi corectă fazei a II-a se pot obţine goluri cu mai multă uşurinţă decât

în situaţiile în care adversarul a reuşit să-şi organizeze sistemul de apărare.

Folosirea eficientă a acestei faze poate duce în bună măsură şi la

echilibrarea raportului de forţă între două echipe de talie diferită. Executarea cu

eficienţă a fazei a doua pretinde din partea tuturor jucătorilor viteză de

deplasare, o perfectă stăpînire a tehnicii de plasare a mingii printre adversari,

precum şi o mare forţă şi precizie în aruncările la poartă de la distanţă.

Faza a III-a o constituie faza de organizare sau de reoreganizare a

atacului în momentul în care primele 2 faze nu au dus la finalizare.

Jucătorii se aşează pe posturile lor acţionînd într-un atac poziţional care

creează bazele de plecare ale atacului în sistem din faza a IV-a. In timpul aceste

faze de organizare nu se urmăreşte în mod expres finalizarea acţiunilor de atac.

Aruncarea la poartă se va efectua numai în situaţia în care apărarea adversă

comite o greşeală gravă, iar jucătorul care aruncă are certitudinea că va marca.

Pe plan internaţional se remarcă tendinţa pentru realizarea acestei faze cât

mai cursiv şi în acelaşi timp pentru scurtarea ei. De altfel aceasta este poate

singura fază în care echipa poate să recupereze fizic după eforturile depuse în

apărare, prin faptul că fiind în posesia mingii şi având iniţiativa poate dirija

efortul în funcţie de posibilităţile momentane ale jucătorilor.

Faza IV-a, sau atacul în sistem, are ca notă dominantă încercarea de a

finliza prin utilizarea mijloacelor tehnico-tactice individuale într-un ansamblu de

acţiuni colective adaptate la sistemele sau sau formele defensive folosite de

adversari.

Toate echipele trebuie să cunoască şi să utilizeze practic sistemele de atac

cu 1 şi 2 pivoţi, poziţional sau în circulaţie în cadrul cărora să valorifice cu

eficienţă calitatea tuturor jucătorilor prin utilizarea în diferite combinaţii a

mijloacelor tehnico-tactice de bază.

Indiferent de sisrtemul de atac utilizat, acesta trebuie să fie activ ,

dinamic, permanent ofensiv, cu atacarea permanentă a porţii, cu repetate ruperi

de ritm, pe front larg, cu angajament total în fazele de finalizare, prin utilizarea

celui mai indicat procedeu de aruncare în funcţie de situaţia tactică de moment.

Cu preocuparea permanetă în antrenamente pentru ridicarea plafonului de viteză

în acţiune, dar respectând permanent în joc principiul asigurării mingii şi al

asigurării echilibrului defensiv, atacul trebuie să fie permanent preocupat de

utilizarea celor mai nimerite forme de organizare a jocului, în funcţie de

adversar şi calităţile propriilor jucători.

După o încercare de realizare sau crearea unei situaţii de finalizare, dacă

se apreciază de posesorul mingii, că există prea puţine şanse de înscriere a

golului, se va trece obligatoriu la reluarea fazei a III-a de reorganizare a atacului

pentru a putea reveni după aceea din nou la faza a IV-a.

Aplicarea oricărei modalităţi tactice de atac nu poate asigura succesul

oricât de valoroasă ar fi aceasta, dacă acţiunile se desfăşoară fără hotărîre,

dinamism, curaj şi iniţiativă personală, fără angajament fizic total, factori care

alături de buna pregătire fizică şi tehnică asigură reuşita jocului în atac.

4. 3. Modelul tehnicii jocului de handbal

Ceea ce deosebeşte jocul de handbal de celalte sporturi, ca de altfel pe

toate sporturile între ele, este tehnica, respectiv forma mişcării.

Prin tehnică înţelegem elementele şi procedeele de executare acţiunilor

motrice, create anume în scopul măririi eficiente acestor acţiuni. Prin urmare,

tehnica jocului de handbal reprezintă un ansamblu de deprinderi motrice

specifice ca formă şi conţinut. , privind manevrarea mingii, deplasările

jucătorilor în vederea acestei manevrări şi care se desfăşoară după legile

activităţii nervoase superioare şi ale biomecanicii, în scopul realizării

randmanetului maxim de joc, conform prevederilor regulamentului. Pregătirea

tehnică în jocul de handbal reprezintă un factor fără de care participarea lui este

de neconceput. Tehnica nu se naşte spontan, ea este creată de om în mod

conştient pe baza legilor mişcării.

Elemente tehnice

Prin elementele tehnicii înţelegem formele generale ale mişcării în teren şi

ale manevrării mingii în raport cu acţiunile şi regulile jocului. Aceste forme se

referă la mecanismul de bază al mişcării, având un caracter general abstract,

reprezentînd structura structura globală a mişcării, care se concretizează prin

mai multe procedee tehnice. Spre exemplu, pasarea mingii este un element de

tehnică care se concretizează prin mai multe procedee ca: pasa azvîrlită cu o

mână pe deasupra umărului sau pasa din pronaţia, etc.

Elementele tehnicii, după cum sunt folosite, se împart în trei grupe şi

anume:

1. Elemente tehnice comune atacului şi apărării:

poziţie fundamentală;

mişcare în teren.

2. Elementele tehnice ale jocului de atac:

ţinerea mingii;

prinderea mingii;

pasarea mingii’

conducerea mingii (driblingul):

aruncarea la poartă;

fentele (mişcări înşelătoare);

3. Elementele tehnice ale jocului de apărare:

atacarea jucătorului cu mingea;

scoaterea mingii de la adversar;

blocarea mingilor aruncate la poartă;

tehnica portarului.

Procedeele tehnicii

Prin procedeele tehnice înţelegem mişcările sau complexele de mişcări cu

ajutorul cărora jucătorii se deplasează în teren şi acţionează asupra mingii în

scopul realizării sarcinilor jocului. Procedeul tehnic ne arată modul de execuţie

al elementelor tehnice.

Procedeele tehnice ale elementelor comune atacului şi apărării

1. Procedeele tehnice le poziţiei fundamentale:

a) Poziţia fundamentală în atac:

pentru pivoţi;

pentru jucătorii de la 9.

b) Poziţia tehnice ale mişcării în teren:

2. Procedeele tehnice ale mişcării în teren:

a) Deplasările:

alergarea tropotită;

alergarea lansată;

alergarea cu spatele;

deplasarea laterală cu paşi adăugaţi;

alergarea cu pşi încrucişaţi.

b) Opririle:

într-un timp;

în doi timpi.

c) Pornirile:

din poziţii şi în direcţii numeroase;

d) Schimbările de direcţie:

-schimbarea de direcţie simplă

-schimbarea de direcţie dublă.

e) Săriturile:

de pe loc;

cu elan de 1 - 3 paşi;

din alergare : - cu bătaie pe un picior;

cu bătaie pe ambele picioare;

pasul săltat.

3. Procedee tehnice ale elementelor din atac.

A. Procedeele tehnice de ţinere a mingii:

a) ţinerea mingii cu două mâini:

în dreptul abdomenului;

în dreptul pieptului;

lateral deasupra umărului;

în dreptul genunchilor sau mai jos.

b) ţinerea mingii cu o mână:

echilibrat în palmă;

prin apucare;

apucată între palmă şi antrebrat;

între palmă, antebraţ şi şold.

B. Procedee tehnice de prindere a mingii:

a) prinderea mingii cu două mâini:

deasupra capului;

oblic - laterl;

în dreapta pieptului;

în dreptul abdomenului;

în dreptul genunchilor şi mai jos.

prinderea mingilor ricoşate de la sol;

prinderea mingilor care se rostogolesc.

b) prinderea mingii cu o mână:

deasupra capului;

deasupra umărului;

oblic sus;

lateral;

oblic sus.

C. Procedee tehnice de pasare a mingii:

După forma mişcării jucătorului în teren:

a) pase de pe loc;

a) pase din deplasare: din alergare;

din deplasare cu paşi adăugaţi;

din alergare cu paşi încrucişaţi;

din săritură.

După acţiunea braţului:

a) pasarea mingii cu o mână.

A. Pase zvîrlite - pe deasupra umărului;

- lateral pe lângă umăr;

- pe lângă şold;

B. Pase lansate - înainte pe lângă şold;

- înapoi pe lângă şold;

- lateral.

C. Pasa prin împingere.

D. Pasa prin lovire.

4. Pase speciale:

a) pasarea mingii cu o mână

pasa din promaţie;

pasa laterală din articulaţia pumnului.

pasa cu pămîntul;

pasa înapoi peste umăr;

pasa înapoi pe lângă şold din articulaţia pumnului;

pasa laterală deasupra capului (în cîrlig);

pasa înapoi cu pamîntul printre picioare;

pasa înainte, mîna continuînd mişcarea nainte.

b) pasarea mingii cu două mâini:

Pe deasupra capului;

De la piept (cu mişcări asemănătoare celor din baschet);

Lateral sau oblic de la umăr;

Lansată pe lângă şold;

Cu prindere din săritură.

5. Procedeele tehnice de aruncare la poartă:

După acţiunea braţului:

a) aruncări azvîrlite;

pe deasupra umărului;

pe deasupra umărului cu braţul întins;

lateral din dreptul umărului;

pe lângă şold;

pe lângă genunchi şi mai jos.

b) aruncări lansate:

înapoi pe lângă şold;

prin lateral;

prin rotaţia braţului;

lateral cu pivotare;

înapoi printre picioare;

înainte pe lângă şold.

c. aruncări prin împingere:

d. aruncare la poartă prin lovire:

După mişcarea în teren:

a) aruncări la poartă de pe loc;

b) aruncări la poartă din deplasare.

din alergare lansată;

cu paşi încrucişaţi;

cu paşi adăugaţi;

din săritura;

cu pas săltat cu săritura.

Aruncări speciale la poartă:

a) aruncarea la poartă din plonjon:

cu cădere în faţă;

cu cădere laterală (stînga, dreapta);

din plonjon sărit;

cu cădere pe spate.

b) aruncarea la poartă cu evitare:

fără plonjon;

cu plonjon.

c) aruncarea la poartă cu fandare sau căere laterală spre spre braţul

de

aruncare.

d) aruncare la poarta de pe xtreme:

de pe extrema dreaptă (din plonjon, săritura şi cu evitare);

de pe extrema stîngă.

e) aruncare la poartă cu prindere şi runcare din săritură.

f) aruncarea la poartă cu spatele:

înapoi pe lângă şold;

zvîrlită prin lateral;

cu rotarea braţului;

cu pirueta.

g) aruncarea la poartă din săritura cu întoarcere în aer.

h) aruncarea la poartă din săritura cu bătaie pe piciorul braţului de

aruncare.

6.Procedee de execuţie a fentelor (mişcări înşelătoare)

fenta simplă de pornire;

fenta dublă de pornire;

fente de pasare (folosind majoritatea procedeelor de pasare a

mingii);

fente de aruncare la poartă (folosind majoritatea procedeelor

de

aruncare la poartă);

fente combinate.

Procedeele tehnice ale elementelor de apărare

A. Atacarea jucătorului cu mingea.

B. Scoaterea mingii de la adversar.

din dribling;

prin intercepţie;

din runcare la poartă.

C. Blocarea mingilor aruncate spre poartă.

D. Procedeele tehnice ale portarului:

blocarea mingilor;

respingerea mingilor :

cu braţele;

cu picioarele;

cu alte părţi ale corpului;

apărarea porţii din unghiurile laterale;

ieşirea în faţă pentru micşorarea unghiurilor de aruncare;

pasarea mingii la diferite distanţe;

interceptarea mingilor;

conducerea mingii în teren;

aruncarea la poartă din propriu semicerc.

CAPITOLUL V - SISTEMATIZAREA ELEMENTELOR TEHNICO-

TACTICE PE FAZELE JOCULUI DE HANDBAL

(subsisteme ale tacticii echipei)

5.1. Fazele jocului în atac

Fazele jocului de handbal sunt :

Contraatacul

Contraatacul susţinut

Organizarea

Contraatacul

Contraatacul reprezintă trecerea rapidă a unuia sau mai multor jucători din

apărare în atac, ca urmare a pierderii mingii de către echipa adversă.

Contraatacul se poate realiza:

cu un vîrf de contraatac;

cu două vîrfuri de contraatac;

direct;

cu un intermediar.

Contraatacul direct presupune pasarea mingii în mod nemijlocit vîrfului

sau vîrfurilor de contraatac.

La contraatacul cu un intermediar, mingea este pasată de către portar unui

jucător de cîmp aflat demarcat în apropierea semicercului, care la rîndul sau o va

transmit vîrfurilor de contraatac.

Principalele verigi tehnico-tactice de realizare ale contraatacului direct cu

un vîrf sunt:

Anticiparea intrarii în posesia mingii;

Intrarea în posesia mingii; recuperarea;

Startul rapid;

Alergarea de viteză;

Degajarea mingii;

Prinderea mingii venită din urmă;

Decizia asupra acţiunii care urmează;

Driblingul;

Aruncarea la poartă din săritura sau din plonjon sărit şi din alergare.

Principalele verigi tehnico-tactice de realizare ale contraatcului cu două

vîrfuri sunt:

Anticiparea intrării în posesia mingii

Intrare în posesia mingii:

Startul rapid al celor două vîrfuri;

Alergare de viteză;

Degajrea mingii de către portar;

Prinderea mingii venită din urmă;

Decizia asupra acţiunii care urmează;

Pasarea mingii celuilalt vîrf;

Prinderea mingii;

Driblingul;

Aruncarea la poartă.

Principalele verigi tehnico-tactice de realizare ale contraatacului cu două

vîrfuri cu încrucişare sunt:

Anticiparea intrării în posesia mingii;

Intrarea în posesi mingii;

Startul rapid al celor ouă vîrfuri;

Alergarea de viteză;

Degajarea mingii de către portar;

Prinderea mingii venite din urmă;

Pasarea mingii celuilalt vîrf;

Prinderea mingii;

Incrucişarea între cele două vîrfuri;

Pasarea mingii;

Aruncarea la poartă.

In situaţia unor contraatacuri cu intermediar în care se vor folosi şi

încrucişări şi pase duble, desigur, ca numărul verigilor componente este mai

mare. De aceea, este necesară analiza profundă a componentelor tehnico-tactice

a fiecărei faze de joc, începînd cu contraatacul, în forma sa cea mai simplă şi

terminînd cu atacul în sistem, deoarece mijlocele tehnico-tactice diferă foarte

mult între ele, deşi sunt compuse din procedee tehnice asemănătoare. Nuanţele

fine care deosebesc execuţiile tehnice,le fac aplicabile într-o fază sau alta.

Contraatacul susţinut

Atunci cînd vîrfurile de contraatac sunt marcate de adversarii care se

repliază în timp util în apărare, este necesar ca şi ceilalţi jucători şi în special

aruncătorii la poartă de,la distanţă, să urmărească primul val de atac şi prin pase

în viteză, derutante şi neprevăzute s aducă mingea în zone de atac, căutînd să

surprindă apărarea dezorganizată şi astfel să-şi creeze o situaţie favorabilă

înscrierii unui gol.

Acesta este contraatacul susţinut la desfăşurarea căruia participă 4-5-6

jucători.

Contraatacul susţinut se poate realiza prin:

aruncări la poartă de la distanţă:

aruncări de la semicerc.

Principalele verigi tehnico-tactice de realizare ale contraatacului susţinut

finalizat de la distanţă sunt:

Varaianta a)

Plecarea vîrfurilor de contraatac;

Recuperarea mingii şi plecarea celui de al doilea val;

Transportarea rapidă a mingii de către jucătorii celui de al doilea val

(cu pase rapide, scurte şi lungi, încrucişări, schimbări de direcţii,

schimburi de locuri);

Aruncare la poartă de la distanţă de către un jucător din valul doi

(aruncare din săritură, din alergare sau cu paşi schimbaţi).

Varianta b)

Plecarea vîrfurilor de contraatac.

Recuperarea mingii;

Transmiterea mingii unui vîrf de contraatac:

Urmărirea vîrfului de contraatac de valul doi;

Plecarea valului trei.

Pasarea mingii de către vîrful de contraatac înapoi un jucător din

vîrful doi sau trei;

Aruncare la poartă de la distanţă

Principalele verigi tehnico-tactice de realizare ale contraatacului susţinut

finalizat de la semicerc sunt:

Plecarea vîrfurilor de contraatac - primul val;

Recuperarea mingii şi plecarea celui de al doilea val;

Transportarea rapidă a mingii de către jucătorii celui de al doilea val

(cu pase rapide, scurte şi lungi, încrucişări, schimburi de locuri):

Infiltrarea jucătorilor din primul val pe semicerc;

Demarcarea unui jucător pe semicerc;

Angajarea jucătorului demarcat ( din săritură, din pronaţie, pe la

spate, pe la ceafă, cu pţmîntul, etc.).

Aruncarea la poartă (din plonjon , din plonjon sărit, din săritură).

Având în vedere multitudinea de posbilităţi de desfăşurare a

contraatacului susţinut, la cele prezentate mai sus se mai pot adăuga şi

următoarele mijloace tactice care să mărească eficienţa acestei faze, şi anume:

Paravanul;

blocajul;

plecarea din blocaj.

Contraatacul susţinut este o formă de atac dezvoltată de handbalişti

romîni şi care nu trebuie să lipsească din arsenalul echipelor noastre.

In situaţia în care contraatacul sau contraatacul susţinut nu se poate

realiza, se trece la faza a III-a a atacului denumită organizare, în care jucătorii

echipei îşi ocupa locurile pe teren în funcţie d eposturile rezervate din cadrul

sistemului de atac.

Ocuparea posturilor în atac se face prin deplasări în alergare, mingea fiind

pasată în acest timp între jucători.

Trecerea de la faza a II-a la faza a III-a a atacului se face în sistemul optic,

dat de unul din jucătorii echipei, atunci cînd se constată cu certitudine reuşita

primelor faze nu mai e posibilă. Semnalul optic îl reprezintă utilizarea unui

procedeu tehnic sau acţiuni tactice care nu aparţin contraatacul sau contraatacul

susţinut, ca de exemplu, un dribling spre colţul terenului, a pasă dată înapoi unui

jucător aflat de partea de acţiune, oprirea cu mingea în dribling.

Organizarea jocului – faza a III a

Se face ţinînd seama cu stricteţe de următoarele principii tactice:

asigurarea mingii;

ocuparea posturilor în echipă;

asigurarea unui front larg de atac;

ameniţarea permanentă a porţii.

Mijloce tehnico-tactice de realizare a fazei a III-a

pasele în potcoavă;

pasele în pătrundere succesivă;

pasele 1 - 7;

circulaţii cu minge şi jucător în sistemul cu unul sau doi pivoţi.

In timpul fazei a III-a de organizare a atacului, nu se va urmări aruncarea

la poartă. Aceasta se va face numai atunci cînd a apărut o situaţie clară de gol

datorită unei greşeli grave în apărare.

Organizarea atacului are o importanţă tactică deosebită. Ea reprezintă

baza de plecare pentru atacul în sistem în care echipa doreşte ca prin mijloacele

tactice colective să-şi creeze situaţii favorabile de finalizare.

JOCUL îN SISTEM

Jocul în sistem se realizează cu ajutorul numeroaselor mijloace şi acţiuni

tehnico-tactice, majoritatea acestora fiind specifice acestei faze a atacului.

Sisteme de joc în atac

atacul cu un pivot;

atacul cu doi pivoţi;

Formele de joc în atac:

atacul poziţional;

atacul în circulaţie.

In cadrul acestora distingem următoarele procedee tehnice:

poziţie fundamentală pentru jocul în atac:

pasarea mingii în pătrundere succesivă;

pasă peste semicerc;

pasă de angajare a jucătorilor de semicerc:

pasa din săritură;

pasa din pronaţie;

pasa pe la spate;

pasa înapoi pe deasupra umărului;

pasa pe sub picior;

pasa deasupra semicercului.

Fentele sau mişcările înşelătoare

fente de depăşire:

fenta simplă de pornire;

fenta dublă de pornire;

schimbarea simplă de direcţie;

schimbarea dublă de direcţie;

fente de pasare:

fenta de pasare urmată de altă pasă;

fenta de pasare urmată de aruncare la poartă;

fenta de pasare urmată de depăşire.

fente de aruncare a poartă:

fenta de aruncare la poartă urmată de o pasă;

fenta de aruncare la poartă urmată de o aruncare cu un

alt procedeu;

fenta de aruncare la poartă urmată de depăşire;

combinaţii de fente de depăşire, pasare şi aruncare la

poartă.

Aruncările la poartă de la sermicerc

aruncare la poartă din plonjon:

cu cădere în faţă;

cu cădere laterală;

cu evitare.

aruncare la poartă din plonjon sărit:

cu evitare;

de pe extrema stîngă;

de pe extrema dreaptă.

aruncarrea la poartă din săritură:

cu ducerea braţului lateral;

cu aterizare pe piciorul din partea braţului de aruncare;

cu bătaie pe piciorul din partea braţului de aruncare.

aruncare la poartă pe la spate:

cu ducerea braţului înapoi pe lângă şold;

cu ducerea braţului prin lateral;

cu cădere în plonjon.

aruncare la poartă cu boltă peste portar;

aruncarea la poartă cu prinderea mingii deasupra semicercului:

din plonjon scurt:

din săritură,

Aruncările la poartă de la distanţă:

aruncarea la poartă din săritură;

aruncarea la poartă din săritură precedată de pas săltat;

aruncarea la poartă din săritura precedată de pas încrucişat;

aruncarea la poartă din săritura cu ducerea braţului prin lateral;

aruncarea la poartă din săritură cu întoarcerea în aer;

aruncarea la poartă cu pas încrucişat;

aruncarea la poartă cu pas adăugat;

aruncarea la poartă cu pas săltat;

aruncarea la poartă pe lângă şold;

aruncarea la poartă pe lângă genunchi;

aruncarea la poartă prin evitafre;

aruncarea la poartă prin evitare cu plonjon.

Acţiunile tactice individuale

pătrundere;

depăşire;

demarcajul:

direct;

indirect.

Combinaţiile tactice de bază în atac

Acestea sunt acţiuni ofensive executate de doi sau mai mulţi jucători care se

deplasează în teren sau acţionează poziţional, care execută mişcări înşelătoare şi

îşi pasează mingea după reguli tactice cunoscute:

angjarea xsurprinzătoare a pivotului de către extremă;

angajarea pivotului de către inter;

combinaţii între pivot şi extremă;

combinaţii între inter şi extremă;

pătrunderea extremei în circulaţie şi angajarea surprinzătoare a

pivotului.

Mijloace tactice colective în atac

Acestea sunt acţiuni tactice executate de doi sau mai mulţi jucători la

capătul unei faze de preparaţie, prin care apărarea a fost puă în dificultate, prin

circulaţiile de minge şi de jucător, sau prin acţiuni individuale de depăşire, care

u ca efect crearea unui raport supranumeric favorabil tcanţilor. Ele urmăresc,

deci, favorizarea creării poziţiilor de aruncare la poartă de la distanţă sau de la

semicerc.

Sistematizarea mijloacelor tactice colective:

Incrucişarea:

simplă;

dublă.

Paravanul:

în timpul circulaţiilor de jucători ;

la aruncarea de la 9 metri.

Blocajul:

Pentru jucătorii liniei de 9 metri;

blocaj cu mingea la jucătorul fără minge;

blocaj fără minge la jucătorul cu minge;

blocaj fără minge a jucătorul fără minge;

blocaj efectuat de pivot;

blocaj efectuat de doi jucători (centru şi pivot).

Pentru jucătorii de semicerc:

blocajul exterior;

blocajul interior pentru pătrunderea extremei sau a pivotului;

urmărirea.

Alte forme de blocaj:

urmărirea interului;

formarea uloarului de pătrundere;

blocajul exterior între extrema şi inter;

formarea culoarului de aruncare.

Plecarea din blocaj

Invăluirea.

Acţiuni tactice colective de atac în momente fixe.

Cînd jocul a fost oprit de arbitru pentru aplicarea regulamentului, acesta

se reia printr-o aruncare orespunzătoare cauzei care a determinat întreruperea

jocului. In toate ceste cazuri regulamentul prevede anumite condiţii în care se

pot executa aceste aruncări, de aici şi denumirea de momente fixe ale ajocului

Acestea sunt:

aruncarea liberă de la 9 m.;

aruncarea de la 7 m.;

aruncarea de la margine;

mingea de arbitru.

Circulaţii de minge şi de jucători în atac.

Circulţiile de minge şi de jucători în atac se execută după anumite reguli

precise, care izvorăsc din principiile tactice de joc în atac. Putem avea circulaţii

de minge urmate de acţiuni de finalizare sau circulaţii de jucători favorizante

pentru acţiunea de finalizare, sau o combinaţie de circulaţii de minge şi de

jucători. In acest ultim caz, dificultăţile create apărătorilor sunt desigur mult mai

mari.

Circulaţii de minge:

pasarea mingii în potcoavă;

pasa peste semicerc;

pasa în pătrundere succesivă;

pasele 1 - 7 în sistemul cu 1 sau 2 pivoţi.

Circulaţii de jucători:

circulaţia jucătorilor p semicerc;-circulaţia în opt;

circulaţia în sarjă:

interioară;

exterioară.

Atacul diferitelor sisteme de joc în apărare.

1. atacul apărării de zonă:

1. 6 : 0; 5 + 1; 4 + 2; 3 + 3; 3 + 2 + 1.;

2. atacul apărării om la om;

3. atacul apărării combinate.

Atacul în superioritate numerică.

Atacul în inferioritate numerică.

5.2. Fazele jocului de apărare

Jocul în apărare se desfă;oară pe mai multe faze astfel:

a. faza I-a a apărării : replirea în apărare;

b. faza a II-a a apărării: zona temporară;

c. faza a III-a a apărării: organizarea;

d. faza a IV-a a apărării: jocul în sistem.

Această sistematizare corespunde fazelor de atac. In viziunea noastră ele

se învaţă de fapt concomitent.

Replierea în apărare

De îndată ce jucătorii echipei în atac au pierut posesia mingii , ei se

conideră în apărare şi trebuie să ia toate măsurile de siguranţă pentru a nu primi

gol. Prima fază a apărării o constituie replierea în timp util pe poziţiile de

apărare, pentru preîntîmpinarea pericolului pe care l-ar putea produce

declanşarea unui contraatac al adversarilor.

Principalele verigi tehnico-tactice de realizare

Asigurarea echilibrului defensiv (acţiune care se desfăşoară încă din

timpul fazelor de atac);

Oprirea lnsării contraatacului;

Alergarea de viteză;

Alergarea cu spatele;

Atacarea posesorului mingii;

Marcarea adversarului;

Scoaterea mingii in dribling;

Intercepţia mingii.

Zona temporală

Jucătorii nu se vor putea replia întotdeauna pe posturile repartizate în

apărare. De asemenea, ei nu pot ajunge întotdeauna în formaţie completă în

apărare. De aceea, primii jucători repliaţi în apărare se vor plasa întotdeauna în

mijlocul semicercului pentru acoperi zonele cele mai vulnerabile. Următorii

jucători se vor plasa de o parte şi de alta a dispozitivului astfel format. Se

înţelege, deci, că zona temporară poate fi formată de un număr redus de jucători

care ocupă zona centrală a dispozitivului de apărare sau de toţi jucătorii, dar care

nu şi-au putut ocupa posturile respective din cauza că au respectat regula

replierii, care spune că fiecare apărător va reveni în apărare pe drumul cel mai

scurt.

Mijloacele tehnico-tactice de realizare a zonei temporare, vor fi expuse în

faza a IV-a a apărării, denumită şi apărare în sistem.

Organizarea apărării

Această fază a apărării se poate efectua:

a. în timpul acţiunilor de apărare, deci, în lupta cu adversarii;

a. la întreruperea jocului de către arbitru.

Organizarea apărării în timpul fazelor de joc se va face numai în cazurile

în care doi apărători învecinaţi schimbă locurile între ei, atunci mingea se

găseşte în aer, în timpul unei pase, care se dă în direcţia opusă. Intotdeauna,

jucătorul care se deplasează spre centrul apărării, va avea prioritate de trecere,

adică el se va deplasa prin faţă, iar celălalt jucător prin spate.

Organizarea apărării la întreruperea jocului de către arbitru se va face cu

multă prudenţă şi numai atunci cînd o aruncare la poartă prin surprindere nu este

posibilă. E de preferat să se rămână în zona temporară pînă la apariţia unui nou

prilej de organizare, decât să se efectueze aceasta, facilitîndu-se astfel

înscrierea unui gol de către adversari.

Organizarea apărării , spre deosebire de cea a atacului. în care posesorii

mingii păstrează iniţiativa în joc, trebuie să se facă foarte repede, în deplină

ordine şi înţelegere între apărători.

Jocul de apărare în sistem

Dacă în atac se poate obţine înscrierea de goluri printr-un joc bazat pe

intuiţie, improvizaţie şi acţiuni individuale surprinzătoare, greşelile în pasarea

mingii putînd fi corectate, jocul de apărare trebuie să se desfăşoare neapărat cu

aplicarea exactă a tuturor regulilor şi principiilor tactice şi cu colaborarea

perfectă dintre toţi apărătorii. O mică greşeală săvîrşită de un apărător poate

duce la dezorganizarea sistemului defensiv şi la înscrierea golului de către

adversar. Iată de ce, cunoaşterea perfectă a tuturor procedeelor tehnice, a

acţiunilor tactice individuale şi colective, a mecanismelor de funcţionare a

sistemului sau sistemelor de apărare utilizate de echipă, devine în handbalul de

performanţă contemporan o cerinţă elementară, pe care nu are voie să o

neglijeze nimeni.

Procedeele tehnice de apărare specifice fazei a IV-a :

Poziţia funamentală:

înaltă;

medie;

joasă.

Deplasarea în teren:

cu paşi adăugaţi;

cu paşi încrucişaţI;

alergare înainte;

alergare cu spatele;

pornire rapidă;

oprire;

întoarcerea.

Atacarea adversarului cu corpul.

Scoaterea mingii de la adversar.

din dribling:

prin atac din faţă;

prin atac lateral;

prin atac prin spate.

prin intercepţie.

Blocarea aruncărilor la poartă:

blocarea mingilor înalte;

blocarea mingilor laterale;

blocarea mingilor joase:

cu două mâini şi cu fandare;

cu piciorul;

cu braţul şi piciorul.

Tactica individuală a apărătorului în faza a IV-a.

Fiecare apărător este răspunzător de acţiunile ofensive adversarului prin

operaţiunea tctică e împărţire a oamenilor”, dar şi cu ajutorul pe care trebuie să-l

dea coechipierilor învecinaţi. Tactica individuală de apărare cuprinde totalitatea

principiilor şi regulilor după care se călăuzeşte apărătorul în luptă sa cu

adversarul direct şi în relaţiile de colaborare cu coechipierii învecinaţi.

Acţiuni tactice individuale:

a. atacarea adversarului cu mingea;

b. retragerea pe semicerc;

c. mişcarea de translaţie;

d. închiderea pătrunderii;

e. marcajul dversarului:

strîns;

de supraveghere;

a intercepţie.

f. acoperirea braţului de aruncare;

g. marcarea hotărîtă a celui mai periculos atacant faţă de poartă;

h. colaborarea cu portarul.

Tactica colectivă în apărare

Tactica colectivă în apărare reprezintă principiile şi regulile după care se

desfăşoară acţiunile de colaborare dintre doi sau mai mulţi apărători în vederea

stînjenirii şi opririi acţiunilor individuale şi colective a adversarilor.

Mijloace tactice colective în apărare

preluarea adversarului;

prearea adversarului;

schimbul de oameni în apărare;

alunecarea;

închiderea pătrunderii;

zidurile de apărare la aruncările de la 9 m;

plasamentul apărătorilor l aruncările de la 7 metri;

acţiuni ale apărătorilor aflaţi în raporturi numerice egale cu

adversarii (2 la 2; 3 la 3, etc.);

-acţiuni ale apărătorilor aflaţi în inferioritate numerică ( 4 cu 5; 3 cu

4 ; 2 cu 3; şi 1 cu 2);

aşezarea apărătorilor la aruncările de la colţ şi de la margine;

aşezarea apărătorilor la mingea de arbitru.

Forme de joc în apărare

In funcţie de mecanismul de funcţionare a apărării, de aşezarea lor în teren

şi de responsabilităţile astfel create, au apărut mai multe forme de joc în apărare,

şi anume:

apărarea pe zonă;

apărarea “om la om”;

apărarea combinată (cinci jucători în zona şi unul “om la om”).

Sisteme de joc în apărare

In cadrul formelor de joc în apărare, deosebim mai multe sisteme de

apărare, care se deosebesc unele de altele prin aşezarea jucătorilor într-un anumit

dispozitiv pe teren, de aplicare a unor reguli şi principii de funcţionare acestora.

Sisteme de apărare pe zonă

a. 6 : 0

b. 5 : 1

c. 4 : 2

d. 3 : 3

e. 3 : 2 : 1

f. 1 : 5

Sisteme de apărare “om la om”

a. pressing pe tot terenul;

a. în propria jumătate de teren;

b. în apropirea semicercului de la 9 metri;

Sisteme de apărare combinată.

a. cinci în zona retrasă şi unul “ om la om”;

a. cinci în zona avansată şi unul “om la om” pe semicerc.

Apărarea împortiva diferitelor sisteme de atac.

Apărarea în inferioritate numerică.

Apărarea în superioritate numerică.

5.3. Sistematizarea elementelor tehnico-tactice ale jocului în atac pe

posturi (modelul jucătorului)

In handbalul de performanţă există pe lângă tehnica şi tactică

fundamentală de bază, pe care trebuie să le cunoască fiecare jucător, în oarecare

măsură şi o portarul, o tehnică şi o tactică specifică fiecărui post al echipei aflate

în atac.

Procedeele tehnice specifice şi acţiunile tactice particulare ale jucătorilor

plasaţi pe teren în anumite posturi, având sarcini precise, apar cu atât mai mult în

evienţă, cu cât nivelul de măiestrie al jucătorilor echipei este mai înalt, cu cât

capacitatea lor de performanţă este mai crescută.

Jocul fiecărui jucător specializat pentru a rezolva sarcinile particulare

specifice unui anumit post, are un anumit conţinut tehnic şi tactic specific, chiar

atunci cînd se găseşte şi în alte faze de atac decât în atacul în sistem (poziţional

sau în circulaţie).

Având în vedere aceste precizări, s-a stabilit conţinutul tehnico-tactic al

jocului pe diferite posturi şi în cadrul celor patru faze ale atacului. In cazul în

care un post pretinde cunoaşterea mai multor procedee de executare a elemente

de tehnică, ele sînt prezentate în ordine prioritară, după eficienţa şi frecvenţa lor

în joc.

A. Elementele tehnice şi tactice ale jocului portarului

Tehnica jocului portarului cuprinde:

a. Poziţia fundamentală şi deplasarea în poartă.

b. Prinderea mingii;

c. Respingerea mingii;

d. Plonjonul;

e. Mişcările înşelătoare;

f. Recuperarea rapidă a muncii;

g. Degajarea mingii.

a. Poziţia fundamentală şi deplsarea în poartă

Poziţia fundamentală a portarului(am înglobat aici şi deplasarea în poartă

care de fapt se face în poziţie fundamentală) este de maximă importanţă, chiar

hotărîtoare în eficienţa apărării porţii. Poziţia fundamentală trebuie să favorizeze

mai mult ca în orice alt post, posibilitatea de a reacţiona în orice sens.

In funcţie de unghiul de aruncare sunt două poziţii de bază:

1. pentru aruncările din faţă;

2. pentru aruncările din unghiurile laterale.

La ambele situaţii apar şi stiluri personale. Deplasarea în poartă este de

regulă o deplasare laterală cu paşi adugaţi în poziţia fundamentală.

b. Prinderea mingii

Este un element de bază care are însă şi riscuri, din care cauză majorittea

portarilor preferă respingerea mingii. Prinderea mingii are mari avantaje: tactice

(de repunre rapidă a mingii în joc ), pihologice (asupra coechipierilor şi mai ales

adversarilor). De regulă, mingea se prinde cu două mâini, iar procedeul de

prindere este în funcţie de înălţimea l care vine mingea:

prinderea mingilor înalte;

prinderea mingilor care vin lteral la nivelul mediu;

prinderea mingilor mai joase.

Alte procedee de prindere a mingii: prinderea mingii la piept, la abdomen

şi prin ghemuirea corpului (atunci cînd mingea ricoşează de pe sol în faţa porţii).

d. Respingerea mingii

Respingerea mingilor este un element ncesar, datorită în primul rînd a

forţei cu care mingile sunt aruncate în poartă.Iniferent de procedeeul folosit,

respingerea trebuie să se facă întotdeauna către latura de fund a terenului sau

către interiorul semicercului propriu. Procedeele tehnice de respingere a mingii

au fost grupate după nivelul la care vin mingile aruncate la poartă, astfel:

Respingerea mingilor înalte - pentru mi multă siguranţă este bine să e

intervină cu două mâini - datorită vitezei cu care vin mingile, de foarte

multe ori portarii le resping cu o singură mână;

Respingerea mingilor la nivel mediu se efectuează

cu două mâini la mingi venite mai uşor;

cu o mână la mingi aruncate din apropiere şi cu forţă;

cînd mingea vine aproape de genunchi, ea va fi respină chiar cu

genunchiul, ducînd în apropiere şi o mână;

unele mingi care sunt arunate mai departe de portar - submediu - se

resping cu piciorul ridicat întins alături de mână.

Respingerea mingilor joase se face de regulă cu piciorul, procedeu de

bază este plonjonul în jumătate sfoară;

acţiunea piciorului care este întins se ublează de mână;

respingerea mingilor aruncate de pe extreme;

în general se folosesc acleaşi procedee cu unele particularităţi

determinate de poziţia fundamentală.

d. Plonjonul

Este mai puţin folosit şi utilizat ma frecvent de portarii mici de statură:

sunt portarii care nu plonjează niciodată;

se foloseşte în situaţii extreme cînd altfel nu mai este posibil de

intervenit.

In plonjon elementele noi care intervin sunt: zborul şi aterizarea.

Plonjonul poate fi înalt şi la semicerc.

Mişcările înşelătoare.

Printr-un plasament derutant sau efectuarea unor mişcări într-o anumită

direcţie se poate determina adversarul să arunce într-o anumită parte a porţii.

f. Recuperarea rapidă a mingii, apare cînd mingea iese în aut de poartă şi

implică recuperarea rapidă în joc. De modul în care portarul pune mingea în joc

depinde foarte mult reuşita atacului respectiv.

Prima acţiune a portarului după respingerea mingii, este intrarea rapidă în

posesi ei, pentru a o pasa în cel mai scurt timp jucătorului cu cele mai mare

şanse pentru tac eficient.

Pasa în apropiere nu pune probleme.

Pentru pasa la distanţă, de regulă pentru contraatac, se foloseşte procedeul

zvîrlit pe deasupra umărului cu paşi adăugaţi sau încrucişaţi şi cu o poziţie ceva

mai fandată.

Tactica portarului

Pentru fiecare aruncare portarul trebuie să gîndească şi să analizeze

împrejurările legate de aruncare pentru găsi cea mai bună soluţie.

In analiza unei aruncări, portarul preciază:

poziţia de semicerc a jucătorului care aruncă;

unghiul de aruncare;

poziţia lui faţă de apărători şi acţiunea acestora;

procedeul folosit în aruncare şi poziţia corpului;

mai ţine seama de unele caracteristici individuale ale jucătorului

care aruncă - de propria lui poziţie ca plasament şi echilibru.

In preocupările tctice ale portarului mai intră:

participarea la acţiunile apărătorilor pe care-i dirijează;

colaborarea cu apărătorii în tot cursul jocului la aruncările de la 9 m

de la margine, de la colţ.

Portarul are o contribuţie tactică deosebit de activă în primele faze ale

atcului (contraatac faza a II-a).

Cele mai importante componente ale tacticii portarului, sunt:

Plasamentul.

Apărarea mingilor aruncate din apropierea semicercului.

Apărarea aruncărilor de la 7 metri.

Apărarea pe culoare.

Oprirea contraatacului.

Lansarea contraatacului.

Colaborarea cu apărătorii.

Conducerea apărării

Participarea la primele faze de atac.

Acţiunile de întreprins în funcţie de condiţiile atmosferice şi

particularităţil terenului.

Pentru a întreprinde acţiuni tactice eficiente, este necesar ca portarul să

întreprindă:

studierea adversarilor direcţi;

studierea procedeelor de aruncare.

B. Elementele tehnico-tactice ale jocului pe postul de extremă stînga în

atac

În faza I-a :

startul rapid şi alergarea în viteză;

prinderea mingii venită din urmă;

driblingul multiplu;

pasa din viteză la celălalt vîrf de contraatac;

aruncarea la poartă din săritură şi din alergare;

încruişarea între vîrfuri;

fenta de pasare şi depăşire;

aruncarea la poartă din săritura cu plonjon.

În faza a II-a

alergarea cu schimbări de direcţie şi ritm;

înfiltrarea la semicerc;

paravanul;

blocajul;

aruncarea la poartă din plonjon sărit, folosind la nevoie paşii

pivotului;

pasarea mingii unui jucător din cel de a doilea val de jucători.

În faza a II-a

ocuparea postului şi plasamentul corect în funcţie de circulaţia

mingii;

ieşirea în întîmpinarea mingii, pasarea şi reluarea locului în

dispozitivul de atac;

ameniţarea porţii.

În faza a IV-a

aruncarea la poartă:

din săritură cu ducerea braţului lateral;

din săritură cu aterizare pe piciorul dibn partea braţului de aruncare;

din plonjon sărit, de pe extrema şi de pe postul de pivot;

din săritura cu batere pe piciorul din partea braţului de aruncare;

din învăluire;

cu prinderea mingii din săritură deasupra semicercului, urmată de

aruncare la poartă;

aruncare cu boltă peste portar.

Pasarea mingii se execută:

în pătrundere succesivă;

din pronaţie în pătrundere succesivă;

peste semicerc;

angajarea pivotului deasupra semicercului;

angajarea pivotului la acţiunea de învăluire.

Acţiunea individuală de depăşire a ultimului apărător:

spre exterior;

spre interior;

circulaţi pe semicerc;

înfiltrarea printre apărători;

blocajul exterior;

blocajul executat pentru jucătorii din linia de 9 m.;

paravanul;

plecarea din blocaj;

învăluirea.

C. Elemente tehnico-tactice ale jocului pe postul de extrema dreapta

dreptaci în atac.

La aceste elemente apar deosebiri numai în fza a IV-a.

Aruncarea la poartă se poate executa:

din plonjon sărit cu pătrundere spre interiorul semicercului;

din plonjon sărit cu evitare.

Pasarea mingii se execută fie

pe la spate pentru angajarea pivotului;

din pronaţie pentru angajarea pivotului;

din săritură deasupra semicercului pentru angajarea pivotului.

D. Elementele tehnico-tactice ale jocului pe postul de pivot

În faza I-a

startul rapid şi alergare de viteză;

pasarea mingii din viteză;

aruncarea la poartă din săritură şi alergare;

aruncarea la poartă din săritură cu plonjon.

În faza a II-a

infiltrarea pe semicerc;

prinderea mingilor pasate puternic şi aruncate la poartă din plonjon

sărit;

paravanul.

În faza a III-a

deplasarea în faţa semicercului înpoziţia fundamentală în funcţie de

circulaţia mingii;

ieşirea în întîmpinarea mingii; pasarea mingii şi reluarea locului în

dispozitiul de atac.

În faza a IV-a

demarcajul prin deplasări rapide în poziţia fundamentală şi ocuparea

primului plan;

circulaţia pe semicerc;

paravanul;

blocajele pentru favorizarea pătrunderilor şi aruncărilor la poartă

pentru favorizarea demarajului unui jucător din linia de 9 m şi

plecarea din blocaj;

aruncarea la poartă precedată de paşii pivotului;

aruncarea din plonjon sărit;

aruncarea din săritură;

aruncarea pe la spate;

aruncarea cu două mâini printre picioare;

aruncarea din angajare deoasupra semicercului.

E. Elemente tehnico-tactice ale jocului pe postul inter-stînga - dreptaci în

atac

În faza I-a

lnsarea contraatacului în calitate de intermediar: demarcaj, intrarea

în posesia mingii vîrfului de contraatac.

În faza a II-a

alergarea de viteză;

transportul mingii în atac prin pase în viteză;

aruncarea la poartă:

din săritură;

cu pas încrucişat;

cu pas săltat;

Pasa de angajare:

din săritură;

din pronaţie;

pe la ceafă.

Depăşirea adversarului prin schimbări de direcţie:

Paravanul.

În faza a III-a

Pasele în pătrundere succesivă:

zvîrlite pe deasupra umărului;

din pronaţie.

În faza a IV-a

Aruncarea la poartă:

din săritură;

din săritură precedată de pas săltat;

din săritură precedată de pas încrucişat;

din sprijinpe sol: cu pas încrucişat, cu pas săltat, cu pas adăugat;

pe lângă şold saupe lângă genunchi;

prin evitare;

din săritură cu aducerea braţului lateral.

Pasele de angajare:

din săritură;

din pronaţie;

pe la spate;

pe la ceafă;

pe sub picior.

Mişcări înşelătoare:

schimbarea simplă de direcţie;

schimbarea dublă de direcţie;

fente de aruncare la poartă, urmată de depăşire;

fenta de aruncare la poartă urmată de pasa (inclusiv pasa de

angajare);

fenta de pasare urmată de angajare sau aruncare la poartă:

încruişare: simplă, dublă;

paravanul;

blocajul;

învăluirea;

acţiunea individuală de depăşire, urmată de pasare sau aruncare la

poartă.

F. Elementele tehnico-tactice ale jocului pe postul de inter-dreapta

- dreptaci- în atac

În faza a IV-a

aruncare la poartă:

prin evitare;

pe lângă şold;

din săritura precedată de pas săltat.

pasele de angajare:

din pronaţie;

pe la spate;

pe la ceafă;

pe sub picior.

G. Elementele tehnico-tctice ale jocului pe postul de centru

(conducător de joc ) - în atac

În faza I-a

lansarea contraatacului în calitate e intermediar: demarcaj, intrare în

posesia mingii, pasarea mingii vîrfului de contraatac.

În faza a II-a

alergarea de viteză;

participarea la transportul mingii în atac prin pase în viteză;

aruncarea la poartă:

din săritură;

cu pas încrucişat;

cu pas săltat.

pase de angajre:

din pronaţie;

pe la spate;

pe la ceafă;

din săritură.

Depăşirea adversarului prin schimbări de direcţie:

paravanul;

blocajul.

În faza a III-a

pase în pătrunderi succesive;

zvîrlită pe deasupra umărului;

din pronaţie.

În faza a IV-a

Pasarea mingii în faza de pregătire a finalizării:

pasele în pătrundere succesivă cu măiestrie în ambele irecţii (dinpre

stînga spre dreapta şi invers);

Pasele de angajare:

din pronaţie;

pe la spate;

pe la ceafă;

din săritură;

pe sub picior.

Pasele speciale de legătură între jucătorii aflaţi în circulţie:

lansată şi oferită;

pe sub axila;

- pe la spate.

Aruncarea la poartă:

aruncarea din prijin pe sol: cu încrucişare de paşi, cu pas săltat, pe

lângă şold, cu evitare;

aruncarea din săritură: precedată cu pas săltat; cu aducerea braţului

prin lateral; aruncarea din plonjon sărit.

Mişcări înşelătoare:

acţiunea individuală de epăşire cu mingea;

fenta e aruncare la poartă urmată e o pasă de angajare;

schimbarea direcţiei;

fenta de pasare:

încrucişare;

blocajul;

plecarea in blocaj;

paravanul;

înfiltrarea la semicerc ca a doilea pivot.

5.4. Sistematizarea componentelor tehnico-tactice ale jocului în

apărare pe posturi

Preocuparea pentru jocul de apărare trebuie să existe încă din atac.

Principalele măsuri pentru asigurarea echilibrului defensiv sunt:

-retragerea unui jucător de pe o parte a terenului- cînd mingea se joacă pe

cealaltă parte;

-supravegherea de către jucătorii de 9 m a adversarilor care probabil vor pleca în

contraatac.

Pentru fazele I-a, a II-a şi a III-a a apărării modelul de joc pe posturi este

după modalitatea de aşezare a jucătorilor în atac.

1. Pentru interi şi centru (linia de 9 m)

În faza I – a a apărării

asigurarea echilibrului defensiv;

întoarcere;

alergare de viteză;

întoarcere de 180 grade;

alergare cu spatele;

marcarea adversarului:

strîns;

la intercepţie.

scoaterea mingii din dribling;

interceptarea mingii;

evitarea blocajelor şi paravanelor;

schimbul de adversari;

oprirea contraatacului;

blocarea mingilor aruncate la poartă pe faza a II-a.

În faza a II-a a apărării (zona temporară)

ocuparea unui loc în sistemul defensiv conform situaţiei create în

timpul replierii se face începînd din centru spre margine, după cum

au fost marcate vîrfurile de contraatac adverse;

acţiuni asemănătoare fazei a IV-a a apărării corespunzător sarcinilor

postului respectiv (ocupat după repliere).

În faza a III-a a apărării (reorganizarea)

Trecerea pe postul de bază din sistemul defensiv, în momente prielnice,

schimbînd câte un loc, prin deplasare laterală cu paşi adăugaţi şi alunecare pe

lângă coechilieri.

2. Pentru extreme şi pivot (linia de semicerc)

În faza I-a a apărării

plasamentul pentru întîrzierea lansării contraatacului şi fazei a II-a

a atacului advers;

startul rapid;

alergare de viteză, întoarcere de 180 de grade, alergare cu spatele;

marcarea adversarilor care vin pe faza a II-a:

marcajul strîns;

marcajul de intercepţie;

interceptarea mingii;

scoaterea mingii din dribling;

schimbul de adversari;

blocarea mingilor aruncate la poartă de la distanţă pe faza a II-a;

împiedicarea angajării pivoţilor şi extremelor prin marcaj strîns sau

la intercepţie.

În faza a II-a a apărării

Ocuparea unui post din istemul defensiv conform ituaţiei create de

contraatacul şi faza a II-a a atacului advers completînd locurile din apărare;

Acţiuni asemănătoare fazei a IV-a a apărării orespunzător sarcinilor

postului ocupat temporar.

În faza a III-a a apărării

Trecerea pe postul de bază in sistemul defensiv, în momente prielnice,

chimbînd mereu câte un loc prin deplasare laterală cu paşi adăugaţi şi alunecare

pe lângă coechipieri.

Sunt situaţii cînd una din extreme, asigurînd încă din atac echilibrul

defensiv, participă cu linia de 9 metri, la oprirea contraatacului advers.

Model de joc pe posturi pentru faza a IV-a a apărării

1. Pentru sistemul de apărare pe zona 6 : 0

Jucătorii centrali

determinarea adversarului direct şi marcaj de supraveghere;

deplasări laterale în poziţia fundamentală a aparătorului;

marcajul pivotului:

strîns(strict);

la intercepţie.

preluarea şi predarea pivotului;

blocarea mingilor aruncate la poartă;

colaborarea cu portarul;

închiderea pătrunderilor;

evitarea blocajelor;

atacarea adversarului cu mingea şi retragerea pe semicerc;

dublajul;

evitarea depăşirilor;

schimbul de adversari care circulă la 9 metri;

favorizarea alunecărilor;

zidul la aruncările de la 9 m.;

scoaterea mingii de la adversar:

intercepţie;

dribling.

Jucătorii mijlocaşi

determinarea adversarului direct şi marcaj de supraveghere;

deplasări laterale cu mingea şi retragerea la semicerc;

dublajul;

atacarea adversarului cu mingea şi retragerea la semicerc;

evitarea depăşirilor;

blocarea aruncărilor la poartă;

colaborarea cu portarul;

schimbul de adversari;

închiderea pătrunderilor;

evitarea blocajelor;

marcajul pivotului:

-strîns (strict);

-la intercepţie.

preluarea şi predarea pivotului;

favorizarea alunecărilor;

zidul la aruncările de la 9 metri;

scoaterea mingii de la adversar:

din dribling;

prin intercepţie.

Jucătorii laterali

marcajul extremei adverse:

supravegherea;

strîns (strict);

la intercepţie;

evitarea depăşirilor;

închiderea pătrunderilor spre interior şi oferirea culoarului spre

exterior;

evitarea blocajelor;

schimbul de adversari;

interceptarea mingii pasată la extremă;

împiedicarea pătrunderii extremei pe semicerc.

2 Pentru sistemul de apărare pe zona 5 : 1 jucătorul avansat

(zburător)

determinarea adversarului direct şi marcaj;

-supraveghere;

-strîns;

-la intercepţie.

împiedicarea circulaţiei normale a mingii;

oprirea circulţiei jucătorilor adverşi;

interceptarea mingilor;

depăşiri rapide în toate direcţiile;

evitarea depăşirilor prin plasament şi marcaj strîns.

Jucătorii de pe semicerc acţionînd ca la sistemul de apărare pe zona 6:0,

vor realiza o bună colaborare cu jucătorul avansat în ce priveşte împărţirea şi

marcajul adversarilor.

3. Pentru sistemul de apărare pe zona 1 : 5 Jucătorul de pe semicerc

marcaj strîns la intercepţie a pivotului;

deplasări cu pivotul pe toată lungimea semicercului;

interceptarea mingilor pasate pivotului.

Ceilalţi 5 jucători vor acţiona ca în sistemul de apărare 6 : 0, dar pe o zonă

mult avansată, unde vor face un marcaj apropiat şi vor împiedica aruncările la

poartă de la distanţă.

4. Pentru sistemul de apărare combinată 5 + 1 jucătorul care

marchează om la om:

marcaj strîns;

intercepţia mingilor;

împiedicarea prinderii şi pasării mingilor de către cel marcat;

evitarea blocajelor;

schimbul de adversari cînd blocajul nu a putut fi evitat.

5.5. Modelul capacităţii fizice

Pentru a practica handbalul de performanţă sunt necesare o erie de

capacităţi carela rîndul lor pot fi influenţate prin practicarea acestui joc.

Sistematic aceste capacităţi fizice se prezintă în felul următor:

-starea de sănătate foarte buneă;

-dezvoltarea somatică, îndeosebi talia şi anvergura mult peste media

normală (robusteţe);

-capacitate motrică : deprinderi şi priceperi motrice de bază şi aptitudini

psihomotrice cu accent pe viteză sub toate formele de manifestare în regim de

rezistenţă; fprţă enerală şi specifică în regim de reitenţă, viteză-forţă şi viteză de

decizie şi cu preăere coordonare generală şi segmentară în regim de rezistenţă;

-capacitate funcţională aerobă, anaerobă şi mixtă.

5.6. Modelul capacităţii psihice

La baza soluţionării situaţiilor problemă care apar în timpul jocului stau

următorii factori psihici:

informaţionali: atenţia, recepţia, gîndirea.

Decizionali, determinaţi de strategia de concurs;

reglatori: stăpînirea afectivă în momente decisive, controlul şi impulsul

volitiv, intuiţie, anticipare, luciditate, creativitate, disciplină, ş.a.

Capacitatea psihică depinde în mare măsură de predispoziţii ereditare şi

naturale:

somatice, motrice, funcţionale;

cognitive - volitive - afective ca: dîrzenia, combativitatea, creativitatea,

perseverenţa, memoria motrică, creativitatea, echilibrul afectiv;

trăsături ale personalităţii : temperament, disciplină, rezistenţă la stres.

Solicitările psihice unt legate direct de gîndirea tactică:

gândirea algoritmică pentru însuşirea regulilor de joc, a tehnicii şi

tacticii de joc;

gândirea opraţională prin adaptarea acţiunilor de joc la situaţiile

concrete;

gândirea euristică ; capcitatea de creaţie.

Un rol important îl are conştientizarea pentru aplicarea celor trei feluri de

gîndire tactică.

La obţinerea victoriei se impune o serie de stări psihice care conferă

jucătorului sentimentul de siguranţă, încredere în sine, dorinţa de a învinge,

dispariţi anietăţilor, dorinţa de cooperare.

O altă categorie de solicitări psihice sunt cele legate de stările de

preparaţie, dispunerea, anticiparea, angrenarea, modelarea, analiza.

CAPITOLUL VI – RELAŢIA DINTRE DEZVOLTAREA

ANUMITOR FACTORI ANATOMO – FUNCŢIONALI ŞI

PRACTICAREA JOCULUI DE HANDBAL.

Observând desfăşurarea unui joc de handbal, indiferent de valoarea

echipelor, vom constata că aparatul locomotor este angrenat în efort în fiecare

moment. Trenul inferior realizează deplasări rapide şi repetate între cele două

semicercuri, efectuează deplasări în atac cu şi fără minge precum, şi cele în

vederea rezolvării sarcinilor de apărare. Musculatura scheletică, ligamentele şi

tendoanele picioarelor sunt supuse nor solicitări variate uneori de foarte mare

intensitate.

Trenul superior este de asemenea mult solicitat. Prinderea mingii cu două

mâini, pasa cu una din mâini - de pe loc şi din deplasare la distanţe diferite,

precum şi aruncările la poartă - puternice, rapide - prin diferite procedee tehnice,

cer o bună dezvoltare a musculaturii membrelor superioare.

Musculatura trunchiului este solicitată în aplecări, întoarceri, răsuciri,

extensii, sărituri, plonjoane. Dezvoltarea bună a toracelui la handbalişti

reprezintă un suport solid al centurii scapulare, centură des solicitată în efortul

specific.

Se poate constata că la cei ce practică handbalul, musculatura este bine şi

armonios dezvoltată.

Ca rezultat al tuturor acestor solicitări, dezvoltarea somatică - "tipul de

handbalist" - este poate cea mai armonioasă (A. Demeter). Asupra aspectelor

fiziologice ale jocului competiţional vom reveni pe larg puţin mai târziu.

Din punct de vedere al calităţilor fizice, handbalul este caracterizat

prin: viteză sub toate formele ei de manifestare, în regim de rezistenţă şi de forţă,

forţă de aruncare la poartă şi forţa necesară executării cu eficacitate maximă a

mişcărilor specifice de apărare şi atac, rezistenţă generală şi specială solicitată de

schimbarea repetată a fazelor de atac - apărare şi parcurgerea în tempouri diferite

a distanţei dintre cele două semicercuri, îndemânare generală şi specifică, jocul

impunând acţiuni efectuate de specialişti pe diferite loturi de sportivi au scos în

evidenţă faptul că handbaliştii au indici superiori ai calităţilor fizice faţă de

sportivii altor discipline.

Deci, dezvoltarea armonioasă a corpului este însoţită de aspecte calitative

ale actelor motrice. Creşterea continuă a numărului celor care îl practică,

caracterul lui de masă poate fi scos în evidenţă de faptul că la federaţia de

specialitate figurează peste 66 000 de jucători legitimaţi (1972). Competiţiile şi

jocurile echipelor de băieţi şi fete din campionatele republicane - diviziile A, B,

şcolari - din campionatele judeţene şi locale sunt urmărite cu interes mereu

crescut bucurându-se de popularitate şi fiind vizionate de un public numeros,

mai cunoscător şi mai exigent. Mai amintim şi faptul că la handbal s-au afirmat,

pentru prima dată în ţară, echipe săteşti ca cele din Bulgărul, Colibaşi, Jimbolia,

Codlea, Buhuşi, Periam, Lovrin, ş.a.

Handbalul este accesibil, dar, pentru a se obţine rezultate sportive

superioare trebuie dusă o muncă de instruire intensă, desfăşurată pe baze

ştiinţifice, bine organizată şi programată. Pentru a putea face faţă efortului

considerabil unei partide, jucătorii trebuie să aibă o serioasă bază de pregătire

fizică generală şi o pregătire fizică specială referitoare mai ales la locul şi rolul

respectivului jucător în echipă.

Este necesar să avem în vedere că tehnica paselor, a fentelor, a

driblingului, a prinderii mingii în cele mai variate şi dificile poziţii, trebuie

însuşite, astfel încât să se poată aplica, în condiţii de viteză foarte mare şi în

luptă directă, aspră, bărbătească, cu adversarul. Combinaţiile tactice de atac sunt

desfăşurate în viteză sub forma unor acţiuni variate, pline de subtilitate şi

neprevăzut, ca şi contra-măsurile luate de apărători, necesită o pregătire tehnico-

tactică complexă cu un pronunţat caracter atletic şi cu o mare încărcătură

psihică. Dinamismul şi rapiditatea jocului sunt date de lupta directă a celor două

echipe luate în colectiv şi a jucătorilor care le compun; de dimensiunile terenului

care creează premise pentru ca fazele jocului de atac şi apărare să se succeadă în

timp scurt; de faptul că fiecare component al echipei să participe în permanenţă

la faze de atac şi apărare.

În aceste condiţii, handbalul solicită deosebit de intens organismul

sportivului. Oprindu-se asupra principalelor aspecte fiziologice ale jocului

competiţional medicii de specialitate arată că sistemul nervos, analizatorii,

circulaţia sângelui, respiraţia, aparatul locomotor, glandele cu secreţie internă,

sudoraţia sunt solicitate la maximum în numeroasele faze ale jocului. Pentru a

putea face faţă, sistemele, aparatele şi organele trebuie să posede o înaltă

capacitate funcţională, iar reglarea neuroendocrină să fie foarte fină şi promptă.

Numai un sportiv dotat fizic, supus unei pregătiri fizice generale solide şi în final

posesor al unei pregătiri speciale de înalt nivel, stăpânind bine deprinderi şi

stereotipuri dinamice caracteristice jocului modern poate face faţă cu succes şi

randament crescut acestor solicitări. Talentul şi munca neobosită de zi cu zi timp

de mai mulţi ani de antrenament intensiv, perfecţionarea treptată a tehnicii şi

tacticii jocului, fortificarea organismului şi a organelor interne, cultivarea

trăsăturilor de morale şi psihologice adecvate - constituie drumul anevoios spre

dobândirea şi ridicarea măiestriei sportive în handbal.

Concepţia de joc şi de pregătire a echipelor a suferit modificări

permanente, la început mai lente apoi efectuând salturi calitative şi în sfârşit

stabilindu-se la un plafon superior. Colegiul de antrenori şi antrenorii echipelor

naţionale au jalonat concepţia de joc, pentru ca în 1954 să o contureze şi să o

pună la îndemâna antrenorilor. Concepţia de joc a generalizat şi sistematizat

teoretic ceea ce era de reţinut şi succeptibil de a fi cultivat, tradiţiile şi experienţa

existentă, ţinând seama de condiţii, de stadiul de dezvoltare şi de specificul

practicării handbalului la noi în ţară. Jocurile interţări, schimbul de experienţă cu

specialiştii străini, selecţionarea a ceea ce era mai valoros şi aplicabil din diferite

şcoli şi concepţii de joc consacrate pe plan internaţional au constituit şi

constituie alte surse pe care s-a clădit concepţia românească. Nu trebuie de

neglijat sportul i contribuţia creatoare a celor mai reprezentativi profesori -

antrenori. Concepţia de joc a fost permanent verificată în practica marilor

competiţii internaţionale, îmbunătăţindu-se permanent.

Procesul de pregătire a ţinut seama de creşterea continuă a volumului şi a

intensităţii antrenamentelor de atacarea relativ simultană a factorilor de

pregătire, dinamica efortului având la bază, stadiul atins în pregătirea şi structura

calendarului competiţional, selecţionarea unui "schelet" de mijloace, adaptarea şi

aplicarea metodelor moderne de pregătire. Perfecţionarea măiestriei tehnico-

tactice este veriga fundamentală a pregătirii şi cuprinde stabilirea modelului

măiestriei, depistarea procesului de perfecţionare şi conducere raţională a

pregătirii.

6.2. Teoria şi metodica handbalului la copii şi juniori

Selecţia şi pregătirea copiilor şi juniorilor pentru handbalul de

performanţă se desfăşoară într-un cadru organizat: în cluburile sportive şcolare

cu filiale de cercuri de handbal la clasele a III-a, a IV-a şi a V-a, în cadrul

liceelor cu program sportiv, în cadrul claselor ci program special de handbal; în

secţiile asociaţiilor şi cluburilor sportive.

Procesul de instruire este stadial, elevii fiind selecţionaţi, iniţiaţi, instruiţi

şi pregătiţi printr-un proces îndelungat, riguros planificat şi condus pe baze

ştiinţifice. La nivelul bazei de masă a performanţei, instruirea este modelată în

deplină concordanţă cu particularităţile de vârstă şi cu obiective prioritare de

instruire pentru fiecare eşalon. Competiţiile la care participă copiii şi juniorii

organizate pe plan local, cu caracter amical şi oficial se constituie într-o formă

reală de instruire în care se perfecţionează pregătirea handbaliştilor şi se cultivă

spiritul de competivitate.

Pe plan naţional sunt organizate campionate pentru şcolile generale,

pentru licee de diferite profiluri, pentru juniori III, II şi I. Este necesar să facem

precizarea că scopul acestor unităţi este de a forma jucători şi jucătoare pentru

handbalul de performanţă şi nicidecum echipe.

6.2.1. Particularităţile de vârstă, anatomice, fiziologice, psihice şi motrice

în antrenamentul juniorilor I.

Necesitatea creşterii continue a rezultatelor reclamă atragerea unui numar

tot mai însemnat de copii şi juniori spre practicarea sportului de

performanţă.Această vârstă se caracterizează în mod deosebit printr-o creştere

intensă, prin maturizarea funcţiilor organismului,dezvoltarea motricităţii şi

conturarea personalităţii (D.Hare,1973).

Juniorul nu este un “adult în miniatură”(Piaget,Claparede) astfel încât ,

trebuie tratat diferenţiat în procesul de antrenament.Fiecare etapă de creştere şi

dezvoltare a juniorilor ,cu reguli specifice particularităţilor de vârstă,trebuie

bine cunoscută de antrenor.

În timp ce creşterea reprezintă expresia fenomenelor cantitative legate de

mărirea dimensiunilor corporale ,dezvoltarea semnifică procesele calitative care

marchează atingerea unor niveluri superioare de funcţionalitate(de

exemplu,pubertatea echivalează cu intrarea în funcţiune a glandelor sexuale).

La junior nevoia de mişcare reprezintă, de fapt, o necesitate de dezvoltare

pe plan fizic,psihic,motric,şi aceasta se manifestă prin dorinţa lor permanentă de

a se juca , de a alerga,sări,arunca etc., de a “zburda” fie spontan,fie organizat(la

grădiniţă,la şcoală).

De la bun început se impune precizarea că între vârsta cronologică şi cea

biologică există unele discrepanţe.Astfel , se fac o serie de investigaţii pentru

stabilirea vârstei biologice,singura în măsură să permită individualizarea

eficientă a antrenamentului sportiv.

În timpul creşterii şi dezvoltării ,diversele elemente corporale prezintă

difereţieri de la o vârstă la alta.Astfel,se remarcă o creştere rapidă a cutiei

craniene şi a creierului, care la o vârstă de 6 ani ating deja 90-95% din valorile

întâlnite la adult,în timp ce dimensiunile organismului în ansamblu se cifrează

aproximativ la jumătate din acelea ale adultului.pe de altă parte, procesul de

creştere şi dezvoltare nu are loc în mod linear,ci în puseuri,cu o viteză care

diminuează spre vârsta adultă şi cu mari oscilaţii la nivelul diferitelor

segmente.Uneori există diferenţieri chiar între cele două procese fundamentale

de creştere şi dezvoltare.

Între 18 –22 ani se produce osificarea scheletului,încheiindu-se prin

aceasta procesul de creştere în înălţime.Osificarea este un proces îndelungat şi

complicat ,stimulat de secreţia hormonală şi de solicitări.Încărcături prea mari

frânează creşterea în înălţime. Stimulul funcţional pentru îngroşarea oaselor îl

constituie în primul rând întinderea muşchiului. Aproximativ între vârsta de 12-

16 ani apar tendinţe de creştere în înălţime şi greutate. Odată cu trecerea de la

vîrsta copilăriei la pubertate încep procese de maturizare care nu se limitează

numai la sfera somatică,ce se termină în jurul vârstei de 20 de ani. Evoluţia

somatică cu tendinţe spre maturizare continuă şi după aceasta prin modificări în

înălţime şi circumferinţă,care mai schimbă înfăţişarea omului.Corpul se lungeşte

deseori lasând impresia lipsei de armonie,care poate cuprinde şi procesele

motorii (Schnabel). Semnele exterioare ale maturizării – cu caractere sexuale-

vin să completeze imaginea juniorului în curs de maturizare ( G.Clauss ;

H.Hiebsch ,1961; H.Marcusson , 1961; A.T.Puni,1961; L.P.Matveev,1962;

W.Hennig,1965; V.M.Zaţiorski,1968).

La pubertate se manifestă o accelerare pronunţată.De asemenea, s-a

constatat că segmentele scheletice considerate izolat au puseul de creştere în

momente diferite; falangele şi palmele cresc mai repede decât gambele şi

antebraţele,care,la rândul lor,înregistrează indici superiori în raport cu coapsele

şi braţele,evidenţiind această regularitate centripedă a

creşterii(Zurbrugg).Începutul pubertăţii este marcat şi de o puternică modificare

în plan psihofizic,fără echivalenţă la vârstă adultă.

În procesul de creştere se mai remarcă o intensificare a metabolismului

bazal care este în proporţie de 20-10% superior adultului(A.Demeter).Nevoia de

vitamine,minerale şi alimente este şi ea crescută,dar mai ales necesarul de

proteine care poate atinge 2,5g/kgcorp.

În ceea ce priveşte aparatul locomotor,legea Mark-Jansen referitoare la

fragilitatea şi sensibilitatea ţesutului muscular evidenţiază riscurile la care este

supus juniorul în cazul unui antrenament antifiziologic,cu încărcătură care îi

depăşesc posibilităţile şi care pot avea drept consecinţă leziuni sau traumatisme

la nivel osos,cartilaginos,tendinos şi ligamentar. Aparatul locomotor al

juniorului nu are încă rezistenţa adultului,ceea ce impune introducerea gradată a

exerciţiilor cu îngreuieri. Organismul juniorilor trebuie să facă faţă solicitărilor

antrenamentului,să manifeste o creştere şi o maturizare optime, în vederea

obţinerii performanţelor din ce în ce mai ridicate. În acest sens, metabolismul

trebuie să funcţioneze la un nivel corespunzător ca şi funcţiile respiratorii şi

circulatorii. Toate schimbările fiziologice determinate de maturizare trebuie

luate în consideraţie. În urma cercetărilor în domeniul medicinei sportive s-a

constatat că juniorii până la vârsta de 18 ani prezintă un cord dezvoltat armonios

(K.Tittel,1957; 1963; P.A.Rudik,1963; M.Vorwerg,1964; P.K.Anohin,1967;

R.Merand,1970; P.Rinderiu,1988; I.Drăgan şi colab., Ph.Fabbri; D.Larsens,

I.Hăulică, J.Mert; P.Christel,1989; W.Mosterd, G.P.Hermans,1990;

H.Hoogenkamp,1991 ; D.Stark, D.Bradley,1992; I.Drăgan,1994). Un indiciu

relativ bun pentru stabilirea mărimii volumului cordului este produsul dintre

tensiunea arterială şi frecvenţa cardiacă pe minut.

Tensiunea arterială mărită temporar sau constant ( sistolică, diastolică sau

ambele) este un indiciu important, care semnalează îmbolnăvirea sistemului

vascular şi în primul rând a rinichilor.

Organismul uman posedă capacitatea de adaptare la effort.Juniorii se

adaptează foarte uşor, ca o reacţie de adaptare faţă de mediul înconjurător.

Punctul culminant al capacităţii biologice de adaptare la juniori se atinge

în jurul vârstei de 15-18 ani , într-o perioadă în care solicitările efortului nu au

ajuns la maximum. Cu ajutorul unor probe funcţionale se poate face o analiză

mai amănunţită a capacităţii fizice la juniori. În acest sens, efortul depinde de

greutatea corpului .

La efort relativ egal necesitatea de oxigen va fi mai mare odată cu

creşterea greutăţii juniorului, deci şi cu vârsta.

În medicina sportivă se impune tot mai mult ideea, în prezent, că în cazul

copiilor şi juniorilor antrenaţi în urma efortului se remarcă nu numai modificarea

frecvenţei cardiace , ci şi reglarea volumului bătăilor – prin care se înţelege

mărimea tensiunii sistolice , respectiv o creştere a amplitudinii tensiunii

concomitent cu o uşoară creştere a frecvenţei cardiace. Aceasta se reflectă în

frecvenţa cardiacă la solicitări , unde la efort egal frecvenţa cardiacă va fi mai

mică la cei antrenaţi. Frecvenţa cardiacă la efort este ceva mai ridicată la fete

( P.Astrand, K.Rodahl,1970; R.Masironi, H.Denolin,1985; V.Paavo,

Komi ,1992; N.Alexe,1993 ).

Vârsta cea mai indicată pentru dezvoltarea capacităţii fizice optime

pentru efort este vârsta

junioratului(L.P.Matveev,1962;1964;1969;1991;V.V.Kuzneţov,1967;D.Harre,19

73; I.Şiclovan,1977; A.Demeter, 1981; M.Cojocaru, N.Nedef,1989;

A.Dragnea,1991; 1996; 1999).

Printr-un antrenament intens şi sistematic pentru dezvoltarea generală pe

care îl desfăşoară handbaliştii organismul răspunde la solicitări printr-o mărire a

volumului cardiac datorită dilatării inimii,în schimb greutatea cordului se

măreşte la fete între 13-14 ani şi la băieţi între 16-17 ani. S-a constatat că

sistemul circulator , ca factor limitant , joacă un rol important în aprecierea

capacităţii fizice la juniori. Prin micşorarea frecvenţei cardiace şi creşterea

tensiunii arteriale la efort se ajunge la o situaţie în care aparatul circulator se

adaptează cu uşurinţă la eforturi mari.(D.Hare,1973; I.Şiclovan,1977;

L.P.Matveev,1991 ; A.Dragnea,1984 ; 1991; 1994; 1996 ; 1999; M.Epuran,1994

).

Pentru ca antrenamentul să aibă efectul dorit asupra formei şi funcţiei

organismului, trebuie acordată o atenţie deosebită perioadei de refacere după

efort . Eventualele tulburări funcţionale nu vor fi atribuite solicitărilor din

antrenament dacă alegerea mijloacelor şi metodelor a fost făcută raţional, în

conformitate cu principiile de bază ale instruirii ( L.P.Matveev,1965 ;

L.Teodorescu, M.Epuran,1969; L .Teodorescu,1970 ; 1973 ; 1975 ).

Oboseala generală de efortul depus în antrenament este fiziologică ;

obosesc numai muşchii, ligamentele , articulaţiile , celulele nervoase şi oasele.

Oboseala provoacă o scădere funcţională temporară şi reversibilă , care este în

strânsă legătură cu dispoziţia de lucru.

Durata refacerii depinde de cantitatea şi natura efortului depus, ea se

reduce sub influenţa unui efort sistematic şi se măreşte după întreruperi

îndelungate ale acestuia. Antrenamentul sistematic ajută şi la adaptarea

sistemului nervos vegetativ şi la o stabilitate a performanţelor .

Din acest considerent la juniorii sănătoşi efortul din antrenament poate să

crească relativ repede, fiind însoţit de un control medical permanent şi minuţios(

V.Manolaki,1990 ).

Vârsta junioratului corespunde celei de-a doua faze a pubertăţii şi dureaza

până la 15-18 ani. Dacă prima parte a acestei perioade este mai agitată, aşa cum

am menţionat, în cea de-a doua, se ajunge la o stabilitate a proceselor psiho –

fiziologice, neurologice care influenţează creşterea performanţelor tinerilor

(H.Fahlgren, B.P.Silfverskjold,1963; K.Tukel, A.Galiskan,1964 ; F.Vogel,

H.Hofner, 1965 ; F.Van Hoof, m.Hageman-Bal,1967 ; A.Declerck,1968 ;

A.Kreindler, 1970 ; I.Cincă , A.Mareş 1971).

Societatea noastră pune sarcini importante în faţa tineretului, dar în acelaşi

timp le acordă şi drepturi şi posibilităţi pentru dezvoltarea personalităţii şi

pregătirea complexă.

Dezvoltarea lor intelectuală ajunge la un nivel care nu diferă prea mult din

punct de vedere calitativ de al adulţilor. In comportare manifestă o atitudine

critică, cu tendinţe evidente spre formarea opiniilor şi judecăţilor personale

(G.Allport, M.Bejat,1981;P.Berroux,1985; M.C.Bârliba,1987 ; B.Bril,

H.Lehalle,1988 ; C.Creţu,1994 ;1995 ; 1997 ; D.Gayet,1995; A.Cozmovici,1996

; I.Dafinoiu, 1996 ).

Acestei perioade de vârstă îi este caracteristică oscilaţia amplă a

dezvoltării individuale, trăsăturile tipice ale maturizării devenind tot mai

pregnante. Evoluţia diferenţiată a băieţilor şi fetelor crează dificultăţi în

stabilirea exactă a unor particularităţi de vârstă.

Se ştie azi că acţiunile şi raporturile sociale, aportul educaţiei şi instruirii

influenţează puternic asupra dezvoltării tinerilor. Menţionăm în acest ansamblu

sportul joacă un rol hotărâtor.

În acest sens, antrenamentul de forţă pentru copii şi juniori presupune:

-asigurarea unui timp suficient de refacere după un antrenament

predominant de forţă;

-evitarea alternării bruşte a încărcăturii;

-evitarea exerciţiilor cu haltere,pe deasupra capului şi mai ales în timpul

puseului de creştere la pubertate ,având în vedere efectul lor negativ la nivelul

coloanei(Holmann-Hettinger).La această vârstă,greutatea proprie este suficientă

ca încărcătura;

-evitarea lucrului static de durată,care poate afecta îndeosebi circulaţia

venoasă şi,implicit,procesele de oxigenare.Lucrul dinamic este de preferat.

Optimizarea antrenamentului sportiv la juniori impune,cunoştinţe

referitoare la particularităţile de creştere a acestora în diferite etape.Numai pe

baza lor se poate elabora un proces de pregătire sportivă adecvat vârstei şi

nivelului de dezvoltare,dar şi nevoilor şi dorinţelor manifestate de juniori.

Perioada de vârstă şcolară mare(postpubertară)este cuprinsă între 13-17

ani la fete,14-18 ani la băieţi.

În etapa postpubertară se constată o încetinire a ritmului dezvoltării

somatice.

Oasele se apropie de structura şi rezistenţa celor ale adultului ; cartilajele

de conjugare se subţiază, marcând începutul osificării lor şi încetarea creşte4rii

în înălţime.

Toracele se dezvoltăca volum şi mai mult decât membrele,ceea ce determină

creşterea indicelui de proporţionalitate(Erismann).La rândul lor,şi muşchii cresc

în volum.Prin mărirea suprefeţei secţiunii fiziologice,forţa se dezvoltă

proporţional cu valoarea acestei suprafeţe.Se ştie din literatura de specialitate că

1 cm patrat de suprafaţă dezvoltă la această vârstă cea 10 kgf.Fac excepţie de la

această regulă fetele de aceeaşi vârstă,care dezvoltă pe aceeaşi suprafaţă de

secţiune cca 7-8 kgf,şi tinerii antrenaţi ,la care valoarea pe cm patrat depaşeşte

valoarea medie(în funcţie de gradul de antrenament).Cu toate acestea,trebuie să

subliniem că,în această perioadă de vârstă,fără un antrenament adecvat,forţa

ramâne în urmă ca valoare faţă de viteză şi coordonarea motrică,ai căror

parametri sunt apropiaţi de aceia ai adulţilor.Tonusul muscular şi capacitatea de

rezistenţă la efortul static înregistrează valori crescute.

Sistemul nervos se caracterizează prin faptul că îşi continuă

dezvoltarea,îndeosebi prin permeabilizarea sinapselor.Există un echilibru între

excitaţie şi inhibiţie,între iradiere şi concentrare.Plasticitatea şi receptivitatea

sunt mari ,engramele fixându-se cu uşurinţă ,ceea ce explică facilitatea însuşirii

deprinderilor motrice în această etapă.

Analizatorii înregistrează ,de asemenea,un grad de maturizare apropiat de

acela al adultţilor pe plan morfologic,dar sub raport funcţional nivelul este

inferior.

Sistemul cardiovascular îşi accelerează dezvoltarea.

În privinţa economiei cardiovasculatorii în efortul fizic

maximal,remarcăm faptul că indicele oxigen-plus maxim înregistrează ăn

această etapă o îmbunătăţire maximă.

Aparatul respirator se apropie în plan morfologic de acela al

adultului ,dar funcţional este încă departe şi continuă să se dezvolte.

Sub raport funcţional,parametrii ventilaţieipulmonare se îmbunătăţesc ,frecvenţa

respiratorie scade,în timp ce amplitudinea mişcărilor respiratorii

creşte,capacitatea vitală sporeşte iar VO2 max se ridică în mod considerabil.

Cu toate acestea, VO2 max pe min/kg/corp şi oxigen-pulsul maxim nu

ating valori foarte înalte decât prin antrenament,etapa postpubertara fiind

favorabilă efortului de rezistenţă.

De menţionat, de asemenea,că în această perioadă acre loc stabilizarea

secreţiei endocrine şi a regărilor vegetative simpatice şi parasimpatice.

În medie, greutatea corporală înregistrează o creştere anuală de 4-5 kg faţă

de cele 9,5-10 kg din perioada anterioară, iar creşterea în înălţime se reduce la 1-

2 cm faţă de 10 cm.

Proporţiile corporale se armonizează, capacitatea de coordonare cunoaşte4

sensibile ameliorări, creindu-se astfel premise favorabile pentru perfectionarea

capacitatii motrice.

Echilibrul psihic al adolescentului-o consecinţă a influentei pozitive

exercitate de şcoala, familie şi societate-se rasfrânge pozitiv şi asupra procesului

de antrenament, având drept consecinţă modelarea personalităţii tânarului si

integrarea lui socială.

Analiza literaturii din domeniul medicinii şi fiziologiei ne permite să

conchidem că devierile capacităţii de lucru în raport cu fazele ciclului ovarial

menstrual ale sportivelor depinde de ciclicitatea de secretare a ovarelor de

hormoni (estrogeni) şi (progesteron), aşa de exemplu în fazele I, III şi V ale

ciclului ovarial menstrual se observă o scădere a indicilor de pregătire fizică

specială a handbalistelor, a posibilităţilor de forţă – viteză, forţă şi diferenţierea

efortului muscular, capacităţile de coordonare – în mod deosebit în faza a III. Ăn

fazele a II şi a IV sunt observate creşteri considerabile a indicilor de evidenţiere

a posibilităţilor motrice, iar indicii ce corespund posibilităţilor de evidenţiere a

vitezei şi forţei şi a capacităţii de lucru ajunj să înregistreze nivelul cel mai înalt

în faza a IV a ciclului..

Dacă nu luăm în calcul faptul că nivelele măiestriei tehnico-tactice şi

indicii calitativi şi cei cantitativi ai activităţii sportive, într-o măsură oarecare,

depind de nivelul pregătirii fizice speciale ale handbalistelor, există un şir de

factori care influienţează asupra eficacităţii activităţii lor competiţionale:

stabilitatea psihologică, interacţiunea şi activitatea partenerilor, nivelul de

pregătire şi măiestria jucătoarelor din echipele adverse etc.

Cele menţionate anterior ne permit să conchidem faptul că, starea

funcţională a organismului handbalistelor în procesul ciclului ovarial menstrual

influienţează negativ asupra eficacităţii acivităţii lor competiţionale.

Însă interesele echipei şi simţul de răspundere, adesea determină

necesitatea de a se afla în teren fazele ciclului menstrual şi antimenstrual.

Deaceea în scopul îmbunătăţirii stării funcţionale a organismului şi a ridicării

nivelului indicilor activităţii sportive este necesar în cadrul procesului de

antrenament de a se lua în consideraţie particularităţile individuale şi

desfăşurarea ciclului ovarial menstrual al junioarelor handbaliste. În legătură cu

aceasta şi apare necesitatea elaborării unei metodici perfecte de pregătire a

echipelor feminine – cu luarea în consideraţie a funcţiei specifice biologice a

organismului feminin.

6.2.2. Locul pregătirii sportive centralizate în cadrul planului anual de

pregătire la categoria juniori I.

Necesitatea pregătirii temeinice şi de perspectivă a schimbului de

viitor în sportul de performanţă contemporan a devenit o preocipare de

seamă în toate ţările cu sport avansat. Această preocupare a intrat şi în

atenţia federaţiilor internaţionale şi continentale care de mai multă vreme

include în calendarele lor competiţionale şi concursuri rezervate juniorilor.

Respectiv pentru pregătirea rezervei necesare împrospătării permanente a

eşalonului junioarelor, organele sportive naţionale deschid porţi largi

pregătirii sistematice a copiilor ca principal izvor de selecţie şi de lansare a

tinerelor talente spre exigenţele handbalului de performanţă(A.T.Puni,

1964 ; D. Harre,1972; I.Ciclovan, 1977; L.P.Matveev, 1964,1991).

În condiţiile actuale pregătirea tinerilor este inclusă în procesul general al

antrenamentului, în a cărui structură pot fi distinse trei stadii, fiecăreia fiindu-le

proprii, anumite obiective instructive şi adecvat acestora, un conţinut şi măsuri

organizatorice caracteristice.

Dintre cerinţele metodice generale, care călăuzesc în permanenţă

activitatea antrenorilor privind instruirea juniorilor , o atenţie deosebită se

acordă următoarelor componente de bază :

a) repetarea sistematică şi intensivă a procedeelor tehnice şi a

principalelor acţiuni tactice;

b) manifestarea unei exigenţe sportive în direcţia efectuării corecte a

tuturor execuţiilor ;

c) organizarea instruirii prin folosirea frecventă a jocurilor , a exerciţiilor

interesante, stimulative;

d) evitarea specializării înguste a instruirii junioarelor;

e) valorificarea optimă a inclinaţiilor juniorilor;

f) instruirea echipelor de junioare ce trebuie să asigure pregătirea pe un

plan superior a unui număr cât mai mare de juniori şi nu transformarea

unităţilor respective în primul rând în nuclee competiţionale.

Desigur, participarea la diferite competiţii este obiectiv necesară, dar

minimalizarea calităţii instruirii tinerilor jucători în favoarea urmăririi

preponderente a obţinerii victoriei în jocurile respective este cu totul

contraindicată. Acesta este motivul pentru care competiţiile juniorilor sunt

considerate în primul rând un mijloc de îmbogăţire şi totodată de stimulare

permanentă a măiestriei sportive şi nicidecum concursuri fundamentale,

caracteristică proprie actvităţii sportivilor din eşalonul sportului de înaltă

performanţă.

În încheierea considerentelor cu privire la cele două stadii ale

antrenamentelor , este necesar a se menţiona fraptul că cu cât conţinutul acestora

este mai temeinci realizat, cu atât sporeşte şi numărul tinerilor superior pregătiţi

pentru sportul de performanţă şi implicit al celor capabili să obţină rezultate

sportive remarcabile.

Planificarea este o metodă care asigură realizarea performanţelor din ce în

ce mai valoroase. În cadrul procesului de instruire a sportivilor de perspectivă

planificarea trebuie elaborată pe o perioadă mai lungă, în vederea obţinerii

rezultatelor scontate la vârsta performanţelor maxime. Aceasta impune

desfăşurarea unie pregătiri metodice corespunzătoare cerinţelor antrenamentului,

pentru realizarea performanţelor înalte.

Conform afirmaţiilor lui A.Dragnea, 1996, referitor la problematica

stadiului al treilea al antrenamentului sportiv cu referire la promovarea juniorilor

în unităţile sportive de performanţă el afirmă cp stadiul al III –lea al

antrenamentului sportiv îl constituie eşalonul sportivilor consacraţi, care pot să

practice sportul preferat până când disponibilităţile lor de randament corespund

exigenţelor competiţionale.

Intrarea juniorilor în acest nou stadiu al antrenamentului se realizează

diferit. Unii, cei mai buni, promovează în rândul unităţilor competiţionale de

performanţă, alţii îşi continuă activitatea în eşaloanele competiţionale locale şi

judeţene.

Juniorii cei mai talentaţi sunt asimilaţi de unităţile sportive de performanţă

chiar înaintea încheierii vârstei regulamentare de juniorat.

Deci, una dintre cele mai importante probleme ale stadiului al III-lea al

antrenamentului o constituie promovarea juniorilor în grupele de seniori.

Planificarea reclamă din partea antrenorilor o pregătire profesională

superioară şi o experienţă practică bogată, care să contribuie la alcătuirea

corespunzătoare a programului de pregătire. La elaborarea planului de

antrenament se va ţine seama de aprecierea tendinţelor de dezvoltare. Aici

experienţa şi cunoştinţele cele mai noi, privind legăturile obiective dintre

conţinutul antrenamentului şi dezvoltarea performanţei, vor fi prelucrate şi

aplicate creativ.

Cercetarea noastră este direcţionată spre perfecţionarea pregătirii sportive

centralizate a handbalistelor junioare I , participante în cadrul campionatului

naţional.

Pregătirea sportivă centralizată, plasată în cadrul planului annual de

pregătire, în cadrul etapelor pregătitoare precompetiţionale oficiale, presupune

selectarea unor metode şi mijloace de lucru specifice , capabile să ducă spre

îndeplinirea , realizarea obiectivelor intermediare de pregătire stabilite pentru

fiecare etapă.

Această pregătire centralizatră presupune un volum de muncă crescut,

eforturi de intensitate ridicată, care contribuie implicit şi la alegerea unor metode

simple şi eficiente de refacere după effort, supravegherea permanentă a stării de

sănătate fizice, psihice şi funcţionale, stabilirea unui regim alimentar adecvat

capabil săasigure suportul caloric(energetic) necesar eforturilor susţinute.

Perioada de pregătire centralizată asigură îndeplinirea unui volum de

pregătire preconizat. Ea este esenţială în realizarea pregătirii fizice, pregătirii

fizice intermediare, multilaterale specifice în perfecţionarea elementelor de

tehnică şi tactică, individuală şi colectivă în obţinerea formei sportive eficiente.

Pregtirea sportivă centralizată contribuie în respectarea unor cerinţe

metodice de bază ale antrenamentului sportiv modern, ca de exemplu :

-creşterea volumului de muncă al sportivilor;

-sporirea intensităţii eforturilor;

-creşterea tempoului acţiunilor;

-mărirea numărului de concursuri;

-accelerarea refacerii capacităţii de efort.

Folosirea în perioada pregătitoare , a pregătirii centralizate permite

obţinerea de rezultate pozitive asupra nivelului de pregătire a sportivelor

junioare I, deoarece substricta supraveghere a profesorului-antrenor, în strânsă

colaborare cu medicul echipei , având sub control o alimentaţie adecvată şi

folosin cu eficienţă metode simple de recuperare după effort junioarele pot fi

solicitate la maximum, în ceea ce priveşte volumul şi intensitatea crescută a

efortului.

Includerea pregătirii sportive centralizate în cadrul perioadelor

pregătitoare, trebuie să ţină cont de caracteristicile fiecărei etape, modul în care

se desfăşoară.

Ideal ar fi ca bugetul timpului şi ceilalţi factori de care depinde buna

organizare, a pregătirii unei echipe de junioare, să-I permită antrenorului să

efectueze stadii de pregătire centralizată în etapele II şi III ale perioadei

pregătitoare, urmând ca etapa a IV-a să se organizeze sau să participe la turnee

sau cupe cu mai multe jocuri de verificare.

Dintre formele de pregătire centralizată la nivelul junioarelo, in cluburile

sportive şcolare şi Liceele cu program sportiv sunt folosite taberele,

semicantonamentele şi cantonamentele.

Problema pregătirii în sportul de performanţă la nivelul junioarelor este

rezolvată de către Ministerul Învăţământului prin organizarea în cursul

vacanţelor de vară a unor tabere centralizate.

În aceste tabere sunt invitaţi cei mai buni jucători, juniori şi junioare din întrega

ţară, care dispun de o perspectivă mare, ce împărţiţi pe grupe valorice şi

particularităţi de vârstă şi sub îndrumarea unor cadre didactice competente,

selecţionate dintre cele mai profesionale din ţară, se pregătesc cu

conştienciozitate, asigurând viitorul de mâine al loturilor reprezentative de

juniori şi junioare.

Scopul taberelor centralizate organizate de obicei în perioada 25 iulie – 15

august, este în primul rând spriginirea activităţii sportive de mare performanţă

prin continuarea sistemică a perfecţionării pregătirii sportive a elementelor de

perspectivă existente în reţeaua şcolară şi asigurarea bazei materiale necesare

instruirii, formarea unor trăsături pozitive de caracter în condiţiile activităţii

sportive şi a lucrului în colectiv, participarea efectivă la cerinţele vieţii de tabără,

întărind astfel respectul şi dragostea faţă de muncă. În medie se realizează, în

cadrul acestor tabere, 6-7 ore de antrenament zilnic.

Inspectoratele judeţene organizează în fiecare vacanţă de vară şi de iarnă

tabere de pregătire cu durată de 10-12 zile, la care participă cele mai bune echipe

ale Cluburilor sportive şcolare din judeţe. Sunt astfel asigurate condiţii propice

pentru desfăşurarea unui program intens de pregătire cu accent pe pregătirea

fizică multilaterală şi specifică, cu durata de 5-6 ore pe zi.

Administraţiile Cluburilor sportive şcolare, în strânsă colaborare cu

profesorii – antrenori, crează condiţii materiale nacesare organizării în

perioadele de pregătire, pornind de la obiectivele de performanţă şi promovare

stabilite şi ţinând cont şi de bugetul secţiei, a semicantonamentelor şi

cantonamentelor ca principale forme de pregătire sportivă centralizată.

Semicantonamentele sunt organizate în localitate şi asigură de obicei

sportivilor pe lângă condiţiile materiale optime pentru desfăşurarea

antrenamentelor şi alimentaţia necesară prin stabilirea meniului zilnic în

colaborare cu mediul clubului pentru a se reuşi asigura caloriile necesare

susţinerii unor eforturi maxime. Dezavantajul acestor semicantonamente constă

în faptul că profesorul nu are sub supraveghere copiii, în timpul liber, pe care

fiecare îl utilizează după dorinţă şi din păcate, deseori, neraţional,

nerespectându-se refacerea corespunzătoare după effort iar efectul imediat îl

constituie starea de oboseală, suprasolicitarea, surmenajul.

Semicantonamentele se organizează de obicei în perioadele pregătitoare

din timpul trimestrelor şcolare (de exemplu – pregătirea înainte de a se

desfăşura turneele de sală, înaintea turneului final), în momentul când trebuiesc

îmbinate pregătirea sportivă cu participarea efectivă la concursuri.

Cantonamentul reprezintă forma cea mai complexă de pregătire

centralizată, programată de către profesorul – antrenor în locuri diferite, în

funcţie de etapa pregătitoare în cadrul căreia echipa se află şi bineînţeles,

obiectivele stabilite pentru această etapă.

Cantonamentul oferă posibilitatea profesorului de a -i avea pe toţi elevii

ori elevele la un loc, la dispoziţie şi astfel a solicita de la fiecare eforturi

maxime, iar elevului sportiv perfecţionarea pregătirii sportive ca singura

preocupare ce trebuie să le aibă în această perioadă. Dintre aspectele pe care

antrenorul trebuie să le aibă la dispoziţie în această perioadă în vedere în

organizarea semicantonamentelor şi cantonamentelor, cele mai importante pot fi

următoarele:

- elaborarea planului annual şi includerea în acesta a

semicantonamentelor şi cantonamentelor cu stabilirea datei şi duratei

de desfăşurare a acestora, a numărului de elevi care participă;

- stabilirea obiectivelor urmărite în aceste etape şi în concordanţă cu

acestea, stabilirea locului de desfăşurare a semicantonamentelor şi

cantonamentelor;

- elaborarea ciclurilor săptămânale pentru perioada de desfăşurare a

semicantonamentelor şi cantonamentelor;

- stabilirea unor metode de antrenament specifice perioadei şi locului de

desfăşurare (mare, munte) şi a anotimpului;

- selectarea celor mai eficiente mijloace de antrenament în funcţie de

anotimp, etapa de pregătire, obiectivele urmărite;

- alegerea unei alimentaţii corespunzătoare prin stabilirea împreună cu

medicul a meniului zilnic;

- folosirea unor metode simple şi eficiente privind refacerea şi

recuperarea după eforturi de intensitate maximă solicitate de la elevi;

- folosirea judicioasă şi agreabilă a timpului liber din restul zilei prin:

- excursii , călătorii în împrejurimi;

- lectură;

- audiţii muzicale;

- vizionări de spectacole, programe TV;

- organizare de serate culturale.

Formarea echipei drept un colectiv omogen bine organizat, unit în jurul

antrenorului, ceea ce presupune cunoaşterea de către acesta a unor probleme de

psihologie, sociologie, organizare şi dirijare a procesului instructiv educativ.

Viaţa de echipă este un element decisiv în formarea şi consolidarea unui

adevărat colectiv şi aceasta se poate realiza în cadrul pregătirii centralizate prin

organizarea unor acţiuni comune care să constituie prilejul de

cunoaşterereciprocă, apropiere, omogenitate, ataşament şi spirit de sacrificiu.

Putem afirma fără a greşi că viaţa şi spiritul de echipă pot influienţa în mod

pozitiv obţinerea de performanţe de valoare ridicată în handbal şi de aceea

formarea echipei trebuie să fie o preocupare principală pentru antrenor atât la

nivelul antrenamentului, cât şi al competiţiei.

6.3. Teoria şi metodica handbalului de performanţă

Echipele de handbal cuprinse în sistemul competiţional pentru

campionatele naţionale fac parte din eşalonul de performanţă.

În cadrul echipelor divizionare sunt selecţionaţi cei mai talentaţi sportivi

care instruiţi şi pregătiţi printr-un proces îndelungat, riguros planificat şi condus

pe baze ştiinţifice.

La baza teoriei metodicii şi practicii handbalului de performanţă stă

concepţia de joc şi de pregătire, care a generalizat cercetările ştiinţifice efectuate

de Centrul de Cercetări Ştiinţifice al C.N.E.F.S., actualmente CCPS « Lia

Manoliu », de Centrul de Medicină Sportivă, de Colegiul Central al

Antrenorilor, de cadre didactice cu specializare handbal din A.N.E.F.S. şi F.E.F.

din ţară precum şi experienţă altor ţări cu handbal avansat din Europa.

Cu mulţi ani în urmă s-a conturat sistemul naţional de selecţie şi de

verificare a pregătirii jucătorilor de performanţă; s-a elaborat concepţia de joc şi

de pregătire; s-au precizat cerinţele faţă de volumul, intensitatea şi complexitatea

pregătirii; s-a adoptat sistemul competiţional naţional la cel internaţional; s-au

elaborat norme şi cerinţe pentru jucătorii specializaţi pe posturi. Practicarea

handbalului de performanţă se face sub un strict contro; medical.

6.3.1. Tendinţele şi cerinţele moderne în pregătirea sportivă din handbalul

de performanţă

Necătând la importanţa creşterii rezultatelor sportive a bazelor organizatorice

şi tehnico-materiale ale pregătirii sportive contemporane, progresul sportului în

primul rând se determină prin perfecţionarea sistemului de antrenament sportiv,

tendinţele moderne ale căruia sunt reflectate în următoarele direcţii:

1) creşterea rapidă a volumului de lucru în cadrul antrenamentului, această

tendinţă se păstrează şi în prezent.

2) corespunderea clară a sistemului de antrenament a sportivilor de performanţă

cu cerinţele specifice a probei date. Aceasta se exprimă prin creşterea rapidă

a volumului pregătirii intermediare şi în mod deosebit a celei speciale din

cadrul volumului total al antrenamentului. Pregătirea generală nu mai joacă

rolul important în antrenamentul sportivilor de performanţă şi se foloseşte de

obicei drept mijloc de odihnă activă.

3) creşterea continuă a practicii competiţionale ca mijloc efectiv de mobilizare a

resurselor funcţionale ale organismului sportivilor, stimulării proceselor de

adaptare şi ridicării în baza lor a eficacităţii procesului de pregătire. Se

manifestă aceasta prin mărirea numărului de zile de concurs şi de

longevitatea perioadei competiţionale, numărului de competiţii, starturi,

jocuri etc.

4) tendinţa către un sistem bine balanţat de încărcări de antrenament şi

competiţionale, odihnă, mijloace de recuperare,de stimulare a capacităţii de

lucru şi mobilizării rezervelor funcţionale. În timpul de faţă se observă o

supramărire a încărcărilor de antrenament, prin intermediul mijloacelor de

stimulare a capacităţii de muncă şi în acelaşi timp subaprecierea odihnei

adecvate şi a măsurilor de restabilire.

5) lărgirea mijloacelor netradiţionale de pregătire: utilizarea aparaturii,

inventarului şi mijloacelor metodice, care ar permite mai complet de a

descoperi rezervele funcţionale ale organismului sportivului; folosirea

trenajoarelor, capabile de a realiza perfecţionarea diferitor calităţi motrice,

perfecţionarea fizică şi tehnică; desfăşurarea antrenamentelor în condiţiile de

munte, ce permit de a intensifica procesele de adaptare către factorii acţiunii

de antrenament, creşterea eficacităţii pregătirii către competiţiile de bază.

6) orientarea întregului sistem de pregătire sportivă spre a obţine structura

optimală de activitate competiţională. Aceasta presupune nu numai

perfecţionarea tuturor componentelor, importante la etapa de realizare

maximală a posibilităţilor individuale, dar şi crearea fundamentului

funcţional corespunzător în cadrul etapelor iniţiale ala pregătirii multianuale.

În acest context trebuie să luăm în consideraţie faptul că, în structura

activităţii competiţionale la nivelul etapei măiestriei sportive importante

adesea sunt componentele, care la etapele iniţiale în ciuda particularităţilor

de vârstî ale sportivilor şi legităţilor de instituţionalizare a măiestriei sportive

nu influienţează considerabil rezultatul sau nivelul lui. Deaceea când se

crează baza funcţională în cadrul etapelor preliminale şi a celei specializate

de pregătire, care asigură succesul la nivelul performanţelor sportive.

Greşelile, ce au fost comise în acest context, sunt foarte greu de compensat la

etapa de realizare maximală a posibilităţilor individuale.

7) Perfecţionarea sistemului de dirijare cu procesul de antrenament în baza

obiectivizării cunoştinţelor despre structura activităţii competiţionale şi a

stării de pregătire cu luarea în consideraţie atât a legităţilor generale de

instituire a măiestriei sportive, cât şi a posibilităţilor individuale ale

sportivilor. Aici se prevede orientarea asupra caracteristicilor individuale şi

de grup ale activităţii competiţionale şi a stării de pregătire, sistemul

corespunzător de selectare şi planificare a mijloacelor de planificare a

acţiunilor pedagogice, a controlului şi corecţiei procesului de antrenament.

Analiza ne demonstrează că această direcţie, în timpul de faţă reprezintă una

din rezervele de bază a perfecţionării sistemului de pregătire sportivă, din

motivul că ne permite de a crea condiţiile necesare pentru dirijarea raţională

luând în consideraţie starea funcţională a sportivului şi desfăşurarea

schimbărilor de adaptare, care crează corespondenţa nivelului de pregătire a

structurii planificate a activităţii de concurs şi a rezultatului sportiv scontat.

După cum consideră unii autori caY. Adam, 1969; O.Langhe,1970;

R.Merand, J.Marsenach, M.Viala,1971; G.Mitra, A. Mogoş, 1972; L. Tedorescu,

1975; M.Ia. Nabatnicova, 1982; A.Nicolici, V. Paranosici, 1984;

V.Ignatieva,1983; V.I. Balandin,

I.M.Bludov,V.A.Plahtienco,1986;V.N.Platonov, 1986; L.P.Matveev, 1991; ,

tendinţele contemporane ale antrenamentului jocurilor sportive în general pot fi

urmă toarele:

a) scăderea longevităţii sportive în favoarea creşterii perioadei de pregătire, care

se realizează prin: - pregătirea precoce;

- programarea multianuală a pregătirii;

- 1000-1200 de ore de antrenament annual, ceea ce implică 2-3 lecţii de

antrenament pe zi.

b) selecţia sportivilor efectuată conform criteriilor ştiinţifice contemporane;

c) apropierea condiţiilor şi conţinutului pregătirii de cele ale meciului, respectiv

modelarea antrenamentului în baza componentelor performanţei: biologice,

biomecanice, motrice, psihologice şi politico- morale;

d) maximalizarea importanţei şi rolului pregătirii fizice în antrenament;

e) obţinerea unei rezistenţe în tempo de joc maxim, prelungită peste limitele

duratei meciului şi ale competiţiei;

f) volum mare de effort în regim de intensitate;

g) disponibilitatea continue pentru performanţă; pe fondul căreia, etape de

formă sportivă maximă;

h) valorificarea şi explorarea pentru performanţă a oricăror reyerve de energie

(fizică, psihică);

i) respectarea principiului corelării gradării eforturilor cu utilizarea eforturilor

maximale în antrenament precum şi al unităţii şi continuităţii pregătirii fizice

generale şi speciale;

j) utilizarea şi adaptarea unor mijloace şi metode de antrenament caracteristice

altor sporturi, ca elemente adjuvante ale antrenamentului specific;

k) număr relativ redus de exerciţii, cu eficienţă selectivă şi cumulativă, dar

repetate de foarte multe ori;

l) mixtarea metodelor de antrenament prin circuit şi cu intervale, aplicarea lor

extinzându-se şi la

şi la pregătirea tehnico-tactică;

m) recuperarea rapidă fizică şi psihică imediat după antrenament şi meci ceea ce

permite desfăşurarea a 2-3 lecţii pe zi;

n) raţionalizarea şi conţinutul odihnei după antrenament şi meci, cu accent de

recuperare funcţională şi psihică, au caracter prioritar în programarea

antrenamentului în comparaţie cu solicitarea la efort , care este permanent

intensă. Această caracteristică se concretizează prin

-interrelaţia corectă între effort şi pauzele active de-a lungul ciclurilor anuale, în

cadrul etapelor, în ciclurile săptămânale (grupaje de zile de antrenament şi de

zile sau de jumătăţi de zile libere), în cadrul fiecărei lecţii, şi creşterii rolului

exerciţiilor compensatorii;

-lupta împotriva uzurii şi preocuparea pentru scurtarea timpului de recuperare

prin terapie medicamentoasă şi alte mijloace şi metode (oxigenare, antrenament

la altitudine, alimentaţie alcalină, băi, masaje manuale şi mecanice etc.);

o) Utilizarea aparaturii de antrenament( fizic, tehnic, tactic);

p) folosirea elementelor de cibernetică (modelare, programare) şi matematizare

în programarea şi controlul antrenamentului;

r) ridicarea la grad de principiu a individualizării pregătirii şi tehnicii sportive

s) combinarea abordării simultane a factorilor antrenamentului cu abordare alor

succesivă.

ş) creşterea importanţei pregătirii psihologice şi teoretice şi detaşarea pregătirii

morale de factorul pregătirii psihologică cu un grad de autonomie relativă;

t) adaptarea principiilor şi metodelor generale de antrenament la specificul

profesional, de grupul social.

Metoda antrenamentului sportiv constituie o succesivitate de acţiuni

organizate conştient, direcţionate spre îndeplinirea obiectivelor antrenamentului

sportiv. Particularizarea selectării acestor acţiuni depinde de faptul cât de corect

sunt utilizate mijloacele, dacă se iau în consideraţie condiţiile mediului, dacă

corect este planificat efortul fizic.

Tendinţele actuale ale pregătirii echipelor contemporane de handbal

includ:

- planificarea;

- antrenamentul în diferite perioade ale anului ;

- particularităţile pregătirii echipei feminine ;

- atitudinea psihologică faţă de jucători ;

- pregătirea echipei către calendarul competiţional;

- antrenamentul special al portarului ;

- utilizarea inventarului ajutător pentru antrenament etc.

Rezolvarea acestor probleme necesită elaborarea unor planuri concrete ,

cicluri de antrenament , presupun elaborarea lecţiilor de antrenament, descoperă

esenţa multilaterală a diferitor direcţii de pregătire în handbal ( fizică, tehnică,

tactică etc.), dau exemple de anumite antrenamente cu scop determinat, ne fac

cunoscuţi cu noi exerciţii de joc, combinaţii tactice etc.

Specialiştii handbalului modern ca : I.Slovic , N.Clusov, P.Svoboda,

A.Ratiatianidze, B.Konig, G.Staseleavicius, L.Şestac, A.Evtuşenco, I.A.

Cheţschemeti, ( 1974 ,1975…)

Menţionează căile de dezvoltare şi tendinţele acestei probe sportive în ultima

perioadă a dezvoltării sale. Handbalul internaţional în evoluţia sa s-a pornit pe o

cale aşa numită : de forţă. Criteriul general în determinarea nivelului de pregătire

sportivă a jucătorului şi echipei îl reprezintă forţa şi numarul aruncărilor la

poartă. Acestui “ idol” se subordonează pregătirea fizică şi tehnică, în

dependenţă directă, a aruncării puternice, a nimerit şi pregătirea tactică, în atac

şi apărare. Moda la o aruncare puternică a dus la aceea că antrenorii în prezent

refuză de la un jucător pregătit diferenţiat în plan tehnic inlocuindu-l cu un

jucător mai “firav”, dar care are în arsenal o aruncare originală. Ca rezultat la

ultimele competiţii mondiale aruncarea puternică pentru prima oară în istoria

handbalului s-a clasat pe locul întâi între alte categorii de aruncări, dupa număr

si conform rezultatului.

Aruncările de forţă ale echipelor au înaintat în aşa mod în faţa adversarilor

o sarcină (obiectiv) noua (nou) – neutralizarea atacanţilor periculoşi ce aruncă la

poartă din linia a II a.

Apărarea a înaintat cu mult înainte. Cele mai puternice echipe au început dă se

apere cu mult mai mult timp (până la 75 % din activitatea competiţională),

folosind apărarea combinată ( 5-1, 4-2). Reieşind din numărul mărit al

atacanţilor, apărarea s-a restructurat sub o nouă formă: şi-a înaintat o parte din

jucătorii săi, care, asigurându-se reciproc s-au apropiat de atacanţii periculoşi,

încurcându-I să arunce la poartă. În general, apîrarea a devenit zonală (în două

linii cu asigurare), iar principiul de îndeplinire a funcţiilor al apărătorului

individual, mazimal I-au apropiat acţiunile de apărare individuală.

Luptei acestor două direcţii principale, tendinţe ale dezvoltării handbalului

I-a revenit şi ultimului campionat mondial.

Cercetările întreprinse în ultima vreme au ataşat la direcţiile actuale de

utilizare practică şi compartimentul prognozării probei sportive date

( V.I.Balandin, I.M.Bludov, V.A.Plahtienco, 1986). Prelucrarea statistică a

datelor cercetării ne permit să stabilim că nivelul dezvoltării unei probe sportive

date, iar în cazul nostru fiind vorba despre handbal, se determină prin următorii

factori (în ordinea importanţei):

1) nivelul asigurării bazei tehnico-materiale a handbalului naţional

feminin;

2) sitemul de organizare a procesului instructiv educativ;

3) existenţa cadrelor adecvate de antrenori;

4) sistemul de stimulare material şi moral;

5) sistemul de planificare;

6) sistemul competiţional;

7) sistemul de selecţie;

8) existenţa cadrelor ştiinţifice în domeniu;

9) sistemul de organizare şi dirijare a probei sportive în general;

10) sistemul de asigurare ştiinţifico- metodică şi medicală;

11) existenţa cadrelor calificate de dirijare în domeniu ;

12) sistemul de informaţie şi propagandă;

13) existenţa rezervelor intermediare;

14) particularităţile naţionale, nivelul popularizării, tradiţiile existente.

În aşa fel direcţia respectivă ne demonstrează, conform căror criterii

putem prognoza

Perfecţionarea sub aspect pozitiv a procesului de pregătire sportivă în handbalul

actual feminin din ţară.

Cercetările ne demonstreză că necesitatea de a prognoza la nivelul unui

sportiv sau echipei în întregime este determinată de complexitatea activităţii

competiţionale. Eficacitatea acestei activităţi depinde de eficacitatea

competiţională. Dacă consideărăm pregătirea generală a sportivului drept

potenţial de rezervă a organismului lui, atunci eficacitatea competiţională

reprezintă capacitatea de a utiliza potenţialul propriu în condiţiile extremale ale

activităţii competiţionale altfel spus, reprezintă un aspect de mobilizare a

capacităţilor de rezervă ale sportivului. Prognozarea activităţii sportive a unui

sportiv, reprezintă în sine caracterul psiho-fiziologic de prognozare, după cum

eficacitatea activităţii competiţionale în mare măsurăeste determinată de

particularităţile psiho-fiziologice (capacităţilor) sportivilor. Elementele

componente ale prognozării în acest caz ar trebui să constituie pregătirea

sportivă complexă şi centralizată (morală, fizică, generală, tehnică, tactică,

psihologică), rezultatul sportiv şi dinamic al lui, calităţile pozitive

caracterologice (voinţa,echilibrul emoţional,curajul şi încrederea , tendinţa de

autoritate), capacităţile activităţii nervoase superioare, indicii de frustare a

personalităţii.

Prognozarea eficacităţii activităţii competiţionale (E.A.C) la nivelul unei

echipe de handbal va constitui o formă complexă de prognozare, deoarece E.A.C

reprezintă rezultatul atât a actiunilor individuale ale jucătorilor, cât şi a echipei

în ansamblu. În acest context, când prognozăm E.A.C a unei echipe de handbal

junioare I este necesar să luăm în consideraţie pregătirea sportivă, starea ei, de

asemenea un şir de factori organizatorici, ca de exemplu :

- compatibilitatea psihologică a jucătorilor din cadrul echipei;

- continuitatea generaţiilor ;

- gradul de socializare în cadrul colectivului;

- relaţia jucătorilor cu a antrenorului;

- statutul socio-metric al echipei;

- selectarea jucătorilor.

În afară de aceasta, o importanţă deosebită în prognozarea E.A.C o au :

-măiestria tehnico-tactică a echipei (existenţa elementelor prelucrate de

joc,a variantelor

perfectate şi schemelor, a diferitor stiluri de joc- în apărare, atac, combinate);

-utilizarea noilor forme de competiţie;

-completarea echipei (numărul suficient de sportivi calificaţi în ambele

linii, numărul suficient de jucători de rezervă);

-existenţa rezervei adecvate;

-cadre de antrenori calificate;

-nivelul contemporan a procesului de antrenament.

O importanţă deosebită în vederea aprecierii E.A.C o reprezintă relaţiile

interpersonale în cadrul unei echipe. Caracteristicile socio-psihologice cele mai

importante, pot fi acelea care contribuie la creşterea nivelului de socializare a

colectivului, caracterul compatibilităţii din cadrul grupului, nivelul de autoritate

al liderilor formali, inter relaţiile lor cu liderii neformali, microclimatul

psihologic în cadrul echipe în general, de asemenenea atitudinea sportivilor

către competiţia viitoare.

Caracteristicile indicate determină prin intermediul scalei de

compatibilitate , sociometriei şi metodicei atmosferei psihologice şi interrelaţiei

în cadrul echipei( N.V.Bahreva,1970; I.B.Cozlov,1973; V.Paranosici,

A.Nicolici,1977,1984 ; I.E.Hanin ,1980 ; I.L.Marisciuc,I.M.Bludov,1984;

M.Bota, I.Bota ,1990; P.Cercel, Acsinte A., Alexandru E., 2000).

Însă este necesar, să menţionăm că doar un neînsemnat număr de

antrenori utilizează aceste metode şi caracteristici în cadrul activităţilor lor

profesionale. În cele ce urmează vom cerceta doar unele componente şi

caracteristici ce contribuie la perfecţionarea pregătirii sportive centralizate a

handbalistelor junioare I.

Handbalul actual cunoaşte o dezvoltare continuă, la fiecare competiţie

internaţională tezaurul tehnico-tactic al jocului se îmbogăţeşte cu elemente noi,

ceea ce demonstrează că dispune de frumoase perspective şi este departe de

vremea unei stabilizări depline.

Jocul modern avansat se desfăţoară în mare viteză, în ritm susţinut , fapt

ce presupune depunerea unor eforturi fizice foarte mari. Pe lângă viteza de

execuţie, de deplasare, şi de reacţie a rezistenţei fizice specifice, a îndemânării în

executarea fentelor şi schimbărilor de direcţie, pe lângă mobilitatea şi supleţea

necesară executării celor mai complicate acţiuni, a forţei de aruncare a

coordonării şi echilibrului mai este necesar să fie cultivat şi simţul mingii, simţul

partenerului , simţul regulamentului care realizează siguranţa îndeplinirii corecte

şi realizării jocului propriu zis (I.Kunst-Ghermănescu,1961,1978,1983,

P.Cercel,1979,1984,I.Bota , B.Macovei,1983, G.Csudor,1986,A.Budevici,1989).

Procedeele tehnice numeroase şi variate trebuie să fie însuşite astfel încât să

poată fi aplicate în cadrul jocului , în conditii de viteză submaximală şi

maximală, de luptă contra adversarului. Combinaţiile şi schemele tactice în atac

desfăşurate în viteză sub forma unor acţiuni variate, pline de suptilităţi şi

neprevăzut ca şi contraatacurile interceptate de apărători necesită o pregătire

tehnico-tactică complexă, precum şi dezvoltarea calităţilor intelectuale de

gândire şi anticipaţie.

Putem menţiona că locul handbalului de forţă cu o insuficienţă tehnică I

l-a luat o apărare activă înaintată, fapt ce a determinat imediat şi noile direcţii ale

pregătirii. În primul rând , direcţia de forţă , care s-a lovit de “presing” de

apărare, atrebuit să rezolve problema de perfecţionare largă a arsenalului

tehnic(creşterea mobilităţii , utilizarea fentelor şi a mişcărilor de înşelare ,

depăşiri , pregătirea multilaterală şi lărgirea gamei şi spectrului de aruncări , şi în

primul rând a aruncării de forţă şi precizie din săritură şi sprijin cu îmbinarea

diferitor mişcări de înşelare ( fentă spre aruncare, aruncare cu schimbare de

traiectorie şi rotaţie a mingii, diferenţierea transmiterilor mingii, îmbunătăţirea

calităţii prinderii mingii, stabilirea blocajului etc.).

Necesitatea perfecţionării tehnice a jucătorului atacant, ca o tendinţă de

dezvoltare a handbalului contemporan( ce a substituit direcţia de "forţă”) apărută

până la campionatul mondial , a determinat calea spre care trebuie direcţionată

pregătirea sportivă a jucătorului şi echipei către viitoarele jocuri olimpice.

Faţă de direcţia principală de dezvoltare se mai pot lua în calcul şi altele,

care de asemenea s-au manifestat în cadrul concursurilor anterioare. În primul

rând apărarea, care ca un analizator emotiv, imediat “ a reacţionat” la ridicarea

măiestriei tehnice a atacanţilor şi le-a cedat semicercul de 9 metri. Putem afirma

că apărarea ( 6 – 0 ) va fi cea mai răspândită , deoarece observaţiile întreprinse

asupra echipelor Germaniei, Croaţiei , Suediei . Practic apărarea se desfăşoară în

două linii, amintind apărarea zonală ( 5 - 1) cu avansarea interilor sau ( 3 -3). De

aici apar noi obiective în pregătirea apărărătorului contemporan : universalizarea

jucătorului , unde pe prim plan se evidenţiază mobilitatea apărătorului,

prelucrarea acţiunilor apărării om la om ; creşterea randamentului interacţiunii

cu partenerii, organizarea blocajelor individuale şi de grup. În acelaşi timp

trebuie de luat în consideraţie faptul că , acum se desfăşoară procesul de lărgire a

terenului ( ariei ) de aruncări în cadrul porţii individual de către fiecare atacant.

Acum de exemplu atacantul liniei II cu succes poate termina atacul de pe

extremăori din locul pivotului.

Devierile ce au intervenit în joacă au schimbat şi influienţat asupra

disciplini de joc în echipe, în mod deosebit au contribuit la creşterea răspunderii

jucătorilor pentru “păstrarea” mingii . În campionatul mondial au lipsit aruncări

nepregătite.

Un interes deosebit îl reprezintă caracteristica de cifre a anumitor

categorii de aruncări. S-a micşorat numărul general de aruncări de la distanţă ( 4

– 6 %), şi drept rezultat a scăzut succesul ori înscrierea ( cu 3-4 %), deoarece s-

au mărit numărul aruncărilor de pe poziţiile din apropiere şi semicerc( 3,5- 4%)

cu rezultatele de 55 %), iar numărul de aruncări de pe extreme s-a mărit cu ( 5-

6%) cu aceeaşi creştere a înscrierilor, aruncările la poartă de la distanţe medii nu

s-au schimbat, adică au rămas la fel, chiar puţin s-a micşorat după numărul lor,

la această categorie a crescut neînsemnat calitatea aruncărilor,iar dacă vom

analiza aruncările de pe extrema dreaptă şi stângă, apoi vom vedea că, indicii lor

sunt diferiţi . Posibil că, pregătirea extremelor se desfăşoară neuniform. De

exemplu cifrele ne arată următoarele : extrema dreaptă 50% şi cea stângă 71%.

Aruncarea de la 7 m, cu rezultatul doar de 70 %, ce demonstreazăcreşterea

măiestriei portarilor, aruncarea de la distanţe medii şi îndepărtate cu respingere

de teren au cel mai mare rezultat- 75%, dar spre regret această categorie de

aruncări n-a nimerit în sfera de pregătire şi atenţie a jucătorilor şi

antrenorilor( constituie 2,5% din numărul total de aruncări.

Examinând starea de lucrări în handbalul internaţional feminin vom

observa următoarele:

a) Handbalul feminin repetă calea de dezvoltare şi evoluţie a celui masculin,

într-o oarecare măsură apropiindu-se de el. Handbalul ,mai bine zis pregătirea

tactică a echipelor,în mod deosebit perfectionarea tehnică, pregătirea fizică

specială şi altele sunt subordonate tendinţei de bază a dezvoltprii- utilizării

aruncărilor de forţă.

Mai mult ca atât, în handbalul feminin pentru întărirea capacităţii liniei a -

II-a sunt aduse deosebit perfecţionarea tehnică, pregătirea fizică specială şi altele

sunt subordonate anumite “jertfe”. De exemplu – artificial sunt introduse

jucătoare natacante din linia I(extremă dreaptă, parţial pivot); “sărăcirea

arsenalului tactic al echipelor(combinaţii,scheme spre finisarea atacurilor se

desfăşoară aproape tot timpul de jucătorul din linia II, inclusiv de pe poziţii

apropiate; refuză a se juca cu doi pivoţi); sărăcesc şi variantele în apărare.

La fel ca şi în handbalul masculin, în cel feminin, direcţia de forţă a

condus spre o anumită unilateralitate. Pentru a obţine succesul cât mai rapid este

necesar de a ne concentra focarul optim de lucru asupra elementului de

anticipare şi preluare. Aceasta înseamnă că vis-à-vis de pregătirea unui grup

mare de sportive care ar lucra în domeniul de forţă (intensitate şi volum) , ar fi

cazul de pregătit un alt grup de jucătoare – universale, cu capacităţi şi posibilităţi

de organizare a atacului şi finisare cu succes a lui.

De asemenea, este necesar în esenţă de a revedea (revizui) pregătirea

tehnică a tuturor jucătoarelor din linia a II a : de a educa la ele mobilitatea ;

diversifica pregătirea diferitor tipuri de aruncări; învăţarea complexului de fente

moderne ; optimiza tehnica şi cultura transmiterilor ; a practica utilizarea cu

eficienţă maximă apărarea zonală şi individuală. Toate acestea constituie baza de

perspectivă, în vederea pregătirii către activitatea competiţională.

b) Pregătirea tehnică permanent a constituit elementul cheie în aprecierea

şi determinarea nivelului pregătirii sportive. Neajunsurile enunţate anterior la

capitolul pregătirii tehnice, a influenţat considerabil tactica jocului, care ne-o

demonstrează în prezent toate echipele de elită, atât din ţară, cât şi din handbalul

internaţional. Bagajul tactic a multor echipe în atac era destul de ”sărac” : joaca

se desfăşura conform unor scheme standardizate, lipseau combinaţii (scheme)

pregătite şi constituia nişte deplasări asistemice ale jucătorilor din ambele linii

cu transmiteri reciproce şi pasări la pivoţi. Legătura între jucătoarele din linia I şi

a II a era slabă. O parte considerabilă din aruncările la poartă se executau de

obicei din acţiuni individuale ale jucătoarelor. De obicei, echipele duceau lipsa

unui lider de organizare şi desfăşurare a atacului.

Directia principală spre înlăturarea deficienţelor analizate- constă în

întărirea legăturilor şi interconexiunea între jucătoarele din ambele linii de atac;

activizarea combinaţiilor(schemelor) tactice în momentul pregătirii şi finisării

atacului prin intermediul jucătoarelor de extremă şi a pivoţilor; utilizarea mai

eficientă a calităţilor individuale , originale ale jucătoarelor; capacitatea de a

crea superioritate numerică pe unele fragmente ale liniei de atac prin intermediul

blocajelor eficiente; prelucrarea şi utilizarea unui mare număr de transmiteri

speciale, lucru fără minge.

c) Jocul în apărare se desfăşoară unilateral. Unica formă de utilizare în

apărare –apărarea zonală (în majoritatea cazurilor varianta 6-0; rareori varianta

5-1 ). Dacă se mai încercau şi alte variante, atunci odată în plus se demnostra

slaba pregătire tehnico -tactică.

Este necesar de folosit variantele apărării zonale 4-2; 3-3;1-5. Pentru

pregătirea echipelor cu eficienţă maximă antrenorii trebuie să revadă atitudinea

lor referitoare la apărarea personală (individuală). În continuare ar fi bine venită

în cadrul activităţii competiţionale să se folosească specializarea în apărarea

personală, combinată, zonală în cele două linii, a stabiliza apărarea zonală în

complex cu alte forme mai active şi eficiente de apărare.

d) Concursurile de anvergură ne-au demonstrat, că unul din factorii

determinanţi care ar asigura succesul evoluării unei echipe în cadrul activităţii

competiţionale de rang internaţional. Acesteia nu întotdeauna i se atribuie atenţia

cuvenită, reieşind din unele ori neajunsurile enunţate anterior ar trebui de creat o

stare psihică stabilă a jucătoarelor care tind să se dedice exclusiv luptei sportive,

capabile să-şi regleze acţiunile , sentimentele în condiţiile complicate de luptă

competitivă.

In vederea rezolvării acestor obiective ar trebui să fie subordonată

întreaga activitate şi metodică a lucrului instructiv educativ a echipelor din

handbalul feminin.

Comparând jocul practicat acum câţiva ani cu cel actual, putem prevedea,

prognoza marile linii directoare ale jocului viitor:

a) creşterea vitezei legată de posibilitatea de a juca în spaţii din ce în ce

mai reduse;

b) creşterea volumului de acţiuni, adică înlăturarea unui număr mare de

acţiuni cu reducerea sau dispariţia treptată a timpilor morţi;

c) creşterea importanţei şi frecvenţei jocului acrobatic în aer ca urmare a

creşterii taliei jucătoarelor şi a ameliorării detentei lor;

d) importanţa tot mai mare a luptei în raport 1: 1 , circulaţiile tactice

servind nu atât la căutarea superiorităţii numerice, cât indeosebi la plasarea

jucătoarelor în poziţia optimă din punct de vedere al eficienţei;

e) ameliorarea psihomotricităţii de mare nivel , ajungând la tehnici din în

ce mai acrobatice.

Pornind de la cerinţele şi tendinţele sus menţionate, putem concluziona că,

profesorul – antrenorul nu are ca obiectiv principal numai pregătirea jucătoarelor

pentru practicarea handbalului, ci educarea şi instruirea lor pentru a juca handbal

în perspectiva anilor viitori, având posibilitatea de a materializa această pregătire

sub diferite aspecte:

- privilegiind învăţarea unor acţiuni tehnice, concepute în mod abstract,

pornind de la un model adult care să respecte posibilităţile

morfologice, motrice, atletice şi psihologice ale junioarelor;

- impunând acţiuni colective de atac şi apărare, sisteme de joc elaborate

în mod formal.

Impus, sistemul de joc este bine conturat pentru jucătoare, ele ştiu cum să

activeze, dar când trebuie să acţioneze individual, numai iau decizii, nu au

responsabilităţi, suportă jocul în mod pasiv, impunând jucătoarelor intenţii

tactice individuale, care se bazează pe o activitate de percepţie şi care le permit

să-şi menţină disponibilitatea şi iniţiativa.

Din acest unghi de vedere orice învăţare bazată pe însuşiri tehnice, rigide

sau a sistemelor de joc, impuse din exterior şi repetate fără imaginaţie şi

creativitate nu reprezintă un demers operaţional.

Pregătirea jucătoarelor trebuie realizată pe termen lung, nu trebuiesc

depăşite etapele nici bruscate evenimentele, pentru a obţine ipotetice rezultate,

immediate dar fără viitor. Este necesar de respectat gradul de maturizare care să

asigure un proces de învăţare în concordanţă cu nivelul de dezvoltare psiho-

fiziologică şi motrică, de asemenea posibilităţilor de moment.

CAPITOLUL VII – SELECŢIA ŞI CRITERIILE DE SELECTIE

7.1. Criterii principale

Criterii medico-biologice (medicul sportiv).

Criteriul dezvoltării fizice: examene antropometric, somatoscopic, mobilitate.

Tipul somatic al handbaliştilor de performanţă se încadrează în categoria

normosomilor înalţi.

Cerinţele de talie impuse participării la competiţiile oficiale ale

Federaţiei Române de Handbal pentru juniorii III (11-14 ani) sunt următoarele:

- un portar de 1,78 cm. Care să joace 25 minute;

- trei jucători de 1,80 cm., din care doi jucători joacă 50 minute (un jucător de

peste 1,87 cm. echivalează cu doi jucători de 1,80 cm)

Greutatea optimă este necesar a fi cu 4-10 Kg. mai mică decât cifra care

indică numărul de centimetri ai taliei care trec de un metru.

Anvergura (deschiderea braţelor) pentru un copil normal la 16 ani trebuie

să reprezinte 103% din talie. La handbal se cere a fi depăşit acest procent.

Palma trebuie să reprezinte 10,4% din talie.

Criteriul stării funcţionale globale

Interesează stările endocrino-metabolică, neuro-musculară, neuro-psihică,

hepato-renală, hematologică, cardio-respiratorie. Dintre toate organele şi

sistemele, aparatele cardio-vascular şi respirator sunt cele care se adaptează cel

mai repede la efortul fizic, răspunzând cu promptitudine solicitărilor impuse.

Recoltarea datelor privind aceste funcţiuni se face uşor şi sunt la îndemâna

oricărui medic. La examenul iniţial se va efectua proba Martinet, care constă în

determinarea frecvenţei cardiace şi a tensiunii arteriale în repaus, în ortostatism

şi după efectuarea a 20 genuflexiuni în 40 secunde. Se apreciază valoarea celor

doi parametri, în cele trei momente ale probei, care dau relaţii asupra economiei

aparatului cardio-vascular în repaus, a reglării neuro-vegetative în ortostatism şi

reacţia aparatului cardio-vascular la efort. În interpretarea datelor medicul

sportiv are în vedere vârsta tânărului, sexul şi gradul de pregătire sportivă.

După vârsta de 10 ani copiilor la se poate efectua şi proba Astrand

(modificată de Centrul de Medicină Sportivă) pentru aprecierea puterii maxime

aerobe.

Funcţia aparatului respirator se determină prin măsurarea capacităţii vitale

cu spirometrul cu aer precum şi prin apneea voluntară.

La sfârşitul examenelor pentru verificarea stării de sănătate, a dezvoltării

fizice şi a stării funcţionale, medicul sportiv este în măsură să decidă dacă

copilul poate practica handbalul de performanţă.

Controlul medico-sportiv se efectuează de-a lungul tuturor etapelor de

selecţie şi pregătire.

Criteriul calităţilor motrice

Calităţile motrice necesare handbaliştilor de performanţă sunt: viteza (de

reacţie şi de execuţie), îndemânarea generală, detenta (forţa explozivă a

membrelor inferioare, cât şi a celor superioare).

Substratul morfo-funcţional al vitezei şi îndemânării (scoarţa cerebrală şi

analizatorul chinestezic), maturizându-se în jurul vârstei de 12 ani face posibilă

descoperirea timpurie a celor ce au aceste calităţi; în handbal, în consecinţă, nu

este cazul să se piardă timpul cu acele elemente care nu au de la bun început

aceste două calităţi, pentru simplul motiv că nici una din ele nu se poate forma

prin antrenament, fiind calităţi înnăscute. Precizăm că este vorba de îndemânarea

generală şi nu de cea specifică, aceasta din urmă reprezentând suma

deprinderilor tehnice care nu pot fi obţinute decât prin învăţare şi exersare.

Pentru a ne da seama de existenţa îndemânării generale va trebui să

apreciem în special nivelul de dezvoltare al simţului de coordonare a mişcării

membrelor, al aprecieri distanţelor, al echilibrului şi al orientării corpului în

spaţiu, precum şi simţul ritmului, toate fiind deosebit de importante pentru

handbalul de performanţă. Lipsa iniţială a forţei sau a rezistenţei nu trebuie să ne

îngrijoreze pentru că acestea se pot dezvolta pe parcurs.

Calităţile psihice, datorită cărora jucătorii de handbal de mare performanţă îşi

pot pune în valoare calităţile motrice tehnico-tactice şi morfo-funcţionale sunt:

perseverenţa şi dârzenia, ca expresie a voinţei cu care ei se pregătesc şi

participă la întreceri;

capacitatea de a analiza rapid situaţiile ivite în joc şi a lua tot atât de rapid

deciziile cele mai potrivite;

combativitatea;

încrederea în forţele proprii în toate împrejurările.

Antrenorii trebuie să-şi dea seama singuri de existenţa acestor calităţi din

Observaţiile psiho-pedagogice pe care au obligaţia să la facă, încă din perioada

uceniciei elevilor lor. Mai târziu când se pune problema selecţiei definitive şi a

promovării în echipele de performanţă este necesar să se ceară şi avizul unor

specialişti în psihologie care, cu ajutorul unor teste, chestionare şi alte

investigaţii de laborator vor putea preciza mai bine profilul psihic al celor în

cauză.

Criteriul motricităţii

Pentru selecţie se mai are în vedere bagajul de cunoştinţe şi deprinderi de

mişcare ale copilului. Ambele aspecte depind de condiţiile de mediu şi de

instruire anterioară.

V.3.2. Criterii complementare

- Capacitatea de însuşire rapidă a procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice;

- Capacitatea de orientare în teren, spiritul creator, originalitatea acţiunilor;

- Adeziunea totală pentru handbal a copiilor şi părinţilor;

- Posibilitatea de îmbinare a cerinţelor impuse de şcoală şi cele ale

handbalului.

Criteriile complementare operează, fie prin aprecieri făcute de profesor în

desfăşurarea activităţii practice, fie prin convorbiri cu familia şi şcoala.

CAPITOLUL VIII - MODEL DE PREDARE AL HANDBALULUI ÎN

LICEU

CONŢINUTCLASE

IX X XI XII

1. Procedee tehnice şi acţiuni tactice în atac

Poziţia fundamentală pe post în atac 3 1 - -

Mişcarea în teren: porniri, alergare cu faţa şi cu spatele,

opriri, schimbări de direcţie, întoarceri3 1 1 -

Prinderea şi pasarea mingii din deplasare în diverse

planuri: înainte, lateral, oblic, înapoi5 3 3 1

Pase în suveici 3 5 3 1

Dribling simplu şi multiplu 1 1 1 -

Aruncare la poartă azvârlită:

- de la 7m, de pe loc 5 1 - -

- cu un pas adăugat 5 3 3 3

- cu un pas încrucişat 1 3 3 3

- din săritură 3 5 5 3

- din alergare 3 5 3 3

- prin semievitare, evitare - 1 3 3

- din plonjon - 1 3 3

Contraatac cu 1 şi 2 vârfuri 3 5 3 1

Faza a II-a a atacului 3 1 5 3

Demarcaj 5 3 3 1

Aşezarea în atacul cu 1 şi 2 pivoţi 1 1 3 3

Pase pe pătrunderi succesive şi angajarea pivotului 1 5 3 3

Pase din deplasare cu schimb de locuri - 3 3 -

Încrucişări între 2 atacanţi 5 - 3 -

Încrucişări duble (3 atacanţi) - 3 - 1

Paravane 3 - 3 -

Legarea fazelor de atac - 3 3 3

2. Procedee tehnice şi acţiuni tactice în apărare

Repliere în apărare 3 3 3 3

Marcajul vârfurilor de contraatac al adversarilor 3 3 3 3

Dispunerea în sistemul de apărare 3 1 1 1

Ieşire la atacant şi retragere pe semicerc 1 3 3 1

Predarea - preluarea adversarului 3 3 - -

- dublajul - 1 3 1

- schimbul de oameni - 3 1 1

Marcajul la supraveghere, strâns 5 3 3 1

- plecarea cu anticipare în atac - 3 1 3

Legarea fazelor de apărare 3 3 3 3

3. Joc la două porţi cu accent pe una din fazele de atac

sau apărare5 5 5 5

4. Reguli de joc 3 3 3 3

Precizare: cifrele reprezintă ponderea pe care o acordăm procedeului sau

acţiunilor la diferite clase.

8.1. Tehnologia acţionării

1. Legarea unor procedee ale mişcării în teren:

porniri din poziţie fundamentală, accelerarea vitezei de deplasare,

opriri, porniri, alergare cu schimbări de direcţie;

porniri, alergare de viteză, oprire întoarcere, alergare de viteză;

deplasări cu structuri de paşi adăugaţi, încrucişaţi, cu deprinderi uşoare

de pe două picioare, cu balansarea braţelor.

2. Deplasări în poziţie fundamentală de apărător sub formă de "T" sau triunghi

între cele două semicercuri de la o poartă.

3. Legarea procedeelor mişcării în teren:

formaţie: patru şiruri pe liniile porţilor, primii elevi din fiecare şir stau

în poziţie de start înalt cu o mână pe o bară;

succesiune: executanţii, la un semnal pornesc în alergare înainte, la 9m

fac o uşoară săritură, se opresc, schimbă sensul deplasării alergând cu

spatele spre locul de unde au început acţiunile, ating barele respective

cu palma, apoi se deplasează cu pas încrucişat spre stânga până la linia

de centru, aici schimbă făcând pas încrucişat spre stânga până la

semicercul punctat de la cealaltă poartă, se întorc şi aleargă în viteză

spre bara de unde au plecat. Executarea succesiunii se poate desfăşura

sub formă de întrecere între cei doi care pleacă de la aceeaşi poartă.

4. Concursuri de pase în doi, trei.

5. Pase în doi, trei din deplasare în viteză.

6. Pase pe pătrunderi succesive: 5 atacanţi contra a 4 apărători.

7. Pase în suveică simplă.

8. Prindere - pasare în doi, trei, patru din deplasare, mingea circulând în diferite

planuri: lateral oblic înainte, oblic înapoi, în triunghi.

CAPITOLUL IX – REPERE TEORETICE INTERNAŢIONALE

9.1. Pregătirea integrală în handbal, cu ajutorul exerciţiilor combinate

Concepţia de joc prevede ca atacul trebuie să se dezvolte spre un tempo

cât mai susţinut, cu o rapiditate tot mai crescută a acţiunilor tehnico-tactice,

individuale şi colective.

În concept şi organizare, apărarea trebuie să fie permanent ofensiv-

agresivă cu o mare mobilitate în toate fazele sale (Cervar L., 2004, Constantini

D., 2002). Atât în atac, cât şi în apărare, jocul se derulează într-o mare varietate

a succesiunilor fazelor de joc (Prodet M., 2000, Renato M., 1996, Sevim Z.,

2004). Concepţia de pregătire, evidenţiată de mai mulţi cercetători (Cometty G.,

1988, Israel S., 1993, Kukhta Z., 2002), scoate în evidenţă, că abordarea

combinată – integrală a componentelor pregătirii fizice specifice jocului de

handbal şi în corelare cu pregătirea tehnico-tactică, este modalitatea care poate

realiza, în cele mai bune condiţii, obiectivele de instruire, obţinerea şi

menţinerea formei sportive.

Conceptele prezentate mai sus, privind pregătirea jucătorului de handbal,

le considerăm că motivează preocuparea noastră de a concepe şi experimenta

mijloace de acţionare combinate pentru pregătire integrală, în vederea

perfecţionării acţiunilor de trecere de la o fază de joc la alta (Kosik V., 2002).

Scop şi sarcini

Scopul principal al cercetării este evidenţierea celor mai eficiente mijloace

de acţionare pentru perfecţionarea jucătorilor de handbal.

Sarcinile cercetării se referă la determinarea modelului competiţional şi

conceperea unor exerciţii după acest model, care aplicate în practică să asigure

un plus de eficienţă procesului de antrenament privind perfecţionarea

modalităţilor de trecere rapidă de la unele faze de joc la altele.

Ipoteze

1. analiza jocului competiţional de nivel naţional şi internaţional, privind

succesiunea acţiunilor de trecere de la unele faze de joc la altele, ne poate

conduce spre construirea unor structuri de exerciţii, care aplicate în

practică să asigure o modelare mai eficientă a procesului de antrenament

în handbalul de performanţă;

2. aplicarea în procesul de antrenament din perioadele precompetiţionale şi

competiţionale, a structurilor complexe de exerciţii cu influenţe

multilaterale fizice, tehnice, tactice, psihologice, ar putea aduce un plus

de eficienţă pregătirii pentru ajungerea la forma sportivă necesară

îndeplinirii obiectivelor şi menţinerea acestei forme de-a lungul jocului.

Metode de cercetare

Documentarea

A constat din studierea în detaliu a conceptelor de model şi modelare,

mijloacelor de acţionare ca stimul pentru îmbunătăţirea performanţelor,

tehnologia dezvoltării aptitudinilor psihomotrice, tehnologia alcătuirii unui

exerciţiu combinat, precum şi modul de raţionalizare a procesului de

antrenament.

Observaţia

Observaţia în corelare cu metoda statistico-matematică au contribuit la o

corectă informatizare în vederea determinării modelelor din timpul jocului

competiţional, ca şi a testării comportamentului jucătorilor în timpul

antrenamentului şi jocului. Au fost observate 7 jocuri din liga naţională şi 5

jocuri internaţionale ale echipelor de club la nivelul seniorilor.

Cercetarea s-a desfăşurat în perioada 2003 – 2006, de-a lungul a patru

marocicluri competiţionale şi precompetiţionale, la trei echipe din Liga

Naţională, care au aplicat, sub conducerea antrenorilor, exerciţii de tipul celor

concepute de noi.

Ancheta sub forma interviurilor şi a chestionării orale, s-au utilizat atât la

echipele de experiment, cât şi la celelalte echipe din Liga Naţională, pentru

realizarea comparaţiilor.

Prezentarea şi interpretarea datelor

Modelul principalelor segmente de joc care cuprind variante de trecere de la

unele faze de joc la altele

TABEL CENTRALIZATOR

Nr.

crt.

Acţiuni în ordinea derulării fazelor de

joc

Media

joc

ligă

Media

joc

inter

naţiona

l

Media

totală

Nr.

variante

1 Acţiuni începând cu faza I a atacului

după intrarea în posesia mingii

6 9 7,5 3

2 Acţiuni începând cu faza a II a a

atacului realizate după recuperarea

mingii

3 4 3,5 2

3 Acţiuni începând cu faza a IV a a

atacului în situaţii în care s-a înscris

gol şi mingea este repusă în joc foarte

rapid de către adversar

12 16 14 3

4 Acţiuni începând cu faza a a IV a a

atacului în situaţia în care jocul a fost

întrerupt şi se reia din aşezare într-un

sistem de atac

17 13 15 4

5 Acţiuni începând cu replierea în

situaţiile în care s-a pierdut mingea

fără finalizare

6 4 5 4

6 Acţiuni începând cu faza a IV a a

apărării în timpul căreia s-a primit gol

12 14 13 3

7 Acţiuni începând cu faza a IV a a a

apărării în situaţiile în care nu s-a

primit gol

10 16 13 5

TOTAL 66 76 71 24

Principalele variante ţinând cont de ordinea în care au început legări de faze

de joc şi frecvenţa lor.

1. Variante începând cu contraatac (CA) după intrare în posesia mingii:

a. CA urmat de:

Repliere / CA şi faza a IV a a atacului (1,5 ori);

b. CA urmat de:

Repliere şi faza a IV a apărării (3 ori);

c. CA urmat de repliere (3 ori);

2. Variante începând cu faza a II a a atacului, realizate după recuperarea

mingii:

a. Faza a II a atacului urmată de:

Repliere, faza a IV a a apărării (1,5 ori);

b. Faza a II a atacului urmată de repliere (2 ori);

3. Variante începând cu faza a IV a a atacului în situaţiile în care s-a

înscris gol şi mingea este repusă de la centru foarte rapid de către

adversar:

a. Faza a IV a a atacului din care s-a înscris gol urmată de:

replierea , CA şi faza a IV a a atacului (3 ori);

b. Faza a IV a a atacului din care s-a înscris gol urmată de:

Repliere şi faza a a apărării (7 ori);

c. Faza a IV a a atacului din care s-a înscris gol urmată de:

Repliere (4 ori);

4. Variante începând cu faza a IV a a atacului în situaţiile când jocul a

fost întrerupt şi se reia din aşezare într-un sistem de atac:

a. Faza a IV a a atacului din care nu s-a înscris gol urmată de:

Repliere, CA, repliere, Faza a IV a apărării (3 ori);

b. Faza a IV a a atacului din care nu s-a înscris gol urmată de:

Repliere, Faza a IV a apărării, CA (2 ori);

c. Faza a IV a a atacului din care nu s-a înscris gol urmată de:

Repliere, Faza a IV a apărării (8 ori);

5. Variante începând cu replierea în situaţiile când s-a pierdut mingea fără

acţiune de finalizare:

a. Repliere urmată de:

Faza a a IV a apărării, CA şi faza a IV a a atacului (2

ori);

b. Repliere urmată de:

Faza a a IV a apărării (2 ori);

c. Repliere urmată de:

CA (odată);

6. Variante începând cu faza a IV a a apărării în care s-a primit gol:

a. Faza a IV a a apărării când după primirea golului urmează:

Faza a II a atacului, repliere, faza a IV a apărării, CA

cu valul II şi III (3 ori);

b. Faza a IV a a apărării când după primirea golului urmează:

Faza a II a atacului, repliere, faza a IV a apărării (6ori);

c. Faza a IV a a apărării când după primirea golului urmează:

Faza a II a atacului, faza a IV a atacului, repliere, (4ori);

7. Variante începând cu faza a IV a a apărării în situaţii în care nu s-a

primit gol:

a. Faza a IV a a apărării urmată de:

CA, faza a IV a a atacului, repliere, faza a IV a a

apărării, CA şi repliere (2 ori);

b. Faza a IV a a apărării urmată de:

Faza a II a atacului, faza a IV a atacului, repliere, CA,

repliere, faza a IV a a apărării (2 ori);

c. Faza a IV a a apărării urmată de:

CA, repliere, faza a IV a a apărării (4 ori);

d. Faza a IV a a apărării urmată de:

CA, repliere (2 ori);

e. Faza a IV a a apărării urmată de:

CA, Faza a II a a atacului cu valul II şi III (2 ori);

CONCLUZII

1. În timpul jocului competiţional de handbal sunt în medie, 71

situaţii în care diferitele faze ale jocului se succed cu mare

rapiditate. Succesiunea fazelor de joc au o mare varietate şi

încep întotdeauna cu una din fazele jocului, continuându-se cu

altele, nu întotdeauna în aceeaşi ordine.

2. În baza modelului acţiunilor de joc ce cuprind variante de

trecere de la unele faze la altele, s-au putut construi 82 de

exerciţii combinate care asigură o pregătire integrală, din care

în fiecare an competiţional s-au utilizat acelea care s-au

îndreptat spre îndeplinirea obiectivelor de instruire din anul

competiţional respectiv.

3. utilizarea exerciţiilor combinate în perioadele precompetiţionale

şi competiţionale, alături de altele au condus la intrarea în forma

sportivă şi menţinerea ei de-a lungul meciurilor şi competiţiilor

de bază.

4. Echipele care au utilizat în mod frecvent exerciţiile preconizate

de noi, în perioada 2003 – 2006, s-au clasat în fiecare an pe

unul din primele 5 locuri din Liga Naţională. La rezultatele

obţinute, apreciem că o contribuţie însemnată l-au avut şi

mijloacele de acţionare combinate care asigură pregătirea

integrală. Această concluzie a fost întărită de rezultatele

anchetei care a scos în evidenţă că echipele care folosesc doar

întâmplător asemenea mijloace se clasează pe locuri din a doua

treime a clasamentului.

Exemple de exerciţii combinate pentru pregătire integrală în vederea

perfecţionării trecerii rapide de la unele faze de joc la altele

Exerciţiu pentru perfecţionarea variantei:

- CA, repliere, CA, şi faza a IV a a atacului:

o La semnalul antrenorului, dat printr-o pasă la un apărător, A1,

B1, C1, şi D1, pleacă pe CA cu 2 vârfuri şi intermediar,

executând pase la distanţă, finalizate cu aruncare la poartă. După

ce toţi cei 4 jucători intră în semicercul de 9 metri, se repliază în

mare viteză până la centrul terenului de unde vor sări pe două

picioare pe şi de pe 3 lăzi de gimnastică de înălţimi diferite

(70cm, 80cm, 90 cm), aterizarea se va face sub un unghi de 110

grade între coapsă şi gambă, după care se deplasează pe

semicercul de 6 metri de unde au plecat, iar antrenorul dă

imediat iar semnalul plecându-se din nou pe CA fără finalizare,

se aşează în semicerc pe posturile de interi şi extreme şi

efectuează între ei, câte 20 de pase; E – I – I – E şi retur. În final

se deplasează pe linia de fund a terenului, când pleacă grupa a

doua (A2, B2, C2, D2). După ce au executat toţi jucătorii se

deplasează la locul iniţial, timp socotit ca pauză. Se efectuează

de 8 ori, de fiecare dată schimbând locurile în sensul acelor de

ceas. (fig. 1)

Fig.1.

Exerciţii pentru perfecţionarea variantei:

- faza a IV a atacului din care nu s-a înscris gol, urmată de repliere şi

faza a IV a a apărării:

o jucătorii sunt aşezaţi pe posturile de extreme şi interi. Extrema stângă (ES)

pasează la interul stânga (IS) şi pătrunde pe semicerc, reprimeşte de la IS şi

pasează la ID, reprimeşte de la ID şi pasează la ED, ocoleşte grupa de

extreme dreapta şi se repliază în viteză până la linia de centru, se întoarce

180 de grade şi se retrage cu spatele până la semicercul de 6 metri, de unde

culege o minge medicinală şi ţinută cu 2 mâini deasupra capului, se

deplasează cu paşi adăugaţi, respectând jaloanele; la terminare depune

mingea medicinală jos, şi pe marginea terenului se înapoiază la grupa sa cu

paşi săltaţi cu săritură cât mai mare. După ce toţi jucătorii de pe posturile de

extreme au efectuat5 exerciţiul de 2 ori, extremele trec pe inter şi interii pe

extreme. Se execută 4 serii la seriile 3 şi 4, ES şi IS, trec pe partea dreaptă,

iar jucătorii de pe dreapta trec pe stânga. (fig. 2)

o ES pasează la IS în pătrundere care după fentă de aruncare din săritură,

continuă cu un dribling şi pasează ID în pătrundere care execută acelaşi

lucru. După fentele de aruncare din săritură, ID şi IS au de executat

următoarele: IS deplasare în poziţie fundamentală cu paşi adăugaţi, ocoleşte

grupa ED sprintează până la celălalt semicerc şi execută mişcării specifice

de apărare; ID deplasări cu paşi adăugaţi, depăşeşte grupa ES, execută u

sprint la locurile marcate cu jaloane, le ocoleşte şi se îndreaptă la locul

iniţial, 4 serii ori 6 execuţii.(fig. 3)

g.2.

Fig.3.

Exerciţii pentru perfecţionarea variantei:

- Faza a IV a apărării urmată de CA cu intermediar şi valul al II ,

repliere şi faza a IV a a apărării:

o Grupa A formată din 4 jucători execută pase rapide cu

ameninţarea porţii. Grupa B formată din 4 apărători execută

atacarea jucătorului cu mingea şi retragere la semicerc. La

semnalul dat printr-o pasă la portarul venit la semicerc, echipa

din apărare pleacă pe CA, astfel: apărătorii laterali vor alerga cât

mai aproape de linia de margine, apărătorii laterali se vor

demarca lateral, unul din ei primeşte mingea de la portar,

lansează vârful de CA de pe partea sa, alergând mai departe cu

valul II. Vârful care a primit mingea, o pasează celuilalt vârf

care aruncă la poartă. Toţi cei 4 care au participat la CA, se

repliază în viteză maximă la linia de centru, de unde până la

locul din apărare vor executa sărituri din ghemuit în ghemuit.

Exerciţiul se reia fără pauză. Grupa A, la pierderea mingii, se

retrage în apărare, până la lini a de centru acţionând semiactiv,

după care revin pe locurile iniţiale. Grupa C – în acest timp,

lucrează al banca de gimnastică: din culcat facial cu vârfurile

picioarelor sprijinite pe bancă, vor executa 20 de flotări cu

bătaie din palme, apoi din culcat dorsal cu picioarele sub bancă

30 de exerciţii pentru abdomen (2 serii). După grupele A şi B, au

executat exerciţiul de 3 ori, grupele se schimbă între ele invers

acelor de ceas. Se execută 6 serii x 3x3, cu un minut pauză între

serii.(fig. 4)

Fig. 4.

9.2. Particularităţi ale antrenamentului în perioada precompetiţională

specifice jocului de handbal

În opinia lui Zygfryd Kuchta (2002), lector EHF, antrenor al echipei de

handbal a Poloniei, antrenamentul din handbal trebuie să ţină cont de

următoarele aspecte în concepere şi dinamică:

- formularea şi stabilirea obiectivelor de îndeplinit, specifice perioadelor

de pregătire;

- stabilirea clară a performanţei pe care vrem să o atingem;

- timpul pe care îl avem la îndemână pentru îndeplinirea acestora.

Pe parcursul perioadei de timp pe care o avem la dispoziţie, primul nostru

obiectiv, ar trebui să fie predispunerea jucătorilor şi fondului lor tehnic, motric,

psihologic etc. pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite. Pentru obţinerea

obiectivelor stabilite trebuie să împărţim faza (perioada) pregătitoare generală în

următoarele subfaze (subperioade), în funcţie de nivelul capacităţii de

performanţă specifice fiecărui jucător (Acsinte A- 2004). În situaţia noastră,

considerăm că avem de lucru cu o echipă care se pregăteşte de începerea

campionatului intern de seniori.

După părerea aceluiaşi specialist polonez, în această situaţie se disting

trei perioade diferite de pregătire după cum urmează:

- mobilizarea resurselor (fizice, psihologice, fiziologice, biochimice etc)

specifice sportivilor;

- stabilizarea capacităţii de efort specifice perioadei de pregătire;

- parcurgerea platoului de formă sportivă şi pregătirea ieşirii din forma

sportivă.

Cu alte cuvinte, timpul necesar intrării în formă a sportivilor poate fi

numit faza preparatorie. Faza de stabilizare poate fi perioada competiţională, iar

faza în care se pregăteşte ieşirea din forma sportivă poate fi considerată faza de

tranziţie (sau perioada de tranziţie) (Kuchta Z., Pollany W., Taborsky F – 2001,

2002). În opinia altor specialişti (Katzamanidis şi colab – 2000, Lapajne A,

2004, Sevim Y, - 2004) există şi alte subdivizări ale perioadelor de pregătire

dinaintea celei competiţionale. Aceste subdivizări ale perioadei pregătitoare ar

putea fi formulate astfel:

- introducerea uşoară a sportivilor în perioada de pregătire intensivă;

- perioada de pregătire la capacitate maximă;

- pregătirea specifică precompetiţională.

Pregătirea specifică precompetiţională, ar trebui să reprezinte aproximativ

25% din faza de pregătire generală. În funcţie de timpul avut la dispoziţie putem

calcula exact cât timp avem la dispoziţie pentru faza precompetiţională.

Considerăm că în cazul nostru ar fi vorba de aproximativ 21 de zile. Astfel,

celelalte două faze precedente ar avea în opinia noastră 15% şi respectiv 60%

pondere în schema generală. În principiu, faza specifică precompetiţională, ar

trebui să fie o copie a întregului ciclu de pregătire, adică o structurare cam de

următorul fel:

1. perioada de refacere şi odihnă;

2. perioada de acumulări;

3. perioada precompetiţională.

4.

MODEL DE STRUCTURI SPECIFICE PERIOADELOR SPECIFICATE

Perioada 1

După o pregătire intensivă, refacerea fizică ar trebui structurată astfel:

- reducerea intensităţii în sesiunile de antrenament;

- exerciţii de pregătire fizică generală;

- scăderea ponderii structurilor tehnice şi tactice din cadrul

antrenamentului;

- acordarea unui interval crescut refacerii fizice generale.

Timp de aproximativ – 3 zile.

Exemplu de structură de antrenament:

- încălzirea - 15 min.

- alergare de rezistenţă – 15 min.

- exerciţii cu partener – 10 min.

- următoare sesiune de alergare – 15 min.

- lucru cu greutăţi – 30 min.

- stretching – 5 min.

- saună şi masaj .

Perioada 2

După o perioadă de refacere şi odihnă ne întoarcem la lucru intensiv („full

stress”, Kuchta Z., 2002 ), respectiv:

- lucru maximal şi supramaximal; cu cât atingem mai repede capacităţile

maxime de lucru ale jucătorilor, cu atât mai repede putem înlocui

volumul de lucru din cadrul antrenamentului cu intensităţi crescute

punctate de mai multe pauze;

- personalizarea sau individualizarea structurilor de exerciţii se va face

în funcţie de reacţia la stimulii de antrenament şi dozarea lor iniţială;

- jocuri de testare a capacităţii de efort;

- refacere fizică specifică;

Timp de aproximativ – 13 zile.

Exemplu de structură de antrenament:

- încălzire, incluzând stretching – 15 min.

- seturi de lucru pe perechi, incluzând pasele de toate tipurile (10x10m,

7x20m, 5x30m, 2min pauză, apoi, 5x30m, 7x20m, 10x10m) – 20 min.

- joc 3 la 2, cu accent pe atac– 10 min.

- joc 3 la 3, cu accent pe apărare – 10 min.

- aruncări libere la poartă – 10 min.

- joc 4 la 4 cu accent şi pe viteza de pasare, particularizate şi pe linii de

jucători – 15 min.

- pregătirea aspectelor tactice specifice apărării 6 – 0, 10 min.

- joc – 20 min.

- ieşirea din efort, stretching 10 min.

Perioada 3

Această perioadă este programată exact înainte de începerea

campionatului cu aproximativ 5 zile şi este structurată după cum urmează:

- reducerea stresului de lucru („reduction of stress”, Kuchta Z, 2002);

- reducerea intensităţii efortului;

- joc amical împotriva unui adversar mai slab care să permită repetarea

componentelor tactice ce vor fi aplicate în primul joc;

- pregătirea mentală pentru începerea campionatului;

- practicarea unor sporturi complementare (de ex. baschet etc);

- refacere fizică generală.

Exemplu de structură de antrenament:

Jocul amical (3x20min) va trebui să cuprindă schemele tactice ce vor fi

aplicate, aşa cum am menţionat, în primul joc din campionat. Întreaga perioadă

trebuie să fie monitorizată prin jocuri, pregătire tehnică, teste motrice specifice.

Toate acestea vot fi selecţionate de către antrenorii implicaţi în procesul de

pregătire. Este foarte important ca testele pe cate le vor alege antrenorii să fie cât

mai sugestive din punct de vedere al capacităţii de performanţă , precum şi al

capacităţilor tehnice şi tactice ale jucătorilor. În acelaşi timp testele trebuie să

permită sportivilor să se autoevalueze permanent. Perioada pregătitoare generală

poate fi caracterizată de o cantitate relativ mică de date, dar foarte sugestive în

relaţie cu perioada precompetiţională, astfel:

- date comparative obţinute de sportivi la testele din perioada de

pregătire generală şi din perioada de pregătire precompetiţională;

rezultatele la testele motrice specifice (privite ca factori de

progres performanţial);

compararea cu rezultatele obţinute cu un an în urmă);

- date cu privire la reactivitatea sportivilor la „stresul” de lucru din

timpul antrenamentului;

timpi de reacţie;

capacitatea de refacere după efort;

reacţii pe plan mintal;

- nivelul progresului tehnic;

- evoluţia conţinutului antrenamentului personalizat (individualizat)

acolo unde este cazul.

Aspectele de care trebuie să ţinem cont în funcţie de informaţiile obţinute

şi observaţiile făcute, pe parcursul antrenamentelor, sunt următoarele:

- aspecte pozitive:

o neschimbarea structurii antrenamentelor, păstrarea pauzelor şi

ponderii lor în structurile de exerciţii, în concordanţă cu faza

finală de pregătire;

- aspecte negative:

o creşterea volumului de lucru pe fondul scurtării exerciţiilor şi

uşoară creştere a intensităţii de lucru;

- lipsa condiţiei fizice specifice:

o extinderea fazei precompetiţionale specifice, creşterea volumului

de lucru şi monitorizarea continuă a formei sportive a

jucătorilor, pentru a putea face schimbul dintre volum şi

intensitatea de lucru la momentul oportun. Aici trebuie

menţionat că unii antrenori prelungesc intenţionat această

perioadă (precompetiţională specifică), dacă echipa are primul

joc cu o echipă mai slabă. Acest lucru se face pentru a amâna

atingerea vârfului formei sportive, în vederea atingerii

performanţelor maxime la jocurile „grele” care vor urma spre

sfârşitul campionatului (Kuchta Z., Taborsky F. – 2002).

- apariţia simptomelor de supraanatrenament:

o reducerea intensităţii antrenamentului, se schimbă programul de

antrenament, acordându-se mai mult timp pentru refacerea

fizică. Astfel, încercăm să obţinem echilibrul necesar unei

echipe pentru dobândirea performanţelor ridicate (Acsinte A.,

Cervar L – 2004).

Concluzie

Dacă perioada pregătitoare se desfăşoară conform programului de lucru şi am

îndeplinit obiectivul propus, trecem la” faza de stabilizare” care în cazul nostru

este chiar campionatul. Dacă nu ne-am îndeplinit performanţa stabilită, atunci

trebuie să căutăm cauzele, să le analizăm şi să încercăm să le îndepărtăm în cel

mai scurt timp.

9.3. Aspecte metodice ale antrenamentului din handbal

Caracteristica principală a sportului în general, şi a sportului de

performanţă în special, este pregătirea şi programarea pe termen lung

obiectivelor de atins care se presupune că ne conduc spre succese notabile în

competiţii. Această pregătire şi stabilire a obiectivelor reprezintă practic sportul

în sine. Astfel, antrenamentul din sportul de performanţă, poate fi privit ca

sistem şi ca proces.

În opinia lui Frantisek Taborsky (2001), componentele care stau la baza

conceptului de antrenament în handbal ar fi:

- componenta managerială (antrenorul sau alt component al echipei

manageriale);

- factorul sau componenta de controlat (jucătorul, echipa);

- proiectul sau planul de antrenament (obiective, conţinut, metode,

structura etc);

- condiţiile de lucru (materiale, intervalul de timp avut la dispoziţie).

Aceşti factori ai antrenamentului se influenţează şi intercondiţionează pe

parcursul întregului proces de antrenament.

Acelaşi autor afirmă că procesul de antrenament este un proces de

adaptare a organismului în urma acţiunii unor stimuli psiho-biologici ce

determină schimbării dirijate în organismul sportivilor. Aceste schimbări de

adaptare sunt fundamentate pe solicitări fizice şi psihice dirijate parţial sau total

astfel încât performanţa de obţinut să nu fie deteriorată. De aici rezultă

necesitatea alternanţei solicitărilor cu perioadele de regenerare a organismului.

Cu alte cuvinte solicitările exterioare sunt determinate de interrelaţia dintre

durata stimulilor, intensitatea lor, complexitatea precum şi de frecvenţa şi

cantitatea lor. În acest context este necesar să deosebim aspectele de programare

cu nuanţă teoretică de cele cu nuanţă practică. Astfel, sinteza informaţiilor de

specialitate dobândite din diferite fundamente ştiinţifice ne furnizează o teorie

generală a antrenamentului sportiv, care implicit reprezintă teoria generală a

jocului de handbal. Aspectele practice sunt determinate de particularităţile

factorilor de antrenament care acţionează în jocul de handbal. Caracteristicile

cantitative şi calitative ale antrenamentului sportiv – particularizate la nivel de

sport de înaltă performanţă – se raportează strict la resursele şi obiectivele pe

care o echipă de handbal şi le propune într-un anumit interval de timp.

Jocul de handbal practicat ca mijloc de recreere, se concentrează asupra

nevoilor generale ale jucătorilor (relaxarea prin mişcare, apartenenţa la un grup ,

o echipă, plăcerea de a juca, dobândirea unei condiţii fizice etc).

Jocul de handbal ca activitate de performanţă, se concentrează (pe lângă

aspectele subliniate mai sus) asupra eficienţei în competiţie, dobândirea unei

înalte măiestrii sportive specifice şi implicit dobândirii rezultatelor deosebite.

Evident, cele mai exigente cerinţe specifice antrenamentului sunt specifice

handbalului de înaltă performanţă. Selecţia jucătorilor de performanţă într-o

echipă de handbal generează obţinerea sau cel puţin demararea obţinerii de

performanţe. Nivelul performanţei sportive, precum şi statutul jucătorilor în

cadrul echipei, premeditează proporţional nivelul performanţei raportate strict la

factorii de antrenament specifici jocului de handbal (dezvoltarea lor,

implementarea ştiinţifică a lor, corelarea continuă, stabilizarea lor).

În jocurile sportive, antrenamentul este divizat de obicei în pregătire

generală, tehnică şi tactică. Fiecare dintre aceste componente presupune o

componentă mentală (psihologică) în cadrul antrenamentului. În această arie

putem găsi cele mai profunde rezerve în ceea ce priveşte potenţialul jucătorilor

de handbal. Structurarea optimă a antrenamentului precum şi echilibrarea

componentelor acestuia la nivelul jucătorilor reprezintă cheia metodică a

antrenamentului din handbal. Refacerea după un efort, alimentaţia raţională şi

ştiinţific dozată, stilul de viaţă a jucătorilor de handbal reprezintă de asemenea,

componente determinante ale obţinerii de performanţe deosebite (Taborsky,

2001, 2002).

Eficienţa nivelului de performanţă a jucătorilor, particularizată pe sexe,

trebuie să fie unul dintre criteriile de luare a deciziilor de către antrenor în

procesul de antrenament. Această problemă implică de asemenea, luarea în

consideraţie a diferenţelor dintre vârsta calendaristică şi cea biologică

(accelerare sau întârziere), precum şi de perioadele sensibile, care sunt cele

optime în dezvoltarea şi perfecţionarea anumitor deprinderi şi priceperi (abilităţi

specifice jocului de handbal). La nivelul tineretului, prioritatea în procesul de

antrenament nu o reprezintă dobândirea cât mai rapidă a performanţelor

sportive, ci predispunerea organismului , din punct de vedere biologic, tehnic,

tactic şi psihologic pentru marea performanţă la următorul nivel de pregătire.

Activitatea fiecărei persoane ce conduce procesul de antrenament,

antrenor, manager, implică patru activităţi principale care ar putea fi denumite

astfel:

- cunoaşterea;

- luarea deciziei;

- influenţarea şi verificarea;

Aceste procese se desfăşoară de obicei, paralel, şi sunt în interdependenţă.

Importanţa lor se poate schimba pe parcursul anumitor etape în relaţie cu

componentele antrenamentului. Astfel toate acţiunile desfăşurate de către

antrenori şi jucători, trebuie să fie concentrate în aceeaşi direcţie, respectiv

obţinerea performanţei sportive. Obiectivele finale, precum şi cele intermediare

reprezintă, astfel, punctele de plecare în conceperea planurilor de pregătire. Într-

o oarecare măsură, planul de pregătire reprezintă un program prezentat sub

formă scriptică sau conceptuală, ca reper pentru cei care debutează în activitatea

de pregătire specifică performanţei (Kovaks L., 2002).

Fără o analiză concretă a resurselor de personal, materiale şi de timp este

imposibil să se conceapă obiective flexibile finale generale sau individuale

concrete, potrivite, reale şi controlabile. În general structura planificării

antrenamentului ar trebui să cuprindă obiective materiale şi operative (metode,

forme, perioade). În funcţie de timpul disponibil, planurile de antrenament se

împarte astfel:

- planurile de perspectivă;

- planuri anuale;

- planuri pe termen mediu (mezocicluri);

- pe termen scurt (microcicluri).

Planul de antrenament devine o abstractizare a obiectivelor pe fondul

simplificării modelului. Realizarea concretă a planului are o structură mai

complexă şi depinde de mai multe relaţii interne şi externe caracteristice

dezvoltării sale dinamice. De aceea, relaţia dintre activităţile planificate şi

realizate, trebuie să fie cuantificabilă. Diagnoza permanentă a condiţiilor curente

şi starea obiectivelor controlate, trebuie să suporte orice corecţie suplimentară

sau schimbare de plan şi implicit gândirea practică imediată în relaţie cu noile

orientări (taborsky F., 2002, Czerwinski J., 2002).

Acţiunile de conducere executivă ar trebui să reflecte numeroase principii

didactice )de ex: descrierea exactă, fluenţă, durată etc) şi reguli de concepere (de

ex: trecerea de la o problematică generală la una specifică). În concordanţă cu

aspectele subliniate de către specialiştii domeniului în revista EHF nr. 1 din

2001, pg. 23-26, este esenţial să selecţionăm metodele didactice (structura

generală şi timpul acordat, concentrarea şi dispersia, metodele de alternarea a

efortului cu refacerea) stilurile (ordinea, sarcinile, stilul reciproc)resursele

(diferite materiale didactice), formele interactive din punct de vedere social (o

formă de masă, de grup sau individual) şi formele de organizare metodică (de

exemplu, exerciţii de pregătire, dinamice şi sub formă de joc bilateral).

Obiectivul general al antrenamentului din handbal, respectiv formarea abilităţii

de practicare a acţiunilor de joc, trebuie exersată cu eficienţă pe parcursul

jocului. Este implicată nu numai dobândirea cantitativă a unui spectru larg de

deprinderi individuale de grup sau de echipă, ci necesită de asemenea, şi

componenta calitativă în relaţie cu obiectivul situaţional solicitat de joc. Dacă

presupunem că antrenamentul jucătorilor de elită ar fi controlat şi dirijat de o

echipă de specialişti experimentaţi cu o bună pregătite teoretică şi practică ce

lucrează în condiţii optime, atunci munca lor va fi extrem de diferită şi dificilă,

în special în ceea ce priveşte unicitatea fiecărei performanţe absolute.

Dificultatea poate de asemenea, să rezide şi din ceea ce se poate numi

informarea insuficientă, aspect care se referă la statutul real al jucătorilor,

precum şi stabilirea neclară a obiectivelor de performanţă, care reprezintă de

fapt, determinanţii cantitativi şi calitativi ai încărcăturii antrenamentului, ce stau

la baza modificărilor permanente ale structurii de antrenament. Dificultăţile

rezultă mai ales şi din particularităţile biologice ale fiecărui organism antrenat.

Jucătorul în sine este un sistem dialectic deschis cu multe calităţi variabile şi

necunoscute. Pe lângă efortul de a înţelege fenomenele ştiinţifice şi raţionale ce

stau la baza întregului proces, apar şi fenomene iraţionale şi întâmplătoare,

termeni nespecifici şi improvizaţii.

Putem concluziona că pentru sportul de elită, abordarea creativă şi

originală a procesului de pregătire, atât de către antrenori, cât şi de către sportivi,

reprezintă de fapt o combinaţie organică şi proporţională a aspectelor menţionate

mai sus.

9.3.1. Relaţia atac – apărare concretizată în folosirea anticipării în

apărare ca mijloc de declanşare a contraatacului

Daniel Constantini, antrenorul reprezentativei Franţei şi metodist al

Federaţiei Europene de Handbal defineşte anticiparea ca fiind: “un proces de

analiză mentală a unei anumite situaţii de joc ce determină o acţiune specifică a

jucătorului”.

Copiii, juniorii şi adulţii folosesc privirea periferică în orice situaţie de joc

dată, precum şi auzul şi atingerea pentru a putea avea contact permanent cu

dinamica mingii şi a adversarului pe toată durata unui meci. În funcţie de aceste

aspecte şi de experienţa motrică specifică a fiecăruia, se iau deciziile tactice

individuale, care corelate, dau eficienţa unei echipe sau grup de jucători. De-a

lungul antrenamentelor, prin memorarea diferitelor situaţii de joc, experienţa

motrică se imbunătăţeşte. Astfel fenomenul de trecere de la învăţare la decizie,

se va îmbunătăţi şi se va dezvolta ca viteză de realizare, odată cu fiecare

experienţă în plus. În situaţia de faţă, în cadrul jocului, capacitatea de anticipare

se va traduce concret în dorinţa de a acţiona primul. Va fi dorinţa de a lua o

decizie fără să analizăm în acel moment fiecare factor care determină situaţia

respectivă. Deci, anticiparea se va baza mai mult pe un fenomen de predictie,

concretizată în decizie luată în timp util, ca o consecinţă a experienţei motrice

specifice, decât ca o finalitate a unui act de analiză şi observaţie. Anticiparea

este defapt o speculaţie în legătură cu acţiunea viitoare, folosind indicii care să

ne conducă spre aprecieri asupra “variantei cele mai probabile de evoluţie”. Aşa

că unui începător îi va fi mult mai dificil să anticipeze corect o anumită situaţie,

dacă exeprienţa lui nu este suficient de variată. Ca un obiectiv al anticipaţiei,

putem stabili că trebuie să eliminăm pe cât posibil variantele incerte în favoarea

celor sigure, în ceea ce priveşte acţiunile viitoare ale adversarilor. Nu putem

anticipa o fază de joc, dacă nu determinăm o anumită evoluţie a adversarului.

Capacitatea de anticipare se va dezvolta atât pe seama cunoştinţelor, cât şi pe

seama experienţei de joc, concretizându-se în înţelegerea conceptuală a jocului,

devenind astfel, o calitate a gândirii jucătorului. Astfel, vom surprinde

adversarul prin oferirea unor variante de acţionare, respectiv opţiuni, înainte ca

el să aibă timpul necesar să analizeze situaţia respectivă. Ca să fie capabil să

anticipeze, fără riscuri inutile, un jucător trebuie să fie capabil să folosească

informaţia disponibilă pentru a alege varianta optimă de acţionare şi care i se

pare şi cea mai posibilă de realizat pentru adversar. Anticiparea acţiunilor

adversarului nu are nimic comun cu norocul, ea trebuie să fie consecinţa analizei

logice în urma desfăşurării proceselor de prelucrare mentală, rezultată din

observaţii temeinice, memorare şi selectare a informaţiei acumulate, care să

genereze o decizie calculată şi care să surprindă prin viteza de efectuare şi

oportunitatea actului motric. Trebuie înţeles că apărarea este de fapt, o

consecinţă a mişcărilor pe care le efectuează atacul. Atât timp cât atacanţii au

iniţiativa, nu poate fi vorba de nici o anticipare. Deci, pentru început, apărătorii

trebuie să fie cei care prin iniţiative proprii şi acţiuni colective să determine

presiune asupra adversarului. Din acest moment poate fi posibil să prevedem ce

acţiuni pot avea cea mai mare probabilitate de realizare din punctul de vedere al

atacanţilor, şi astfel să anticipăm mişcarea următoare (Constantini D., 2002).

9.4. Modele de pregătire fizică specifică în handbal raportate la evoluţia

jucătorilor în meciul oficial

Înainte de toate apărarea are ca obiectiv protejarea porţii proprii. Cheia apărării

este de a produce adversarului cât mai multe dificultăţi, cât timp este în posesia

mingii. Principiile tactice clasice care stau la baza unei astfel activităţi în apărare

sunt următoarele:

- plasarea a cât mai mulţi apărători între minge şi poarta proprie;

- hărţuirea jucătorilor cu minge, pentru limitarea variantelor de acţionare

în teren, astfel încât să avem controlul asupra celui mai apropiat

coechipier al celui cu mingea;

- determinarea indeciziei în mintea atacantului, cu scopul de a recupera

mingea în condiţii cât mai bune.

Când considerăm antrenamentul ca fiind un proces, trebuie să ne gîndim

la faptul că există un moment în care adaptarea stimulilor ce acţionează asupra

handbalistului, este determinată de o integrare dinamică a mai multor factori

cum ar fi: condiţiile materiale, managementul echipei şi jucătorilor, grupul de

specialişti etc.

Stimulii ce determină adaptarea organismului la eforturile specifice

diferitelor perioade de pregătire, sunt de natură psiho-biologică, stimuli ce

determină şi reglarea diferitelor procese biochimice şi fiziologice. Deci,

adaptarea este consecinţa lucrului repetat pe plan mental şi fizic. Trebuie să

facem o detaşare clară a teoriei faţă de practică în ceea ce priveşte concepţia

noastră despre antrenament în sine. Sinteza cunoştinţelor dobândite din diferite

surse de inspiraţie, nu fac decât să ne sporească şi să ne aprofundeze

convingerile în legătură cu teoria jocului de handbal în sine. Pe cînd aspectul

practic este determinat de specificitatea factorilor ce acţionează asupra

sportivului, factori ce determină reacţii la fel de diferite, atât pe plan tehnic şi

tactic, cât şi pe plan psihofiziologic.

Unii specialişti ai domeniului (Frantisek Taborski-2001) consideră că în

handbalul de performanţă, competiţia este concentrată în esenţă, pe atingerea

unui nivel de talent atât de înalt al sportivului, încât factorii antrenamentului să

nu facă decât să menţină organismul într-o stare de sănătate optimă, ce să

permită manifestarea abilităţilor proprii la un nivel cât mai ridicat. În această

idee s-au desfăşurat studii în legătură cu monitorizarea clară a efortului depus de

handbalist pe parcursul unui joc oficial, evoluţia pulsului, distanţe parcurse etc.

Controlînd în detaliu aceste aspecte (în interdependeţă şi cu alte aspecte

definitorii ale competiţiei), specialiştii (Marta Bon, Janusz Czerwinnski,

Wolfgang Pollany-2000) au ajuns la concluzia că evoluţia jucătorilor de handbal

se particularizează la nivelul distanţelor parcurse în timpul unui joc, după cum

urmează:

Tabelul 1. Evoluţia distanţelor parcurse pe parcursul unui joc oficial (după

Marta Bon, 2000).

Postul

în

echipă

Portar Extrema

stîngă

Inter

stînga

Centru Inter

dreapta

Extremă

dreapta

Pivot

Distanţa

(m)

2760 4860 4730 4510 4650 5130 4850

Ţinînd cont de datele prezentate mai sus, putem afirma că multe dintre

antrenamentele din handbal de la noi din ţară, nu respectă nici pe departe

dozarea corectă a efortului în antrenamente, pentru a determina îmbunătăţiri

corespunzătoare a capacităţii de efort în raport cu realitatea din meci. În urma

analizei mai multor jocuri oficiale, aceeaşi autori, menţionează că mediile

distanţelor parcurse de jucătorii liniei de 6m şi acelor de 9m sunt următoarele:

Tabelul 2. Distanţele medii parcurse de jucătorii liniilor de 6m şi 9m

(după Marta Bon, 2000).

Posturi în echipă Jucători de 9m Extreme Pivoţi

Distanţa medie

(m)

4630 4995 4650

În urma analizării datelor prezentate mai sus, rezultă că în procesul de

antrenament trebuie, ţinut seama în detaliu de evoluţiile jucătorilor pe parcursul

meciurilor, dacă nu strict pe posturi, cel puţin pe grupe de posturi, pentru a

înregistra evoluţii în ceea ce priveşte creşterea capacităţii de efort. Mai mult

decât atât, aceste valori, ar trebui să fie măsurate constant, pe parcursul

campionatelor, analizate de către echipe de specialişti, apoi elaborate planurile

de antrenament (macro, mezo, microciluri de antrenament). Rezultatele obţinute

în urma acestui gen de măsurători, ar trebui să reprezinte şi fundamentul

elaborării planurilor de pregătire pe durata cantonamentelor. În această idee,

propunem în continuare un model (schiţă plan) de dozare a mijloacelor şi

factorilor de antrenament raportate la particularităţile efortului din handbal.

PREGATIRE FIZICA

Plan de antrenament

Săptămîna 1 :

Luni: - antrenament de capacitate aeroba: (rezistenţă)

Marţi : - antrenament de capacitate anaerobă - alactacidă (rezistenţa-viteza)

Joi : - forţă musculară

Vineri : - antrenament de forţă în regim aerob

Săptămâna 2 :

Luni : - antrenament de capacitate aeroba (rezistenţa)

Marţi : - antrenament de forţă în regim anaerob alactacid - (viteza)

Joi : - forţă musculară

Vineri : - antrenament de forţă în regim aerob - (rezistenţa)

Săptămâna 3 :

Luni : - antrenament de capacitate aerobă (rezistenţă)

Marţi : - antrenament de capacitate anaerobă-alactacidă (rezistenţa-viteza)

Joi :- forţă musculară

Vineri :- antrenament de forţă în regim aerob (rezistenţă)

Săptămâna 4 :

Luni : - antrenament de capacitate anaerobă - lactacidă (rezistenţă)

Marţi : - antrenament de forţă în regim anaerob alactacid (viteză)

Joi : - forţă musculară

Vineri : - antrenament de forţă în regim aerob (rezistenţă)

Săptămâna 5 :

Luni : - antrenament de forţă în regim anaerob - lactacid (rezistenţă)

Marţi : - antrenament de capacitate anaerobă alactacidă (rezistenţă-viteză)

Săptămâna 6 : - liber

Săptămâna 7

MODEL DE STRUCTURĂ DE ANTRENAMENT DE DEZVOLTARE A

CAPACITĂŢII AEROBE ÎN HANDBAL

LUNI:

Antrenament de capacitate aerobă . Durata 1h .

- încălzirea: alergare uşoară cu frecvenţă cardiacă (f.c.) aprox.120-130

pulsaţii/minut (puls/min);

- alergare continuă şi regulată timp de 35min, pe un teren variat cu f.c.

aprox.175 puls/min

- recuperare, întinderi (stretching) timp de 10 min;

MODEL DE STRUCTURĂ DE ANTRENAMENT DE DEZVOLTARE A

CAPACITĂŢII ANEROBE ALACTACIDE ÎN HANDBAL

MARŢI:

Antrenament de capacitate anaeroba alactacidă. Durata 1h 30’.

- încălzire : alergare 8 min. cu f.c.120puls/min

- lucru de 15cu15 ; 15” şprint cu intensitate supramaximală (100%) 15”

secunde de recuperare pasivă (marş 4/4) .

Se execută 10 serii de 3 min. (6 repetiţii) cu 5 min. de recuperare între

serii .

Dacă intensitatea lucrului scade, să se crească timpul de recuperare între

repetiţii (maximum 5” mai mult ) dar mai ales între serii pentru ca

intensitatea alergării să rămînă constantă .

- recuperare - alergare uşoară 8min. cu f.c.120puls/min, apoi întinderi.

MODEL DE STRUCTURĂ DE ANTRENAMENT DE DEZVOLTARE A

FORŢEI MUSCULARE ÎN HANDBAL

JOI:

Dezvoltarea forţei musculare la nivelul membrelor inferioare. Durată 1h15” .

- încălzirea : alergare uşoară 10 min.cu f.c.=120puls/min

- lucru specific pentru picioare :

- 30m pas sărit, întoarcere în mers x 3

- 30m pas sărit, decalate, întoarcerea în mers x 3

- 30m pas săltat cu bătaie pe piciorul drept, întoarcerea în mers x 3

- 30m pas săltat cu bătaie pe piciorul stîng, întoarcerea în mers x 3

- 5 min. recuperare

- 10 sărituri pliometrice cu ambele picioare (sărituri cu picioarele

întinse), timpul de contact cu solul cât mai redus posibil, nici o flexie cât

mai redusă la nivelul bazinului sau şoldului, întoarcere în mers x 3

- 10 sărituri pe ambele picioare, flexie până la 90* apoi săritură,

întoarcere în mers x 3

- 10 sărituri pe ambele picioare , flexie până în poziţie de squat

complet apoi săritură, întoarcere în mers x 3

- 5 min de recuperare

- lucru specific trunchiului ;

- 3 x 10 flotări cu 1 min de recuperare între fiecare serie

- 3 x 30 abdomene cu 1 min de recuperare

- 3 x 30 sec. de menţinere izometrică cu 1 min de recuperare .

- recuperare - alergare uşoară cu f.c. 120puls/min, apoi întinderi

VINERI;

Antrenament de forţă aerobă. Durata 1h15’.

- încălzire: alergare pe loc în ritm 3/4, 8 min. fc=120puls/min

- lucru din 3 în 3 min

-3 min de cursă la 90% din capacităţile sale (fc 180 puls/min) apoi

alergare 3/4, 3 min

Se excută 3 serii de 18 min. (=3 serii de 3 repetiţii) cu 5 min, de

recuperare între serii

- recuperare; alergare 2/4, 8 min, fc. 120puls/min, apoi repaus.

CONSIDERENTE FINALE

Aceste structuri de antrenament au fost aplicate pe handbalişti cu nivel de

performanţă diferit. Desigur, antrenamente cu astfel de structură, aparţin

perioadelor pregătitoare şi sunt adaptate obiectivelor fiecărei echipe şi etape de

pregătire. Mai mult decât atât, indicii ce caracterizează fiecare element testat, se

vor îmbunătăţi în funcţie de măiestria fiecărui antrenor, în ceea ce priveşte

îmbinarea acestor factori de pregătire cu mijloacele de refacere după efort,

medicaţie şi alimentaţie.

Modelele prezentate mai sus reprezintă doar un început în elaborarea

programelor complete de pregătire, programe care se adaptează permanent

cerinţelor performanţei internaţionale şi nivelului de dezvoltare a handbalului la

noi în ţară.

9.5. Analiza fazelor pentru elaborarea unui model de joc în handbal şi

influenţa sa în planificarea anuală

În opinia lui Juan Garcia Herrero (2003) în handbal (precum şi în alte

jocuri colective) există disproporţia între lucrările şi publicaţiile legate de

planificarea şi controlul sarcinilor condiţionale, şi planificarea sarcinilor tehnico

– tactice.

Fără îndoială, faptul că în zilele noastre cunoştinţele ştiinţifice despre

sarcinile condiţionale sunt superioare faţă de sarcinile tehnico- tactice a produs

această disproporţie în publicaţiile legate de planificarea jocurilor de echipă.

Uneori, se dă senzaţia că sarcinile condiţionale sunt singurele care pot

administra un plan riguros de antrenament, situaţie ce, afectează la fel de mult ca

sarcinile tehnico-tactice.

În acest raport nu vom aprofunda studiul modelelor de planificare tehnico-

tactice, subiect de o importanţă inegalabilă în elaborarea planificării anuale şi

vom încerca să centralizăm pasul precedent al elaborării planificării: desenul

unui model de joc, pentru că noi considerăm că acest “pas precedent” constituie

un element determinant în tot procesul planificării şi în controlul echipei.

Dacă ne uităm cu atenţie la una din echipele mari de handbal, observăm

că acea echipă are câteva elemente de joc ce o caracterizează şi o face să fie

diferită.

Unele echipe sunt capabile să joace folosind forme şi concepte de joc,

tehnici, ce aparţin echipei opuse, atingând cote înalte de eficacitate. O idee

acceptată de toţi este aceea că pentru a obţine un randament bun nu trebuie să

existe o singură formă de joc, ceea ce ne permite să afirmăm că sarcina

determinantă în construirea unei tactici de echipă este desenul unui model de joc

care să faciliteze mijloacele de joc.

Din această perspectivă, nu este important ca echipa să fie capabilă de a

realiza diferite acţiuni ci ca antrenorul să fie capabil să propună un mod de a

juca, care să se adapteze jucătorilor, iar prin intermediul propunerii antrenorului

echipa să obţină cel mai mare beneficiu posibil al caracteristicilor fiecărui

membru al echipei.

Adeseori se încearcă dezbaterea celui mai bun model de joc, dar nu ar

trebui să se caute cel mai eficient model de joc ci importanţa de a avea o formă

definitivă de joc.

Dacă analizăm orice nivel de joc (de la etapa de perfecţionare până la cea

de oboseală) ne dăm seama că marea majoritate a echipelor câştigătoare au un

stil propriu şi concret de joc. În acest fel putem fi mai mult sau mai puţin de

acord în ceea ce priveşte elementele de joc pe care o echipă le poate întrebuinţa,

chiar dacă în acest raport mai mult decât a apăra un model de joc sigur se va

încerca a se oferi “uneltele” necesare pentru ca fiecare antrenor să poată construi

un model propriu de joc respectând particularităţile modelului său (chiar dacă

modelul lui coincide cu modelul altor echipe).

În următoarele pagini vom vedea cum se poate desena un model de joc şi

etapele de formare, chiar dacă fazele procesului sunt foarte asemănătoare ca

acelor al echipelor de nivel înalt.

1. Consideraţii pentru elaborarea unui model de joc

Cum doresc să joace echipa?

Unii antrenori cred că este necesar să definească felul în care doreşte să joace

echipa, iar modelul de joc se bazează în a încerca “să joace bine” şi “a juca

bine” se transformă elementul de referinţă al antrenorului. “A juca bine” nu

poate fi niciodată un model de joc. De aceea antrenorul trebuie să

concretizeze forma de joc pe care echipa sa trebuie să o adapteze Herrero G.,

J., 2003, Taborsky F., 2002).

Definirea formei în care se vrea ca echipa să joace, este posibil să fie elementul determinant în construirea planificării tacticii de handbal.

Considerarea modului în care se vrea ca echipa să joace nu este o sarcină

dificilă dacă se conştientizează elementele de care avem nevoie pentru a face

echipa să joace în felul dorit de antrenor.

Înainte de a analiza paşii necesari în crearea unui desen de joc, trebuie să

avem în vedere câteva consideraţii generale care pot condiţiona desenul:

1.1 Filozofia jocului propus de antrenor:

Fiecare antrenor are preferinţe diferite în ceea ce priveşte stilul de joc.

Dacă unui antrenor îi plac apărările deschise, cu iniţiativă şi responsabilitate în

sarcini de anticipare în puncte specifice diferite, este greu de înţeles că acelaşi

antrenor va include în modelul lui de joc o apărare 6:0 tradiţională. Poate acest

antrenor are dubii în ceea ce priveşte o apărare 5:1 sau 3:3, dar filozofia şi

concepţia sa de joc îl vor condiţiona în momentul alegerii unei apărări sau alta.

Fără îndoială, filozofia antrenorului este una din elementele determinante în

construirea unei echipe de handbal.

1.2 Caracteristicile fiecărui jucător:

Dacă filozofia fiecărui antrenor condiţionează elementele ce vor fi incluse în

modul de joc, elementele sunt condiţionate de caracteristicile proprii fiecărui

jucător. Dacă aceştia nu sunt capabili să dezvolte forma de joc, antrenorul

trebuie să încerce să se adapteze posibilităţilor fiecărui jucător. De asemenea

există antrenori care nu profită la maxim de capacităţile fiecărui jucător.

În echipele de nivel înalt în care grupul de antrenori au stilul de joc foarte

bine definit se aşteaptă de la jucători o foarte bună adaptare la stilul de joc

adoptat de echipă.

1.3 Timpul disponibil pregătirii echipei:

Gândind logic, nu este acelaşi lucru să antrenezi o echipă de la un club de

handbal (unde timpul pregătirii poate fi foarte mare) şi să antrenezi o echipă

naţională ce se pregăteşte pentru o competiţie (unde timpul este mai scurt

pentru că pot exista limite).

În acest mod, dacă timpul este foarte scurt, în pregătirea echipei nu este

posibil să existe un model de joc amplu sau cu elemente foarte multe.

1.4 Caracteristicile adversarilor:

Modelul de joc trebuie să fie suficient de amplu pentru ca echipa să se poată

adapta caracteristicilor echipei adversare. Desenul modelului de joc trebuie

să cuprindă, dacă vorbim de atac, posibilităţile de a ataca apărările închise şi

deschise, şi a oricărei apărări realizate de adversar. Pe de altă parte, este

interesant că în competiţiile scurte (Campionatele Spaniei, Campionatele

Europei, Mondiale) se iau în considerare caracteristicile adversarului şi

uneori sunt folosite împotriva lor.

2. Reguli pentru elaborarea unui model de joc respectând consideraţiile ce s-

au propus la punctul anterior vă sfătuim să urmăriţi regulile următoare în

momentul în care desenaţi un model de joc:

2.1. Alegerea elementelor modelului de joc al echipei:

Acest pas este cel mai dificil, pentru că se poate opta pentru elemente pe

care jucătorii nu le stăpânesc (din diverse motive: incapacitate tehnico-

tactică, lipsa timpului pentru antrenament) şi se poate ca în final elementele

să rezulte ineficace. Este necesar să se realizeze o listă cu toate modelele de

joc, iar în realizarea ei antrenorul trebuie să fie obiectiv (în echipele de nivel

înalt este mult mai uşor să se introducă mai multe elemente, pe când în

celelalte echipe este mult mai dificil). Unii autori (Espor, 2004) sugerează ca

lângă fiecare model de joc să se propună argumentarea avantajelor şi

dezavantajelor modelelor.

2.2. Asocierea şi enumerarea conţinuturilor tehnico-tactice individuale la

fiecare elemente ale modelului de joc ales.

Fiecare element al modelului de joc are legătură directă cu o serie de

conţinuturi individuale dar şi cu altele.

Primele sunt acelea care trebuie să fie prioritare în sesiunile de lucru

individual cu echipa. Antrenorul trebuie să fie conştient că fără aceste

mijloace tehnici individuale este posibil ca elementul modelului de joc ales să

nu fie eficient.

În acest caz, antrenorul trebuie să garanteze un timp de antrenament

suficient pentru jucătorii să dobândească acest “bagaj” individual (chestiune

de importanţă vitală în etapele de formare). Alt aspect important este acela de

a identifica ce exigenţe prezintă fiecare element din modelul de joc.

2.3. Asocierea şi enumerarea conţinuturilor tactice colective fiecărui

element din modelul de joc ales.

Aşa cum fiecare element din modelul de joc prezintă câte o exigenţă

destul de mare pentru conţinuturile individuale, aşa prezintă şi pentru cele

colective. La fel ca la punctul anterior, acestea vor fi conţinuturile la care

echipa va trebui să lucreze în timpul antrenamentului.

2.4. Asocierea şi enumerarea conţinuturilor conceptuale pe care jucătorii

trebuie să le dobândească pentru a putea fi eficace fiecare element al

modelului de joc.

Importanţa pe care poate ajunge a o avea aceste conţinuturi am expus-o

deja în alte foruri (Garcia, 2003;2004).

Fiecare element al modelului de joc implică înţelegerea atât în chestiuni

ce afectează comportamentul individual cât şi în comportamentul colectiv.

Este necesar ca antrenorul să fie conştient de exigenţa pe care o prezintă

elementele modelului de joc, pentru a planifica când şi cum se vor dobândi

aceste conţinuturi conceptuale (întruniri cu jucătorii, casete video, discuţii).

ETAPE ÎN ELABORAREA UNUI MODEL DE JOC

1. Alegerea elementelor din modelul de joc al echipei

Enumerarea tuturor elementelor din modelul de joc care pot apărea.

A fi realist în alegerea lor. Formularea avantajelor şi dezavantajelor

2. Asocierea şi enumerarea conţinuturilor tehnico-tactice

individuale la fiecare element din modelul de joc ales

Conţinuturile prioritare în sesiunile de joc individuale cu jucătorii.

Identificarea exigenţelor prevăzute în fiecare element.

Timpul dedicat fiecărui conţinut.

3. Asocierea şi enumerarea conţinuturilor tactice colective fiecărui

element din modelul de joc ales

Conţinuturile prioritare în sesiunile de joc individuale cu jucătorii.

Prezenţa majoritară în fiecare microciclu

4. Asocierea şi enumerarea conţinuturilor conceptuale pe care jucătorii trebuie să le dobândească

pentru a putea fi eficace în fiecare din elementele jocului

Identificarea conceptelor pe care jucătorii trebuie să le înţeleagă atât individual cât şi colectiv.

Planificarea (când şi cum) se vor dobândi aceste conţinuturi conceptuale (discuţii, întruniri).

Determinarea situării conţinutului în microciclu.

1. Diferite aspecte ale influenţei modului de joc asupra asupra planificării

anuale

Tipul jocului căutat va condiţiona multe din elementele planificării, în aşa

formă încât va fi o referinţă constantă atât pentru formularea obiectivelor şi

uşurarea consecinţelor, cât şi pentru selecţionarea conţinuturilor.

Când un antrenor este capabil să-şi definească modelul de joc, are mult de

câştigat în planificarea anuală a echipei sale:

În selectarea conţinuturilor, este mai simplu identificarea acelora mai

mult sau mai puţin bune, utile; în aşa fel se va juca în modul aşteptat.

În obţinerea obiectivelor, datorită faptului că majoritatea cunoştinţelor

stilului de joc care se urmăreşte, va uşura atingerea scopurilor individuale şi

colective întemeiate.

În încurajarea jucătorilor, pentru că aceştia îşi vor vedea capacităţile

scoase în evidenţă prin forma de joc aleasă.

În evaluarea echipei şi jucătorilor. Când antrenorul ştie cu exactitate ce

vrea, îşi poate da seama dacă echipa dă rezultate sau nu.

Să vedem câteva exemple despre influenţa modelului de joc în aspectele

relaţionate cu planificarea antrenamentului.

2.1. Influenţa modelului de joc în selecţionarea conţinutului.

Acest prim exemplu ilustrează cum alegerea unui model de joc sau altul

condiţionează selectarea conţinuturilor individuale ofensive de antrenament în

două echipe cu modele de joc diferite:

Să presupunem că un antrenor are doi aruncători buni la distanţă şi doreşte

să dezvolte un model de joc de atac în locuri specifice bazându-se printre altele,

pe mobilitatea din primul rând, încrucişări, schimburi năvăliri şi combinaţii de

elemente anterioare pentru a uşura aruncarea la distanţă. Ce conţinuturi tehnico-

tactice individuale trebuie selecţionate pentru a atinge această formă de joc?

Bineînţeles, dacă antrenorul preferă să lucreze mai mult cu primele

rânduri, - aruncările cu porniri scurte (prin faţă, înălţime intermediară) sau

aruncare în cădere – va avea probleme cu jucătorii pentru că aceştia nu vor fi

eficace (aşa cum prevedea modelul de joc desenat) unde practic, jucătorii

trebuiau să arunce de la distanţă cu porniri ample.

Ţinând însă seama modelul de jos descris, acest antrenor trebuie să

introducă în antrenament: deplasări fără minge (orientări şi traiectorii în

deplasări mari), deplasări cu mingea (orientări şi traiectorii în deplasări mari

adaptând paşii la spaţiul de joc) aruncări la distanţă, etc.

Dacă ne gândim acum la un antrenor care are în echipă jucători cu

capacitate scăzută de aruncări la distanţă şi decide să impună modelul său de joc

de atac cu pătrunderi succesive, blocaje şi schimbări de paşi, vom vedea că se

realizează aceeaşi selecţie de conţinuturi ca a antrenorului precedent numai că

acesta îşi condamnă echipa să piardă, pentru că ultima formă de joc cere

jucătorului din primul rând aruncări cu porniri scurte şi în apropierea

apărătorului, aruncări în cădere schimbări de direcţie şi profunditate în deplasări.

Câteva opţiuni în selecţia conţinuturilor în funcţie de modelul de joc

ales

Element al modelului de

joc

Conţinuturi colective

asociate modelului de joc

Conţinuturi individuale

asociate modelului de joc

Mobilitate în primul rând

cu schimb de locuri

pentru a uşura aruncările

la distanţă

Conţinuturi primare:

încrucişări, schimbări,

perdele şi paravaneDeplasări cu / fără minge

(orientări, traiectorii),

aruncări la distanţăConţinuturi secundare:

pătrunderi succesive,

blocaje

Joc prin intermediul

pătrunderilor succesive,

căutând continuitatea

Conţinuturi primare:

pătrunderi succesive,

blocaje

Aruncări cu opriri scurte

în apropierea

apărătorului, aruncări cu

căzături, schimbări de

direcţie şi profunditate în

deplasări

Conţinuturi secundare:

încrucişări, schimbări,

perdele şi paravane

Definirea modelului de joc permite antrenorului să aleagă elementele cele

mai potrivite pentru formele de joc.

Dacă antrenorul nu defineşte clar forma de joc, selectare conţinuturilor va

implica o mare dificultate pentru că va lipsi referinţa care să îi permită

diagnosticarea conţinuturilor necesare şi modelului stabilit.

2.2. Influenţa modelului de joc în evaluarea echipei

Dacă s-a înţeles ce este acela un model de joc şi ce posibilităţi oferă acesta

antrenorului, nu va fi dificil să intuim apropierea pe care o formă concretă de joc

o are de evaluare.

Dacă, de exemplu, în îndepărtata dedicare trecerii de la apărare la atac,

antrenorul urmăreşte o trecere rapidă fără sprijin intermediar şi cu posibilităţi de

finalizare în profunzime, când echipa sa va juca şi va trece de la apărare la atac

dând 6 sau 7 pase sau când se va ajunge la poarta adversarilor se va renunţa la

finalizare, acest antrenor ar putea identifica aceste probleme pentru că deja ştie

ce fel de comportament are echipa sa. Cum este normal, asta îi va permite în

următoarea sesiune de antrenamente dedicată trecerii de la apărare la atac, să

modifice problemele existente şi să reorienteze forma de joc a echipei sale cum

crede el de cuviinţă.

Deci definirea formei de joc nu numai că permite o mai bună identificare

a conţinutului antrenamentului, ci uşurează foarte mult şi evaluarea fazelor

definite de joc.

2.3. Influenţa modelului de joc în încurajarea jucătorilor

Antrenamentul tehnic la care sunt supuşi jucătorii nu trebuie să fie unul cu

conţinuturi alese la întâmplare. Modelul de joc va permite antrenorului să

cunoască ce exigenţe tehnice va cere acea formă de joc fiecărui jucător, lucru ce

îi va uşura foarte mult încurajarea jucătorilor.

Când jucătorii vor schimba echipa, antrenorul trebuie să ştie ce i se

potriveşte fiecărui jucător în parte.

2.4. Influenţa modelului de joc în atingerea obiectivelor

Am precizat că a încerca dă desfăşori un model de joc poate permite

echipei să atingă rezultate mult mai bune decât dacă antrenamentul se face fără

un model.

Dar modelul de joc nu permite doar atingerea obiectivelor ci dă

posibilitatea obţinerii rezultatelor învăţării.

Când antrenorul este capabil să-şi definească modelul de joc şi planifică

cum îl va introduce în echipa sa, aceasta îi va permite să controleze procesul

antrenamentului.

În echipele în care principalul obiectiv nu este acela de a obţine rezultate

bune sau de a câştiga (cum sunt echipele din etapele de iniţiere), planificarea va

servi antrenorului pentru a îmbunătăţi învăţarea jucătorilor.

Bineînţeles, că nu există ”o metodă magică” care să garanteze succesul,

dar o planificare bună permite executarea unui control bun.

Unii antrenori nu sunt partizani în realizarea unei planificări riguroase şi

scrise pentru că consideră că pot controla totul intuitiv. Este imposibil. Dacă ne

gândim la multitudinea aspectelor pe care o planificare ar trebui să le cuprindă,

acest lucru este imposibil.

Desenul modelului de joc şi planificarea factorilor ce facilitează obţinerea

obiectivelor echipei:

Dacă ne-am gândi un moment că rezultatele unei echipe ar fi la fel dacă …

- antrenorul cunoaşte ce conţinuturi i se vor atribui în timpul sezonului şi cum le va distribui;

Sau improvizează despre marşul sezonului ?

- s-au formulat clar obiectivele şi se caută o formă determinantă de joc;

Sau nu sunt definitivate obiectivele ?

- antrenorul evaluează periodic echipa şi jucătorii în funcţie de forma de joc definită;

Sau judecă echipa şi jucătorii pentru ultimul rezultat obţinut ?

- există un plan de lucru ce ghidează întregul proces al antrenamentului;

Sau nu există nici un criteriu în direcţia echipei ?

- se pregătesc antrenamentele şi partidele în funcţie de acel model de joc şi de acel plan de lucru;

Sau în funcţie de ce vrea antrenorul în acel moment ?

Ce influenţă poate avea această formă de direcţionare a echipei, şi ce consecinţe ?

Dar aceasta ?

3. Câteva exmple practice de desene de modele de joc în diferite etape

Operarea modelului de joc. Etapa naţională masculină Sezonul 2002 / 2003

Elementele modelului de joc Conţinuturi tehnice asociate Conţinuturi tactice asociate Conţinuturi conceptuale asociate

1. Atac cu continuitate

Traiectorii şi orientări, aruncări în căzătură şi porniri scurte, avântul corpului plus aruncare sau pase

Pătrunderi succesive.

Înţelegere pară – impară şi atac la intervale. Acorduri anterioare între locurile învecinate.

2. Jocul 2*2 în locuri alăturate

Antrenament individual cu pivoţii şi locurile distincte specifice. Tipuri de pase. Traiectorii.

Antrenament specific pentru perechi de jucători în locuri învecinate căutând relaţiile care exploatează caracterul jucătorilor

Pivoţii: înţelegerea apărării spaţiului. Înţelegerea tipului de pase în funcţie de câştigarea spaţiului şi jocului cu sau fără blocaj

3. Transformări de la 3:3 la 2:4 şi 3:3 cu doi pivoţi La fel ca anterioarele

Dreapta lateral ca jucător principal în transformare, jocul pivotului în transformare (afară-înăuntru)

Înţelegerea împotriva cărei apărări este mai eficace.

4. Mobilitate în atac în locurile specifice

Traiectorii si orientări în deplasări. Aruncare la distanţă pentru jucătorii care au posibilitatea de a o face.

Încrucişări, schimbări şi combinaţii. Schimbul de locuri.

Înţelegerea împotriva cărei apărări este mai eficace. Înţelegerea optimizării caract. jucătorilor. Înţelegerea relaţiei de continuitate.

5. Forme de începere La fel ca anterioarele Modele pentru mobilitatea din prima linie. La fel ca la 4. La fel ca la 4.

6. Lovituri deschise La fel ca anterioarele Asociat oricărui alt conţinut de antrenament.

Element surpriză.Administrare adecvată.

Primul caz corespunde echipei naţionale masculine ”Promisiuni” din sezonul

2002 / 2003 care se antrenează alături de Juan Moreno. Modul de joc în atac în locuri

specifice s-a bazat pe următoarele elemente:

Modelul de joc în locuri specifice. Echipa naţională ”Promisiuni” din sezonul 2002 / 2003+ GENERAL

Elemente ce alcătuiesc modelul de joc1 Atac cu continuitate asupra parelor şi

imparelor2 Joc prin intermediul 2*2, -relaţiile între

locurile alăturate3 Transformări de la 3:3 la 2:4 şi 3:3 cu 2 pivoţi4 Mobilitatea în atacuri în locuri specifice şi

interschimbări de locuri5 Forme de începere6 Lovituri deschise

+ SPECIFIC

Dacă urmărim paşii formulaţi în aliniatul 2, după enumerarea elementelor

modelului de joc trebuie să asociem fiecăruia conţinuturile individuale, colective şi

conceptuale corespunzătoare. Astfel, descrierea modelului de joc va fi primul pas,

dar odată definită forma de joc, următorul pas va fi încadrarea acestei forme de joc

în conţinuturi concrete de antrenament.

Dacă antrenorul este capabil să specifice cum doreşte ca echipa sa să joace

dar după aceea transcrie acest model în conţinuturi determinante, procesul

antrenamentului va fi eficace.

Următorul model de joc este destinat categoriei infantile

A fost desenat concret pentru un grup de echipe infantile de nivel mediu:

210

Categoria infantilăModel de joc în atac (locuri specifice)+ GENERAL

Elemente ce alcătuiesc modelul de joc1 Atac în interval2 Joc 2*2 prin relaţiile din locurile alăturate3 Începerea jocului cu mobilitate

+ SPECIFIC

Elementele modelului de joc

Conţinuturi tehnice asociate

Conţinuturi tehnice asociate

Conţinuturi conceptuale asociate

Observaţii

1. Atac în interval

Traiectorii şi orientări, ciclu de paşi, aruncări cu porniri scurte, pase.

Pătrunderi succesive

Înţelegerea conceptului de fixare, de par-impar şi atac în interval

Manifestarea intenţiei de a ataca înainte de a pasa. Căutarea continuităţii jocului

2. Joc 2*2 între locurile învecinate

Antrenamentul aruncărilor în locurile specifice

Pase iniţierea blocajelor. Generarea unui loc pentru coechipier

Înţelegerea conceptului de fixare, înţelegerea tipurilor de pase şi posibilităţilor de folosire

În desfăşurarea acestor exerciţii trebuie să se aibă în vedere care este obiectivul jucătorilor.

3. Începerea jocului cu mobilitate

La fel ca la punctele 1 şi 2

Încrucişări între locurile alăturate

Respectarea criteriului de fixare. Facilitarea opţiunilor de aruncare pentru jucătorii cu posibilitate

Încrucişarea poate fi o formă iniţială după care se poate trece la orice alt element din modelul de joc

211

Categoria infantilă

Model de joc în apărare

+ GENERAL

Elemente ce alcătuiesc modelul de joc

1 Desfăşurarea conţinuturilor individuale defensive cu

tactică intenţionată.

2 Iniţierea înlănţuirii de intenţii tactice între grupurile de

jucători.

3 Apărare deschisă cu iniţiativă în recuperarea mingii.

4 Iniţierea apărării închise bazată pe basculare şi schimbul

de oponenţi

+ SPECIFIC

Elementele modelului de joc

Conţinuturi tehnice asociate

Conţinuturi tactice asociate

Conţinuturi conceptuale asociate

Observaţii

1. Desfăşurarea conţinuturilor individuale defensive cu tactică intenţională.

Poziţia de bază, furtul mingii înaintea loviturii de marcare, deplasări

Apărări 2*2 şi 3*3 în unu şi două rânduri

Înţelegerea utilizării poziţiilor de bază, orientare în apărare.

Insistarea asupra înţelegerii unui conţinut tehnic sau altul.

2. iniţierea înlănţuirii de tactici intenţionale între grupurile de jucători

La fel ca mai înainte

Acţionarea în funcţie de coechipieri

Înţelegerea acţiunii unui coechipier.

Insistarea asupra observaţiei acţiunii unui coechipier în momentul acţionării

3. Apărarea deschisă cu iniţiativă în recuperarea mingii

La fel ca mai înainte

Iniţierea principiilor tacticii colective în apărarea deschisă

Înţelegerea importanţei poziţiilor centrale. Înţelegerea obiectivului orientării

Orientarea antrenamentului individual bazat pe apărare

212

către afară

4. Apărarea închisă bazată pe bascularea şi schimbul de oponenţi

La fel ca mai înainte

Iniţierea principiilor tacticii colective în apărarea închisă

Înţelegerea noilor acţiuni într-o apărare într-un spaţiu restrâns

A nu se renunţa la vizualizarea mişcării mingii. Se introduce orice sistem de aparare închis 6:0 sau 5:1

Categoria infantilă

Model de joc în contraatac şi retragerea

Elemente ce alcătuiesc modelul de joc

1 Ocuparea raţională a spaţiului în contraatac.

2 Contraatac

3 Recuperarea imediată a poziţiei de apărare

4 Îngreunarea avansării echipei adversare în zonele de tranzit

Elementele modelului de joc

Conţinuturi tehnice asociate

Conţinuturi tactice asociate

Conţinuturi conceptuale asociate

Observaţii

1. Ocuparea raţională a spaţiului în contraatac.

Pase, deplasări cu sau fără minge, aruncare.

Repartizarea responsabilităţilor în contraatac.

Înţelegerea responsabilităţilor în fiecare loc.

Organizarea contraatacului pe locuri (indiferent de jucător).

2. Contraatac.

Pase, deplasări cu sau fără minge, aruncare.

Căutarea rapidă a profunzimii. Garantarea sprijinului

A nu se interpune în calea coechipierului.

Organizarea în funcţie de fiecare echipă

3. Recuperarea imediată a poziţiei de apărare.

Înlănţuirea de aruncări şi recuperarea poziţiei de apărare.

Acoperirea locurilor neprotejate.

Înţelegerea importanţei ajungerii foarte repede în zona de apărare.

Cerinţe pentru toţi jucătorii.

4. Îngreunarea avansării echipei adversare în

La fel ca în apărarea poziţională.

La fel ca în apărarea poziţională.

Înţelegerea importanţei apărării spaţiilor centrale.

A se lăsa măcar un jucător să îngreuneze avansarea

213

zonele de tranzit.

adversarului. Atenţie la relaţia cu portarul.

HANDBALUL ÎN ORELE EXTRACURRICULARE

Orele extracurriculare sunt activităţi complementare de stimulare şi sprijinire a performanţelor şcolare. Aceste ore sunt destinate practicării handbalului şi constituirii unor echipe care să fie capabile de a participa la diferite sisteme competiţionale care se organizează la nivelul şcolii sau interşcolar ("Olimpiada Sportului Şcolar").

Organizarea şi conţinutul acestor ore este similar cu cel de antrenament sportiv pentru grupele de începători sau avansaţi.

Activitatea se poate realiza cu clasa sau pe grupe formate din 14-16 elevi proveniţi din una sau mai multe clase; în acest ultim caz grupelor respective li se pot acorda 1-3 ore de pregătire sportivă săptămânal - în funcţie de nivelul competiţional la care urmează să participe grupa respectivă; programul de pregătire sportivă se realizează numai în afara programului şcolar.

Evaluarea activităţii elevilor care participă la aceste ore se realizează pe baza standardelor de performanţă stabilite de profesor şi avizate de inspectoratul judeţean de specialitate (concretizate în probe şi norme specifice precum şi în calitatea rezultatelor obţinute la competiţii). De modul în care sunt îndeplinite aceste standarde se mai acordă sau nu ore extracurriculare în anul şcolar următor.

Orele extracurriculare sunt orientate spre însuşirea, consolidarea şi perfecţionarea tehnicii şi tacticii handbalului. Obiectivele de referinţă se îndeplinesc în lecţii organizate cu echipe formate din elevi selecţionaţi din toate clasele şcolii (de regulă clase apropiate VI-VII, X-XI). Fiind o formă de activitate prin care şcoala poate contribui la dezvoltarea sportului de performanţă se vor selecţiona elevii care posedă aptitudini, perspective şi care manifestă interes pentru handbal.

Mijloacele, metodele şi procedeele metodice, formaţiile de lucru, inventarul didactic - trebuie astfel concepute şi alese încât să stimuleze interesul elevilor, oferind totodată cadrul adecvat pentru o mai bună şi rapidă iniţiere şi perfecţionare în handbal. Un rol deosebit de important în realizarea acestui climat de lucru îl are organizarea unor competiţii pe şcoală, localitate, judeţ sau participarea în competiţiile oficiale organizate de M E C şi şi alte structuri specifice, pentru copii, juniori II şi la diviziile naţionale de şcolari şi juniori.

Pentru eficienţa activităţii de pregătire sportivă este necesar ca fiecare profesor să cunoască orientarea metodică specifică handbalului, să fie la curent cu noutăţile apărute în pregătire, să optimizeze mijloacele, metodele şi formele de activitate, asigurând procesului de pregătire o finalitate în direcţia preconizată de Federaţia Română de Handbal.

214

Atragerea spre handbal şi selecţia este aspectul cel mai important al muncii profesorului din şcoală. Când profesorul optează să predea ca joc sportiv handbalul în şcoală, este necesar ca obiectivele de referinţă şi activităţile de învăţare să înceapă de la clasele ciclului respectiv. Între lecţiile de clasă şi orele extracurriculare să existe o legătură firească. Pentru a face o primă selecţie profesorul "va vedea" cât mai mulţi elevi la orele de educaţie fizică sau jucând într-o competiţie între clase. Pe cei cu calităţi, pe cei mai buni, îi va aduna, îi convinge şi îi mobilizează pentru a participa la un număr de antrenamente bine organizate şi cu un conţinut adaptat scopului propus. Din aceste lecţii nu trebuie să lipsească exerciţiile sub formă de întrecere, jocuri accesibile de orice fel şi jocul de handbal cu aplicare mai largă a regulii paşilor. Profesorul va urmări în ce măsură elevii învaţă mecanismele de bază ale prinderii, pasării şi aruncării la poartă.

În această perioadă, în afara observaţiilor de bază ale handbalului, exersate şi a manifestării lor în jocuri, copiii din grupă vor trebui să treacă unele probe fizice de control ca: aruncarea mingii de oină sau de handbal la distanţă, alergare 30-50m, săritura în lungime de pe loc, in parcurs aplicativ - progresiv, odată cu vârsta introducându-se şi alte probe.

Pentru a putea face o apreciere mai precisă şi complexă, se vor efectua măsurători antropometrice şi ai unor indici fiziologici: talie, greutate, perimetru toracic, elasticitate toracică, forţă, frecvenţă respiratorie, ventilaţie pulmonară, precum şi testarea capacităţi de coordonare senzo-motorie.Ca profesor trebuie să ai în vedere şi cerinţele selecţiei în handbal:

Pentru portar:40% tip somatic

30% cap. psihică.

30% cap. motorie

Pentru jucătorii de semicerc:50% capacitate motrică

30% cap. psihică.

20% tip somatic

Pentru jucătorii de la 9m:50% tip somatic

30% cap. motrică

20% cap. psihică.

Datele înregistrate de-a lungul perioadei de selecţie vor fi interpretate, corelate şi apreciate astfel încât să permită alegerea celor mai dotaţi fizic, care deprind am i uşor procedeele, cu calităţi fizice şi intelectuale, posedând în acelaşi timp o stare de sănătate bună (cu un coeficient de subiectivitate cât mai redus posibil).

Selecţiei trebuie să i se acorde o foarte mare atenţie deoarece de calitatea ei vor depinde în cea mai mare măsură rezultatele ce se vor obţine în timp.2. După ce ne-am oprit la 14-16 elevi se trece la organizarea în continuare a procesului de instruire şi educaţie.

215

În concordanţă cu posibilităţile copiilor şi cu concepţia românească de joc se va stabili care este concepţia de joc a echipei din şcoală.

MODELE DE JOC

Modelul de joc în ataca) Trecerea rapidă din apărare în atac (contraatacul) se realizează prin următoarele componente tehnico-tactice:

alergarea de viteză, schimbarea de direcţie din alergare, opriri, porniri, sărituri;

demarcajul; degajarea mingii de către portar; pase din alergare între 2-3 jucători în acelaşi plan şi în adâncime; driblingul simplu şi multiplu spre poarta adversă; aruncarea la poartă din săritură şi din alergare.

b) Atacul în sistem cu un pivot, forma poziţională - se realizează prin următoarele componente tehnico-tactice: aşezarea în teren şi respectarea posturilor în cadrul sistemului; pase pe pătrundere succesivă cu ameninţarea porţii; acţiuni tehnico-tactice şi aruncări specifice posturilor, de depăşire a unui

adversar sau de pătrundere între doi apărători; paravane simple, încrucişări între 2-3 jucători din linia de 9m; aruncarea la poartă din săritură, cu pas adăugat, cu pas încrucişat, din

săritură de pe extreme, din plonjon (pivotul), etc.Modelul de joc în apărare

1. Replierea în apărare se realizează prin: alergarea de viteză, opriri, întoarceri, porniri; alergarea cu spatele; marcajul adversarului specific replierii.2. Apărarea organizată în sistemul pe zonă 6-0 şi 5+1 se realizează prin: aşezarea în teren şi respectarea posturilor; marcajul la supraveghere; deplasarea în poziţie fundamentală, înainte, înapoi, lateral; marcajul pivotului; ieşirea la adversar aflat în posesia mingii şi retragerea la semicerc după

ce acesta a pasat mingea; predarea-preluarea atacanţilor care pătrund pe semicerc; blocarea mingilor blocate la poartă; marcajul adversarului de către "plusul" din zonă.

Potrivit modelului, o echipă este în atac în momentul intrării în posesia mingii căutând să transporte mingea cât mai repede prin pase din alergare între jucători cu scopul de a găsi o apărare neorganizată şi să găsească un culoar de pătrundere spre poartă pentru a arunca şi înscrie gol.

Dacă nu se iveşte o astfel de situaţie, jucătorii se aşează pe posturi şi prin pase repetate din om în om cu ameninţarea porţii să creeze o situaţie favorabilă de a înscrie.

216

Din momentul când au pierdut mingea, jucătorii se vor replia rapid la semicerc marcându-şi eventualii adversari. Când adversarii au ajuns în apropierea semicercului de la 9m, prin diferite manevre şi acţiuni specifice jocului de apărare, jucătorii vor acţiona cu multă hotărâre, dar în spiritul regulamentului de joc, pentru a împiedica pe vreunul dintre adversari să srunce la poartă.Modelul de pregătire

În elaborarea modelului de pregătire a jucătorilor, şcoala românească de handbal are la bază ideea potrivit căreia, la terminarea junioratului, jucătorul de performanţă trebuie să ştie tot handbalul.

O caracteristică importantă a modelului de pregătire a juniorilor o constituie ponderea deosebit de mare acordată individualizării instruirii.

Prin antrenamente de individualizare, juniorii îşi pot perfecţiona calităţile motrice la nivel corespunzător, pot să aprofundeze, până la înaltă măiestrie.

La nivelul copiilor, abordarea componentelor antrenamentului, de-a lungul procesului de instruire, ridică o serie de probleme a căror rezolvare este hotărâtoare pentru evoluţia elevilor cuprinşi în acest eşalon.

Pregătirea fizică, generală şi specifică, trebuie să aibă o pondere mare, ocupând un loc important în instruirea copiilor. În perfecţionarea calităţilor motrice trebuie să se ţină seama de perioadele de vârstă la care acestea pot fi influenţate mai puternic. După cei mai mulţi specialişti perioadele în care se pot perfecţiona optim diferitele calităţi motrice sunt următoarele: îndemânare, până la 12-13 ani; viteza, între 10-14 ani; forţa, cu prudenţă se poate lucra pentru dezvoltarea forţei şi în perioada 12-14

ani; rezistenţa generală, între 10-18 ani; rezistenţa specifică reclamă multă precauţie până la vârsta de 14-15 ani.

Modelul de pregătire al copiilor stabileşte ca perfecţionarea componentei tehnico-tactice să se realizeze după ideea: "nu câte puţin din toată tehnica şi tactica handbalului de performanţă, ci cât mai mult din elementele fundamentale ale tehnicii şi tacticii".

Latura educativă a procesului de instruire trebuie să ocupe un loc important în atenţia şi preocupările profesorilor.

La elevii începători nu se face o specializare pe posturi, ci se realizează o "universalizare de bază". Prin aceasta se înţelege că orice copil trebuie să poată juca pe orice post (cu excepţia postului de portar), conţinutul jocului fiind simplu, numai în baza elementelor tehnico-tactice fundamentale.

Orientarea elevilor spre specializarea de la semicerc sau 9m se va face avându-se în vedere înclinaţiile şi disponibilităţile individuale de randament, pe de o parte, iar pe de altă parte dezvoltarea somatică a acestora.

Activitatea competiţională, ca modalitate de creştere a capacităţii de concurs şi a măiestriei sportive este o parte a modelului de pregătire a copiilor. Competiţiile, mai ales cele şcolare, care sunt numeroase, trebuie privite ca o formă de pregătire şi nu dominate de ideea de a câştiga cu orice preţ.

217

Competiţiile la care participă o echipă de elevi nu trebuie să aibă un grad de dificultate foarte mare. Echipele adverse trebuie să aibă aproximativ acelaşi grad de pregătire şi valoare.

Factorul solicitare la efort reprezintă o caracteristică specifică pregătirii. Dintre parametrii efortului, volumului şi intensităţii li se va acorda o atenţie corespunzătoare, fie la subsolicitare. Depăşirea oricăruia dintre aceste praguri creează situaţii dificile în procesul de instruire, greu de corectat.

Volumul are o pondere crescută, dar el trebuie realizat printr-o diversitate de mijloace şi într-un cadru de mare atractivitate. Stabilirea volumului de încă dintr-un an de pregătire trebuie să ţină seama de specificul activităţii profesionale a copiilor, de structura anului şcolar (perioade de predare, de evaluare semestrială, de vacanţe).

În procesul de predare, cea mai mare pondere o va avea metoda pentru însuşirea corectă a tuturor deprinderilor. Acestea sunt complementare de: modelare , care serveşte la determinarea particularităţilor esenţiale ale

pregătirii în scopul elaborării modelului ei. La bază modelării antrenamentului stă analogia dintre mijloacele folosite (modele) şi joc (sistem complex);

algoritmizarea, care constă în elaborarea unor algoritmi necesari însuşirii elementelor tactice şi procedeelor tehnice;

problematizarea , care continuă celelalte metode prin elaborarea unor situaţii problemă în cadrul fazelor de joc, când intervine lupta cu adversarul.

Orientarea instruiriia) Din tehnica jocului se vor extrage procedee care să servească concepţia de joc. Apare ca o necesitate să arătăm că în instruire trebuie să învăţăm, repetăm şi perfecţionăm tehnica tacticii. Deci, de cele mai multe ori în lecţie se vor utiliza exerciţii ale fazelor de joc asupra cărora s-a insistat în cadrul capitolelor de tactică. Iată câteva dintre ele: transport rapid al mingii spre poarta adversă, cu eşalonarea în scară a jucătorilor

(faza a II-a a atacului), aşezare în atacul cu un pivot, mişcarea în teren pe post sincronizată cu pasarea mingii (faza a III-a a atacului) şi aruncare la poartă;

replieri cu preocupări de lansare cu adversarul şi marcaj asupra vârfurilor de atac, organizarea zonei, deplasare cu paşi adăugaţi în zona de teren respectivă;

repliere, organizarea zonei, funcţionarea ei - translaţie, închiderea culoarelor, întrajutorare, pornirea în contraatac.

b) În cadrul fazelor de joc fiecare jucător efectuează o serie de acţiuni astfel:În atacul poziţional: pentru jucătorul de la 9m - aruncarea peste zonă sau prin breşele acesteia,

acţiunea de depăşire a unui apărător, acţiuni de colaborare. pentru extremă: pătrunderea în spaţiul dintre apărătorul mărginaş şi linia

de poartă, depăşirea apărătorului mărginaş şi aruncare specifică la poartă, aruncări la poartă peste apărătorii din zonă sau printre ei;

pentru pivoţi: acţiuni dintre apărători şi finalizare, acţiuni de colaborare - paravane, blocaje, plecări din blocaje, acţiuni de ieşire de pe semicerc, primire, pătrundere, finalizare.

Asemenea exemple se pot da şi pentru celelalte forme de atac şi apărare.

218

c) Din descrierea exerciţiilor pentru fazele de joc şi a acţiunilor esenţiale ale jucătorilor apare evidentă solicitarea fizică necesară ducerii la capăt a actelor motrice. Orice execuţie de tehnică a unei acţiuni tactice are o încărcătură fizică conturată: un contraatac fără viteză nu ar fi contraatac, o aruncare fără forţă nu ar avea eficacitatea dorită, un jucător fără îndemânare are mari dificultăţi în stăpânirea mingii şi ca să participe la toate fazele jocului îi este necesară o bună rezistenţă.d) Dar pentru a efectua acte motrice trebuie ca elevul să înţeleagă scopul şi utilitatea acestora, să judece situaţiile din teren şi să ia măsuri şi contramăsuri. Deci, orice fază de joc, acţiune sau exerciţiu trebuie explicat în mod succint dar convingător, aceasta este practic o pregătire teoretică. Dar, pregătirea teoretică trebuie să fie însoţită de prevederile regulamentare referitoare la acţiunea respectivă.e) În sfârşit, pentru a avea eficienţă în acţiuni orice jucător trebuie "să vrea" să acţioneze în concordanţă cu scopul urmărit de echipă. Rezultatul jocului şi al exerciţiilor reflectă şi integrarea unor elemente afective, emoţionale, motrice.

Multiple semnificaţii tactice, tehnice, fizice şi teoretice pe care le înglobează exerciţiile pentru fazele de joc sau pentru cele esenţiale, implică problema de modelare. Modelul reprezentând exerciţiile semnificative, iar utilizarea acestora în pregătirea handbaliştilor conduc la ceea ce se numeşte programare.f) În cadrul lecţiilor nu se pot folosi numai exerciţii pentru fazele de joc sau numai exerciţii esenţiale jucătorului sau postului. Acestea trebuie alternate cu repetarea procedeelor tehnice de bază, ca: aruncări, prinderi etc. Cea mai indicată metodă este cea a demonstraţiei. Executarea lor să se facă corect, de exemplu o aruncare fără a avea o mişcare pregătitoare bună şi apoi o participare a întregului corp în aruncare nu va fi eficace, după cum o prindere dacă nu se face cu două mâini şi în prealabil braţele nu întâmpină mingea, va crea dificultăţi multe în acţiunile pe care vrea să le iniţieze atacantul. Numărul de repetări pe care vrea să le iniţieze atacantul. Numărul de repetări a procedeelor de aruncare este de 100-180 într-o lecţie.g) O altă problemă de bază a instruirii este în legătură cu faptul că, în lecţii eforturile trebuie astfel efectuate, încât să ţină cont de caracteristicile fiziologice ale efortului. În ansamblul lui, jocul de handbal, din punct de vedere al solicitării organismului, poate fi clasificat în categoria eforturilor mari, cu intensitate variabilă - maximală, submaximală, moderată, cu mici pauze intercalate.

Natura efortului este importantă pentru un profesor care vrea să îl folosească în interesul pregătirii. Spre exemplu pentru a dezvolta viteza în handbal se parcurge în viteză maximă distanţa de 5-20m (mişcare în teren, faze de atac) a cărui volum total optim într-o lecţie este între 300-400m, cu pauze riguroase între repetări şi serii; dacă pauzele sunt prea mici sau distanţele mai lungi, atunci se lucrează pentru rezistenţă de viteză.h) Elevii vin la handbal să joace, ţinând cont şi de caracteristicile jocului de handbal, după câteva lecţii şi jocuri pregătitoare se poate trece la joc la două porţi cu anumite teme. Cum la această vârstă copiii obosesc repede se va avea în vedere ca jocurile să ţină cont de particularităţile de vîrstă:

219

11-13 ani - 2x15min - pauză 5min (în repriză pauză 1min); 13-15 ani - 2x20min - pauză 7min (în repriză pauză 1min); 15-17 ani - 2x25min - pauză 10min; 17 ani în sus băieţi 2x30min - pauză 10min.

Conţinutul instruirii1. Acţiuni de învăţare:

- îmbunătăţirea continuă a motricităţii generale;- perfecţionarea treptată a pregătirii fizice generale, cu accent pe

dezvoltarea vitezei şi îndemânării, precum şi realizarea unor indici corespunzători de forţă, rezistenţă şi detentă, care să permită însuşirea corectă a execuţiilor tehnico-tactice;

- învăţarea şi consolidarea principalelor elemente din tehnica de bază a jocului şi formarea priceperii de aplicare a acestora în jocul bilateral;

- învăţarea şi consolidarea cunoştinţelor de tactică individuală şi colectivă, potrivit modelului de joc stabilit pentru acest eşalon;

- cultivarea iniţiativei şi a creativităţii, a spiritului de echipă, a comportării corecte faţă de coechipieri şi de adversari;

- cunoaşterea regulamentului de joc;- îndrumarea elevilor dotaţi spre cluburile sportive şcolare în vederea

practicării handbalului de performanţă;- participarea la competiţii şcolare;- verificarea nivelului de însuşire a elementelor şi procedeelor tehnico-

tactice a jocului bilateral.2. Mijloace utilizate în pregătirea echipei

Mijloacele utilizate în pregătirea echipei le-am selecţionat în funcţie de condiţiile materiale existente în şcoală, particularităţile elevilor selecţionaţi şi de obiectivele propuse pentru atingerea modelului de joc.

Mijloacele pentru îmbunătăţirea pregătirii fizice generale şi specifice se realizează prin exerciţii specifice atletismului şi mijloacele specifice handbalului.

Mijloace pentru dezvoltarea vitezei (V): V1 – viteză de deplasare; V2 – viteză de reacţie; V3 – viteză de execuţie.

V1. Pentru dezvoltarea vitezei de deplasare am utilizat în special exerciţii din atletism – şcoala alergării:

alergări lansate pe lungimea terenului; alergări accelerate pe diagonala terenului; sprint pe 10 m, întoarcere 180 şi alergare cu spatele; alergarea cu pas adăugat pe semicercul de 6 m sprint pe diagonală până la

jumătatea terenului, întoarcere şi alergare cu spatele; alternări de alergare uşoară cu alergare accelerată şi sprinteri; alergare cu joc de gleznă pe lungimea terenului şi alergare în viteză maximă

pe diagonală; alergări cu handicap;

220

ştafete simple şi combinate cu elemente din handbal; alergare printre jaloane cu schimbări de direcţie.

V2. Dezvoltarea vitezei de reacţie se realizează prin exerciţii efectuate la diferite semnale vizuale sau auditive:

starturi din diferite poziţii: din picioare – cu faţa, cu spatele, înainte, înapoi; din ghemuit – înainte, înapoi; din sprijin pe palme şi picioare;

deplasări în oglindă pe perechi; ştafeta şi jocuri de mişcare.

V3. Dezvoltarea vitezei de execuţie (repetiţie) – se urmăreşte atât creşterea vitezei de pasare cât şi cea de deplasare specifică mişcării în teren. Se utilizează mijloace specifice învăţării şi perfecţionării prinderii şi pasării mingii efectuate în viteză şi sub formă de concurs.

pe perechi, câte 3-4 jucători sau aşezaţi în potcoavă de pe loc şi din deplasare – cine pasează mai repede într-un timp stabilit .

sub formă de suveică, de pe loc şi din deplasare, care grupă termină prima – fiecare jucător efectuând cel puţin 10 pase.Mijloace pentru dezvoltarea forţei (F):

flotări; sprijin pe braţe; exerciţii la bara de gimnastică; exerciţii cu partener; exerciţii cu mingi medicinale (1kg) – aruncări şi prinderi, transportul mingii,

ştafetă simplă sau combinată, pase de pe loc şi din deplasare; sărituri cu coarda pe loc şi din deplasare; alergări cu genunchii la piept pe saltea; exerciţii pentru dezvoltarea musculaturii abdominale şi a trunchiului din culcat

dorsal – ridicarea trunchiului la verticală, ridicarea picioarelor în echilibru, briceagul; din culcat facial – extensii ale trunchiului; bărcuţa.

Circuit 11. flotări;2. sărituri în zig-zag peste banca de gimnastică;3. culcat dorsal, ridicarea picioarelor şi trecerea lor peste o minge medicinală

stânga-dreapta;4. culcat facial cu mingea medicinală în mână – extensia trunchiului prin

ridicarea mâinilor depăşind nivelul capului;5. aruncarea şi prinderea mingii medicinale;6. din aşezat, câte doi spate în spate, transmiterea mingii medicinale prin

răsucirea trunchiului stânga-dreapta.Circuit 2 - pe perechi1. culcat facial, sprijin pe braţe, flotări, partenerul execută sărituri pe ambele picioare peste el, se schimbă rolurile;2. câte doi spate în spate, transmiterea mingii printre picioare şi peste cap;3. transportul partenerului în spate pe 10m;4. pase în doi cu mingea medicinală;5. roaba;

221

6. câte doi spate, apucat reciproc la nivelul coatelor, unul se apleacă, celălalt se ridică şi coboară picioarele de 5 ori. Partenerii trebuie să fie de acelaşi nivel privind talia şi greutatea.

Mijloace pentru dezvoltarea îndemânării (Î):Î1 - exerciţii de braţe şi picioare cu accent pe coordonare;Î2 – mers şi alergări pe suprafeţe înguste cu şi fără îngreuieri;Î3 – jonglerii cu mingea;Î4 – exerciţii specifice din gimnastică pentru dezvoltarea mobilităţii şi supleţii;Î5 – ştafete specifice din gimnastică pentru dezvoltarea mobilităţii şi supleţii;Î6 – pase şi dribling cu mâna neîndemânatică;Î7 – pase voleibalate.

Mijloace pentru dezvoltarea detentei:- sărituri de pe loc în diferite variante;- sărituri pe un picior alternând săriturile – 5 pe un picior, 5 pe celălalt picior;- sărituri fără elan în lungime;- legări diferite de pas săltat şi pas sărit;- sărituri peste obstacole;- aruncări la poartă din săritură cu apărător în faţă.

Mijloace pentru dezvoltarea rezistenţei (R):R1 – alergări în tempo uniform pe distanţă de 400-800m pe teren plat şi variat;R2 – alergare în ritm variat;R3 – alergare de durată în plutoane cu schimbarea conducătorului;R4 – joc “Huştiuluc”, “Cine ţine mingea mai mult”, 2 reprize a câte 5 minute cu pauză de 1 minut.

Pregătirea fizică are un procentaj de 40% din procesul de instruire a copiilor.

Mijloace pentru pregătirea tehnico-tactică a echipeiPentru a realiza o îmbunătăţire a pregătirii tehnico-tactice a echipei, din

multitudinea posibilităţilor pe care ni le oferă mijloacele din handbal, voi prezenta în lucrare principalele mijloace folosite.

Mijloacele selecţionate le-am structurat astfel:I. Mijloace pentru însuşirea şi consolidarea procedeelor tehnico-tactice de bază în cadrul unor structuri complexe de exerciţii.

În cadrul acestora am urmărit:- însuşirea mecanismului de bază ale principalelor procedee tehnice din atac şi

apărare prin legarea şi combinarea lor în structuri de şi acţiuni apropiate de joc;- ameliorarea preciziei paselor, aruncării la poartă a conducerii mingii;- îmbunătăţirea controlului mingii;- îmbunătăţirea vitezei de execuţie şi a forţei aruncării la poartă.II. Mijloace folosite pentru perfecţionarea procedeelor tehnico-tactice de bază în cadrul unor structuri complexe în condiţii apropriate de joc folosind aparate ajutătoare, adversari pasivi.

În aceste exerciţii procedeele tehnice sunt integrate în situaţii tactice favorizând marcajul-demarcajul, mişcarea în teren, schimbările de direcţie.

Se urmăreşte:

222

- aplicarea şi modul de adaptare a structurilor învăţate în condiţii de joc prin apariţia apărătorului;

- rezolvarea situaţiilor problemă în aceste situaţii;- ameliorarea jocului de echipă.III. Exersarea şi perfecţionarea procedeelor tehnico-tactice în cadrul jocului bilateral. Se urmăreşte capacitatea de aplicare a celor învăţate în condiţii de efort.

OBIECTIVE DE PREGĂTIRE ÎN LECŢIA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ÎN PROCESUL DE INSTRUIRE AL JOCULUI DE HANDBAL

Obiective de referinţă la clasa a V-aLa sfârşitul clasei a V-a elevul va fi capabil:

1. să aplice procedeele tehnice şi acţiunile tactice însuşite în structuri simple;2. să realizeze acţiuni motrice specifice handbalului şi să se integreze în

activităţile desfăşurate sub formă de întrecere şi jocuri.Pe parcursul clasei a V-a se recomandă următoarele activităţi: exersarea tehnicii fiecărui procedeu până la însuşirea mecanismului de

bază; exersarea acţiunilor tehnice individuale simple; aplicarea procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice însuşite în jocuri

dinamice şi pregătitoare; ştafete, întreceri; participarea la întreceri în lecţii sub formă de jocuri dinamice, ştafete,

jocuri pregătitoare.Procedee tehnice folosite în atac:

alergare cu schimbarea direcţiei; pasa din alergare între 2-3 jucători, în acelaşi plan şi în adâncime; pasa în doi de pe loc, cu o mână de la umăr; pasarea mingii din lateral, oblic înainte şi înapoi; prinderea mingii venite din lateral şi din urmă; dribling simplu şi multiplu; aruncarea la poartă de pe loc prin azvârlire; aruncarea la poartă din deplasare cu pas adăugat.

Procedee tehnice folosite în apărare: poziţia fundamentală şi deplasarea; opriri, porniri, întoarceri.

Acţiuni tactice folosite în atac: demarcajul; aşezarea în teren în cadrul sistemului de atac în semicerc; repunerea mingii în joc de către portar.

Acţiuni tactice folosite în apărare: aşezarea pe teren în sistemul de apărare 6:0.Joc de handbal bilateral, cu respectarea unor reguli simple.Tehnologia acţionării:

223

1. pase de pe loc între doi jucători;2. pase de pe loc şi în deplasare;3. dribling de pe loc şi în deplasare;4. pase în doi în deplasare;5. pase în trei, în deplasare;6. pase în doi în deplasare, între o prindere şi pasare se intercalează un dribling;7. pase în trei în deplasare, precedate de câte un dribling;8. aruncarea la poartă de pe loc, de la 7m, de la distanţă;9. dribling cu aruncare la poartă de pe loc;10.aruncare la poartă cu un pas;11.dribling cu aruncare la poartă cu un pas adăugat;12.prinderea, conducerea şi pasarea mingii, executată în suveică de maximum şase

elevi;13.dribling multiplu, oprire, pasarea mingii lateral, reprimire şi aruncare la poartă

de pe loc;14.dribling multiplu, pasarea mingii lateral, reprimirea mingii din alergare,

conducerea mingii şi aruncare la poartă de pe loc;15."Mingea călătoare"- colectivul se aşează pe două sau mai multe rânduri, cu

executanţii la intervale de o lungime de braţ şi de 3-4 paşi când se utilizează aruncările. Se transmit prin oferire, din mână în mână, una sau mai multe mingi. Ultimul adunând mingile, aleargă în capul şirului şi reîncepe exerciţiul. După una, două execuţii, se schimbă sensul transmiterii mingilor. În cazul transmiterii prin aruncare, ultimul jucător se va deplasa spre flancul drept, printre ceilalţi executanţi.

16."Mingea prin tunel" - colectivul se găseşte organizat pe 2-4 şiruri egale, executanţii stau cu picioarele depărtate, păstrând între ei intervale de un braţ. Se execută cu 1-3 mingi. Procedee de transmitere: prin două mâini prin oferire, înapoi printre picioare; prin rostogolire înapoi printre picioare. Ultimul executant primind mingea, aleargă în linie dreaptă pe lângă şir de unde se reia.

17."Culesul cartofilor" - colectivul se organizează în funcţie de numărul mingilor pe 2-4 şiruri. Primul aleargă purtând mingile şi aşezând câte una în fiecare cerc, continuă alergarea, ocoleşte un semn, iar la întoarcere culege mingile şi le predă următorului.

18."Mingea rostogolită în suveică simplă" - elevii sunt aşezaţi în suveici simple. Primii au câte o minge de handbal şi la semnal pornesc în alergare, rostogolind-o până la şirul din faţă. După predarea mingii, trec la urma şirului respectiv.

19."Mingea la căpitan" - pe un rând, cu căpitanul călător. Copiii sunt dispuşi pe un rând cu un căpitan plasat la 4-5m în faţă. Acesta pasează mingea deplasându-se pe rând în dreptul fiecărui elev. Acest joc se poate desfăşura şi când copiii sunt în cerc şi căpitanul în centru.

20."Ştafeta cu dribling" - elevii sunt aşezaţi în 2-4 şiruri, primul din fiecare şir având o minge. La semnal, aleargă în dribling, ocolesc un steguleţ şi revin predând mingea următorului. Driblingul se poate executa ocolind mai multe steguleţe sau pasând în dreapta sau stânga, primind înapoi mingea şi continuând driblingul.

224

21."Apără cetatea" - elevii vor fi dispuşi pe un cerc cu diametrul de 12-13m în mijlocul căruia se va construi o "cetate" din diferite obiecte aşezate în echilibru unul peste altul. Unul dintre elevi va apăra "cetatea" de aruncările prin surprindere executate de cei de pe cerc, care preced încercarea de câteva pase menite să deruteze pe apărător. Numărul de pase poate fi dinainte stabilit în funcţie de nivelul colectivului.

22.Alergare cu schimbarea direcţiei, pornire, opriri, întoarceri, alte deplasări.23.Prinderea mingii de la partener situat în partea braţului îndemânatic şi aruncare

la poartă de pe loc.24."Cine ţine mingea mai mult" - cu accent pe demarcaj.25.Joc de handbal la două porţi cu folosirea elementelor de tehnică şi tactică

învăţate, precum şi a unor reguli simple de joc: punerea mingii în joc de la centrul terenului sau de portar, semicerc, out, fault.

Indicaţii metodice: structurile de exerciţii pot constitui teme de lecţii fiind exersate în mod izolat şi

în cadrul unor ştafete şi jocuri aplicative; se va pune accent pe însuşirea mecanismului de bază al deprinderilor motrice:

prinderea mingii cu două mâini în dreptul pieptului, conducerea mingii cu mâna îndemânatică, pasarea mingii cu o mână de la umăr (folosind aruncarea azvârlită), aruncarea la poartă;

recomandările privind aşezarea jucătorilor în atac şi apărare vor fi date treptat, pe măsura iniţierii şi cunoaşterii jocului.

Obiective de referinţă la clasa a VI-a

La sfârşitul clasei a VI-a elevul va fi capabil:1. să aplice procedeele tehnice şi tactice însuşite, respectând regulile cunoscute;2. să se integreze în activităţi de practicare a ramurilor de sport la nivelul clasei,

şcolii şi în timpul liber.Exemple de activităţi de învăţare: exersarea procedeelor însuşite în structuri variate; jocuri pregătitoare, concursuri, întreceri; întreceri şi concursuri cu reguli adaptate, organizate în lecţii şi la nivelul

şcolii.Procedee tehnice folosite în atac:

pasa din alergare; prinderea mingii venite din urmă; dribling multiplu cu mâna stângă şi mâna dreaptă; aruncarea la poartă din deplasare cu pas încrucişat; aruncarea la poartă din săritură.

Procedee tehnice folosite în apărare: deplasări specifice în poziţie fundamentală; opriri, porniri, întoarceri; blocarea mingilor aruncate la poartă;

225

Acţiunea tactice folosite în atac: demarcajul faţă de apărătorul care se repliază; depăşirea; aşezarea în atac în potcoavă.Acţiuni tactice folosite în apărare:

marcajul adversarului fără minge; marcajul adversarului cu minge; intercepţia; aşezare în sistemul de apărare 6:0.

Joc bilateral cu respectarea regulilor învăţate.Tehnologia acţionării:

1. dribling multiplu în deplasare, mers, alergare, cu alternarea mâinii care împinge mingea în sol;

2. dribling multiplu printre obstacole, alternând mâna dreaptă şi stângă;3. deplasări specifice în poziţie fundamentală;4. ştafete cu dribling efectuat cu mâna dreaptă şi stângă pot fi folosite cele

descrise la clasa a V-a sau altele cunoscute de profesor;5. dribling multiplu, pasarea lateral, reprimire, pasare lateral (în partea opusă)

reprimirea mingii din alergare, dribling, aruncarea la poartă de pe loc;6. alergare, prinderea mingii pasate din lateral, aruncare la poartă cu pas

încrucişat;7. dribling multiplu şi aruncare la poartă cu pas încrucişat;8. alergare, primirea mingii din spate, dribling şi aruncare la poartă din alergare;9. "Între două şi patru focuri" - pe un teren asemănător ca mărime cu terenul de

volei, se află două echipe egale ca număr, opus fiecăreia dintre ele pe linia de fund adversă propriul căpitan. Prin tragere la sorţi, mingea revine uneia dintre echipe, care începe jocul pasând între coechipier şi căpitan. După câteva încercări, se aruncă mingea spre jucătorii celeilalte echipe, încercând să lovească pe unul din ei. Cel atins trece pe linia de fund lângă căpitanul echipei care l-a lovit, participând la joc împotriva propriilor coechipieri. Jocul se poate desfăşura introducându-se încă un căpitan de fiecare echipă, plasat pe liniile laterale ale terenului advers.

10."Huştiuluc" - pe un teren de formă dreptunghiulară, două echipe egale ca număr, se dispun în spatele liniilor de fund ale terenului. În centru se aşează o minge. La semnal, ambele echipe vor alerga cât mai repede pentru a intra în posesia mingii, după care, prin pase, dribling şi alergare cu mingea în mână, vor căuta să treacă linia de fund adversă pentru a pune mingea jos. Echipa în apărare va lupta pentru a-i împiedica să paseze şi pentru a intra, eventual, în posesia mingii. Mişcarea unui punct se consideră aşezarea mingii în poartă sau într-un cerc. Treptat se vor introduce reguli tot mai apropiate de regulamentul jocului de handbal.

11.Pentru perfecţionarea paselor se va folosi pasarea mingii din alergare pe poziţii viitoare în pătrat, triunghi, etc.

12.Aruncarea la poartă din săritură de la 9m (2 paşi).13.Dribling cu aruncare la poartă din săritură.

226

14.Aruncarea la poartă din săritură.15.Depăşirea unui adversar prin schimbarea mâinii cu care driblează atacantul.16.Joc de handbal cu teme: demarcaj, aşezare în atac şi apărare, deplasări din

poziţie fundamentală în apărare, blocarea aruncărilor la poartă, intercepţia mingii.

17.Joc de handbal la două porţi, cu elemente de tehnică şi tactică însuşite şi respectarea regulilor - corner, 7m, dublu dribling.

Indicaţii metodice: se va urmări în continuare consolidarea structurilor de bază ale jocului,

perfecţionând minimalul de procedee tehnico-tactice necesare practicării jocului;

în clasa a VI-a se va insista asupra conducerii mingii în condiţii variate şi asupra aruncării la poartă din săritură;

repetarea procedeelor tehnice se va face urmărind concomitent şi dezvoltarea unei calităţi motrice.

Obiective de referinţă la clasa a VII-aLa sfârşitul clasei a VII-a elevul va fi capabil:

1. să integreze procedeele tehnice învăţate în acţiuni tactice simple;2. să aplice eficient cunoştinţele şi deprinderile însuşite în practicarea globală a

ramurilor şi probelor sportive cu respectarea principalelor reguli.Exemple de activităţi de învăţare: însuşirea procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice noi; exersarea procedeelor tehnice în structuri tehnico-tactice simple şi

progresiv mai complexe; aplicarea procedeelor şi acţiunilor în jocul bilateral.Procedee tehnice folosite în atac: pasarea mingii lateral, oblic înainte şi înapoi; pase laterale cu ameninţarea succesivă a porţii; dribling alternativ, cu mâna stângă şi cu mâna dreaptă; aruncare la poartă din alergare; aruncare la poartă din săritură.Procedee tehnice folosite în apărare: blocarea mingilor aruncate spre poartă; scoaterea mingii din dribling.Acţiuni tactice folosite în atac: demarcajul; pătrunderea; depăşirea; aşezarea pe teren în sistemul de atac cu un pivot.Acţiuni tactice folosite în apărare:

intercepţia; replierea; atacarea adversarului cu mingea şi retragerea pe semicerc.

Joc bilateral, cu respectarea regulilor - fault, dublu dribling, paşi.

227

Tehnologia acţionării:1. perfecţionarea paselor din deplasare în 2,3 sau mai mulţi jucători (în scară,

triunghi);2. pase între doi jucători, din alergare, în viteză maximă;3. pase din alergare, folosind suveica simplă;4. aruncarea la poartă din alergare cu porniri în dribling de la centru;5. pase din alergare folosind suveica dublă: prima pereche pasează din alergare, în

apropierea liniei de centru pasează perechii din faţă, care continuă exerciţiul;6. pase în triunghi şi pătrat pe poziţii viitoare. În aceste formaţii şirurile sunt

orientate spre direcţia viitoare, celui din şiruri din faţă, care aleargă pentru a o primi;

7. pase în trei cu schimb de locuri;8. conducerea mingii cu aruncare la poartă din săritură;9. aruncare la poartă din săritură cu pasă primită de la coleg;10.elevii aşezaţi pe şiruri pornesc în alergare, primesc mingea şi aruncă la poartă

cu procedee la alegere;11.contraatac cu pasă scurtă, dribling şi aruncare la poartă din alergare;12.depăşirea unui apărător prin fentă simplă;13.conducerea mingii cu aruncare la poartă din săritură. Se urmăreşte învăţarea

aruncării din săritură din toate direcţiile faţă de poartă;14.aruncarea la poartă din săritură, cu adversar pasiv, activ;15.Scoaterea mingii de la adversarul care driblează;16.Joc de handbal cu elemente de tehnică şi tactică învăţate.

Indicaţii metodice: în clasa a VII-a, al treilea an de predare a handbalului, accentul va fi pus

pe perfecţionarea structurilor de bază ale jocului. Fentele, alergarea cu schimbarea direcţiei şi a ritmului, pătrunderea, demarcajul, replierea, ieşirea la adversar şi retragerea în apărare vor fi exersate concomitent cu structurile de exerciţii recomandate (folosind adversar pasiv sau activ) precum şi în cadrul jocului.

Obiective de referinţă la clasa a VIII-aLa sfârşitul clasei a VIII-a elevul va fi capabil:

1. să folosească adecvat procedeele şi acţiunile tactice în condiţii de întrecere;2. să aplice eficient cunoştinţele şi deprinderile însuşite în practica globală a

ramurilor şi procedeelor sportive, cu respectarea regulamentului oficial.Exemple de activităţi de învăţare: repetarea unor structuri cu conţinuturi tehnico-tactice variate; crearea şi rezolvarea de situaţii complexe prin întreceri; concursuri şi jocuri bilaterale arbitrate.Procedee tehnice folosite în atac: pase laterale cu ameninţarea succesivă a porţii; pase de angajare a jucătorilor de semicerc; pasa lungă de contraatac; dribling multiplu, cu variaţii de ritm şi schimbarea direcţiei;

228

aruncarea la poartă din plonjon.Procedee tehnice folosite în apărare:

scoaterea mingii din dribling; deplasări specifice la semicerc.

Acţiuni tactice folosite în atac: pătrunderea; contraatacul; aşezarea în sistemul de atac cu un pivot.

Acţiuni tactice folosite în apărare: replierea; atacarea jucătorului cu minge şi retragerea la semicerc; aşezare în sistemul de apărare 5+1.

Joc bilateral cu respectarea prevederilor regulamentare.Tehnologia acţionării:

1. pase în condiţii de adversitate: raport 5 atacanţi şi 3 apărători;2. pase în deplasare în condiţii de adversitate: suveică dublă pe lungimea terenului

cu adversari care se retrag;3. pase pentru contraatac la diferite distanţe;4. pase pe pătrunderi succesive, cu angajarea jucătorilor de semicerc;5. dribling multiplu cu schimbări de direcţie şi variaţii de ritm;6. lansarea cu adversarul şi scoaterea mingii din dribling;7. adaptarea aruncărilor la poartă din săritură la cerinţele postului atacului;8. aruncarea la poartă din plonjon de pe 7m;9. aruncarea la poartă din plonjon de pe postul de pivot, precedată de o angajare;10.aruncări la poartă precedate de încrucişări între 2 jucători;11.legarea fazelor de atac: atacul rapid, atacul în sistemul cu un pivot şi finalizare

de pe diferite posturi;12.apărarea în sistem: poziţie fundamentală, deplasări laterale, ieşire la atacantul

cu minge şi retragere pe semicerc, blocarea aruncărilor la poartă;13.legarea fazelor de apărare: repliere, marcarea vârfurilor de contraatac advers,

aşezarea şi apărarea în sistem;14.joc la două porţi cu teme: atacul rapid, pătrunderi succesive, încrucişări,

angajarea pivotului, repliere, apărare în sistem.Indicaţii metodice:

consolidarea structurilor de bază ale jocului învăţate în clasele precedente este completată cu exerciţii de bază pentru unele faze de joc şi cu creşterea calităţii execuţiilor tehnice (viteză, eficacitate); se pune mai mare accent pe jocul bilateral în care se urmăreşte educarea

simţului de răspundere a elevului faţă de modul de îndeplinire a sarcinilor în cadrul echipei din care face parte; formarea obişnuinţei de subordonare a propriilor interese, interesele

echipei.

MODELE DE JOC

229

Pregătirea practică a începătorilor şi juniorilor IIIÎn stadiul de începător operează modelul primar de instruire caracterizat

prin următoarele trăsături:- constituirea grupei de începători;- pregătirea fizică generală şi dezvoltarea calităţilor morale şi de voinţă;- începuturile iniţierii în tehnica şi tactica de bază a jocului;- angrenarea elevilor într-o activitate sportivă organizată;- studiul comportamentului psiho-motric;- continuarea selecţiei.

La 10-12 ani, instruirea se desfăşoară după metoda globală, ceea ce presupune ca însuşirea elementelor tehnico-tactice să se facă prin jocuri de mişcare, ştafete, jocuri pregătitoare şi joc de handbal la două porţi. Apoi, până la 14 ani, metoda globală se împleteşte cu cea analitică pentru a elimina greşelile ce apar şi apoi se tinde spre integrarea elementelor în acţiuni de joc.

În următoarele două etape, când se trece la stadiul avansat, sarcinile instruirii se amplifică:

- continuarea pregătirii fizice generale şi dezvoltării calităţilor motrice şi de voinţă;

- pregătirea fizică specifică;- desăvârşirea pregătirii tehnico-tactice;- selecţia definitivă la sfârşitul etapei.

În acest stadiu au loc consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor de joc. Respectând trăsăturile esenţiale ale stadiului se urmăreşte formarea priceperilor şi obişnuinţelor de aplicare în joc a procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice corect însuşite în procesul de antrenament. În cadrul instruirii se caută să se coreleze elementele care frânează sau perturbă jocul. Iată de ce între 14 şi 16 ani se folosesc, în egală măsură, metodele globală şi analitică; apoi în continuare, până la 18 ani, accentul cade pe metoda analitică.

Etapa de perfecţionare face trecerea spre stadiul de performanţă în care se tinde spre obţinerea măiestriei în handbal şi a unor rezultate sportive superioare. Acestui stadiu îi corespunde modelul final de instruire în care mijloacele sunt structurate pe fazele şi modelele de joc. Instruirea se face după metoda analitică în condiţii de joc. Se urmăresc individualizarea jocului pe fiecare jucător de valoare în parte, perfecţionarea calităţilor motrice specifice şi adâncirea specializării pe posturi.

Trebuie precizat că deosebirea existentă între antrenamentul de perspectivă şi cel de performanţă constă în faptul că în primul se pune accentul pe volumul de lucru – folosindu-se mijloace cu caracter general, iar în antrenamentul pentru performanţă se pune accentul pe intensitate, utilizând mai ales mijloace specifice handbalului. În antrenamentul de perspectivă se obţin o pregătire fizică multilaterală şi calităţile tehnic-tactice de bază, iar prin antrenamentul pentru performanţă se fixează calităţile specifice handbalului în vederea obţinerii măiestriei.

Orientarea instruirii

230

La sfârşitul stadiului de începători echipa trebuie să joace după o concepţie în concordanţă cu modelul minimal de instruire care indică următoarele direcţii de bază:

- echipa va trece în mod cursiv din atac spre semicercul propriu, apărându-se după regulile de bază ale sistemelor “om la om” sau “în zonă”;

- dacă aceste faze nu se pot aplica, se va trece la forma poziţională a atacului cu un pivot, în care jucătorii atacă şi când le se iveşte prilejul aruncă la poartă pentru a marca gol.

Această concepţie de joc orientează procesul de pregătire al echipei, trăsăturile de fond ale tuturor componentelor antrenamentului.1. Din punct de vedere tehnic, elevul trebuie să stăpânească:Pentru atac:

- pase de bază în condiţii de viteză, de deplasare şi de execuţie; pase din alergare din doi, în trei, în atacul rapid; pase cu joc de picioare folosind paşi adăugaţi şi încrucişaţi, înainte, lateral, înapoi;

- aruncări la poartă din alergare, din săritură – adaptate diferitelor posturi -, cu elan, de pas încrucişat, din plonjon;

- mişcarea în teren – cu toate procedeele prezente în conţinutul jocului – opriri şi porniri rapide, fente de pornire, schimbări de direcţie, fente simple şi duble cu schimbare de direcţie;

- conducerea mingii – driblingul -, executată prin toate procedeele.Pentru apărare:

- mişcare în teren sub forma deplasărilor din poziţie fundamentală, fandări, sărituri pe ambele picioare, cu braţele în sus şi oblic-lateral, opriri şi porniri rapide;

- blocarea mingilor aruncate la poartă;- scoaterea mingilor de la adversar.

1. În cadrul componentei tactice, prioritatea o are tactica individuală:- este necesar ca începătorul să fie capabil să aleagă cel mai indicat procedeu

tehnic pentru situaţia tactică respectivă;- să cunoască aspectele tactice ale execuţiilor tehnice;- să fie capabil să asigure, prin acţiunile proprii, nota de ofensivitate cerută pe

postul pe care joacă;- să aplice corect atacarea adversarului aflat în posesia mingii;- să acţioneze în concordanţă cu regulile tactice individuale pentru atac şi

pentru apărare;- să aibă deprinderea de a se replia rapid.

Cerinţe privind tactica colectivă:- să participe eficient la realizarea unor mijloace de bază ale tacticii colective

– încrucişări, pătrunderi succesive, schimburi de locuri, blocaje, dublări;- să fie iniţiat în problemele tactice ale desfăşurării fazei a II-a a atacului;- să poată realiza contraatacul;- să se integreze funcţional în sistemele de atac cu un jucător pivot – forma

poziţională – şi de apărare în sistemele “om la om” sau “zonă” – 6+0, 5+1.

231

În continuare, prezentăm succesiunea urmată în pregătirea tehnico-tactică a începătorilor:

- jocuri de mişcare cu mingea;- joc de handbal la două porţi cu teme ca: transportul colectiv al mingii,

aşezarea în dispozitivul de atac cu un pivot, repliere colectivă, aşezare în zonă;

- exerciţii pentru iniţierea şi învăţarea deprinderilor de bază necesare jocului de handbal;

- structuri de acţiuni simple pentru jocul de atac sau în apărare ;- joc de handbal la doua porţi în care se adaugă noi cerinţe tactice; exemple:

aplicarea în timpul jocului a mijloacelor de construcţie a formei poziţionale în cadrul sistemului de atac cu un pivot, preocupare permanentă pentru atacul rapid, acţiuni de bază în sistemul de apărare “om la om”;

- exerciţii pentru fazele de joc în atac sau apărare şi exerciţii pentru îmbunătăţirea tehnicii şi tacticii de joc;

- joc de handbal cu îndeplinirea integrală a cerinţelor formulate în modelul minimal de instruire.

3. Exerciţiile tehnico-tactice şi mai ales practicarea jocului de handbal cu o încărcătură fizică deosebită, dar despre aceasta se va discuta în detaliu după prezentarea etapizării pregătirii începătorilor.Pentru a efectua diferite acţiuni, elevul trebuie să înţeleagă scopul şi utilitatea

acestora, să judece situaţiile din teren şi să ia măsuri şi contramăsuri. Pentru aceasta, exerciţiile, acţiunile, jocul şi fazele lui trebuie explicate în mod succint şi convingător, se realizează în acest fel o pregătire teoretică care va cuprinde cunoştinţele şi prevederile regulamentului de joc referitor la acţiunea respectivă.

Pentru a avea eficienţă în activitate, orice jucător trebuie “să vrea” să acţioneze în concordanţă cu scopul urmărit de echipă şi cu logica jocului. Rezultatele jocurilor şi ale exerciţiilor reflectă integrarea unor elemente afective, volitive, emoţionale.

Conţinutul şi mijloacele pregătirii tehnico-tactice a începătorilor

SEMESTRUL I- jocuri de mişcare exerciţii atractive.- exerciţii pentru motricitate – sub formă de circuit.- exerciţii din şcoala mingii pentru prindere şi pasare.- prinderea şi pasarea mingii: în doi, de pe loc şi din deplasare, în pătrat

sau cerc, sub forma unor suveici simple.- Dribling pe loc şi din alergare.- dribling: din deplasare, printre jaloane, printre parteneri, ştafete.- aruncarea mingii de oină; aruncarea la poartă de pe loc, după dribling,

precedată de pasă.- aruncare la poartă: azvârlită, de pe loc, precedată de dribling.- marcaj şi demarcaj prin jocul “Cine ţine mingea mai mult”.

232

- exerciţii pentru învăţarea apărării “om la om”.- exerciţii de scoatere a mingii de la adversarul care driblează.- joc la două porţi cu respectarea regulilor: paşi, dublu dribling, călcarea

semicercului.- joc de handbal la două porţi cu temele: transportul colectiv al mingii în

atac, replierea colectivă în apărare şi aşezare în zonă.SEMESTRUL II

- exerciţii, ştafete şi jocuri cu caracter de întrecere.- exerciţii atractive şi jocuri de mişcare ci mingea.- exerciţii pentru învăţarea procedeelor de mişcare în teren.- circuite simple, scurte, cu solicitarea fizică şi tehnică.- prinderea şi pasarea mingii: în doi, la distanţe diferite; sub formă de

suveică dublă sau sub formă de suveică cu intermediar; în triunghi; în trei, din deplasare, pe lungimea sălii; cu adversari semiactivi.

- jocuri pentru solicitarea gândirii tactice.- dribling: printre jaloane, sub formă de concurs.- exerciţii pentru aruncarea la poartă: cu paşi schimbaţi; de pe loc, de la

distanţa de 10-15 m. de poartă.- structuri simple de acţiuni pentru atac.- exerciţii din tehnica portarului.- exerciţii pentru învăţarea schimbului de locuri.- marcaj şi demarcaj cu respectarea regulilor de tactică individuală.- iniţierea în tehnica portarului.- exerciţii pentru blocarea mingilor aruncate la poartă.- joc de handbal la două porţi, cu respectarea regulilor de tactică

individuală.- regulament: comportarea faţă de adversar.

233

Conţinutul şi mijloacele pregătirii tehnico-tactice a începătorilor în al doilea an de pregătireSEMESTRUL I

- exerciţii atractive şi jocuri pentru dezvoltarea curajului, hotărârii, a spiritului de luptă.

- exerciţii (circuite) şi jocuri pentru procedeele mişcării în teren.- prinderea şi pasarea mingii: în doi din diferite poziţii, în jurul terenului;

în trei din deplasare; în doi cu schimb de locuri sau cu deplasare fără ordine; în suveică cu participarea a 3 sau 5 elevi; în triunghi, cu retragere.

- circuit cu solicitări de ordin fizic şi tehnic.- dribling printre jaloane, ştafete, concursuri; dribling combinat cu şi fără

aruncare la poartă.- exerciţii pentru aruncarea la poartă din săritură.- exerciţii pentru ieşirea la adversar şi scoaterea mingii din dribling.- complexe de exerciţii din tehnica portarului.- exerciţii pentru contraatacul susţinut.- exerciţii pentru învăţarea mecanismului atacului cu un pivot.- exerciţii pentru formarea deprinderii de agresivitate şi a spiritului ofensiv.- exerciţii pentru învăţarea blocajelor.- jocuri pentru marcaj şi demarcaj cu respectarea regulilor tacticii

individuale.- joc de handbal la două porţi cu aplicarea cunoştinţelor învăţate.

SEMESTRUL II- exerciţii pentru îmbunătăţirea mişcării în teren.- acţiuni tehnico-tactice executate în viteză.- prinderea şi pasarea mingii: din deplasare, sub formă de suveici duble, cu

intermediar, pe lungimea terenului, cu un adversar.- prinderea şi pasarea mingii: între 2-3 elevi, de pe loc sau din deplasare,

cu un adversar; pase laterale între 3-4 elevi, pase din deplasare pe lungimea terenului cu un adversar; pase în triunghi cu retragere; pase sub formă de suveică dublă pe lungimea sălii.

- dribling printre jaloane, ştafete, concursuri; dribling multiplu cu şi fără aruncare la poartă.

- exerciţii pentru aruncarea la poartă din plonjon.- exerciţii pentru tehnica apărătorului.- exerciţii pentru formarea deprinderii de a ataca poarta.- complexe tehnice pentru portar.- exerciţii pentru dublarea în apărare.- exerciţii tehnico-tactice pentru fazele de joc: contraatacul susţinut, atacul

în sistemul de joc cu un pivot; forma poziţională; acţiuni spec0ifice posturilor; contraatacul; pătrunderile succesive; combinaţii în triunghi.

- exerciţii pentru învăţarea combinaţiilor între jucătorii centru, inter şi pivot.

234

- Exerciţii pentru fazele apărării, cu accent pe repliere, pe schimbul de oameni, pe atacarea adversarului cu mingea.

- perfecţionarea structurilor tehnico-tactice însuşite în cadrul jocului la două porţi.

- exerciţii pentru fazele atacului şi ale apărării.- exerciţii pentru îmbunătăţirea tehnicii deficitare şi tacticii.- continuarea specializării jucătorilor pe posturi şi linii.Din elementele prezentate (şi altele) se poate realiza, în condiţii optime,

etapizarea procesului instructiv-educativ la handbal al începătorilor.Cea mai largă formă de practicare a tineretului şi a întregii populaţii la

practicarea sistematică a exerciţiilor fizice şi sportului o reprezintă sportul de masă, mijloc de bază pentru fortificarea organismului, pentru dezvoltarea calităţilor fizice a tuturor oamenilor şi pentru organizarea utilă, plăcută şi recreativă a timpului liber.

Şcoala, care cuprinde întregul tineret, constituie factorul principal în procesul de formare şi pregătire a unui tineret sănătos, apt să îndeplinească în cele mai bune condiţii îndatoririle ce revin cetăţenilor ţării. Obiectivele educaţiei fizice din şcoală sunt numeroase:

- să contribuie la întărirea sănătăţii elevilor, creşterea rezistenţei organismului la factorii de mediu, prin călire şi sporirea capacităţii de muncă fizică şi intelectuală;

- să stimuleze procesul de creştere şi asigurarea dezvoltării fizice armonioase, în sensul perfecţionării indicilor somato-funcţionali şi a prevenirii instalării atitudinilor fizice deficiente, formarea şi menţinerea atitudinii corecte a corpului;

- să educe estetica corporală şi a expresivităţii mişcărilor;- dezvoltarea calităţilor motrice de bază: forţă, viteză, rezistenţă,

îndemânare, mobilitate şi supleţe;- să formeze şi perfecţioneze deprinderile motrice de bază şi aplicative, să

dezvolte capacitatea de a le valorifica în activitatea practică şi socială;- să asigure iniţierea în practica unor probe şi ramuri sportive;- să stimuleze interesul elevilor şi să le formeze capacitatea pentru

practicarea sistematică şi independentă a exerciţiilor fizice;- să educe şi dezvolte calităţile morale şi de voinţă ale elevilor, a spiritului

de ordine şi disciplină, a cutezanţei şi dârzeniei;- să lărgească orizontul de cunoaştere a elevilor, prin însuşirea unui sistem

de valori şi norme necesare practicării educaţiei fizice şi sportului.Alături de dezvoltarea educaţiei fizice în rândul tineretului, un loc important

îl deţine sportul de performanţă care are în vedere afirmarea pe scară largă a talentelor, îmbunătăţirea continuă a rezultatelor şi reprezentarea cu demnitate a sportului românesc în competiţiile internaţionale.

Pentru realizarea acestor numeroase obiective ce stau în faţă educaţiei fizice şi sportului se folosesc mijloace variate, care se împart în două mari categorii specifice şi asociate.

235

Exerciţiul fizic este principalul mijloc dar, în acelaşi timp şi principalul instrument metodic prin intermediul căruia exercităm influenţele instructiv-educative proprii educaţiei fizice, folosind anumite căi. Exerciţiile fizice sunt grupate de regulă sub forma gimnasticii (a ramurilor acesteia), jocurilor (dinamice, pregătitoare, sportive), sporturilor, turismului.

În categoria mijloacelor asociate se includ factorii naturali de călire; condiţiile igienice; raportul direct dintre muncă şi odihnă, unele mijloace ale educaţiei intelectuale, morale şi estetice. Caracterul lor asociativ constă şi în faptul că numai în corelaţie cu mijloacele specifice pot contribui la realizarea obiectivelor educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv.

Handbalul fiind un joc sportiv, constituie un mijloc al educaţiei fizice, folosit pentru atragerea tineretului în practicarea sportului sau în scop recreativ, pentru pregătirea tineretului şcolar şi universitar sau ca sport de performanţă.

Handbalul contribuie la fortificarea şi călirea organismului, la întărirea sănătăţii şi la sporirea capacităţii de efort (funcţii fiziologice).

Structura jocului face posibilă şi determină manifestarea şi dezvoltarea complexă şi simultană a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor motrice de bază şi specifice; a calităţilor fizice; a capacităţilor de cunoaştere - spirit de observaţie, imaginaţie, gândire, dezvoltarea trăsăturilor de voinţă şi de caracter; dezvoltarea unor sentimente şi deprinderi morale şi estetice - perseverenţa, dârzenia, curajul, modestia, cinstea, respectul faţă de adversar, spiritul de solidaritate şi cooperare, dragostea faţă de muncă (funcţii instructiv educative).

Dezvoltă sau amplifică o serie de trăsături proprii vieţii şi muncii omului contemporan cum ar fi iniţiativa, creativitatea, competivitatea, spiritul de colectiv, Faptul că practicanţii sunt obligaţi să aplice ceea ce cunosc în condiţii mereu noi, să reacţioneze spontan găsind soluţii în funcţie de numeroase necunoscute (adversari, parteneri, minge, teren) permite manifestarea largă a independenţei în acţiuni, favorizează dezvoltarea iniţiativei şi a creativităţii. Lupta directă - nemijlocită între echipe şi jucători ce au interese opuse în lupta pentru minge şi pentru victorie contribuie la dezvoltarea combativităţii - caracteristică actuală oricărei activităţi. În procesul instructiv educativ jucătorul face permanente eforturi pentru învingerea senzaţiilor şi reacţiilor negative ale organismului, pentru creşterea randamentului acţiunilor sale şi a autoperfecţionării continue.

Handbalul de masă vizează educaţia obişnuinţei de practicare sistematică a exerciţiului fizic; cultivă convingeri privind necesitatea preocupării permanente pentru mărirea capacităţii de muncă şi a gradului de pregătire fizică generală, în scopul rezolvării la un nivel ridicat al sarcinilor profesionale; urmăreşte sprijinirea activităţii sportive de performanţă prin selecţionarea şi pregătirea unor elemente dotate (funcţii sociale).

Secţiile de handbal din cluburi şi asociaţii sportive conduse de profesori şi antrenori ca şi competiţiile bine organizate - pe lângă evidenţierea caracterului spectacular al jocurilor - au o importantă influenţă educativă şi mobilizatoare atât asupra practicanţilor cât şi a spectatorilor.

236

Handbalul de performanţă solicită eforturi deosebite jucătorilor, muncă intensă pentru perfecţionare, încordare maximă a tuturor capacităţilor organismului prin prisma tuturor componentelor antrenamentului.

HANDBALUL CA MIJLOC DE ACŢIONARE ÎN LECŢIA DE EDUCAŢIE

FIZICĂ

Planul de învăţămîntPlanul de învăţămînt ca segement al curricum-ului din învăţământul

preuniversitar, este alcătuit de Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi prevede volumul activităţii de educaţie fizică, respectiv numărul de ore pe săptămînă.

Programa de educaţie fizică, fiind şi ea un segment al curricum-ului, este alcătuită tot de Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi prevede conţinuturile disciplinei, inclusiv cele din handbal, repartizate pe clase.

In baza acestor două documente profesorul de educaţie fizică, în funcţie de condiţiile locale, alcătuieşte planul tematic anual în cadrul căruia se prevede numărul de lecţii şi durata în care sunt cuprinse obiective din hndbal.

Concepte cu privire la necesitatea practicării jocului de handbal în lecţiile de educaţie fizică.

a). Societăţii actuale îi este propriu fenomenul sportiv, prin urmare integrarea tineretului în societate trebuie corleată şi cu enomenul sportiv, cu porturile, cu practicarea exerciţiilor fizice sub formă de sport şi ândeosebi sub formă de joc.

b). Indeplinirea obiectivelor educaţiei fizice implică în mod obligatoriu practicarea jocurilor, a căror contribuţie aduce unplus de eficienţă.

c). Jocul este un mijloc de formare şi educare a copilului şi determină o participare activă, intensă şi creatoare.

e). Jocul de handbal are o valoare instructiv educativă ridicată prin caracteristicile sale: efort complex ridicat, solicită toate segmentele corpului, toate sistemele şi aparatele funcţiilor interne, formează cunoştinţe, priceperi şi deprinderi de bază şi specifice, dezvoltă toate aptitudinile psiho-motrice într-o îmbinare completă , are influenţe multiple asupra formării personalităţii copilului.

Concepte privind modelarea instruirii elevilor în jocul de handbal în lecţia de educaţie fizică

La determinarea conceptului de modelare a instruirii elevilor în handbal trebuie să plecăm de la următoarele considerente:

obiectivul principal urmărit este iniţierea elevilor în jocul de handbal şi practicarea lui în condiţii regulamentare paralel cu educarea trăsăturilor morale;

iniţierea în jocul e handbal să se facă într-un timp cît mai scurt şi în aşa fel încît să poată fi practicat încă de la început;

237

înainte de a programa ce anume urmează să-şi însuşească elevii să facem o analiză a structurii jocului care constă în succesiuni de acţiuni întreprinse de jucători în fazele de atac şi apărare, acţiuni efectuate în luptă u adversarul şi în limitele regulamentului, acţiuni care au ca scop marcarea golului şi oprirea adversarului de a marca gol în propria poartă. Invăţarea se face după modelul jocului de handbal de la nivelul respectiv;

necesitatea prezenţei permanente a elementelor stimulative şi a caracterului atractic dat de întrecere;

necesitatea participării conştiente a elevilor; învăţarea să se facă n condiţii de efort; în paralel cu iniţierea şi practicarea jocului, elevii să participe la

organizarea jocurilor (autoorganizare - participare independentă).Analiza activităţilor care se desfăşoară în lecţia de educaţie fizică a scos în

evidenţă că în perioada actuală se găsesc aplicate trei orientări privind modelarea instruirii jocului de handbal.

Orientarea clasică - tradiţională care are următoarea linie metodică:a) învăţarea izolată a acţiunilor de joc;b) repetarea acţiunilor în condiţii apropiate de joc (structuri);c) repetarea şi consolidarea acţiunilor de joc în condiţii de efort .Această orientare este depăşită, învăţarea ocupă untimp ândelungat şi nu

asigură influenţele pe care le realizează jocul.A doua orientare este ccea a actualei programe şcolare care are următoarea

linie metodică:Insuşirea acţiunilor de joc prin intermediul structurilor de exerciţii în cadrul

căreia sunt cuprinse mai multe procedee în diferite succesiuni. Aceste structuri sunt repetate în umătoarea ordine: 1. Izolat; 2. In cadrul unor ştafete şi parcursuri aplicative. 3 In cadrul jocului. Este o metodă avansată, grăbşte însuşirea unor acţiuni, cu toate cestea scurtează timpul pentru practicarea jocului.

A treia orientare este denumită succesiv:“Invăţarea jocului de handbal prin joc”;“cu ajutorul jocurilor portive mici la jocurile sportive mari”;“de la jocurile tradiţionale copilăreşti la participarea jocului”.

Această orientare are vantajul că grăbeşte iniţierea în jocul de handbal şi dă posibilitatea practicării lui (în diferite variante) chiar de la început.

Insuşirea componentelor jocului de hndbal direct prin joc se impune deoarece jocul ridică mereu probleme, necesită gândire şi raţionament pentru a găsi soluţia cea mai bună şi a lua o decizie favorabilă.

Influenţe maxime asupra organismului o are practicarea jocului regulamentar şi nu repetarea elementelor sale constitutive.

238

MODELAREA INSTRUIRII ELEVILOR ÎN HANDBAL ÎN CICLUL PRIMAR

Minihandbalul reprezintă un mod de adptare a jocului de handbal la particularităţile copiilor de 5 - 10 ani. In acelaşi timp reprezintă unmijloc de iniţiere în jocul de handbal atît ca sport cît şi ca mijloc al educaţiei fizice şcolare.

Minihandbalulul reprezintă primul pas mare pentru iniţierea în handbal.Punctul de plecare este, stimularea gustului pentru joc şi atragerea copilului

către handbal.Iniţierea în general, reprezintă un proces care are ca scop realizarea

psihologică a trecerii fiinţei de la o stare inferioară la o stare superioară.Iniţierea în handbal înseamnă trecerea de la jocul de copiii la jocul de adult.Iniţierea în hndbal nu înseamnă copiere a jocului adultului ci un ajutor dat

copilului pentru descoperi progresiv handbalul. Piuntea pentru această descoperire, pentru această trecere, o contituie minihandbalul.

Clasele I- IIObiective operaţionale:

Dezvoltarea cordonării motrice generale. Iniţierea în componentele funamentale cu mingi mici de caucciuc sau de

minihandbal. Formarea deprinderii de întrecere individuală, pe perechi şi pe echipe. Iniţierea în jocul de minihandbal.Demersul metodic are următoarea ordine:a) ţinerea mingii cu două mîini (automobilele, ştafetă cu purtarea mingii,

mingea călătoare).b) culegerea mingii de la sol (culesul artofilor);c) prinderea mingii cu două mîini: (aruncare în sus şi prindere, aruncare în

sus, cade şi apoi prindere).d) driblingul multiplu de pe locx (cine xcută mi multe dribling-uri ); din

mers apoi din alergare uşoară;e) aruncarea mingii cu o mînă pe deasupra umărului (mingea la ţintă;

mingea la turn; mingea la un coechipier de pe loc şi cu 1-1 paşi. Aruncare cu mingea de oină, cu bulgări de zăpadă. Pase în doi din mers, aruncări la diferite ţinte, ocheşte mingea medicianlă. Aruncare la poartă de la 4 metri de pe loc.

Ordinea metodică a jocurilor.a) -jocuri de mişcare cu întreceri individuale - care uneori sunt exerciţii

(sau deprineri).b) jocuri de mişcare cu componente fundamentale (prindere, aruncare,

dribling) şi întreceri individuale.c) - jocuri de mişcare cu întrecere pe perechi.d) - jocuri de mişcare cu întrecere pe grupe (echipe) (unele jocuri de

mişcare sunt ştafete simple cu întrecere).

239

Exemplificări:Obiectiv: ţinerea mingiiObiectiv operaţional: elevii să poată ţine mingea cu două mîini în dreptul

pieptului de pe loc şi din deplasare, în cadrul unor jocuri şi ştfete: (atutomobile, ştafetă cu purtarea mingii, mingea călătoare).

Clasa a III-a Obiective:

-însuşirea unor jocuri pregătitoare şi ştafete cu elemente din jocul de handbal;

-însuşirea minihandbalului;-însuşirea mecanismului de bază pentru componentele modelului respectiv

(vezi modelul de joc pentru învăţămîntul primar).

Exemplificări:Obiectiv: aruncarea la poar cu o mînă deasupra umărului de pe loc şi din

dribling multiplu.Obiectiv operaţional: elevii să poată azvîrli mingea mică de cauciuc la o

ţintă fixă şi la poartă de pe loc după ce în pralel au efectuat dribling multiplu.

Mijloace de acţiune întreceri individuale cu aruncare l ţintă de pe loc; întreceri individuale cu aruncare la ţintă de pe loc, după ce în paralel s-a

făcut un dribling cu 3-4 bătăi. ştafete cu dribling şi aruncare la şintă. joc minihandbal.

Clasa a IV-aObiective:

însuşirea minihndbalului şi a jocului simplificat; însuşirea mecanismului de bază pentru componentele modelului respectiv

(vezi modelul pentru ciclul primar).ExemplificăriObiectiv: replierea în apărare şi oprirea atacului advers.Obiectiv opţional: elevii să poată efectu repliere în timp, oprirea tacului

advers, interceptarea mingii.

Mijloce de acţionare1. Joc simplificat 2 la 2 fără portar, porţi mici.2. Joc minihandbal cu temă.

Modelarea instruirii elevilor din clasa a V-a

Obiective:1. Iniţierea în jocul de minihandbal şi a jocului simplificat în diferite variante (2 la 2, 3 la 3, 4 la 4, 5 la 5).

240

2. Insuşirea componentelor modelului minimal până la nivelul jocului simplificat.

Recomandări manageriale(de organizare şi conducere spre ândeplinire a modelului)Prima problemă care se impune în această etapă este iniţierea în jocul de

handbal , mai ales sub aspectul duratei şi al conţinutului acesteia.Cronologic şi nu ca importanţă, a doua problemă a etapei o constituie

însuşirea elementelor fundamentale, pe baza cărora elevii să poată practica un joc de handbal cu reguli in cele mai simple. Care sunt acestea?

A. Un procedeu de păstrare. Având în vedere faptul cţ cea mai naturală mişcare de aruncare este aceea zvîrlitţ de deasupra umărului say lteral pe lîngă umăr, acest procedeu de pasare îl vom canaliza pe elevi.

B. Un procedeu de aruncare la poartă. Mişcarea braţului, aceeaşi ca şi la pasarea mingii - despre care am amintit mai înainte - trebuie să fie o preocupare pentru profesor. In ceea ce priveşte elanul (alergarea, paşi adăugaţi, paşi încrucişaţi), elevii trebuie lăsaţi să execute ceea ce este convenabil.

C. Conducerea mingii (driblingul). Chiar dacă nu respectă regulamentul, copiii pot fi lăsaţi, să execute dribling simplu repetat, dribling multiplu şi chiar combinate cele două procedee de conucere a mingii.

D. Deprinderi şi cunpştinţe elementare despre aşezarea în teren. Sigur că este vorba despre aplicarea vreunui sistem sau altul ci doar de acoperire a spaţiului din apropierea semicercului pentru a-şi apăra poarta proprie şi de a asigura front larg de acţiune în atac.

E. Deprinderi şi cunoştinţe elementare despre marcaj şi demarcaj.După cum se observă, conţinutul tehnico-tactic minimal, este destul de redus

şi nici nu implică execuţii pretenţioase. De altfel se ştie că nu trebuie să existe o preocupare dominantă pentru corectitudinea exerciţiilor, în dauna frecvenţei şi complexităţii lor.

Exemplificări

Obiective: 1. Trecerea rapidă din apărare în atac.2. Însuşirea mecanismului de bază componentelor: pase din alergare ,

conducerea mingii, aruncare la poartă - procedeu la alergare (din alergare sau săritură).

Obiective operaţionale: dezvoltarea capacităţii de utilizare eficientă a componentelor menţionate

în cadrul trecerii rapide din oprire în atac pe timpul jocului simplificat 2 la 2.

241

Mijloc de acţiune1. Pase în doi din alergare, dribling, aruncare la poartă din alergare (repetare

numai pentru informare şi formarea reprezentării acţiunilor de joc).2. Joc simplificat 2 la 2.Acţiuni de informare şi conştientizare a elevilor1. Indicaţii privind tructura mişcării de azvîrlire.2. Controlul vizual prealabil.3. Direcţia, tăria şi înălţimea pasei.4. Plasamentul pentru prinderea şi posesia mingii.5. Noţiuni generale de tactică în pasarea mingii.6. Noţiuni generale de decizie privind aruncarea la poartă (alegerea

momentului).

Modelarea instruirii elevilor pentru clasa a VI-a

Obiective: practicarea jocului de handbal cu reguli simplificate pe teren redus şi

iniţierea în jocul regulamentar. însuşirea componentelor modelului minimal de joc, pînă la capacitatea de

a le putea aplica în jocul bilateral regulamentar. formarea capacităţii de organizare a unui joc în calitate de organizator şi

arbitru.

Recomandări manageriale (de organizare şi conducere)Presupunând că în clasa a V-a au fost însuşite de către elevi elementele

funadametnale ale jocului de handbal, în clasa a VI-a se începe cu practicarea jocului simplificat atît din punct de vdere al conţinutului tehnico-tactic, cît şi în ceea ce priveşte regulamentul. Menţionăm că se poate renunţa pentru început la reguli fără de care jocul nu este denaturat. Nu este bine spre exemplu, să se renunţe la reguli privind spaţiul de poartă (Hsemicercul) sau cele referitoare la relaţia atacant-apărător.

Pe măsură ce elevii evoluează şi acţiunile tehnico tactice sunt aplicate în joc cu mai multă siguranţă, regulile sunt mai bine însuşite şi respectate, se introduc noi reguli, astfel încît la sfîrşitul clasei a VI-a să poată juca după regulamentul normal.

Nici însuşirea de acţiuni noi tehnico-tactice nu este exclusţ, dar numai în cazul în care saltul valoric realizat de elevi este mare iar fondul de deprinderi motrice specifice este larg. In orice caz, introucerea elementelor noi nu trebuie să afecteze realizarea obiectivului principal, acela de întărire a deprinderilor de aplicare variată şi creatoare a elementelor.

In semestrul I se vor organiza competiţii cu joc simplificat pe teren redus, în semestrul II se vor organiza competiţii cu joc regulamentar.

Odată cu practicarea jocului de handbal simplificat se recomandă folosirea mijloacelor din prima etapă, fie simultan (o parte din elevi joacă handbal la două porţi, iar cealaltă execută jocuri pregătitoare) sau succesiv (în prima parte se organizează jocuri de mişcare iar apoi jocul bilateral).

242

Etapa a III-a are drept obiectiv principal programarea de noi elemente tehnico-tactice în vederea lărgirii ariei de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi motrice specifice jocului de handbal.

Exemplificări:Obiectiv: aşezarea în apărarea organizată 6:o şi deplasarea în poziţia

fundamentală.Obiectiv operaţional: elevii să se aşeze corect în apărarea organizată 6:0 pe

timpul jocului şi să fie mobili în funcţie de circulaţia mingii.Mijloace de acţionare Atac apărare ără aruncarela poartă. 2.Joc de şcoală la o poartă 6 la 6 u reguli normale cu tema: deplasarea

laterală după circulaţia mingii. Joc regulamentar la 2 porţi. Formarea echipelor şi programarea competiţiei care va începe ora

viitoare cu joc bilateral (ultimile 4-5 lecţii din semestrul II).

Modelarea instruirii elevilor din clasele VII-VIII

Obiective: practicarea jocului bilateral regulamentar; însuşirea de componente noi din modelul intermediar de joc, înfuncţie de

experienţa anterioară, în vederea lărgirii ariei de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi motrice specifice jocului de handbal.

formarea cunoştinţelor pentru organizarea şi arbitrarea jocului de handbal.

Având 1n vedere diversitatea condiţiilor din şcoli şi a nivelurilor de pregătire a elevilor, este greu de stabilit sfera minimală a conţinuturilor. La sfîrşitul clasei a Ix, elevii ar trebui să cunoască:

2-3 procedee de pasare; 2-3 procedee de aruncare la poartă; contraatac şi repliere; un sistem de atac şi sarcinile pe posturi; un sistem de apărare şţi sarcinile pe posturi.Dacă elevii stăpînesc principalele acţiuni de joc pe baza cărora ei pot

desfăşura un joc bilateral regulamentar rezultatele pot fi considerate bune.Programarea noilor componente de joc e va face în funcţie de evoluţia

claselor. Ele pot fi exersate direct în jocul bilateral, după o iniţiere informativă anterioară. Când se impune, se poate utiliza o structură în care să intre acţiuni cunoscute plus acţiunea nouă şi care se repetă mai mult cu titlu informaţional, şi cît posibil să aibă şi un caracter de întrecere.

In fiecare semestru se va organiza o competiţie în cadrul clasei şi în situaţia când echipele vor fi formate din 5 sau 6 jucători. Echipa clasei va fi pregătită pentru competiţiile inter clase.

Exemplificări

243

Obiective: 1.Demarcajul în timpul trecerii din apărare în atac.2. Marcamjul în timpul replierii.Obiective operaţionale: elevii să potă se se demarce sau să marce, după caz,

un adversar care-i revine în acţiunea respectivă şi să-l împiedice să acţioneze în timpul jocului bilateral regulamentar.

Mijloace de acţiune:1. Jocul: “Cine ţine minga mai mult”2. 1 la 1 dribling cu scoaterea mingii din dribling cu eplasare liberă pe tot

terenul.3. Joc bilateral regulamentar cu tema : marcaj om la om pe tot terenul cu

arbitraj făcut de elevi.

Modelarea instruirii elevilor din clasele IX-X

Obeictive: practicarea jocului bialtral regulamentar; completarea fondului de deprinderi cu elementele din modelul

intermediar de joc pe care elevii nu le stăpînesc; formarea şi cultivarea dorinţei de a participa activ la joc; formarea deprinderilor de organizare a unor competiţii şi de arbitraj.Recomandări Se recomandă numai jocuri bilaterale regulamentare în cadrul cărora se pot

învăţa componente noi din modelul (sau din segmentul curicular elaborat de M.E.C). Se va organiza competiţia clasei la a cărei organizare vor fi angrenaţiaţi elevii care programează, ţin evidenţa rezultatelor, fac clasamente. Elevii sunt obişnuiţi în calitate de căpitan de echipă cu sarcini de organizare a jocului. O atenţie deosebită se va acorda arbitrajului efectuat de elevii a căror personalitate trebuie dezvoltată.

Foarte importantă este maniera în care profesorul conduce activitatea elevilor în timpul jocului punând accentul pe obiectivul propus a fi realizat în lecţia respectivă.

Principalele mijloace de acţionare sunt:- jocul cu temă la 2 porţi;- jocul şcoală la o poartă şi la două porţi;- jocul regulmaentar la două porţi. In mod deosebit la clasa a IX-a, în care colectivul poate fi foarte eterogen, iar unii elevi să nu fi făcut handbal de loc în clasele V-VIII, se recomandă ca în semestrul I să se acţioneze, pe perioada unui modul de 6-8 lecţii , cu mijloace de la clasele V-VI.

244

MODELE DE JOC

MODELUL JOCULUI DE MINIHANDBAL LA CLASA – I

Jocuri şi întreceri individuale pe echipe;Componente:

ţinerea mingii cu două mâini; prinderea mingii mici cu două mâini de pe loc; pasarea mingii mici de la piept de pe loc; dribling simplu de pe loc cu mingea mică; dribling simplu din mers dribling multiplu din mers; aruncarea mingii de pe loc la o ţintă – poartă mică –prin

azvârlire.

MODELUL JOCULUI DE MINIHANDBAL LA CLASA – II

Jocuri dinamice şi jocul de minihandbal.Componente:

variante de deplasare în teren; prinderea mingii cu două mâini de pe loc şi pasarea mingii cu o

mână de pe loc; prinderea mingii cu două mâini din mers şi pasarea mingii cu o

mână din mers prin azvârlire; aruncarea la poartă de pe loc prin azvârlire; aruncarea la poartă cu o mână din mers prin azvârlire; prinderea mingii cu două mâini, pasarea mingii cu o mână din

alergare urmate de aruncare la poartă; aşezare în atac şi apărare în cadrul jocului de minihandbal cu

respectarea posturilor şi a reguli semicercului.

MODELUL JOCULUI DE MINIHANDBAL LA CLASELE III – IV

Jocurile pregătitoare şi jocul de minihandbal cuprind următoarele componente:

prinderea mingii cu două mîini în dreptul pieptului; pasarea mingii prin azvârlire pe deasupra umărului de pe loc şi din

deplasare şi cu paşi adăugaţi; aruncare la poartă cu o mână azvârlită pe deasupra umăerului de pe loc; dribling la poartă, cu o mână, azvârlită pe deasupra umărului de pe loc; dribling simplu şi multiplu de pe loc şi din deplasare;

245

deplasare laterală cu paşi adăugaţi în poziţia fundamentală a apărătorului şi împiedicarea aruncării mingii prin deplasare în faţa adversarului;

se respectă regula semicercului.Jocul simplificat pe teren redus cu efectiv redus şI deminihandbal conţine

următoarele componente;ATAC:A. Trecerea rapidă din apărare în atac:

Pase în doi şI trei jucători, din alergare cu mingea de dimensiuni reduse;

Dribling multiplu din alergare; Aruncare la poartă din alergare.

B. Aşezarea în semicerc: Pase în potcoavă; Aruncare la poartă de pe loc şi cu paşi adăugaţI; Se respectă regula de semicerc şi out.

APĂRARE:A. Replierea în apărare şi oprirea atacului advers;B. Aşezarea în semicerc în linie:

Deplasare laterală în direcţia de pasare a mingii; împiedicarea adversarului cu mingea să arunce la poartă prin

interpunerea în faţa lui cu braţele ridicate pe direcţia de aruncare; interceptarea mingii care se paseazăsau care se aruncă la poartă; se respectă regula faultului.

MODELUL MINIMAL DE JOC LA CLASELE V - IXATAC

A. Trecerea rapidă din apărare în atac (contraatacul):Componente: alergarea în viteză, schimbarea de direcţie din alergare, opriri,

porniri, sărituri, degajarea mingii, prinderea mingii venite din urmă, pase din alergare în acelaşI plan, în adâncime, driblingul, aruncarea la poartă (din alergare sau săritură), demarcajul;

C. Jocul de atac organizat (atacul poziţional în sistemul cu un pivot): Aşezarea ăn teren, respectarea posturilor în cadrul sistemului şI

acţiuni tehnico-tactice simple (demarcajul), specifice posturilor, (depăşirea, pătrunderea), pase în potcoavă cu ameninţarea porţii, pase în pătrundere succesivă pase de angajare a pivotului, pasa lungă de contraatac, aruncarea la poartă cu pas încrucuşat sau adăugat şI din săritură (cu plonjon), repunerea mingii de către portar

Respectarea regulilor de semicerc, out, dublu dribling, paşi.

246

APĂRAREAA. Replierea în apărare;

Componente: Alergarea de viteză, opriri întoarceri, oprirea contraatacului advers,

marcajul, scoaterea mingii din dribling, intercepţia;B. Jocul de apărare organizat (apărarea în sistem pe zonă 6 – 0, 5+1);

Componente Aşezarea în teren şi acţiuni tehnico-tactice simple specifice

posturilor, deplasările în poziţie fundamentală, ieşire la adversarul aflat în posesia mingii şi retragerea la semicerc, marcajul jucătorului cu mungea şi marcajul jucătorului fără minge, blocarea mingilor aruncate la poartă, intercepţia;

Respectarea regulilor de fault.NOTĂ - modelul minimal de joc reprezintă nivelul la care trebuie să

ajungă elevii la sfârşitul clasei IX.

MODELUL INTERMEDIAR DE JOC CLASELE X - XII

ATAC Trecera rapidă din apărare la atac:Componente:

Alergarea de viteză pe trasee dinainte stabilite; Degajarea mingii de către portar; Prinderea mingii venite din urmă; Pase din alergare în viteză în acelaşi plan şi planuri diferite; Demarcajul; Driblingul; Aruncări la poartă din alergare şi din săritură; Colaborare între vârfurile de CA şi cel de-al doilea val.

Aşezarea corectă în sistem şi organizarea atacului:Componente:

Deplasări în teren pentru ocuparea postului; Pase în alergare uşoară; Pasarea mingii în sistemul de atac; Pase în pătrundere succesivă

Atacul în sistem (în sistemul cu un pivot):Componente:

Pase în potcoavă cu ameninţarea porţii; Pase în pătrundere succesivă; Circulaţii de minge pase din doi în doi cu aglomerare pe o aripă

urmată, schimbarea jocului pe aripa opusă; Pase simple de angajare a pivotului la semicerc; Depăşirea; Demarcajul; încrucişarea în doi şi trei jucători;

247

aruncarea la poartă din săritură, cu paşi adăugaţi, încrucişaţi şi din plonjon;

APĂRAREA Trecerea rapidă de la atac la apărare (replierea):Componente:

Alergare de viteză cu marcarea vârfurilor de contraatac; împiedicarea prinderii mingii de către vârfurilre de contraatac; scoaterea mingii din dribling; împiedicarea transmiterii mingii la coechipier.

Aşezarea corectă în sistemul de apărare pe zonă:Componente

Cunoaşterea şi respectarea posturilor în sistemul de apărare; Deplasări specifice pentru apărarea postului din apărare; Deplasări pe direcţăia de pasare; Atacarea adversarului cu mingea şi retragerea la semicerc pe de

pasare; Realizarea acţiunii de preluare/predare a adversarului; împiedicarea aruncărilor la poartă.

NOTĂ - modelul intermediar de joc reprezintă nivelul la care trebuie să ajungă elevii la sfârşitul clasei XII.

ELEMENTELE SELECŢIEI ŞI PREGĂTIRIIPentru a ajunge la măiestrie în jocul de handbal sunt necesari minimum 8

ani şi cum maturizarea biologică este întâlnită la 17 ani(fetele) şi la 18 ani (băieţii), este necesar - în consecinţă – să se înceapă depistarea şi recrutarea la 9 ani şi respectiv 10 ani.

În cadrul preselecţiei profesorul apelează la experienţa dobândită în activitatea practică - copiii invitaţi la pregătire – să aibă segmente lungi şi subţiri, tendon achilian proeminent, genunchi osoşi, umeri largi, gâtul lung etc.

Cei care au trecut pragul “ ochiul specialistului” se constituie în grupe de începători, ei încep ucenicia în handbal şi în acelaşi timp se face selecţia primară pe baza criteriilor arătate şi a unor probe de calităţi motrice. În grupele de începători se pune accentul pe formarea unei baze solide de pregătire, realizabilă prin mijloace multiple de natură generală şi specifică. Copiii trebuie sî se joace “de-a handbalul” începând să-şi formeze deprinderile necesare “handbalului serios”. Ucenicia se prelungeşte pentru fetiţe la 12 ani şi până la 13 ani pentru băieţi. În acest interval de vârstă instruirea se desfăşoară după metoda globală, ceea ce presupune ca însuşirea elementelor tehnico-tactice să se facă prin jocuri de mişcare, ştafete, jocuri pregătitoare şi joc de handbal la două porţi.

Apoi, din punctul de vedere al instruirii, ei continuă pregătirea în cadrul grupelor de juniori III şi II. În paralel selecţia se continuă, devine mai riguroasă şi începe să se împletească cu participarea la jocuri amicale şi oficiale. Pregătirea în grupele de la 12-17 ani la fete şi 13-18 ani la băieţi este orientată pe:

- continuarea pregătirii fizice generale şi dezvoltarea calităţilor de voinţă şi morale;

248

- pregătire fizică specifică;- desăvârşirea pregătirii tehnico-tactice;- selecţia definitivă, la sfârşitul etapei.În acest stadiu are loc: consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor de joc;

formarea priceperilor şi obişnuinţelor de aplicare în joc a procedeelor şi acţiunilor corect însuşite; în cadrul instruirii se caută să se corecteze elementele care frânează sau perturbă desfăşurarea jocului. Pentru a soluţiona aceste deziderate este necesar să se îmbine metoda globală cu cea analitică.

Din punct de vedere al selecţiei, trecerea de la juniori II la juniori I este dominată de selecţia definitivă a tânărului pentru handbal de performanţă. În ultimii ani ai junioratului se tinde spre obţinerea măiestriei în handbal şi a unor rezultate sportive superioare. Acum mijloacele pregătirii sunt structurate pe faze şi modele de joc, iar instruirea se face după metoda analitică în condiţii de joc. În acelaşi timp se urmăreşte individualizarea jocului pe fiecare jucător în parte, perfecţionarea calităţilor motrice specifice şi adâncirea specializării pe posturi.2. Indicaţii metodice privind predarea handbalului în şcoală

1. Pentru consolidarea mecanismului de bază al aruncării la poartă de pe loc succesiunea este următoarea: ţinerea mingii cu două mâini, ducerea ei sus deasupra capului pe drumul cel mai scurt, plasarea piciorului opus braţului de aruncare înainte, arcuirea spatelui şi aruncarea mingii (biciuire) cu toată forţa în poartă.

2. Când se efectuează dribling multiplu se insistă asupra împingerii mingii în sol, a alergării cu pas lansat, cu viteză din ce în ce mai mare, apoi pe alternarea mâinii care împinge mingea pe sol. Când majoritatea elevilor clasei reuşesc să execute relativ corect, se organizează întreceri pe serii (linii) apoi pe şiruri (echipe).

3. Atunci când se constată că mecanismul de bază al aruncării la poartă de pe loc este însuşit, se trece la efectuarea unui elan sub formă de pas adăugat, pas încrucişat, pas cu dreptul urmat de desprindere pe stângul (aruncare din săritură); în timpul acestui elan scurt, după ducerea mingii sus, trunchiul se poate înclina spre stânga, spre dreapta sau braţul poate "cădea" apărând aruncările prin evitarea adversarului.

4. Aruncarea la poartă din săritură este cea mai frecventă în joc. Pentru a o consolida este necesar să avem în vedere următoarele:

formaţia de lucru: trei şiruri, elevii sunt plasaţi la 10m de poartă (inter stânga, inter dreapta, centru);

succesiune: primii din şiruri, cu mingea în mână, fac un pas cu piciorul stâng (dreptacii) spre poartă, rulând talpa piciorului se desprind sărind peste linia punctată de la 9m şi în acelaşi timp duc mingea peste umăr înapoi cât mai sus posibil, arcuiesc trunchiul şi o aruncă la poartă, după care aterizează (pe piciorul de bătaie, pe ambele picioare, etc.).

Având în vedere că principala greşeală şi dificultate întâmpinată de elevi este pregătirea aruncării în timpul săriturii atenţia va fi îndreptată spre următoarele momente: pentru îmbunătăţirea desprinderii de pe sol şi a zborului se recomandă diferite

sărituri pe loc (pas săltat, sărit, pe două picioare);

249

pentru îmbunătăţirea vitezei braţului cu mingea care pregăteşte aruncarea - se execută acţiunea respectivă - pe loc, din mers, din uşoară alergare în timpul pasului săltat;

exerciţiile continuă adăugând în timpul pasului înainte un dribling simplu, o pasă primită de la un partener;

o altă problemă metodică este legată de transformarea deplasării cu sau fără minge în aruncare la poartă sau în primire din deplasare în viteză şi aruncare la poartă;

pentru a avea corespondenţă cu jocul se introduc aruncările la poartă cu un jalon în faţă, cu un apărător pasiv sau semiactiv; ţintind colţul porţii din dreapta sus, dreapta jos, stânga sus, stânga jos;

apoi se fac diferenţieri nete: aruncări la poartă după contraatac, după faza a II-a a atacului, din atacul în sistem cu particularităţile aruncării la poartă din săritură de pe posturile liniei de 9m, de pe extrema stângă (căderea braţului în spatele apărătorului şi aterizare pe piciorul braţului de aruncare), de pe extrema stângă (înşurubare şi evitare spre linia de la 7m).5. La pasele în suveică, elevul se deplasează în întâmpinarea mingii, căutând să adopte poziţia braţelor pentru prinderea mingii, să-şi plaseze corpul şi îndeosebi braţele n traiectoria ei, să primească mingea cu braţele pe jumătate întinse, să amortizeze şocul şi să o prindă. Se acordă atenţie sincronizării acţiunilor celor doi: momentul de începere a deplasării celui fără minge, tăria pasei şi adresa (minge utilă).

6. Tactica individuală se învaţă în timpul: jocurilor de mişcare, ca cele prezentate în cadrul tehnologiei acţionării la

clasele V-VIII; prin jocul pentru marcaj şi demarcaj un scop: echipa luptă pentru a intra

în posesia mingii. Pentru aceasta colectivele claselor se împart în patru echipe care vor juca, câte două, în fiecare jumătate de teren;

jucătorii echipei care se află în posesia mingii vor căuta: să se informeze continuu asupra locului unde se află mingea, coechipierii

aflaţi demarcaţi şi adversari; să folosească la momentul potrivit (tactic) pasei, driblingul şi procedeele

mişcării în teren; să anticipeze acţiunile posesorului de minge, prin plasament şi

deplasările sale în teren; să asigure mingea protejând-o; să folosească la momentul oportun fenta simplă şi cu piruetă; să se demarce în mod permanent şi să pătrundă în porţiuni libere de teren; să alterneze procedeele şi acţiunile tactice pe care le face; să nu comită greşeli de tehnică (paşi, dribling, etc.); jucătorii echipei care se află în apărare:

să-şi repartizeze adversarii; să urmărească adversarul de care răspunde pe toată suprafaţa de joc,

deplasându-se în poziţie fundamentală;

250

să-i marcheze, plasându-se mereu între minge şi adversar, pe partea braţului său îndemânatic;

să se informeze permanent asupra acţiunilor adversarului de care răspunde, asupra poziţiei mingii în teren, asupra celorlalţi adversari şi coechipieri;

să se lanseze cu adversarul său; să scoată mingea din dribling efectuat de atacant; să folosească orice posibilitate de a intra în posesia mingii; să se demarce brusc când unul dintre coechipierii săi a intrat în posesia

mingii.Precizare:

- echipele trebuie să aibă tricouri de culori diferite şi jocul să fie arbitrat de profesor sau de un elev cunoscător al regulamentului.

- respectarea cerinţelor postului, a acţiunilor tipice tehnico-tactice şi a procedeelor de finalizare specifice.

ELEMENTE DE REPER DIN CONŢINUTUL CURSULUI:

1. Care este ideea fundamentală a modelului de pregătire al copiilor?2. Care sunt distanţele optime ce se recomandă pentru dezvoltarea vitezei

la nivelul copiilor?3. Care sunt cele trei forme de manifestare ale vitezei ce trebuie

dezvoltate la nivel şcolar?4. Ce pondere are pregătirea fizică în procesul de instruire al copiilor?5. Care este succesiunea de folosire a metodelor „globală” şi „analitică”

particularizate pe intervale de vârstă?6. Care este ordinea metodică a jocurilor la clasele I – II?7. Care sunt funcţiile jocului de handbal, raportate la obiectivele lecţiei

de educaţie fizică?8. Care sunt obiectivele procesului de modelare a instruirii elevilor din

clasele a V – a ?9. Care sunt principalele mijloace de acţionare specifice claselor a IXa?10. La ce vârstă se recomandă începerea procesului de depistare şi

recrutare a copiilor pentru practicarea jocului de handbal?

251

BIBLIOGRAFIE1. Acsinte Alexandru – Biochemical and physiological changes in handball

players during a specific high intensity training programme, EHF Periodical, 1 / 2004, pg. 58-62;

2. Acsinte Alexandru – Cambios bioquimicos y fisiologicos en los jugadores de balonmano durante una sesion de entrenamiento de alta intensidad, AEBM - Area De Balonmano, No. 30- mayo 2004, pg. 5-9;

3. Acsinte Alexandru – Modificaciones fisiologicas en condiciones de estres competicional en balonmano, AEBM - Area De Balonmano, No. 32- septiembre 2004, pg. 1 - 14;

4. Alexandru Eftene – Modelarea conţinutului antrenamentului sportive în perioada pregătitoare la handbaliste junioare I din cadrul stadiului de specializare, Teză de doctorat, Chişinău, 14 oct. 2004;

5. Alexandru E., Acsinte A. – Handbal, Mijloace de acţionare, Ed. Valinex, Chişinău, 2005;

6. Alexandru Eftene – Principii ale modelării antrenamentului în handball, juniori I, Ed. Tehnopress, Iaşi, 2005;

7. Alexandru Eftene, Anatolie Budevici. - Handbal pentru copii şi juniori, (teorie şi metodic), Ed. Valinex SA, Chişinău, 2003;

8. Benkreira, M., Portman, M. – The combined training method contribution to the vertical jump in high level handball players development, EHF Periodical, Nr.1 / 2003, pg. 50-53;

9. Czerwinski, J. – Individualization of men s handball training, EHF Periodical, Nr.1 / 2002, pg. 50-52;

10.Czerwinski, J., Jastrzebski, Z. – Special preparation level and its influence on the sporting results of the junior handball players of Poland s national team, EHF Periodical, Nr.1 / 2003, pg. 40-46;

11.Cercel P., “Handbalul. Regulament pentru echipe de pitici”, Buc., 1969.12.Gogâltan, V., “Instruirea copiilor şi juniorilor în handbal”, Ed., Stadion,

1974.13.Kovacs, L. – Rules of the game from a coache s perspective, EHF

Periodical, Nr.1 / 2002, pg. 59-60; Kuchta Zygfryd – Team training in the pre-competitional phase, EHF Periodical Nr. 2 / 2002, pg. 48-49;

14.Kunst-ghermănescu, I., “Teoria şI metodica handbalului”, Ed. Didactică şIăi Pedagogică, Buc., 1983

15.Lapajne Aleksander – Intertwining fitness exercises with tehnical and tactical contents in order to be handball players more efficient in training - EURO 2004 Coache s Seminar, Ljubljana/Slovenia;

16.Sevim Yassar – Modern aspects in planning the handball training and praxis relevant - EURO 2004 Coache s Seminar, Ljubljana/Slovenia;

17.Taborsky, F. – Healthy body healthy mind, EHF Periodical, Nr.1 / 2002, pg. 41-42;

18.Taborsky, F. – Game performance in handball, EHF Periodical, Nr.2 / 2001, pg. 23-26;

252