1

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE ŞI ŞTIINŢE ECONOMICE CONSTANŢA

MATERIA: DREPT INSTITUŢIONAL EUROPEAN

CURS I

Unitatea de învăţare 1

ISTORIA UNIUNII EUROPENE

Misiunea Europei pentru secolul XXI este:

• garantarea păcii, a prosperităţii şi a stabilităţii pentru cetăţenii Europei;

• consolidarea reunificării continentului;

• asigurarea securităţii pentru cetăţenii săi;

• promovarea unei dezvoltări economice şi sociale echilibrate;

• soluţionarea provocărilor globalizării şi prezervarea identităţii popoarelor europene;

• favorizarea valorilor europene, precum dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului, respectarea

drepturilor omului şi a economiei sociale de piaţă.

Cancelarul german, Angela Merkel, a declarat, pe 24 ianuarie 2012, în cadrul unei

manifestări consacrate celebrării a 10 ani de la introducerea monedei „euro”, că realizarea unei

uniuni politice în Europa constituie „misiunea politică a următorilor zece ani”, recunoscând

totodată că obiectivul nu va fi uşor de realizat, în contextul în care zona euro se luptă cu criza

datoriilor.

1.1. Ideea de Uniune Europeană

Înainte de a deveni un adevărat obiectiv politic, ideea unificării Europei nu era decât un

vis al filozofilor şi vizionarilor.

Dante Alighieri (n. 29 mai 1265, Florenta, d. 14 septembrie 1321, Ravena, poet si filosof

italian, om politic florentin, primul mare poet de limba italiana), în „Divina comedia” îsi imagina

o Europa unificată, aflată sub conducerea unui suveran aflat deasupra celorlalti suverani. Limba

comuna urma sa fie latina, iar moneda comuna “florinul” care avea o circulaţie largă în Europa

2

ca urmare a activităţii negustorilor din Florenţa. Concepţia lui Alighieri merită menţionată pentru

ca a intuit necesitatea păstrarii suveranităţii statelor membre, a monedei unice, pe care Uniunea

Europeană a realizat-o parţial începând cu anul 2002, la peste 50 de ani de la începuturile

constructiei comunitare, dar şi a limbii unice despre care încă nu se discuta.

Preluând o idee mai veche a lui Jean Monnet, Robert Schuman (ministru de Externe al

Franţei) propune, la 9 mai 1950, instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului

(CECO). Astfel, ţările care odinioară se confruntau pe câmpul de luptă decid să plaseze producţia

de cărbune şi oţel sub responsabilitatea unei autorităţi supreme comune. Din punct de vedere

practic, dar şi simbolic, spectrul conflictelor a fost transformat într-un instrument al păcii şi

reconcilierii.

În 1957, şase state au semnat Tratatul de la Roma, care extinde cooperarea anterioară din

cadrul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului şi crează Comunitatea Economică

Europeană, înfiinţând o uniune vamală şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice pentru

cooperarea în dezvoltarea energiei nucleare. Tratatul a intrat în vigoare în 1958.

Tratatul de la Roma a fost semnat în 1957 şi a intrat în vigoare în 1958. A înfiinţat

Comunitatea Economică Europeană.

Comunitatea Economică Europeană şi Euroatom au fost create separat de Comunitatea

Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, deşi împărţeau aceleaşi instanţe şi Adunarea Comună.

Coducerea acestor Comunităţi erau denumite Comisii, opusul „Înaltei Autorităţi”. Comunitatea

Economică Europeană era condusă de Walter Hallstein iar Euroatom integra sectoare de energie

nucleară, pe când CEE avea să dezvolte uniunea vamală dintre membri.

În anii 1960, au apărut tensiuni cu Franţa care dorea limitarea puterii supranaţionale.

Totuşi, în 1965 sa ajuns la un acord iar în 1967 a fost încheiat Tratatul Merger în Bruxelles. A

intrat în vigoare la 1 iulie 1967 şi a creat un singur set de instituţii pentru cele trei comunităţi,

care erau denumite împreună drept Comunităţile Europene, desi era cunoscută doar ca

Comunitatea Europeană. Jean Rey a prezidat pentru prima Comisie unită.

Căderea Cortinei de fier in 1989 a permis extinderea către est a Uniunii. (Zidul

Berlinului).

În 1973, Comunităţile sau lărgit prin includerea Danemarcei(inclusiv Groenlanda, care a

părăsit comunităţile în 1985), Irlanda şi a Marii Britanii. Norvegia a negociat aderarea în acelaşi

timp dar votanţii norvegieni au respins planul de aderare într-un referendum, aşa că Norvegia a

3

rămas înafara Uniunii. În anul 1979 au avut loc primele alegeri democratice pentru Parlamentul

European.

Grecia a aderat în anul 1981 iar Portugalia şi Spania în 1986. În 1985, Acordul de la

Schengen a dus la spaţiul fără controale vamale între cele mai multe state membre şi câteva state

non-membre. În 1986, steagul european a început să fie folosit de Comunităţi, iar Actul Unic

European a fost semnat.

În anul 1990, după căderea Cortinei de Fier, fosta Germanie de Est a devenit parte a

comunităţii ca parte a noii Germanii unite. O dată cu extinderea către fostele state comuniste din

Estul Europei, au fost convenite criteriile de la Copenhaga pentru statele candidate.

Introducerea monedei euro în anul 2002 înlocuiește mai multe valute naționale.

Uniunea Europeană a fost înființată formal când Tratatul de la Maastricht a intrat în vigoare, pe 1

noiembrie 1993, iar în 1995 Austria, Finlanda și Suedia au aderat la nou înființata UE. În 2002,

bacnotele și monedele euro au înlocuit monedele naționale din 12 state membre. De atunci, Zona

Euro a crescut la 17 state. În 2004, UE a avut cea mai mare extindere din istorie, când Cipru,

Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia și Slovenia au aderat la

Uniune. La 1 ianuarie 2007, România şi Bulgaria au devenit cele mai noi state membre. În

același an Slovenia a adoptat euro, urmată în 2008 de Cirpu și Malta, de Slovacia în 2009 și de

Estonia în 2011. În iunie 2009 au avut loc alegerile pentru Parlamentul European care au dus la

continuarea mandatului de preşedinte al Comisiei Barosso, iar în 2009 Islanda şi-a depus formal

candidatura pentru aderarea la UE.

În 1 decembrie 2009, Tratatul Lisabona a intrat în vigoare și a reformat multe aspecte ale

UE. În particular a schimbat structura legală a Uniunii Europene, transformând sistemul celor 3

comunități într-o singură entitate cu personalitate juridică internațională şi a creat funcţia

permanentă de Preşedinte al Consiliului European, primul care ocupă această funcţie fiind

Herman Van Rompuy şi un Înalt Reprezentant pentru afaceri externe şi securitate, în persoana

doamnei Catherine Ashton.

La 9 decembrie 2011, Croaţia a semnat Tratatul de Aderare la UE. Referendumul de

aderare la UE ce a avut loc în 22 decembrie 2011 a validat aderarea ţării la Uniunea Europeană,

66% din cetăţenii croaţi prezenţi la vot au votat pentru aderarea la Uniunea Europeană, aderarea

a avut loc la 30 iunie 2013 la Zagreb.

4

1.2. Siguranţa, securitatea, solidaritatea economică şi socială europeană.

În secolul XXI, Europa se mai confruntă cu probleme de securitate şi siguranţă. Din acest

motiv, Uniunea Europeană trebuie să ia măsuri eficiente pentru a garanta siguranţa şi securitatea

statelor sale membre. În acest scop, Uniunea Europeană trebuie să colaboreze constructiv cu

regiunile aflate dincolo de graniţele sale, respectiv ţările din Balcani, din Africa de Nord, din

Caucaz şi din Orientul Mijlociu. Uniunea trebuie, de asemenea, să îşi apere interesele militare şi

strategice, prin colaborarea cu aliaţii săi, în special cu NATO şi prin dezvoltarea unei veritabile

politici europene comune de securitate şi de apărare. Securitatea internă şi externă sunt două feţe

ale aceleiaşi monede. Combaterea terorismului şi a crimei organizate necesită o colaborare

strânsă între forţele poliţieneşti din toate ţările UE. Crearea unui „spaţiu de libertate, securitate şi

justiţie” în sânul UE, unde fiecare cetăţean are acces egal la justiţie şi este protejat de lege,

constituie o nouă provocare la nivel european, necesitând o coordonare sporită a acţiunilor

întreprinse de autorităţile naţionale. Organisme precum Europol, Oficiul European de Poliţie şi

Eurojust, care promovează cooperarea între procurori, judecători şi ofiţeri de poliţie din ţările

membre ale UE, sunt chemate să joace un rol mai activ şi mai eficient.

UE are propria politică externă şi de securitate, ceea le permite statelor membre să se

exprime şi să acţioneze la unison pe scena mondială.

Modificările introduse în 2009 de Tratatul de la Lisabona au ajutat Uniunea să devină mai

activă şi mai coerentă în abordarea sa. Aceste modificări includ numirea Înaltului Reprezentant

al UE pentru afaceri externe şi politica de securitate, care coordonează statele membre în

elaborarea şi punerea în aplicare a politicii externe. Înaltul Reprezentant este sprijinit de personal

civil şi militar şi de Serviciul European de Acţiune Externă.

Nu există o forţă armată permanentă a UE. În schimb, în baza politicii sale comune de

securitate şi apărare, se sprijină pe forţele de menţinere a păcii cu care contribuie statele membre,

pentru: operaţiuni comune de dezarmare, misiuni umanitare şi de salvare, asistenţă militară,

prevenirea conflictelor şi menţinerea păcii, misiuni ale forţelor combatante pentru gestionarea

crizelor, inclusiv pentru restabilirea păcii şi stabilizare după încetarea conflictelor.

Toate aceste misiuni pot contribui la combaterea terorismului, inclusiv prin sprijinul

acordat ţărilor terţe în combaterea terorismului pe teritoriul acestora.

5

În ultimii zece ani, UE a desfăşurat mai multe misiuni civile şi operaţiuni militare pe trei

continente ca răspuns la diverse situaţii de criză, de la instaurarea păcii post-tsunami în Aceh,

până la protecţia refugiaţilor în Ciad şi la combaterea pirateriei. Rolul important al UE în

domeniul securităţii ia amploare.

Începând din ianuarie 2007, UE poate lansa operaţiuni de reacţie rapidă cu două grupări

tactice de luptă concurente numărând 1500 de persoane şi, la nevoie, poate lansa ambele

operaţiuni aproape simultan.

Cu toate că, la origine, Uniunea Europeană a fost creată pentru a realiza un obiectiv

politic pacificator, aspectul economic a fost totuşi cel care a reuşit să dinamizeze şi să

încununeze cu succes această construcţie europeană.

La ora actuală, tendinţele demografice în UE nu sunt foarte favorabile, în comparaţie cu

celelalte state ale lumii. De aceea, statele membre trebuie să se apropie tot mai mult pentru a

asigura creşterea economică şi pentru a se menţine competitive la nivel mondial. Niciun stat

membru nu este pregătit să facă faţă, singur, concurenţei pe plan mondial în domeniul

comerţului. Astfel, piaţa unică le oferă întreprinderilor europene o platformă vitală, asigurându-le

competitivitatea pe pieţele mondiale.

Cu toate acestea, acest spaţiu de liberă concurenţă la nivel european trebuie să aibă drept

corolar solidaritatea naţiunilor europene. Aceasta are consecinţe pozitive asupra cetăţenilor

europeni: prin urmare, atunci când cetăţenii din unele regiuni ale Europei sunt victime ale

inundaţiilor sau ale altor calamităţi naturale, bugetul UE prevede fonduri de asistenţă în acest

sens. Fondurile structurale, gestionate de Comisia Europeană, încurajează şi sporesc eforturile

depuse de autorităţile naţionale şi locale ale ţărilor membre pentru a reduce inegalităţile între

diversele regiuni ale UE. Mijloacele financiare prevăzute din bugetul UE şi creditele oferite de

Banca Europeană de Investiţii (BEI) sunt alocate pentru a îmbunătăţi infrastructura de

transporturi (de exemplu, extinderea reţelei de autostrăzi şi a infrastructurii feroviare de mare

viteză), contribuind astfel la promovarea unor regiuni şi la stimularea schimburilor comerciale

transeuropene. Astfel, succesul economic al UE se va manifesta, în parte, prin capacitatea pieţei

sale unice, de jumatate de miliard de consumatori, de a satisface interesele unui număr cât mai

mare de consumatori şi întreprinderi.

6

1.3. Identitatea europeană în contextul globalizării

Societăţile post-industriale ale Europei devin tot mai complexe. Astfel, deşi nivelul de

trai al cetăţenilor europeni nu a încetat să crească, diferenţe semnificative între bogaţi şi săraci

persistă totuşi. La rândul ei, extinderea a accentuat şi mai mult aceste diferenţe, întrucât noile

state membre au intrat în UE având un nivel de trai sub media europeană. De aceea, colaborarea

statelor membre este crucială pentru a se reuşi reducerea acestor discrepanţe.

Totuşi, toate aceste eforturi nu au fost realizate în detrimentul identităţii culturale şi

lingvistice a statelor europene. Dimpotrivă, activităţile întreprinse de instituţiile europene au

contribuit la realizarea creşterii economice, având în vedere particularităţile regionale şi bogata

diversitate culturală şi tradiţională a ţărilor membre.

După jumătate de secol de construcţie europeană, Uniunea Europeană în ansamblul său

este mai impunătoare decât fiecare stat membru luat separat: ea exercită o influenţă economică,

socială, tehnologică, comercială şi politică mult mai mare decât dacă acestea ar fi trebuit să

acţioneze individual. Faptul că Uniunea întreprinde acţiuni comune şi se exprimă printr-o singură

voce constituie o valoare adăugată incontestabilă pentru Europa, din mai multe motive, printre

care amintim:

Uniunea Europeană, fiind prima putere comercială in lume, joacă un rol decisiv în

negocierile internaţionale, respectiv cele din cadrul organizaţiei Mondiale a Comerţului

(OMC), compusă din 149 ţări, precum şi în punerea în aplicare a Protocolului de la Kyoto

privind schimbările climatice şi poluarea atmosferică.

Uniunea adoptă poziţii clare în ceea ce priveşte unele teme sensibile, importante pentru

cetăţeanul de rând, precum protecţia mediului, resursele de energie regenerabilă,

„principiul precauţiei” în materie de securitate alimentară, aspectele etice ale

biotehnologiilor şi necesitatea protejării speciilor pe cale de dispariţie;

Uniunea a lansat o serie de iniţiative importante pentru o dezvoltare durabilă a întregii

planete, în legătură cu „Summitul Pământului” de la Johannesburg, în 2002.

De asemenea, Uniunea şi-a propus ca obiectiv principal ca până în anul 2020 să reducă

cu 20%, emisiile de CO2.

Vechiul adagiu „unirea face puterea” este mai pertinent ca niciodată pentru europenii de

azi. Totuşi, procesul de integrare europeană nu a şablonat diversele moduri de viaţă, tradiţiile şi

7

culturile popoarelor sale. Într-adevăr, diversitatea reprezintă o valoare majoră pentru Uniunea

Europeană.

Uniunea promovează diversitatea culturală şi tradiţiile specifice fiecărui popor al UE.

Uniunea are 23 de limbi oficiale, în timp ce 51% dintre adulţi înţeleg limba engleză, limbile

catalană, bască sau scoţiană, galiciană sau limba wellsuluiau statut de limbi semi-oficiale. Iar

celelalte limbi ale minorităţilor conlocuitoare sunt la fel de respectate şi promovate .

1.4. Valorile Uniunii Europene

UE îşi doreşte să promoveze valorile umaniste şi progresiste şi să garanteze că fiinţa

umană este stăpânul şi nu victima schimbărilor majore care au loc la nivel global. Nevoile

cetăţenilor nu pot fi satisfăcute doar prin intermediul mecanismelor de piaţă şi nici nu pot fi

impuse în mod unilateral.

De aceea, UE pledează pentru acea viziune a omenirii sau acel model de societate care

este susţinut de majoritatea cetăţenilor săi. Europenii se mândresc cu patrimoniul bogat de valori,

printre care se numără drepturile omului, solidaritatea socială, libertatea întreprinderii,

distribuirea echitabilă a roadelor creşterii economice, dreptul la un mediu protejat, respectarea

diversităţii culturale, lingvistice şi religioase şi o sinteză armonioasă a tradiţiei şi a progresului.

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, proclamată în decembrie 2000 la Nisa,

cuprinde toate drepturile recunoscute la ora actuală de statele membre şi de cetăţenii UE. Aceste

valori creează un sentiment de apartenenţă la aceeaşi familie europeană. Un exemplu bun în

acest sens îl constituie abolirea pedepsei cu moartea în toate statele UE.

8

CURS II Unitatea de învăţare 2

COMPETENŢELE UNIUNII EUROPENE

Priveste dreptul de a legifera. Prin urmare, Uniunea exercită doar compeţentele are i-au

fost repartizate (art.5 TCE). În domeniile de competenţă exclusivă într-un domeniul determinat,

doar Uniunea poate să legifereze şi să adopte acte juridice cu forţă obligatorie.

2.1. Repartizarea competenţelor în cadrul Uniunii Europene

Tratatul de la Lisabona clarifică repartizarea competenţelor între Uniunea Europeană

(UE) şi statele membre. Noul tratat reglementează Competenţele Uniunii, în conformitate cu

rezultatele dezbaterilor purtate în cadrul Grupurilor de lucru. Necesitatea de a clarifica împărţirea

competenţelor între Statele membre şi Uniune a reprezentat una din misiunile esenţiale ale

ultimelor discuţii, întrucât, de-a lungul timpului, natura şi obiectivele Uniunii au înregistrat unele

evoluţii. Astfel, se introduce pentru prima dată în tratatele fondatoare o clasificare precisă prin

care se diferenţiază trei competenţe principale: competenţele exclusive, competenţele partajate şi

competenţele de sprijinire. Acest efort de clarificare nu conduce la un transfer de competenţă

notabil. Cu toate acestea, această reformă este importantă şi necesară pentru buna funcţionare a

UE. În trecut au apărut mai multe conflicte de interese între UE şi statele membre. De acum

înainte, limitele între competenţele fiecăruia sunt definite în mod clar. În plus, această

transparenţă facilitează aplicarea principiilor fundamentale referitoare la controlul şi la

exercitarea acestor competenţe.

Una dintre modificările cele mai importante ca urmare a Tratatului de la Lisabona

priveşte desfiinţarea structurii bazate pe trei piloni a UE. Aceşti trei piloni erau:

Comunitatea Europeană;

politica externă şi de securitate comună (PESC);

cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală.

9

În cadrul acestei structuri, se suprapuneau mai multe tipuri de competenţe. Actele

adoptate în cadrul primului pilon erau în conformitate cu procedurile legislative ale UE. Spre

deosebire de acesta, ceilalţi doi piloni se bazau pe o cooperare interguvernamentală între statele

membre.

Tratatul de la Lisabona pune capăt acestei structuri complicate. Comunitatea Europeană

dispare. Aceasta este înlocuită de către UE, care este înzestrată cu proceduri legislative care îi

permit să-şi exercite pe deplin competenţele care îi sunt atribuite. Mai mult, UE dobândeşte

totodată personalitate juridică, care până atunci era rezervată fostei Comunităţi. Astfel, ea poate

de acum înainte să încheie tratate în domeniile care ţin de competenţa sa.

2.2. Tipuri de competenţă

Tratatul privind funcţionarea UE (TFUE) distinge între trei tipuri de competenţă şi,

pentru fiecare, întocmeşte o listă neexhaustivă a domeniilor vizate:

competenţe exclusive (articolul 3 din TFUE): numai UE poate să legifereze şi să adopte

acte obligatorii în aceste domenii. Rolul statelor membre este aşadar limitat la aplicarea

acestor acte, exceptând cazurile în care UE le autorizează să adopte ele însele anumite

acte. Fac obiectul competenţei exclusive:

uniunea vamală;

reguli de concurenţă necesare în vederea funcţionării pieţei interne;

politica monetară a statelor membre care au adoptat euro;

conservarea resurselor biologice marine, în cadrul politicii comune de pescuit;

politica comercială comună;

încheierea unui acord internaţional atunci când încheierea sa este prevăzută într-

un act normativ al Uniunii sau este necesar pentru a permite Uniunii să exercite

competenţa sa internă, sau în măsura în care încheierea sa poate afecta regulile

comune ori modifica domeniul lor de aplicare.

competenţe partajate (articolul 4 din TFUE): UE şi statele membre sunt abilitate să

adopte acte obligatorii în aceste domenii. Cu toate acestea, statele membre pot să-şi

10

exercite competenţa numai în măsura în care UE nu şi-a exercitat-o sau a decis să nu-şi

exercite competenţa proprie. Fac obiectul competenţei partajate:

piaţa internă;

politica socială, pentru aspectele definite în tratat;

spaţiul de libertate, securitate şi justiţie;

coeziunea economică, socială şi teritorială;

agricultura şi pescuitul cu excepţia conservării resurselor biologice marine;

mediul;

protecţia consumatorilor;

transporturile;

reţelele transeuropene;

energia;

obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică;

cercetare, dezvoltare tehnologică şi spaţială;

cooperarea pentru dezvoltarea şi ajutor umanitar.

În cazul competenţei partajate, lista este exemplificativă, iar nu limitativă.

competenţe de sprijinire (articolul 6 din TFUE): UE nu poate să intervină decât pentru a

sprijini, coordona sau completa acţiunea statelor membre. Prin urmare, ea nu dispune de

putere legislativă în aceste domenii şi nu poate să se implice în exercitarea competenţelor

care le revin statelor membre. UE are competenţe de sprijin/suplimentare în domeniile:

protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane;

industrie;

cultură;

turism;

educaţie, pregătire vocaţională, tineret şi sport;

protecţie civilă;

cooperare administrativă.

2.3. Competenţe speciale

UE are competenţe speciale în anumite domenii:

11

coordonarea politicilor economice şi de ocupare a forţei de muncă (articolul 5 din

TFUE): UE are competenţa de a garanta modalităţile acestei coordonări. Astfel, ea trebuie să

definească orientările şi principiile directoare care să fie urmate de statele membre;

PESC – Politica Externă şi de Securitate Comună (articolul 24 din Tratatul privind UE): UE

are o competenţă în toate domeniile legate de PESC. Ea defineşte şi pune în aplicare această

politică, printre altele, prin intermediul preşedintelui Consiliului European şi al Înaltului

Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, ale căror roluri şi

statuturi au fost recunoscute prin Tratatul de la Lisabona. Cu toate acestea, în niciun caz, UE

nu poate adopta acte legislative în acest domeniu. De asemenea, Curtea de Justiţie nu are

competenţa să se pronunţe în acest domeniu;

„clauza de flexibilitate” (articolul 352 din TFUE): această clauză îi permite UE să acţioneze

dincolo de puterea de acţiune care îi este atribuită prin tratate, dacă obiectivul de atins

impune acest lucru. Totuşi, această clauză este încadrată de o procedură strictă şi de anumite

restricţii în ceea ce priveşte aplicarea sa.

2.4. Alte tipuri de competenţe

Potrivit TFUE şi jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, după

întinderea şi natura competenţelor atribuite Uniunii, competenţele de atribuţie se împart în:

a) competenţe de control şi competenţe de acţiune;

b) competenţe de tip internaţional şi competenţe de tip intern, statal.

Competenţele de control rezultă din faptul că, de fiecare dată când tratatele creează obligaţii în

sarcina statelor membre, ele acordă simultan instituţiilor Uniunii, în principal, Comisiei,

competenţa generală de a controla executarea lor (art. 258 TFUE). De asemenea, Curtea de

Justiţie a Uniunii Europene îşi exercită controlul asupra Comisiei, când aceasta îşi îndeplineşte

funcţia de supraveghere a aplicării dreptului Uniunii (art. 17 TUE). Într-un anumit număr de

cazuri, speciale, tratatele conferă instituţiilor Uniunii o competenţă derivată, de autorizare, prin

care autorizează, aprobă sau refuză actele adoptate de către statele membre (art. 428, 1309,

13110, toate TFUE). În mod special, Comisia are responsabilitatatea de a pune în aplicare clauza

de salvgardare, autorizând statele să deroge de la obligaţiile lor.

12

Puterea de control se exercită prin intermediul actelor neobligatorii (de exemplu: avizul Comisiei

prin care se atrage atenţia asupra riscurilor în privinţa infracţiunilor sau recomandările ce

sugerează conduite conforme cu normele de drept) sau chiar obligatorii (deciziile Comisiei în

materia autorizărilor sau a derogărilor).

Competenţele de acţiune. În anumite domenii şi în condiţiile prevăzute de tratate, Uniunea este

competentă să întreprindă acţiuni de sprijinire, coordonare sau completare a acţiunii statelor

membre, fără a înlocui însă prin aceasta competenţa lor în aceste domenii (art. 2 alin. 5 TFUE).

Uniunea dispune de competenţa:

o de a desfăşura acţiuni, în domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice şi spaţiului, în special,

pentru definirea şi punerea în aplicare a programelor, fără ca exercitarea acestei competenţe

să poată avea ca efect împiedicarea statelor membre de a-şi exercita propria competenţă (art.

4 par. 3 TFUE);

o de a întreprinde acţiuni şi pentru a duce o politică comună, în domeniile cooperării pentru

dezvoltare şi ajutorului umanitar, fără ca exercitarea acestei competenţe să poată avea ca

efect lipsirea statelor membre de posibilitatea de a-şi exercita propria competenţă (art. 4 par.

4 TFUE);

o de a desfăşura acţiuni de sprijinire, de coordonare sau completare a acţiunii statelor membre

(art. 6 TFUE). Prin finalitatea lor europeană, aceste acţiuni privesc următoarele domenii: a.

protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane; b. industria; c. cultura; d. turismul; e. educaţia; f.

protecţia civilă; g. cooperarea administrativă.

Un element de originalitate a construcţiei comunitare/uniunii l-a determinat şi-l determină

exercitarea competenţei de tip internaţional şi a celei de tip intern – statal.

Competenţa internaţională a Uniunii este pusă în lumină de:

o puterea de informare şi consultare. De exemplu, potrivit art. 337 TFUE (fost 284 TCE)

„pentru îndeplinirea sarcinilor care-i sunt încredinţate – deci într-o manieră generală –

Comisia poate solicita şi primi toate informaţiile şi poate proceda la toate verificările

necesare”, iar în cadrul TEuratom sunt avute în vedere acele dispoziţii specifice care obligă

statele membre de a informa sau de a consulta instituţiile Comunităţii, mai ales înaintea

adoptării măsurilor care ele consideră a fi luate (art. 34);

o puterea de coordonare a politicilor şi a comportamentelor statelor membre. Astfel, potrivit

art. 5 alin. 1 TFUE, statele membre îşi coordonează politicile economice în cadrul Uniunii.

13

În doctrină, după tehnica de atribuire a competenţelor, s-a conturat următoarea clasificare

a competenţelor de atribuţie:

a) competenţe exprese (explicite);

b) competenţe subsidiare (complementare);

c) competenţe implicite (de prelungire).

Competenţe exprese. Anterior Tratatului de la Lisabona, tratatele comunitare nu

prezentau competenţele sub formă de materii, ci sub formă de obiective de atins, de acţiuni de

întreprins sau funcţii de îndeplinit. Atribuirea de competenţă, în economia tratatelor, se făcea

potrivit unui demers funcţional şi într-o perspectivă preponderent economică. Raţiunea metodei

funcţionaliste, pentru care considerăm că au optat autorii Tratatelor institutive ale Comunităţilor

Europene, era lipsa unei delimitări clare între competenţele – chiar exprese – ale Comunităţilor şi

cele ale statelor membre, motiv pentru care, în practică, întinderea, ca intensitate, a

competenţelor comunitare era foarte variabilă, în funcţie de domenii.

Competenţe subsidiare. Din analiza textelor tratatelor rezultă conştientizarea de către

autorii lor, că puterile conferite sub forma atribuţiilor specifice exercitate potrivit competenţei

funcţionale a instituţiilor nu sunt suficiente pentru atingerea obiectivelor prevăzute expres prin

tratate (potrivit art. 3 – 6 TFUE, art. 1 şi 2 TEuratom).

Competenţe implicite. Dacă la început jurisprudenţa internaţională a recunoscut acele

competenţe care nu sunt expres atribuite, dar care sunt indispensabile îndeplinirii, în modul cel

mai complet a sarcinilor conferite unor organisme internaţionale, ulterior a admis atribuirea de

noi competenţe şi funcţii în măsura în care ele sunt necesare realizării scopurilor fixate prin

actele institutive. Şi instituţiile comunitare dispuneau de competenţe nescrise, potrivit teoriei

puterilor implicite. Curtea de Justiţie a recunoscut expres că această teorie este valabilă şi în

ordinea juridică comunitară, prin aplicarea ei în materie de competenţă externă a Comunităţilor,

afirmând următoarele „competenţa prin care îşi asumă angajamente externe poate să rezulte nu

numai dintr-o atribuţie expres prevăzută în tratat, ci rezultă, de o manieră implicită, din aceste

dispoziţii”.

În prezent, prin Tratatul de la Lisabona competenţa Uniunii în privinţa încheierii de

acorduri internaţionale este exclusivă şi expresă, potrivit art. 3 alin. 2 TFUE, coroborat cu art.

216 TFUE.

14

2.5. Exercitarea competenţelor

Exercitarea competenţelor Uniunii se află sub incidenţa a trei principii fundamentale care sunt

specificate în articolul 5 din Tratatul privind UE. Delimitarea competenţelor UE facilitează în

mare măsură aplicarea adecvată a acestor principii:

1. Principiul atribuirii

Uniunea dispune numai de competenţe care îi sunt atribuite prin tratate. Principiul

atribuirii guvernează delimitarea competenţelor în Uniunea Europeană, potrivit art. 5 alin. 1

TUE. El îşi are corespondentul în dreptul internaţional public denumit principiul specialităţii

organizaţiilor internaţionale. Principiul competenţei de atribuire a fost stabilit, la început, prin

Tratatul de constituire al Comunităţii Economice Europeane (TCEE), confirmat ulterior prin

Tratatul ce instituie Comunitatea Europeană (TCE) în art. 5, după care a fost translatat prin

Tratatul de la Lisabona în Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE). ,,În temeiul principiului

atribuirii, Uniunea acţionează numai în limitele competenţelor care i-au fost atribuite de statele

membre prin tratate, pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate (art. 5 TUE). Prin

urmare, statele prin voinţa lor transferă competenţe Uniunii pentru realizarea obiectivelor. În

continuare acelaşi articol prevede că ,,orice competenţă care nu este atribuită Uniunii prin tratate

aparţine statelor membre” (art. 5 TUE). Din această ultimă dispoziţie rezultă un alt principiu,

potrivit căruia competenţa care nu este atribuită Uniunii prin tratate revine statelor membre ca şi

o competenţă reziduală.

Cu referire expresă la competenţa de atribuţie a instituţiilor Uniunii sunt dispoziţiile art.

13 TUE, care prevăd că ,,fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite

prin tratate, în conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea”.

În opinia Curţii de Justiţie, atribuirea de competenţă – potrivit art. 5 TCE (art. 5 TUE) –

are natura juridică a unui transfer ireversibil, precizându-se în continuare că este vorba despre „o

comunitate dotată cu atribuţii proprii… şi mai precis cu puteri reale născute dintr-o limitare de

competenţă sau transfer de atribuţii de la state la Comunitate; transferul ce se realizează de la

state, din ordinea lor juridică, internă, în profitul ordinii juridice comunitare priveşte drepturile şi

obligaţiile ce corespund dispoziţiilor tratatului şi antrenează (…) o limitare definitivă a

drepturilor lor suverane”.

15

Transferul ireversibil, în concepţia Tratatului de la Lisabona, însă, trebuie privit sub

rezerva prevederilor potrivit cărora ,,orice stat membru poate hotărî (...) să se retragă din

Uniune” (art. 50 TUE). Prin urmare, transferul este ireversibil, eventual, pe durata în care statul

are calitatea de membru al Uniunii.

2. Principiul proporţionalităţii: exercitarea competenţelor UE nu poate depăşi ceea ce este

necesar în vederea atingerii obiectivelor tratatelor. Asadar, acţiunile Uniunii sunt proporţionale

numai în măsura în care sunt potrivite şi necesare pentru atingerea obiectivelor tratatelor. În

acelaşi timp, încarcarea statelor membre în obţinerea unui rezultat, trebuie să se facă într-un

raport echitabil cu obiectivele preconizate. Totodată, principiul proprţionalităţii vizează

adaptarea mijloacelor folosite de autorităţile naţionale la obiectivele concrete urmărite pe baza

prevederilor europene. Forma acţiunii comunitare va fi pe atât de simplă pe cât o permite

realizarea într-un mod adecvat a obiectivului propus şi necesitatea executării eficiente. Uniunea

nu legifereaza decât în măsura în care acest lucru este necesar şi pe cât posibil, vor fi preferate

directivele, regulamentelor şi directivele-cadru, măsurilor detaliate. Acest principiu

reglementează modul şi intensitatea acţiunilor Uniunii.

3. Principiul subsidiarităţii : pentru competenţele partajate, UE poate interveni numai dacă

este în măsură să acţioneze în mod mai eficace decât statele membre.

Semnificaţia şi finalitatea generală a principiului subsidiarităţii constau în atribuirea unui

anumit grad de independenţă unei autorităţi subordonate faţă de o autoritate superioară, în special

independenţa unei autorităţi locale faţă de puterea centrală. În consecinţă, se porneşte de la

partajarea competenţelor între diferitele niveluri de putere, principiu care constituie fundamentul

instituţional al statelor cu structură federală. Aplicat în cadrul Comunităţii Europene, principiul

subsidiarităţii constituie un criteriu de reglementare a exercitării competenţelor partajate între

Comunitate şi statele membre. Pe de o parte, acesta exclude intervenţia Comunităţii în cazul în

care o chestiune poate fi reglementată eficient de statele membre la nivel central, regional sau

local. Pe de altă parte, acesta prevede intervenţia Comunităţii dacă statele membre nu pot

îndeplini obiectivele tratatelor în mod satisfăcător.

În temeiul articolului 5 al doilea paragraf din Tratatul CE, intervenţia instituţiilor Uniunii

în numele principiului subsidiarităţii presupune îndeplinirea a trei condiţii:

16

a. domeniul vizat nu trebuie să ţină de competenţa exclusivă a Comunităţii;

b. obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre;

c. acţiunea poate fi îndeplinită mai bine, având în vedere dimensiunile şi efectele sale, prin

intervenţia Comunităţii.

Principiul subsidiarităţii vizează toate instituţiile Uniunii şi are o importanţă practică mai

ales pentru Consiliu, Parlamentul European şi Comisie. Tratatul de la Lisabona consolidează

rolul parlamentelor naţionale şi respectiv al Curţii Europene de Justiţie în controlul respectării

acestui principiu.

2.6. Transferul de competenţe

Repartizarea efectivă a competenţelor între UE şi statele membre nu este definitivă. Cu

toate acestea, reducerea sau extinderea competenţelor UE este un subiect delicat care impune

acordul tuturor statelor membre şi necesită o revizuire a tratatelor.

17

CURS III Unitatea de învăţare 3

OBIECTIVELE UNIUNII

ROLUL UNIUNII EUROPENE ÎN ASIGURAREA SECURITĂŢII

ÎN EUROPA DE SUD-EST

Comunitatea Economică Europeană a fost creata în scopul realizării pieţei unice.

Trecerea la Uniunea Europeană a largit domeniul vizat al asocierii cu noi obiective, care au fost

formulate prin Tratatul privind Uniunea Europeana (TUE). Au fost formulate următoarele

obiective:

1. Obiectivele economice şi sociale:

- promovrea progresului economic si social;

- nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă;

- dezvoltare echilibrată şi durabilă;

- spaţiu fără frontiere interne;

- consolidarea coeziunii economice şi sociale;

- instituirea Uniunii Economice şi Monetare finalizată cu moneda unică.

2. Obiectivele externe:

- afirmarea identităţii pe scena internaţională;

- realizarea şi aplicarea unei politici externe şi de securitate comună;

- definirea treptată a unei politici de apărare comună care ar putea conduce la o apărare comună.

3. Obiectivele privind drepturile omului şi cele cetăţeneşti:

- să consolideze protecţia drepturilor şi interesele resortisanţilor statelor membre;

- să se instituie cetăţenia europeană cu menţinerea cetăţeniei corespunzatoare a statelor membre;

- menţinerea şi dezvoltarea Uniunii ca spaţiu de libertate, securitate şi justiţie prin: asigurarea

liberei circulaţii a persoanelor; măsuri adecvate de controlul frontierelor externe; dreptul de azil

şi imigrarea; prevenirea şi combaterea criminalităţii.

18

Realizarea obiectivelor Uniunii Europene

Obiectivele Uniunii Europene se realizează:

1. prin definirea principiilor şi orientărilor generale ale P.E.S.C.;

2. prin stabilirea strategiilor comune;

3. prin adoptarea acţiunilor comune;

4. prin adoptarea poziţiilor comune;

5. prin consolidarea cooperării sistematice dintre statele membre privind orientarea politicii

acestora.

1. Stabilirea principiilor PESC, se face de Consiliul European.

2. Strategiile comune ale PESC precizează:

- obiectivele,

- durata;

- mijloacele pe care trebuie sa le puna la dispozitie statele membre; Consiliul adoptă deciziile de

de definire si punere în aplicare ale PESC.

3. Actiunile comune se adopta de Consiliu. Angajeaza statele membre în luarile lor de pozitie si

în desfasurarea actiunilor lor.

Luările de pozitie si actiunile nationale în aplicarea unei actiuni comune si comunica, în

prealabil, Consiliului. În lipsa unei decizii a Consiliului, statele membre pot lua în regim de

urgenta masurile ce se impun si informeaza Consiliul.

4. Pozitiile comune definesc pozitia Uniunii într-o:

- chestiune de natura geografică;

- chestiune de natura tematică.

Statele membre apara pozitiile comune si îsi coordoneaza actiunea în cadrul organizatiilor

internationale si cu ocazia conferintelor internationale, inclusiv atunci la cele la care nu participa

toate statele membre.

5. Consiliul adopta decizii – cadru pentru armonizarea actelor cu putere cadru de lege si a

normelor administrative ale statelor membre.

19

Deciziile-cadru, asemenea directivelor, obliga statele membre în ceea ce priveste

rezultatul urmarit, dar lasa autoritatilor nationale alegerea formelor si mijloacelor. Se deosebeste

de directiva prin lipsa efectului direct.

ROLUL UNIUNII EUROPENE ÎN ASIGURAREA SECURITĂŢII

ÎN EUROPA DE SUD-EST

În ultimii ani, din nefericire, tot mai multe state din Europa de Sud-Est (ESE) au cunoscut

profunde crize politice, economice, conflicte armate şi acte de terorism. În această regiune au

luat o mare amploare corupţia, crima organizată, traficul de fiinţe umane, de droguri, arme etc.

Aceste fenomene, de obicei poartă un caracter transnaţional şi răspîndirea lor depinde de gradul

de securizare a frontierelor, care diferă de la stat la stat, datorită nivelului diferit de dezvoltare

economică a statului din regiune, situaţiei sale geopolitice sau apartenenţei la anumite acorduri

sau convenţii internaţionale.

Securitatea şi stabilitatea regiunii depinde, în cea mai mare măsură, de starea lucrurilor la

frontiere, de modul în care acestea sunt gestionate. În aceeaşi ordine de idei, una din principalele

provocări pentru Europa de Sud-Est este pe cât de bine aceste state vor putea gestiona relaţiile de

ordin extern rezultate din extinderea spre est a Aliantei Nord-Atlantice şi a UE. Iar în contextul

în care Europa de Sud-Est, inclusiv şi Republica Moldova (prin necesitatea strigentă a securizării

frontierii de est), ramâne principala sursa de instabilitate in spatiul european, ar fi oportun de

evidenţiat opinia domnului Javier Solana, (fost Înalt reprezentant pentru PESC, până în anul

2009, în prezent preşedinte al Centrului ESADE pentru economia mondială şi geopolitică) care

menţiona: "UE este singura organizaţie regionala cu un spectru larg de instrumente politice,

diplomatice, umanitare, economice şi financiare, militare şi de poliţie" pentru a contribui la

stabilizarea periferiei UE".

Uniunea Europeană a recurs în ultimii ani la o serie de acţiuni pentru a formaliza şi a

introduce o anumită ordine şi stabilitate în relaţiile cu Europa de Sud-Est, Republica Moldova,

Ucraina şi Rusia. Schimbarea de atitudine a UE faţă de conflictele din Europa de Sud-Est nu este

un proces autonom, ci se înscrie în cadrul elaborării Politicii Europene de Securitate şi Apărare şi

a unei politici pentru „noii vecini” (Wider Europe – New Neighbourhood).

Astfel ambele structuri au sesizat acest lucru şi au edificat un cadru instituţional de cooperare

20

regională, care ar facilita dezvoltarea regiunii. Aceste acţiuni ar fi:

- procesul Royaumont (pentru Relaţii de Bună Vecintate, Stabilitate, Securitate şi Cooperare

în Sud-Estul Europei) ;

- Procesul de Cooperare Sud-Est Europeana (SEECP);

- Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE).

La ora actuală, se vorbeşte din ce în ce mai mult despre posibilitatea evitării suprapunerii

activităţii acestora precum şi a PSESE, însă fără diminuarea importanţei sau chiar estomparea

uneia sau alteia. Dar, totuşi, este sigur că competiţia dintre partenerii incomparabili ca pondere şi

ca posibilităţi nu poate fi decît una contraproductivă.

Însăşi ICE, SECI, Organizaţia Cooperarii Economice a Mării Negre (OCEMN) etc. au

recunoscut în repetate rînduri că nu fac concurenţă Pactului de Stabilitate în Europa de Sud-Est şi

că singura cale rezonabilă în soluţionarea acestei dileme ar fi încurajarea unui grad de

specializare a diferitor initiative. Ca rezultat, fiecare dintre ele s-ar putea concentra asupra

activitaţilor care-i reuşesc mai bine şi pentru care este echipată în mod corespunzator.

- Procesul de Stabilizare si Asociere (PSA) este conceput de către UE drept un mecanism

esenţial pentru promovarea reformelor în regiune, în vederea aderării graduale a statelor sud-est

europene la UE. În mai 1999, Comisia Europeana a elaborat un set de rationamente destul de

ambiţioase care urmau să definească politica regională a UE în Europa de Sud-Est. Acestea se

bazau pe:

- recunoaşterea faptului că principalul mobil pentru reforme - inclusiv intărirea supremaţiei

legii, a instituţiilor democratice şi a economiei de piaţă - în statele din regiune ar fi o relaţie cu

UE în care s-ar pune clar perspectiva aderării la acest organism.Această perspectivă a fost

acordată la Consiliul European de la Feira în iunie 2000;

- necesitatea statelor din regiune de a stabili relaţii bilaterale care ar permite o dezvoltare

economică şi o stabilizare politică a Europei de Sud-Est .

La 24 noiembrie 2000 la summitul de la Zagreb este lansat PSA prin care statele din

regiune se angajau să îndeplinească un anumit set de obiective şi condiţii; iar UE acorda

Europei de Sud-Est perspectiva integrarii în Uniune, în baza prevederilor Tratatului Uniunii

Europene (Maastricht) şi a criteriilor de la Copenhaga.

PSA este un proces prin care UE işi asuma anumite obligaţii politice şi economice pe termen

lung în faţa Europei de Sud-Est. Prima fază a PSA este mişcarea spre semnarea unui Acord de

21

Stabilizare şi Asociere, care constituie fundamentul procesului. Prin acest acord parţile se vor

mişca spre implementarea graduală a unei Zone de Liber Schimb şi a reformelor care vizează

adoptarea standardelor UE, ceea ce ar permite o apropiere mai consistentă de Uniune.

În faza a doua parţile negociază şi implementează Acordul de Stabilizare şi Asociere (ASA).

Acesta este un mecanism asemanator Acordurilor Europene (semnate de către candidaţii la UE

între 1991-1996). ASA acordă o atenţie deosebită promovării princiipilor democratice şi a

elementelor care stau la baza Pietei Comune în UE.

În cadrul PSA este prevazută şi acordarea de asistenţă statelor participante prin programul

CARDS (Community Assistance for Reconstruction, Development and Stabilisation), care se va

axa pe sprijinul procesului de reforme şi edificare a instituţiilor necesare implementării ASA.

- Procesul Ministrilor Apararii din Europa de Sud-Est (South East Defence Ministers process

- SEDM) - care a introdus ţările din zonă şi alte naţiuni în diverse activităţi de cooperare, ce

cresc gradul de transparenţă şi încredere reciprocă, cum ar fi Forţa Multinaţională de Pace pentru

Europa de Sud-Est.

- Initiativa NATO pentru Europa de Sud-Est (SEEI),

- Forţa Multi naţională de Pace din Sud-Estul Europei (MPFSEE);

- mai există şi cooperarea în cadrul unor structuri europene mai largi - OSCE, PpP, EAPC,

etc.

În concluzie ar trebui să atenţionăm asupra importanţei circumstanţelor care determină

lansarea unei iniţiative sau organizaţii, necesităţilor strigente cu care s-au confruntat ţările din

Europa de Sud-Est precum şi însemnătatea rolul cooperării şi implicării actorilor internaţionali.

Iar experienţele anterioare, n-au făcut decît să creeze organizări coerente, eficiente şi

funcţionabile, care ar înregistra avantaje considerabile care ar aduce bunăstarea, justeţea,

prosperitate, avantaje economice, politice, sociale şi ar facilita statul în îndeplinirea obiectivelor

şi strategiilor propuse spre îndeplinire şi realizare.

În cele ce urmează am dori să elucidam sumar experienţa UE în gestionarea crizelor şi

asigurarea stabilităţii în Europa de Sud-Est. Spre exemplu în Bosnia, după semnarea acordurilor

de la Dayton (1995), UE este implicată politic şi economic în edificarea unui stat stabil. Prezenţa

militară internaţională este în scădere, iar accentul trece pe aspectele civile de gestionare a crizei –

edificarea instituţiilor (poliţie, vamă, justiţie etc.), controlul frontierelor, lupta cu crima organizată şi

traficul de droguri, arme şi persoane. În Albania implicarea Greciei, Italiei şi altor state UE (1997) au

22

suprimat pericolul unui război civil, permiţând acestui stat, considerat altădată cel mai sărac din

Europa, să se angajeze în procesul de integrare europeana. Macedonia, după ce a fost confruntată cu

ciocniri violente între comunităţile slavă şi albaneză în 2001, a supravieţuit ca stat graţie presiunilor

politice ale UE şi NATO asupra ambelor părţi aflate în conflict. În cazul Macedoniei, pentru prima

dată a fost folosită perspectiva aderării la UE prin semnarea unui acord de stabilizare şi asociere în

calitate de instrument politic de soluţionare şi gestionare a conflictelor. Unele acţiuni concrete în

acest domeniu sînt misiuni de menţinere a păcii ale UE în Macedonia (operaţia „Concordia” începută

în martie 2003) şi Bosnia (din ianuarie 2003). În cazurile problemelor secesioniste în Macedonia si

Serbia – Muntenegru, oportunitatea de aderare la UE a fost utilizată drept instrument care a

împiedicat, sau cel puţin suspendat, dezintegrarea unui stat. UE a condiţionat acordarea statutului de

membri asociaţi pentru Beograd şi Podgorica prin menţinerea unei forme de asociere statală.

Procesele pozitive din Europa de Sud - Est se datorează acţiunilor UE de reconstrucţie post –

conflict şi edificare a unor instituţii democratice şi în mare parte perspectivei de integrare

europeană a statelor afectate de conflict, fapt ce a avut un efect stabilizator asupra evoluţiilor

regionale.

Cooperarea activă şi dezinhibată pe aceste direcţii cu alte state din Europa de Sud-Est poate

demonstra cel mai bine abilitatea Republicii Moldova de a colabora cu alte ţări într-o problemă

foarte actuală pentru toţi actorii regionali - începand cu statele balcanice şi finisând cu marile

puteri - UE, SUA, Rusia. Aceasta ar demonstra ca RM poate duce o politică externă matură şi

responsabilă în Europa de Sud-Est.

Implicarea Uniunii Europene în gestionarea conflictului transnistrean

Interesele interne ale Republicii Moldova, legate de focarul de instabilitate din din partea

stângă a Nistrului, sunt în mare masură convergente cu interesele altor membri ai Pactului şi a

UE în Europa de Sud-Est.

În aceste conditii, Republica Moldova trebuie să caute oportunităţi de “modernizare” a

mecanismelor de soluţionare a conflictului transnistrean, ţinând cont de experienţa altor

conflicte din Europa de Sud-Est. O atenţie deosebită trebuie acordata contribuţiei UE la

reglementarea unor conflicte. Implicarea UE în soluţionarea conflictului transnistrean ar fi

binevenit din câteva motive fundamentale:

UE deţine întregul spectru de pârghii politice, economice şi de securitate pentru a

impulsiona negocierile dintre Moldova şi republica auto-proclamată transnistreană, inclusiv

23

utilizând cadrul de relaţii UE – Rusia şi UE-Ucraina. OSCE din păcate nu are aceste capabilităţi;

implicarea directă a UE în soluţionarea conflictului transnistrean ar putea constitui un

mecanism de asociere, iar apoi integrare în UE pentru Moldova;

UE este singura organizaţie europeană cu experienţă în domeniul gestionării civile a

crizelor. O forţă de menţinere a păcii în Transnistria, indiferent de componenţa sa, nu va putea

asigura intreg spectrul de acţiuni menite să reintregească Republica Moldova, şi să garanteze

viabilitatea statului. RM va avea nevoie de o operaţiune internaţională civilă care ar facilita

reintregirea ţării prin asigurarea unei forţe de poliţie internaţională în Transnistria, şi a unei forţe

de control al frontierei cu Ucraina.

Formatul pentagonal de negocieri, în care Rusia, Ucraina şi OSCE nu au reuşit să contribuie

decisiv la rezolvarea problemei transnistrene, Uniunea Europeana este interesată să contribuie la

stabilizarea situaţiei de la hotarele sale. În această ordine de idei neretragerea trupelor ruse din

Transnistria până la finele anului 2002 conform prevederilor OSCE de la Istanbul (OSCE Istanbul

summit delaration, Art.19, 19.11.1999), care a arătat ca UE nu poate conta pe alte state atunci când

securitatea periferiei UE este afectată. Neretragerea trupelor ruse din Transnistria a arătat Uniunii

Europene că pentru rezolvarea acestei probleme e nevoie de acţiuni mai largi decât cele ce pot fi

intreprinse în cadrul OSCE;

Printre primele implicări directe a UE a fost interzicerea (paralel cu pas similar întreprins de

SUA) intrării pe teritoriul său a principalilor oficiali din administraţia transnistreană. Mai târziu

Javier Solana, atunci Înalt Reprezentant al UE pentru Politica Externă şi de Securitate Comună,

aflîndu-se cu vizita în Ucraina a îndemnat autorităţile acestui stat să controleze mai strict

frontiera cu Transnistria pentru a preveni traficul de contrabandă. UE participă în calitate de

observator la lucrările Comisiei Constituţionale Mixte. De asemenea, va fi mărită asistenţa

financiară pentru securizarea şi controlul mai calitativ la frontiere.

În Concluzie am putea menţiona că Europa de Sud-Est, regiune din care face parte şi

Republica Moldova se confruntă cu o serie de dificultăţi, care periclitează stabilitatea regională.

Conflictele violente sau cele „îngheţate” cauzează în mod direct sau indirect pierderi de vieţi

omeneşti şi distrugeri materiale, crize economice, sociale şi psihologice, o ameninţare a

minorităţilor, libertăţilor fundamentale a drepturilor omului. Conflictele pot antrena delincvenţa,

corupţia, crima organizată, traficul de fiinţe umane, de droguri, arme etc ceea ce are

repercursiuni şi asupra securităţii şi la hotarele acestora. În acest context Europa de Sud-Est, în

24

general, şi Republica Moldova, în particular, ar trebui sa contracareze starea de lucruri creată si

să întreprindă măsuri urgente în instaurarea stabilităţii şi securităţii în regiune.

Dupa mai bine de un deceniu a existenţei şi nesoluţionării conflictului din partea stîngă a

Nistrului, Republica Moldova are nevoie de introducerea unor noi actori, unui nou format de

negocieri care ar putea soluţiona amiabil situaţia creată. În acest context implicarea SUA şi UE

ar fi o oportunitate de schimbare a situaţiei în favoarea stabilităţii şi securităţii.

Datorită extinderii, UE este cointeresată să elaboreze un nou cadru de relaţii cu noile state

vecine din Europa de Est şi statele din zona Mediteraniană, cu unele dintre care în viitor apropiat

va avea hotar comun. Acest nou cadru de relaţii presupune o cooperare mult mai strînsă şi

profundă a UE cu noile state vecine. Rezultatul aşteptat se consideră realizarea practică a aşa-

numitor „patru libertăţi” – libertate de circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalului şi forţei de

muncă. Scopul politicii de noua vecinătate este crearea unei zone stabile şi prospere în jurul UE.

Politica de noua vecinătate este o oportunitate importantă pentru statele din Europa de Est

pentru a-şi consolida sistemul politic şi dezvolta economia prin obţinerea de la UE a asistenţei

financiare, tehnice, politice.

Unul din interesele de bază a UE în promovarea politicii de noua vecinătate este

interesul de a-şi asigura securitatea. Domeniile principale de colaborare a UE cu noile state

vecine în domeniul de asigurare a securităţii sunt: a) combaterea ameninţărilor comune:

crima transnaţională, contrabanda, terorism, catastrofe ecologice b) prevenirea conflictelor şi

gestionare a crizelor existente c) promovarea democraţiei, respectării drepturilor omului,

cooperării şi înţelegerii reciproce.

Tot mai mare îngrijorare pentru UE devine conflictul transnitrean, în reglementarea căruia

UE se implică tot mai activ, acordînd susţinerea politică şi financiară, participînd la şedinţele

Comisiei Mixte Constituţionale, exercitînd presiuni asupra Rusiei în vederea retragerii muniţiilor

şi trupelor sale militare.

UE se impune în calitate de actor regional tot mai important, fapt care condiţionează statele-

vecine să-şi modifice ordinea internă şi regională pentru a asigura un nivel mai înalt de securitate

şi stabilitate. Apropierea UE de zona tradiţională de influenţă a Rusiei, poate să genereze pe de o

parte o încordare a relaţiilor cu Rusia (în cazul diferendului transnistrean, de exemplu), pe de altă

să intensifice şi să aprofundeze relaţiile acestor două centre regionale de putere. Toate

problemele ar putea fi rezolvate prin tenacitate, persistenţă şi inteligenţă. Este foarte mult de

25

lucru în Europa de Sud-Est, din punct de vedere politic, instituţional şi economic. Însă

schimbarea există, este posibilă, iar aderarea la UE este un punct de referinţă care stimulează

continuarea transformării politice şi economice.

CURS IV

Unitatea de învăţare 4

PRINCIPALELE INSTITUȚII ȘI ORGANE ALE UNIUNII EUROPENE

În literatura de specialitate precum şi în mass-media se operează în mod frecvent cu

anumite concepte care vin să evidenţieze structura complexă şi dinamică a procesului

construcţiei europene: organe ale Uniunii şi instituţii ale Uniunii Europene.

Instituţiile Uniunii sunt acele organe create prin tratatele de înfiinţare a Comunităţilor

Europene, care neavând personalitate juridică, reprezintă interesele statelor, ale comunităților şi

popoarelor, asigură respectarea dreptului şi acţionează în domenii strict limitate, fiind dotate cu

puterea de a lua decizii la nivel comunitar, pe care le impune statelor membre.

Organele Uniunii se diferenţiază prin faptul că:

- îndeplinesc funcţii consultative, cu caracter tehnic ori financiar, auxiliar;

- sunt prevăzute prin tratate, altele sunt create de către instituţii în vederea exercitării

atribuţiilor lor; cele înfiinţate prin tratate pot avea personalitate juridică sau o simplă

autonomie financiară; cele create de instituţii trebuie să aibă fundamentul în tratate, să

nu fie dotate cu puteri proprii de decizie, ci numai cu funcţii de execuţie strict

controlate, să nu modifice echilibrul instituţional.

Reieşind din cele enunţate mai sus, pot fi considerate organe ale Uniunii acele elemente

structurale, create prin tratate sau de către instituţiile Uniunii, în vederea îndeplinirii unor funcţii

consultative auxiliare cu caracter tehnic, financiar şi de altă natură (Comitetul Regiunilor,

Comitetul Economic si Social).

Instituţiile Uniunii Europene sunt prevăzute de articolul 13 al Tratatului de la Lisabona, care

precizează că „Uniunea dispune de un cadru instituţional care vizează promovarea valorilor

sale, urmărirea obiectivelor sale, susţinerea intereselor sale, ale cetătenilor săi şi ale statelor

membre, precum şi asigurarea coerenţei, eficacităţii şi a continuităţii politicilor şi a acţiunilor

sale”.

Institutiile Uniunii sunt în număr de şapte: Consiliul European1, Consiliul (Consiliul UE),

Comisia, Parlamentul, Curtea de Justitie, Banca Centrală Europeană şi Curtea de Conturi.

Instituţiile prezintă următoarele caracteristici:

a) Fiecare dintre ele acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin tratate, în

conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea;

b) Cooperează unele cu altele în mod loial;

1 Ea a devenit instituţie a Uniunii, odata cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona.

26

c) Ocupa un loc distinct in structura organizatorică a Uniunii, răspunzând unor nevoi

fundamentale, şi anume:

Consiliul reprezintă interesele statelor membre.

Consiliul European defineşte orientările şi priorităţile politice generale.

Comisia europeană apără interesul Uniunii, în ansamblul ei.

Parlamentul european reprezintă interesele popoarelor statelor membre.

Curtea de Justiţie şi Tribunalul de primă instanţă asigură respectarea regulilor de

drept.

Curtea de conturi asigură legalitatea folosirii resurselor financiare, şi controlul in

domeniu.

d) Fiecare institutie reprezintă un principiu determinat, are un fundament politic si sociologic

distinct si exprima, fiecare, o legitimare proprie.

Organele Uniunii se diferenţiază prin faptul că:

- îndeplinesc funcţii consultative, cu caracter tehnic ori financiar, auxiliar;

- sunt prevăzute prin tratate, altele sunt create de către instituţii în vederea

exercitării atribuţiilor lor; iar altele nu sunt prevăzute nicaieri, formand aşa

numita categorie a organelor paracomunitare.

Organele UE înfiinţate prin tratate pot avea personalitate juridică sau o simplă autonomie

financiară; cele create de instituţii trebuie să aibă fundamentul în tratate, să nu fie dotate cu

puteri proprii de decizie, ci numai cu funcţii de execuţie strict controlate, să nu modifice

echilibrul instituţional.

Reieşind din cele enunţate mai sus, pot fi considerate organe acele elemente structurale, create

prin tratate sau de către instituţii, în vederea îndeplinirii unor funcţii consultative auxiliare cu

caracter tehnic, financiar şi de altă natură (Comitetul Regiunilor, Comitetul Economic şi Social).

Principala caracteristică a organelor UE este aceea că, spre deosebire de instituţiile UE, acestea

nu participa direct la decizie, ci ele doar o pregătesc.

Principiile care guvernează activitatea instituţiilor Uniunii Europene

Exista trei principii, care guvernează activitatea instituţilor UE:

a) principiul autonomiei de voinţă;

b) principiul atribuirii de competenţe;

c) principiul echilibrului instituţional. a) Potrivit, primului principiu, cel al autonomiei de voinţă, instituţiile Uniunii îşi pot numi proprii funcţionari comunitari şi

îşi pot elabora regulamente proprii de organizare şi funcţionare.

Institutiile nu au personalitate juridică proprie, au însă autonomie. Ele nu acţionează în

nume propriu, ci în numele Uniunii europene, pe care le reprezintă în raporturile la care

participă.

Uniunea este reprezentată de către instituţii, în urma mandatului dat de către statele

membre, prin intermediul tratatelor institutive şi ulterior a celor modificatoare.

b) Potrivit principiului atribuirii de competenţe, instituţiile duc la îndeplinire numai

acele atribuţii pe care le au stabilite în mod expres, nu le este permisă îndeplinirea

atribuţiilor implicite, deduse.

27

Originea acestui principiu este tocmai în chestiunea care ţine de rigoarea manifestată în

planul acţiunii, dar şi al răspunderii pentru îndeplinirea sau neîndeplinirea atribuţiilor sau

competenţelor.

c) Ultimul principiu, şi anume, cel al echilibrului instituţional reuneşte două elemente

esenţiale, şi anume:

separarea puterilor, respectiv a competenţelor instituţiilor;

colaborarea, cooperarea între instituţiile Uniunii europene.

Primul element, presupune imposibilitatea transferului, delegării, acceptării de

competenţe şi atribuţii de la o instituţie la alta. Această separare presupune obligaţia

fiecărei instituţii de a nu bloca îndeplinirea atribuţiilor de către celelalte instituţii. Astfel,

nici o instituţie nu trebuie blocată în a-şi îndeplini propriile sale atribuţii.

Acest principiu presupune şi colaborarea între instituţii pentru îndeplinirea obiectivelor

propuse. Amintim astfel, cu titlu de exemplu, colaborarea instituţiilor în materie

normativă – adoptarea bugetului comunitar este o reflectare fidelă a cooperării între

instituţii.

Astfel, Comisia europeană centralizează propunerile cu privire la proiectul de buget

primite de la celelalte instituţii.2 Propunerile sunt transmise, sub forma unui anteproiect de

buget elaborat de Comisie, Consiliului. Acesta elaborează proiectul de buget şi-l transmite

spre aprobare Parlamentului european, care are rolul de a-l aproba sau a-l respinge. Curtea

de Justiţie şi Tribunalul de primă instanţă judecă litigiile care apar în legătură cu bugetul

Uniunii, iar Curtea de Conturi controlează conturile.

CURS V

Unitatea de învăţare 5

PRINCIPALELE INSTITUȚII ȘI ORGANE ALE UNIUNII EUROPENE

Consiliul European

Consiliul European, ca un organ apărut într-un anumit stadiu al integrării europene, dă

expresie stadiului de dezvoltare a integrării. Consiliul European nu trebuie să se confunde cu

Consiliul Miniştrilor Uniunii Europene, denumit după intrarea în vigoare a Tratatului de la

Maastricht, "Consiliul Uniunii Europene", iar după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona

„Consiliu”. Tratatul de la Maastricht reglementează în mod expres Consiliul European, făcând distincţie între

acest organ şi Consiliul Uniunii Europene. Diferenţele dintre cele două organe comunitare au la bază o

serie de criterii:

a) sub aspectul componenţei:

Consiliul Uniunii Europene este compus din miniştrii de externe sau alţi

miniştri ai statelor membre;

Consiliul European este compus din şefii de stare şi guverne comunitare.

b) sub aspectul funcţionalităţii:

Consiliul European poate funcţiona şi în calitate de Consiliu al Uniunii

2 Cu excepţia Băncii Centrale Europene.

28

Europene, nu şi invers;

c) sub aspectul fundamentării juridice:

Consiliul European s-a constituit pe parcursul construcţiei comunitare, fiind

ulterior reglementat în tratate;

Consiliul Uniunii Europene este un organ care a fost prevăzut în tratatele

iniţiale;

d) sub aspectul atribuţiilor pe care le exercită:

Consiliul European stabileşte orientările de bază ale politicii comunitare;

Consiliul Uniunii Europene îndeplineşte atribuţii normative.

Consiliul European a căpătat, prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona,

statut de instituţie a Uniunii Europene,

Consiliul European este constituit din şefii de stat sau de guvern ai tuturor statelor

membre ale U.E., de preşedinte şi un alt membru al Comisiei Europene şi miniştrii de externe.

Miniştrii de externe şi membrul Comisiei Europene nu au însă decât un rol consultativ. În funcţie

de sistemul politic al fiecărei ţări, participantul la Consiliul European este preşedintele şi/sau

primul ministru. În principiu, Consiliul European se reuneşte de patru ori pe an pentru a defini,

de comun acord, politica UE şi pentru a analiza progresele Uniunii. Este organismul decizional la

cel mai înalt nivel al Uniunii Europene, de aceea reuniunile sunt numite în mod frecvent

„reuniuni la nivel înalt”.

Consiliul European este forul politic suprem al Uniunii Europene. În cadrul UE acesta

este instituţia care a promovat în mod decisiv procesul de integrare europeană. Preşedintele

Consiliului European este ales de Consiliu cu majoritatea calificată, putând fi reales numai o

singură dată. Mandatul preşedintelui este de doi ani şi jumătate. Din anul 2010 primul preşedinte

permanent al Consiliului European a fost Herman Van Rompuy, fost prim-ministru al Belgiei.

Primul său mandat a durat pană la data de 31 mai 2012, iar al doilea mandat a durat din 1 iulie

2012- 30 noiembrie 2014. Începând cu 1 iunie 2017, Donald Tusk asigură conducerea

Consiliului European, cu un mandat ce va fi finalizat în noiembrie 2019, el aflându-se la cel de-al

doilea mandat, primul fiind din 2014 până în 2017.

Consiliul European se reuneşte de obicei la Bruxelles, în clădirea Justus Lpsius.

Deciziile Consiliului European se adoptă de regulă prin consens. În unele cazuri,

Consiliul European adoptă deciziile în unanimitate sau cu majoritate calificată, în funcţie de ceea

ce prevăd dispoziţiile tratatului.

Consiliul

Consiliul sau Consiliul Uniunii Europene reprezintă emanaţia guvernelor statelor

membre, exprimând cadrul comunitar de negociere între administraţiile naţionale. El. este

autoritatea interguvernamentală ce exprimă legitimitatea statală, exercitând funcţii multiple în

cadrul sistemului comunitar.

După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, Consiliul capătă denumirea de

"Consiliul Uniunii Europene", iar odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona a

căpătat denumirea de „Consiliu”.

Consiliul este compus din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, la nivel

ministerial (motiv pentru care i se mai spunea şi "Consiliul de Miniştri"), abilitat să angajeze

guvernul acestui stat.

29

În principiu, miniştrii Afacerilor Externe sunt consideraţi principalii reprezentanţi ai

statelor membre în Consiliul Uniunii Europene - în formaţiunea denumită "afaceri generale".

Totuşi, în practică, în funcţie de importanţa unor domenii sau de problemele care

figurează pe ordinea de zi, a fost consacrată participarea la reuniunile Consiliului Uniunii

Europene şi a altor miniştri (ai transporturilor, agriculturii, finanţelor etc.).

Organizarea şi funcţionarea Consiliului sunt reglementate atât prin dispoziţii ale tratatelor

comunitare, cât şi prin dispoziţii cuprinse în Regulamentul interior al Consiliului.

Preşedinţia Consiliului este deţinută, prin rotaţie, de fiecare stat membru (schimbarea

acesteia având loc o dată la şase luni, la 1 ianuarie şi respectiv 1 iulie). Ordinea rotaţiei

preşedinţiei a fost stabilită până în iulie 2020, după cum urmează:

- 2011: Ungaria şi Polonia;

- 2012: Danemarca şi Cipru;

- 2013: Irlanda şi Lituania;

- 2014: Grecia şi Italia;

- 2015: Letonia şi Luxemburg;

- 2016: Ţările de Jos şi Slovacia;

- 2017: Malta şi Regatul Unit;

- 2018: Estonia şi Bulgaria;

- 2019: Austria şi România;

- 2020: Finlanda.

Dacă principalul avantaj al unei preşedinţii prin rotaţie este întărirea imaginii şi

accentuarea importanţei rolului Uniunii în statele membre, dezavantajul creat de acest sistem este

reprezentat de discontinuitatea programelor şi iniţiativelor Consiliului - cu atât mai evidentă fiind

după ce au aderat cele zece noi state membre, când fiecărei ţări îi va veni rândul la Preşedinţie o

dată la 12 ani. În ceea ce priveşte organele auxiliare, menţionăm faptul că Consiliul Uniunii Europene are în

subordinea sa mai multe organisme şi servicii care îl ajută în îndeplinirea activităţilor sale, printre care:

Secretariatul general - condus de un Secretar general numit de Consiliu cu unanimitate de

voturi, este un organism cu suport logistic care reuneşte mai mulţi funcţionari şi, în general,

constituie un cabinet colectiv de conducere asigurând permanenţa şi garantând stabilitatea;

Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER) - format dintr-o delegaţie naţională

compusă dintr-un reprezentant permanent cu rang de ambasador, un adjunct cu rang de

ministru plenipotenţiar, este o instanţă de control politic care orientează lucrările multiplelor

grupuri de experţi care funcţionează în permanenţă în Consiliu pe temele cele mai diverse;

Comitetele specializate - pregătesc lucrările Consiliului în domenii specializate, astfel

evidenţiem: grupurile de experţi, Comitetul pentru agricultură, Comitetul monetar, Comitetul

politic, Comitetul pentru vize, Comitetul de coordonare, Comitetul permanent pentru forţe de

muncă, Comitetul pentru energie, Comitetul pentru cercetare ştiinţifică şi tehnică, Comitetul

pentru educaţie, Comitetul pentru acordurile de cooperare cu ţările lumii a treia.

Din cele expuse mai sus putem conchide că, Consiliul este instituţia principală de decizie

a Uniunii, emanaţie a ţărilor membre, care îndeplineşte următoarele funcţii:

a) legislativă - pentru o largă gamă de competenţe comunitare;

b) de coordonare - a politicilor economice ale statelor membre;

c) de încheiere a unor acorduri internaţionale - în numele Uniunii;

d) de decizie bugetară;

e) de decizie asupra politicii externe şi de securitate - conforme cu orientările Consiliului;

f) de coordonare a statelor membre - în ceea ce priveşte colaborarea poliţienească şi

juridică.

30

Deci, rolul Consiliului constă în faptul că are principala responsabilitate pentru pilonii 2

şi 3 ai Uniunii Europene, adică pentru cooperarea interguvernamentală în domeniile politicii

externe şi de securitate comună şi al justiţiei şi afacerilor interne. Alături de acestea, Consiliul

împarte responsabilitatea cu Parlamentul în cadrul primului pilon (dimensiunea comunitară),

acoperind astfel domeniile pieţei unice şi majoritara politicilor comune, şi asigurând libera

circulaţiei a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor.

CURS VI

Unitatea de învăţare 6

PRINCIPALELE INSTITUȚII ȘI ORGANE ALE UNIUNII EUROPENE

Comisia Europeană

Aspecte generale

Comisia Europeană este instituţia cu o poziţie centrală în U.E. Ea poate fi considerată

organul executiv comunitar, având un caracter supranaţional, care a evoluat odată cu progresul

construcţiei europene. Comisia a fost prevăzută ca organ comunitar în fiecare din cele trei tratate

constitutive ale Comunităţilor europene, exprimând interesul comun, independent de compoziţia

statală a acestor organe. Cu alte cuvinte, ea pune în valoare interesele comunitare mai presus de

interesele membre, exprimând, practic, interesele fiecărei Comunităţi în parte.

Actualmente, Comisia Europeană este compusă din 28 de membri, care poartă numele

de comisari, câte unul pentru fiecare stat, cu un mandat de 5 ani. Sediul comisiei se află la

Bruxelles.

Membrii Comisiei nu pot, pe durata mandatului lor, să exercite nici o altă activitate

profesională, remunerată sau nu, deoarece încă de la instalarea lor, aceştia se angajează solemn

“să respecte, pe durata funcţiilor şi după cesiunea lor, obligaţiile ce decurg din munca lor, în

special sarcinile de onestitate şi de delicateţe în ceea ce priveşte acceptarea, după această

cesiune, de anumite funcţii sau anumite avantaje”.

Membrii Comisiei se bucura de o serie de imunităti si privilegii, cum ar fi:

imunitatea de jursdicţie pentru actele săvârşite în exercitarea atribuţiilor ce le revin ca

oficiali ai Comunităţilor europene, imunitate care îşi menţine efectele si după încetarea

activităţii în cadrul Comisiei, însă, în raport cu răspunderea pe care o păstrează în continuare;

scutirea de impozite pe salarii şi alte drepturi bănesti acordate, în exercitarea atribuţiilor lor,

de către organele comunitare.

Organizarea şi funcţionarea Comisiei

Organizarea si functionarea Comisiei sunt reglementate prin regulile stabilite prin Tratate

şi regulamentul interior.

31

În funcţionarea sa, Comisia are la bază principiul colegialităţii, ceea ce presupune că

membrii acesteia iau hotărâri le printr-o decizie colectivă, ei fiind responsabili în comun de

măsurile pe care le-au adoptat.

Deciziile în cadrul Comisiei se iau, de obicei, de către grupuri de comisari, chiar dacă

fiecare are răspundere directă numai pentru anumite domenii. Colegiile sunt formate, după caz,

dintr-un număr mai mare sau mai mic de comisari, în funcţie de materia în care urmează a se

adopta decizia respectivă. Aici operează principiul răspunderii colective.

Cu tot caracterul sau colegial, Comisia procedează la o repartiţie precisă de atribuţii între

membri săi cu privire la pregătirea şi punerea în executie a deciziilor. Fiecare comisar are o

responsabilitate particulară pentru unul sau mai multe sectoare de activitate ale Uniunii (comisar

pentru relaţiile exterioare, comisar pentru agricultură, comisar pentru probleme de dezvoltare).

Astfel, fiecare membru al Comisiei are sub autoritatea sa una sau mai multe dintre cele 24 de

Directii generale şi serviciile sau oficiile responsabile de aceste sectoare.

Conducerea Comisiei este formată din:

Preşedinte

Din anul 2004, preşedintele Comisiei a fost Jose Manuel Durao Barroso (Portugalia), care

a fost reales în funcţie în anul 2010, încetându-şi mandatul în anul 2014. Din noiembrie 2014

preşedintele Comisiei este dl. Jean-Claude Juncker cu un madat ce va fi finalizat în octombrie

2019.

Preşedintele Comisiei Europene stabileşte agenda şi priorităţile acesteia şi colaborează cu

ceilalţi comisari în vederea atingerii obiectivelor iniţiativelor de politică. Preşedintele convoacă

şi prezidează reuniunile comisarilor şi poate aloca sarcina unor activităţi specifice sau poate

institui grupuri de lucru.

El este desemnat cu 6 luni inainte ca mandatul său să înceapă, acesta fiind consultat în

legătura cu desemnarea celorlalţi comisari. Numirea sa se face pentru un mandat egal cu cel al

Comisiei.

Preşedintele Comisiei Europene este figura cea mai proeminentă a Uniunii Europene,

fiind totodată şi cea mai mediatizată persoană din angrenajul instituţional comunitar, tocmai de

aceea toate comisiile care au funcţionat până acum au purtat numele preşedintilor lor, de

exemplu: Comisia Thorn, Comisia Delors, Comisia Barroso. Influenţa preşedintelui este

demonstrată în practică, în perioada Delors, şi confirmata prin modificarea Regulamentului

intern al Comsiei, prin care sunt recunoscute largi puteri discretionare preşedintelui în atribuirea

sarcinilor în interiorul instituţiei (comisarilor) şi în revizuirea acestora.

Vicepreşedinţii Comisiei

Vicepreşedinţii Comisiei europene sunt în număr de doi sşi sunt desemnaţi de către

preşedinte din rândul comisarilor. Înainte de tratatul de la Nisa, vicepreşedinţii erau desemnaţi de

către Comisie ca organ colegial dintre comisari.

Vicepreşedintii au ca rol suplinirea preşedintelui atunci când împrejurările o cer.

Secretarul general

Pentru îndeplinirea atribuţiilor sale de coordonare şi de menţinere a legăturilor curente cu

celelalte instituţii, preşedintele are la dispoziţie Secretariatul General al Comisiei.

Secretarul general al Comisiei ocupă o funcţie importantă în vârful ierarhiei acestei

instituţii. El este un functionar foarte stabil (din anul 1958 şi până în prezent doar patru persoane

32

au ocupat aceasta funcţie), care îl asistă pe preşedintele Comisiei în pregătirea lucrărilor acestei

instituţii, asigurând coordonarea între servicii şi legăturile necesare cu Consiliu şi cu celelalte

instituţii.

Secretarul general asistă la lucrările COREPER-ului, la cele ale Consiliului de Miniştri ai

Afacerilor Externe şi Finanţelor, precum şi la lucrările Consiliului Uniunii Europene.

Cabinetele

Fiecare membru al Comisiei dispune de un cabinet şi este independent prin faptul că nu

poate primi instrucţiuni de la nici un guvern. Cu toate acestea, factorul naţional păstrează un

oarecare rol, iar anumite cabinete stabilesc o legătură regulată cu reprezentanţele lor permanente,

precum şi cu capitalele statelor din care provin.

Este de notat faptul că, prin tradiţie, în cadrul fiecărui cabinet se află cel puţin un

consilier de o altă naţionalitate decât aceea a comisarului.

Membrii cabinetelor sunt încadraţi fie dintre funcţionarii comunitari, fie din exteriorul

sistemului instituţional.

Direcţiile generale

Cu tot caracterul sau colegial, Comisia procedează la o repartiţie precisă de atribuţii între

membri săi cu privire la pregătirea şi punerea în execuţie a deciziilor. Fiecare comisar are o

responsabilitate particulară pentru unul sau mai multe sectoare de activitate ale Uniunii (comisar

pentru relaţiile exterioare, comisar pentru agricultură, comisar pentru probleme de dezvoltare).

Astfel, fiecare membru al Comisiei are sub autoritatea sa una sau mai multe dintre cele 24

de Directii generale şi serviciile sau oficiile responsabile de aceste sectoare.

Direcţiile generale (Directoratele generale) sunt următoarele:

D.G. I: Relaţiile economice externe;

D.G. II: Afaceri economice şi financiare;

D.G. III: Industrie;

D.G. IV: Concurenţă;

D.G. V: Mijloace,Relaţii industriale şi Afaceri sociale;

D.G. VI: Agricultura;

D.G. VII: Transporturi;

D.G. VIII: Dezvoltare;

D.G. IX: Personal şi administraţie;

D.G. X:Audiovizual, informaţie, comunicaţie, cultură;

D.G. XI: Mediu înconjurător, securitate nucleară, protecţie civilă;

D.G. XII: Ştiinţă, cercetare, dezvoltare;

D.G. XIII: Telecomunicaţii, piaţă a informaţiilor, alorificarea cercetărilor;

D.G. XIV: Pescuit;

D.G. XV: Piaţa internă şi servicii financiare;

D.G. XVI: Politica regională şi coeziune;

D.G. XVII: Energie;

D.G. XVIII: Credit şi investiţii;

D.G. XIX: Bugete;

D.G. XX: Control financiar;

D.G. XXI: Vama şi fiscalitate indirectă;

D.G. XXII: Educaţie, formare şi tineret;

D.G. XXIII: Politica intreprinderii, comerţ, turism, economie socială

D.G. XXIV: Politica consumatorilor.

33

Serviciile Comsiei

Personalul administrativ al Comisiei este compus dintr-un număr de aproximativ 14.600 de

funcţionari, dintre care 3.600 de au atribuţii de concepţie şi aproximativ 1.650 sunt traducători şi

interpreţi.

Personalul este repartizat între cele două locuri unde Comisia se reuneşte, şi anume la

Bruxelles şi Luxemburg, unde lucrează mai mult de 2.600 de agenţi, la acest efectiv adăugându-

se şi personalul însărcinat cu activităţile de cercetare, din care cea mai mare parte lucrează

institutele aflate la Ispra în Italia, Karlsruhe în Germania, Geel în Belgia şi Petten în Olanda.

Funcţionarii sunt încadraţi prin concurs, ţinându-se seama de statutul funcţiunii

publice comunitare, precum şi de apartenenţa lor la întregul teritoriu al Uniunii Europene.

Funcţionarilor titulari li se adaugă agenţii temporari, precum şi agenţii puşi la dispoziţie de

statele membre pentru o perioada limitată, aşa cum este cazul experţilor naţionali detaşaţi.

Serviciul juridic al Comisiei furnizează asistenţă specializată în domeniul juridic atât

Comisiei, cât şi departamentelor acesteia. Serviciul este consultat înaintea oricarei

iniţiative a Comisiei şi opinia sa este prezentată întregii Comisii. El poate acţiona ca un

agent de sine stătător al Comisei în relaţiile cu Curtea de Justiţie, cu Tribunalul de Primă

Instanţă sau chiar faţă de Organizaţia Mondială a Comerţului. Datorită rolului său

important, serviciul juridic se află sub directa îndrumare a preşedintelui Comisiei.

Serviciul juridic este compus din aproximativ 80 de avocaţi şi 20 avocaţi-lingvişti care

au menirea de a asigura concordanţa versiunilor propunerilor şi a deciziilor în toate

limbile oficiale ale Uniunii Europene. Comisia dispune de birouri pentru informaţii în

statele membre, precum şi de delegaţii exterioare în ţările terţe şi pe lângă anumite

organizaţii internaţionale.

Biroul de Ajutor Umanitar care are ca principal scop oferirea de ajutor victimelor

dezastrelor naturale şi a conflictelor armate din afara Uniunii Europene. Ajutorul este

prevăzut să ajungă direct la cei aflaţi în nevoie, oricare ar fi rasa, religia sau convingerea

politică a acestora. Ajutorul poate consta în bunuri, cum ar fi alimentele, medicamentele

şi alte materiale sanitare, combustibili, dar şi în servicii, ca de exemplu: tratamente

medicale, purificări ale apei şi ajutor logistic. Dar, Biroul are si alte misiuni, cum ar fi:

studii de fezabilitate pentru operaţiunile umanitare desfăşurate; monitorizează proiectele

umanitare; promovează şi coordonează măsuri de prevenire a dezastrelor prin instruirea

de specialişti, întărind instituţiile promovând proiecte pilot în acest sens şi nu în ultimul

rând informarea publicului despre problemele de ordin umanitar.

Grupul de Consilieri Publici care oferă sfaturi în mod regulat, imparţiale si informale

Preşedintelui Comisiei, precum şi comisarilor asupra problemelor ce ţin de politica

viitoare a Uniunii Europene. Este un serviciu intern al Comisiei europene care răspunde

direct de Preşedintele Comisiei.

Rolul consilierilor este acela de a se concentra asupra problemelor multi-disciplinare şi care

tind să aibă un orizont mai lung de timp decât cele cu care se confrunta în mod obişnuit

Comisia.

De regulă, aceste probleme au mai multe dimensiuni, cum ar fi: dimensiunea politică,

dimensiunea instituţională, economică, socială, cea ştiinţifică şi tehnologică, etc. In pricipiu,

rolul acestor consilieri este acela a unui “catalizator” pentru noile idei si tendinţe de la nivelul

Uniunii Europene.

34

In afara serviciilor prezentate mai sus, mai există o serie de alte servicii, dintre care amintim:

Serviciul Traduceri; Serviciul Unic de Interpretări şi Conferinţe, Biroul pentru publicaţiile

oficiale ale Uniunii europene; Serviciul de Audit Intern, etc.

Membri Comisiei europene formează un colegiu in cadrul căruia presedintele nu are decat

un singur vot, la fel ca si fiecare dintre ceilalti comisari europeni, iar deliberarile se fac cu

majoritatea membrilor.

Comisia se reuneşte o dată pe săptămână., în fiecare miercuri la Bruxelles. Reuniunile care se

desfăşoară în timpul săptămânii în acelaşi timp cu sesiunile Parlamentului European au loc la

Strasbourg.

Secretarul general al Comisiei, directorul general al serviciului juridic, secretarul general

adjunct, şeful de cabinet al preşedintelui, purtătorul de cuvânt şi grefierul pot asistă la reuniunile

ale căror dezbateri sunt confidenţiale. In cazul absenţei unui membru al Comisiei, şeful său de

cabinet poate asista la reuniune, dar nu are drept de vot.

In fiecare zi de luni, şefii de cabinet ai membrilor Comisiei se reunesc sub preşedentia

secretarului general pentru a examina punctele scrise pe ordinea de zi pentru şedinţa din ziua de

miercuri. Cu aceasta ocazie, ei pot să se pună de acord asupra anumitor puncte care vor fi apoi

adoptate de o manieră formală fără a mai fi dezbătute de comisari.

Comisia poate, de asemenea, să se pronunţe asupra unei propuneri printr-o procedură scrisă

atunci când direcţiile generale din acel domeniu împreună cu Serviciul juridic al Comisiei şi-au

dat avizul favorabil. Totodată, orice membru al Comisiei poate să întrerupă cursul procedurii

scrise solicitând ca propunerea respectivă să facă obiectul unei dezbateri în colegiul comisarilor.

Comisia poate abilita unul sau mai multi dintre membri săi să ia măsuri în numele acesteia

într-un domeniu bine definit, cu condiţia ca principiul responsabilităţii colegiale să fie respectat

în totalitate.

Membrilor Comisiei le sunt repartizate, în momentul instalării lor în funcţie, anumite domenii

de responsabilitate.

Tratatele institutive preluate în regulamentul interior prevăd ca modul de funcţionare al

Comisiei este colegial, adică toate actele pe care tratatele sau regulamentele de aplicare a

acestora le atribuie în mod expres Comisiei – regulamente, decizii, propuneri – trebuie să fie

luate de întreaga Comisie fără a exista posibilitatea ca numai unul dintre membri ei să dispună

de unul singur în domeniul său de responsabilitate chiar şi printr-o delegare de putere.

Pentru a evita ca acest sistem colegial să conducă la o aglomerare a reuniunilor sau chiar la

paralizarea activităţii, Comisia apelează la diverse proceduri. Astfel, deliberările dosarelor foarte

importante sau de o complexitate particulară sunt pregătite de reuniuni ad-hoc ale celor mai

interesaţi membri.

O reuniune săptămânală a colaboratorilor direcţi ai comisarilor – şefi de cabinete –

examinează problemele tehnice ale ordini de zi pentru a simplifica şi a accelera lucrările.

Pentru dosarele mai puţin controversate se recurge, de obicei, la sistemul “procedurii scrise”

care constă în aceea că membrii Comisiei primesc dosarul cu propunerea de decizie şi, dacă într-

un termen prestabilit nu comunică anumite rezerve sau amendamente, propunerea respectivă se

considera adoptată.

Pentru problemele de gestiune şi administrare curentă, Comisia poate desemna ca responsabil

pe unul dintre membrii săi, dându-i delegaţie de semnătură, în acest fel se rezolvă, de exemplu,

mai multe acte privind politica agricolă comună care au un caracter repetitiv.

Putem trage astfel concluzia că, deşi, deciziile Comisiei pot fi luate cu majoritate de voturi,

ele sunt expresia unei voinţe unanime.

35

Rolul şi atribuţiile Comisiei

Principalul rolul al Comisiei europene este acela de a exprima interesul comunitar şi de a

asigura realizarea acestui interes. Însă, Comisia are şi un important rol politic, ea fiind

răspunzătoare din acest punct de vedere în faţa Parlamentului european. Acest rol, foarte generic

exprimat, se traduce prin existenţa a două categorii de instrumente pe care Comisia le are la

dispoziţie, şi anume:

normele de drept comunitar, elaborate de Comisie, în domenii proprii ori în altele

stabilite şi transmise de Consiliu;

directivele, recomandările şi avizele formulate de Comsiie pentru statele membre,

care nu sunt norme direct aplicabile, având caracter de recomandare astfel încât

statele trebuie să li se conformeze într-o anumită perioadă de timp.

Atribuţiile Comisiei Europene sunt următoarele:

a) atribuţii în procedura legislativă

Comisia europeană este cea care deţine monopolul inţiativei legislative în sfera primului “pilon”,

şi anume cel comunitar, iniţiativa care este transmisă spre decizie Consiliului..

Consiliul, singur sau împreună cu Parlamentul adoptă acte normative în principiul numai

pe baza propunerilor înaintate de Comisie – aceasta fiind regula instituţia prin tratate şi tocmai din

acest motiv Comisia este considerata a fi “organul motrice al integrării europene”.

Consiliul poate însă solicita Comisiei să facă anumite propuneri, pentru realizarea unui

obiectiv comunitar. Decizia va respecta propunerea înaintată de Comisie, nu-i va putea fi

contrară. Dacă se doreşte modificarea propunerii, singura în măsura să o facă este Comisia, la

solicitarea instituţiilor comunitare interesate – Consiliul UE sau Parlamentul. Prin excepţie de la

acest principiu, Consiliul va putea adopta, însă doar cu un vot unanim, o decizie în care

propunerea venită de la Comisie se regăseşte cu modificări.

Inţiativele Comisiei sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria “C”, fiind

numite “documente COM”.

b) atributia de “gardian al tratatelor”

Tratatele institutive împuternicesc Comisia europeană să urmărească şi să asigure respectarea

dreptului comunitar originar sau derivat, atât de către statele membre, cat şi de către celelalte

instituţii comunitare.

Procedura utilizată de Comisie în cazul în care un stat membru omite sau refuză să-şi

îndeplinească o obligaţie ce decurge din tratate cuprinde mai multe etape:

Comisia reaminteşte statului obligaţiile pe care le are şi îl invită să-şi prezinte

observaţiile într-un anumit interval de timp;

atunci când statul nu se conformează, Comisia emite o “opinie motivată”, prin care

stabileşte o perioadă de timp în care statul este obligat să-şi îndeplinească îndatoririle;

dacă nici acest termen nu este respectat, Comisia sesizează Curtea Europeană de

Justiţie, care constată nerespectarea obligaţiilor din tratate, şi solicită, la rândul ei,

statului membru, să se conformeze cerinţelor Comisiei;

în ultima etapa, Comisia acţionează statul membru în faţa Curţii Europene de Justiţie,

pentru încălcarea obligaţiilor prevăzute în tratat, finalizată cu o hotărâre

judecătorească de obligare a acestuia.

Pentru a-şi îndeplini atribuţia de “gardian al tratatelor”, Comisia poate cere informaţii statelor,

întreprinderilor sau persoanelor fizice, în scop de informare sau preventiv.

36

c) atribuţia ca organ executiv al Uniunii Europene

Comisia este organul executiv al Uniunii, adică este acela care pune in executare atele normative

emise de Consiliul U.E. sau de acesta în codecizie cu Parlamentul european.

Comisia dispune, în executarea acestei atribuţii (de a pune în executare deciziile Consiliului

U.E.), de o putere normativă proprie, putând adopta regulamente, directive şi decizii, precum şi

recomandări şi avize.

Domeniile în care Comisia are putere normativă subordonată, de executare, sunt, conforme

tratatelor:

execuţia (implementarea) bugetului comunitar, al cărui proiect este tot de competenţa

Comisiei;

concurenţa;

uniunea vamală;

gestiunea fondurilor comunitare;

funcţionarea pieţei comune (cu excepţia agriculturii).

In celelalte situatii, puterea normativă derivată decurge din voinţa Consiliului de miniştri, care

deleagă în mod expres Comisia să execute actele normative adoptate. Este vorba despre aşa

numita “comitologie”, care desemnează modalităţile de aplicare a regulamentelor emise de

Consiliu, şi care cad în sarcina Comisiei.

d) atribuţia de reprezentare

Comisia reprezintă Uniunea Europeană în relaţiile cu statele nemembre şi în organismele

internaţionale, iar în interiorul Uniunii ea reprezintă interesul comunitar, în raport cu persoanele

fizice sau juridice, cu celelalte instituţii comunitare sau cu statele membre.

Comisia trebuie să acţioneze astfel încât interesul comunitar să primeze în faţa intereselor

statelor membre. Rolul ei este cu atât mai dificil, cu cât el necesita negocieri prealabile adoptării

oricărei iniţiative legislative cu statele membre, pe de o parte, şi între acestea şi Uniune, pe de

alta.

Ca reprezentant pe plan extern al Uniunii, Comisia este cea care negociază tratatele

internaţionale încheiate de Uniune, fiind împuternicită de fiecare dată de către Consiliul UE

printr-o “decizie de negociere”. Această decizie este supusa Parlamentului şi Curtii Europene de

Justiţie spre avizare prealabilă conformă. Curtea Europeană de Justiţie avizează proiectul de acord

internaţional din punctul de vedere al conformităţii sale cu tratatele comunitare.

Ulterior, Consililul va ratifica acordul internaţional, votând de regulă cu majoritate calificată,

cu excepţia acordurilor de asociere sau de aderare, care trebuie să aiba unanimitate de voturi.

În concluzie, Comisia elaborează norme de drept comunitar, dar dispune şi de mijloace juridice

care o transformă într-un adevărat “gardian” al tratatelor comunitare.

37

CURS VII

Unitatea de învăţare 7

PRINCIPALELE INSTITUȚII ȘI ORGANE ALE UNIUNII EUROPENE

Parlamentul European

Parlamentul European, a cărui legitimitate derivă din sufragiul universal direct, este ales

la fiecare cinci ani; de-a lungul timpului, el a acumulat constant putere şi influenţă, printr-o serie

de tratate. Astfel, Parlamentul European a fost prevăzut (deşi sub alte denumiri) în toate cele trei

tratate iniţiale: Adunarea Comună, în cadrul C.E.C.O.; Adunarea, în cadrul C.E.E. şi C.E.E.A.

Parlamentul European este ales de cetăţenii Uniunii pentru a le reprezenta interesele,

fiecare cetăţean având dreptul de a vota şi de a candida, indiferent unde locuieşte in UE.

Parlamentul actual, ales in iunie 2014, este alcătuit din 751 de deputaţi care provin din cele 28 de

state membre ale UE. Mai mult de o treime dintre acestea sunt femei.

Membrii Parlamentului nu sunt grupaţi în funcţie de ţările de origine, ci de afinităţi

politice la nivelul UE. Există 7 grupuri politice si un grup în care sunt înscrişi deputaţii neafiliaţi.

La nivelul grupurilor politice de care aparţin, ei reprezintă toate punctele de vedere cu privire la

aspectele politice şi integrarea europeană. Un grup politic este alcătuit din cel puţin 25 de

membri, aleşi în cel puţin un sfert din ţările UE.

Distribuţia locurilor în Parlamentul European, se face în funcţie de numărul populaţiei şi

a suprafeţei ţării respective. În urma alegerilor din iunie 2014, a fost stabilit un număr pentru

fiecare ţară în parte, cel mai mic fiind de 6 parlamentari (Malta), iar cel mai mare fiind de 92

(Germania). România are un număr de 32 de reprezentanţi.

Preşedintele Parlamentului este ales pentru un mandat de doi ani şi jumătate, cu

posibilitatea realegerii. În legislatura actuală, din ianuarie 2017, acesta este Antonio Tajani

(Italia), candidat de la PPE, fost consilier al lui Silvio Berlusconi.

Parlamentul îşi desfăşoară activitatea în trei sedii: Bruxelles (Belgia), Luxemburg şi

Strasbourg (Franţa).

La Luxemburg se află sediul administrativ (Secretariatul General), la Strasbourg au loc

reuniunile întregului Parlament (sesiuni plenare), iar la Bruxelles au loc reuniunile comisiilor

parlamentare si uneori sesiunile plenare.

Datorită complexităţii şi diferenţierilor între sistemele electorale ale statelor membre ale

Uniunii Europene reprezentanţii Parlamentului European nu sunt încă aleşi după o procedură

uniformă în toate statele membre. Procedura electorală rezultă dintr-o combinare a dispoziţiilor

naţionale şi a unui ansamblu de reguli comunitare fixate prin Actul din 20 septembrie 1976.

În sinteză prezentate, acestea sunt:

- nimeni nu poate vota decât o singură dată;

- se votează între joia şi duminica săptămână prevăzută ca dată a alegerii;

- toţi cetăţenii în vârsta de peste 18 ani au drept de vot (este singurul punct comun cu

dispoziţiile naţionale);

- unele state acordă drept de vot numai naţionalilor, altele şi resortisanţilor străini din

statele membre ale Comunităţilor;

- eligibilitatea: în unele state candidaturile se depun independent, iar în altele numai pe

listele partidelor;

38

- deschiderea urnelor se face numai după închiderea scrutinului în toate statele membre.

Reuniunile Parlamentului European au loc în:

˚ sesiuni ordinare lunare - desfăşurate la Strasbourg, în a doua zi de

marţi a lunii martie;

˚ sesiuni extraordinare - la cererea majorităţii membrilor săi, a

Consiliului sau a Comisiei.

Dezbaterile sunt publice, afară dacă Parlamentul nu decide altfel cu o majoritate de 2/3

din voturile exprimate. Dezbaterile, opiniile şi rezoluţiile Parlamentului se publică în Jurnalul

Oficial al Uniunii Europene.

Conform modificărilor şi completărilor succesive aduse prin tratatele comunitare,

puterile Parlamentului European ar putea fi grupate în:

a. Puterea legislativă - Puterea normativă a Parlamentului European se exercită în mod

schematic, după patru proceduri legislative, în funcţie de natura propunerii în discuţie:

- consultarea - conform acestei proceduri, Consiliul poate să adopte un act, pe baza

propunerii Comisiei, după consultarea Parlamentului. Această procedură presupune o

singură lectură din partea Parlamentului şi emiterea unui aviz consultativ.

- cooperarea - este o procedură care presupune două lecturi de către Parlament şi

Consiliu a textului ce urmează să fie adoptat: O propunere a Comisiei este trimisă

Parlamentului European şi Consiliului Economic şi Social în scopul obţinerii unui

aviz. Propunerea Comisiei, însoţită de avizul Parlamentului şi Comitetului

Economic şi Social sunt înaintate Consiliului. Consiliul, pe baza unei majorităţi

calificate, adoptă o poziţie comună. Această poziţie comună nu este o decizie, ci

constituie doar o etapă procedurală, ea putând fi diferită faţă de propunerea

iniţială a Comisiei. După adoptarea poziţiei comune de către Consiliu, aceasta

este trimisă Parlamentului pentru a doua lectură. Parlamentul are trei luni la

dispoziţie pentru a-şi prezenta opinia, fiind posibile trei ipoteze:

aprobarea poziţiei comune a Consiliului;

respingerea ei;

propunerea de amendamente.

- codecizia - procedura legislativă normală este codecizia. Astfel, Parlamentul

European şi Consiliul se află la egalitate, actele fiind adoptate împreună de

Consiliu şi de Parlamentul European. Prin procedura de codecizie, mult mai multe

amendamente ale Parlamentului sunt introduse în legile comunitare; de asemenea,

nici un text nu poate fi adoptat fără acordul oficial al Parlamentului European şi al

Consiliului European. Procedura de codecizie se aplică în problemele legate de

mişcarea liberă a forţei de muncă, de crearea unei pieţe interne, de cercetarea şi

dezvoltarea tehnologică, mediul înconjurător, protecţia consumatorului, educaţie,

cultură şi sănătate;

- avizul conform - reprezintă o modalitate de aprobare a unei propuneri a

Consiliului de către Parlament, care se pronunţă cu majoritate absolută a

membrilor ce îl compun. Prin Tratatul de la Maastricht procedura avizului

conform se extinde la următoarele domenii comunitare: reglementarea -dreptului

de sejur şi de circulaţie pentru cetăţenii Uniunii; elaborarea unei proceduri

electorale uniforme pentru alegerea Parlamentului European; modificarea

statutului Sistemului European al Băncilor Centrale şi încredinţarea unor sarcini

specifice Băncii Centrale Europene în domeniul controlului preventiv;

39

organizarea şi definirea obiectivelor fondurilor structurale şi crearea Fondului de

coeziune; admiterea de noi state în cadrul Uniunii Europene.

b)Puterea bugetară - Aceasta este o putere importantă, care permite Parlamentului European să

îşi stabilească priorităţile politice. Parlamentul European adoptă în fiecare lună decembrie

bugetul Uniunii pe anul următor. Bugetul nu intră în vigoare până ce nu este semnat de

Preşedintele Parlamentului European, punând astfel la dispoziţia Uniunii resursele financiare

necesare pentru anul următor. După adoptarea bugetului, Parlamentul monitorizează utilizarea

corespunzătoare a fondurilor publice, prin Comisia de Control Bugetar.

Parlamentul elaborează o evaluare anuală asupra folosirii fondurilor de către Comisia

Europeană, înainte de a acorda o apreciere de "îndeplinire" a implementării bugetului. Din 1970,

bugetul este finanţat din resurse proprii, acceptate de Statele Membre după consultarea

Parlamentului European. Aceste resurse sunt limitate la ora actuală la 1.27% din produsul intern

brut. In acest moment, resursele proprii cuprind:

- taxele vamale percepute la graniţele externe ale Uniunii;

- taxele pe produsele agricole importate de la ţările care nu sunt membre ale

Uniunii;

- 1 % din taxa pe valoare adăugată (TV A) pe produse şi servicii în cadrul Uniunii;

- "a patra resursă", calculată pe baza prosperităţii relative a fiecărui Stat Membru

(produsul intern brut al acestor state).

CURS VIII

Unitatea de învăţare 8

INSTITUȚIILE JURISDICTIONALE

Curtea de Justiţie este o instituţie a Uniunii Europene. Ea nu trebuie confundată cu Curtea

europeană a Drepturilor Omului (CEDO), care nu este o instituție a Uniunii Europene, ea fiind

creată în cadrul Consiliului Europei prin Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor

Omului, pentru a asigura respectarea drepturilor și libertăților garantate în această convenție. Cu

toate acestea, jurisprudența dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate avea o

influență importantă asupra dreptului UE, întrucât drepturile fundamentale garantate în

Convenția Europeană reprezintă, de asemenea, principii generale ale dreptului UE.

În timp ce toate celelalte organe ale Uniunii Europene, cum ar fi Parlamentul, Consiliul

sau Comisia au avut o istorie "zbuciumată", fiind afectate de mai multe valuri reformiste privind

mecanismul de vot, modul de alegere a membrilor, relaţiile lor cu celelalte organe etc., Curtea de

Justiţie a Uniunii Europene a rămas o insulă de stabilitate, un element de continuitate care a

suferit mai puţine schimbări spectaculoase.

Actualmente, puterea judecătorească în Uniunea Europeană este înfăptuită de:

A. Curtea de Justiţie;

B. Tribunalul (creat în anul 1988).

În componența sa, a existat și Tribunalul Serviciului Public al Uniunii Europene, creat în

2004, care însă și-a încetat activitatea la 1 septembrie 2016, după ce a transferat Tribunalului

competențele sale, în contextul reformei arhitecturii jurisdicționale a Uniunii.

40

A. Curtea de Justiţie. Istoria C.J. începe în 1952, odată cu înfiinţarea C.E.C.O. Principala

competenţă a acestei instanţe a fost exercitarea controlului legalităţii deciziilor luate de Înalta

Autoritate şi de către guvernele statelor membre, la sesizare sau pe baza plângerilor depuse de

reprezentanţii guvernelor statelor membre, respective ale reprezentanţilor întreprinderilor din

domeniul producţiei oţelului şi cărbunelui.

Prin Convenţia cu privire la instituţiile comune (unificarea instituţiilor) semnată la Roma

la 25 martie 1957, s-a stabilit că C.J. va fi instituţie comunitară unică celor trei comunităţi:

C.E.C.O., C.E.E., C.E.E.A.

Curtea este compusă din judecători, avocaţi generali şi un grefier-şef, asistat de adjuncţi.

Aderarea unor noi state la Uniunea Europeană de fiecare dată a determinat schimbarea numărului

judecătorilor şi avocaţilor generali, aceste schimbări fiind necesare atât pentru asigurarea unui

judecător din partea fiecărui stat membru, cât şi pentru menţinerea numărului impar de

judecători. Judecătorii, în număr de 28, sunt numiţi pe baza acordului reciproc al statelor membre pentru o

perioadă de 6 ani. La fiecare 3 ani se realizează o înlocuire parţială a judecătorilor. Această schimbare

aduce de fiecare dată un avânt nou în activitatea Curţii prin membrii noi, dar, în acelaşi timp, judecătorii

care rămân asigură continuitatea şi echilibrul în procesul jurisdicţional. Judecătorii aleg din rândul lor

Preşedintele pentru o perioadă de 3 ani. Preşedintele conduce activitatea juridică şi administraţia Curţii,

prezidează dezbaterile cauzei şi deliberările etc.

Judecătorii nu pot să deţină vreo funcţie politică ori administrativă şi nu se pot angaja în vreo profesie,

indiferent aduce sau nu câştig, afară dacă o dispensă este acordată în mod excepţional în acest sens. Este

cazul, de exemplu, al funcţiilor didactice sau al cercetării ştiinţifice juridice.

Pe timpul exercitării mandatului, judecătorii beneficiază de imunitate de jurisdicţie faţă de toate

jurisdicţiile naţionale atât faţă de cele penale cât şi faţă de cele civile. Această imunitate însă poate fi

ridicată de Plenul C.J.E. în cazuri bine întemeiate. Ei beneficiază şi de inamovibilitate pe durata

mandatului, neputând fi eliberaţi din funcţie şi nu pot fi decăzuţi din dreptul lor la pensie decât cu acordul

unanim al plenului.

Calitatea de judecător încetează prin înlocuire legală, decesul judecătorului, demisie sau pensionare.

Avocaţii generali, în număr de 11, sunt numiţi prin acord al guvernelor statelor membre ale

Uniunii Europene. Avocatul general are competenţa de a asista la audienţe şi de a pune întrebări agenţilor,

consilierilor sau avocaţilor părţilor, în aceleaşi condiţii ca şi preşedintele sau judecătorii.

Concluziile avocatului general trebuie să fie motivate şi redactate în totală imparţialitate şi

independenţă, sunt prezentate public şi sunt publicate în culegerea de jurisprudenţă a Curţii de Justiţie.

În fiecare an, Curtea numeşte un prim avocat general, care are rolul de a coordona activitatea

celorlalţi, prin repartizarea cazurilor între aceştia.

Grefierul-şef este numit de membrii C.J.E. pe o durată de 6 ani cu posibilitatea de realegere.

Grefierul-şef exercită două funcţii de natură diferită:

a. pe de o parte are funcţii jurisdicţionale sau de ajutor în înfăptuirea actului jurisdicţional;

b. pe de altă parte este şeful administraţiei în sens restrâns.

Curtea de Justiţie se întruneşte în Ședință Plenară (Plen) în cazurile speciale prevăzute de Statutul

Curții (pentru demiterea Ombuudsmanului sau să dispună din oficiu demiterea unui comisar european)

sau în cauze excepționale.

Curtea se întrunește în Marea Cameră când este sesizată de un stat membru sau o instituţie care

este parte în proces, precum și în cauze deosebit de importante sau complexe.

Celelalte cauze sunt soluționate de camere compuse din 3 sau 5 judecători. Președinții

camerelor de cinci judecători sunt aleși pentru o perioadă de 3 ani, iar cei ai camerelor cu trei judecători

pentru o perioadă de un an.

41

În exercitarea atribuţiilor sale, Curtea acţionează în mai multe ipostaze, respectiv:

1. curte constituţională - calitate în care este competentă să soluţioneze:

litigiile între statele membre;

litigiile între statele membre şi organele comunitare;

litigiile între organele comunitare.

2. curte administrativă - când:

examinează acţiunile introduce de persoanele fizice şi juridice în scopul garantării

drepturilor acestora în contextual măsurilor dispuse de instituţiile comunitare;

examinează acţiunile privind plângerile introduce de funcţionarii comunitari

privitoare la angajare.

3. curte civilă - când:

examinează şi stabileşte răspunderea extracontractuală şi plângerile pentru daune, în

special când este implicată responsabilitatea autorităţilor publice;

4. curte de arbitraj - în cazurile:

în care există un acord între părţi privind supunerea cauzei spre soluţionarea acestei

instanţe;

5. instanţă de recurs - atunci când:

examinează şi decide ca instanţă de al doilea grad de jurisdicţie împotriva hotărârilor

pronunţate de Tribunalul de Primă Instanţă, însă numai cu privire la aspectele de

drept.

B. Tribunalul (fostul Tribunal de Primă Instanţă). Datorită faptului că numărul acţiunilor

introduce de C.J.E. a crescut permanent de la înfiinţarea ei, durata procedurilor s-a prelungit, în

consecinţă, cu efecte negative asupra celerităţii rezolvării solicitărilor statelor pentru

interpretarea uniformă a dreptului comunitar şi în clarificarea acţiunilor şi poziţiilor părţilor

justiţiabile. Această situaţie, ca şi considerentele perfecţionării protecţiei juridice a intereselor

parţilor şi al menţinerii calităţii supravegherii judecătoreşti în ordinea juridică stabilită în

domeniul comunitar, aşa încât să se permită C.J.E. să-şi exercite cu o responsabilitate şi o

exigenţă sporită sarcina sa fundamentală de interpretare a dreptului comunitar, au constituit

temeiurile pentru crearea unei noi instanţe comunitare - Curtea de Primă Instanţă sau potrivit

terminologiei franceze Tribunalul de Primă Instanţă.

Cu ocazia reuniunii sale din 24-25 octombrie 1988, Consiliul a adoptat Decizia nr.

88/591 din 24 octombrie 1988 prin care se instituie un Tribunal de Primă Instanţă. Aceasta urma

să funcţioneze ca instanţă subordonată C.J.E. cu sediul la Luxemburg cu competenţe în domeniul

concurenţei, litigii lor privind acordarea unor despăgubiri şi în domeniul dreptului funcţionarilor

comunitari. T.P.I. şi-a început activitatea la data de 10.10.1988.

Tribunalul la data de 08.06.2017 avea în componența sa un număr de 45 de judecători

(câte cel puțin unul din fiecare stat membru), numiţi prin acordul comun al guvernelor statelor

membre, pentru o perioadă de 6 ani, iar reînnoirea parţială a membrilor săi se face la un interval

de 3 ani, ei putând fi realeşi.

Modalităţile de numire a preşedintelui precum şi alte reguli privind alte categorii de

personal al T.P.I., ca şi privind organizarea instanţei sunt identice sau nu diferă prea mult de cele

existente în cazul C.J.E.

Caracteristicile specifice ale T.P.I. prin care se deosebeşte de C.J.E. ar fi următoarele:

˚ în cadrul lui nu sunt avocaţi generali anume numiţi pentru această funcţie, dar

42

atribuţiile care ar reveni acestora pot fi îndeplinite de către judecători;

˚ nu are competenţa de a judeca acţiuni preliminare;

˚ hotărârile sale pot fi atacate cu recurs în faţa C.J.E.;

˚ are 5 camere formate din 3 şi 5 judecători;

˚ poate judeca o cauză în Marea Cameră (15 judecători) când dificultatea

problemelor de drept sau este o cauză importantă;

˚ recursul formulat împotriva hotărârilor Tribunalului priveşte numai problemele de

drept fără reanalizarea problemelor privind starea de fapt.

În activitate a sa funcţională, Tribunalul este competent să soluţioneze:

1. acţiunile în introduse de persoane fizice sau juridice împotriva actelor instituțiilor,

organelor, oficiilor saau agențiilor Uniunii Europene, ale căror destinatare sunt sau le

privesc în mod direct;

2. acțiunile introduse de statele membre împotriva Comisiei;

3. acțiunile introduse de statele membre împotriva Consiliuluicu privire la actele

adoptate în domeniul ajutoarelor de stat, la măsurile de protecție comercială

(”dumping”) și la actele la care Consiliul exercită competențe de executare;

4. acțiuni prin care se urmărește obținerea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate

de instituții sau organele Uniunii Europene;

5. litigii între instituțiile Uniunii Europene și ăersonalul acestora privind raporturile

de muncă și sistemul de asigurări sociale.

Deciziile Tribunalului pot fi atacate cu recurs, în termen de două luni, limitat

la chestiunile de drept, la Curtea de Justiție.

CURS IX

Unitatea de învăţare 9

CURTEA DE CONTURI EUROPEANĂ ȘI ORGANELE AUXILIARE

Curtea de Conturi

Curtea de Conturi a fost creată la iniţiativa Parlamentului European prin Tratatul de

revizuire a dispoziţiilor bugetare de la Bruxelles, din 25 iulie 1975, înlocuind astfel:

Comisia de control, înfiinţată prin Tratatele C.E.E. şi EURATOM, şi;

Comisarii (delegaţii) pentru conturi prevăzuţi în Tratatul C.E.C.O.

Curtea şi-a dobândit statutul de instituţie a Uniunii Europene numai în 1993 (prin intrarea

în vigoare a Tratatului de la Maastricht) şi reprezintă "conştiinţa financiară" a Uniunii.

Rolul Curţii de Conturi este de a controla aspectele financiare ale Uniunii Europene, mai

exact legalitatea operaţiunilor bugetului comunitar şi corespondenţa acestuia cu programul anual

de gestionare a sa. Curtea desfăşoară acest tip de control anual şi elaborează un raport pe care îl

înaintează Parlamentului european. Pentru desfăşurarea activităţilor colaborează cu instituţiile

naţionale similare.

43

Curtea de Conturi este independentă în raport cu celelalte instituţii comunitare şi are

deplină libertate în privinţa organizării şi planificării activităţii sale de audit şi de raportare.

Curtea se constituie din 28 membri (independenţi şi cu experienţă în auditul finanţelor

publice), numiţi de Consiliul European, după consultarea Parlamentului, pentru 6 ani, care poate

fi reînnoit. La rândul lor, membrii Curţii îşi aleg un Preşedinte, cu un mandat de 3 ani. Membrii

Curţii sunt asistaţi în activitatea lor de aproximativ 800 de profesionişti în domeniu, inclusiv

traducători, administratori şi auditori. În cadrul acesteia funcţionează o Cameră de expertiză, în

care sunt pregătite deciziile.

Curtea de Conturi nu poate acorda sancţiuni în cazul descoperirii de nereguli, ci doar

informează organismele comunitare competente. Dacă auditorii descoperă fraude informează

OLAF – Oficiul European de Luptă Antifraudă, care este un departament al Comisiei Europene

cu statut special, care îi asigură o autonomie totală.

Organele auxiliare

Structura instituţională este completată şi cu un număr destul de important de alte organe

care îndeplinesc funcţii consultative sau cu caracter tehnic. Unele dintre aceste organe sunt

prevăzute prin tratatele institutive, iar altele au fost create de instituţii în vederea exercitării

atribuţiilor conferite.

Organe consultative. În ceea ce urmează vom pune accentul pe acele organe prevăzute în

tratate, îndeplinind funcţii consultative, a căror competenţă este generală şi care permit o

asociere a reprezentanţilor diferitelor categorii socio-profesionale interesate în funcţionarea

instituţiilor comunitare. Este vorba de:

1. Comitetul Economic şi Social. Comitetul Economic şi Social a fost înfiinţat prin Tratatele

de la Roma din 1957, în măsură să implice grupurile de interese din domeniile economic şi

social n stabilirea unei pieţe comune şi pentru a asigura un mecanism instituţionalizat pentru

a furniza Comisiei Europene şi Consiliului European informaţiile esenţiale necesare în

legătura cu problemele de competenţa acestora. Comitetul este compus din reprezentanţi ai

diferitelor componente ale societăţii civile. Actualmente, Comitetul este compus dintr-un

număr de 350 membri, din toate statele membre, numiți proporțional cu populația statului din

care provin cu următoarea repartizare:

Franţa, Germania, Italia şi Regatul Unit - câte 24 membri;

Polonia şi Spania - câte 21 membri;

România - 15 membri;

Austria, Belgia, Bulgaria, Grecia, Portugalia, Republica Cehă, Suedia, Ţările de

Jos şi Ungaria - câte 12 membri;

Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania şi Slovacia - câte 9 membri;

Estonia, Letonia şi Slovenia - câte 7 membri;

Cipru şi Luxemburg - câte 6 membri;

Malta - 5 membri.

Aceşti membri sunt nominalizaţi de către guvernele ţărilor membre ale U.E. şi numiţi de

către Consiliul European pe o perioada de 5 ani, mandatul putând fi reînnoit pentru încă

un mandat. Membrii Comitetului nu pot fi legaţi prin mandat imperativ, ei exercitându-şi

funcţiile în deplină independenţă, în interesul general al Comunităţii.

În sinteză, rolul Comitetului Economic şi Social se rezumă la:

44

oferire consultanţei Parlamentului, Consiliului şi Comisiei în procesul de luare a

deciziei, la solicitarea acestora sau la iniţiativa Comitetului;

asigurarea unei mai mari implicări a societăţii civile în iniţiativa europeană şi

promovarea dialogului social;

întărirea rolului organizaţiilor şi asociaţiilor societăţii civile în ţările nemembre

ale Uniunii Europene.

Avizele Comitetului sunt transmise instituţiilor UE.

2. Comitetul Regiunilor a fost înfiinţat prin Tratatul de la Maastricht (1992), ca răspuns la

cererea organizaţiilor locale şi regionale de a fi reprezentate în cadrul Uniunii Europene.

Comitetul este un organ consultativ, alcătuit din reprezentanţi ai autorităţilor regionale şi

locale europene, ale cărui opinii sunt cerute şi luate în considerare de către Consiliul Uniunii

Europene, Parlament şi Comisie, în domenii ce interferează cu interesele locale şi regionale -

cum ar fi: educaţia, probleme de tineret, cultură, sănătate, coeziunea economică şi socială.

Rolul său a fost extins odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, printre

ariile sale de expertiză numărându-se şi problemele de mediu, Fondul Social, formarea

profesională, cooperarea transfrontalieră şi transportul.

Comitetul este compus dintr-un număr de 350 membri,din toate statele membre ale Uniunii,

după cum urmează:

Franţa, Germania, Italia şi Regatul Unit - câte 24 membri;

Polonia şi Spania - câte 21 membri;

România - 15 membri;

Austria, Belgia, Bulgaria, Grecia, Portugalia, Republica Cehă,

Suedia, Ţările de Jos şi Ungaria - câte 12 membri;

Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania şi Slovacia - câte 9membri;

Estonia, Letonia şi Slovenia - câte 7 membri;

Cipru şi Luxemburg - câte 6 membri;

Malta - 5 membri.

Membrii Comitetului sunt aleşi din factorii de decizie în cadrul autorităţilor locale sau

regiunea din care provin. Ei sunt nominalizaţi pentru Comitet de către guvernele naţionale şi

sunt numiţi de Consiliul pentru o perioadă de 5 ani, cu posibilitatea reînoirii. Preşedintele

este ales pentru un mandat de doi ani și jumătate, dintre membrii Comitetului.

3. Mediatorul European sau Ombudsmanul European. Este o inovaţie a Tratatului de la

Maastricht, el fiind un intermediar între cetăţenii europeni şi autorităţile UE. El este competent să

primească plângeri ale cetăţenilor europeni, instituţiilor europene şi ale oricărei persoane

rezidente sau domiciliate legal într-un stat membru al Uniunii. Mediatorul european este numit

de Parlamentul european, pe o perioadă de 5 ani, cu posibilitatea realegerii. În exercitarea

funcţiilor sale, mediatorul nu poate solicita şi nici accepta instrucţiuni din partea nici unui guvern

sau organism, el lucrând în interesul general al comunităţii şi ai cetăţenilor europeni. Din

octombrie 2013, a fost ales ombudsmanul european, în persoana lui Emily O`Reilly (Irlanda).

Organe tehnice (monetare). În legătură cu organele tehnice a căror existenţă rezultă din tratate,

în doctrină s-a remarcat marea lor diversitate, rezultând atât din natura funcţiilor cu care pot fi

investite, cât şi din modalităţile statutului lor juridic.

Dat fiind acest fapt, mai jos vom distinge doar organele comunitare care îndeplinesc cele

45

mai importante funcţii financiar-bancare în cadrul U.E, anume:

a) Sistemul European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.). Fundamenul juridic al Uniunii

Europene şi Monetare îl constituie Tratatul de la Maastricht, statutele S.E.B.C. şi Băncii

Centrale Europene fiind anexate acestui tratat. Din S.E.B.C. fac parte: Banca Centrală

Europeană şi băncile europene naţionale ale ţărilor din Uniunea Europeană.

b) Banca Europeană de Investiţii (B.E.I.). Creată prin Tratatul de la Roma, statutul ei fiind

reluat în art. 4B din Tratatul de la Maastricht. Această bancă este o veritabilă instituţie

publică internaţională autonomă în raport cu Comunităţile Europene şi poate să fie

calificată ca un organ al Uniunii Europene. Membrii BEI sunt statele membre ale Uniunii

Europene.

c) Institutul Monetar European şi Banca Centrală Europeană. Acest institut a fost creat la

1 ianuarie 1994, a avut personalitate juridică, precum şi o capacitate proprie de decizie

inclusiv normativă şi represivă în ceea ce priveşte B.C.E., putând fi controlat sub aspectul

legalităţii numai de Curtea Europeană de Justiţie. Institutul Monetar european a preluat

funcţiile Fondului European de Cooperare Monetară, care dispunea de 20% din rezervele

băncilor centrale ale statelor membre, în scopul asigurării bunei funcţionări a Sistemului

Monetar European.

Banca Centrală Europeană (BCE) a fost înfiinţată în anul 1988. Sediul băncii este la

Frankfurt pe Main (Germania). Misiunea băncii este menţinerea puterii de cumpărare a

monedei euro şi asigurarea stabilităţii preţurilor în zona euro.

CURS X

Unitatea de învăţare 10

UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ (UEM)

4.1. Necesitatea unei uniuni economice și monetare europene

Neajunsurile manifestate în functionarea Sistemului Monetar International (SMI) creat

prin Acordurile Conferintei de la Bretton Woods din 1944 au determinat statele europene sa

caute o alternativa. Prin Acordul de la Bretton Woods din 1944 a fost constituit Fondul Monetar

International (FMI) care are ca principala menire creditarea temporara a deficientelor balantelor

de plati. Resursele FMI se constituie din aportul tarilor membre constituite în proportie de 25%

în devize si 75% în moneda nationala, stabile în cote-parti procentuale în functie de potentialul

fiecarei tari. DST este o lichiditate internationala creata de FMI care se aloca tarilor membre

proportional cu cotele detinute. DST este purtator de dobânzi. DST se utilizeaza ca: etalon

46

monetar, instrument de rezerva, mijloc de plata între FMI si membrii sai, mijloc de procurare de

monede nationale convertibile.

Crearea monedei unice europene a fost precedata de alte încercari de a pune capat

instabilitatii monetare pe pietele de schimb. Între anii 1950-1958 a functionat Uniunea

Europeana a Platii care, în 1958, a fost înlocuita cu Acordul Monetar European. În 1970 a fost

publicat Planul Pierre Werner care continea principalele elemente ale Uniunii Monetare

Europene si avea ca obiectiv pe termen lung o totala convertibilitate a monedelor si o completa

libertate de circulatie a capitalurilor, plan ce urma a fi realizat în 3 etape în decurs de 10 ani.

Urmarea convergenta politicilor economice, convertibilitatea totala si ireversibila a monedelor,

stabilirea unei paritati fixe între acestea, eliminarea marjelor de fluctuatie ale acestora, completa

liberalizare a circulatiei de capital, instituirea unei linii directoare pentru adoptarea bugetelor

nationale.

La 13 martie 1979 a luat fiinta Sistemul Monetar European (SME) bazat pe principiul

paritatilor fixe dar ajustabile între monedele nationale. La acestea au participat toate statele

membre ale Comunitatii cu exceptia Marii Britanii. SME si-a creat, pe lânga propriul mecanism,

si propria moneda: ECU.

În iunie 1989, Consiliul European, desfasurat la Madrid, a aprobat raportul lui Jacques

Delors privitor la modalitatile de realizare a Uniunii Economice si Monetare. Raportul Delors a

propus un proces în trei etape de realizare a UEM vizând coordonarea strânsa a politicilor

economice nationale, reguli stricte privind marimea si finantarea deficitelor bugetare si

constituirea unei institutii comunitare independente care sa defineasca si sa aplice politica

monetara comunitară.

4.2. Realizarea Uniunii Economice si Monetare

Etapa I, care a început la 1 iulie 1990 si s-a încheiat în decembrie 1993, a avut ca

obiective eliminarea ultimelor bariere în calea tranzactiilor monetare, întarirea coordonarii

politicilor economice si bugetare, cooperarea între bancile centrale ale statelor membre si

renuntarea în totalitate de catre tarile Sistemului Monetar European la controlul asupra

capitalurilor.

47

Etapa a II-a a început la 1 ianuarie 1994 si a durat pâna la 31 decembrie 1998. A avut loc

transferul progresiv al puterii de decizie de la autoritatile nationale catre Sistemul European al

Bancilor Centrale (SEBC) si a fost creat Institutul Monetar European ca precursor al Bancii

Centrale Europene.

Obiectivul principal al SEBC a fost mentinerea stabilitatii preturilor si sprijinirea

politicilor economice generale din comunitate, prin actiuni conforme principiilor economiei de

piata. Misiunile fundamentale au fost: definirea si punerea în practica a politicii monetare,

conducerea operatiunilor de schimb, preluarea si gestionarea rezervelor oficiale de valute straine

detinute de statele membre, promovarea bunei functionari a sistemelor de plati.

SEBC este compus din Banca Centrala Europeana si bancile centrale nationale si este

condus de Consiliul Guvernatorilor si Comitetul Executiv alcatuit din 6 membri care sunt numiti

de Consiliul European (art. 107 din Tratatul instituind Comunitatea Europeana).

Institutul Monetar European (IME) a avut ca misiuni: întarirea cooperarii între bancile

centrale nationale; coordonarea politicilor monetare ale statelor membre; supervizarea

functionarii SME; realizarea consultarilor asupra problemelor care tin de competenta bancilor

centrale nationale si care pot afecta stabilitatea institutiilor si pietelor financiare, facilitarea

utilizarii ECU si supravegherea evolutiei acestuia.

Etapa a III-a, începuta la 1 ianuarie 1999, a debutat cu trecerea la paritati fixe si atribuirea

de competente economice si monetare institutiilor comunitare. A început cu 11 state (Austria,

Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania) care

îndeplineau criteriile de convergenta, iar, la 1 ianuarie 2001, dupa îndeplinirea acelorasi criterii

de convergenta, li sa adaugat Grecia. Au facut exceptie, în aceasta etapa, Danemarca, Marea

Britanie si Suedia, care au dorit sa-si pastreze „suveranitatea monetară”. Începând cu aceasta

dată politica monetară este hotarâta de Banca Centrala Europeană care a înlocuit Institutul

Monetar European. Aceste moment a marcat si trecerea la moneda unică, monedele naţionale

fiind înlocuite progresiv, iar de la 1 ianuarie 2002 orice operaţiune pe teritoriul celor 12 state se

desfăşuara în euro.

Ulterior, mai exact în anul 2007 (Slovenia), în 2008 (Cipru şi Malta), în anul 2009

(Slovacia) şi în anul 2011, Estonia, s-au alăturat celorlalte state adoptând şi ele ca monedă unică,

“euro”,

48

În ianuarie 2014, Letonia a trecut la moneda euro şi astfel a devenit ultimul, mai exact al

18-lea stat al Euro zonei.

Euro este moneda a aproximativ 500 milioane de persoane care locuiesc în cele 18 ţări

din zona euro. De asemenea, este folosit, fie ca mijloc legal de plată, fie din motive practice, de o

serie de alte ţări, cum ar fi statele vecine sau fostele colonii. De aceea, nu este surprinzător că

moneda euro a devenit rapid a doua monedă internaţională, ca importanţă, după dolar, iar în

unele privinţe (de exemplu, numerarul aflat în circulaţie) chiar a depăşit moneda americană.

De ce avem nevoie de moneda euro?

Pe lângă faptul că facilitează călătoriile, o monedă unică este un element pozitiv şi din punct de

vedere economic şi politic. Cadrul în care este administrat euro face din moneda europeană o

monedă stabilă, cu un nivel scăzut al inflaţiei şi cu rate ale dobânzilor reduse, contribuind la

soliditatea finanţelor publice. De asemenea, moneda unică este un complement logic al pieţei

unice, a cărei eficienţă creşte. Folosirea unei monede unice măreşte transparenţa preţurilor,

elimină costurile de schimb monetar, pune în mişcare mecanismele economiei europene,

facilitează comerţul internaţional şi consolidează poziţia UE pe scena internaţională.

Dimensiunea şi forţa zonei euro oferă o mai bună protecţie împotriva şocurilor economice

externe, precum creşterile neprevăzute ale preţului petrolului sau turbulenţele de pe piaţa

valutară. În acelaşi timp, trebuie să menţionăm că moneda euro reprezintă pentru cetăţenii

Uniunii un simbol tangibil al identităţii lor europene, de care se pot simţi din ce în ce mai

mândri, pe măsură ce zona euro se extinde şi îşi multiplică avantajele pentru statele membre

actuale şi viitoare.

4.3. Criterii de convergentă

Pentru a introduce moneda unică euro, fiecare stat membru trebuie să îndeplinească

anumite criterii de convergenţă:

un criteriu constitutional, constând în independenta fata de orice alta putere din

stat a bancii centrale a fiecarui stat membru, acesta neputând fi influentata în

deciziile pe care le ia;

49

un set de criterii economice, dupa cum urmeaza:

rata inflatiei monedei nationale sa nu depaseasca cu mai mult de 1,5

puncte procentuale (1,5%) performantele celor mai bune trei state membre

din anul trecut;

deficitul public anual sa nu depaseasca 3% din PIB (cu anumite exceptii

temporare);

datoria publica bruta anuala sa se încadreze în plafonul de maximum 60%

din PIB (cu anumite exceptii temporare);

participarea la SME fara o devalorizare voluntara a monedei nationale

timp de cel putin 2 ani consecutivi si o limitare a ratei nominale pe termen

lung a dobânzilor la maximum 2% mai mult decât cea practicata în anul

anterior de cele mai bune 3 state.

Trecerea la euro prezinta o serie de avantaje, dar şi costuri.

Sunt prezentate drept avantaje:

– stabilitatea schimburilor determinata de moneda unica comuna, constând în disparitia

fluctuatiilor de schimb care puteau bloca comertul intereuropean. Va duce si la o crestere

a schimburilor economice ca urmare a scaderii cheltuielilor prin necesitatea de cumparare

a monedei straine si eliminarea fluxurilor speculative de capital dintre tarile partenere;

– eliminarea riscului valutar, prin utilizarea monedei unice statele nemafiind silite sa ridice

dobânzile pentru a-si pastra moneda nationala;

– economii privind moneda de rezerva, statele membre nemaifiind nevoite sa tina rezervele

internationale în acel spatiu;

– stimularea integrarii politicilor economice ca urmare a unei politici valutare comune.

Sunt prezentate drept costuri:

– pierderea autonomiei politicilor monetare si valutare ale statelor membre, care duc si la

absorbirea bancilor centrale nationale de catre o banca supranationala. Aceasta constituie însa si

un avantaj deoarece guvernele statelor membre nu pot spori masa monetara în circulatie, sporire

care ar determina inflatie si „topirea” economiilor si rezervelor nationalilor acelui stat;

– posibila crestere a somajului în statele cu o economie ce nu poate tine pasul cu economiile mai

performante din comunitate si de aici o migrare necontractuala cu consecinte imprevizibile, în

plan social si economic, a fortei de munca;

50

– reducerea veniturilor institutiilor financiar-bancare provenind din schimbul de moneda. Acest

cost este însa contrabalansat de reducerea costului de schimb.

În condiţiile trecerii la euro, România şi-a propus şi s-a angajat ca până la 1 ianuarie

2007, sa adopte acquis-ul comunitar. În domeniul monetar, conform calendarului convenit cu

UE, pâna la sfârşitul anului 2004 au fost armonizate prevederile referitoare la independenţa

Băncii Centrale, eliminarea finanţării directe a deficitelor temporare ale Trezoreriei de către

Banca Naţională şi a accesului privilegiat al instituţiilor publice la resursele instituţiilor

financiare. Armonizarea legislatiei române cu cea a Uniunii Europene în domeniul monetar a

urmarit: asigurarea independenţei instituţionale a BNR, în elaborarea şi conducerea politicii

monetare si a cursului de schimb, care sa aiba ca obiectiv fundamental asigurarea stabilitatii

preturilor; asigurarea independentei personalului BNR prin armonizarea cu legislatia comunitara

privind durata mandatului membrilor consiliului de administratie, motivele de revocare din

functie, dreptul de contestare în justitie a deciziei de revocare din funcţie şi conflictul de interese;

interzicerea finanţării directe a instituţiilor publice de către Banca Centrală.

Urmare schimbărilor intervenite în economia naţională, în perioada de după atentatul

terorist de la 11 septembrie 2001 din SUA şi în special în cursul anului 2002, pe fondul

demersurilor si pregătirilor SUA pentru atacarea Irakului, moneda unică europeană a început să

câstige teren în faţa dolarului, ajungând ca raportul de schimb să devină din subunitar,

supraunitar. Pe acest fond, prin aderarea României la UE în 2007, în ţara noastră “euro” a

devenit moneda de referinţă, înlocuind astfel dolarul american, ceea ce s-a realizat la 1 martie

2003.

51

CURS XI

Unitatea de învăţare 11

UNIUNEA VAMALĂ

5.1. Formele de integrare vamală şi cooperare economică

Integrarea vamala si cooperarea economica pot îmbraca mai multe forme din care cel mai

des întâlnite sunt uniunile vamale si zonele de liber schimb.

a) Zonele de liber schimb constau în eliminarea totală a drepturilor de vamă şi a restricţiilor

asupra schimburilor între statele participante. Se utilizeaza când statele în cauza doresc sa-si

aproprie economiile dar nu si sa le integreze sau sa le transforme într-o singura economie.

Exemple de zone de liber schimb: Spatiul Economic European (SEE); Asociatia Economica a

Liberului Schimb (AELS); Acordul Nord-American de Liber Schimb (ANALS) dintre SUA,

Canada si Mexic. Statele membre îsi pastreaza propriul sistem de taxe vamale si propria politica

comerciala în relatiile externe. Prin regulile de origine se stabileste care dintre marfuri pot circula

liber de la o tara la alta în interiorul zonei.

b) Uniunile vamale vizează o integrare economică fără restricţii în interiorul graniţelor ei, fără

frontiere vamale şi cu un tarif vamal comun aplicabil frontierelor externe.

5.2. Realizarea Uniunii vamale a UE

Prin Tratatul de la Roma din 1958 s-a creat o uniune tarifară care elimină diferenţele

dintre drepturile vamale ale Statelor Membre.

Tratatul CEE a prevazut eliminarea taxelor vamale asupra importurilor si exporturilor si a

tuturor taxelor, cu efect echivalent în comertul dintre statele membre. Prevedea, de asemenea, si

adoptarea unui tarif vamal comun cu statele nemembre (art. 23).

În 1968 toate drepturile de vama si restrictiile dintre cele 6 state membre (Franta,

Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) au fost eliminate si s-a introdus tariful vamal

comun, aplicabil marfurilor provenind din statele nemembre.

52

În 1988 a fost adoptata Decizia de creare a unui Document Administrativ Unic care a

înlocuit cele peste 150 documente vamale diferite utilizate de administratiile vamale ale statelor

membre.

Înainte de 1993, toate transporturile erau oprite la vămile Statelor Membre pentru control

si îndeplinirea formalitatilor vamale si fiscale. La 1 ianuarie 1993, acest sistem a fost înlocuit cu

un nou sistem care nu necesita nici un control si nici o întocmire de acte la momentul trecerii

granitelor nationale din interiorul Uniunii.

Pentru eliminarea diferentelor de interpretare si aplicarii omogene a legislatiei vamale

armonizate prin legislatiile nationale, în decembrie 1996 Parlamentul si Consiliul UE au adoptat

propunerea Comisiei privind un program de actiune comunitara în domeniul vamal. Programul s-

a numit Vama 2000 si constituia o orientare clara pentru serviciile vamale. A fost ameliorat si

completat prin programul Vama 2002, care utiliza informatizarea si programul de formare

„Mathaeus” si avea ca obiectiv eliminarea divergentelor în materie vamala la nivel national.

„Vama 2002” prevedea o serie de măsuri:

– vizite ale echipelor Comisiei si ale Statelor Membre pentru evaluarea funcționării,

identificarea celor mai bune practici, dar și a insuficiențelor în procedurile de control;

– lupta contra fraudelor;

– sprijinirea măsurilor de ameliorare a metodelor de lucru ale administrațiilor vamale;

– schimbul de funcționari vamali pentru perfectionarea experienței;

– organizarea de seminarii;

– informatizarea procedurilor vamale la nivelul UE.

5.3. Rolul Comisiei Europene în politica vamală

Realizarea pieței unice a UE a avut drept consecință desființarea frontierelor economice

interne între statele membre. Controlul se face la granițele exterioare. Creșterea volumului

intrărilor și ieșirilor de mărfuri din Uniune face imposibil controlul fizic la frontiere. Aceasta ar

duce la costuri foarte mari și nu în ultimul rând la sufocare și blocarea vamilor de la punctele de

frontieră.

Din aceste considerente s-a trecut la metodele de verificare după importare ceea ce

facilitează traficul și reduce imobilizarea mărfurilor în porturi și aeroporturi.

53

Instrumentele politicii vamale comune sunt tariful vamal comun și nomenclatura

comunitră.

Comisia Europeană, prin Directia privind fiscalitatea si uniunea vamală, este competentă

în ce priveste initiativele de dezvoltare si perfectionare a politicii vamale, face propunerile în

domeniul legislatiei vamale si asigura cooperarea dintre administratiile Statelor Membre. Adopta

legislatia secundara numita si „dispozitii de aplicare”, dupa aprobarea de catre Statele Membre în

cadrul Comitetului Codului Vamilor pentru legislatia vamala sau în cadrul altui comitet atunci

când este vorba de o alta legislatie.

Administratiile vamale ale Statelor Membre aplica legislatia vamala în sensul perceperii

drepturilor de vama, TVA si accizelor.

CURS XII

Unitatea de învăţare 12

LIBERTATILE FUNDAMENTALE

Libera circulatie a marfurilor

6.1. Definiţii

Realizarea pietei unice a fost principalul obiectiv al Tratatului de la Roma. Acest obiectiv

presupunea o mai mare liberalizare a schimburilor de bunuri si servicii. Perioada de tranzitie a

fost fixata la 1 ianuarie 1970; dar, pâna la acest moment nu s-a putut realiza decât eliminarea

taxelor vamale (1 iulie 1968), libera circulatie a lucratorilor si armonizarea unor taxe dintre care

si introducerea generala a TVAului în anul 1970.

La mijlocul anilor 1980 nu se realizase o reducere a restrictiilor cantitative. Libertatea

circulatiei bunurilor era afectata de practici anticoncurentiale ale autoritatilor nationale cum sunt:

drepturi exclusive de productie sau de servicii, subventii.

Piata unica s-a realizat abia în 1992 ca urmare a celor stabilite prin Cartea Alba a

Comisiei Europene din 1985 care a fost incorporată în tratate prin Actul Unic European (1986).

Aceasta continea 300 măsuri legislative, termenul limită de finalizare fiind la 31.12.1992,

grupate pe trei obiective principale:

– eliminarea frontierelor politice;

– eliminarea frontierelor tehnice;

54

– eliminarea frontierelor datorate de sistemele de taxe.

În ce priveste libera circulatie a mărfurilor, temeiul legal îl constituie art. 7 din Tratatul

de la Roma care defineste Piata Interna a Comunitatilor ca „o zona fara frontiere interne, în care

este asigurata libera circulatie a bunurilor, persoanelor, serviciilor si capitalului”.

Libera circulatie a marfurilor se aplica tuturor produselor originare din Statele Membre si

tuturor produselor din terte tari cu drept de libera circulatie în spatiul comunitar.

Standardizarea. Pentru produsele din Uniune au fost stabilite modele de standarde de calitate.

Au fost reglementate conditiile introducerii pe piata si utilizarii produselor, obligatiile

producatorului, reprezentantului autorizat sau importatorului, procedura de evaluare a

conformitatii produselor, marcajul de conformitate al produsului.

Standardele au ca scop protectia muncii, protectia sanatatii consumatorilor, protectia mediului,

reducerea costurilor prin standardizare.

Achizitiile publice. Sunt reglementate prin Directivele Consiliului 93/96 CEE; 93/97 CEE si

92/50 CEE. Scopul este realizarea unui cadru liber, concurential si transparent în organizarea

licitatiilor pentru achizitii publice.

6.2. Jurisprudenta Curtii Europene de Justitie privind libera circulatie a mărfurilor

Cazul: Rewe-Zentrale AG vs. Bundesmonopolverwaltung für Branntwein (Cassis de

Dijon), nr. 120\78, 20 februarie 1979

Situatie de fapt

Interzicerea importarii si comercializarii în RFG a unei bauturi originare din Franta (Cassis de

Dijon), pe motivul ca legislatia germana prevede o concentratie minima de alcool, pe care

bautura respectiva nu o avea.

Dreptul aplicabil

Articolul 2817 TCE - Notiunea de restrictii cantitative si masuri cu efect echivalent; Teoria

exigentelor imperative

Solutia si principiile degajate de CJCE

55

1. În domeniile în care nu exista o reglementare unitara la nivel comunitar, fiecare stat membru

poate impune pe teritoriul sau propriile prevederi privind productia si comercializarea alcoolului

si bauturilor spirtoase, dar acestea nu trebuie sa constituie restrictii cantitative la import sau

masuri cu efect echivalent acestora.

2. Obstacolele aduse liberei circulatii a marfurilor prin disparitatile legislatiilor nationale sunt

acceptate în masura în care sunt justificate de interese imperative, cum ar fi mai ales: eficacitatea

controalelor fiscale, protectia sanatatii publice, loialitatea tranzactiilor comerciale si protectia

consumatorilor.

3. În speta, Curtea a decis ca este vorba de o masura cu efect echivalent restrictiilor cantitative la

importul de marfuri, care nu se justifica printr-o exigenta imperativa.

Evaluare

Aceasta speta pune bazele principiului recunoasterii mutuale în dreptul comunitar, conform

caruia în lipsa unor reglementari unitare la nivelul Uniunii, un stat membru trebuie sa accepte pe

teritoriul sau produsele care sunt conforme cu legislatia statului membru de origine.

Cazul Budjovicky Budvar/Rudolf Ammersin GmbH, recurs prealabil, 18 noiembrie 2003

Situatie de fapt

Braseria Budweiser Budvar, cu sediul în localitatea ceha Budweis, produce si exporta în Austria

bere cu marca „ Budweise Budvar”. Societatea Ammersin, cu sediul în Austria comercializa

berea cu marca „American Bud”, produsa de o societate cu sediul în St. Louis, SUA. Între

Austria si fosta Republica Cehoslovacia s-a încheiat în 1976 un tratat de protejare a indicatiilor

geografice de origine pentru produsele alimentare regionale ale celor doua parti. În anexa care

enumera indicatiile geografice a caror protectie este asigurata de parti este mentionata si marca

„Bud”.

Având ca baza legala acest tratat, braseria Budweiser Budvar a solicitat instantei

austriece interzicerea comercializarii pe acest teritoriu de catre societatea Ammersin a berii cu

macra „American Bud”. Judecatorul austriac a introdus un recurs prejudicial în fata instantei de

la Luxemburg, pentru a stabili în ce masura sunt conforme legislatiei comunitare si pot fi aplicate

în speta dispozitiile unui tratat bilateral, care acorda protectie unei indicatii geografice chiar daca

nu exista pericolul inducerii în eroare a consumatorilor.

56

Dreptul aplicabil

– Regulamentul 2081/92 privind protectia indicatiilor geografice si a denumirilor de origine

– Articolul 28 TCE: „Între statele membre sunt interzise restrictiile cantitative la import, precum

si toate masurile cu efect echivalent acestora”.

– Articolul 30 TCE: „Dispozitiile art. 28 si 29 nu împiedica impunerea unor interdictii sau

restrictii la import, export sau tranzit, justificate de ratiuni de morala publica, ordine publica,

securitate publica, protectia sanatatii si vietii persoanelor si animalelor, (…), protectia

proprietatii industriale si comerciale (…)”.

– Articolul 307 al. 1 TCE: „Dispozitiile prezentului tratat nu aduc atingere drepturilor si

obligatiilor rezultate din conventii încheiate înainte de 1 ianuarie 1958 sau pentru statele care au

aderat mai târziu, înaintea aderarii, între unul sau mai multe state membre, pe de o parte, si unul

sau mai multe state terte, pe de alta parte”.

Solutia si principiile degajate de CJCE

În solutia data Curtea a stabilit ca dispozitiile Regulamentului 2081/92 nu se opun

aplicarii unui tratat bilateral care protejeaza o indicatie geografica simpla si indirecta (nu exista

legatura directa între o calitate a produsului si originea sa geografica, ci are doar rolul sa

informeze consumatorul ca produsul provine dintr-o anumita regiune sau dintr-un anumit stat).

În schimb, dispozitiile tratatului amintit pot constitui un obstacol în calea liberei circulatii

a marfurilor care sunt legal comercializate pe teritoriul unui stat membru, contravenind astfel

articolului 28 TCE care interzice orice restrictii la importul marfurilor.

Dupa ce stabileste aplicarea de principiu a articolului 28 în speta, Curtea verifica în ce

masura o asemenea restrictie la import poate fi justificata de exceptiile prevazute la articolul 30

TCE. Instanta constata ca aplicarea dispozitiilor tratatului bilateral în speta are ca obiectiv

asigurarea unei concurente loiale, înscriindu-se în „protectia proprietatii industriale si

comerciale” din cadrul articolului 30 TCE.

Prin urmare, daca judecatorul national stabileste, în urma cercetarilor efectuate, ca

denumirea „Bud” desemneaza o regiune de pe teritoriul Cehiei, iar aceasta denumire trebuie

protejata în conformitate cu regimul proprietatii industriale si comerciale, dreptul comunitar nu

57

se opune extinderii protectiei denumirii respective pe teritoriul Austriei, în conformitate cu

prevederile tratatului bilateral încheiat între cele doua state.

În ceea ce priveste tratatul bilateral invocat de Cehia, pozitia Curtii merge în sensul

recunoasterii opozabilitatii drepturilor si obligatiilor rezultând din acest act, fiind vorba de un

tratat încheiat de un stat membru (Austria) înainte de aderarea la Uniune, aplicându-se deci

dispozitiile art. 307 al. 1 TCE (în prealabil trebuie însa stabilit de judecatorul national daca

tratatul este înca în vigoare în urma schimbarilor intervenite în situatia juridica a unei parti –

respectiv dezmembrarea Cehoslovaciei, parte originara la tratat si succesiunea Republicii Cehe la

acordurile internationale încheiate de fostul stat).

În acest context, Curtea reaminteste ca, potrivit art. 307 TCE, chiar daca obligatiile rezultând din

tratatul încheiat de un stat membru înainte de aderarea la Uniunea Europeana ar fi incompatibile

cu legislatia comunitara, pâna la eliminarea incompatibilitatilor, judecatorul national poate sa

aplice dispozitiile tratatului bilateral.

Evaluare

Este una din hotarârile în care Curtea interpreteaza articolul 307 TCE într-un sens

protector fata de drepturile ce rezulta pentru statele terte din acordurile încheiate cu statele

membre înainte de aderarea acestora din urma la UE, în timp ce în jurisprudenta anterioara18

Curtea s-a aratat mult mai reticenta fata de situatia acordurilor „precomunitare” incompatibile cu

acquis-ul comunitar, aplicând principiul prevalentei interesului comunitar asupra celui national si

sanctionând statele membre care au aplicat dispozitiile unor tratate incompatibile cu acquis-ul

comunitar.

Prin urmare, statele membre pot aplica dispozitiile unor tratate anterioare aderarii, chiar

daca acestea sunt incompatibile cu dreptul comunitar, datorita exceptiei prevazute de articolul

307 alin. 1 TCE.

Cazul: De Danske Bilimportorer c. Skatteministeriet, Toldgo Skattestyrelsen, 17 iunie 2003

Situatie de fapt

În Danemarca nu se produc automobile. În ianuarie 1999, De Danske Bilimportorer

(DBI), o asociatie daneza de importatori de vehicule, a cumparat un autovehicul nou, marca

58

Audi, pentru un pret total de 67.152 EURO din care 40.066 EURO au fost platiti cu titlu de taxa

de înmatriculare.

Estimând ca taxa de înmatriculare a fost platita fara justificare, DBI a cerut rambursarea

sa de catre autoritatile fiscale daneze.

Acestea au refuzat cererea. În consecinta, DBI a introdus un recurs împotriva

Skatteministeriet Ministerului Impozitelor si Accizelor). În sprijinul cererii sale, reclamanta a

invocat principiul libertatii de circulatie a marfurilor, principiu prevazut de tratatul CE. În acest

context, justitia daneza a întrebat CJCE daca un impozit indirect perceput de un stat membru (o

taxa de înmatriculare), care se ridica, pentru vehiculele noi la 105% din prima transa de 52.800

DKK si la 180% din restul valorii impozabile, pot constitui o masura cu efect echivalent unei

restrictii cantitative la import, fiind, din acest motiv, incompatibila cu principiul liberei circulatii

a marfurilor.

Dreptul aplicabil

Art. 90 TCE privind interzicerea impunerii asupra produselor din alte state membre a unor taxe

superioare celor care se aplica produselor nationale similare, precum si taxele interne de natura

sa protejeze indirect alte produse.

Solutia si principiile degajate de CJCE

Curtea constata ca taxa daneza de înmatriculare prezinta un pronuntat caracter fiscal si este

perceput nu ca urmare a trecerii frontierei, ci cu ocazia primei înmatriculari a vehiculului pe

teritoriul Danemarcei. Ea apartine, deci, regimului general de redevente interne asupra

marfurilor. În consecinta, problema trebuie analizata prin prisma art. 90 TCE. Acest articol

interzice impunerea, asupra produselor din alte state membre, a unor taxe superioare celor care se

aplica produselor nationale similare, precum si taxele interne de natura sa protejeze indirect alte

produse. Articolul vizeaza sa asigure libera circulatie a marfurilor între statele membre, în

conditii concurentiale normale, prin eliminarea tuturor formelor de protectie, putând rezulta din

aplicarea de impozitari interne discriminatorii produselor originare din alte state membre. Acest

text trebuie, de asemenea, sa garanteze neutralitatea perfecta a impozitarilor interne cu privire la

concurenta dintre produsele nationale si produsele importate.

59

Curtea reaminteste ca art. 90 TCE nu poate fi invocat împotriva impozitarilor interne asupra

produselor importate în absenta unei productii nationale similare sau concurente. Este interzisa în

mod special cenzurarea caracterului excesiv al nivelului de taxare pe care statele membre le-ar

putea stabili pentru anumite produse, în absenta oricarui efect discriminatoriu sau protector.

Având în vedere ca în Danemarca nu exista productie nationala de masini, CJCE a stabilit ca

taxa de înmatriculare daneza vizând autovehicule noi nu intra în sfera de aplicare a art. 90 TCE si

ca, în orice caz, sumele comunicate nu conduc la concluzia ca libera circulatie a acestui tip de

produse între Danemarca si celelalte state membre este afectata din cauza taxei foarte mari.

Evaluare

În România a fost adoptat, prin Legea nr. 571/2003 noul Cod fiscal, intrat în vigoare la începutul

anului 2004.

Consecintele pentru România: dupa aderare, în legislatia în vigoare ar trebui sa se tina cont de

dispozitiile acestui articol, precum si de interpretarea data de CJCE pentru respectarea

principiului liberei circulatii a marfurilor între statele membre. Astfel, potrivit interpretarii date

de Curte, este necesara eliminarea tuturor formelor de protectie putând rezulta din aplicarea de

impozitari interne discriminatorii produselor originare din alte tari membre.

Cazul: Comisia contra Spaniei, recurs în nerespectarea obligatiilor, 16 ianuarie 2003

Situatia de fapt

Comisia a introdus doua recursuri, în baza art. 226 TCE, împotriva Spaniei si Italiei, solicitând

Curtii sa constate încalcarea dispozitiilor articolului 28 TCE de catre cele doua state, respectiv

impunerea de restrictii cantitative la import, aducând astfel atingere liberei circulatii a marfurilor

în interiorul Comunitatii.

În speta, Spania si Italia interzisesera comercializarea sub denumirea de „ciocolata” a unor

produse care respectau continutul minim de unt de cacao impus de regulile comunitare, dar care

aveau în compozitie si materii grase vegetale altele decât untul de cacao, în proportie de pâna la

15% din continutul total.

Produsele respective erau fabricate în alte state membre (Danemarca, Italia, Portugalia, Suedia,

Finlanda, Marea Britanie), cu respectarea legislatiei lor interne, dar Spania si Italia au interzis pe

teritoriul lor comercializarea acestor produse sub denumirea de „ciocolata”, impunând utilizarea

denumirii „înlocuitor de ciocolata”.

60

Dreptul aplicabil

– articolul 28 TCE: „Între statele membre sunt interzise restrictiile cantitative la import, precum

si toate masurile cu efect echivalent acestora”.

– directiva 73/241/CEE din 24 iulie 1973 relativa la aproprierea legislatiilor statelor membre

privind produsele din cacao si din ciocolata destinata alimentatiei umane;

– directiva 2000/36 din 23 iunie 2000 privind produsele din cacao si ciocolata destinate

alimentatiei umane, care, la data intrarii în vigoare (3 august 2003) a abrogat dispozitiile

directivei 73/241

Solutia si principiile degajate de CJCE

Din analiza dispozitiilor Directivei din 1973 Curtea remarca ca, prin acest act, se urmareste

stabilirea unor reguli comunitare în materie, pentru a permite libera circulatie a produselor din

ciocolata în interiorul Comunitatii.

Directiva prevedea în mod expres posibilitatea statelor membre de a mentine dispozitiile

nationale privind adaugarea unor materii grase vegetale în afara de untul de cacao pentru

produsele fabricate pe teritoriul lor. Fata de aceasta situatie, celelalte state membre nu pot sa

introduca restrictii privind circulatia produselor astfel fabricate, iar obligatia de schimbare a

denumirii cu „înlocuitori de ciocolata” este susceptibila de a crea obstacole în calea acestei

libertati, în masura în care au o influenta negativa asupra modului de percepere a produselor de

catre consumatori.

În conformitate cu prevederile articolului 30 TCE, asemenea masuri restrictive pot fi justificate

prin apararea unor interese diverse, iar, din jurisprudenta constanta a Curtii, protectia

consumatorilor se poate încadra în acestea. Trebuie însa îndeplinite doua conditii: restrictiile

respective trebuie sa se aplice în mod nediscriminatoriu produselor nationale si celor importate,

respectiv sa fie proportionale cu obiectivul urmarit. În speta, principiul proportionalitatii nu este

respectat, Curtea considerând ca obiectivul privind protectia consumatorilor poate fi realizat în

mod satisfacator printr-o mentiune pe ambalaj care sa specifice prezenta materiilor grase

vegetale în continutul produsului respectiv.

Prin urmare, dispozitiile legislatiei spaniole si italiene contravin regulilor comunitare în materia

liberei circulatii a marfurilor între state.

61

Nota: Directiva 2000/36, care a intrat în vigoare dupa pronuntarea hotarârii Curtii, abrogând

dispozitiile directivei din 1973, permite adaugarea unor materii grase vegetale, altele decât untul

de cacao, într-o proportie de pâna la 5%.

Evaluare

O evaluare asupra coincidentei legislatiei interne cu Directiva care a facut obiectul cazului nu

mai este relevanta, deoarece acest act normativ comunitar a fost înlocuit, dupa cum am precizat,

cu Directiva 2000/36, care permite adaugarea unor materii grase vegetale, altele decât untul de

cacao, într-o proportie de pâna la 5%.

Principiul care trebuie retinut din Hotarârea Curtii este însa acela ca statele membre nu pot

introduce, prin legislatia interna, conditii care sa nu permita comercializarea pe teritoriul lor a

unor bunuri produse în alte state, în conformitate cu legislatia acestora si sub denumirea

originala, cu conditia ca aceasta legislatie sa corespunda standardelor comunitare (a se vedea, în

acest sens, si Hotarârea Cassis de Dijon, 1979).

Libera circulaţie a serviciilor

7.1. Definiţii.

Libera circulatie a serviciilor este definită ca fiind dreptul de a oferi servicii pe teritoriul

oricarui Stat Membru, plecând de la un sediu principal sau secundar aflat pe teritoriul Uniunii

Europene.

Serviciile sunt definite ca ansamblul prestaţiilor care nu cad sub incidenta reglementărilor

privitoare la libera circulatie a mărfurilor, capitalurilor sau persoanelor. Se spune ca această

libertate are un caracter „rezidual” sau „subsidiar”.

Jurisprudenta Curtii de Justitie a stabilit trei criterii de identificare:

1. Prestatorul serviciilor trebuie sa fie stabilit pe teritoriul unui Stat Membru, altul decât cel al

beneficiarului prestatiei, iar prestarea serviciului sa se faca cu trecerea unei frontiere interioare a

Uniunii.

2. Prestatorul sa fi fost stabilit în spatiul Pietei unice a UE.

3. Prestatia sa fie remunerata.

62

Art. 50 din Tratatul de la Roma (CEE) prevede ca prestatorul de servicii poate exercita si

numai temporar prestarea de servicii în alta tara. Daca si-ar stabili sediul pe teritoriul statului în

cauza nu mai este vorba de libera circulatie a serviciilor, ci de libertatea de stabilire.

Alegerea între libertatea de stabilire si libera circulatie a serviciuluiapartine prestatorului

si poate fi determinata de posibilitatea pastrariiunui anume regim fiscal si/sau social, legea

aplicabila contractelor,regulile de facturare.

Domeniile în care pot fi prestate serviciile sunt largi: publicitate, audiovizual, activitati

financiare, bancare, asigurari, intermediere,transport, turism, consultanta, profesii liberale etc.

Libera circulatie a serviciilor poate fi activa, atunci cândfurnizorul se deplaseaza pe

teritoriul statului beneficiarului, si pasiva,când beneficiarul se deplaseaza în statul membru unde

este stabilitprestatorul.

Libera circulatie a serviciilor de tip activ se asigura prin:

1. Interdicţia discriminării fondată pe nationalitatea sau rezidenta prestatorului. Sunt interzise

discriminarile directe, indirecte sau deghizate, precum si masurile prin care prestatorul este supus

unor sarcini sau cotizatii la care acesta este deja supus în tara sa de origine.

2. Interdicţia măsurilor naţionale restrictive aplicate în mod nediscriminatoriu. Este vorba de

masuri nationale care reglementeaza accesul – exemplu: la unele profesii este conditionat de

detinerea unor titluri, diplome, calificari – sau exercitarea – exemplu: controale administrative,

contabilitate, declaratii administrative.

În anumite conditii sunt admise si masuri nationale restrictive care pot fi justificate prin

ratiuni de ordin general. Aceste conditii sunt:

1. domeniul vizat sa nu fi fost armonizat;

2. masura sa urmareasca un interes general;

3. masura sa nu fie discriminatorie;

4. masura sa fie în mod obiectiv necesara;

5. masura sa fie proportionala cu scopul urmarit;

6. masura sa respecte principiul recunoasterii reciproce.

În cazul liberei circulatii a serviciilor pasive, beneficiarul care se deplaseaza la prestator,

renuntând astfel la protectia dreptului sau national, trebuie sa aiba acces la toate serviciile, fără să

fie supus unor restrictii pe criteriul nationalitatii sau rezidentei.

63

Beneficiarii liberii circulatii a serviciilor pot fi atât pers persoanele fizice, cât si

persoanele juridice.

Persoana fizică. Este avuta în vedere persoana fizica având calitatea de „resortisant” (rezident)

comunitar.

Persoana juridică. Neexistând un sistem general de recunoastere a persoanelor juridice, sunt

aplicabile reglementarile nationale.

7.2 Jurisprudenta Curtii Europene de Justitie privind libera circulatie a serviciilor

Cazul: Forsakringsaktibolaget Skania & Ola Ramstedt/

Riksskatteverket, 26 iunie 2003

Situatie de fapt

Ola Ramstedt, cetatean suedez cu resedinta în Suedia, este salariat la Societatea suedeza

Skandia. Dl. Ramstedt si Skandia au convenit ca o parte din pensia domnului Ramstedt sa fie

asigurata prin subscrierea, de catre Skandia, a unei asigurari de pensie complementare la o

societate de asigurari dintr-un alt stat membru. Dl. Ramstedt si Skandia au solicitat Comisiei

Administrative Fiscale daca aceasta asigurare ar putea fi considerata ca o asigurare de batrânete.

Comisia a considerat ca, potrivit dispozitiilor din legislatia suedeza, aceasta asigurare ar fi

considerata de capital.

Instanta superioara, în fata careia s-a facut recurs, a cerut CJCE sa se pronunte asupra

compatibilitatii dintre legislatia suedeza si reglementarile comunitare în acest domeniu. În

domeniul asigurarilor complementare de pensie subscrise si ale caror prime sunt platite de

angajator în favoarea unui angajat legislatia suedeza face distinctie între asigurarile de persoane

în vârsta (assurance vieilellesse) si cele de capital (assurance capitaux).

În materie de fiscalitate directa, cele doua tipuri de asigurari sunt supuse unor regimuri

diferite de deducere diferite având efecte mai putin favorabile pentru asigurarile de capital, si, în

consecinta, pentru asigurarile complementare de pensie facute la un asigurator dintrun alt stat

64

membru. Cotizatiile platite de catre un angajator cu titlu de asigurare de batrânete sunt imediat

deductibile din rezultatul sau impozabil, iar pensia care este varsata ulterior este în întregime

impozabila cu titlu de impozit pe venit pe care va trebui sa-l plateasca salariatul pensionat.

Cotizatiile varsate în cadrul unei asigurari de capital nu sunt deductibile, dar angajatorul dispune

de un drept de deducere al sumelor pe care s-a angajat prin contract sa le verse salariatului.

Pentru salariat sumele primite constituie un venit din munca impozabil.

Dreptul aplicabil

Sunt aplicabile dispozitiile din Tratatul CE relative la libera prestare de servicii (art. 49 TCE si

urm.).

Solutia si principiile degajate de CJCE

Curtea precizeaza mai întâi ca, potrivit regulilor comunitare, prestatiile oferite în schimbul unei

remuneratii sunt considerate drept servicii. În speta, cotizatiile varsate de Skandia constituie

contraprestatia economica a pensiilor pe care le va primi dl. Ramstedt daca îsi va înceta

activitatea.

Curtea considera ca reguli fiscale de genul celor în vigoare în Suedia constituie o îngradire a

liberei prestari de servicii. Aceste reguli sunt susceptibile de a descuraja angajatorii suedezi sa

încheie asigurari de pensie complementare la societati de asigurare aflate în alt stat membru.

Curtea, dupa analizarea argumentelor prezentate de guvernul suedez, hotaraste ca regulile aflate

în vigoare nu sunt justificate.

În ceea ce priveste nevoia de a asigura coerenta fiscala a sistemului national, Curtea constata ca,

pentru a beneficia de o asemenea justificare, este necesar sa existe o legatura directa între

facultatea de a deduce cotizatii si caracterul impozabil al sumelor varsate de catre asiguratori.

Trebuie sa existe o masura compensatorie care sa contrabalanseze dezavantajul fiscal suferit de

un angajator care a ales o societate de asigurari din alt stat membru, spre deosebire de un

angajator care a încheiat o asigurare de acelasi fel la o societate de asigurari nationala.

Curtea estimeaza ca eficacitatea controalelor fiscale poate fi asigurata prin metode care sa nu

aduca atingere principiului liberei prestari de servicii, dând exemplu în acest sens aplicarea

directivei comunitare din 1977 care prevede posibilitatea schimbului de informatii relative la

impozit, între autoritatile competente din statele membre.

65

În ceea ce priveste nevoia de a asigura baza de calcul a statului membru, Curtea reaminteste

principiul potrivit caruia un avantaj fiscal rezultând, pentru prestatorii de servicii, din nivelul de

fiscalitate redus existent în statul în care acestia sunt stabiliti, nu ar constitui, pentru alt stat

membru, o justificare a unui tratament fiscal mai putin favorabil aplicat destinatarilor serviciilor

stabiliti în acest din urma stat.

Evaluare

Trebuie sa existe o masura compensatorie care sa contrabalanseze dezavantajul fiscal suferit de

un angajator care a ales o societate de asigurari din alt stat membru, spre deosebite de un

angajator care a încheiat o asigurare de acelasi fel la o societate de asigurari nationala.

Precizarea adusa de Curte va trebui sa se reflecte în legislatia si practica româneasca dupa ce

România va deveni stat membru.

În prezent, în legislatia româna, sunt aplicabile dispozitiile Legii nr. 19/2000 privind sistemul

public de pensii completat de O.G. nr. 23/09.04.2003 si O.G. nr. 40/19.05.2003.

Cazul: Muller, Faure/Onderlinge Waarborgmaatschappij et Van Riet/Onderlinge

Waarborgmaatschappij ZAO Zorgverzekeringen,13 mai 2003, recurs prealabil

Situatie de fapt

Legislatia olandeza în materia asigurarilor de sanatate are la baza principiul acordarii prestatiilor

în natura, conform caruia personalul medical autorizat acorda în mod gratuit îngrijire medicala

asiguratilor. Prin personal medical autorizat se întelege cel care a încheiat conventii cu casele de

asigurari. Prin urmare, pacientii nu pot beneficia în mod gratuit, nici în Olanda nici în strainatate,

de îngrijiri medicale din partea personalului care nu a încheiat astfel de conventii cu casele de

asigurari olandeze, decât dupa obtinerea prealabila a unei autorizatii speciale. Aceasta autorizatie

se poate acorda numai daca se face dovada ca îngrijirile respective sunt necesare si nu pot fi

acordate în timp util de un medic autorizat (în Olanda).

Reclamantii, doua persoane având resedinta în Olanda, au solicitat în aceasta tara rambursarea

cheltuielilor medicale efectuate în Germania si, respectiv, Belgia, fara sa fi avut autorizatia

speciala din partea casei de asigurari olandeze, întâmpinând însa refuzul acesteia, pe motiv ca

îngrijirile respective puteau fi obtinute în mod satisfacator într-un interval de timp rezonabil si în

Olanda. Litigiul a ajuns în fata judecatorului olandez, care a sesizat Curtea de Justitie a

66

Comunitatilor Europene, în vederea verificarii conformitatii legislatiei olandeze cu dreptul

comunitar.

Dreptul aplicabil

Articolul 49 TCE, libera prestare a serviciilor: „În conditiile dispozitiilor de mai jos, este

interzisa restrictionarea libertatii de prestare a serviciilor în interiorul Comunitatii, în ceea ce

priveste cetatenii statelor membre stabiliti într-un alt stat membru decât destinatarul prestatiei

respective”.

Solutia si principiile degajate de CJCE

În masura în care este evident ca, prin aplicarea legislatiei olandeze în materia asigurarilor de

sanatate, cetatenii olandezi sunt descurajati în a solicita îngrijiri medicale în alt stat membru,

conditiile de obtinere a rambursarii fiind mult mai oneroase decât daca ar apela la personalul

olandez care a încheiat conventii cu casele de asigurari, suntem în prezenta unei restrictionari a

liberei prestatii a serviciilor între statele membre, contravenindu-se astfel dispozitiilor Tratatului.

Dupa ce stabileste existenta unui obstacol în calea libertatii amintite, Curtea examineaza daca

aceste restrictii pot fi justificate din punctul de vedere al dreptului comunitar. Conform

jurisprudentei sale anterioare, se reaminteste ca justificarea unui risc grav de perturbare a

echilibrului financiar în sistemul de asigurari sociale, precum si necesitatea mentinerii calitatii

serviciilor medicale si de spitalizare, pot constitui justificari ale unor restrictii în calea liberei

prestari a serviciilor între statele membre. Pentru a verifica îndeplinirea acestor justificari în

speta, Curtea examineaza în mod distinct situatia îngrijirilor medicale, dupa cum acestea necesita

sau nu spitalizare.

Astfel, dupa cum a decis într-un caz precedent (Smits si Peerbooms), existenta unei autorizatii

prealabile în cazul îngrijirilor medicale care necesita spitalizare poate aparea ca justificata în

vederea garantarii unui acces permanent si echilibrat la servicii medicale de calitate si a

asigurarii echilibrului financiar al sistemului sanitar, cu conditia respectarii principiului general

al proportionalitatii.

Situatia este alta în privinta tratamentului ambulatoriu. În lipsa probarii de catre Olanda a

faptului ca suprimarea autorizatiei prealabile ar duce la deplasari masive peste frontiera a

pacientilor olandezi si ar pune astfel în pericol echilibrul financiar al sistemului medical,

principiul comunitar al libertatii de prestare a serviciilor din interiorul Uniunii se opune unei

reglementari nationale care impune obtinerea de catre asigurat a unei autorizari prealabile în

67

cazul îngrijirilor medicale prestate pe teritoriul unui alt stat membru de catre personalul medical

neacreditat pe lânga casa de asigurari din statul de origine al asiguratului.

Curtea sanctioneaza astfel Olanda, care, prin legislatia sa în materia asigurarilor de sanatate

contravine în mod nejustificat principiilor care guverneaza libera circulatie a serviciilor între

tarile membre.

Evaluare

Decizia Curtii se înscrie în jurisprudenta menita sa creeze o „Europa a pacientilor”, în interiorul

careia este asigurata libera prestare a serviciilor medicale. Un stat membru nu poate impune

restrictii acestei libertati decât în cazul în care se face dovada necesitatii apararii unor interese de

ordin national, respectându-se, totodata, principiul proportionalitatii între obiectivul urmarit si

atingerea adusa regulilor comunitare.

În dreptul român, reglementarea în materie este reprezentata de Ordonanta de Urgenta nr.

150/2002 privind organizarea si functionarea sistemului de asigurari sociale de sanatate.

În conformitate cu dispozitiile acestui act normativ, se recunoaste calitatea de furnizori de

servicii medicale numai persoanelor fizice autorizate si recunoscute de Ministerul Sanatatii (art.

3 pct.b). Totodata, sunt prevazute doua categorii de proceduri: autorizarea, care reprezinta un

control al calificarii si respectarii legislatiei în domeniu, efectuat pentru toate tipurile de

furnizori, pentru permisiunea de a furniza servicii (art. 3, pct. d) si acreditarea, care reprezinta un

proces de evaluare externa a calitatii prestarii de servicii, ce confera dreptul de a intra în relatii cu

casele de asigurari de sanatate, ca o conditie obligatorie pentru încheierea contractului (art. 3,

pct. e).

În ceea ce priveste prestarea serviciilor medicale la domiciliu, Ordonanta prevede expres, în art.

21 alin. (5), ca „serviciile medicale la domiciliu se acorda de personal acreditat”.

Având în vedere aceste aspecte, apreciem ca pâna la data aderarii va trebui adaptata legislatia

interna relevanta, în conformitate cu cele precizate în hotarârea C.J.C.E., în vederea crearii

posibilitatii prestarii de servicii si de catre persoane fizice sau juridice care au calitatea de

persoane autorizate/acreditate în alte state membre.

Cazul: Bruno Schnitzer c. Germania, recurs prealabil,

11decembrie 2003

Situatia de fapt

68

Bruno Schnitzer, cetatean german, conduce o întreprindere, persoana juridica portugheza, care

desfasoara o activitate artizanala în Germania.

În conformitate cu legislatia germana în domeniu, activitatile artizanale sunt autorizate doar

pentru persoanele si societatile înscrise în Registrul Meseriilor.

În anul 2000 autoritatile orasului Augsburg i-au administrat domnului Schnitzer o amenda

administrativa pentru încalcarea legii ce vizeaza lupta împotriva muncii la negru, pe motiv ca

întreprinderea portugheza nu era înscrisa în Registrul Meseriilor.

Dl. Schnitzer a contestat aceasta decizie în fata tribunalului de la Augsburg, care a cerut Curtii

Europene de Justitie daca legislatia germana în domeniu se afla în contradictie cu principiul

libertatii prestarii de servicii si cu directiva privind recunoasterea reciproca a experientei

profesionale.

Dreptul aplicabil

– art. 49 TCE privind libertatea prestarii de servicii;

– art. 50 TCE în care sunt enumerate domeniile în care se pot presta servicii (industrial,

comercial, manufacturier, activitati profesionale);

– art. 54 TCE privind egalitatea de tratament în cazul impunerii unor restrictii prestarii de

servicii;

– art. 55 TCE referitor la aspectele procedurale legate de prestarea de serviciu;

– Directiva Consiliului 64/427/EEC privind industria si firmele industriale de mici dimensiuni.

Solutia si principiile degajate de CJCE

Curtea estimeaza ca întreprinderea portugheza furnizeaza servicii carora le sunt aplicabile

dispozitiile din Tratatul instituind Comunitatea Europeana referitoare la servicii, în cazul în care

aceasta întreprindere este considerata ca fiind stabilita în Germania.

În consecinta, Curtea constata ca simplul fapt ca un agent economic furnizeaza servicii într-un alt

stat membru de maniera mai mult sau mai putin frecventa sau regulata sau chiar pe o perioada

mai lunga de timp, fara a dispune de infrastructura care sa-i permita exercitiul stabil si continuu

al acestei activitati profesionale, nu este suficient pentru a considera aceasta întreprindere ca

fiind stabilita în acel stat membru.

69

Pe de alta parte, Curtea releva faptul ca obligatia de înscriere în Registrul Meseriilor constituie o

restrictie a libertatii de prestare a serviciilor ce nu este justificata de ratiuni imperios necesare de

interes general, cum ar fi obiectivul garantarii calitatii activitatilor artizanale.

În consecinta, dreptul comunitar se opune ca un operator economic sa aiba obligatia de a se

înscrie în Registrul Meseriilor, pentru ca acest fapt este de natura a întârzia, a complica sau a

face mai oneroasa prestarea de servicii în statul membru de primire, o data ce sunt îndeplinite

conditiile prevazute de directiva privind recunoasterea calificarilor profesionale.

Evaluare

În baza H.G. nr. 575bis/1992 cu privire la „Realizarea unor nomenclatoare unitare de interes

general prevazute în conceptia generala a informatizarii din România”, Ministerului Muncii si

Protectiei Sociale - în colaborare cu Comisia Nationala pentru Statistica, Ministerului

Învatamântului si Ministerului Industriilor – îi revine responsabilitatea realizarii si întretinerii „la

zi” a clasificarii ocupatiilor (functii-meserii) din România.

Clasificarea ocupatiilor din România a fost armonizata cu cea a tarilor din Comunitatea

Economica Europeana.

În acest scop, la nivelul Ministerului Muncii si Solidaritatii Sociale s-a constituit un colectiv de

elaborare a Clasificarii Ocupatiilor din România (COR), care a cuprins si reprezentantii Comisiei

Nationale pentru Statistica. Pe parcursul elaborarii acestei prime variante a lucrarii, colectivul a

beneficiat de consultanta tehnica din partea unei echipe de experti britanici, în cadrul unui

contract de asistenta tehnica finantat de Banca Mondiala.

Actuala editie a Clasificarii Ocupatiilor din România (COR) are la baza principiile de clasificare

recunoscute pe plan international si recomandarile corpului de experti britanici ai Comunitatii

Europene si O.N.U.

Consideram utila informarea Ministerului Muncii si Solidaritatii Sociale cu privire la decizia

Curtii, în vederea evidentierii faptului ca impunerea obligatiei de a se înscrie într-un

repertoriu/registru al meseriilor contravine dreptului comunitar.

Libera circulatie a capitalurilor

8.1. Noţiuni generale

„Circulaţia capitalurilor” este diferită de „plăţile curente”.

70

Circulaţia capitalurilor nu beneficiază de o definire printr-un act normativ comunitar, asa

cum s-a facut la libera circulatie a serviciilor.

Definirea s-a facut de Curtea de Justitie, astfel: “desemnează operaţiunile financiare care

vizează în mod esential plasarea şi investirea sumelor în cauza şi nu plata pentru o anumită

prestaţie”. Curtea de Justitie a mai statuat ca transferul fizic de bancnote nu poate fi considerat o

deplasare de capital atunci când el corespunde unei obligatii de plata decurgând dintr-o

tranzactie.

Beneficiarii liberei circulaţii a capitalurilor sunt: cetăţenii Statelor Membre, dar şi

cetăţenii unor state terţe care au reşedinţa pe teritoriul unui Stat Membru UE, în conformitate cu

directiva de liberalizare din 1988 (Directiva nr. 361 din 24.06.1988).

Liberalizarea circulatiei capitalurilor în UE s-a facut treptat prin trei directive (din 18

decembrie 1962, JOCE, L49, 22 ianuarie 1963; 17 noiembrie 1986; nr. 86/566, JOCE, L332 din

26 noiembrie 1986 si nr. 88/361 din 24 iunie 1988, JOCE, L 178, 8 iulie 1988) si prin Tratatul de

la Maastricht.

Prin liberalizarea circulaţiei în Uniune, s-a realizat o mai buna repartiţie a capitalurilor şi

o crestere globală a eficacităţii acestora.

Un Stat Membru poate lua măsuri restrictive privind libera circulatie a capitalurilor,

pentru raţiuni de interes general proprii, dar nu pot fi aplicate numai de o manieră

nediscriminatorie.

În scopul prevenirii spalarii banilor, au fost emise două directive (nr. 301/1991 si

97/2001) prin care, printre alte măsuri, a fost instituită obligaţia băncilor de a verifica identitatea

clientilor care efectuează operaţiuni cu sume ce depăsesc anumite plafoane. La sume de peste

15.000 de euro, identificarea este obligatorie pentru orice operatiune bancară.

8.2 Jurisprudenta Curtii Europene de Justitie privind libera circulatie a

capitalurilor

Cazul: Comisia c. Spania si Comisia c. Regatul Unit, 13 mai 2003

Situatie de fapt

71

Legea spaniola privind regimul juridic al cesiunii participatiilor publice în anumite întreprinderi

prevede conditiile de privatizare a mai multor întreprinderi spaniole din sectorul public. Aceasta

lege, ca si decretele regale de executare, sunt aplicabile unor întreprinderi ca Repsol (petrol si

energie), Telefonica (telecomunicatii), Argentaria (banca), Tabacalera (tutun), Endesa

(electricitate). Regimul de autorizare prealabila instaurat de legislatia spaniola se extinde asupra

unor decizii importante privind dizolvarea, sciziunea, fuziunea, modificarea obiectului social,

cesiunea de active sau participatii din capitalul social al anumitor întreprinderi.

Statutul British Airports Autorithy plc (BAA) – întreprindere privatizata care detine anumite

aeroporturi internationale în Regatul Unit - creeaza o actiune specifica în favoarea guvernului

britanic care îi confera puterea de a autoriza anumite operatiuni ale societatii (dizolvare,

cesiune). De asemenea, statutul BAA împiedica achizitia de actiuni cu drept de vot care sa

depaseasca 15% din capitalul social.

Comisia a introdus doua recursuri împotriva Spaniei si a Regatului Unit pentru violarea

principiului liberei circulatii de capital.

Dreptul aplicabil

Art. 56 TCE, Capitolul 4, Titlul III.

Solutia si principiile degajate de CJCE

CJCE a aratat, în primul rând, ca tratatul CE interzice orice restrictie a miscarilor de capitaluri

între statele membre, la fel ca si între acestea din urma si state terte. Investitiile sub forma de

participatii constituie, potrivit reglementarilor comunitare, miscari de capitaluri. CJCE subliniaza

ca regimul spaniol ca si regimul britanic antreneaza restrictii la miscarile de capitaluri între

statele membre.

Totusi, CJCE reaminteste ca o anumita influenta a statelor membre este justificata în

întreprinderile privatizate cu activitate în domeniul serviciilor de interes general sau a celor

strategice.

Restrictiile, în cazul în care se aplica fara discriminare atât întreprinderilor nationale, cât si celor

comunitare, pot fi justificate de ratiuni de interes general. Pentru a putea fi astfel justificate,

aceste restrictii trebuie sa respecte principiul proportionalitatii, adica nu pot depasi ceea ce este

72

necesar pentru a garanta realizarea obiectivului urmarit. Un regim de autorizare administrativa

prealabila raspunde principiului proportionalitatii daca

– se bazeaza pe criterii obiective, nediscriminatorii si cunoscute dinainte întreprinderilor în

discutie;

– orice persoana careia i se aplica o asemenea masura restrictiva trebuie sa dispuna de o

cale de atac.

În ceea ce priveste regimul spaniol, CJCE a considerat ca Tabacalera (tutun) si Argentaria (grup

de banci comerciale operând în sectorul bancar traditional) nu constituie entitati destinate sa

furnizeze servicii publice. În ceea ce priveste întreprinderile Repsol (petrol), Endesa

(electricitate) si Telefonica (telecomunicatii), CJCE a admis ca obstacolele aduse liberei

circulatii de capitaluri pot fi justificate prin motive de siguranta publica. Garantarea sigurantei

aprovizionarii cu astfel de produse sau furnizarii unor astfel de servicii, în cazul în care exista o

amenintare reala si suficient de grava, afectând un interes social fundamental, constituie un

motiv de siguranta publica.

În acelasi timp, CJCE a considerat ca principiul proportionalitatii n-a fost respectat pentru ca:

– administratorii întreprinderilor dispuneau de puteri discretionare foarte largi, al caror

exercitiu nu este supus nici unei conditii;

– investitorii nu cunosteau circumstantele specifice si obiective în care o autorizatie

prealabila ar fi acordata sau refuzata;

– desi exercitarea unei cai de atac pare posibila, reglementarile spaniole în vigoare nu ofera

judecatorului national criterii precise pentru a controla exercitarea puterii discretionare a

autoritatii administrative.

În ceea ce priveste regimul britanic, guvernul britanic a aratat ca nu este vorba despre o restrictie

adusa liberei circulatii a capitalurilor, în masura în care, pe de o parte, nu s-ar aduce atingere

liberului acces pe piata si, pe de alta parte, statutul BAA intra în sfera de aplicare a dreptului

societatilor, nu în sfera dreptului public. Astfel, guvernul a declarat ca nu s-a prevalat de ratiuni

de interes general pentru a justifica reglementarile existente. CJCE a respins aceste argumente.

În acest context, CJCE a declarat ca regimurile spaniol si britanic sunt contrare liberei circulatii a

capitalurilor.

Evaluare

73

În perspectiva aderarii României la UE, va trebui tinut cont, atât în legislatie, cât si în

jurisprudenta, si de interpretarile Curtii în aceasta materie. Astfel, în conformitate cu dispozitiile

cuprinse în art. 56 si urm. TCE, se interzice orice restrictie a miscarilor de capitaluri între statele

membre, la fel ca si între acestea din urma si state terte. Totusi, obstacolele aduse liberei

circulatii de capitaluri pot fi justificate de motive de siguranta publica si vor trebui sa respecte

principiul proportionalitatii, adica nu pot depasi ceea ce este necesar pentru a garanta realizarea

obiectivului urmarit.

Libera circulaţie a persoanelor

9.1. Istoric şi definiţii

Primele prevederi privind libera circulaţie a persoanelor apar în cadrul Tratatului de la

Roma (1957) prin care s-a statuat „eliminarea între statele membre a obstacolelor în calea liberei

circulatii a persoanelor, serviciilor si capitalului”.

A fost prevazută de Tratatul de la Roma. Consta în eliminarea discriminarilor dintre

cetatenii oricarui Stat Membru si cetatenii celorlalte State Membre care stau si muncesc pe

teritoriul sau. Aceste discriminari privesc conditiile de intrare, deplasare, munca, angajare sau

remuneratie.

Libera circulaţie a persoanelor constituie o parte a conceptului de piaţă internă. Conceptul

a evoluat în timp. Primele prevederi considerau persoana doar ca agent economic (angajat sau

furnizor de servicii). Ulterior, conceptul s-a extins si a cuprins noţiunea de cetăţean al Uniunii

fără a mai fi legat de dimensiunea economică sau de diferenţe legate de naţionalitate.

Cea mai importanta etapa în evoluţie a constituit-o încheierea celor două acorduri

Schengen: Acordul Schengen (semnat la 14 iunie 1985) si Conventia de implementare Schengen

(semnata la 19 iunie 1990 si intrata în vigoare la 20 martie 1995).

Conventia Schengen avea ca scop eliminarea controalelor la frontierele interne pentru

toate persoanele în paralel cu întarirea controalelor la frontierele externe. Stabileste o politica de

vize comuna, posibilitatea procesarii cererilor de azil, cooperare judiciara si politieneasca,

precum si schimb eficient de informatii.

74

La frontierele externe, cetatenii UE trebuie doar sa prezinte un document de identificare

valid, iar cetatenii statelor terte ai caror cetateni au nevoie de viza la intrare, trebuie doar sa

posede o viza unica valabila în întregul spatiu Schengen. Totusi, un Stat Membru are libertatea

de a cere viza în cazul cetatenilor unor teţte ţări. Un astfel de exemplu îl constituie Regatul Unit

al Marii Britanii si, pâna în urma cu putina vreme, Elvetia, state pentru care cetatenii români au

nevoie de viza.

Daca un Stat Membru ia decizia de îndepartare a unui cetatean de pe teritoriul sau,

decizia este aplicabila în întregul spatiu Schengen.

Prin urmare conceptul de liberă circulaţie a persoanelor are două componente:

– dreptul de a exercita o profesie ca lucratori salariati sau care desfasoara o

activitate independenta, într-un alt stat mebru decât cel în care si-a obtinut

calificarile profesionale;

– dreptul de stabilire (libertatea de stabilire).

Articolul 18 din T.C.E. prevede ca orice cetatean al Uniunii are dreptul de libera

circulatie si sedere pe teritoriul statelor membre sub rezerva limitarilor si conditiilor prevazute de

acest tratat. Mai mult chiar, art.19 din T.C.E. da dreptul cetatenilor Uniunii care îsi au resedinta

într-un stat membru si care nu este resortisant al acestuia, de a alege si de a fi ales la alegerile

locale din statul membru în care îsi are resedinta în aceleasi conditii ca si resortisantii acelui stat.

Aceleasi drepturi îi sunt recunoscute si în privinta alegerilor pentru Parlamentul European.

Libera circulaţie a lucrătorilor implică dreptul:

de a accepta ofertele reale de încadrare în munca; de a circula liber în acest scop pe

teritoriul statelor membre;

de sedere într-un stat membru pentru a desfasura o activitate salarizata în conformitate cu

actele cu putere de lege si actele administrative care reglementeaza încadrarea în munca a

lucratorilor statului respectiv;

Acest drept nu se aplica în cazul încadrarii în administratia publică.

Libera circulaţie a lucrătorilor se asigură prin:

cooperarea între serviciile nationale de ocupare a fortei de munca;

eliminarea obstacolelor reprezentate de procedurile si practicile administrative precum si

din perioadele de acces decurgând din dreptul intern sau din acordurile anterioare dintre

statele membre;

75

eliminarea perioadelor, restrictiilor si conditiilor diferite în alegerea unui loc de munca,

dintre lucratorii celorlalte state membre si lucratorii statului respectiv;

stabilirea de mecanisme proprii pentru corelarea si echilibrarii cererii si ofertei de locuri

de munca pentru a evita amenintarea grava a nivelului de trai si deocupare a fortei de

munca între diferite regiuni si ramuri industriale.

În domeniul securităţii sociale s-au adoptat măsuri pentru:

cumulul tuturor perioadelor lucrate în diferite state membre în vederea dobândirii si

pastrarea dreptului la prestatii (pensii, somaj, altele), precum si calcularea acestora;

plata prestatiilor pentru persoanele rezidente pe teritoriile statelor membre.

Conditiile asigurarii liberei circulaţii a lucrătorilor în cadrul Comunităţii au fost stabilite prin

Regulamentul nr.1612/68 din 15 octombrie 1968 al Consiliului Ministrilor. Orice lucrator

benefiiaza, pe teritoriul unui alt stat membru de aceeasi prioritate ca si resortisantii statului

respectiv la accesul la locurile de munca disponibile.

Regulamentul nr. 1612/68 prevede ca nu pot fi aplicate actele normative, cu putere de lege

ori administrative si nici practicile administrative care:

– restrâng sau supun unor conditii diferite de cele cerute propriilor cetateni

cererea si oferta de locuri de munca,

– accesul la ocuparea unui loc de munca;

– desi se aplica indiferent de cetatenie scopul sau efectul lor exclusiv sau

principal, este de a împiedica accesul resortisantilor altui stat membru la

locurile de munca diferite;

– restrictioneaza încadrarea în munca a strainilor, ca numar sau ca procentaj, în

functie de întreprindere, de ramura de activitate, sau de regiune ori la nivel

national.

Aceste reglementări şi practici pot să constea în:

obligativitatea recurgerii la proceduri speciale de recrutare pentru

straini;

condiţionarea eligibilităţii de înregistrarea la oficiile de ocupare a

fortei de munca sau împiedica recrutarea nominala a lucratorilor în

76

cazul persoanelor care nu îsi au resedinta pe teritoriul statului membru

respectiv.

Atunci când acordarea unor beneficii întreprinderilor, de orice natura ar fi ele, este

conditionata de încadrarea unui procentaj minim de lucratori nationali, lucratorii proveniti din

celelalte state membre sunt considerati lucratori nationali.

Cei care cauta un loc de munca pe teritoriul unui alt stat membru, beneficiaza de aceeaşi

asistenţă ca şi cea acordată propriilor cetăţeni. Lor li se aplică aceleaşi criterii medicale,

profesionale sau care nu sunt discriminatorii pe criterii de cetţenie.

Atunci când un lucrator este destinatarul ofertei este nominalizat (personal), angajatorul

poate sa îl supună unei examinari profesionale.

Lucratorii au drept egal de acces la formare în şcoli profesionale şi centre de recalificare.

Sunt nule de drept clauzele convenţiilor colective sau individuale privind accesul,

încadrarea, remunerarea sau alte condiţii de muncă în masura în care prevăd sau permit conditii

discriminatorii fata de lucratorii resortisanti ai celorlalte state membre.

Lucratorul încadrat într-un alt stat membru, beneficiaza de egalitate de tratament privind

afilierea si exercitarea drepturilor sindicale, inclusiv de vot.

Egalitatea de tratament include drepturile si avantajele privind locuinţele, respectiv:

– dreptul de proprietate asupra locuintei de care are nevoie;

– să se înscrie pe lista cererilor de locuinte, în regiunea în care astfel de liste

sunt ţinute.

Familiile lucratorilor, incluzând sotul/sotia si descendentii mai mici de 21 de ani, precum

si ascendentii sai si ai sotului/sotiei, care se afla în întretinerea acestora au dreptul sa se

stabileasca împreuna cu acestia. Copiii trebuie sa fie admisi în sistemul de învatamânt general, la

cursurile de ucenici si de formare profesionala, în aceleasi conditii cu cei ai resortisantilor,

statului în cauza, daca domiciliaza pe teritoriul acelui stat.

În cadrul Comisiei, functioneaza un Birou european de coordonare a compensării

ofertelor şi cererilor de locuri de muncă.

Regulamentul nr.1251/70 din 29 iunie 1970 al Comisiei reglementeaza dreptul

lucratorilor de a ramâne pe teritoriul unui stat membru dupa ce au ocupat un loc de munca.

Dreptul de a ramâne este caracterizat ca un corolar al dreptului de sedere. Acest drept are în

vedere mobilitatea fortei de munca care presupune ca lucratorii sa poata ocupa succesiv mai

77

multe locuri de munca, în mai multe state membre, fara ca acestia sa fie defavorizati. Priveste si

dreptul de a ramâne ca urmare a atingerii vârstei de pensionare sau din cauza unei incapacitati

permanente de munca si rezulta din necesitatea egalitatii de tratament a lucratorilor. Dreptul de

ramânere se aplica si membrilor de familie aratati mai sus.

Sunt stabilite conditii privind durata activităţii anterioare:

în cazul atingerii vârstei limita de pensie, sa fi avut un loc de munca în ultimele

douasprezece luni, daca a locuit în acel stat cel putin trei ani fara întrerupere;

a locuit mai mult de doi ani fara întrerupere si a încetat sa mai lucreze ca urmare a

intervenirii unei incapacitati de munca;

daca a intervenit capacitatea de munca în urma unui accident de munca sau boli

profesionale, care îi dau drept de pensie, totala sau partiala, platita de o institutie publica.

Nu mai este prevazuta conditie privind durata sederii;

dupa trei ani de activitate salariata si sedere neîntrerupta pe teritoriul acelui stat, ocupa un

loc de munca pe teritoriul altui stat membru, pastrându-si resedinta pe teritoriul primului

stat membru unde se întoarce, de regula, zilnic sau cel putin o data pe saptamâna.

Pentru asigurarea unei politici de formare profesională comună, prin Decizia Consiliului din

2 aprilie 1963 au fost stabilite principiile generale ale acestui domeniu, menite să asigure tocmai

libera circulaţie a lucrătorilor, dreptul fiecarei persoane de a-şi alege liber ocupaţia, instituţia,

locul de formare, precum şi locul de muncă.

Pentru a permite libera circulatie a persoanelor dar si a serviciilor au fost elaborate

reglementari privind recunoasterea calificărilor profesionale.

Ca urmare a Consiliului European de la Lisabona din 23-24 martie 2000, Comisia a adoptat o

comunicare privind „O strategie pentru piata interna a serviciilor având ca, obiectiv exercitarea

în comunitati a libertatii de a presta servicii, la fel de simpli ca în cadrul unui stat membru.

Comisia a elaborat o comunicare institulata „Noi piete europene ale muncii deschise si accesibile

tuturor”, în urma careia Consiliul European de la Stockolm din 23-24 martie 2001 a mandatat

comisia sa prezinte Consiliului European din primavara lui 2002, propuneri speciale pentru un

regim mai uniform, mai transparent si mai flexibil de recunoastere a calificarilor.

A fost adoptata Directiva nr.2005/36/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 7

septembrie 2005 privind recunoasterea calificarilor profesionale. Potrivit acestei reglementari,

statele membre îsi mentin dreptul de a stabili nivelul minim de calificare necesar pentru a garanta

78

calitatea serviciilor prestate pe teritoriul lor fara sa poata însa sa impuna unui resortisant al unui

stat membru sa obtina calificari pe care le stabilesc în general numai în raport cu diplomele

eliberate în cadrul sistemului national de învatamânt în cazul în care persoana a obtinut deja toate

sau o parte din aceste calificari într-un alt stat membru. Orice stat membru gazda este obligat sa

ia în considerare calificarile obtinute în alt stat membru si sa verifice daca acestea corespund

celor pe care le solicita.

Atunci când nu au fost armonizate conditiile minime de formare profesionala pentru accesul

la profesiile reglementate de sistemul general, statul gazda poate sa impuna o masura

compensatorie.

Definitii din directiva 2005/36/CE

„profesie reglementata”: – o activitate sau un ansamblu de activitati profesionale al caror

acces, exercitare sau una dintre modalitatile de exercitare este conditionata, direct sau indirect, în

temeiul unor acte cu putere de lege si acte administrative, de posesia anumitor calificari

profesionale; utilizarea unui titlu profesional limitata prin acte cu putere de lege si acte

administrative la titularii unei anumite calificari profesionale constituie în special o modalitate de

exercitare. Atunci când prima teza nu se aplica, o profesie mentionata la alineatul (2) este

considerata profesie reglementata;

”calificari profesionale”: – calificarile atestate printr-un titlu decalificare, un atestat de

competenta prevazut la articolul 11 litera(a) punctul (i) si/sau experienta profesională;

”titlu de calificare”: – diplomele, certificatele si alte titluri oficiale de calificare eliberate de

autoritate a unui stat membru desemnata în temeiul actelor cu puterede lege si al actelor

administrative ale respectivului stat membru si care certifica formarea profesionala în special în

Comunitate. În cazul în care prima teza nu se aplica, un titlu mentionat la alineatul (3) este

considerat titlu de calificare;

”autoritate competentă”: – orice autoritate sau instanta autorizata în mod special de un stat

membrusa elibereze sau sa primeasca titluride calificare sau alte documente sau informatii,

precum si sa primeasca ce cereri si sa ia decizii, prevazute în prezenta directivă;

”formare profesionala reglementată” : – orice formare profesionala care urmareste în

special exercitarea unei anumite profesii si care consta într-un ciclu de studii completat, dupa

caz, de o formare profesionala, un stagiu profesional sau o practica profesionala;

79

”experienţa profesionala”: – exercitarea efectiva si legala a respectivei profesii într-un

stat membru;

”stagiu de adaptare”: – exercitarea unei profesii reglementate în statul membru gazda,

sub responsabilitatea unui profesionist calificat si însotita eventual de o formare profesionala

suplimentara. Stagiul face obiectul unei evaluari. Conditiile stagiului si conditiile de evaluare a

acestuia, precum si statutul de stagiar migrant sunt stabilite de autoritatea competenta din statul

membru gazdă. Statutul de care beneficiaza stagiarul în statul membru gazda, în special în ceea

ce priveste dreptul de sedere, precum si în ceea ce priveste obligatiile, drepturile si avantajele

sociale, indemnizatiile si remuneratiile, este stabilit de autoritatile competente din respectivul stat

membru în conformitate cu legislatia comunitara aplicabila.

”proba de aptitudini”: – un test care se refera exclusiv la cunostintele profesionale ale

solicitantului si care este conceput de autoritatile competente din statul membru gazda, înscopul

aprecierii aptitudinii solicitantuluide a exercita profesia reglementata în acel stat membru. Pentru

a permite acest test, autoritatile competente întocmesc o lista de discipline care, pe baza unei

compa ratii între formarea profesionala impusa în statul membru respectiv si cea de care a

beneficiat solicitantul,nu sunt atestate de diploma sau de titlul sau titlurile de calificare pe care

îl/le poseda solicitantul.

Proba de aptitudini trebuie sa tina seama de faptul ca solicitantul are o calificare

profesionala recunoscuta în statul membru de origine sau de provenienta. Aceasta priveste

discipline selectate dintre cele cuprinse în lista si a caror cunoastere constituie o conditie

esentiala pentru exercitarea profesiei în statul membru gazda. Proba de aptitudini poate include

totodata si cunostinte de deontologie care se aplica activitatilor respective în statul membru

gazda.

Modalitatile probei de aptitudini, precum si statutul de care beneficiaza, în statul membru

gazda, solicitantul care doreste sa se pregateasca pentru proba de aptitudini în acel stat sunt

stabilite de autoritatile competente ale respectivului stat membru.

Pentru recunoasterea diplomelor de învatamânt superior a fost adoptata Directiva Consiliului

nr.89/48/CE din 21 decembrie 1988 privind sistemul general de recunoastere a diplomelor de

învatamânt superior acordate pentru formarea profesionala cu durata minima de trei ani.

Definiţia diplomei de învatamânt superior este următoarea: orice diplomă, certificat

sau alt titlu de calificare oficială sau ansamblu de astfel de diplome, certificate sau titluri:

80

– care au fost eliberate de o autoritate competenta dintr-un stat membru, desemnata în

conformitate cu actele cu putere de lege sau acte administrative ale statului membru;

– din care rezulta ca titularul a urmat cu succes un ciclu de studii postliceale cu o durata

minima de trei ani sau cu o durata echivalenta la fara frecventa, în cadrul unei universitati

sau altei institutii de învatamânt superior sau altei institutii cu un nivel similar si, daca

este cazul, ca el a urmat cu succes oformare profesionala ceruta pe lânga un ciclu de

studii postliceale;

– care arata ca titularul are calificarea profesionala ceruta care îi permite accesul la

profesie reglementata în statul membru respectiv sau exercitarea respectivei profesii, daca

educatia si formarea atestate de diploma, certificatul sau titlul de calificare oficiala au fost

obtinute în special în Comunitate sau daca titlularul are o experienta profesionala atestata

de statul membru care recunoaste o diploma, un certificat sau alt titlu eliberat de o ţară

terţă.

Observăm că se face distinctie între:

- diplomele obtinute într-un stat membru, pentru care nu se mai cere si experienta profesionala;

- diplome obtinute în alt stat decât statele membre U.E. pentru care se impun doua conditii:

- sa fi fost recunoscuta de un stat membru;

- titularul ei sa aiba, în baza ei o experienta profesionala de trei ani în statul care a recunoscut

respectiva diploma.

În cazul în care într-un stat membru gazda, accesul la o profesie reglementata sau

exercitarea acesteia este conditionata de posesia unei diplome, autoritatea competenta nu îi poate

refuza resortisantului unui alt stat membru, din motiv de calificare necorespunzatoare, accesul la

profesia respectiva sau exercitarea ei în aceleasi conditii ca si pentru resortisantii statului

membru gazda:

– în cazul în care solicitantul detine o diploma ceruta în alt stat membru pentru exercitarea

respectivei profesii pe teritoriul sau;

– în cazul în care solicitantul si-a exercitat cu norma întreaga aceasta profesie timp de doi ani în

ultimii zece ani într-un alt stat membru care nu reglementeaza aceasta profesie, având unul sau

mai multe titluri de calificare oficiala.

81

9.2. Libertatea de stabilire

Libertatea de stabilire priveste atât persoanele fizice cât şi societăţile constituite în

conformitate cu legislaţia unui stat membru şi având sediul social, administratia centrala sau

locul principal de desfasurare a activitatii în cadrul Comunitatii, acestea fiind asimilate cu

persoanele fizice. În termenul de societati sunt incluse si societatile cooperative si alte persoane

juridice de drept public sau privat, cu exceptia celor fara scop lucrativ.

Prin art.43 T.C.E. sunt interzise restrictiile privind libertatea de stabilire a resortisantilor

unui stat membru pe teritoriul altui stat membru. Aceasta interdictie vizeaza si restrictiile privind

înfiintarea de agentii, sucursale sau filiale de catre resortisantii unui stat membru stabiliti pe

teritoriul altui stat membru.

9.3. Jurisprudenta Curtii Europene de Justitie privind libera circulatie a persoanelor

Cazul: Lawrie Blum vs. Land Baden Wurttemberg, nr.

66\85, 3 iulie 1986

Situatia de fapt

Lawrie Blum, cetatean britanic, a trecut primul examen pentru a deveni profesor în Germania.

Totusi, i-a fost refuzata admiterea în perioada de proba, care trebuie sa fie efectuata înainte de a

doua examinare, pe motivul ca nu avea cetatenia germana.

Lawrie Blum a argumentat ca acest refuz reprezinta o încalcare a art. 39 (2) TCE. Instanta

germana a sustinut, însa, ca un profesor în perioada de proba nu se încadreaza în notiunea de

„lucrator”, conform art. 39 (2).

Dreptul aplicabil

Art. 39 alin. 2 TCE referitor la interzicerea discriminarii pe motivul nationalitatii între lucratorii

din statele membre.

Solutia si principiile degajate de CJCE

Curtea precizeaza ca notiunea de „lucrator” trebuie definita în conformitate cu dreptul comunitar,

nu conform normelor interne. În consecinta, în opinia Curtii, un profesor aflat în perioada de

proba în timpul careia presteaza activitati ca predarea unor cursuri si în schimbul carora este

remunerat, trebuie considerat un „lucrator”, conform art. 39 TCE.

82

Cazul: Procurorul regal al Belgiei vs. Royer, nr. 48\75, 8 aprilie 1976

Situatia de fapt

Royer, cetatean francez, a fost condamnat pentru intrare ilegala în Belgia. Royer nu îndeplinise

formalitatile administrative pentru intrarea în aceasta tara, unde era stabilita sotia sa. A fost,

astfel, expulzat pe motivul ca reprezenta un pericol pentru ordinea publica si pentru ca nu a

respectat conditiile legale referitoare la accesul strainilor pe teritoriul Belgiei.

Curtea belgiana a introdus un recurs prealabil în fata CJCE, cerând interpretarea mai multor

dispozitii de drept comunitar referitoare la libera circulatie a lucratorilor atât din tratat, cât si din

Directiva nr. 64/221 referitoare la coordonarea masurilor speciale pentru straini în materie de

deplasare si sejur justificate de motive de ordine publica si Directiva nr. 68/360 referitoare la

suprimarea restrictiilor privind deplasarea si sejurul lucratorilor din statele membre si a familiilor

lor în interiorul Comunitatii.

Dreptul aplicabil

– art. 39 alin. 2 TCE referitor la interzicerea discriminarii pe motivul nationalitatii între lucratorii

din statele membre;

– Directiva nr. 64/221 referitoare la coordonarea masurilor speciale pentru straini în materie de

deplasare si sejur justificate de motive de ordine publica;

– Directiva nr. 68/360 referitoare la suprimarea restrictiilor privind deplasarea si sejurul

lucratorilor din statele membre si a familiilor lor în interiorul Comunitatii.

Solutiile si principiile degajate de CJCE

Solutia data de Curte precizeaza clar ca dreptul resortisantilor comunitari de a intra pe teritoriul

unui alt stat membru acopera dreptul de a intra si a cauta un loc de munca sau de a se alatura

familiei. Esecul unui stat membru în a îndeplini formalitatile privind accesul, deplasarea sau

rezidenta nu justifica expulzarea.

Evaluare

Jurisprudenta Curtii legata de libertatea de miscare a lucratorilor prezinta relevanta atât pentru

situatia actuala, cât si pentru viitor, dupa aderarea României la UE.

Dupa cum CJCE a precizat în mai multe spete, dreptul la libera circulatie este aplicabil doar

cetatenilor comunitari. Curtea s-a pronuntat însa, în mai multe cazuri în ceea ce priveste

drepturile cetatenilor unor state terte, casatoriti cu cetateni ai statelor membre.

83

Astfel, în speta MRAX vs. Belgia din 25 iulie 2002, se precizeaza ca cetatenii unui stat tert,

casatoriti cu cetateni comunitari trebuie sa posede viza pentru trecerea dintr-un stat membru în

altul. Pe de alta parte, conform principiului proportionalitatii, un stat membru nu va trimite

înapoi o asemenea persoana care nu are pasaport, viza sau act de identitate, daca poate dovedi

identitatea si statutul marital si daca nu reprezinta o amenintare pentru siguranta, ordinea sau

sanatatea publica.

Cazul: Rutili vs. Minister fir the Interior, nr. 36\75, 28 octombrie 1975

Situatia de fapt

În urma unui recurs introdus de un cetatean Italian având resedinta în Franta împotriva unei

decizii prin care i se interzicea sejurul pe teritoriul francez, în anumite departamente, Tribunalul

Administrativ Paris a adresat Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene doua întrebari, prima

referitoare la aplicarea articolului 39 TCE (libera circulatie a lucratorilor si exceptiile), si anume

daca acesta se aplica exclusiv dispozitiilor legale sau regulamentare adoptate de statele membre

sau se aplica si deciziilor individuale luate în aplicarea acestora; cea de-a doua întrebare vizeaza

marja de manevra de care dispun statele membre în invocarea exceptiei privind ordinea publica

ca restrângere a libertatii de circulatie si de sejur pe teritoriul lor a cetatenilor provenind din alte

state membre.

Dreptul aplicabil

Articolul 39 TCE: libera circulatie a lucratorilor; exceptii - clauza de ordine publica.

Art. 39 TCE dipune:

1. Este asigurata prin prezentul tratat libera circulatie a lucratorilor în interiorul Comunitatii.

2. Aceasta implica înlaturarea oricaror discriminari fondate pe nationalitate între lucratorii

statelor membre, în ceea ce priveste locul de munca, salariul si conditiile de lucru.

3. Sub rezerva unor limitari justificative prin motive de ordine publica, securitate publica si

sanatate publica, aceasta implica dreptul:

a) de a raspunde ofertelor de munca;

b) de a deplasa în mod liber pe teritoriul statelor membre;

c) de sejur pe teritoriul unui stat membru în scopul exercitarii unei meserii în conformitate cu

dispozitiile legislative, regulamentare si administrative, care reglementeaza conditiile de munca

pentru lucratorii nationali;

84

d) de a ramâne, în conditii care vor face obiectul unor regulamente de aplicare ale Comisiei, pe

teritoriul unui stat membru, dupa ce au lucrat pe teritoriul respectiv.

Solutia si principiile degajate de CJCE

Expresia folosita de art. 39, "sub rezerva limitarilor justificate de motive de ordine publica",

vizeaza nu numai dispozitii legale sau regulamentare pe care un stat le adopta în scopul limitarii

liberei circulatii pe teritoriul sau a cetatenilor unui alt stat membru, ci si deciziile individuale

luate în aplicarea unor astfel de dispozitii de aplicare generala.

Daca, în principiu, este recunoscut dreptul fiecarui stat membru de a determina exigentele de

ordine publica care pot justifica luarea unor asemenea masuri, aceasta libertate nu este

nelimitata, ci circumscrisa unei cerinte de proportionalitate, astfel încât atingerea adusa

drepturilor prevazute în tratat nu trebuie sa depaseasca ceea ce este necesar pentru apararea

ordinii publice „într-o societate democratica”. CJCE se refera expres la principiile consacrate în

acest domeniu de Conventia europeana a drepturilor omului (CEDO).

Evaluare

Speta confirma pozitia Curtii în materia exceptiilor de la libera circulatie a cetatenilor statelor

membre, prin instituirea unui control al institutiilor comunitare asupra invocarii de catre un stat

membru a exceptiei de aparare a ordinii publice ca justificare a masurilor de restrângere a

libertatii de circulatie si sejur pe teritoriul sau pentru cetatenii unui alt stat membru.

Cazul: Christine Morgenbesser c. Consiglio dell' Ordine degli Avvocatidi Genova, Italia -

recurs prealabil, 13 noiembrie 2003

Situatia de fapt

Doamna Christine Morgenbesser, de cetatenie franceza, cu vresedinta în Italia, este titulara unei

licente de drept acordata în Franta în 1996, dar nu a obtinut certificatul de aptitudine pentru

profesia de avocat. Dupa un scurt stagiu în cabinetele de avocatura franceze, din 1998 a lucrat la

un cabinet din Genova, Italia. În consecinta, a cerut sa fie înscrisa în registrul practicantilor din

85

Italia, pentru a-si efectua în mod valabil perioada de practica în vederea sustinerii examenului de

aptitudine pentru practicarea avocaturii.

Cererea sa a fost respinsa de Consiliul Ordinului Avocatilor din Geneva, cât si de Consiliul

National din Florenta, pe motivul ca legea italiana privind profesia de avocat pune conditia

existentei unei diplome de drept obtinute de la o universitate italiana si faptul ca doamna

Christine M. nu are calitatea de avocat în Franta.

Curtea de Casatie din Italia a cerut CJCE sa se pronunte asupra faptului daca dreptul comunitar

admite ca autoritatile italiene sa refuze înscrierea titularului unei diplome obtinute într-un alt stat

membru, pe simplul motiv ca aceasta diploma nu a fost eliberata în Italia.

Dreptul aplicabil

Art. 43 (privind libertatea de stabilire)

Solutia si principiile degajate de CJCE

Curtea precizeaza mai întâi ca, în situatia doamnei Christine M. nu se aplica nici directiva 98/5

privind exercitiul permanent al profesiunii de avocat, nici directiva 89/45 privind recunoasterea

diplomelor din învatamântul superior, pentru ca prima directiva vizeaza doar avocatii pe deplin

calificati, iar calitatea de „practicanta” fiind limitata în timp si constituind o parte din formarea

necesara dobândirii calitatii de avocat, nu poate fi calificata ca „profesiune reglementata”

conform directivei89/48.

Stiindu-se ca perioada de practica presupune exercitiul unor activitati remunerate (de catre clienti

sau de catre cabinetele de avocatura, sub forma de onorarii sau de salarii), principiile stabilite în

tratat privind libertatea de stabilire sau vizând libera circulatie a lucratorilor sunt aplicabile.

În consecinta, Curtea reaminteste principiile pe care le-a stabilit în jurisprudenta anterioara: daca

regulile nationale nu tin cont de cunostintele si calificarile deja dobândite de un cetatean al unui

alt stat membru, în afara statului de primire, exercitiul libertatii de stabilire si de circulatie este

restrictionat.

Diploma detinuta de doamna Christine M. trebuie considerata într-un cadru mai larg de catre

autoritatile italiene, verificându-se în ce masura cunostintele atestate de diploma, calificarile sau

experienta profesionala obtinute într-un alt stat membru, cumulate cu experienta dobândita în

Italia, pot satisface, chiar si partial, conditiile necesare accesului la activitatea de practicant.

86

Cazul: Eran Abatay e.a./ Oficiul pentru Ocuparea Fortei de Munca, Republica Federala

Germania - 21 octombrie 2003

Situatia de fapt

M. Abatay si alti reclamanti, cetateni turci, având domiciliul în Turcia, sunt soferi în transportul

international de marfuri. Sunt salariatii unei firme turcesti, filiala a unei societati din Germania.

Cele doua societati importa în Germania fructe din Turcia, pe care le transporta cu camioane

înmatriculate în Germania.

Înainte de 1993, dreptul german prevedea ca personalul care lucreaza în transportul international

pentru firme stabilite în Germania nu are nevoie de permis de munca. Dupa aceasta data nu

aveau nevoie de permis doar cei care lucrau pentru angajatorii stabiliti în strainatate, iar, dupa

1996, doar în cazul în care vehiculul este înmatriculat în statul de resedinta al angajatorului

strain. În consecinta, dupa 1996, Oficiul pentru Ocuparea Fortei de Munca din Germania a

refuzat sa le mai elibereze permise de munca.

Dreptul aplicabil

Interpretarea art. 41, paragraful 1, din Protocolul Aditional laAcordul de Asociere a Turciei cu

Comunitatea Europeana si art. 13 din decizia nr. 1/80 a Consiliului de Asociere.

Solutia si principiile degajate de CJCE

Între Turcia si Comunitatea Economica Europeana exista înca din 1963 un Acord de asociere,

completat în 1972 printr-un Protocol aditional. Decizia 1/80 a fost adoptata ulterior în cadrul

acestui acord.

Decizia contine clauze de „standstill” prin care se interzice introducerea de noi restrictii în

anumite domenii, inclusiv în ceea ce priveste libertatea de stabilire, libertatea prestarii de servicii

si conditiile de acces al lucratorilor ce se gasesc pe teritoriul unuia din cele doua state în situatie

legala.

Dupa opinia Curtii, cetatenii turci pot invoca aceste prevederi pentru a înlatura reglementarile

germane interne contrare.

Pe de alta parte, Curtea a retinut ca soferii turci, desi se afla în Germania în mod legal, nu petrec

destul timp pe teritoriul Germaniei pentru a se putea integra în acest stat.

Deci aceasta clauza poate fi invocata de o firma stabilita în Turcia care presteaza servicii într-un

stat membru, cât si de soferii turci are lucreaza pentru o astfel de firma.

87

În schimb, Curtea a stabilit ca, pentru ca un prestator sa poata invoca aceasta clauza de standstill

trebuie ca serviciile sa fie destinate cetatenilor dintr-un alt stat membru, fapt ce nu se verifica în

speta.

Evaluare

Din solutia Curtii se pot desprinde urmatoarele principii:

a) cetatenii statelor cu care Comunitatile au încheiat acorduri de asociere se pot adresa Curtii

pentru aplicarea drepturilor reglementate de aceste acorduri (care fac parte din acquis-ul

comunitar);

b) dreptul intern al statelor membre nu poate aduce atingere principiilor reglementate de Acordul

de Asociere, în speta principiului liberei circulatii a serviciilor, similar celui reglementat de TCE.

Cazul: Politierechtbank te Mechlen - Belgia c. Hans van Lent, 2 octombrie 2003

Situatia de fapt

Domnul van Lent, cetatean belgian, detine un automobil înmatriculat în Luxemburg, unde acesta

lucreaza. Automobilul este cumparat în leasing de la o firma luxemburgheza.

Legislatia belgiana instituie obligatia rezidentilor belgieni de a înmatricula masinile în Belgia pe

numele proprietarului, ceea ce dl. van Lent nu putea face deoarece firma de leasing era

înregistrata în Luxemburg. În urma unui control rutier, autoritatile belgiene i-au intentat proces

penal domnului van lent. Tribunalul belgian a sesizat CJCE în legatura cu compatibilitatea

legislatiei belgiene cu principiul liberei circulatii a lucratorilor, consacrat de Tratatul CE.

Dreptul aplicabil

Interpretarea articolelor 10 (privind obligatia de loialitate) si 39 (privind libera circulatie a

lucratorilor) din TCE.

Solutia si principiile aplicabile

Curtea precizeaza faptul ca, în absenta unei armonizari în domeniu, statele membre pot fixa

conditiile înmatricularii autovehiculelor, cu conditia respectarii dispozitiilor tratatului referitoare

la libera circulatie a lucratorilor. Legislatia belgiana în materie poate descuraja angajarea

cetatenilor belgieni în alte state membre.

Curtea a retinut faptul ca, din august 2001, legea belgiana îi permite unui rezident belgian sa

înmatriculeze masina pe care o utilizeaza, în cazul în care proprietarul masinii nu are dreptul de

88

rezidenta pe teritoriul Belgiei. Cu toate acestea, Curtea considera ca nici aceste dispozitii nu sunt

de natura a elimina restrictiile aduse liberei circulatii a lucratorilor.

Evaluare

Solutia Curtii reia principiul în conformitate cu care statele membre sunt obligate sa elimine

orice bariere de natura legala sau administrativa care ar putea afecta libera circulatie a

persoanelor.

În plus, din solutiile Curtii reiese ca sunt incompatibile cu art. 39 TCE nu numai masurile care

instituie propriu-zis restrictiile în calea libertatii de angajare a cetatenilor comunitari în alte state

membre, ci si acelea care sunt de natura sa descurajeze angajarea propriilor cetateni în alte state

membre sau cetatenii altor state în statul membru în cauza.

Cazul: Isabel Burbaud c. Ministerul Muncii si Solidaritatii, Franta, 9 septembrie 2003

Situatia de fapt

Doamna Burbaud, cetatean portughez, a contestat în fata tribunalului francez faptul ca i s-a

refuzat în Franta admiterea în cadrul corpului de directori de spitale, pe motivul ca ar fi trebuit sa

sustina în prealabil concursul de admitere la Scoala Nationala de Sanatate Publica din Franta

(desi ea obtinuse înca din 1983 titlul de administrator de spital la Scoala Nationala de Sanatate

Publica din Lisabona).

Dreptul aplicabil

Art. 39 TCE (privind libera circulatie a lucratorilor) si Directiva 89/48 privind sistemul general

de recunoastere a diplomelor din învatamântul superior.

Solutia si principiile degajate de CJCE

Curtea a trebuit sa stabileasca daca titlul oferit de Scoala Nationala de Sanatate Publica este

echivalent cu o diploma (în sensul dat de Directiva 89/48 privind sistemul general de

recunoastere a diplomelor din învatamântul superior).

În conformitate cu directiva, diploma este definita ca fiind orice titlu sau certificat eliberat de

autoritatea competenta a unui stat membru, ce atesta absolvirea unui ciclu de învatamânt de

minim 3 ani si prevazând calificarile profesionale cerute pentru a accede la o anumita profesiune

reglementata.

89

Titlul eliberat de Scoala Nationala de Sanatate Publica din Franta întruneste aceste elemente, în

consecinta, jurisdictia de trimitere va trebui sa stabileasca daca cele doua titluri sunt comparabile

ca durata si materii absolvite.

Curtea a subliniat, totodata, faptul ca acest mod de recrutare care nu tine seama de calificarile

specifice dobândite de candidatii veniti din alte state membre îi dezavantajeaza pe acestia din

urma si sunt de natura a-i descuraja în a-si exercita dreptul de libera circulatie.

a) Statele trebuie sa recunoasca diplomele dobândite în alte state membre, fara a cere

îndeplinirea unor conditii suplimentare si acordând un tratament egal (cu exceptia domeniilor ce

intra în serviciul public sau din motive de ordine publica, sanatate publica sau securitate publica).

b) Limitarea exercitarii dreptului de libera circulatie poate fi justificata doar prin existenta unui

obiectiv de interes general (în speta: selectia celor mai buni candidati în conditii cât mai

obiective).

c) România va trebui sa transpuna Directiva 89/48, în temeiul careia orice diploma (definita ca

fiind „orice titlu sau certificat eliberat de autoritatea competenta a unui stat membru, ce atesta

absolvirea unui ciclu de învatamânt de minim 3 ani si prevazând calificarile profesionale cerute

pentru a accede la o anumita profesiune reglementata”), deci orice diploma eliberata de

autoritatile dintr-un stat membru va produce efecte pe teritoriul României.

CURS XIII

Unitatea de învăţare 13

CONCURENŢA

10.1. Concepte de bază

90

Pâna în anul 1914, relaţiile comerciale dintre state erau întemeiate pe încredere în

stabilitatea politică, în stabilitatea monedelor si în respectarea de catre fiecare tara a clauzelor

tratatelor si conventiile la care erau parte. Aceste conditii formau cadrul adecvat pentru

încheierea de acorduri comerciale pe termen lung si pentru sustinerea unor politici tarifare cu

adevarat stabile. Înaintea primului razboi mondial, reperul liberalizarii comertului international l-

au constituit initiativa si politica liberala a Marii Britanii. Dupa 1919, eforturile de liberalizare au

fost centralizate la nivelul Societatii Natiunilor.

Art.81 din T.C.E. prevede ca sunt incompatibile cu piata comuna si interzice orice

acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi si orice practici

concertate care pot afecta comertul dintre statele membre si care au ca obiect sau ca efect

împiedicarea, restrângerea sau denaturarea în cadrul pietei comune si în special, cele care:

– stabilesc direct sau indirect preturi de cumparare sau de vânzare sau orice alte

conditii de tranzactionare;

– limiteaza sau controleaza productia, comercializarea, dezvoltarea tehnica sau

investitiile;

– împart pietele sau sursele de aprovizionare;

– aplica, în raporturile cu partenerii comerciali, conditii inegale la prestatii

echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurential;

– conditioneaza încheierea contractelor de acceptarea de catre parteneri a unor

prestatii suplimentare, care, prin natura lor sau în conformitate cu uzantele

comerciale, nu au legatura cu obiectul acestor contracte.

Acordurile sau deciziile aratate mai sus, art.81 paragraful 2 T.C.E. le declara nule de

drept.

Nu toate acordurile sau categoriile de acorduri dintre întreprinderi, deciziile sau

categoriile de decizii ale asocierilor de întreprinderi, practicile concertate sau categoriile de

practici sunt interzise. Atunci când acestea contribuie la îmbunatatirea productiei sau distributiei

de produse, ori la promovarea progresului tehnic sau economic asigurând totodata

consumatorilor o parte echitabila din beneficiul obtinut si care:

o nu impun întreprinderilor în cauza restrictii care nu sunt indispensabile pentru

atingerea acestor obiective;

91

o nu ofera întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurenta în ceea ce priveste o

parte semnificativa a produselor în cauza, acestea sunt admisibile.

Politica în domeniul concurentei se refera la comportamentul pe piaţă al agentilor

economici şi include măsurile relevante privind concurenţa pe piaţă, respectiv politica

comercială, politicile de reglementare, măsurile adoptate de catre guverne cu privire la politicile

anticoncurentiale ale firmelor atât din domeniul privat, cât si din cel public.

Preţurile de lichidare a concurentei sunt practici care urmaresc acapararea si

monopolizarea pietei prin eliminarea concurentei pe baza practicarii unor preturi sub costurile de

productie.

Ajutoarele de stat (publice). Comisia si Curtea de Justitie le-au definit ca fiind orice

ajutor provenind de la stat sau alte entitati publice sau orice ajutor acordat de autoritati - locale

sau regionale.

Concurenta loială constă în folosirea nediscriminatorie a instrumentelor competitiei în conditiile

accesului liber pe piata si a posibilitatii de cunoastere a mijloacelor de reglementare a relatiilor

de vânzare-cumparare.

Concurenţa neloială constă în folosirea de mijloace incorecte, cum sunt acordarea de stimulente

agentilor economici în scopul patrunderii si mentinerii pe o piata.

10.2. Reglementarea comunitară a concurenţei

Regulile concurenţiale au fost stabilite pentru crearea unui „sistem care sa asigure o

concurenta nedistorsionata pe piata interna” (art. 3 alin. 1 g) al Tratatului CE). Aceste reguli

vizeaza:

– combaterea monopolizării prin acorduri protectioniste, acorduri restrictive si

fuziuni practicate de societati;

– abuzul de pozitie dominanta constând în exploatarea unor societati în

defavoarea altora;

– ajutoarele de stat.

Regulile comunitare privind combaterea monopolizarii. Art. 81 al Tratatului CE interzice

acordurile, deciziile si practicile concertate între societatile comerciale daca acestea „pot afecta

comertul dintre Statele Membre si care au ca obiect sau efect prevenirea, restrictionarea sau

distorsionarea concurentei în interiorul pietei comune”.

92

Un acord restrictiv este cel încheiat între doua sau mai multe societati prin care convin sa

adopte un anumit tip de comportament care sa ocoleasca regulile si efectele unei concurente

libere pe piata.

Practica concertata are o intensitate mai scazuta decât acordul restrictiv si consta în

coordonarea dintre societatile comerciale. Nu este o manifestare de vointa clar exprimata, ci o

coordonare de fapt a strategiilor comerciale. Sunt interzise acordurile verticale si orizontale care

stabilesc preturi în mod direct sau indirect, acorduri asupra conditiilor de vânzare, acorduri care

izoleaza anumite sectoare de piata, acorduri asupra cotelor de productie sau distributie, acorduri

de împartire a pietei, boicoturi colective, acorduri care duc la discriminarea altor comercianti.

• Abuzul de pozitie dominanta este interzis de art. 82 al Tratatului CE: „orice abuz de

pozitie dominanta al uneia sau mai multor întreprinderi în interiorul pietei interne sau într-un

segment important al acesteia va fi interzis ca fiind incompatibil cu piata interna, atâta timp cât

afecteaza comertul dintre statele membre”.

Abuzul de pozitie dominanta se realizeaza prin obstructionarea concurentei pe piata pe care

actioneaza de catre o societate comerciala puternica economic. Curtea de Justitie Europeana a

definit-o ca „o pozitie de putere economica pe care o detine o întreprindere si care îi permite sa

afecteze concurenta efectiva de pe o piata fata de concurentii, clientii si, în ultima instanta, fata

de consumatorii sai”.

Sunt considerate abuzuri de putere dominanta: impunerea directa sau indirecta de preturi

sau conditii comerciale incorecte; limitarea productiei, a pietei sau dezvoltarii tehnologice în

detrimentul consumatorilor; efectuarea de tranzactii echivalente în conditii diferite pentru parti

diferite; fortarea celorlalte parti din contract sa accepte obligatii suplimentare necuprinse în

contract.

Deoarece art. 82 al Tratatului CE nu defineste abuzul de pozitie dominanta ci doar îl

exemplifica, Curtea de Justitie Europeana a aratat ca acesta este un concept obiectiv, constând în

„recurgerea la metode diferite de acelea care creeaza conditiile unei concurente normale între

produse si servicii pe baza tranzactiilor operatorilor comerciali”.

Pe lânga formele de practici abuzive principale, enuntate chiar în Tratatul CE, Comisia si

Curtea de Justitie au identificat si alte forme de practici abuzive: discriminarea prin preturi

stabilite pe zone geografice; returnarea unor sume pentru fidelitate care împiedica clientii sa

detina produse de la furnizorii concurenti; reducerea preturilor în scopul eliminarii concurentei,

93

refuzul nejustificat al furnizarii ce poate duce la eliminarea concurentei, refuzul acordarii de

licente.

Comisia vegheaza la respectarea normelor privind concurenta. La cererea unui stat

membru sau din oficiu si în cooperare cu autoritatile competente ale statelor membre, Comisia

învestigheaza presupusele cazuri de încalcare a principiilor care asigura libera concurenta.

Atunci când constata încalcare, Comisia propune masuri adecvate pentru încetarea ei. Atunci

când încalcarea nu înceteaza, Comisia constata încalcarea printr-o decizie motivata si poate

publica decizia si poate autoriza statele membre sa ia masurile necesare pentru remedierea

situatiei. În ultima instanta este sesizata Curtea Europeana de Justitie care aplica sanctiuni.

Întreprinderile care au sarcina de a gestiona serviciile de interes economic general sau

care prezinta caracter de monopol fiscal, se supun normelor T.C.E. si regulilor de concurenta, în

masura în care aplicarea acestor norme nu împiedica în drept sau în fapt, îndeplinirea misiunii

speciale care le-a fost în credintata.

• Fuziunile (concentrarile). Interzicerea acestei practici anticoncurentiale îsi are temeiul

în art. 81, 82, 85 si 235 din Tratatul CE.

Regulamentul 4064/89 privind controlul concentrarilor dintre întreprinderi prevede ca:

este „incompatibila cu piata interna orice concentrare la nivel comunitar care creeaza sau

consolideaza o pozitie ca rezultat al careia este afectata concurenta efectiva pe piata interna sau

pe o portiune importanta a acesteia”.

Dimensiunea unei societati poate fi definita fie prin definirea unui prag la nivel european,

fie prin definirea unor praguri nationale diferite.

Sunt doua ipoteze de definire:

1. prima ipoteza are drept criterii:

– o cifra de afaceri combinata la nivel international de cel putin 5 miliarde euro;

– cel putin doua din societatile comerciale în cauza sa aiba la nivel comunitar o

cifra de afaceri de minimum 250 milioane euro;

– fiecare dintre aceste societati sa genereze mai mult de doua treimi din cifra de

afaceri la nivel comunitar într-un stat membru.

2. a doua ipoteza are drept criterii:

– o cifra de afaceri combinata la nivel international de cel putin 2,5 miliarde

euro;

94

– o cifra de afaceri de peste 100 milioane euro în fiecare din cel putin trei State

Membre;

– individual, pentru cel putin doua dintre societatile comerciale respective o

cifra de afaceri de minimum 25 milioane de euro în fiecare din cele trei State

Membre si peste 100 milioane euro în întreaga comunitate.

10.3. Jurisprudenta Curtii Europene de Justitie privind concurenta

Cazul: Metro S.B. & CO. KG vs. Comisia &SABA, nr. 26\76, octombrie 1977

Situatia de fapt

Speta are la baza întrebarea formulata de un tribunal din Germania în privinta conditiilor impuse

în cadrul unui sistem de distributie selectiva pentru ca acesta sa fie considerat acceptabil de catre

Comisie. Aceasta întrebare a fost pusa în cadrul unui litigiu între societatea Metro, în calitate de

reclamant, si societatea Cartier.

Aceasta din urma a instituit un sistem de distributie selectiva a ceasurilor sale,

considerate produse de lux. Societatea Metro nu se afla printre distribuitorii acceptati, ci îsi

achizitiona ceasurile Cartier prin intermediari independenti si le vindea în garantie Cartier.

Aceasta din urma refuza, însa, sa acorde garantia, care era rezervata cumparatorilor de le

distribuitorii din cadrul retelei.

Dreptul aplicabil

Articolul 81 TCE: interzicerea concentrarilor de întreprinderi; notiunea de concurenta eficace

(workable competition); sisteme de distributie selectiva.

„Sunt incompatibile cu piata comuna si, deci, interzise toate acordurile între întreprinderi, toate

deciziile asociatiilor de întreprinderi si toate practicile concertate care sunt susceptibile sa

afecteze comertul între statele membre si care au ca obiect sau efect sa împiedice, sa restrânga

sau sa dauneze liberei concurente în interiorul pietei comune si în special:

f) fixarea directa sau indirecta a preturilor de cumparare sau de vânzare sau alte conditii ale

vânzarii;

g) limitarea sau controlul productiei, desfacerii de marfuri, dezvoltarii tehnice sau investitiilor;

h) repartizarea pietelor sau a surselor de aprovizionare;

95

i) aplicarea partenerilor comerciali de conditii inegale pentru prestatii echivalente;

j) conditionarea încheierii unor contracte de acceptare de catre parteneri a unor prestatii

suplimentare care nu au legatura cu obiectul acestor contracte”.

Solutia si principiile degajate de CJCE

1. Notiunea de concurenta eficace (workable competition)

„Notiunea de libera concurenta folosita la art. 3 si 81 vizeaza existenta unei concurente

eficace pe piata, adica a unui grad de concurenta necesar pentru a fi respectate exigentele

fundamentale si obiectivele Tratatului, în general, si în special cele vizând crearea unei piete

unice.

Aceasta permite ca natura si intensitatea concurentei sa varieze în functie de produsele

sau serviciile în cauza si de structura economica a pietelor sectoriale vizate”.

2. Sisteme de distributie selectiva

Comisia a recunoscut ca sistemele de distributie selectiva nu cad sub incidenta interdictiei

continute la art. 81, paragraful 1, din Tratat, cu conditia ca selectarea vânzatorilor sa se faca în

functie de criterii obiective, calitative, ca, de exemplu, calificarea profesionala a vânzatorilor si a

personalului acestora. Aceste criterii trebuie fixate în mod uniform fata de toti posibilii vânzatori

si aplicate fara discriminare.

Evaluare

Decizia Curtii prezinta relevanta în definirea „conceptiei comunitare de concurenta”, pentru

determinarea ei folosindu-se criterii ca natura si intensitatea, procedându-se la o examinare in

concreto de catre judecatorul comunitar; concurenta poate fi, deci, variabila în functie de

produsele sau serviciile în cauza, dar în toate cazurile ea trebuie sa fie eficace.

Cazul: Continental Can vs. Comisia nr. 6\72, 21 februarie1973

Situatia de fapt

Societatea Continental Can solicita anularea deciziei Comisiei prin care s-a constatat violarea art.

82 din Tratat referitor la abuzul de pozitie dominanta, de catre societatea mentionata, prin

achizitionarea printr-un intermediar a 80% din actiunile si obligatiile unei societati concurente.

Dreptul aplicabil

96

Articolul 82 TCE: abuzul de pozitie dominanta.

„Este incompatibila cu piata comuna si interzisa, în masura în care afecteaza sau risca sa afecteze

comertul dintre statele membre, exploatarea abuziva de catre una sau mai multe întreprinderi a

unei pozitii dominante pe piata comuna sau pe o parte substantiala a aesteia.

Aceste practici pot sa fie, în special, umratoarele:

a. fixarea directa sau indirecta a preturilor de cumparare sau de vânzare sau alte conditii

ale vânzarii;

b. limitarea productiei, desfacerii de marfuri, dezvoltarii tehnice sau investitiilor;

c. aplicarea partenerilor comerciali de conditii inegale pentru prestatii echivalente;

d. conditionarea încheierii unor contracte de acceptare de catre parteneri a unor prestatii

suplimentare care nu au legatura cu obiectul acestor contracte”.

Solutia si principiile degajate de CJCE

1. Pentru a contraveni prevederilor Tratatului, o pozitie dominanta trebuie exploatata abuziv,

deci nu este ilicita prin simpla sa existenta.

Enumerarea din alin. 2 art. 82 nu este limitativa. Contravin regulilor concurentei atât

practicile susceptibile sa provoace un prejudiciu imediat consumatorilor, dar si cele care le

cauzeaza acestora un prejudiciu prin atingerea adusa structurilor de concurenta efectiva.

2. Constituie abuz de pozitie dominanta consolidarea pozitiei pe piata a unei întreprinderi aflate

deja în pozitie dominanta, astfel încât gradul de dominatie atins limiteaza substantial concurenta,

adica nu lasa sa subziste decât întreprinderi dependente în comportamentul lor concurential de

întreprinderea dominanta.

Evaluare

Aceasta decizie constituie una dintre contributiile jurisprudentiale cele mai importante la

interpretarea art. 82 TCE, articol care implica din partea judecatorului comunitar o dubla

activitate de interpretare: pe de o parte, determinarea notiunii de pozitie dominanta si, pe de alta

parte, caracterizarea abuzului de pozitie dominanta nu numai în functie de elementele enumerate

în acest articol, care nu sunt limitativ prevazute, ci printr-un examen de la caz la caz.

Cazul: United Brands vs. Comisia, nr. 27\76, 14 februarie 1978

Situatia de fapt

97

Prin aceasta speta se solicita de catre societatea United Brands Co si de catre reprezentantul sau

în Olanda, societatea United Brands Continental Bv, anularea deciziei Comisiei prin care se

constata încalcarea art. 82 al TCE de catre cele doua societati.

Dreptul aplicabil

Articolul 82 TCE - abuzul de pozitie dominanta

Solutia si principiile degajate de CJCE

1. Determinarea pietei unui produs: pentru ca un produs sa poata fi considerat ca facând obiectul

unei piete distincte de cea a altor produse, Curtea examineaza daca produsul în cauza poate fi

individualizat prin caracteristici proprii fata de alte produse similare, astfel încât nu sunt

substituibile si nu se afla în concurenta cu acestea.

Este necesara, de asemenea, determinarea în fiecare caz a pietei geografice a produsului

respectiv, tinând cont de faptul ca, pentru a cadea sub incidenta art. 82 TCE, concurenta trebuie

sa fie afectata într-o parte substantiala a pietei comune.

2. Notiunea de pozitie dominanta vizata de art. 82 se refera la pozitia de putere economica a unei

întreprinderi, care îi da acesteia puterea sa împiedice mentinerea unei concurente efective pe

piata si îi furnizeaza posibilitatea sa aiba un comportament independent de întreprinderile

concurente, de clientii sai si, în cele din urma, de consumatori. Pozitia dominanta rezulta în

general din reunirea mai multor factori, care, luati izolat, nu sunt în mod necesar determinanti:

interzicerea de catre o societate în pozitie dominanta pe piata unui produs ca distribuitorii agreati

sa revânda acest produs în anumite conditii, aplicarea de catre societatea în pozitie dominanta a

unor conditii inegale pentru prestatii echivalente ale partenerilor comerciali, practicarea unui pret

excesiv fata de valoarea economica a prestatiei etc.

Evaluare

Importanta acestei decizii consta în ilustrarea analizei facute de judecatorul comunitar pentru

determinarea concreta a pietei produsului în cauza (relevant market), utilizând atât criterii

geografice, cât si gradul de substituabilitate al acestui produs cu altele asemanatoare.

Cazul: Hoffmann - La Roche & Co. AG vs. Comisia, nr. 85\76, 13 februarie 1979

Situatie de fapt

Societatea elvetiana Hoffmann - La Roche et co. solicita anularea Deciziei „Vitamine” a

Comisiei, din data de 9 iunie 1976, privind procedura de aplicare a art.86 TCE.

98

Potrivit unei hotarâri a Comisiei, societatea La Roche dispunea de o pozitie dominanta pe piata

comuna, iar, ca urmare a încheierii unor contracte care obligau sau, cel putin incitau

cumparatorii, prin acordarea unor prime de fidelitate, sa-i acorde exclusivitate sau cel putin

preferinta, încalcase dispozitiile art. 86 TCE prin exploatarea abuziva a acestei pozitii. Prin

urmare, Comisia a hotarât aplicarea de sanctiuni societatii La Roche. Societatea s-a adresat

CJCE, sustinând ca Decizia Comisiei este incorecta. În Decizia sa, Comisia a aratat ca, pentru a

aprecia daca La Roche detine pozitia dominanta de care e acuzata, trebuie delimitata piata

relevanta din punct de vedere geografic (care în acest caz se întindea pe toata piata comuna) si

piata relevanta a produsului.

Dreptul aplicabil

Art. 86 TCE.

Solutia si principiile degajate de CJCE

În aceasta speta, Curtea a stabilit ca, în ceea ce priveste dreptul comunitar al concurentei, daca un

produs este utilizat cu scopuri diferite si, de asemenea, raspunde unor nevoi economice diferite,

poate apartine unei piete distincte. Un astfel de produs, alaturi de toate celelalte produse care îi

pot fi substituite si cu care intra în concurenta, constituie ele însele o piata distincta.

În ceea ce priveste notiunea de piata relevanta în interpretarea CJCE, se are în vedere

posibilitatea ca o concurenta efectiva sa poata exista între produsele care alcatuiesc aceasta piata,

ceea ce presupune ca produsele care intra în concurenta pot fi substituite.

Cu privire la notiunea de pozitie dominanta la care se refera art. 86 TCE, Curtea a

considerat ca este vizata situatia în care o întreprindere are puterea economica de a împiedica

mentinerea unei concurente efective pe piata, prin capacitatea de a avea un comportament

independent fata de ceilalti participanti pe piata, fata de clienti si fata de consumatori. Acest

comportament, desi nu exclude existenta unei anumite forme de concurenta de piata, ofera

întreprinderii cu o asemenea situatie posibilitatea sa decida sau cel putin sa influenteze într-o

maniera decisiva conditiile concurentiale de pe piata. S-a stabilit ca detinerea unui segment de

piata de mare amploare constituie un indiciu al unei pozitii mai favorabile în raport cu ceilalti

participanti.

Notiunea de amploare abuziva este o notiune obiectiva care vizeaza comportamentul pe

piata al unei întreprinderi care detine o pozitie dominanta si care sunt de natura sa influenteze

structura pietei si care au ca efect crearea unor obstacole privind libera concurenta.

99

Actiunea unei întreprinderi care detine o pozitie dominanta pe piata, în sensul de a impune

cumparatorilor obligatia de a se aproviziona în totalitate cu produsele sale, constituie o

exploatare abuziva a unei pozitii dominante în sensul art. 86 din Tratat. În aceeasi categorie intra

si actiunea unei întreprinderi care, fara a obliga clientii sa-si asume o obligatie formala, aplica -

fie unilateral, fie pe baza unor acorduri încheiate cu clientii - un sistem de reduceri de preturi

pentru fidelitate (adica pentru faptul ca un client se aprovizioneaza exclusiv sau aproape exclusiv

cu produse provenind de la întreprinderea care acorda aceste reduceri). Includerea în contract a

unei clauze „englezesti ” (clauza conform careia cumparatorii se angajeaza sa comunice

întreprinderii care exploateaza o pozitie dominanta orice oferta mai avantajoasa pe care au

primit-o din partea concurentilor acesteia si prin care îsi rezerva libertatea de a se aproviziona de

la concurenta în cazul în care întreprinderea dominanta nu aliniaza preturile ofertei mai

avantajoase) nu duce la excluderea caracterului abuziv si anticoncurential al contractelor prin

care se acorda reduceri de fidelitate. În ceea ce priveste acordarea reducerilor de fidelitate, CJCE

concluzioneaza ca acestea sunt condamnabile fiindca au drept efect aplicarea pentru partenerii

comerciali a unor conditii inegale pentru prestatii echivalente care se reflecta în faptul ca doi

cumparatori ai aceleiasi cantitati dintr-un produs platesc un pret diferit, dupa cum se

aprovizioneaza exclusiv de la întreprinderea care se bucura de o pozitie dominanta sau,

dimpotriva, se aprovizioneaza de la surse diferite.

Evaluare

Dupa data aderarii României la UE, în legislatia noastra va trebui sa se tina cont de aceasta

interpretare data art. 86 TCE.

Cazul: Imperial Chemical Industries (ICI) Ltd. Vs. Comisa, nr. 48\69, 14 iulie 1972

Situatia de fapt

Imperial Chemical Industries (ICI) a fost una din cele 10 companii, care, împreuna, detineau

80% din piata vopselelor în cadrul Comunitatii. În 1964, a fost prima întreprindere care a anuntat

o crestere a preturilor, la scurt timp, urmata de o crestere identica din partea celorlalte companii.

În 1965 si 1967 au avut loc alte cresteri, urmate de cresteri de preturi din partea celorlalti

producatori. Comisia a decis ca este vorba de practici concertate, conform art. 81 TCE, si a

impus amenzi fata de aceste companii.

100

Companiile au contestat decizia Comisiei, argumentând ca acele cresteri de preturi au fost

rezultatul unui comportament paralel, normal pe o piata oligopol (acest tip de piata este

caracterizat prin existenta unui numar mic de competitori, fiecare dintre acestia urmarindu-l pe

cel care este liderul în materie de preturi).

Dreptul aplicabil

Art. 81 TCE referitor la practicile concurentiale susceptibile de a distorsiona concurenta pe plan

comunitar.

Solutia si principiile degajate de TCE

Dupa numarul producatorilor implicati, Curtea a considerat ca nu se poate spune ca piata

europeana a vopselelor este o piata de tip oligopol. În consecinta, competitia între preturi ar fi

trebui sa continue, nefiind justificat comportamentul paralel în acest caz.

Astfel, cresterea uniforma si generala a preturilor nu putea fi decât rezultatul unei intentii

comune a întreprinderilor de a ajusta preturile pentru a evita riscurile competitiei, fapt ce este

contrar art. 81 TCE.

În conformitate cu solutia data în aceasta speta, în cazul în care exista cresteri de preturi similare,

trebuie analizat daca acestea reflecta existenta unui comportament independent în cadrul pietei

sau o practica concertata.

Evaluare

În speta, Curtea a decis ca producatorii, prin cresterea preturilor, au încercat doar sa elimine

incertitudinea privind viitorul lor comportament, care nu mai prezenta, astfel, nici un risc pentru

competitori.

Într-o alta speta, Curtea a adus limitari acestor consideratii privitoare la modurile de

comportament care dau nastere la practici concertate. Astfel, în Ahlström Oy (A.) vs. Comisie

(1985), Curtea a decis ca anuntarea maximului cresterii preturilor de catre producatorii de lemn

constituie un comportament care nu afecteaza incertitudinea producatorilor privind atitudinea

viitoare a competitorilor în domeniu.

Legea româna privind concurenta nr. 21/1996, modificata prin O.U.G. nr. 21/2003,

prevede în art. 5 interzicerea „întelegerilor exprese sau tacite între agentii economici sau

asociatiile agentilor economici (…) care ar avea ca efect restrângerea ori denaturarea concurentei

101

pe piata româneasca (…) în special cele care urmaresc: a) fixarea concertata în mod direct sau

indirect a preturilor de cumparare (…). Legea româna preia, astfel, prevederile art. 81 TCE.

Dupa aderarea la UE, când Tratatul CE va deveni parte din legislatia interna, judecatorii români

vor trebui sa tina seama de precizarile facute de Curte cu privire la semnificatia acestor

dispozitii.

Cazul: Consten SARL & Grundig Verkaufs GmbH vs. Comisia, nr. 56&58\64, 10 iunie

1965

Situatia de fapt

Compania germana de electronice, Grundig, a încheiat un contract de distributie exclusiva cu

societatea franceza Consten, prin care Grundig a fost de acord sa aiba ca unic distribuitor în

Franta aceasta firma, iar, în schimb, Consten se obliga sa nu vânda produse competioare sau sa

reexporte produse Grundig. Consten a primit, de asemenea, exclusiv, dreptul de folosinta a

marcii GINT, marca înregistrata international de Grundig.

O alta companie franceza (UNRF) a cumparat produsele Grundig din Germania, unde

erau mai ieftine, si le-a revândut în Franta. În consecinta, Consten a introdus o actiune în fata

instantelor franceze pentru încalcarea dreptului asupra marcii internationale GINT. Societatea

UNRF a introdus plângere în fata Comisiei Europene cu privire la contractul existent între

Grundig si Consten, contract ce încalca art. 81 TCE. Comisia a dat o decizie în favoarea

societatii UNFR, decizie ce a fost atacata de Consten si Grundig în fata CJCE.

Dreptul aplicabil

Art. 81 referitor la practicile concurentiale susceptibile de a distorsiona concurenta pe plan

comunitar.

Solutia si principiile CJCE

Curtea a statuat ca lista practicilor ilegale din art. 81 TCE este ilustrativa si nu exhaustiva. În

acest articol sunt precizate doar interdictia de a încheia întelegeri prin care se fixeaza preturi, se

limiteaza productia sau pietele, se aplica conditii diferite tranzactiilor echivalente si se impun

obligatii suplimentare fara legatura cu obiectul contractului.

În solutia data, Curtea a considerat întelegerea încheiata între Consten si Grundig ca având

efectul partitionarii pietei de-a lungul granitelor nationale, eliminând, astfel, competitia în

detrimentul consumatorilor.

Evaluare

102

Decizia în aceasta speta a fost criticata pe motivul ca interzice acordurile „verticale”(între

societati apartinând unor niveluri diferite ale distributiei, în speta, între producator si

distribuitor). Acordurile de acest tip sunt, în general, vazute ca fiind mai putin periculoase decât

întelegerile „orizontale”, adica acele acorduri încheiate între companii apartinând aceluiasi nivel

de productie, cum ar fi cartelurile.

Astfel, unii comentatori au argumentat ca nu trebuie interzise acordurile prin care se restrânge

disponibilitatea unei anumite marci pe o piata, atâta vreme cât exista o concurenta efectiva între

branduri.

Curtea a considerat ca nu este nevoie sa se ia în considerare efectele unor întelegeri, atâta vreme

cât acesta are ca obiect prevenirea, restrictionarea sau distorsionarea concurentei.

Cazul: Volskswagen AG/Commission, solutie data de TPI, 3 decembrie 2003

Situatia de fapt

Firma producatoare de automobile Volskwagen a interzis concesionarilor sai din Germania

practicarea unor reduceri la vânzarea noului model Passat, recomandând un pret unic de vânzare.

Comisia a considerat ca aceasta practica încalca principiile liberei concurente prevazute de tratat

si a aplicat o amenda societatii Volskwagen în valoare de 30,96 milioane de euro.

Volskwagen a atacat decizia Comisiei în fata Tribunalului de prima instanta, motivând ca nu s-au

încalcat principiile comunitare în materia liberei concurente, din moment ce initiativele de

plafonare a pretului de vânzare al noului model Passat aveau caracter unilateral, neexistând un

acord între constructor si concesionari în acest scop.

Dreptul aplicabil

Articolul 81, alin. 1 TCE, referitor la întelegerile între întreprinderi: „Sunt incompatibile cu piata

comuna si sunt interzise orice întelegeri între întreprinderi, orice decizie a grupurilor de

întreprinderi, precum si orice practici concertate între întreprinderi, susceptibile sa afecteze

comertul între statele membre si care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau

distorsionarea concurentei în interiorul pietei interne si, în special, cele care constau în: a) fixarea

directa sau indirecta a preturilor de cumparare sau de vânzare sau a altor conditii ale tranzactiilor

comerciale; (…)”

Solutia si principiile degajate de CJCE

103

TPI a anulat decizia Comisiei, de aplicare a unei amenzi societatii Volkswagen, argumentând ca

nu fusese dovedita în speta existenta unui acord de vointa între constructorul de automobile si

concesionarii sai din Germania, în vederea impunerii unui anumit pret de vânzare, fiind vorba

doar de un act unilateral al societatii Volkswagen. Astfel, Comisia nu a facut dovada acceptarii

efective de catre concesionari a pretului recomandat de constructor.

Pentru a exista o limitare a liberei concurente sanctionata de art. 81TCE este necesara

constatarea unei întelegeri între cele doua întreprinderi, adica realizarea unui acord de vointa

între cele doua parti, si nu o simpla decizie unilaterala a unei întreprinderi.

Se respinge astfel argumentarea Comisiei potrivit careia acordul de vointa dintre constructor si

concesionar, în vederea impunerii unui anumit pret de vânzare rezulta din însusi contractul de

concesiune între aceste parti, deoarece prin încheierea acestui contract concesionarul ar accepta

în mod implicit conditiile care pot fi impuse ulterior de concedent, chiar daca acestea nu sunt

conforme dispozitiilor comunitare.

Tribunalul considera ca simpla semnare a unui contract de concesiune nu poate fi interpretata

drept a acceptare tacita, în avans, a unor initiative ulterioare ale concedentului, susceptibile sa

contravina principiilor comunitare privind libera circulatie în cadrul pietei interne.

În vederea aplicarii art. 81 alin. 1 TCE, Comisia trebuie sa faca dovada alinierii pozitiei

concesionarului la initiativa anticoncurentiala a concedentului, adica realizarea unei

„întelegeri” între cele doua parti.

Nota: Împotriva deciziei TPI se poate introduce în termen de doua luni de la notificare, un recurs

limitat la elemente de drept.

Evaluare

Art. 5 din Legea nr.21/1996 modificat prin O.U.G. nr. 121/2003, prevede: „Sunt interzise orice

întelegeri exprese sau tacite între agentii economici sau asociatii de agenti economici, orice

decizii de asociere sau practici concertate între acestia, care au ca obiect sau pot avea ca efect

restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurentei pe piata româneasca sau o parte a

acesteia, în special cele care urmaresc: a) fixarea concertata, în mod direct sau indirect, a

preturilor de vânzare sau de cumparare, a tarifelor, rabaturilor, adaosurilor, precum si a oricaror

alte conditii comerciale inechitabile; (…)”

Acest articol va trebui interpretat în lumina precizarilor facute de Curte în aceasta speta.

104

Cazul : Van den Bergh Foods Ltd./ Comisia, 23.101.2003 (Tribunalul de prima instanta)

Situatia de fapt

Van den Bergh Foods denumita HB Ice Cream (HB), filiala grupurilor Unilever, este

principalul producator de înghetata în Irlanda. Aceasta firma a furnizat distribuitorilor de

înghetata congelatoare, asupra carora si-a pastrat proprietatea si pe care acestia erau obligati sa le

foloseasca exclusiv pentru depozitarea înghetatei HB. Dupa patrunderea pe piata a

producatorului american „Mars” distribuitorii au depozitat si aceasta marca de înghetata si, în

consecinta, HB a cerut respectarea contractului de exclusivitate.

În urma plângerii adresate de Mars, Comisia Europeana a emis o decizie în care

considera ca aceste contracte de exclusivitate sunt contrare dreptului comunitar al concurentei.

Comisia constata ca HB detine o pozitie dominanta pe piata irlandeza a înghetatei (pe baza

importantei distributiei si prin notorietatea marcii), iar, prin aceste contracte, se restrânge

capacitatea distribuitorilor de a comercializa produse ale altor producatori. În consecinta,

Comisia stabileste ca este vorba de un abuz de pozitie dominanta si a refuzat acordarea unei

exceptii individuale catre HB.

HB a introdus un recurs în fata Tribunalului, vizând anularea aceste decizii a Comisiei.

Dreptul aplicabil

Articolele 81, 82 si 295 TCE referitoare la regulile de concurenta: interzicerea acordurilor între

întreprinderi si a abuzului de pozitie dominanta.

Solutia si principiile degajate de CJCE

Tribunalul considera ca acea clauza de exclusivitate îi determina pe distribuitori sa se comporte

diferit cu ceilalti producatori de înghetata (s-a observat ca, dupa ce HB a cerut respectarea

clauzei de exclusivitate, distributia de înghetata Mars a scazut de la 43% la 20%).

Deci, Comisia apreciat corect ca, prin aceasta clauza de exclusivitate, distribuitorilor li se

restrânge libertatea de a alege produsele pe care vor sa le vânda.

Totodata, pentru ca distribuitorii nu agreeaza instalarea congelatoarelor care nu sunt

gratuite, ceilalti producatori sunt obligati sa faca o investitie foarte costisitoare pentru

achizitionarea de congelatoare, fapt ce e de natura a-i descuraja pe acestia de a mai intra pe piata.

În ceea ce priveste acordarea unei exceptii individuale catre HB, Tribunalul considera ca

aceasta clauza nu prezinta avantaje obiective de natura a compensa inconvenientele create în

domeniul concurentei.

105

Decizia Comisiei nu priveaza HB de proprietatea congelatoarelor pe care le poate

exploata într-o alta maniera. ca distribuitorii nu agreeaza instalarea congelatoarelor care nu sunt

gratuite, ceilalti producatori sunt obligati sa faca o investitie foarte costisitoare pentru

achizitionarea de congelatoare, fapt ce e de natura a-i descuraja pe acestia de a mai intra pe piata.

În ceea ce priveste acordarea unei exceptii individuale catre HB, Tribunalul considera ca

aceasta clauza nu prezinta avantaje obiective de natura a compensa inconvenientele create în

domeniul concurentei.

Decizia Comisiei nu priveaza HB de proprietatea congelatoarelor pe care le poate

exploata într-o alta maniera.

În consecinta, Tribunalul a respins recursul înaintat de HB.

Nota: Decizia Tribunalului de Prima Instanta poate fic contestata pe chestiuni de drept în

termen de doua luni de la notificare.

Evaluare

Tribunalul constata ca, desi punerea la dispozitia distribuitorilor a unor congelatoare cu conditia

exclusivitatii este o practica des întâlnita, aceasta poate restrânge jocul concurentei atunci când

este utilizata de o întreprindere având pozitie dominanta.

Cazul: Arbed e.a. si Poutrelles e.a./ Comisia Europeana, 2 octombrie 2003(recurs asupra

unei decizii a Tribunalului de prima instanta)

Situatia de fapt

Printr-o decizie din 1994, Comisia a constatat participarea a 17 întreprinderi siderurgice

europene si a asociatiei lor profesionale, Eurofer, la o serie de acorduri, decizii si practici

concertate privind fixarea pretului, repartitia pietelor si schimburi de informatii confidentiale.

Pentru aceasta Comisia a amendat 14 din aceste întreprinderi.

În deciziile din 1999 Tribunalul a confirmat în esenta decizia Comisiei, reducând însa

amenzile. Sapte întreprinderi si Eurofer au cerut CJCE sa anuleze deciziile Tribunalului.

Arbed SA a sustinut în fata tribunalului ca, dupa transmiterea reclamatiilor catre filiala

sa, Trade Arbed, Comisia a decis amendarea sa fara a informa, în prealabil, nici asupra intentiei,

nici asupra motivelor si fara a-i permite sa-i fie cunoscut punctul de vedere.

Tribunalul de Prima Instanta i-a respins aceste argumente.

106

Dreptul aplicabil

Art. 65 din Tratatul CECO privind acordurile si practicile concertate ale producatorilor europeni

din domeniul siderurgic.

Solutia si principiile degajate de CJCE

Curtea reaminteste ca, în orice procedura susceptibila a produce sanctiuni financiare, respectarea

dreptului la aparare constituie un principiu fundamental al dreptului comunitar. În conformitate

cu acest principiu, Comisia ar fi trebuie sa precizeze întreprinderii pe care avea intentia sa o

sanctioneze care sunt elementele esentiale retinute împotriva ei, pentru ca aceasta sa-si poata

construi apararea.

Referitor la imputarea unei amenzi unei societati ce detine o filiala, pentru faptele comise

de aceasta, comportamentul anticoncurential al unei întreprinderi, în cazul în care prima nu si-a

determinat în mod autonom comportamentul pe piata, dar a aplicat directivele emise de prima,

luând în considerare legaturile economice si juridice ce exista între cele doua.

Evaluare

Speta precizeaza un principiu fundamental dreptului comunitar; dreptul la aparare în cazul

instituirii unei proceduri prin care se pot impune sanctiuni financiare unei întreprinderi.

De asemenea, decizia lamureste anumite aspecte ale dreptului concurentei si anume: faptul ca

societatea-mama poate fi sanctionata pentru faptele comise de o filiala a sa, în cazul în care

aceasta din urma nu are stabilita o conduita autonoma.

Legislatia româna în domeniul concurentei este reprezentata de: Legea nr. 21/1996 asupra

concurentei si de Legea nr. 11/1991 privind concurenta neloiala completata prin Legea

nr.298/2001.

Aceste reglementari vor trebui interpretate de catre organele judecatoresti în lumina precizarilor

facute de Curte în speta, în cazul în care va trebui sanctionata o întreprindere pentru

comportamentul anticoncurential al unei societati subordonate ei în ceea ce priveste politica

comerciala.

Cazul: British Airways plc. c. Comisia Europeana, 17 decembrie 2003, decizie a

Tribunalului de Prima Instanta)

Situatia de fapt

107

British Airways (BA), cea mai mare companie aeriana din Marea Britanie, a încheiat acorduri cu

agentiile de voiaj acreditate în Marea Britanie de catre Asociatia Internationala de Transport

Aerian, în vederea vânzarii de bilete de avion. În baza acestor acorduri, agentii primesc un

comision de baza pentru biletele BA vândute si beneficiaza de alte facilitati financiare

complementare, cum este, de exemplu, prima de rezultat, calculata în functie de cresterea

vânzarilor de bilete.

Virgin Atlantic Airways, o companie concurenta, a depus o plângere împotriva acestor acorduri,

la Comisia Europeana. În urma unei anchete conduse de catre Comisie, BA a adoptat un nou

sistem de prime de rezultat aplicabil din 1998. Astfel, în afara comisionului, fiecare agent putea

obtine si alte comisioane suplimentare (unele aplicabile nu numai câstigurilor suplimentare

realizate, ci si vânzarilor totale de bilete BA pentru perioada de referinta). Compania Virgin

Atlantic Airways a depus o noua plângere la Comisia împotriva acestui nou sistem de

recompense financiare.

Prin decizia din 14 iulie 1999, Comisia a considerat acordurile si sistemele de recompensa

financiara initiate de BA ca fiind un abuz de pozitie dominanta pe piata britanica a serviciilor

agentiilor de voiaj aeriene si a dispus amendarea acestei companii cu 6,8 milioane Euro.

În opinia Comisiei, sistemul primelor de rezultat are ca efect incitarea agentilor de turism de a

mentine sau creste vânzarile de bilete BA, în dauna companiilor concurente. BA a introdus

recurs împotriva acestei decizii în fata TPI.

Dreptul aplicabil

Art. 82 TCE (privind abuzul de pozitie dominanta).

Solutia si principiile degajate de CJCE

BA a contestat, în primul rând, competenta Comisiei de a lua decizia din 14 iulie 1999, pe

motivul demisiei colective a membrilor sai (intervenite la 16 martie 1999, numirea noilor

comisari facându-se abia la 15 septembrie 1999). Tribunalul a constatat ca cei care au demisionat

au ramas în functie în aceasta perioada si ca au conservat (pâna la înlocuirea lor) plenitudinea

competentelor.

Împotriva argumentului conform caruia BA ar fi suferit o discriminare, fiind singura companie

aeriana împotriva careia s-au declansat cercetari, în timp ce alti transportatori aerieni au

continuat sa aplice acelasi sistem de recompense financiare, Tribunalul a raspuns ca faptul ca

108

acesti transportatori nu au facut obiectul unei anchete din partea Comisiei nu este de natura a

înlatura infractiunile retinute în sarcina companiei BA. Atunci când este sesizata în privinta unor

nereguli înfaptuite de mai multe întreprinderi mari Comisia poate sa-si concentreze eforturile

asupra unei a dintre aceste întreprinderi.

În cazul în care BA considera ca alti transportatori aerieni practica astfel de sisteme de

recompense financiare, poate oricând sa conteste decizia Comisiei de a nu da curs plângerilor

BA împotriva concurentilor sai.

Tribunalul considera ca, pentru a stabili daca BA are sau nu o pozitie dominanta, Comisia a

retinut corect piata britanica a serviciilor de distributie a biletelor de avion, servicii prestate de

agentiile de voiaj. Agentiile de voiaj constituie, într-adevar, un canal de distributie indispensabil

pentru companiile aeriene si constituie astfel o piata distincta (piata sectoriala). Deci, BA detine

pozitie dominanta pe aceasta piata în calitate de beneficiar al serviciilor de distributie a biletelor

sale de catre agentiile de voiaj.

Criteriile în functie de care Tribunalul a apreciat ca BA detine o pozitie dominanta sunt: numarul

locurilor oferite, numarul zborurilor sale, numarul de bilete vândute de agentii britanici si

numarul pasagerilor transportati.

În ceea ce priveste abuzul de pozitie dominanta, Tribunalul considera ca aplicarea unor conditii

inegale fata de partenerii sai comerciali, pentru prestarea unor servicii echivalente poate fi

numita exploatare abuziva a unei pozitii dominante. Astfel, în cazul sistemului primelor de

rezultat, Tribunalul considera ca agentii britanici ar putea aplica comisioane diferite pentru

aceeasi suma, volumul vânzarilor de bilete fiind diferit de la o agentie la alta (iar comisionul

aplicându-se la volumul de vânzari). Pe de alta parte, Tribunalul releva faptul ca acest sistem de

prime de rezultat are ca efect restrângerea libertatii agentiilor britanice de a furniza servicii

companiilor aeriene concurente BA. În consecinta, concluzia Comisiei este corecta, BA abuzând

de pozitia dominanta pe care o detine pe piata britanica a serviciilor prestate de agentiile de

voiaj.

Evaluare

Speta aduce precizari în primul rând asupra metodelor de investigatie ale Comisiei Europene.

Astfel, Comisia are posibilitatea sa-si concentreze analiza asupra unei anumite întreprinderi,

chiar daca a primit sesizari în legatura cu nereguli înfaptuite de mai multe societati. O

întreprindere împotriva careia Comisia a dat o decizie, are dreptul de a contesta hotarârea

109

Comisiei de a nu da curs celorlalte plângeri, dar nu poate invoca acest fapt pentru a împiedica

executarea deciziei data în cazul ei.

Legea privind concurenta nr. 21/1996 a fost modificata prin O.U.G. nr. 121/2003 astfel încât sa

corespunda cerintelor dreptului comunitar. Art. 6 privind abuzul de pozitie dominanta reproduce

dispozitiile art. 82 TCE privind abuzul de pozitie dominanta.

AJUTORUL DE STAT

Realizarea unei pieţe unice a Uniunii Europene a fost principalul obiectiv al Tratatului de

la Roma. Pe lânga cele patru libertati fundamentale, respectiv libera circulatie a mărfurilor, libera

circulaţie a capitalurilor, libera circulaţie a serviciilor şi libera circulaţie a persoanelor, libera

concurenţă joacă un rol hotarâtor în realizarea unei economii de piaţă funcţionale.

Mai mult chiar se apreciază că principalul beneficiar al liberei concurente eset cetăţeanul

în tripla sa calitate de consumator, participant la piata fortei de munca si de actionar.

Doctrinele economice au formulat diverse puncte de vedere cu privire la posibilitatea,

necesitatea, eficienta si rolul benefic al interventiei statului în economie. În functie de rolul

interventionist sau neinterventionist al statului în economie, doctrinarii apreciaza si categorisesc

finantele publice ale unui stat în finante publice clasice si finante publice moderne.

În aceste conditii este fireasca reglementarea comunitara a mediului concurential.

Tratatul asupra Uniunii Europene prevede ca Statele Membre trebuie sa adopte o politica

economica, în concordanta cu principiile economiei de piata deschisa, bazata pe concurenta

loiala. Si pentru ca statele sa nu intervina si sa denatureze climatul concurential, art. 87 din

Tratatul Comunitatilor Europene prevede astfel: „va fi considerat incompatibil cu piata comuna

orice ajutor acordat de un stat membru din resursele de stat, sub orice forma, care distorsioneaza

sau ameninta sa distorsioneze concurenta prin favorizarea anumitor întreprinderi sau productia

anumitor bunuri atâta timp cât afecteaza comertul dintre Statele Membre”.

Legislatorul comunitar nu a facut o enumerare, nici macar exemplificativa a ajutoarelor

de stat care fac obiectul acestei interdictii ci s-a marginit a fixa elementele caracteristice esentiale

care servesc la identificarea lor, respectiv:

a) ajutorul sa fie acordat de un stat membru sau din resurse de stat, indiferent de forma,

b) ajutorul ameninta sa distorsioneze concurenta prin favorizarea anumitor întreprinderi

sau a productiei anumitor bunuri,

110

c) ajutorul sa afecteze comertul între statele membre.

Prin Legea nr. 20/1993, România a ratificat Acordul European instituind o Asociere între

România pe de o parte, Comunitatile Europene si Statele membre ale acestora, pe de alta parte,

intrat în vigoare la 1 februarie 1995 (M. Of. nr. 73/12.04.1993). Art. 69 al acestui acord

conditioneaza integrarea economica a României în Comunitate de armonizarea legislatiei sale

prezente si viitoare, cu cea a Comunitatii. Art. 70 al aceluiasi Acord stabilea domeniile în care, în

special, se va extinde armonizarea, printre acestea aflându-se si regulile de concurenta.

Art. 64 paragraful 1 pct. 1 al Acordului prevedea ca unt incompatibile cu buna sa

functionare, în masura în care ele pot afecta comertul între România si Comunitate, orice ajutor

public care distorsioneaza sau ameninta sa distorsioneze concurenta prin favorizarea anumitor

întreprinderi sau a productiei anumitor marfuri.

Paragrafele 3 si 4 ale art. 64 din Acord mai prevedeau ca, în scopul aplicarii prevederilor

paragrafului 1 pct. (iii), în perioada primilor cinci ani dupa intrarea în vigoare a Acordului, orice

ajutor public acordat de România va fi evaluat luându-se în considerare ca România va fi

considerata o regiune identica cu cele ale Comunitatii descrise în art. 92 (lit.a) al Tratatului

instituind Comunitatea Economica Europeana, Consiliul de Asociere urmând a decide, tinând

cont de situatia economica din România, daca perioada respectiva va fi extinsa pentru o noua

perioada de cinci ani.24 Fiecare parte va asigura transparenta în domeniul ajutorului public.

Din prevederile Acordului European de Asociere mai sus citate rezultau două obligatii

concrete pentru statul român:

1. sa ia masuri de armonizare a legislatiei sale, prezente si viitoare, cu legislatia Comunitatii

(acum Uniunii Europene);

2. sa ia masuri legislative pentru a interzice orice ajutor public care distorsioneaza sau ameninta

sa distorsioneze concurenta prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a productiei anumitor

marfuri, acestea fiind declarate incompatibile cu buna functionare a Acordului.

În îndeplinirea acestor obligatii, în cadrul masurilor de armonizare legislativa, a fost

adoptata Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, care a fost modificata si completata prin

Ordonanta de Urgenta nr. 97/2004 în aplicarea careia au fost emise o serie de acte normative

subsecvente despre care vom face vorbire în continuare.

Desi aparent reia definirea din Tratatul de la Roma a ajutorului de stat, Legea nr.

143/1999 continea o nuantare aparent minora, facând dintr-o conditie cumulativa una alternativa.

111

Astfel, ajutorul de stat era definit ca „orice masura de sprijin acordata de catre stat sau de catre

unitatile administrativ-teritoriale ori de alte organisme care administreaza surse ale statului sau

ale colectivitatilor locale, indiferent de forma, care distorsioneaza sau ameninta sa distorsioneze

concurenta prin favorizarea anumitor întreprinderi, a productiei anumitor bunuri, a prestarii

anumitor servicii sau care afecteaza comertul dintre românia si statele membre ale Uniunii

Europene, fiind considerat incompatibil cu un mediu concurential normal”.

Este lesne de observat ca art. 87 din Tratatul de la Roma conditioneaza incompatibilitatea

de afectarea comertului între statele membre. Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat a

introdus conjunctia sau înaintea conditiei afectarii comertului dintre România si statele membre

ale Uniunii Europene deoarece s-a vrut sa constituie sediul materiei pentru reglementarea în

dreptul national a relatiilor comerciale interne si, în acelasi timp, si pentru relatiile comerciale

externe cu parteneri din statele membre ale Uniunii Europene.

În plan national, înainte de aderare erau aplicabile prevederile Legii nr. 143/1999 care

stabilesc a fi incompatibile ajutoarele de stat care distorsioneaza sau ameninta sa distorsioneze

concurenta prin favorizarea anumitor întreprinderi a productiei anumitor bunuri sau a prestarii

anumitor servicii.

În planul relatiilor comerciale cu statele membre ale Uniunii Europene sunt aplicabile

prevederile din Acordul European de Asociere dintre Comunitatile Europene si statele membre

pe de o parte, si România, pe de alta parte, acesta fiind ratificat de România prin Legea nr.

20/6aprilie 1993.

Cu privire la aplicarea în timp, asa cum am aratat, se disting două momente:

– pâna la aderarea României la Uniunea Europeana, perioada în care se aplica

Acordul European de Asociere;

– dupa aderare, perioada în care se aplica reglementarile comunitare. Tratatul

privind aderarea Republicii Bulgariei si României la Uniunea Europeana,

semnat la Luxemburg la 25 aprilie 2005, ratificat de România prin Legea nr.

157/24 mai 2005 (M.Of. nr. 385 din 6 mai 2005), prevede ca Bulgaria si

România devin parti la Tratatul de instituirea a unei Constitutii pentru Europa

si la Tratatul de instituire a Comunitatii Europene a Energiei Atomice, astfel

cum sunt acestea modificate sau completate [art. 1 alin. (2)].

Forma si scopul ajutorului, precum si motivul acordarii ajutorului sunt irelevante.

112

Art. 87 al Tratatului CE prevede o serie de excepţii considerate compatibile cu piaţa

internă a Uniunii:

ajutorul de stat cu caracter social dat consumatorilor individuali sub garantia

nediscriminarii legate de originea produselor în cauza;

ajutorul dat pentru repararea daunelor produse de dezastre naturale sau în situatii

exceptionale;

ajutorul acordat zonelor din Germania afectate de divizarea tarii, dupa reunificarea

acesteia.

Comisia Europeana a mai declarat ca fiind compatibile cu piaţa internă:

ajutorul pentru promovarea dezvoltarii anumitor activitati sau regiuni;

ajutorul pentru promovarea executarii unui proiect important de interes european sau de

remediere a unor perturbari grave în economia statelor membre;

ajutorul pentru promovarea culturii si conservarea patrimoniului;

alte categorii de ajutoare specificate de Consiliul UE.

Art. 87 alin. (1) din Tratatul de la Roma s-a marginit sa fixeze criteriile de recunoastere a

ajutorului public incompatibil cu piata comuna, fara sa-l defineasca si fara sa enumere, macar

exemplificativ, aceste ajutoare. Aceasta sarcina de identificare a ramas institutiilor comunitare.

Nici Curtea Europeana de Justitie nu a definit conceptul afirmând doar ca acesta „trebuie înteles

într-un sens mai larg decât notiunea de subventie deoarece cuprinde nu numai beneficii pozitive

cum ar fi subventiile, dar si interventii care, sub diverse forme, pot reduce obligatiile financiare

cuprinse în bugetul agentului economic si care, fara a fi totusi subventii în sensul strict al

cuvântului, au un caracter asemanator si acelasi efect”.

Ajutorul de stat, potrivit legii române, putea îmbraca doua forme [art. 2 alin. (5) – (7)]:

forma unei scheme de ajutor de stat care este un sistem pe baza caruia pot fi acordate

alocari specifice individuale întreprinderilor definite în mod general si abstract sau orice

sistem care nu este legat de un anume proiect si poate fi acordat uneia sau mai multor

întreprinderi pentru o perioada de timp nedeterminata sau într-un cuantum nedeterminat;

forma ajutorului individual care este orice alt ajutor decât cel acordat pe baza unei

scheme de ajutor.

Mai mult de atât în lege, într-o enumerare exemplificativa, erau prevazute la art. 2 alin. (8) si

modalitati de acordare a ajutorului de stat. Acestea sunt atât prestatii pozitive si prestatii

113

negative. Prestatiile pozitive pot sa fie atât sub forma unui venit în bani (subventii), acordarea de

garantii de stat, de autoritati publice centrale sau locale ori de alte organisme care administreaza

surse ale statului sau ale colectivitatilor locale, în conditii preferentiale sau participari cu capital

ale statului, ale autoritatilor publice centrale sau locale ori ale altor organisme care administreaza

surse ale statului sau ale colectivatilor locale, daca rata profitului acestor investitii este mai mica

decât cea normala, anticipata de catre un investitor privat prudent.

Aceasta din urma modalitate poate fi privita si ca o prestatie pozitiva si ca una negativa – o

renuntare la venituri. Este de observat criteriul investitorului privat prudent. Exprimam opinia ca

statul, asemenea unei companii puternice, interesata mai mult de profitul pe termen mediu sau

lung, poate sa achizitioneze participatii la agenti economici care la momentul achizitiei au o rata

a profitului mai mica decât cea apreciata a fi normala. Un astfel de sprijin facut pe fondul

inexistentei unor masuri de restructurare sau reorientare a agentului economic nu corespunde

criteriului investitorului privat prudent.

Ce se întâmpla atunci când statul este actionar la întreprinderile pe care le controleaza?

Consideram ca atât timp cât nu îsi asuma mai mult decât cota sa parte de efort nu se afla în

situatia ajutorului de stat incompatibil, el actionând într-o situatie normala de piata. Prestatiile

negative pot sa îmbrace mai multe modalitati dar toate sunt renuntari la venituri – certe sau

posibile. Sunt astfel de modalitati: anularea de datorii sau preluarea pierderilor, exceptari,

reduceri sau amânari de la plata taxelor impozitelor, renuntarea la venituri normale de pe urma

fondurilor publice, inclusiv acordarea de împrumuturi cu dobânzi preferentiale, reduceri de pret

la bunurile furnizate si la serviciile prestate de catre autoritati publice centrale sau locale inclusiv

vânzarea unor terenuri apartinând domeniului privat al statului sau autoritatilor publice locale

sub pretul pietei.

Este dificil de apreciat când vânzarile de stat se fac sub pretul pietei. Daca vânzarea se face

printr-o licitatie deschisa, pretul obtinut este rezultatul normal al jocului pietei. Comisia

Europeana accepta chiar preturile stabilite în urma evaluarilor facute de experti independenti.

Privatizarile nu trebuie sa fie modalitati indirecte de ajutor de stat catre firmele dobânditoare.

Dar si în acest caz un pret inferior obtinut printr-o licitatie deschisa si neconditionata nu poate fi

tratat decât tot ca un rezultat normal al jocului pietei.

Dupa modelul reglementarii comunitare si legea româna distingea între ajutor existent si ajutor

nou. Distinctia între ele este importanta din punctul de vedere al regimului lor juridic. Art. 88

114

alin. (1) din Tratatul de la Roma prevede ca „în cooperare cu statele membre, Comisia va

supraveghea permanent toate sistemele de ajutor existente în aceste state. Ea va propune acestora

masurile corespuzatoare necesare pentru dezvoltarea progresiva sau pentru functionarea pietei

comune”. Prevederea era reluata si în art. III 168 din Constitutia pentru Europa. În Legea nr.

143/1999 la art. 3 se face definirea ajutorului existent prin prevederea conditiilor pe care trebuie

sa le îndeplineasca, respectiv: a) sa existe înainte de intrarea în vigoare a legii; b) sa fi fost

autorizat de Consiliul Concurentei; c) Consiliul Concurentei sa nu fi luat în termenul legal una

din deciziile prevazute în legea în cauza (Legea nr. 143/1999); d) sa fie un ajutor de stat pentru

care a expirat termenul de prescriptie de 10 ani aplicabil în materie. Masurile despre care se face

vorbire la lit. c), prevazute în Legea nr. 143/1999 sunt recuperarea, rambursarea sau suspendarea

ajutorului ilegal si a ajutorului interzis.

Ajutorul ilegal şi ajutorul interzis sunt alte concepte decât ajutorul incompatibil. Atât

Tratatul de la Roma, cât si Legea privind ajutorul de stat, stabilesc ajutoare compatibile cu piaţa

comună, respectiv cu mediul concurential si ajutoare care pot fi considerate compatibile cu piata

comuna, respectiv cu mediul concurential.

Ajutorul ilegal este, în legea română, ajutorul de stat, altul decât unul existent, nu

conteaza daca este compatibil sau incompatibil cu mediul concurential sau exceptat de la

obligatia notificarii care:

– fie a fost acordat fara sa fie autorizat de Consiliul Concurential;

– fie a fost acordat dupa ce a fost notificat, dar înainte de emiterea unei decizii de catre Consiliul

Concurentei în termen legal.

Revenind la conditiile de identificare a ajutorului de stat incompatibil cu piata comuna,

respectiv cu un mediu concurential normal, în afara surselor de provenienta analizate mai sus,

celelalte doua conditii privesc distorsionarea sau amenintarea de distorsionare a concurentei si

afectarea comertului între statele membre.

Din formulare reiese cu claritate ca nu este obligatoriu sa se produca o distorsionare a

concurentei, fiind suficient sa se produca orice simpla amenintare. Ajungerea la acest rezultat

trebuie sa se produca prin favorizarea anumitor întreprinderi sau productiei anumitor bunuri,

cerinta denumita în doctrina a specificitatii sau selectivitatii sau selectivitatii ajutorului de stat.

Curtea Europeana de Justitie a decis în sensul ca, în cazul schemelor generale de ajutor se

considera ca o masura este specifica atunci când ajutorul de stat, fie din punct de vedere

115

conceptual, fie prin aplicare duce sau poate sa duca în practica la favorizarea anumitor

întreprinderi. Astfel, în cazul 295/97 al Tribunalului de Prima Instanta al Curtii Europene de

Justitie26, s-a considerat ca aplicarea unui sistem care deroga de la regulile de dreptcomun

privind insolventa, în beneficiul unor întreprinderi industriale mari aflate în dificultate, cu datorii

mari, în special catre creditorii publici, constituie ajutor de stat incompatibil atunci când se

stabileste ca întreprinderea a avut permisiunea sa continue comertul chiar daca aplicarea regulilor

de drept comun privind insolventa nu i-ar fi permis sau daca a beneficiat de unul sau mai multe

avantaje precum o garantie de stat, o rata redusa de taxe, scutirea de facto de datorii publice, în

totalitate sau în parte care nu ar fi putut sa fie solicitate, conform normelor de drept comun, de

catre o alta întreprindere aflata în insolventa.

Cea de-a treia conditie este cea a afectarii comerţului fie în plan comunitar, fie în planul

relatiilor comerciale interne. Prin Decizia Comisiei Europene din 15.11.1988, S.A. Belgian Shel,

s-a decis, în sensul ca masura este de natura sa afecteze comertul daca se consolideaza pozitia de

piata a unui agent economic comparativ cu alti agenti economici care concureaza în comertul

intracomunitar. Prin urmare nu este o condiţie necesară ca întreprinderea favorizata sa desfasoare

operatiuni de comert exterior pentru ca ea este totusi într-o pozitie mai avantajoasa fata de

concurentii externi care ar încerca sa intre pe piata statului în cauza.

11.2. Jurisprudenta Curtii Europene de Justitie privind ajutorul de stat

Cazul: Enirisorse SpA/Ministerul Finantelor, Italia, recurs prealabil, 27 noiembrie 2003

Situatia de fapt

În 1967 au fost înfiintate, în anumite porturi, de catre Ministerul Marinei Marfuri din Italia,

institutii publice (aziende dei mezzi meccanici e dei magazinni) însarcinate cu administrarea

echipamentelor mecanice si a spatiilor de stocare ale statului destinate traficului de marfuri.

Din 1974, în toate porturile Italiei este perceputa o taxa pentru încarcarea si descarcarea

marfurilor transportate pe mare, taxa varsata la Trezoreria publica.

Cuantumul taxei este determinat pentru fiecare port prin decret al Presedintelui, 2/3 din veniturile

din aceste taxe fiind repartizate acelor institutii, pentru îndeplinirea sarcinilor lor si o treime

revine statului.

116

Societatea Enirisorse a efectuat, prin mijloace proprii, operatii de încarcare si descarcare a

marfurilor nationale si straine în portul Cagliari, fara a utiliza serviciile institutiei Ministerului

Marinei ce opera în acest port. Considerând ca acea taxa, pe care ar trebui sa o plateasca si în

cazul în care nu beneficiaza de serviciile institutiei publice, reprezinta un ajutor de stat pentru

acele institutii, societatea Enirisorse a refuzat sa o plateasca.

În consecinta, Curtea de Casatie s-a adresat Curtii Europene de Justitie, prin recurs prealabil

pentru a afla daca regimul italian este contrar dreptului comunitar.

Dreptul aplicabil

Articolul 87 TCE referitor la ajutoarele acordate de catre stat

Solutia si principiile degajate de CJCE

Curtea reaminteste ca, pentru a fi calificat drept ajutor de stat, interventia trebuie sa

îndeplineasca urmatoarele conditii:

1. sa provina din resursele statului;

2. sa fie susceptibila a afecta comertul între statele membre;

3. sa favorizeze direct sau indirect o întreprindere;

4. sa afecteze/sa ameninte libera concurenta.

Procentul acordat institutiilor portuare din taxa ceruta pentru transporturile de marfuri provine de

la bugetul de stat si aceasta indemnizatie ar putea afecta schimburile intracomunitare, pentru ca

este destinata unei întreprinderi stabilite într-un port pentru încarcarea si descarcarea marfurilor.

Pentru ca interventia statului sa nu fie considerata un avantaj, trebuie sa reprezinte o compensatie

pentru îndeplinirea unei obligatii de serviciu public, clar stabilite, iar parametrii de calcul trebuie

sa fie stabiliti în prealabil, în mod obiectiv si transparent.

Curtea precizeaza în primul rând ca exploatarea unui port comercial nu antreneaza în mod

automat îndeplinirea unei obligatii legate de un serviciu public.

În consecinta, institutiile portuare trebuie sa demonstreze ca au în sarcina o obligatie de serviciu

public si ca sumele care le sunt atribuite constituie o compensatie pentru îndeplinirea unei

asemenea obligatii, pentru ca banii ce le sunt alocati sa nu fie considerati o forma de ajutor de

stat.

117

Curtea a aratat ca Tratatul interzice orice ajutor care a fost acordat fara o prealabila notificare,

judecatorul national trebuind sa ia orice masura necesara pentru a împiedica atât perceperea unei

parti din taxa, cât si atribuirea ei beneficiarilor. Curtea precizeaza ca, în cazul în care se va hotarî

va institutiile respective au beneficiat de un ajutor de stat, va fi considerata ilegala doar partea

din taxa portuara ce era atribuita întreprinderilor beneficiare (restul de plata, varsat la bugetul de

stat nu este afectat).

Cazul: Ministerul Economiei Finantelor si Industriei din Franta c. GEMO S.A., 20

noiembrie 2003

Situatia de fapt

Societatea GEMO, un supermarket francez care comercializeaza, printre altele, carne si produse

de carne, a cerut administratiei franceze restituirea sumelor platite ca taxa pentru achizitiile de

carne pentru care trebuie sa plateasca impozite conform legii nationale. Aceasta taxa este

instituita pentru a finanta serviciul public francez de colectare si eliminare a cadavrelor de

animale si a deseurilor abatoarelor, care este gratuit pentru crescatorii de animale, cât si pentru

cei care detin abatoare.

Refuzându-i-se restituirea acestor sume, GEMO a introdus recurs în fata Tribunalului

administrativ din Dijon, care a decis sistemul instituit de legea franceza constituie un ajutor de

stat în sensul dreptului comunitar. Ministerul Economiei si Finantelor a atacat aceasta decizie si,

prin urmare, tribunalul a cerut CJCE sa decida daca aceasta taxa este echivalenta cu un ajutor de

stat în sensul dreptului comunitar.

Dreptul aplicabil

Art. 87 TCE privind ajutoarele acordate de catre stat

Solutia si principiile degajate de TCE

Curtea precizeaza care sunt ajutoarele de stat incompatibile cu

dreptul comunitar:

1. cele care sunt acordate direct sau indirect din resursele de stat sau din cele impuse de stat;

2. ajutoarele care usureaza sarcinile ce greveaza în mod normal bugetul unei întreprinderii;

118

3. ajutoarele care împiedica concurenta si favorizeaza „anumite întreprinderi sau anumite

produse” în detrimentul altora;

4. ajutoarele ce pot afecta schimburile între statele membre.

Faptul ca activitatea de ecarisaj este întreprinsa de firme private nu înlatura caracterul de

ajutor de stat, pentru ca initiatorii acestui regim sunt autoritati publice.

Curtea constata, de asemenea, ca sarcina financiara privind eliminarea cadavrelor de

animale si a deseurilor abatoarelor ar trebui considerata ca fiind un cost inerent activitatii

economice pentru crescatorii de animale si detinatorii de abatoare, si de care sunt scutiti prin

instituirea acestui regim de catre autoritatile de stat.

Este vorba despre un avantaj economic susceptibil de a împiedica mecanismul liber al

concurentei, chiar daca de acest avantaj beneficiaza si alte societati, de exemplu gradinile

zoologice, principalii beneficiari ramân producatorii. În consecinta, este îndeplinita conditia

selectivitatii anumitor producatori/produse în detrimentul altora.

Pe de alta parte, prin aceasta masura este afectat si pretul carnii, care devine astfel mai

competitiva pe piata comunitara, favorizând exporturile franceze de carne si afectând

schimburile intracomunitare.

În consecinta, regimul francez trebuie sa fie calificat ca fiind un ajutor de stat în sensul

dreptului comunitar.

Evaluare

a) Cazul precizeaza elementele ce trebuie analizate pentru a califica o anumita masura ca fiind

ajutor de stat. Pentru România prezinta interes cunoasterea modului de abordare a acestui tip de

masuri de catre Curte în vederea adaptarii corespunzatoare a legislatiei interne din domeniu.

b) Definitia ajutorului de stat consacrata de art. 87 TCE a fost preluata în art. 2 al Legii nr.

143/1999 privind ajutorul de stat, prin modificarile aduse de Legea nr. 603/2003.

Cu toate acestea, va trebui sa se examineze daca reglementarea ajutorului de stat - în special art.

2 alin. 4 din Lege - acopera solutia jurisprudentiala la care a ajuns Curtea, în sensul ca o masura

constituie ajutor de stat incompatibil cu acquis-ul comunitar chiar daca se realizeaza prin

intermediul unor întreprinderi private.

Cazul: Altmark Trans GmbH, Regierungsprasidium Magdeburg,

Germania/Nahverkerhrsgesellshaft Altmark GmbH, recurs prealabil, 24 iulie 2003

119

Situatia de fapt

Regulamentul nr. 1191/69 modificat prin Regulamentul 1893/91 vizeaza eliminarea disparitatilor

ce rezulta din obligatiile inerente notiunii de serviciu public impuse întreprinderilor de transport

terestru de catre statele membre, disparitati de natura a împiedica jocul liber al concurentei. În

consecinta, s-a considerat necesara suprimarea obligatiilor de serviciu public chiar daca,

mentinerea lor ar putea fi indispensabila în anumite cazuri pentru a garanta furnizarea unor

servicii de transport corespunzatoare.

Într-o prima perioada, legislatorul german a hotarât ca regulamentul sa nu se aplice serviciilor de

transport urban, suburban si regional, dar, dupa 1996, legea germana prevede explicit ca

serviciile de transport local si regional sunt supuse regulamentului comunitar.

În 1990, întreprinderea Altmark Trans a obtinut licente si subventii pentru transportul

persoanelor cu autobuze.în 1994, autoritatile germane au reînnoit licentele pentru societatea

Altmark si au respins cererea dea acordare de licenta introdusa de societatea

Nahverkerhrsgesellshaft Altmark. Aceasta a introdus un recurs în fata jurisdictiei germane,

afirmând ca Altmark nu era o societate „sanatoasa” din punct de vedere economic pentru ca nu ar

fi capabila sa supravietuiasca fara subventiile publice si, în consecinta, acele licente erau ilegale.

Jurisdictia suprema germana a sesizat Curtea Europeana de Justitie pentru a sti daca:

– subventiile acordate societatii Altmark Trans sunt ajutoare acordate de stat interzise de dreptul

comunitar;

– autoritatile germane sunt în masura sa prevada faptul ca serviciile de transport regional care au

autonomie financiara nu trebuie supuse regulamentului din 1969 privind obligatiile de serviciu

public.

Dreptul aplicabil

– Regulamentul nr. 1191/69 din 26 iunie 1969 vizând actiunea statelor membre în materie de

obligatii inerente notiunii de serviciu public în domeniul transporturilor de cale ferata, terestru

sau pe apa- modificat prin Regulamentul nr. 1893/91 din 20 iulie 1991;

– Art. 87 TCE.

Solutia si principiile degajate de TCE

În ceea ce priveste prima chestiune, Curtea reaminteste jurisprudenta sa constanta conform

careia, pentru ca interventia unui stat sa fie considerata ca fiind „ajutor de stat” în sensul

120

tratatului CE, trebuie sa poata fi considerata ca fiind un „avantaj” consimtit întreprinderii

beneficiare, avantaj pe care aceasta din urma nu ar fi obtinut-o în conditiile normale ale pietei.

Curtea a considerat ca nu exista un asemenea avantaj în cazul în care interventia statului este

considerata ca fiind o compensare a prestatiilor efectuate de întreprinderile beneficiare pentru

executarea obligatiilor de serviciu public. Totusi, în unele cazuri concrete, pentru ca o asemenea

compensatie sa nu poata fi considerata un ajutor de stat trebuie îndeplinite patru conditii:

1. întreprinderea beneficiara trebuie sa aiba efectiv obligatii de serviciu public, dar definite;

2. parametrii pe baza carora vor fi calculate compensatiile trebuie sa fie stabilite în prealabil în

mod obiectiv si transparent;

3. compensatia nu va depasi în tot sau în parte costurile ocazionate de executarea obligatiilor de

serviciu public, tinând cont de sumele care sunt legate de acestea si de un beneficiu rezonabil;

4. când selectarea se face în afara cadrului pietei publice, nivelul compensatiei trebuie determinat

în functie de analiza costurilor unei întreprinderi de transport medii (tinând cont de cheltuielile si

beneficiile rezultate din executarea acestor obligatii).

Numai analizând aceste patru conditii se poate deduce daca o întreprindere nu a profitat în

realitate de un „avantaj” financiar care ar avea ca efect punerea acestei societati într-o pozitie

concurentiala mai favorabila în raport cu celelalte, având astfel caracterul unui ajutor de stat în

sensul Tratatului CE.

În ceea ce priveste cea de-a doua chestiune, se subliniaza ca, în speta, jurisdictia nationala nu va

trebui sa examineze daca subventiile în cauza au fost acordate în conformitate cu dispozitiile

tratatului CE relative la ajutoarele de stat, decât în cazul în care ajung la concluzia ca

regulamentul în cauza nu se aplica în Germania. Deci, daca se va aplica regulamentul, nu mai

este cazul sa se apeleze la dispozitiile generale ale tratatului CE.

Curtea a considerat ca jurisdictia germana poate aplica derogarea prevazuta de regulamentul

comunitar pentru transportul urban, suburban si regional, prin aceasta încadrându-se în

obiectivele regulamentului. Totusi, un stat membru nu poate sa aplice decât partial o asemenea

derogare pentru ca principiul securitatii juridice sa fie respectat. Acest lucru presupune ca legea

germana sa delimiteze sfera de aplicare a respectivei derogari, pentru a se putea determina în

care situatie se aplica derogarea si în care regulamentul.

Evaluare

121

Speta precizeaza care sunt conditiile în care o compensatie acordata de stat pentru prestatiile unei

întreprinderi, în îndeplinirea obligatiilor de serviciu public, poate deveni ajutor de stat, în sensul

Tratatului CE:

1. întreprinderea beneficiara nu are efectiv obligatii de serviciu public, clar definite;

2. parametrii pe baza carora vor fi calculate compensatiile nu au fost stabilite în prealabil în mod

obiectiv si transparent;

3. compensatia depaseste în tot sau în parte costurile ocazionate de executarea obligatiilor de

serviciu public, tinând cont de sumele care sunt legate de acestea si de un beneficiu rezonabil;

4. când selectarea s-a facut în afara cadrului pietei publice, nivelul compensatiei nu a fost

determinat în functie de analiza costurilor unei întreprinderi de transport medii (tinând cont de

cheltuielile si beneficiile rezultate din executarea acestor obligatii).

Este vorba de cazul special al unei întreprinderi ce-si îndeplineste obligatiile de serviciu public.

Legislatia româna în domeniu este reprezentata de Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat,

modificata de Legea nr. 603/2003. Nici una din aceste legi nu contine referiri la cazul special al

unei întreprinderi ce are obligatii de serviciu public.

România va trebui sa tina cont de aceste precizari, precum si de principiul potrivit caruia, în

cazul în care un domeniu este reglementat de dreptul privat, nu se vor aplica prevederile generale

ale Tratatului CE.

FONDURILE STRUCTURALE

FONDURILE DE TIP STRUCTURAL

11.1. Fondurile structurale

Fondurile europene au fost concepute în scopul consolidarii economiilor Statelor Membre

si pentru asigurarea unei dezvoltari armonioase a acestora, reducând ecartul dintre diferitele

regiuni si retardul celor mai putin favorizate (Tratatul de la Roma din 1957). Se afla în

responsabilitatea principala a statelor membre si autoritatilor regionale. Nu se substituie

eforturile financiare ale Statelor Membre.

Pentru perioada 2007-2013, baza legală a instrumentelor structurale este reprezentată de

un pachet de cinci regulamente adoptate de Comisia Europeană şi de Parlamentul European în

2006.

122

Regulamentul nr. 1083/2006 din 11 iulie 2006 conţine prevederile generale aplicabile

Fondului European pentru Dezvoltare Regionala, Fondului Social European şi Fondului

de Coeziune;

Regulamentul nr. 1080/2006 din 5 iulie 2006, conţine prevederile referitoare la Fondul

European pentru Dezvoltare Regionala;

Regulamentul nr. 1081/2006 din 5 iulie 2006, conţine prevederile referitoare la Fondul

Social European (FSE);

Regulamentul Consiliului nr. 1084/2006 din 11 iulie 2006 defineşte condiţiile de

înfiinţare şi funcţionare ale Fondului de Coeziune;

Regulamentul nr. 1082/2006 din 5 iulie 2006, constituie baza legala a nfiinţării unei

Grupări Europene pentru Cooperare Teritoriala (EGTC).

Asistenţa financiară nerambursabilă în cadrul Politicii de Coeziune Economică şi socială a

Uniunii Europene se acorda României prin Fondurile Structurale şi de Coeziune în cadrul

obiectivelor „Convergenţă” şi „Cooperare teritorială europeană”.

Suma totală a Fondurilor Structurale şi de Coeziune alocate României pentru perioada 2007-

2013 este de 19,668 miliarde Euro, din care 12,661 miliarde vor fi alocate prin Fondurile

Structurale în cadrul obiectivului „Convergenţă”, 6,552 miliarde Euro sunt alocate prin Fondul

de Coeziune, iar 0,455 miliarde vor fi alocate Obiectivului „Cooperare Teritorială Europeană”.

Alocările proiectate corespund priorităţilor naţionale stabilite prin Cadrul Strategic Naţional

de Referinţă 2007-2013 (CSNR) elaborat pe baza prevederilor Planului Naţional de Dezvoltare

2007-2013 (PND).

Asistenţa financiară nerambursabilă complementară în cadrul Politicii Agricole Comune a

Uniunii Europene însumează 8,022 miliarde Euro acordându-se României prin Fondul European

de Dezvoltare Rurală. Priorităţile au fost stabilite prin Planului Naţional Strategic pentru

Dezvoltare Rurală 2007-2013.

Potrivit Perspectivei Financiare 2007-2013 convenită la Consiliul European din Decembrie

2005, Statele Membre al căror PNB (PPS) mediu per capita în perioada 2001-2003 este sub 40%

din media UE-25 sunt îndreptăţite să primească transferuri de Instrumente Structurale în valoare

maximă de 3,7893% din PIB-ul lor.

Întregul teritoriu al României este eligibil sub obiectivul „Convergenţă", având în vedere că

PIB-ul (PPS) per capita în fiecare regiune NUTS II este sub 75% din media UE-25. România va

123

primi finanţare şi în cadrul obiectivului „Cooperare Teritorială Europeană", pentru acţiuni de

cooperare transfrontalieră, transnaţional şi interregională.

Ca stat membru al cărui PNB (PPS) per capita este sub 90% din media UE-25, România va

beneficia de Fondul de Coeziune. Pentru a reflecta nevoile semnificative ale noilor State Membre

cu privire la infrastructura de transport şi de mediu, proporţia Fondului de Coeziune va fi

stabilită la o treime din alocarea financiară totală (Fonduri Structurale plus Fond de Coeziune)

pentru noile State Membre în perioada 2007-2013.

Reglementările referitoare la Fondurile Structurale şi de Coeziune prevăd ca împrumuturile

nerambursabile UE să fie cofinanţate de statele membre. Nivelul maxim al unui împrumut

nerambursabil UE va fi stabilit în Regulamentul General, în conformitate cu Perspectiva

Financiară UE pentru 2007-2013. României i se oferă o rată maximă de finanţare comunitară la

nivelul PO de 85% pentru toate cele trei Fonduri: FEDR, FSE şi FC.

Alocarea CSNR în cadrul obiectivului „Convergenţă" necesită o finanţare naţională estimată

la 4,4 mld Euro, constituită atât din surse publice cât şi din surse private.

Cofinanţarea publică va fi asigurată de la bugetul de stat de către Guvernul României şi de la

bugetele locale de către autorităţile publice locale, care vor aplica pentru finanţare din

Instrumente Structurale.

Cofinanţarea privată va fi necesară pentru proiectele adresate beneficiarilor privaţi, cum ar fi

întreprinderile.

Fondul Social European (FSE) a fost creat în anul 1960 si contribuie la sporirea

adaptabilităţii forţei de muncă şi a întreprinderilor, creşterea accesului pe piaţa forţei de

muncă, prevenirea şomajului, prelungirea vieţii active şi creşterea gradului de participare

pe piaţa muncii a femeilor şi a migranţilor, sprijinirea incluziunii sociale a persoanelor

dezavantajate şi combaterea discriminării.

Domenii de intervenţie pentru Obiectivul „Convergenţa”:

1. Sporirea adaptabilităţii forţei de muncă şi a întreprinderilor;

2. Creşterea accesului pe piaţa forţei de muncă a persoanelor aflate în căutarea unui

loc de muncă şi a persoanelor inactive, prevenirea şomajului, prelungirea vieţii

active şi creşterea gradului de participare pe piaţa muncii a femeilor şi migranţilor

124

3. Sprijinirea incluziunii sociale a persoanelor dezavantajate şi combaterea

discriminării;

4. Reforma în domeniile ocupării şi incluziunii sociale, în particular prin

promovarea dezvoltării parteneriatelor şi a convenţiilor prin lucrul în reţea al

actorilor relevanţi la nivel naţional, regional şi local;

5. Extinderea şi îmbunătăţirea investiţiilor în capitalul uman (educaţie şi formare

profesională);

6. Întărirea capacităţii instituţionale şi a eficientei administraţiilor publice şi

serviciilor publice la nivel naţional, regional şi local, pentru a putea implementa

reforme, în special în domeniul economic, social, al ocupării forţei de muncă,

protecţiei mediului şi judiciar.

Fondul European de Orientare si Garantare pentru Agricultura (FEOGA) a fost

creat în scopul sprijinirii programelor de îmbunatatire a conditiilor de productie si

marketing în agricultura.

Are doua componente:

– componenta de orientare, creata în anul 1962 pentru ajustare structurala,

pentru reconversia productiei agricole si dezvoltarea de activitati

complementare în agricultura. Este destinat: investitiilor în agricultura;

facilitatilor destinate tinerilor agricultori; sprijinului pentru iesirea la pensie în

agricultura înainte de limita de vârsta; sprijinului pentru zonele mai putin

favorizate si pentru zonele cu restrictii de mediu; pentru silvicultura; alte

masuri de conversie si dezvoltare rurala;

– componenta de garantare este conceputa pentru sustinerea preturilor

produselor agricole.

Fondul European de Dezvoltare Regionala (FEDER) este menit sa corecteze

principalele dezechilibre regionale si transformarea regiunilor. A fost creat în anul 1975

si are ca domenii de interventie: investitii productive; în infrastructura necesara

dezvoltarii economiei (retele, educatie, sanatate); dezvoltarea potentialului intern al

regiunilor; acordarea de asistenta tehnica.

125

Domenii de intervenţie pentru Obiectivul „Convergenţă” prin susţinerea dezvoltării

economice integrate la nivel regional şi local şi durabile prin mobilizarea capacităţilor locale şi

diversificarea structurilor economice, în special în domeniile:

1. Cercetare şi dezvoltare tehnologică, inovare şi antreprenoriat, sprijinirea cercetării şi

dezvoltării în IMM-uri, transferul tehnologic, îmbunătăţirea legaturilor dintre IMM-uri şi

universităţi şi centre de cercetare, dezvoltarea reţelelor şi centrelor de afaceri, sprijin

pentru furnizorii de servicii dedicate IMM-urilor prin noi instrumente de finanţare

dedicate stimulării antreprenoriatului şi inovaţiei;

2. Societatea informaţională, inclusiv dezvoltarea serviciilor şi aplicaţiilor locale,

îmbunătăţirea accesului la internet, sprijin pentru IMM-uri pentru utilizarea eficienta a

tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor;

3. Protecţia mediului, inclusiv investiţii legate de managementul deşeurilor, aprovizionarea

cu apa, tratarea apelor uzate, calitatea aerului, prevenirea poluării, reabilitarea zonelor

contaminate, promovarea biodiversitatii şi protejarea naturii, sprijin pentru IMM-uri

pentru a promova metode durabile de producţie prin introducerea managementului de

mediu eficient şi adoptarea tehnologiilor de prevenire a poluării;

4. Susţinerea dezvoltării economice integrate la nivel regional şi local şi durabile prin

mobilizarea capacităţilor locale şi diversificarea structurilor economice, în special în

domeniile:

Cercetare şi dezvoltare tehnologica, inovare şi antreprenoriat, sprijinirea cercetării

şi dezvoltării în IMM-uri, transferul tehnologic, îmbunătăţirea legaturilor dintre

IMM-uri şi universităţi şi centre de cercetare, dezvoltarea reţelelor şi centrelor de

afaceri, sprijin pentru furnizorii de servicii dedicate IMM-urilor prin noi

instrumente de finanţare dedicate stimulării antreprenoriatului şi inovaţiei;

Societatea informaţionala, inclusiv dezvoltarea serviciilor şi aplicaţiilor locale,

îmbunătăţirea accesului la internet, sprijin pentru IMM-uri pentru utilizarea

eficientă a tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor.

Domenii de intervenţie pentru Obiectivul „Cooperare teritorială europeană”:

1. Dezvoltarea activităţilor economice şi sociale transfrontaliere, prin strategii comune pentru

dezvoltarea teritoriala durabila (ex.: dezvoltarea IMM, turismului, culturii, infrastructurii pentru

sănătate, protecţia mediului);

126

2. Stabilirea şi dezvoltarea cooperării transnaţionale, inclusiv cooperarea bilaterala intre regiuni

maritime, prin finanţarea reţelelor şi a activităţilor ce conduc la dezvoltarea teritoriala integrata

(managementul apelor, accesibilitate, prevenirea riscurilor, reţele de cooperare ştiinţifică şi

tehnologica);

3. Promovarea lucrului în reţea (networking) şi a schimbului de experienţa intre autorităţile

locale şi regionale, inclusiv programele de cooperare şi acţiuni ce implica studii, culegere de

date, monitorizarea şi analiza tendinţelor de dezvoltare în comunitate.

Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului (UFOP) a fost creat în anul 1993 si

are ca principale domenii de interventie: modernizarea flotei; dezvoltarea acvaculturii;

protejarea zonelor maritime s.a.

Beneficiarii fondurilor structurale sunt: regiunile defavorizate; zonele cu handicapuri specifice;

grupurile sociale vulnerabile; colectivitatile locale si regionale; tarile candidate.

2. Fondurile de tip structural (fondurile de preaderare)

Decalajele dintre nivelele de dezvoltare ale tarilor candidate si tarile membre UE, precum

si la nivelul regiunilor este mare si vor îngreuna functionarea armonioasa a Uniunii. Pentru

reducerea acestor decalaje, UE acorda sprijin tarilor candidate prin instrumente structurale de

preaderare (fondurile de tip structural). Acestea sunt: Programul PHARE revizuit, Programul

Special de pre-Aderare pentru Agricultura si Dezvoltare Rurala (SAPARD) si Instrumentul

Structural de pre-Aderare (ISPA). Dupa aderare, sprijinul financiar va fi acordat prin fondurile

structurale si prin Fondul de Coeziune.

for Reconstruction of Economy) si este un instrument nerambursabil de sprijinire a tarilor

candidate. În anul 1997 a fost revizuit. Este orientat catre consolidarea institutionala, sustinerea

investitiilor, dezvoltarea regionala si sociala, restructurarea industriala si dezvoltarea IMM-

urilor, cu scopul întaririi institutiilor democratice, administratiei publice si organizatiilor care au

raspunderea implementarii legislatiei comunitare.

127

-Aderare (ISPA). Este un instrument de

finantare destinat statelor candidate, similar cu Fondul de Coeziune.

Obiectivele programului sunt: 1) protectia mediului înconjurator; 2) dezvoltarea

infrastructurii de transport; 3) familiarizarea administratiilor statelor candidate cu politicile si

procedurile fondurilor structurale.

Alocatiile financiare se stabilesc în raport cu populatia, PIB/locuitor si suprafata. Pot

acoperi pâna la 75% din cheltuielile publice, iar, în mod exceptional, pâna la 85%.

-Aderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (SAPARD). Are

menirea de a pregati ţările candidate pentru participarea la politica agricolă comună (PAC). Este

administrat pe baze complet descentralizate.

itivităţii produselor

agricole si comercializarea produselor agricole şi piscicole; 2) îmbunatăţirea infrastructurii

pentru dezvoltarea rurală şi agricolă; 3) dezvoltarea economică a zonelor rurale; 4) dezvoltarea

resurselor umane. Bugetul total pentru perioada 2000-2006 a fost de 520 miliarde euro.

FONDUL DE COEZIUNE

Fondul de coeziune are ca scop principal asistenta tarilor cu dificultati economice, în

vederea aderarii la Uniunea Economica si Monetara. Fondurile sunt alocate pentru două sectoare:

1. reţele de transport transeuropene de transport, în special proiectele pioritare de interes

european definite de UE;

2. mediu.

În acest context, Fondul de Coeziune poate interveni, de asemenea, în proiecte din

domeniul energiei sau al transporturilor, atâta vreme ce acestea prezinta avantaje clare pentru

mediu: eficacitate energetica, utilizarea de surse de energie regenerabile, dezvoltarea

transportului feroviar, sprijinirea intermodalitatii, consolidarea transporturilor publice etc.

Suspendarea asistentei financiare furnizate prin intermediul Fondului de Coeziune se

produce prin decizia Consiliului (hotarând cu majoritate calificata) în cazul în care un stat

membru care înregistreaza un deficit public excesiv nu a pus capat situatiei sau actiunile

întreprinse se dovedesc a fi necorespunzatoare.

Cerinte pentru accesul la Fondul de coeziune:

128

1. tarile beneficiare sa aiba un venit pe locuitor sub 90% fata de media comunitara;

2. tarile beneficiare sa aiba un program menit sa satisfaca conditiile de convergenta. În perioada

2000-2006 bugetul fondului a fost de 18 miliarde euro.

Prin obiective, Fondul de coeziune se deosebeste de fondurile structurale în sensul ca

urmareste reducerea disparitatilor dintre economiile nationale în timp ce acestea din urma au ca

scop reducerea disparitatilor dintre regiuni.

Politica de Coeziune Economică şi Socială (PCES) reprezintă politica fundamentală a

Uniunii Europene fiindu-i alocat 1/3 din bugetul său şi urmăreşte:

reducea disparităţilor de dezvoltare economică şi socială între statele membre UE;

îmbunătăţirea funcţionării Pieţei unice;

promovarea dezvoltării stabile şi durabile a UE.

Obiectivele de intervenţie ale PCES:

� Convergenţă – pentru regiunile unde PIB/locuitor este sub 75% din media UE;

� Competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă – pentru regiunile care nu sunt eligibile

pentru obiectivul Convergenţă;

� Cooperare teritorială europeană – pentru regiuni, judeţe şi zone transnaţionale.

Pentru perioada 2007-2013, politica de coeziune a Uniunii Europene a fost reformata

pentru a răspunde mai bine obiectivelor stabilite la Lisabona şi la Goteborg (economie

competitiva bazata pe cunoaştere, cercetare şi dezvoltare tehnologică, dezvoltare sustenabilă,

ocuparea forţei de munca).

� Sumă totală alocată pentru perioada 2007-2013: 336,1 mld Euro

� Repartizare pe obiective la nivel european:

Convergenţă – 78%

Competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă – 18%

Cooperare teritorială europeană - 4%

Pentru perioada 2007-2013, Fondul de coeziune a Uniunii Europene se adresează

următoarelor ţări: Bulgaria, Cipru, Estonia, Grecia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Portugalia,

Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia şi Ungaria. Spania este eligibilă, pe baza

tranzitorie, deoarece PNB-ul sau pe cap de locuitor este inferior mediei înregistrate pentru

Uniunea Europeana cu 15 state membre.

129

Politica de coeziune ramane o componenta esentiala a cadrului financiar propus de Comisia

Europeană pentru perioada 2014-2020. Prin urmare, Uniunea Europeana îi va aloca fonduri

substantiale.

Propunerea de regulament privind Fondul de coeziune pentru perioada 2014-2020 stabileste

domeniul de aplicare al Fondului.

În domeniul mediului, Fondul de coeziune va sprijini investitiile în adaptarea la schimbările

climatice şi prevenirea riscurilor, investiţiile în sectoarele apei şi deşeurilor, precum şi în mediul

urban. In conformitate cu propunerile Comisiei privind cadrul financiar multianual, investitiile in

energie sunt, de asemenea, eligibile pentru a beneficia de contributie, cu conditia ca acestea sa

aiba efecte pozitive asupra mediului. Prin urmare, investitiile in eficienta energetica si energia

regenerabila sunt, de asemenea, sprijinite. In domeniul transporturilor, Fondul de coeziune va

contribui la investitiile in reteaua transeuropeana de transport, precum si la cele in sisteme de

transport cu emisii reduse de dioxid de carbon si in transportul urban.

Statele membre cu un venit national brut sub 90% din media europeana sunt eligibile

pentru finanţare din Fondul de coeziune. Majoritatea acestora sunt ţări care au aderat la UE în

2004 si 2007.

UE va furniza sprijin temporar pentru tarile care erau eligibile in perioada 2007-2013,

dar care astazi nu se mai califica pentru ca nivelul veniturilor lor a crescut.

Fondul de coeziune acorda finanţare în principal pentru proiecte ample de

infrastructura, care fac parte din programele nationale de dezvoltare legate de transport si mediu.

Doar o actiune la nivelul UE poate reduce disparitatile intre tarile membre, iar UE a fost

mandatata, prin tratate, sa actioneze in acest sens.

Domeniul de aplicare al Fondului de coeziune va ramane, in mare masura, acelasi cu cel

actual. Sprijinul va viza :

- investitiile pentru conformarea la standardele de mediu;

- proiectele energetice, cu conditia ca acestea sa prezinte beneficii evidente pentru mediu,

de exemplu prin promovarea eficientei energetice si utilizarea energiei regenerabile;

- investitiile in retelele transeuropene de transport, precum si in sistemele de transport

urbane si cu emisii reduse de CO2.

Pentru prima data, o parte din Fondul de coeziune va fi directionat catre mecanismul

„Conectarea Europei”, menit sa dezvolte un sistem european de transport competitiv si

130

durabil.Propunerea Comisiei va fi discutata cu guvernele statelor membre si Parlamentul

European. Regulamentul ar urma sa intre in vigoare in 2013.

CURS XIV

Unitatea de învăţare 14

ROLUL UNIUNII EUROPENE PE SCENA MONDIALĂ

14.1. Concepte de bază.

Pe plan economic, comercial şi monetar, Uniunea Europeană a devenit în timp o mare

putere mondială. Uniunea Europeană are o influenţă considerabilă în cadrul organizaţiilor

internaţionale cum ar fi Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), organismele specializate ale

Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), şi în cadrul summit-urilor mondiale pentru mediul

înconjurător şi dezvoltare.

Nu este mai puţin adevărat că statele membre ale Uniunii Europene mai au multe

progrese de făcut pe plan diplomatic şi politic, înainte de a se putea exprima la unison în

problemele mondiale majore cum ar fi: pacea şi stabilitatea, relaţiile cu Statele Unite ale

Americii, terorismul, Orientul Mijlociu şi rolul Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite. Mai

mult, sistemele militare de apărare, piatra de temelie a suveranităţii naţionale, rămân sub

autoritatea guvernelor naţionale, ale căror legături s-au sudat în interiorul unor alianţe precum

NATO.

Promovându-şi valorile şi interesele pe plan internaţional, UE este cea mai mare putere

comercială din lume şi cel mai important furnizor de ajutor către ţările în curs de dezvoltare. Prin

Tratatul de la Lisabona, Europa se poate exprima cu mai multă fermitate în domeniul relaţiilor

externe.

Pentru a menţine libertatea, securitatea şi prosperitatea pe tot continentul, Uniunea

Europeană trebuie să joace un rol cât mai activ pe scena mondială. În contextul globalizării,

131

statele membre nu pot face faţă singure unor provocări precum asigurarea rezervelor de energie,

schimbările climatice, dezvoltarea durabilă, competitivitatea economică şi terorismul. Aceste

probleme pot fi soluţionate doar acţionând ca un tot unitar, la nivelul Uniunii Europene.

Tratatul de la Lisabona conţine două inovaţii instituţionale importante, care vor avea un

impact semnificativ asupra acţiunii externe a Uniunii: numirea unui preşedinte „permanent” al

Consiliului European, pentru un mandat de doi ani şi jumătate cu posibilitate de reînnoire şi

numirea unui Înalt Reprezentant pentru afaceri externe şi politica de securitate, care va fi şi

vicepreşedinte al Comisiei şi care va avea misiunea de a asigura coerenţa acţiunilor externe ale

Uniunii. Tratatul de la Lisabona oferă Uniunii posibilitatea de a acţiona mai eficient şi mai

coerent pe plan internaţional. Îmbinând diversele componente ale politicii externe, respectiv

diplomaţia, securitatea, comerţul, dezvoltarea, ajutorul umanitar şi negocierile internaţionale,

Europa va dobândi o poziţie mai fermă în relaţiile cu ţările partenere şi cu organizaţiile din

întreaga lume.

Impactul intervenţiilor UE devine mai puternic odată cu crearea unui nou serviciu european

pentru acţiune externă. Acesta se sprijină pe resursele instituţiilor UE şi ale statelor membre

pentru a-l asista pe Înaltul Reprezentant.

Tratatul atribuie Uniunii o personalitate juridică unică, dându-i posibilitatea să încheie

acorduri internaţionale şi să adere la organizaţii internaţionale. Prin urmare, UE poate să se

exprime şi să acţioneze ca o singură entitate.

Tratatul de la Lisabona acordă o şi mai mare importanţă principiilor care stau la baza

acţiunilor Uniunii Europene: democraţia, statul de drept, libertăţile fundamentale şi drepturile

omului, respectarea demnităţii umane, principiile egalităţii şi solidarităţii. Tratatul de la Lisabona

introduce, pentru prima dată, o bază juridică specifică pentru acordarea ajutorului umanitar şi

prevede posibilitatea înfiinţării Corpului voluntar european de ajutor umanitar.

Definind rolul pe care UE trebuie să îl joace în lume, Tratatul de la Lisabona abordează şi

problema politicii de securitate şi de apărare comună, admiţând că aceasta face parte integrantă

din politica externă şi de securitate comună. În acest context, este introdusă şi o „clauză de

solidaritate”, prin care Uniunea Europeană şi statele membre sunt chemate să acţioneze în comun

în cazul în care un stat membru devine ţinta unui atac terorist.

132

Pentru anul 2012, Uniunea Europeană şi-a propus acordarea unei atenţii deosebite în ceea ce

priveşte relaţiile cu ţările vecine. Această politică are scopul de a promova dezvoltarea ţărilor

din estul Europei şi din nordul Africii, în condiţii de pace şi prosperitate.

Provocările cu care s-a confruntat continentul nord-african anul acesta au pus în evidenţă

necesitatea unei abordări comune în materie de azil şi controale la frontieră. În consecinţă, va fi

prezentată o nouă strategie de prevenire a traficului de persoane, alături de planuri de

modernizare a controalelor la frontiere.

Va fi analizată şi posibilitatea încheierii unui acord de liber schimb cu Japonia şi a unui

acord de investiţii cu China.

14.2. Relaţiile dintre Uniunea Europeană şi ţările mediteraneene

Dată fiind apropierea lor geografică, afinităţile istorice şi culturale, precum şi fluxurile

migratoare prezente şi viitoare, ţările din sudul Mediteranei sunt parteneri de primă importanţă.

Iată de ce UE a ales tradiţional să urmeze o politică de integrare regională.

În cadrul Conferinţei de la Barcelona din noiembrie 1995, la care au participat toate ţările

membre UE şi ţările mediteraneene (excepţie făcând Albania, Libia şi ţările din fosta Iugoslavie)

Uniunea Europeană a pus bazele unui nou parteneriat euro-mediteraneean. Această conferinţă a

făcut posibilă definirea unui nou parteneriat care să cuprindă:

dialogul politic între ţările participante şi un parteneriat de securitate bazat, în special, pe

mecanismul controlului armelor şi pe rezolvarea pe cale paşnică a conflictelor;

consolidarea relaţiilor economice şi comerciale între cele două regiuni: cheia către

aceasta este crearea unei zone de liber schimb euro-mediteraneene până în 2010;

parteneriate în domeniile social şi cultural.

Pentru perioada 2000-2006, Uniunea Europeană a acordat ajutoare financiare către ţările

mediteraneene, în valoare de 5,3 miliarde de euro.

133

Pentru perioada bugetară 2007-2013, Instrumentul European de Vecinătate şi Parteneriat

(ENPI) decurge din şi se contopeşte cu programul de sine stătător, anterior program de sprijin

pentru întrajutorarea ţărilor mediteraneene şi a ţărilor învecinate, dintre statele apărute după

destrămarea fostei Uniuni Sovietice.

14.3. Relaţiile dintre Uniunea Europeană şi Africa

Relaţiile dintre Europa şi Africa subsahariană datează de multă vreme. În conformitate cu

Tratatul de la Roma din 1957, pe atunci coloniile şi teritoriile de peste mări ale unor state

membre au devenit asociate ale Comunităţii. Procesul de decolonizare de la începutul anilor 60 a

schimbat această legătură într-o asociaţie diferită, între state suverane.

Acordul de la Cotonou, semnat în anul 2000 la Cotonou, capitala statului Benin,

marchează o nouă etapă in politica de dezvoltare a UE. Acest acord dintre Uniunea Europeană şi

ţările din Africa, Caraibe şi Pacific (ACP) este de departe cel mai ambiţios şi mai vast acord

încheiat vreodată între ţăril dezvoltate şi ţări în curs de dezvoltare. El a succedat Convenţiei de la

Lomé, semnată în 1975 la Lomé, capitala statului Togo, iar apoi a fost treptat adus la zi.

Obiectivul fundamental al acestui vast acord de asistenţă şi de schimb comercial a rămas

acelaşi cu cel semnat la Convenţia de la Lomé: este vorba de a „promova şi de a accelera

dezvoltarea economică, culturală şi socială a ţărilor ACP şi de a consolida şi diversifica relaţiile

lor [cu Uniunea Europeană şi statele sale membre] în spiritul solidarităţii şi interesului reciproc”.

Noul acord merge mult mai departe în comparaţie cu acordurile anterioare, din moment

ce s-a trecut de la relaţii comerciale fondate pe accesul pe piaţă la relaţii comerciale într-un sens

mai general. De asemenea, acesta a introdus noi proceduri pentru a face faţă problemelor cauzate

de încălcarea drepturilor omului.

Uniunea Europeană a acordat concesiuni comerciale speciale ţărilor mai puţin dezvoltate,

dintre care 39 sunt semnatare ale Acordului de la Cotonou. Practic. din 2005, acestea pot exporta

liber toate tipurile de produse pe pieţele UE, în regim de scutire vamală. Fondul European de

Dezvoltare finanţează programele de sprijin destinate ACP, graţie unui buget anual de 2 - 3

miliarde de euro.

134

Bibliografie

1.Tratatele institutive

2.Tratatul de la Lisabona

3.Editia speciala a Jurnalului Oficial al Uniunii Europene, www.eurlex.europa.eu

4.www.europarl.eu.int/

5.www.europa.eu

6.www.U.E.eu

7.Bejan Ana-Maria, Bejan Claudiu Cătălin, Introducere în dreptul european, Editura Europolis,

Constanţa, 2009

8.Radu Stancu, Norma juridica, ed. Tempus, 2002

9.Marin Voicu, Drept comunitar, Teorie si jurisprudenta, Editura Exponto, Constanta, 2002

10. Augustin Fuerea, Drept institutional comunitar european, ed.a III-a Ed. Actami, Bucuresti,

1997 si ed. a V-a, 2000

11. Augustin Fuerea, Drept comunitar european, Partea generala, Ed. All Beck, Bucuresti, 2003

12. Iordan Gheorghe Barbulescu, UE - de la national la federal, Ed. Tritonic, Bucuresti, 2005

13. Octavian Manolache, Drept comunitar, ed. a IV-a , Ed. All Beck, Bucuresti

14. Adrian Nastase, Europa quo vadis? – spre o Europa unita, Ed. Monitorul Oficial, Bucuresti,

2003

15. Marius Profiroiu, Irina Popescu, Politici europene, Ed.Economica, Bucuresti, 2003

16. Andrei Popescu, Alina Dinu, Organizatii europene si euroatlantice, Ed.Fundatiei România de

Mâine, Bucuresti, 2004

17. Carmen Adriana Gheorghe, Drept bancar comunitar, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2008

18. Daniela Popa, Integrarea României si Uniunea Europeana: o optiune ireversibila, Ed.

Monitorul Oficial, Bucuresti, 2006

135

19. Ionel Olteanu, Dreptul european al drepturilor omului, vol. I, Ed.Fundatiei România de

Mâine, Bucuresti, 2004

20. Tudorel Stefan, Introducere în dreptul comunitar, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2006

21. Dacian Cosmin Dragos, Uniunea Europeana, C.H.Beck, Bucuresti, 2007

22. Marin Dumitru, colectiv, Preturi si concurenta, Ed. Fundatiei România deMâine, Bucuresti,

2002

23. Irina Moroianu Zlatescu, Ion Stoca, Drepturile omului în pragul mileniului al III-lea, Carta

Sociala Europeana, IRDO, 1997

24. Eugen Ghiorghita, Industrializarea si comertul exterior în România interbelica, Ed.Fundatiei

România de Mâine, Bucuresti, 2002

25. Eugen Ghiorghita, Liberul schimb si protectionismul. Începuturile industrializarii României

1886-1914, Ed. Fundatiei România de Mâine, Bucuresti, 2002

26. Revista Eurodreptul nr.1 si 2/2006, Revista de studii si cercetari juridice Academia Româna,

Institutul de Cercetari Juridice, Integrarea europeana si dreptul românesc, Ed.Dacoromana,

Bucuresti, 2006

27. Revista româna de drept comunitar

28. Ministerul Afacerilor Externe, Repere fundamentale ale jurisprudentei Curtiide Justitie a

comunitatilor europene, Bucuresti, 2005

29. Ministerul Afacerilor Externe, Repere ale jurisprudentei recente a Curtii deJustitie a

Comunitatilor Europene (2003-2004), Bucuresti, 2005

*

* *

1.Guy Isaac, Marc Blanquet, Droit général de l’Union européenne, 9-me Edition, Sirey

Universite

2. Edmond Jouve, Le Generale de Gaulle et la Construction l’Europe (1940- 1966), vol.I et II,

Universite de Paris, Faculte de Droit et des Sciences Economiques, Librairie générale de droit et

de Jurisprudence, R.Pichon et Durand – Auzias, Paris, 1967

3. Philippe Jestaz, Le sources du droit, Dalloz, 2005

4. Francis Lefebvre, Commonaute Européenne, 2002-2003

5.Christian Gavalda, Gilbert Parleani, Droit des affaires de l’Union européenne, 4e edition,

Groupe Lexis Nexis, 2002

136

6. Sandrine Gelin, Jean-François Guedon, QCM, Europe et Union européenne, Edition

d’Organisation, 2004

7. Steven P.Mc Giffen, Uniunea Europeana, Ghid critic, Editie noua, Ed. Monitorul Oficial,

Bucuresti