38
I. Precizări conceptuale I. 1. Definiţie. Ştiinţa politică este ştiinţa universului politic, definit ca putere politică. Studiul ştiinţei politice se loveşte de dificultatea definirii puterii politice pe motiv că există foarte multe fenomene întâlnite în raporturile din cadrul societăţii; deci înţelegerea ei trebuie să vină din înţelegerea raporturilor de putere dintre factorii care formează ansamblul societăţii. În analiza ştiinţei politice trebuie să ţinem cont de efortul de conceptualizare a unor legi care au formă statică – tipologia, respectiv dinamică – modelul. Ştiinţa politică nu poate formula nici legi, nici enunţuri cu valoare axiomatică, nici adevăruri absolute, matematice. O astfel de întreprindere ar trebui să genereze judecăţi asupra viitorului care să se aplice cu succes în practică ( de ex.: un anumit politician are să rămână într-un partid politic, sau are să îl părăsească în funcţie de o definiţie clară a doctrinei respectivului partid). Deoarece nu poate formula legi exacte, ştiinţa politică operează cu tipologii, ca metode de clasificare. Tipologia produce puncte de reper într-o realitate care altfel ar semăna cu un haos generalizat, fără nici o urmă de ordine. În acest caz, tipologia ajută la înţelegerea relativă a realităţilor, care în absenţa ei ar rămâne neinterpretabile sau greşit interpretabile. Modelul, spre deosebire de tipologie, pune accentul pe dimensiunea dinamică a realităţilor, oferind o cunoaştere paradigmatică. Aplicând paradigma (totalitatea flexiunilor) pe un număr de ipoteze putem emite anumite previziuni. (de ex.: se poate stabili cu o oarecare precizie legătura dintre compoziţia socială a unui electorat şi orientarea sa politică la vot).

Curs Ideologii Politice. Doc

  • Upload
    ewlena

  • View
    664

  • Download
    9

Embed Size (px)

DESCRIPTION

ideologii politice curs

Citation preview

Page 1: Curs Ideologii Politice. Doc

I. Precizări conceptuale

I. 1. Definiţie. Ştiinţa politică este ştiinţa universului politic, definit ca putere politică. Studiul

ştiinţei politice se loveşte de dificultatea definirii puterii politice pe motiv că există foarte multe fenomene întâlnite în raporturile din cadrul societăţii; deci înţelegerea ei trebuie să vină din înţelegerea raporturilor de putere dintre factorii care formează ansamblul societăţii.

În analiza ştiinţei politice trebuie să ţinem cont de efortul de conceptualizare a unor legi care au formă statică – tipologia, respectiv dinamică – modelul.

Ştiinţa politică nu poate formula nici legi, nici enunţuri cu valoare axiomatică, nici adevăruri absolute, matematice. O astfel de întreprindere ar trebui să genereze judecăţi asupra viitorului care să se aplice cu succes în practică ( de ex.: un anumit politician are să rămână într-un partid politic, sau are să îl părăsească în funcţie de o definiţie clară a doctrinei respectivului partid).

Deoarece nu poate formula legi exacte, ştiinţa politică operează cu tipologii, ca metode de clasificare. Tipologia produce puncte de reper într-o realitate care altfel ar semăna cu un haos generalizat, fără nici o urmă de ordine. În acest caz, tipologia ajută la înţelegerea relativă a realităţilor, care în absenţa ei ar rămâne neinterpretabile sau greşit interpretabile.

Modelul, spre deosebire de tipologie, pune accentul pe dimensiunea dinamică a realităţilor, oferind o cunoaştere paradigmatică. Aplicând paradigma (totalitatea flexiunilor) pe un număr de ipoteze putem emite anumite previziuni. (de ex.: se poate stabili cu o oarecare precizie legătura dintre compoziţia socială a unui electorat şi orientarea sa politică la vot).

Doctrină: totalitatea principiilor unui sistem politic, ştiinţific, religios (lat. doctrina, fr, doctrine) Ideologie: totalitatea ideilor şi concepţiilor filosofice, morale, religioase, care reflectă, într-o formă teoretică, interesele, aspiraţiile unor categorii socio-profesionale (fr. idéologie). ;

Termenul de doctrină politică desemnează un sistem închegat de concepte, idei şi principii care interpretează în mod coerent realitatea politică şi recomandă modalităţi de acţiune în funcţie de anumite scopuri şi opţiuni ideologice (S. Tămaş, Dicţionar politic).

Ideologiile politice tind să simplifice ideile doctrinelor politice, făcându-le accesibile maselor, fiind mai puţin abstracte şi având un caracter mai puţin sistematizat şi mai riguros (Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi ideal democratic).

Există autori care pun ideologiile strict pe seama totalitarismelor. Pentru Hannah Arendt ideologiile conţin elemente totalitare, deoarece izolează subiecţii expuşi lor propunând o realitate „mai adevărată” decât celei adevărate, observabile prin experienţă. Ideologia ordonează faptele într-o ordine perfect logică, dar desprinsă de realitate. Pentru cei mai puţin instruiţi, realitatea impusă ca perfectă este superioară imperfecţiunilor curente. Cu alte cuvinte, Hannah Arendt înţelege că

Page 2: Curs Ideologii Politice. Doc

ideologia realizează o izolare a maselor de realitate (Hannah Arendt, Originile totalitarismului).

În limba română, termenul ideologie are un caracter peiorativ, fiind preferat cel de doctrină, deoarece ideologia are o conotaţie negativă datorită carierei făcute în perioada totalitarismului comunist. Ideologia este mai generală, fiind un mod universal de a interpreta realitatea politică (A. Mungiu Pippidi, Doctrine politice).

În realitate, doctrina se sprijină pe o ideologie, care la rândul ei, explicitează o filozofie politică.

De asemenea, ştiinţa politică trebuie să facă apel la alte ştiinţe sociale: sociologia, sociologia politică, filosofia, filosofia politică, istoria, istoria ideilor, doctrinelor şi ideologiilor politice, antropologia politică. Ştiinţa politică are o dublă dimensiune: una deschisă şi una practică. Ştiinţa politică nu trebuie doar să explice perspectiva prezentului din valorile trecutului şi perspectiva viitorului. Analiza ştiinţei politice trebuie să aibă în vedere şi o componentă morală, pornind de la ceea ce este spre ceea ce ar trebui să fie. În lipsa dimensiunii morale există pericolul alunecării în viciul filistinismului politic (definit ca incapacitatea spiritelor mediocre, banale, utilitariste, de a vedea politica drept un mod de arivism, separat de finalitatea ei).

I. 2. Problemele politice ale lumii contemporane. a. dispariţia ca specie. Jurnalistul şi romancierul Arthur Koestler spunea că cea

mai importantă dată din istorie este 6 august 1945, deoarece din acel moment lumea nu a mai fost ameninţată prin dispariţia individului, ci, global, a întregii specii. Această mutaţie evidenţiază responsabilităţile imense ale deciziei politice faţă de destinul omenirii. Creşterea incertitudinii determină necesitatea identificării soluţiilor corecte faţă de destinul omenirii. Noi probleme sunt încălzirea globală, foametea, epidemiile, creşterea necontrolată a populaţiei în regiunile sărace de pe Glob.

b. toleranţa politică. Într-o lume a incertitudinii în care riscurile sunt mari, puterea politică trebuie să fie controlată de democraţia pluralistă care creează o formă de control politic prin instituţionalizarea opoziţiei.

Realitatea nu poate fi tranşată în bine şi rău. Ceea ce este bine pentru un individ poate fi rău pentru colectivitate, ceea ce e bine pentru om poate fi rău pentru natură, ceea ce e bine pentru cei bogaţi poate fi rău pentru categoriile nefavorizate şi invers etc. În acest context se impune toleranţa. Spiritul de toleranţă este expresia atitudinii politice care nu emite verdicte, care nu caută justificări ideologice ci încearcă să explice mobilurile participanţilor la viaţa politică.

Năzuinţa toleranţei este de a impune dialogul în faţa forţei. În acest sens, un rol important îl are cultura politică. Cultura deschide orizonturi noi şi capacitatea de a-l înţelege pe celălalt, ca şi de a apropia puncte de vedere contradictorii. Criza de sens a lumii contemporane este o criză a înţelegerii celuilalt. A gândi şi a înţelege implică o formă de dialog solitar, o angajare în lume, fără a se contopi cu ea, constituind raţionalitatea cetăţenească.

c. prăbuşirea totalitarismului. După căderea comunismului, rolul S.U.A a crescut enorm, devenind puterea mondială dominantă din punct de vedere economic,

Page 3: Curs Ideologii Politice. Doc

politic şi militar. În aceste condiţii rolul ONU s-a diminuat, pierzându-şi din atribuţii şi prestigiu. Un prim efect a fost dispariţia dreptului de veto şi creşterea numărului misiunilor internaţionale de menţinere a păcii, justificate politic, conduse de Statele Unite.

Pe de altă parte, fostele state comuniste s-au lovit de mari dificultăţi economice, sociale şi politice care le-au creat o instabilitate ce s-a cronicizat treptat. Noua lume, născută în ultimul deceniu al secolului XX era mult mai liberă, dar şi mai instabilă. După disiparea entuziasmului libertăţii, au apărut primele deziluzii şi dificultăţi, premise ale unei viitoare instabilităţi. Alte consecinţe au fost dispariţia interesului pentru ţările nealiniate, cum fusese multă vreme Iugoslavia dar şi pentru ajutorarea statelor Lumii a III-a, pentru a le împiedica să adere la blocul comunist. În acelaşi timp, a crescut rolul NATO, strategiile alianţei fiind schimbate după încetarea războiului rece. Dar noua ordine mondială a fost asigurată din ce în ce mai vizibil de NATO, în cadrul căreia rolul S.U.A. era dominant.

Un alt aspect este legat de dispariţia opoziţiei principiale dintre totalitarism şi democraţie care impune o reconsiderare a democraţiei şi o continuă definire a totalitarismului. Înţelegerea totalitarismului ne ajută să tragem un avertisment asupra pericolelor pe care le poate reprezenta pentru fiinţa umană orice regim renunţă la democraţie. Referitor la oportunitatea studiului totalitarismului apare justificarea lui Leon Volovici. El nota că ai reproşa unui cercetător al răspândirii febrei tifoide că nu se ocupă de majoritatea oamenilor, de cei sănătoşi, este greşit. Apariţia, cauzele şi simptomele bolii sunt mult mai importante, având în vedere că scopul este prevenirea şi eradicarea bolii (Leon Volovici, Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască”. Eseu despre formele antisemitismului intelectual în România anilor’30).

d. revoluţia ştiinţifico-tehnică şi tentaţia înnoirii politice. Procesul revoluţiei ştiinţifico-tehnice pune noi probleme care trebuie rezolvate la nivelul întregii comunităţi umane. Explozia informaţională şi dezvoltarea societăţii de consum care au însoţit revoluţia ştiinţifico-tehnică au impus o reconsiderare a doctrinelor şi ideologiilor politice în încercarea de renunţare la caracterul retroscopic (alimentarea din valorile trecutului), prin rezolvarea crizei societare din reproiectarea viitorului.

Mutaţiile apărute în definirea modernităţii constau în inversarea ierarhiei tradiţionale. Idolatrizarea tehnicii este doar un element în procesul secularizării (de ex.: folosirea computerului pentru socializare în detrimentul cunoaşterii directe) care duce la apariţia unor principii distructive: nimeni, nimic, lipsa de lume. Inteligenţa artificială ascunde alte pericole. În consecinţă omul se arată dispus „să se transforme în acea specie animală din care, de la Darwin încoace, îşi închipuie că se trage” (Hannah Arendt, Făgăduinţa politicii).

Pe acest teren minat apar maladiile ideologice între care distingem pe cea a societăţii postindustriale, pe cea a societăţii de consum, cea a societăţii tehnocrate. Criza economică actuală ascunde şi o gravă criză a sistemului mondial modern, între care aceste doctrine par a eşua.

e. problema suveranităţii. O serie de doctrine politice conchid că existenţa statelor suverane reprezintă o sursă permanentă de conflict, ceea ce periclitează supravieţuirea umană. Preţul supravieţuirii ar trebuie să constea în renunţarea la suveranitatea naţională, în favoarea unui mecanism central de conducere, transnaţional, universal.

Page 4: Curs Ideologii Politice. Doc

Mondialismul este o problemă de maximă actualitate pe care ştiinţa politică este chemată să o rezolve. Soluţia trebuie găsită între renunţarea la închistarea naţională şi păstrarea demnităţii suveranităţii naţionale.

II. Clasificarea doctrinelor şi ideologiilor contemporane

Cea mai tradiţională clasificare este făcută de distincţia dreapta – stânga. Această clasificare se bazează pe modul de aşezare a deputaţilor francezi din Convenţia naţională de la 1792 (girondinii conservatori la dreapta, respectiv iacobinii revoluţionari la stânga). Majoritatea observatorilor fenomenului politici nu mai sunt de acord că această clasificare este actuală. Christopher Lasch subliniază „căderea în desuetudine a stângii şi a dreptei”, în vreme ce H.R. Patapievici pune „decesul binomului dreapta/stânga” pe seama relativităţii ideologiilor.

Pe de altă parte, unii gânditori precum Norberto Bobbio susţine că dihotomia stânga – dreapta rămâne esenţială în caracterizarea spaţiului politic actual, doar unele criterii modificându-se (de ex.: principiul egalităţii care nu mai aparţine exclusiv stângii, în vreme ce drepturile sociale nu mai impun o nivelare absolută).

II. 1. Tipologia extensională, orizontală, ţine cont de intervalele dintre centrul de polarizare şi variantele sale.

a. Extrema stângă, contestatară, de origine bakuniană, anarho-sindicalistă, cu diferite forme:

- situaţionismul, în special in relaţiile internaţionale; - spontaneismul, care neagă necesitatea organizării luptei politice; - contracultura, caracterizată de normele de comportament al unei minorităţi

culturale ; - existenţialismul politic, cu accentuarea individualismului şi a libertăţii

individuale; b. Doctrine de stânga- marxismul; - leninismul; - concepţiile lui Antonio Gramsci; - maoismul; - titoismul;

c. Doctrine reformiste de stânga: - socialismul; - social-democraţia;

d. Doctrine de centru-dreapta: - statul bunăstării generale (commonwealth); - liberalismul şi neoliberalismul; - capitalismul transformat sau anarho-capitalismul; - societatea postindustrială, de consum;

Page 5: Curs Ideologii Politice. Doc

e. Doctrine de tip conservator: - romantismul politic; - elitismul; - neoconservatorismul; - mondialismul; - futurismul sau antialarmismul; -colonialismul şi neocolonialismul;

f. Doctrine de tip reacţionar: - fascismul; - franchismul; - naţional-socialismul;

II. 2. Tipologia intensională, verticală, reprezintă dimensiunea de profunzime, care indică opţiuni politico-ideologice generale şi interese de clasă, de grup sau de partid. Această clasificare ţine cont de trei criterii principale:

- forţele politice adică grupările angajate în lupta pentru obţinerea, menţinerea şi exercitarea puterii.

- raportul din forţele politice şi societate care exprimă stilul de conducere şi modul de administrare şi menţinere a puterii;

- modalităţile propuse de transformare a societăţii;

Din punct de vedere intensional propunem şase categorii: a. tipul contestatar (corespunzând extremei stângi, cu potenţial transformator

marginal); b. tipul revoluţionar (de sorginte marxist-leninistă, cu potenţial transformator

maximal); c. tipul reformist (corespunzând centrului-stânga, cu potenţial transformator

moderat); d. tipul liberal (corespunzând centrului-dreapta, cu potenţial transformator

moderat); e. tipul conservator (corespunzând dreptei clasice, cu potenţial transformator

minim); f. tipul reacţionar (corespunzând dreptei clasice, cu potenţial transformator

radical).

II. 3. Caracterizarea generală a ideologiilor A. Doctrine politice de tip contestatar, de extrema stângă.

Acest tip de doctrine reunesc tipologia celor cu potenţial transformator marginal, reunind categorii sociale eterogene (mica burghezie ruinată, tineri nematurizaţi politic, pături extremiste, elemente aventuriste din rândul muncitorimii, emigranţi).

Din punct de vedere doctrinar vizează suprimarea imediată a oricărei forme de autoritate, a statului. Promovează anarhismul, individualismul subiectiv, voluntarismul şi cultul „personalităţii libere”. Reprezintă pseudorevoluţionarii, anarhiştii, care se manifestă violent, refuzând orice tip de organizare socială. Are la bază teoriile lui Pierre Joseph Proudhon şi Mihail A. Bakunin.

Page 6: Curs Ideologii Politice. Doc

B. Doctrinele politice de tip revoluţionar (de sorginte marxist-leninistă, cu potenţial transformator maximal. Au cunoscut un recul în lumea de azi, dovedindu-se utopice şi falimentare în

realizarea practică. Din punct de vedere politic susţin desfiinţarea proprietăţii private, desfiinţarea privilegiilor şi inegalităţii, desfiinţarea exploatării, lupta de clasă. Promovează auto-conducerea muncitorească dar au inaugurat statul totalitar. Au reunit grupuri sociale importante din rândul muncitorimii, ţărănimii şi intelectualităţii. Potenţial transformator maximal a făcut ca ritmurile ridicate de transformare socială să ducă la deteriorarea rapidă a calităţii vieţii şi la inaugurarea unei exploatări a omului de către aparatul administrativ. Centralismul excesiv a dus la osificarea sistemului social, cu efecte negative în plan economic şi politic. Se bazează pe ideile lui Karl Marx şi Friedrich Engels.

C. Doctrine politice de tip reformist, corespunzând centrului-stânga, cu potenţial transformator moderat.Cu mare audienţă în prezent, sunt doctrinele politice ale social-democraţiei,

realizate în cadrul societăţii şi nu propun transformarea radicală a sistemului social. Aceste doctrine presupun transformarea treptată a sistemului capitalist, pluralism politic, modernizarea societăţii cu costuri sociale reduse. Cuprind categorii sociale diverse: burghezia mică, progresistă, comercianţi şi funcţionari, liber profesionişti, intelectuali (în special intelectualitatea tehnică), grupuri largi din categoria muncitorimii. Pleacă tot de la ideile marxiste, dar reformulate şi revizuite de Karl Kautsky, Jean Jaurès, Henri de Man sau Emil Vandervelde.

D. Doctrine politice de tip liberal, corespunzând centrului-dreapta, cu potenţial transformator moderat. Reprezintă expresia intereselor burgheziei industriale şi comerciale, în

perioada contemporană deschisă spre schimbări moderate. Antrenează grupuri importante ale intelectualităţii, optează pentru libera iniţiativă la nivel individual, cât şi la nivelul monopolurilor. Se opune amestecului statului în economie. Îşi are originea în ideile lui John Locke şi a whigismul britanic dar are printre ideologi pe Benjamin Constant, Giuseppe Mazzini sau Max Weber.

E. Doctrine politice de tip conservator, corespunzând dreptei clasice, cu potenţial transformator minim. Reprezintă expresia cercurilor tradiţionaliste, puţin dispuse la schimbări, ale

marii burghezii financiar-bancare şi a marilor proprietari. Au potenţial transformator nul, deoarece prezintă o cvasi-închidere faţă de transformările sociale. Aceste doctrine susţin „ordinea naturală” justificată pe inegalitatea socială bazată pe selecţia naturală care are la bază inegalitatea naturală a oamenilor. Sunt ostile reformelor, antiliberale, ostile doctrinelor de stânga. Are originea în curentul torry din Anglia secolelor XVII-XVIII şi ale lui Thomas Hobbes.

F. Doctrine politice de tip reacţionar, de extrema dreaptă, corespunzând dreptei clasice, cu potenţial transformator radical.

Page 7: Curs Ideologii Politice. Doc

Sunt expresia ideologică a cercurilor retrograde a intelectualităţii şi marii burghezii împingând spre metodele şi tacticile autoritare ale doctrinelor conservatoare. Au potenţial transformator distructiv, cu o atitudine politică ostilă mersului firesc al societăţii. Sprijinindu-se pe o propagandă eficientă, se asociază intereselor unor categorii sociale eterogene: comercianţi, funcţionari, în general tineretului. Se caracterizează prin orientări antiumane, antisociale, menţin violenţa, apropriindu-se de extrema stângă, într-un cerc al orientărilor politice. Sunt asociate fascismului italian sau naţional-socialismului german, cu diversele forme: franchism, salazarism, rexism, Action Française.

II. 4. Doctrine societale şi comunitare.

Clasificarea germanului Guido Dericks respinge distincţia stânga-dreapta ca şi sistematizările extensionale şi intensionale ca nefiind suficiente pentru a clasifica doctrinele contemporane. Adepţii lui Guido Dericks împart doctrinele în două categorii:

A. Ideologiile societale, includ liberalismul şi social-democraţia. Ambele ideologii pun accentul pe modernizare şi progres, prin emanciparea şi eliberarea individului în toate sensurile: faţă de stat, faţă de biserică, faţă de comunitate, atingând şi problema susţinerii celor defavorizaţi de cei potentaţi.

B. Ideologiile comunitare, includ naţionalismul, ecologismul şi creştin-democraţia. Naţionalismele şi ecologismul nu pot fi clasificate pe logica stânga-dreapta, în vreme ce creştin-democraţia se încadrează între liberalism şi social-democraţie, deşi are o componentă puternică conservatoare. Nu întâmplător în cadrul creştin-democraţiei europene apar facţiuni de stânga şi de dreapta. În general aceste doctrine se opun mondialismului, punând accent pe comunităţile locale.

Page 8: Curs Ideologii Politice. Doc

III. Scurt istoric al ideologiilor politice

Istoria ideilor politice, ca şi a doctrinelor şi ideologiilor politice, este jalonată de numeroase controverse şi dezbateri generate de modalităţile diferite de a privi societatea şi evoluţia sa. Dezbaterea de idei asupra naturii umane şi a lumii în ansamblu are origini în antichitatea timpurie, derivând din interpretarea mitică sau raţiunea filosofică. Creştinismul a schimbat radical datele. Perioada Evului Mediu a fost marcată de o lungă dezbatere religioasă asupra separării sferelor de dominaţie temporală şi spirituală. Teologia şi sacralitatea puterii au stat la baza fundamentării absolutismului monarhic al statului teocratic. Opoziţia faţă de acesta a apărut în mediile intelectuale din oraşele universitare justificând un model diferit de guvernare, bazat de dreptul savant. Machiavelismul a reprezentat un moment special, care a promovat ruptura dintre politică şi morală, în fundamentarea unei etici a eficacităţii politice. Dezbaterea dintre adepţii absolutismului doctrinar şi cei ai raţiunii politice a fost amplificată de războaiele religioase. Dar abia din perioada premodernă s-a conturat două interpretări laice, opuse, care au în analiză relaţiile din cadrul societăţii, natura puterii şi locul pe care ideile politice moderne în ocupă în dinamica de transformare a societăţii.

a. etapa premodernăMomentul cel mai semnificativ a fost conflictul politico-religios din societatea

engleză din prima jumătate a veacului al XVII-lea. Dacă regele Iacob I arăta că regatul Angliei semăna cu regatul lui Dumnezeu şi orice ingerinţă în treburile sale nu putea veni decât tot de la Dumnezeu, adepţii protestanţi ai parlamentarismului promovau „libertăţile înnăscute ale poporului englez” şi prin care i se punea în vedere că în Anglia regele nu dispunea de putere absolută şi că el trebuia să guverneze împreună cu Parlamentul. Concluzia trasă de Iacob era că nimeni nu se poate opune regelui, care nu trebuia să dea socoteală decât în faţa lui Dumnezeu, în vreme ce calvinismul a dat un înveliş religios tendinţelor libertare ale noilor categorii sociale. Astfel, în conflictul civil din Anglia, religia a devenit ideologia revoluţionarilor. Cu toate acestea, au fost create condiţiile înlăturării absolutismului. S-au creat, totodată, premisele dezvoltării economice, s-au afirmat noile clase burgheze, au fost înlăturate constrângerile religioase. Aceste câştiguri au modificat structura social-politică a Angliei şi a asigurat victoria capitalismului. Înlăturarea constrângerilor religioase a dus la naşterea gândirii laice, politice şi filosofice.

În acelaşi timp, occidentul european a traversat, la cumpăna veacurilor XVII-XVIII, o criză de conştiinţă, marcată de mari schimbări psihologice. Heterodoxia, opoziţia faţă de catolicism a lui Pierre Bayle, raţionalismul lui Baruch Spinoza, exegezele lui Jacques Bénigne Bossuet şi Gottfried Wilhelm von Leibnitz, empirismul lui John Locke sau deismul sunt încercări de combatere a ideilor absolutismului de drept divin şi de construcţie a unor principii care au la bază dreptul

Page 9: Curs Ideologii Politice. Doc

natural al lui Hugo de Groot sau dreptul umanităţii al lui Fénelon (Paul Hazard, Criza conştiinţei europene) Schimbările politice nu se produc izolat şi nu vin niciodată singure. Marile descoperiri geografice au relevat multitudini de sisteme politice şi religioase, cu standarde morale ridicate şi forme de guvernământ mai echitabile decât cele europene. Impactul revoluţiei Gutenberg a distrus monopolul Bisericii asupra textului scris şi a permis cititorilor să intre în contact cu ideile epocii. Revoluţia ştiinţifică, marcată de descoperirea telescopului şi a microscopului au permis explorarea macro-universului şi micro-universului. Legile mişcării lui Isaac Newton au reprezentat mai mult decât o simplă explicaţie a mecanismului gravitaţional.

În acelaşi timp asistăm la naşterea liberalismului politic în Anglia. Noţiunea de liberalism este posterioară momentului dar are origini mai vechi. O consecinţă majoră a evenimentelor de la jumătatea secolului al XVII-lea a fost creşterea interesului pentru problemele politice. Dezbaterea publică a treburilor politice a dus la apariţia formelor de organizare politică şi apoi a partidelor politice. Apariţia ideilor politice s-a datorat lungilor dezbateri religioase din vremea războaielor civile şi austerei epoci a lui Oliver Cromwell. După liberalizarea moravurilor din vremea Restauraţiei, frământările ideologice au trecut în plan laic.

Deşi nu a fost o epocă de înflorire culturală pentru englezi, într-un anumit sector contribuţia lor este considerabilă: justificare teoretică a acţiunilor diferitelor categorii a determinat naşterea şi dezvoltarea gândirii politice laice. Whigii, proprietari mici, aristocraţi antiiacobiţi, notabili, financiari, burghezi şi nababi coloniali, se declarau apărători ai drepturilor poporului englez. Politica lor urmărea apărarea intereselor categoriilor sociale ale noii nobilimi şi a burgheziei puritane. În realitate, numele nu şi l-au dat ei ci adversarii politici, în spirit de desconsiderare. În opoziţie, torry, făceau parte tabăra promonarhistă, vechea nobilime anglicană ataşată Stuarţilor, mari proprietari, squairi iacobiţi. Dezvoltarea gândirii politice a antrenat marile spirite ale epocii. John Locke (1632-1704), partizan whig a fost promotorul ideilor liberale, a garantării proprietăţii, a libertăţilor naturale şi a egalităţii. Locke, într-o serie de lucrări, între care se distinge Tratat despre cârmuirea statului, militează pentru limitarea puterii civile, pentru drepturile naturale bazate pe un contract între societate şi guvernanţi, definind scopurile guvernării civile. În opoziţie, Thomas Hobbes (1588-1679), partizan torry milita pentru statul absolutist, considerat util în prezervarea interesului indivizilor şi a păcii sociale. Pentru el egalitatea năştea conflicte şi anarhie, în timp ce suveranul era garantul binelui supuşilor. Pornind de la realităţile politice ale jumătăţii veacului al XVII-lea, în Leviathan încearcă să convingă de necesitatea autorităţii care poate învinge dezordinea şi violenţa care macină societatea, într-o viziune pesimistă a naturii umane.

Franţa a evoluat în alt sens. Opoziţia aristocraţiei faţă de puterea absolutismului monarhic este înfrântă şi spiritul libertar este restrâns. Originea ideilor liberale îl are în prim plan pe François de Salignac de la Mothe-Fénelon (1651-1715). El dezvoltă o argumentaţie bazată pe gândirea filosofică veche afirmând libertăţile aristocraţiei. În Aventurile lui Telemah face o critică a absolutismului monarhic pe care îl condamnă. Dar cel care a intrat în panteonul marilor teoreticieni liberali este Charles-Louis de Secondat, baron de Montesquieu (1689-1755). Despre spiritul legilor este una dintre sursele de inspiraţie pentru revoluţionarii de la 1789. Montesquieu este interesat de afirmarea libertăţii pe care o leagă de organizarea statului, a instituţiilor şi a legilor sale. Libertatea nu consta în „a face ce vrei” ci în „a

Page 10: Curs Ideologii Politice. Doc

putea face tot ceea ce permit legile” opina el. Protejarea acestor valori ar trebui să vină dintr-o guvernare stabilă şi moderată. Clasificare regimurilor este a doua direcţie a demonstraţiilor lui Montesquieu. Guvernarea unuia singur poate genera despotism şi îngrădirea puterilor intermediare prin încălcarea legii. În schimb, într-o monarhie moderată, în care legea este respectată, puterile intermediare au un rol moderator, de echilibru natural în cadrul societăţii. Într-o Republică există avantajul respectării globale a legii dar şi riscul unor încălcări şi excese populare.

Alt gânditor din Ancien Régime este Jean-Jacques Rousseau (1712-1778). Contractul social îl prezintă ca pe un adversar al parlamentarismului englez şi promovează ideea participării directe a tuturor cetăţenilor la exercitarea puterii, singura garanţie a păstrării drepturilor. El a căutat să creeze un sistem prin care guvernul să acţioneze pentru binele general în lipsa unui acord între părţi. Şi definirea conceptului de voinţă generală i-a pus probleme. Rousseau este artizanul unei societăţi moderne care face din libertatea individuală şi din echilibrul puterilor condiţiile dreptăţii. Dar pe de altă parte, pledoaria sa pentru democraţia direct-participativă a fost folosită de diferiţi dictatori care folosindu-se de ideologia impusă cu forţa, în numele voinţei generale, a justificat totalitarismele (Olivier Nay, Istoria ideilor politice).

Secolul al XVIII-lea a reprezentat perioada răspândirii drepturilor naturale şi a făcut trecerea la drepturile politice. Ideea declaraţiei drepturilor era de notorietate la finele veacului. Declaraţia de independenţă americană, redactată de Thomas Jefferson şi Benjamin Franklin făcea referire la adevărurile eterne ca libertatea, dreptul la viaţă, fericire sau egalitatea între oameni. Rezistenţa modelului american în confruntarea cu timpul e sugerată şi de constatarea unui dintre cei mai pătrunzători observatori ai lucrurilor din viaţa americană, Mark Twain, care nota: „noi, cei din America, am căpătat trei daruri nepreţuite: libertatea cuvântului, libertatea conştiinţei şi înţelepciunea de a nu abuza de ele”. Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului din 1789 au afirmat patru drepturi inalienabile ale omului: libertatea individuală, dreptul la proprietate, securitatea personală şi rezistenţa la opresiune. Documentul s-a înscris în ordinea constituţională a vremii dar a stat şi la baza unor texte similare ulterioare. Legile constituţionale din Franţa anului 1875 sau preambulul Constituţiilor franceze din 1946 şi 1958 au la bază textul revoluţiei de la 1789. Şi în plan internaţional, el a avut efecte, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948 şi Convenţia europeană a drepturilor omului din 1950 au reluat ideile de la 1789.

Cei mai mulţi dintre revoluţionarii francezi au fost oratori desăvârşiţi, şi mai puţin oameni de doctrină. Însă între ei s-au găsit câţiva care au interpretat tezele rousseau-iste în variante proprii, radicale şi antiliberale. Dacă Maximilien Robespierre a fost un tactician, cu concepţii egalitare, colaboratorul său Louis Antoine Saint-Just (1767-1794) s-a dovedit un dogmatic intransigent. El a elaborat o teorie politică bazată pe un pesimism social extrem. A militat pentru egalitatea perfectă şi pe întemeierea unei stări sociale care are în centru armonia universală şi unanimitatea. Opera sa, Instituţii Republicane pune accent pe idei etatiste, egalitare, de uniformizare a societăţii. Crearea taberelor de muncă, organizaţiile profesionale şi de tineret, împărţirea veniturilor în mod egal şi înăsprirea moravurilor, supravegherea cetăţenilor de către stat amintesc mai degrabă de ideile totalitare ale secolului XX decât de

Page 11: Curs Ideologii Politice. Doc

dezbaterea politică din veacul iluminismului (Saint Just, Fragments sur les Institutions Républicaines).

b. epoca modernă În secolul al XIX-lea s-au cristalizat principalele curente şi ideologii politice.

Cel mai important curent a fost liberalismul cu origini intelectuale la Montesquieu, Rousseau sau Thomas Paine, având în prim plan filosofia drepturilor naturale, teoria puterii şi a statului modern. S-a răspândit în întreaga Europă după epopeea napoleoniană având reprezentanţi în mediile intelectuale franceze pe Benjamin Constant, Chateaubriand, Destutt de Tracy, Germaine de Staël sau Alexis de Tocqueville. Wilhelm von Humboldt, Karl von Stein şi Karl von Hardenberg au fost reprezentanţi de seamă ai liberalismului german. Toţi au avut în vedere reformarea statului, constituţionalismul, parlamentarismul, suveranitatea poporului, liberul schimb. După perioada fundamentării intelectuale şi constituţionale, liberalismul european a găsit în mişcările naţionale cel mai bun difuzor, dar şi germenii disoluţiei sale. Revoluţiile din 1830 şi 1848 au reprezentat momentul de vârf al liberalismului care au dus la apariţia unui program politic liberal dublat de unul economic şi social. Acest fapt a diferenţiat mult curentele liberale de pe continent. Chartismul englez raliază adepţii votului universal, egal şi secret, alături de adepţii liberului schimb, al emancipării religioase sau a non-conformismului. În acelaşi timp, în Germania sau Italia, sufragiul este identificat cu naţiunea, printr-o dublă aspiraţie: formarea unei naţiuni unitare şi lărgirea drepturilor politice. Crizele paşoptiste vor pune liberalismul în faţa dilemei naţionale şi a problemei organizării democraţiei.

După 1860 s-a conturat apogeul liberalismului guvernamental, statul instituţionalizat fiind rezultatul unui compromis. Cel mai notabil caz al eşecului liberalismului naţional îl reprezintă Il Risorgimento italian. Artizanul realizării unei Italii liberale a fost Cavour, departe de ideile naţionaliste ale lui Garibaldi. Situaţia s-a repetat şi în spaţiul german unde Bismarck a sacrificat ideile paşoptiste pentru a realiza unitatea prin compromisul dintre reprezentativitatea parlamentară şi acceptarea suveranităţii monarhice (Nicolas Roussellier, Europa liberalilor). Liberalii au fost şi martorii unor transformări profunde marcate de regimul reprezentativ restrictiv versus introducerea sufragiului universal. Ei au fost actorii politizării regimurilor reprezentative din ultimul sfert de veac al XIX-lea. Politizarea vieţii sociale a fost echivalentă cu democratizarea societăţii în jurul unor proiecte noi: liberalismul democratic, liberalismul colonial, imperial, naţional. Astfel, liberalismul se va menţine până la 1914 în cadrul unor politici de tradiţie liberală engleză combinat cu relansarea unor largi programe sociale.

Geneza conservatorismului european este obscură. Identificată prin spiritul torry din Anglia, gândirea conservatoare îşi are originea, în acelaşi timp, în Revoluţia franceză. „A fi conservator” desemnează o stare de spirit opusă transformărilor revoluţionare, o tendinţă de prezervare a valorilor tradiţionale. O definire precisă este extrem de dificilă datorită unui pragmatism specific care face ca fiecare spaţiu să necesite adaptări la realităţi variate. Conform lui Michael Oakeshott „a fi conservator înseamnă a prefera familiarul necunoscutului, a prefera ceea ce s-a încercat neîncercatului, ceea ce este aproape îndepărtatului, acceptabilul abundentului, răul de azi beatitudinii utopice” (Michael Oakeshott, Raţionalismul în politică).

Page 12: Curs Ideologii Politice. Doc

O primă reacţie a conservatorismului european a fost contrarevoluţia, gândire care a luat naştere în prima jumătate a secolului al XIX-lea, susţinută de Joseph de Maistre şi Louis de Bonald în Franţa sau Edmund Burke în Anglia. Considerată o „gândire a reacţiunii” contrarevoluţia se opunea individualismului, critica universalismul şi condamna naţionalismul. Un alt curent conservator a fost tradiţionalismul care punea în centrul doctrinei sale tradiţia, ca fundament al ordinii sociale. Se baza pe providenţialismul religios, Bonald şi Maistre găsind în Scriptură o sursă inepuizabilă de argumente. Gândirea conservatoare a găsit şi în legitimism un curent care să justifice poziţia vechilor monarhi îndepărtaţi de valul revoluţionar de la 1789. Elitismul britanic, mai ales în epoca victoriană, este un compozit în căutarea unor soluţii pragmatice pentru problemele timpului. Pe linia lui Burke, curentul militează pentru apărarea moştenirii dreptului cutumiar şi a instituţiilor britanice. Un susţinător al elitismului, numit chiar liberal, a fost John Stuart Mill, ostil democratizării societăţii, fără să respingă un tradiţionalism pozitivist.

Un alt curent de dreapta este naţionalismul. Curentul s-a cristalizat în decursul secolelor XVII-XVIII, mergând de la sensibilitate faţă de un bun sau valori comune, prin nevroze şi pasiuni, la imaginar mitic. Ernst Renan a fost creatorul unei sinteze intelectuale a conceptului de naţiune modernă. El a avut ca izvoare ale concepţiilor sale trecutul hiperbolizat fundamentat pe cultul pământului şi al morţilor, contradicţiile franco-germane din secolul XIX, lupta împotriva duşmanilor din interior (evrei, francmasoni). (Olivier Nay, Istoria ideilor politice). Curentul, denumit „naţionalism integral” a devenit emblematic la Charles Maurras, creatorul „Acţiunii franceze” care condamna Franţa modernă.

În lumea germană, contradicţiile interne, revoltele ţărăneşti, mişcările democratice, ideologia revoluţionară propovăduită de spirite ca Goethe, Fichte, Kant au măcinat fundaţiile unui imperiu anacronic. Introducerea reformelor liberale au dus la mutaţii sociale şi la mobilitatea populaţiei drept condiţie pentru dezvoltarea economică în sens capitalist de mai târziu. Măsurile arbitrare introduse de francezi au dat naştere unui sentiment de respingere a dominaţiei franceze ca un concept revoluţionar şi romantic. Asistăm la naşterea sentimentului naţional, de la naţionalismul cultural al lui Johann Gottfried Herder la cel politic al lui Hegel, care va fi motorul evoluţiei istorice ulterioare. Justus Gruner a lansat ideea că germanii trebuie să constituie un singur popor, cu o singură autoritate. De la catedralele gotice la cavalerii teutoni, trecutul comun bazat pe un determinism geografic a lăsat locul unui darwinism social, la finele epocii moderne, când gânditorii germani, încurajaţi de seria de succese politice, au pus naţiunea în centrul universului, menită să domine lumea.

Ultimul mare curent de gândire a secolului al XIX-lea a fost socialismul. Născut din revoluţia industrială a avut printre fondatori pe contele Saint Simon, Auguste Compte şi Robert Owen. Dar curentul a devenit cu adevărat important odată cu utopiile comunitare ale lui Karl Marx (1818-1883) şi Friedrich Engels (1820-1895). Ei provin din curentul hegelian de stânga, căruia îi adaugă dimensiunea economică, redefinind spiritul iacobinismului şi empirismul englezilor. Ei au pus bazele socialismului politic. Conform teoriei lui Marx, istoria este o succesiune de stadii, în care tezele produc antiteze transformate în luptă revoluţionară. Descoperitor de legi ştiinţifice, Marx credea că revoluţia putea fi studiată ştiinţific prin descoperirea legilor ei sociale. Lucrarea sa de căpătâi, Capitalul a influenţat gândirea economică

Page 13: Curs Ideologii Politice. Doc

punând bazele marxismului. Spirit enciclopedist, Engels a continuat munca lui Marx, dezbătând subiecte variate de la originea Universului la evoluţia speciilor, de la originea omului la dispariţia statelor, contribuind decisiv la fundamentarea marxismului (Lucian Boia, Mitologia ştiinţifică a comunismului).

Socialismul a avut şi un curent secundar născut din tradiţiile iacobine şi din spiritul libertar: anarhismul. Concepţiile anarhiste s-au opus marxismului. L-a avut printre părinţii fondatori pe Pierre Jospeh Proudhon (1809-1863), care s-a declarat adeptul revoluţiei economice. El considera că lumea se poate organiza strict pe baze economice, nefiind nevoie de autoritatea statului în organizarea lumii. Max Stirner a reprezentat exemplul german al contestatarului liberalismului, bazat tot pe filosofia hegeliană. Cel mai spectaculos exemplu l-a propus Mihail A. Bakunin care a teoretizat în Catehismul revoluţionar revoluţia anarhistă şi spontaneitatea maselor.

c. epoca contemporană Secolul XX a fost prin excelenţă un veac al ideologiilor totalitare şi a

competiţiei dintre acestea şi respectiv, sistemele democratice. Ideologiile totalitare au fost modalităţi de explicare, cu ajutorul unor teorii intelectualiste, a urii devenită din individuală, una de masă, de clasă sau de rasă. Ideologii au devenit organizatorii unor facţiuni intelectuale care activau partidele şi organizaţiile politice. Finalul primului război mondial a dus la naşterea primului stat totalitar din istorie, bazat pe o ideologie de stânga: comunismul. El avea ca fundament teoriile marxiste, fiind justificat de argumente teoretice care acceptau lupta şi ura de clasă, şi la limită crima. Revoluţia bolşevică a scindat socialismul în două tabere: marxist-leniniştii şi socialiştii democraţi. Leninismul, de sorginte marxistă, a adus o mobilizare revoluţionară la scara întregului Imperiu Rus. Ideologia leninistă, susţinută alături de creatorul ei, de prima garnitură a partidului bolşevic (Leon Troţki, Nikolai Buharin, Lev Kamenev, Grigori Zinoviev) s-a bazat pe avangarda partidului unic, pe denunţarea oportunismului burghez şi a imperialismului, pe rolul conducător la avangărzii revoluţionare, pe revoluţie şi dictatura proletariatului. Statul socialist era în opinia lui Lenin, doar o etapă în tranziţia spre comunism. O altă teorie apropiată de leninism a fost creată de Leon Troţki. Troţkismul era o contribuţie la gândirea revoluţionară care se definea pe convingeri internaţionaliste. Argumentând că etapele dezvoltării istorice a Rusiei nu permit formarea unui stat socialist, troţkismul milita pentru „revoluţia permanentă”, justificarea sa fiind în esenţă de natură economică. Ideile sale au prins contur prin crearea Internaţionalei a III-a, deşi soarta lui Leon Troţki a fost tragică. Victimă a stalinismului, Troţki s-a bucurat de o posteritate care îi va adăuga un plus de valoare ideilor sale, atât în state comuniste (China, Vietnam, Cuba) cât şi în cele democratice (Franţa, Belgia, Japonia). Astăzi, troţkismul este reactivat de mişcările asociative „alter-mondialiste” ostile liberalizării pieţelor economice şi financiare (Olivier Nay, Istoria ideilor politice). A treia faţă a marxismului a fost stalinismul, creat de Iosif V. Stalin, care a militat pentru recentrarea doctrinară pe formula „socialismul într-o singură ţară” şi revalorizarea puterii statului sovietic. Stalin considera că statul trebuie să se impună ca forţă conducătoare în toate sectoarele societăţii: economie, cultură, educaţie, justiţie, prin metode totalitare. Deşi destalinizarea demarată de N. Hruşciov a revenit la vechile teorii leniniste ale statului aparţinând poporului, stalinismul a influenţat gândirea marxistă şi în statele satelit ale U.R.S.S. (inclusiv în România anilor ’50).

Page 14: Curs Ideologii Politice. Doc

Au existat şi adaptări speciale ale marxism-leninismului în diverse state, cu situaţii specifice. Antonia Gramsci, marxist italian, a încercat să construiască o ideologie şi o strategie de eliberare politică de reducţionismul de clasă sau cel economic, fundamentat pe o largă uniune a forţelor politice şi sociale din întreaga societate. În China, Mao Zedong a fondat o ideologie bazată pe reflecţiile sale asupra statului agrar şi pe războiul revoluţionar.

Cel de al doilea mare curent de stânga, cu origini marxiste a fost socialismul. El s-a delimitat de bolşevism, pe care l-a condamnat. Printre artizanii socialismului, adversari ai leninismului-marxist, s-au numărat: Karl Kautsky, Otto Bauer, Leon Blum. Dacă în anii interbelici, socialismul a trebuie să se modeleze în funcţie de poziţia faţă de fascism, respectiv de comunism, ralierea la democraţia liberală a devenit o ţintă în perioada postbelică. În plan naţional, partidele socialiste au propus formule democratice, non-violente, dar aflate în contrapondere cu partidele conservatoare. Ele au propus largi reforme sociale, fiind în esenţă adepte ale democraţiei parlamentare, renunţând la lesturile ideologiei marxismului original (Michel Dreyfus, Europa socialiştilor). După 1945, noul model social-democrat, mai ales în Germania, desemnează un sistem instituţional bazat pe un consens social între stat, patronat şi sindicate. După reculul din anii ’60-70, internaţionalizarea pieţelor şi mondializarea economiei au obligat pe politicienii social-democraţi să se angreneze în „căutarea celei de a treia căi” prin limitarea rolului instituţiilor publice şi recurgerea la organisme private în realizarea serviciilor publice, dar păstrând egalitatea de şanse şi protejarea drepturilor sociale. În anii ’90 a avut loc o recompunere ideologică a stângii prin apariţia unei noi mişcări protestatare numită „stânga radicală”, „noua stângă” sau stânga asociativă”, fără să fie o mişcare ideologică aparte.

Opoziţia faţă de stânga, mai ales de cea comunistă, a generat un nou curent care a avut o ascensiune spectaculoasă: fascismul. Acest curent a apărut atât ca o reacţie la comunism, cât şi din incapacitatea liberalismului de a se redefini. S-a bazat pe o ideologie purificatoare de anvergură, pe etatism, planificare economică, corporatism, partid unic, supravegherea totală a populaţiei, anticomunism şi antiliberalism, propagandă şi un puternic cult al personalităţii. De aici rezultă şi asemănările numeroase dintre comunism şi fascism, ambele fundamentate pe justificarea teoretică a urii şi crimei în masă. Doctrina propusă de Benito Mussolini era ultraconservatoare, naţionalistă, fundamentată pe corporatism şi critica liberalismului. Componenta antimarxistă a fascismului este o altă trăsătură fundamentală. În schimb, doctrina naţional-socialistă punea un puternic accent pe „comunitatea naţională”, pe antisemitism şi pe teoria raselor. Antisemitismul exacerbat al „fascismului radical”, cum a fost definit naţional-socialismul german era justificat de participarea evreilor la economia capitalistă, de susţinerea socialismului, de participare la apărarea democraţiei şi mai ales, de prezenţa lor numeroasă în primul stat major al bolşevismului (François Furet, Ernst Nolte, Fascism şi comunism). Prima grupare fascistă a fost cea franceză, condusă de Charles Maurras, deşi în cazul ei se vorbeşte de prefascism. Au existat şi forme locale ale fascismului, precum franchismul spaniol, salazarismul portughez, hungarismul lui Ferencz Szálasi, rexismul belgian sau mişcarea ustaşă a lui Ante Pavelič (Ernst Nolte, Fascismul în epoca sa).

Page 15: Curs Ideologii Politice. Doc

De cealaltă parte, şi liberalismul a suferit o profundă transformare. Mutaţiile intelectuale ale liberalismului politic, sub efectul sufragiului universal, au obligat partidele liberale să se redefinească. Anii ’20 au consemnat trecerea liberalismului în minoritate, curentele contestatare obligându-i pe liberali să devină principalii apărători ai constituţionalismului şi parlamentarismului. Începând cu „şcoala din Manchester” s-a conturat un neo-liberalism care a căutat să se apropie de ideile de stânga, pierzându-şi identitatea programului în faţa altor curente ca şi fundamentele doctrinare. Economistul britanic, cu origini liberale, John Maynard Keynes a teoretizat ideea asocierii între stat şi piaţă, favorabile proprietăţii private şi ostilă etatizării şi planificării centralizate a economiei. (Olivier Nay, Istoria ideilor politice). După 1945, ideologia liberală a cunoscut o lentă renaştere, asociată ţărilor occidentale. A apărut ideea de „partid-balama”, liberalii pierzând şansa de a mai asigura singuri rolul partidului unic de guvernământ. Preţul supravieţuirii este impus de asigurarea unei coaliţii, de multe ori generatoare de instabilitate. Realizarea diferitelor proiecte liberale a revenit unor coaliţii din marea familia a curentelor şi partidelor democratice în care se regăsesc tendinţe liberale (social-democraţie, creştin-democraţie, conservatorism) (Nicolas Roussellier, Europa liberalilor).

Sub presiunea reformelor democratice (între care s-a individualizat reforma electorală), curentul conservator a intrat într-un declin ireversibil în majoritatea ţărilor europene. Un alt curent redefinit în perioada postbelică a fost neoconservatorismul. El s-a coagulat în Statele Unite, în jurul unor grupări intelectuale, cu o identitate politică foarte complicată. Partizani ai abordării strict empirice a problemelor sociale, neoconservatorii au adoptat ideile filosofice ale lui Leo Strauss (Radu Cristesacu, Neoconservatorismul). În ceea ce priveşte continentul european, dreapta a fost asociată cu creştin-democraţia. Ideologia democrat creştină s-a bazat atât pe o economie de piaţă cât şi pe o creştere economică, garantă a protecţiei sociale. Multe grupări creştine au sfârşit în partide confesionale, care s-au declarat de centru, cum e cazul Uniunii Creştin-Democrate din Germania postbelică sau a Partidului Popular din Austria. Creştin democraţia este suficient de flexibilă pentru a-şi accentua ideile de dreapta (subsidiaritatea) cu cele de stânga (solidaritatea), cum a fost cazul perioadei dominate de cuplul Thatcher-Reagan, când s-a accentuat latura subsidiarităţii, într-un climat dominat de ideile socialiste ale solidarităţii. Prin modernizarea partidelor, creştin-democraţii a acordat atenţie rolului jucat de piaţa liberă în rezolvarea problemelor sociale (Costel Stavarache, Creştin-democraţia).

În anii ’60 ai secolului trecut a apărut un puternic curent intelectual care vorbea de sfârşitul ideologiilor. Abordarea unor teme politice nepasionale şi modernitatea, care avea la bază gândirea ştiinţifică şi raţională, au permis un anumit declin al ideologiilor. Dar climatul anilor ’60 avea să se schimbe în deceniul următor după marile convulsii sociale de la finalul deceniului şapte. Marile utopii contestatare şi libertare păreau să revină în atenţie într-o societate prea tehnicistă şi constrângătoare. Situaţionismul şi mişcările anarhiste din 1968 din Europa Occidentală, urmate apoi de naşterea curentului ecologist au redat atenţiei publice o stângă excentrică, radicală, care milita împotriva globalizării. Şi mişcarea hippie din S.U.A., născută din eşecul războiului din Vietnam, a avut componenta ei ideologică. A urmat o nouă perioadă de recul al ideologiilor în anii ’80, când marile schimbări nu mai puteau părea posibile. Căderea comunismului în Europa de Est şi în Uniunea Sovietică păreau că vor grăbi chiar şi „sfârşitul istoriei”, conform celebrei formule a lui Francisco Fukuyama.

Page 16: Curs Ideologii Politice. Doc

În fapt, ideologiile nu au murit ci s-au transformat în funcţie de natura conflictelor sau a consensului. Au apărut noi tendinţe contrare, noi probleme, noi controverse şi noi excluşi care vor alimenta ideologiile. Globalizarea, fenomenul migraţiei masive la scară planetară, încălzirea globală şi poluarea industrială, categoria tot mai numeroasă de tineri, cu studii superioare, care nu îşi găsesc locuri de muncă sunt teme majore, politizate, care nu vor scăpa de limbajul ideologiilor. Renaşterea unor ideologii extremiste, ca neo-nazismul care a făcut deja victime în Germania, Norvegia sau Franţa, este adusă în dezbaterea publică. Pe de altă parte, individualismul şi raţionalismul, generate de dorinţa fiecărui individ de a-şi crea propriul bine şi de a-şi domina existenţa, cu ajutorul propriei viziuni asupra lumii, pot contribui la slăbirea ideologiilor comunitare. De asemenea, revenirea la tradiţii, utopia lumii naturale şi fireşti, stăpânirea ştiinţifică a dezvoltării pun probleme de recompunere a unor noi ideologii.

Page 17: Curs Ideologii Politice. Doc

IV. Partidele politice şi ideologiile

Cercetarea familiilor politice se confruntă cu o problemă de definire a partidelor politice. Ideologiile şi ideile politice pe care spectrul de partide politice le apără sau şi le asumă sunt mai puţine în comparaţie cu numărul partidelor politice. De multe ori, partidele politice nu iau în seamă nici măcar ideologiile politice din care se definesc. Cu toate acestea, din toate timpurile, fiecare partid se implică în dezbaterea de idei politice reprezentându-se ca făcând parte dintr-o anumită categorie de ideologii politice. Aşa se explică existenţa a multor partide care se declară ca fiind adeptele liberalismului, a social-democraţiei, a naţionalismului sau chiar a comunismului. Variabilitatea declaraţiilor oamenilor politici este şi mai mare dacă ţinem cont de gradul de implicare în viaţa economică, între liberalism şi intervenţionism. Din aceste considerente pentru un specialist al ideologiilor este dificil de încadrat fiecare partid într-o clasificare, fiind nevoit să distingă între discursul politic de moment, poziţia faţă de o anumită ideologie sau permanenţa unor atitudini în timp şi similitudini în spaţiu. Conform lui Pierre Bréchon, permanenţele în timp „sunt demonstrate dacă se poate arăta că pentru o anumită ţară, găsim aceleaşi familii ideologice care sunt antrenate în permanenţă în dezbaterea politică”. Cu alte cuvinte, spre exemplu, există o continuitate de discurs şi orientare ideologică între liderii Partidului liberal din perioada interbelică şi cei actuali. Similitudinile în spaţiu „sunt demonstrate, dacă se poate arăta că acelaşi familii ideologice se găsesc, cel puţin în parte, în ţări diferite”. Aici găsim liderii aceleiaşi orientări politice dar care îşi modelează discursul în funcţie de cel al liderilor liberali din alte ţări (Pierre Bréchon, Partidele politice).

Ideologia este un termen cu o conotaţie negativă la nivelul percepţiei comune. Ea apare ca sectară, dogmatică şi chiar intolerantă. Ideologia a făcut posibilă orice justificare teoretică a unor nevoi ale unor grupări de putere, la un anumit moment dat. S-a creat un triunghi periculos, de la invidie la intoleranţă, şi de la intoleranţă la crimă, ceea ce folosit de un grup de indivizi inconştienţi şi periculoşi a generat marile drame ale secolului încheiat. Astfel, s-a justificat eliminarea evreilor din Europa, a liberalilor din Uniunea Sovietică sau statele aflate în orbita acesteia, a populaţiei de culoare din anumite spaţii aflate în procesul decolonizării. Sociologia a demonstrat că indivizii separaţi nu asimilează corect ideologia şi nu o percep în funcţie de repere şi valori raţionale. Astăzi, mulţi politicieni îşi exprimă îndoieli cu privire la ideologii, dar e dovedit că alegerea şi practica politică a indivizilor e strâns legată de un set de valori şi reprezentări care au rădăcini ideologice. Astfel, unii se declară ca fiind adepţii unei nivelări sociale sau a unei impozitări graduale, în vreme ce alţii sunt susţinătorii spiritului liber şi al îmbogăţirii. De aici şi nebuloasa care favorizează unele partide, în lipsa unor explicitări ideologice.

Page 18: Curs Ideologii Politice. Doc

La fel ca indivizii şi grupările sau partidele politice sunt purtători ai ideologiei. Un grup este omogen dacă este animat de o anumită orientare politică sau are acelaşi tip de atitudine faţă de o problemă politică. Chiar şi dorinţa de schimbare a unei grupări politice poate să nască o atitudine care capătă justificare ideologică în funcţie de atitudinea pe care o are adversarul politic. Nu trebuie neglijat şi modul de propagare a ideologiei, din care atrage atenţia zvonistica. Zvonul, proteic şi omniprezent, alimentează spaimele unei societăţi sau a unei organizaţii politice. Xenofobia sau antisemitismul secolului XX au fost puternic alimentate de zvonistică. Ideea „omorului ritual” la evreii ortodocşi în spaţiul central-european sau a „complotului pumnalului de la spate” din mediul german au însufleţit masele în momentul în care politicienii au lansat aceste zvonuri. Nu trebuie uitat rolul mass-media care poate lansa idei false, cu iz ideologic, care produc reacţii contrare în sânul organizaţiilor politice sau chiar a societăţii în ansamblu. Ziarul a făcut cu putinţă justificarea în masă a unor organizări intelectuale. „Teoria conspiraţiei”, din ce în ce mai prezentă în spaţiul de comunicare virtual, completează tabloul reducând dezbaterea politică la câteva referinţe ideologice.

Exercitarea puterii şi mai ales păstrarea ei lasă locul producerii de ideologie. Ordinea politică impune guvernelor şi guvernanţilor să legitimeze regulilor jocului prin elemente ideologice. Chiar dacă în societatea contemporană puterea pare depolitizată şi eliberată de raţiunile ideologice, în realitate modul de gândire ideologic, pentru crearea unei societăţi idilice sau pentru realizarea unor deziderate naţionale, este prezent. De exemplu, formula naţionalist-românească „nu ne vindem ţara” poate fi invocată sau revocată de unii politicieni în diferite situaţii.

Ideologiile sunt şi produse istorice. Ele s-au născut din luptele politice în jurul marilor evenimente. Revoluţia franceză a dat naştere dezbaterii dintre ideologia republicană şi cea contrarevoluţionară. Revoluţia rusă a dat naştere unor dezbateri asupra căilor de urmat de către societatea rusă, între diferitele forme ale marxismului: menşevism, leninism, troţkism, stalinism. Ideologiile sunt şi produse sociale. Sistemul de valori al unui individ este influenţat de ideile altuia la fel ca şi referinţele ideologice ale diferitelor partide politice. Mobilizarea ideologică are în vedere atragerea sub acelaşi stindard al unor indivizi care au şi puncte de vedere diferite. Ideologia face apel la acţiunea comună pentru o cauză, ca şi un apel la afectivitate în susţinerea acesteia, disjungând binele de rău în funcţie de interesele creatorului sau conducătorului de grup. Ideologiile sunt şi produse ale partidelor politice. Mobilizarea cetăţenilor la procesul electoral nu se poate face numai baza competenţei candidatului. Oricât ar fi de competent, simpatic, devotat sau surâzător, un candidat trebuie să facă apel şi la câteva valori ideologice. Nu întotdeauna partidele au avut o ideologie foarte structurată. Marxismul s-a disipat în diverse curente, în vreme ce ideile iniţiale ale lui Marx au primit interpretări din cele mai diverse. La polul opus, naţionalismul a fost agresiv în unele state, etnic în altele, chiar în sens purificator, şi conservator în altele, militând pentru defensivă.

Un politician care aspiră la câştigarea unui anumit electorat trebuie să ţină cont de diferite sale competenţe, fără să facă abstracţie de la raţiunile ideologice. E trebuie să îmbine raţiunile ideologice, cu problemele specifice şi cu nivelul de pregătire al electoratului. În Franţa, discursul ultimului candidat de dreapta avea în vedere problema emigraţiei ca pe o chestiune naţională de maxim interes. În acelaşi timp, principalul favorit la scaunul de la Kremlin apărea în ipostaze care în Occidentul

Page 19: Curs Ideologii Politice. Doc

european nu aveau susţinere: făcând judo, conducând maşini de mare viteză sau salvând un grup de turişti din ghearele unui tigru. Afişele politice au şi ele un rol important deoarece traduc conţinuturi politice. În Franţa afişele socialismului sunt marcate de mesaje anti-dreapta (ex: „Socialismul, o idee care îşi croieşte drumul” sau „Ajutor, revine dreapta”). Recent s-a lansat şi o campanie printr-un film animat în care dreapta este văzută ca un urs care distruge somnului liniştit al unor copii, arătându-le criza. În România, mesajele de stânga s-au cantonat spre necesitatea refacerii industriei, care a fost distrusă sau vândută de cei de dreapta, prin privatizări iraţionale. La fel, dreapta a încercat să asocieze adversarilor săi de stânga imaginea bolşevismului aducător de moarte, identificându-i ca pe urmaşii tuturor tarelor comunismului. Campaniile electorale devin astfel perioade de reactivare a marilor deziderate, de re-politizare a vieţii şi de captare a interesului cetăţenilor cu ajutorul unor valori ideologizante. Ideologia diferitelor forţe politice este uşor de reperat şi prin implicarea unor intelectuali cu mare notorietate, deveniţi filosofi sau adevăraţi experţi ai ideologiilor care stau la baza unor programe politice.

V. PRINCIPALELE DOCTRINE POLITICE CONTEMPORANE

Înţelegerea ideilor pe care le promovează diferitele ideologii politice este necesară pentru înţelegerea fenomenului politic, pentru transpunerea în viaţa reală a domeniului teoretic doctrinar, transformând subiectul în agent istoric implicat şi avizat.

V.a. Liberalismul şi neoliberalismul

Ideologia politică liberală este cea care oglindeşte cel mai bine evoluţia istorică a capitalismului, în epocile modernă şi contemporană. Liberalismul a apărut în contextul trecerii de la monarhia absolutistă la monarhia constituţională, asociată parlamentarismului şi constituţionalismului. Curentul liberal a însoţit marile etape revoluţionare din Europa şi America de Nord susţinând principiile moderne ale echilibrului dintre autorităţile statului, al separării puterilor în stat şi al responsabilităţii ministeriale. În acelaşi timp, liberalismul s-a manifestat pentru neimplicarea statului în economie, pentru libertatea comercială şi pentru libertăţile politice, sociale şi religioase. Reducând rolul statului la cel de „paznic al democraţiei”, liberalismul a devenit garantul libertăţilor individuale, impunând conceptul suveranităţii poporului identificată cu ideea autonomiei individuale. În secolul al XIX-lea, sub influenţa liberalismului economic, transpus conceptului laissez-faire şi al liberei concurenţe, societatea europeană s-a transformat profund. Astfel, spre finalul secolului, curentul liberal a devenit proeminent, dominând atât continentul, cât şi, prin intermediul marilor puteri europene, întreaga lume. Elitele politice liberale s-au impus în domeniul economic, apoi şi în cel politic, dominând viaţa politică internă a statelor şi apoi a întregii lumi.

Critica liberalismului a apărut în momentul în care o serie de teorii intelectualiste, născute la cumpăna secolelor XIX şi XX, au pus la îndoială

Page 20: Curs Ideologii Politice. Doc

perenitatea valorilor liberale. Criza liberalismului s-a declanşat odată cu afirmarea stadiului capitalismului monopolist în preajma primului război mondial. Consecinţele acestuia şi insuficienţa credinţei în capacitatea liberalismului de a regla mecanismele de piaţă, vizibile în vremea marii recesiuni economice din 1929-1933 au dus la prăbuşirea încrederii în curentul liberal. Sub presiunea realităţilor economice, sociale şi politice s-a impus necesitatea revizuirii liberalismului clasic, vizibil printr-o serie de tendinţe:

- reconsiderarea rolului statului în economie ca şi în viaţa socială, prin necesitatea sporirii intervenţiei acestuia;

- teoretizarea „statului abundenţei” şi a „prosperităţii generale”, urmare a libertăţii neîngrădite şi a spiritului de iniţiativă privată;

- susţinerea democraţiei pluraliste; - apărarea intereselor burghezie mici şi mijlocii

împotriva monopolurilor deopotrivă cu tendinţa statelor de a satisface doleanţele maselor muncitoare;

După cataclismul celui de la doilea război mondial, liberalismul a revenit în atenţie, mai ales după ce o serie de gânditori precum Jacques Rueff, Fridrich von Hayek, l-au repus pe noi baze. În anii ’70 a apărut conceptul de neoliberalism opus neokeynesismului. Neoliberalismul se opune exacerbării intervenţiei statului în economie şi se declară făţiş împotriva birocratizării aparatului de stat. Neokeynesismul apreciază că dificultăţile liberalismului stau în vinovăţia statului de a nu interveni suficient în reglarea economică şi socială, în controlul preţurilor, salariilor şi stăvilirea şomajului. Jacques Rueff declara că „tuturor mârşăviilor eu le-am găsit sursa în intervenţionismul de stat”.

În perioada contemporană asistăm la o nouă retragere a liberalismului, în condiţiile în care gravele probleme economice, sociale, politice, culturale, ecologice cu care se confruntă societatea nu pot fi rezolvate de spiritul concurenţial capitalist şi de tipul de economie de piaţă promovată de acest curent, care necesită un relativ intervenţionism.

Politologul american James Burnham a stabilit trei caracteristici ale neoliberalismului american:

a. tendinţa spre interpretarea instrumentalistă, operaţională a Constituţiei; b. acordarea unui rol deosebit guvernului, ca pârghie a progresului; c. inversarea proeminenţei executivului, perceput ca mai dinamic, în faţa

legislativului, mai lent;

Politologul George Taber susţinea încă din anii ’80 că liberalismul are capacitatea de a se regenera deoarece se bazează pe libera concurenţă, „acel potenţial proteic” care dă naştere unei forţe dinamice şi creatoare fără egal „puterea individului liber şi ambiţios”. Un alt reprezentant a neoliberalismului, Henri Lapage, de pe poziţiile noi şcoli economice, susţine că numai libera concurenţă, eliberată de influenţa exagerată a intervenţionismului, poate asigura progresul social. Bertrand de Jouvenel şi-a exprimat, la rândul său, îngrijorarea faţă de creşterea excesivă a puterii politice, afirmându-şi credinţa că scopul liberalismului este împiedicarea obţinerii puterii de către o singură forţă politică, obiectiv realizabil prin împărţirea puterilor şi descentralizare. Lionel Robbins critica dirijismul în care vedea o frână în restabilirea

Page 21: Curs Ideologii Politice. Doc

echilibrului economic. Iar Ludwig von Mises critica socialismul deoarece considera că planificarea economică este generatoare de dezordine socială şi falimentară pe termen lung din punct de vedere economic (fapt dovedit în anii ’80 prin prăbuşirea sistemelor socialiste).

Susţinător al teorie elitelor, Louis Baudin, are convingerea că superioritatea liberalismului se datorează libertăţii de acţiune a elitelor. Progresul este, în opinia lui, rezultatul exclusiv al operei elitelor sociale, diminuând rolul maselor incapabile să asigure progresul social. Neoliberalismul german condamnă rolul maselor şi societatea socialistă, generatoare de totalitarism şi neviabilă economic, evidenţiind conceptul de „economie socială de piaţă”, justificată în parte de succesele neoliberalismului în fosta Germanie Federală.

Neoliberalismul românesc.

În România neoliberalismul a avut reprezentanţi de seamă în: Vintilă Brătianu, Mitiţă Constantinescu, Ştefan Zeletin, Mihail Manoilescu. Teoriile lor au fundamentat politica socială şi economică a Partidului Naţional Liberal în perioada interbelică. Afirmându-şi fidelitatea faţă de valorile liberalismului – libera concurenţă, proprietatea privat-capitalistă, democraţia pluralistă – reprezentanţii acestui curent susţineau:

- necesitatea intervenţiei statului în economie doar pentru a favoriza efectele pozitive ale legilor economice;

- afirmarea caracterului progresist al capitalismului; - dezacordul faţă de socialism; - susţinerea perfectibilităţii liberalismului şi a capitalismului, prin susţinerea

unei intervenţii raţionale a statului în viaţa socială; - susţinerea politicii „prin noi înşine” în defavoarea curentului „porţilor

deschise” în faţa capitalului străin. Manoilescu vedea în neoliberalism o formă evoluată şi regenerată a

liberalismului, dar condiţiona viabilitatea sa în viitor de continua adaptare la noile realităţi, atât ca sistem politic cât şi ca doctrină economică. El era de părere că în România interbelică, neoliberalismul era singura doctrină care concorda cu caracterul specific naţional. În lucrarea Politica producţiei naţionale el a acordat atenţie statului analizând rolul statului în economie. El găsea temeiurile acţiunii ştiinţifice a statului prin adoptarea acelor decizii care duc la încurajarea activităţii industriale şi asigură protecţionismul economic. Manoilescu nu vedea în protecţionism un adversar al liberalismului ci o modalitate de încurajare a economiei naţionale. Prin aceste teorii el îşi păstrează actualitatea, fiind comparabil cu dezvoltări ideologice recente. Analiza structuri economiei naţionale şi a comerţului exterior ale lui Manoilescu este deplin compatibilă cu teoriile lui H. Johnson, R. Cases, F. Walter care pun accent pe rolul calităţii factorilor de producţie şi a calităţii tehnologiei în explicarea dinamicii schimburilor internaţionale. Element al sincronismului european, neoliberalismul românesc a exprimat voinţa naţională de dezvoltare economică, specifică liberalismului interbelic. La cumpăna secolelor XX şi XXI, neoliberalismul românesc trebuie să ţină cont de naţionalismul constructiv, de raţionalismul pragmatic şi de vocaţia europeană a românilor.

Page 22: Curs Ideologii Politice. Doc

V.b. Social-democraţia

Doctrina social democrată reuneşte orientări diverse şi chiar contradictorii născute din necesitatea adaptării la realităţile capitalismului contemporan. Doctrina social democraţiei este caracteristică partidelor socialiste şi social-democrate reunite în Internaţionala Socialistă. Baza de masă a social-democraţiei o constituie populaţia urban-industrială, în care se distinge intelectualitatea tehnică, liber profesioniştii şi chiar elemente ale burgheziei mici şi mijlocii. Originile social-democraţiei sunt plasate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea dezvoltate din ideile politice ale lui Karl Marx şi Friedrich Engels, reprezentând mişcarea revoluţionară muncitorească.

Partidele social democrate au fost organizate în Internaţionala I şi a II-a, în interiorul cărora s-au distins două curente: unul revoluţionar şi unul reformist. Între cele două diferenţele s-au acutizat mergând până la despărţire. Stânga revoluţionară s-a desprins din Internaţionala a II, creându-şi, la 1919, din iniţiativa lui V.I. Lenin propria organizaţia, cunoscută cu numele de Comintern. Gruparea reformistă care dorea revizuirea practicii revoluţionare marxiste s-a organizat în 1921 în Comunitatea Internaţională de Muncă a Partidelor Socialiste iar din 1923 în Internaţionala Muncitorească Socialistă. În perioada interbelică s-a bazat pe lupta antifascistă, având mult de suferit în ţările cu regimuri de dreapta, dar fiind prigonită şi de comunism. S-a reorganizat după război în Internaţionala Socialistă.

Reprezentanţi de seamă ai social-democraţiei sunt D.Healey, Kurt Schumacher, Willy Brandt, Guy Mollet, Olaf Palme.

Doctrina social-democrată este fundamentată pe ideea că propăşirea socială se poate realiza prin reforme treptate, moderate, prin implicarea statului şi controlul economiei, prin crearea unei economii structurate pe mai multe sectoare. În ţările democratice social-democraţia a devenit unul din curentele importante, fiind permanent în preajma puterii, cu unele inerente suişuri şi coborâşuri. Social-democraţia prezintă mai multe variante doctrinare, unele mergând la coabitarea cu capitalismul, altele respingându-l. Partidele social-democrate sunt apărătoare ale democraţiei politice, economice şi sociale, cu promovarea valorilor umanităţii şi cu un puternic sentiment al egalităţii. Condamnă exploatarea omului sub toate formele şi susţine necesitatea creării unei societăţi noi bazată pe largi libertăţi democratice: libertatea de gândire, libertatea de exprimare, de educare, alegeri libere, drept de vot universal, egalitatea cetăţenilor în faţa legii.

Deosebirea esenţială de marxism, care a stat la originea ideologică, este că respinge legitimitatea revoluţiei sociale ca modalitate de preluare a puterii. S-a reformat sub raport ideologic din necesitatea coabitării cu capitalismul. O altă caracteristică a gândirii social-democrate este acceptarea pluralismului ideologic,

Page 23: Curs Ideologii Politice. Doc

scopul fundamental urmărit de socialişti fiind construirea unei societăţi în mod liber şi cu mijloace democratice. Socialismul vizează controlul social asupra economiei dar nu prin transformarea fundamentală a sistemului proprietăţii. Mişcarea social-democrată rămâne fidelă economiei mixte cu sector public şi sector privat. Sectorul public este înţeles ca o formă de control al statului asupra proprietăţii private. Olaf Palme afirma că democratizarea procesul de decizie este mai importantă decât socializarea mijloacelor de producţie. Din Declaraţia Internaţionale Socialiste reiese că accentul trebuie pus pe problemele repartiţiei în conducerea unei întreprinderi şi nu pe natura proprietăţii. Social democraţia vizează un ansamblu de reforme urmărind asigurarea utilizării depline a forţei de muncă, creşterea producţiei, repartizarea echilibrată a veniturilor, participarea largă a populaţiei la actul de decizie, ridicarea bunăstării.

Din rândul social-democraţiei s-a născut un curent radical legat de nemulţumirea nutrită de unele categorii sociale faţă de modul cum au fost soluţionate multe din problemele majore ale contemporaneităţii. Curentul radical manifestă o atitudine critică faţă de societatea de consum şi faţă de funcţionarea economiei. Curentul social radical tinde să se orienteze spre marxism şi recuperarea unor economişti clasici cum ar fi Joseph Alois Schumpeter, Fr. Perroux sau J.K Galbraith. Radicalismul de stânga susţine reforme structurale care să vizeze şi sistemul proprietăţii. Este susţinut de socialiştii francezi şi italieni. Cu tot radicalismul lor, aceştia resping calea revoluţionare pentru preluare puterii şi manifestă critici faţă de sistemele totalitare. Radicalismul nu condamnă însă realizările capitalismului ci propune transformarea acestora pentru crearea unei societăţii socialiste prin găsirea unei modalităţi optime de îmbinare a economiei planificate cu cea de piaţă.

Documentele şi programele social-democrate au în vedere şi o serie de drepturi sociale: dreptul al muncă, la odihnă, la concedii, securitate economică pentru bătrâni şi şomeri, drept la educaţie, drept la locuinţă. Doctrina social-democrată acordă accent şi vieţii politice internaţionale. Willy Brandt, fostul cancelar al Germaniei Federale viza o serie de aspecte esenţiale ale agendei internaţionale: dezarmarea, asigurarea păcii, lichidarea colonialismului şi neocolonialismului, securitatea internaţionale, creşterea rolului O.N.U. Doctrina social-democrată propune şi soluţii pentru rezolvarea acestor probleme prin negocieri şi dialog.