Curs nursing comunitar

Definirea ingrijirilor de sanatate comunitara

Asistenţa medicală comunitară presupune un ansamblu integrat de programe şi servicii de

sănătate centrate pe nevoile individuale ale omului sănătos şi bolnav acordate în sistem integrat

cu serviciile sociale.

Îngrijirea medicală la domiciliu este o formă de asistenţă medicală comunitară acordată unor

categorii speciale.

„Asistenţa medicală comunitară cuprinde ansamblul de activităţi şi servicii de sănătate

organizate la nivelul comunităţii pentru soluţionarea problemelor medico-sociale ale individului,

în vederea menţinerii acestuia în propriul său mediu de viaţă şi care se acordă în sistem integrat

cu serviciile sociale.“

Unul din obiectivele acestui tip de asistenţă medicală este dezvoltarea serviciilor de îngrijire

medicală la domiciliu a gravidei, nou-născutului şi mamei, a bolnavului cronic, a bolnavului

mintal şi a bătrânului. Finanţarea serviciilor medicale la domiciliu se realizează, conform legii,

cu fonduri din bugetul de stat, bugetul autorităţilor locale, precum şi din alte surse, inclusiv din

donaţii şi sponsorizări, în condiţiile legii.

 Medicina comunitară, respectiv nursingul comunitar, există atunci când membrii unei

comunităţi geografice, sociale sau culturale se gândesc în comun asupra problemelor de sănătate,

exprimate prin nevoi prioritare şi când participă activ la aplicarea de acţiuni în acest sens. Starea

de sănătate sau de boală în concepţia medicinii comunitare este văzută ca o interrelaţie între

comportamentul individului (influenţat de factori ereditar-genetici, biologici-constituţionali şi

psihici) şi mediu (influenţat de factorii fizici şi sociali). Acţiunile concrete în acest sens vizează

asanarea mediului, lupta contra flagelelor sociale, educaţia privind regulile de igienă,

organizarea serviciilor sanitare având în vedere prevenţia, depistarea, profilaxia, tratamentul şi

readaptarea. Activităţile se desfăşoară prin intermediul colectivităţii, cu participarea

profesioniştilor din reţeaua sanitară primară şi spitalicească, medici, nurse, asistenţi sociali,

psihoterapeuţi, etc.

Elementele practicii sanatatii comunitare

Unul dintre obiectivele generale ale asistenţei medicale comunitare este educarea comunităţii

pentru sănătate.

PROMOVAREA SĂNĂTĂŢII ŞI PREVENIREA BOLILOR

Prevenirea problemelor predictibile de sănătate, protejarea şi promovarea sănătăţii se vor realiza

prin aplicarea a două modalităţi: universală, ca avantaj de bază pentru beneficiul fiecăruia, şi

selectivă, pentru contingente şi grupuri separate de populaţie supuse unor riscuri reale sau

1

potenţiale pentru sănătate şi subgrupuri supuse unor riscuri majore. Procesul de promovare a

sănătăţii şi prevenire a maladiilor va purta un caracter complex şi se va desfăşura cu implicarea

întregii societăţi, iar măsurile vor fi realizate la toate nivelurile: de stat (ca putere de decizie), de

unităţi administrativ-teritoriale (municipii, oraşe, sate), de unităţi economice, de familie şi

individ.

Politicile, strategiile şi legislaţia ce ţin de promovarea sănătăţii şi profilaxia maladiilor se vor

baza pe:

a) roluri şi responsabilităţi clare ale statului şi instituţiilor în domeniul promovării sănătăţii şi

profilaxiei maladiilor, precum şi colaborarea dintre instituţiile sistemului sănătăţii, autorităţile

administraţiei publice locale şi alte instituţii relevante sănătăţii;

b) mecanisme, inclusiv financiare, pentru planificarea, implementarea şi evaluarea programelor

de acţiuni axate pe maladiile principale identificate pe baza cercetărilor ştiinţifice şi evaluării

necesităţilor;

c) deprinderi personale acumulate prin informarea şi educaţia pentru sănătate şi deprinderi de

viaţă;

d) consolidarea acţiunilor comunitare şi împuternicirea individului;

e) asistenţa medicală primară ca structură de bază a sistemului sănătăţii.

Vor fi depuse eforturi susţinute în vederea consolidării suportului legal în domeniul sănătăţii, în

particular în domeniul promovării sănătăţii şi prevenirii maladiilor, prin actualizarea celor mai

importante acte legislative şi normative şi armonizarea lor la acquis-ul comunitar. Pentru

promovarea sănătăţii şi prevenirea maladiilor, vor fi alocate resursele financiare respective.

Ministerele de resort, autorităţile administraţiei publice locale, persoanele fizice şi juridice vor

organiza şi întreprinde măsuri de diminuare a factorilor de mediu cu impact negativ asupra

sănătăţii. Instituţiile abilitate vor evalua riscurile pentru sănătate, le vor gestiona şi aduce la

cunoştinţa publicului.

Promovarea sănătăţii va fi axată pe grupuri-ţintă de populaţie şi se va realiza prin educaţia

pentru sănătate, marketingul social al ideilor, promovarea sprijinului reciproc şi mobilizarea

comunităţii în promovarea politicii de sănătate publică.

Vor fi amplificate măsurile de prevenire primară ca formă de promovare a sănătăţii şi de

prevenire a îmbolnăvirilor.

Elaborarea şi implementarea unui sistem avansat de educaţie pentru sănătate a diferitelor

grupuri de populaţie vor presupune, alături de programe-tip de educaţie pentru sănătate a tinerei

generaţii, şi activităţi conjugate de formare a atitudinii pozitive şi a comportamentului

responsabil faţă de sănătate, ca deziderat personal şi social al tuturor membrilor societăţii,

2

inclusiv al persoanelor aflate în locuri de detenţie. Vor fi monitorizate măsurile educaţionale de

prevenire şi combatere a bolilor transmisibile şi a celor cronice şi vor fi intensificate activităţile

de prevenire a accidentelor, în special a celor rutiere.

Educaţia pentru sănătate şi informarea populaţiei vor fi asigurate cu capacităţi instituţionale şi

specialişti cu competenţe profesionale corespunzătoare.

Asistenta medicala comunitara, parte componenta a asistentei comunitare este un domeniu

complex de activitate medicala si sociala prin care se urmareste mentinerea si

imbunatatirea starii de sanatate a populatiei prin:

- Oferirea de informatii si educatie pentru sanatate in vederea schimbarii atitudinii si

comportamentului populatiei fata de propria sanatate;

- Cresterea adresabilitatii si imbunatatirea accesului la servicii medicale si sociale precum si

oferirea de servicii medicale directe;

- Sensibilizarea si educarea comunitatii fata de nevoile grupurilor vulnerabile si la risc.

Asistenta medicala comunitara se asigura de catre urmatoarele categorii de asistenti medicali:

asistentul medical generalist, asistentul medical de pediatrie, asistentul medical de obstetrica -

ginecologie, asistentul medical de ocrotire, asistentul medical de igiena care au dobandit

pregatirea sau sunt in curs de formare in asistenta comunitara. Actiunile, activitatile si indicatorii

aferenti asistentei medicale comunitare sunt prevazute in cadrul bugetului Ministerului Sanatatii

prin Programul national de prevenire si control al bolilor netransmisibile, subprogramul actiuni

pentru sanatate.

Activitatea asistentilor medicali comunitari este centrata si organizata la nivel comunitar. Pentru

realizarea activitatilor specifice, asistentii medicali comunitari colaboreaza cu:

- medicii de familie din comunitatile respective;

- personalul medical din unitatile sanitare ambulatorii si spitalicesti;

- mediatorii sanitari

- autoritatile locale din teritoriul arondat;

- organizatii neguvernamentale;

- asistentul social de la nivelul comunitatii, directiile generale de asistenta sociala si protectia

drepturilor copiilor.

Principalele atributii ale asistentului medical comunitar sunt:

- supravegherea, in mod activ, a starii de sanatate si a conditiilor de viata ale populatiei dintr-un

teritoriu bine determinat;

- educatiei pentru sanatate si planificare familiala;

3

- asistenta mamei si copilului

- identificarea si prevenirea posibilelor cazuri de abandon si abuz al copilului;

- urmarirea si supravegherea activa a persoanelor din evidentele speciale (prematuri, TBC,

HIV/SIDA, persoane cu deficiente neurosenzoriale, neuropsihice, motorii, alte boli cronice)

Asistentii medicali comunitari desfasoara urmatoarele activitati specifice:

a) activitate de teren in vederea determinarii active a nevoilor de ingrijiri generale de sanatate

ale populatiei cu risc crescut de imbolnavire si a grupurilor defavorizate;

b) activitate profilactica: supravegherea activa a starii de sanatate a populatiei catagrafiate,

depistarea focarelor de boli transmisibile, identificarea si supravegherea medicala a gravidelor si

copiilor din grupele de risc, identificarea populatiei neinscrise pe listele medicului de familie si

sprijinirea acestora pentru acces la servicii medicale, identificarea copiilor neinscrisi pe listele

medicilor de familie, in vederea includerii lor in programul national de imunizari, promoveaza

alaptarea si practicile corecte de nutritie, diseminarea informatiilor specifice planificarii

familiale, in special in randul populatiei defavorizate din punct de vedere social si indrumarea ei

catre cabinetele de planificare familiala sau cabinetele medicilor de familie, educarea familiei si

dezvoltarea de abilitati parentale pentru stimulare si ingrijire corecta a copilului;

c) activitate medicala curativa, conform recomandarilor medicale, la nevoie.

d) activitate de identificare, raportare a cazurilor sociale depistate activ, catre serviciile sociale

din subordinea autoritatii locale, pentru a beneficia de includerea intr-un program de protectie

sociala, prevenirea abuzului si abandonului copilului .

Serviciile primare de ingrijire a sanatatii

Ingrijirile primare de sanatate sunt ingrijiri sanitare esentiale bazate pe metode si tehnologii

practice, pertinente din punct de vedere stiintific si acceptabile din punct de vedere social, facute

sa fie accesibile in mod universal indivizilor si familiilor din comunitate, prin totala lor

participare si, la un cost pe care comunitatea si tara poate sa isi permita sa il mentina in fiecare

stadiu al dezvoltarii lor in spiritul increderii in sine si al autodeterminarii. Formeaza o parte

integranta a sistemului de sanatate al tarii, pentru care reprezinta atit functia centrala cit si

problema principala, dar si a dezvoltarii globale sociale si economice a comunitatii. Reprezinta

primul nivel al contactului dintre indivizi, familie si comunitate cu sistemul de sanatate national,

incercind sa apropie pe cit mai mult posibil, activitatea din domeniul sanatatii de mediul de viata

si de munca al oamenilor, constituind primul element al unui proces continuu de ingrijire a

sanatatii.

4

Ingrijirile de sanatate primare:

       1.reflecta si rezulta din conditiile economice si din caracteristicile socio-culturale si politice

ale tarii si comunitatilor sale si se bazeaza pe aplicarea rezultatelor relevante ale serviciilor de

cercetare sociala, biomedicala si sanitara si pe experienta din domeniul sanatatii publice;

       2.cuprind principalele probleme legate de sanatate in cadrul comunitatii, furnizind servicii

de promovare, preventive, curative si de recuperare corespunzatoare;

       3.include cel putin: educatia privind problemele de sanatate predominante si metodele de

prevenire si control a lor; promovarea unei alimentatii corecte; asigurarea cu apa potabila printr-

o cantitate adecvata si o sanitatie de baza; ingrijirile acordate mamei si copilului, inclusiv

planning familial; imunizarea impotriva bolilor infectioase majore; prevenirea si controlul

bolilor endemice cu caracter zonal; tratamentul adecvat pentru bolile curente si vatamari;

asigurarea cu medicamente esentiale;

       4.implica, in afara sectorului sanitar, toate sectoarele legate de acesta si aspecte ale

dezvoltarii nationale si comunitare, in special agricultura, zootehnia, industria, educatia,

constructiile de locuit, lucrarile publice, comunitatile si alte sectoare si cer un efort coordonat

din partea tuturor acestor sectoare;

       5.cer si promoveaza din partea indivizilor si a comunitatii, o autodeterminare si participare

la planificarea, organizarea, conducerea si controlul ingrijirilor de sanatate primare, utilizind la

maximum resursele locale nationale, precum si alte resurse disponibile; in acest scop dezvolta

printr-o educatie corespunzatoare capacitatea de participare a comunitatilor;

       6.ar trebui sa fie sustinute de sisteme de referinta integrate, functionale, ducind la o

imbunatatire progresiva a unor ingrijiri de sanatate cit mai cuprinzatoare, dind prioritate celor ce

au cea mai mare nevoie;

       7.se bazeaza la nivel local si de referinta pe lucratorii sanitari, inclusiv medici, infirmiere,

moase, personal auxiliar, dar este nevoie si de practicieni traditionali, pregatiti in mod adecvat

din punct de vedere tehnic si social pentru a lucra in echipa si pentru a raspunde nevoilor de

sanatate exprimate de catre comunitate.

 Toate guvernele ar trebui sa formuleze politici nationale, strategii si planuri de actiune pentru a

organiza si sustine ingrijirile de sanatate primare ca parte a unui sistem national de sanatate

cuprinzator si in coordonare cu alte sectoare. In acest scop, este necesar sa se manifeste dorinta

politica de mobilizare a resurselor tarii si de folosire rationala a resurselor externe disponibile.

5

 Sursele care au condus la definirea ingrijirilor primare de sanatate au fost:

-modificarea teoriilor asupra dezvoltarii, care au condus la realizarea unor legaturi

intre sanatate si alte sectoare, subliniind necesitatea echitatii accesului si furnizarii

serviciilor de sanatate;

-problemele ridicate de cresterea numarului populatiei, care au sustinut necesitatea

dezvoltarii serviciilor destinate mamei si copilului;

-noua abordare tehnologica a bolilor si a serviciilor medicale care nu ia suficient in

considerare aspectele sociale, economice si politice ale vietii;

-succesele inregistrate in domeniul sanitar, ca urmare a implicarii comunitatii in

actiunile medicale.

       Din aceste surse a evoluat definitia ingrijirilor primare de sanatate, concept politic mult

mai cuprinzator decit descrierile anterioare ale ingrijirilor primare de sanatate, sustinind

serviciile de prim contact in cadrul a 5 principii de baza:

       1.Distributia echitabila: tarile ar trebui sa gaseasca cai de a permite tuturor accesul la

servicii.

       2.Implicarea comunitatii: implicarea indivizilor in promovarea propriei lor ingrijiri este

esentiala pentru viitoarea bunastare a comunitatii.

       3.Concentrarea asupra activitatii de prevenire: dobindirea unor cunostinte prin educatie

pentru sanatate si / sau mobilizarea comunitatii pentru imunizare si rolul comunitatii in luarea

deciziilor legate de alocarea resurselor spre prioritatile sanitare. Deoarece prevenirea este vitala

pentru rezolvarea problemelor comunitatii pe termen lung dar nu este intotdeauna raspunsul la

probleme individuale, serviciile preventive trebuie sa existe impreuna cu cele curative.

       4.Tehnologie corespunzatoare: ea trebuie sa fie acceptata, eficienta din punct de vedere al

costului, ieftina si disponibila pe plan local.

       5.Abordarea multisectoriala: starea de sanatate este influentata atit pozitiv cit si negativ de o

serie de factori cum sunt: conditiile de locuit, tranportul, productia de alimente, irigatiile si

rezerva de apa. Toate acestea tin de diferite sectoare guvernamentale, dar toate pot afecta

bunastarea globala a comunitatii.

   In cadrul acestor principii, componentele de baza ale ingrijirilor primare de sanatate sunt:

       1.Educatia referitoare la problemele de sanatate, prevenirea si controlul lor.

       2.Promovarea unei alimentatii corecte.

       3.Asigurarea cu apa potabila in cantitate adecvata si o sanitatie de baza.

       4.Ingrijirea mamei si a copilului, inclusiv planing familial.

       5.Imunizarea impotriva bolilor infectioase majore.

6

       6.Prevenirea si controlul bolilor endemice, cu caracter zonal.

       7.Tratamentul adecvat al bolilor curente si vatamarilor.

       8.Asigurarea cu medicamente esentiale.

       Furnizarea acestor servicii de catre lucratorii auxiliari din domeniul sanitar, cu nivel de

pregatire diferit si integrarea practicienilor traditionali in serviciile de sanatate reprezinta o

problema de baza a ingrijirilor primare de sanatate.

Principiile strategiei europene ale sanatatii pentru toti.

1.Sanatatea pentru toti implica echitate. Aceasta inseamna ca trebuie reduse pe cit posibil

inechitatile ce apar in domeniul sanatatii intre tari si in cadrul aceleiasi tari.

2.Telul este de a da oamenilor un sens pozitiv al sanatatii astfel incit ei sa-si poata folosi la

maximum capacitatile lor fizice, mentale si emotionale. Accentul principal ar trebui sa se puna

pe promovarea sanatatii si pe prevenirea bolilor.

3.Sanatatea pentru toti va fi realizata de catre oameni. O comunitate bine informata, bine

motivata si care participa in mod activ, reprezinta un element cheie in atingerea obiectivului

comun.

4.Sanatatea pentru toti necesita o actiune coordonata din partea tuturor sectoarelor implicate.

Autoritatile sanitare pot rezolva numai o parte din probleme, cooperarea multisectoriala

reprezinta singurul mod de asigurare a premizelor pentru starea de sanatate, prin promovarea

unor politici sanitare si reducerea riscurilor ce apar in mediile fizic, economic si social.

5.Sistemul de sanatate trebuie sa-si concentreze atentia asupra ingrijirilor primare de sanatate

acoperind nevoile de sanatate de baza ale fiecarei comunitati, furnizind servicii la locul de

munca si de viata al oamenilor, accesibile pentru toti si bazate pe o deplina participare a

comunitatii.

6.Problemele legate de sanatate depasesc frontierele nationale. Poluarea si comertul cu produse

daunatoare sanatatii reprezinta exemple de probleme a caror solutionare necesita o cooperare

internationala.

MODELE CONCEPTUALE

1. Modelul Henderson

În contextul activităţii din domeniul medical, se impune găsirea unor criterii operaţionale pentru

măsurarea calităţii vieţii pacienţilor. Printre modelele existente, se pot aminti: modelul celor 14

nevoi fundamentale ale pacientului, sistematizate de Virginia Henderson.

1. Respiraţie normală.

2. Alimentaţia (a bea şi mânca) adecvată.

7

3. Eliminarea excreţiilor corporale.

4. Mişcarea şi menţinerea unor poziţii corporale dorite.

5. Somnul şi odihna.

6. Selectarea unor articole de îmbrăcăminte potrivite – îmbrăcare şi dezbrăcare.

7. Menţinerea unei temperaturi corporale normale, prin adaptarea îmbrăcăminţii şi modificarea

mediului ambiant.

8. Menţinerea curăţeniei corporale şi protejarea tegumentelor.

9. Evitarea pericolelor din mediul de viaţă şi evitarea rănirii/traumatizării altora.

10. Comunicarea cu semenii prin exprimarea emoţiilor, trebuinţelor, temerilor şi opiniilor.

11. Practicarea cultului religios la care aparţine.

12. Munca, ce dă sens şi valoare vieţii.

13. Jocul şi participarea la activităţi distractive.

14. Învăţarea, descoperirea satisfacerea curiozităţii şi folosirea serviciilor medicale accesibile.

2. Modelul de adaptare Roy

Calista Roy a dezvoltat modelul de adaptare care cuprinde patru domenii/concepte: de persoană,

de mediu, de sănătate şi de asistenţă medicală. Persoana poate fi un individ sau un grup de

persoane fizice. Mediul reprezintă orice condiţii, circumstanţe şi influenţe care înconjoară şi

afectează dezvoltarea şi comportamentul persoanei. Obiectivul asistenţei medicale este

promovarea adaptării pentru fiecare din cele patru domenii, astfel încât persoana poate influenţa

starea de sănătate şi calitatea vieţii. Modelul Roy vede individul ca pe un set de sisteme

interconectate, biologice, psihologice şi sociale între care trebuie menţinut un echilibru.

3. Modelul Rogers

Modelul Marthei Rogers consideră individul ca pe un ansamblu unitar constant care

interacţionează cu mediul. Conform teoriei Rogers, individul interacţionează independent şi

continuu cu universul, astfel, are loc un schimb continuu de energie între persoană şi mediu.

Fiecare om percepe şi interacţionează cu mediul utilizând energiile în mod diferit.

4. Modelul sistemelor comportamentale Johnson

Conform modelului, îngrijirile medicale trebuie să asigure persoanei menţinerea unui stări de

echilibru, prin reducerea stimulilor stresanţi şi prin sprijinirea proceselor naturale de adaptare.

Astfel, obiectivul asistenţei medicale este acela de a preveni şi de a ajuta persoana sa-şi revină

după o boală sau un accident. Persoana trebuie protejată de influenţele nocive la care nu poate să

se adapteze, astfel organismul poate să menţină un echilibru.

5. Modelul de autoîngrijire Orem

8

Este folosit pentru îngrijire primară şi reabilitare iar pacientul este încurajat să fie cât mai

independent posibil. Modelul Orem se bazează pe conceptul că fiecare persoană doreşte să aibe

grijă de ea insăşi. Fiecare persoană are propriile nevoi iar dacă nu şi le poate satisface apare un

deficit şi este nevoie de sprijin concretizat prin suport educativ şi metode care duc la recuperarea

parţială sau totală a stării de sănătate.

Conceptul despre om, familie, comunitate

1. Conceptul despre om

Definiţia individului – 1. organism cu existenţă proprieşi considerat ca unitate distinctă faţă de

specia din care face parte. 2. Persoană considerată ca unitate particulară, distinctă faţă de toate

celelalte persoane.

Fiecare din partile corpului reprezinta un microcosmos al acestuia, dupa cum insasi fiinta umana

este un microcosmos al Universului. Aceasta este conceptia holistica. Tot ceea ce suntem se

reflecta in corpul nostru, mai ales starile fiziologice, psihologice si patologice.

O buna calitate a vietii depinde de un ansamblu de factori: un mediu nepoluat favorabil vietii

sanatoase a omului, un nivel de viata ridicat ceea ce presupune satisfacerea completa a nevoilor

de alimentatie calitativ buna, incluzand toate principiile alimentare capabile sa asigure o viata

sanatoasa, asigurarea belsugului de produse industriale accesibile si de calitate, a serviciilor

complete si de buna calitate, un mod de viata modern, adecvat si in acord cu noile transformari

tehnologice, economice, sociale ale vietii, un stil de viata corespunzator autorealizarii creative a

persoanei umane.

In consecinta, o buna calitate a vietii este o conditie inerenta a bunastarii individuale si colective,

iar daca ne referim la sanatate in calitate de componenta de baza a unei vieti de calitate este

suficient sa reamintim definitia data sanatatii de catre Organizatia Mondiala a Sanatatii:

sanatatea nu reprezinta doar absenta bolii sau a infirmitatii, ci starea de maxima bunastare fizica,

psihica si sociala. Calitatea vietii legata de sanatate, presupune tocmai evaluarea aspectelor

fizice, emotionale si sociale ale sanatatii si bolii.

DEFINIREA SANATATII

      Notiunea de sănătate sau boală exprimă stări relative, deosebit de complexe, dificil de

identificat separat si de cuantificat, de la sănătate la boală existând o infinitate de stări

intermediare.SĂNĂTATEA este starea naturală de bine, dinamică, ce tinde să păstreze

echilibrul functional al organismului în mediul său biologic, natural si social. Aprecierea stării

de "sănătate" nu e egală cu absenta bolii si diagnosticul de sănătate este mai greu de stabilit

decât diagnosticul de boală.

9

EVALUAREA SANATATII

      Starea de sănătate este greu de evaluat deoarece la promovarea ei contribuie o serie de

factori obiectivi: fizici, biologici si sociali, precum si o serie de factori subiectivi: capacitatea de

muncă, confortul, împlinirea, satisfactia. De la sănătate la boală sunt o multime de trepte

imaginate ca o piramidă, procesul de tranzitie de la sănătate la boală este de obicei lent dar si

brusc prin actiunea factorilor de mediu si biomedicali.

a) Sănătate deplină = absenta oricăror factori subiectivi sau obiectivi de boală; absenta

factorilor de risc; încadrarea în limitele normalului a tuturor datelor. Conduita medicală:

control medical preventiv la trei ani.

b) Sănătate = stadiu de susceptibilitate când există factori de risc dar fără date obiective

patologice iar examinările de laborator sunt normale. Conduita medicală: combaterea

factorilor de risc, controlul anual profilactic.

c) Stare de bine = stadiu preclinic când există factori de risc si teste de încărcare pozitive.

Conduita medicală: combaterea factorilor de risc, măsuri medicale(preventie primară),

control anual.

d) Stare de boală minoră = stadiul clinic incipient de boală, unde există factori de risc si

date obiective si pot sau nu să existe date subiective si modificări ale ex. de laborator.

Conduita medicală: tratament specific, dispensarizare activă.

e) Stare de boală majoră = stadiul clinic manifest, existând date obiective si de laborator

certe.

Conduita medicală: tratament specific: tratament recuperator.

f) Boala gravă = stadiul clinic decompensat al bolilor.

Conduita medicală: tratament specific, tratament recuperator.

     

      Diagnosticul diferitelor grade de sănătate au importantă pentru sesizarea trecerii treptate de

la sănătate la boală si pentru individualizarea conduitei medicale în functie de factorii de mediu

si factorii biomedicali care intervin în procesul sanogen în dublu sens. Acesti factori actionează

în proportii si în mod diferit în functie de fiecare grupă de vârstă realizând nevoi specifice de

preventie diferite la fiecare grupă de vârstă în raport cu riscul de îmbolnăvire diferit.Dacă

ereditatea si vârsta nu pot fi influentate de actul medical, toti ceilalti factori pot fi obiectul unei

activităti de preventie prin măsuri sanogenice specifice.Preventia nu se adresează doar prevenirii

degradării stării de sănătate ci găsirii unor modele individuale de promovare a sănătătii,

mentinerea sănătătii fiind în esentă un act individual a cărui elemente sunt cuprinse în asa

numitul "Decalog al sănătătii":

10

Disciplina muncii

Stiinta petrecerii timpului liber si a mijloacelor de relaxare

Alimentatia cumpătată si echilibrată

Călirea organismului prin factori naturali si de miscare

Locuintă igienică si familie închegată

Comportament social si constiintă ecologică

Receptivitate si consecventă morală

Cultura sanitară si evitarea factorilor de risc

Control medical preventiv si respectarea prescriptiilor

Cunoasterea de sine si autoeducatia.

2. Conceptul de familie

STRUCTURA SI FUNCTIILE FAMILIEI

Definitia familiei Clasificarea familiilor Functiile familiei

Definiţia familiei

Modele de definire:

      Doi sau mai multi indivizi care locuiesc în aceeaşi gospodărie, care pot stabili unele legături

afective comune şi care sunt legaţi prin îndeplinirea unor sarcini sociale în comun (Baranowski

şi Nader, 1985); 

      Grup special ţinut laolaltă de legături afective semnificative, mai degrabă, decât o entitate

legală, economică, biologică sau genetică (Leavitt, 1982); 

Definiţia OMS:  

      "Familia reprezintă o persoană sau un grup de persoane care trăiesc împreună şi au

legături de sânge, prin căsătorie sau adopţiune." 

Clasificarea familiilor 

      La baza clasificării stau numărul persoanelor, relaţiile dintre membrii familiei, funcţiile

fiecăruia precum şi relaţiile cu comunitatea. 

I. FAMILII TRADIŢIONALE:

a.Familia nucleară = soţ, soţie şi urmaşi locuind într-o gospodărie comună.

b.Diada nucleară = soţ şi soţie,singuri,fără copii sau copiii nu locuiesc împreună cu ei.

c Familia lărgită = perechea + rude 

pe verticală = soţ, soţie, copii + părinţii unuia dintre soţi sau ai ambilor;

pe orizontală = copii + fraţi sau surorile unuia dintre soţi;

lărgită atât pe verticală cât şi pe orizontală 

d Familia cu un singur părinte (decapitată)  

11

e Reţeaua de rudenii - gospodării nucleare sau membrii necăsătoriţi care locuiesc 

                  aproape şi au un schimb permanent de bunuri şi servicii;

f Familia poligamă (în cult islamic).

II. FAMILII NETRADIŢIONALE: (experimentale, uniuni)

Caracteristici:

structură cvasifamilială sau persoane vârstnice neînrudite, împărţind un aranjament

comun, gospodărie comună şi cheltuieli împărţite;

relaţie de familie afiliată în care membrii mai vârstnici neînrudiţi au fost integrate în

familii mai tinere;

afilierea nerezidenţială prin care poate fi menţinută relaţia dintre ruda mai vârstnică şi

alţi membri ai familiei extinse;

familia binucleară;

familia reconstituită sau familia vitregă;

familia consensuală (concubinaj), coabitare heterosexuală cu un mariaj "de facto" dar

fără forme legale;

uniunea homosexuală de pereche sau mai mulţi membrii într-o singură gospodărie.

            Funcţiile de bază ale familiei

a. Funcţii fizice (biologice şi economice):

reproducere

furnizare de hrană

îmbrăcăminte şi adăpost, apărare de pericole

îngrijirea sănătăţii

b. Funcţii afective: satisfacerea nevoilor afective între soţi, între părinţi şi copii, între

membrii diferitelor generaţii; bucuria traiului împreună, companie plăcută, încurajare;

c. Funcţii sociale:  

asigurarea grupării sociale

întărirea stimei de sine

sprijinirea creativităţii şi a iniţiativei

dezvoltarea şi susţinerea personalităţii membrilor ei

transmiţător al culturii de la o generaţie la alta

pregătirea membrilor pentru locurile în ierarhia socială

imprimarea controlului şi a sentimentului de dreptate (reguli, drepturi, obligaţii şi

responsabilităţi caracteristice societăţii umane).

12

Factorii care influenteaza starea de sanatate a familiei

Definitia sanatatii familiei

Functiile si sarcinile familiei legate de sanatate

Indicatorii starii de sanatate a familiei

Factorii care influenteaza sanatatea familiei

      DEFINIŢIA SĂNĂTĂŢII FAMILIEI

“Sănătatea familiei este abilitatea ei continuă de a menţine o structură a sistemului familiei

care să faciliteze îndeplinirea funcţiilor definite în interacţiune cu sistemele sociale, politice,

economice şi sanitare”.

Din perspectiva cadrului de dezvoltare, sănătatea familiei poate fi definită ca: “Deţinerea

capacităţilor şi resurselor pentru a îndeplini normele de dezvoltare a fiecărei etape din ciclul

vieţii familiei”.

            Pentru studiul familiei şi măsurarea sănătăţii ei, OMS recomandă cel puţin patru

indicatori:

demografici

medicali

sociologici

economici.

Funcţiile şi sarcinile familiei legate de sănătate

a. Asigurarea de hrană, adăpost, îmbrăcăminte adecvată.

b. Menţinerea unui mediu fizic casnic ce sprijină sănătatea.

c. Menţinerea unui mediu casnic psiho-social care sprijină sănătatea.

d. Asigurarea de resurse pentru păstrarea igienei personale.

e. Asigurarea satisfacerii nevoilor spirituale.

f. Educaţia pentru sănătate.

g. Promovarea sănătăţii (alimentaţie, exerciţii fizice).

h. Luare de decizii legate de sănătate şi boală.

i. Recunoaşterea tulburărilor de dezvoltare.

j. Recunoaşterea tulburărilor stării de sănătate.

k. Solicitarea îngrijirii sănătăţii.

l. Solicitarea îngrijirii îmbolnăvirii.

m. Solicitarea îngrijirii danturii.

n. Primul ajutor.

o. Urmărirea medicaţiei prescrise şi neprescrise.

13

p. Îngrijirea bolii acute sau cronice.

q. Îngrijirea pentru recuperare.

r. Implicarea în sănătatea comunităţii (spiritul bun, umanitar).

s. Programe naţionale.

Indicatorii sănătăţii familiei

      Utilizarea conceptului de Sănătate a Familiei porneşte de la faptul că o persoană în

dezvoltarea sa somatică, psihică şi socială este puternic influenţată, şi uneori pentru totdeauna,

de mediul familial. Chiar dacă persoana respectivă nu aplică în mod tradiţional cultura familiei

din care îsi are originea, ea face permanent referinţă, chiar negând, la familia genitorilor săi.

      a) INDICATORII DEMOGRAFICI

- se referă la structura familiei şi evenimente care intervin în aceasta:

Structura familiei:  

număr de persoane care compun familia (mărimea)

vârsta

nivelul de instruire

ocupaţia şi tot ce derivă din ea (nivel cultural, material).

Aceste descrieri se fac, în general, în raport cu capul familiei.

Mărimea medie a familiei: este reprezentată de numărul membrilor

familiei. Acest indicator este interesant de studiat pe parcursul secolelor, deceniilor şi oferă date

interesante cu importanţă chiar asupra unor decizii politice, economice, sociale şi de sănătate. Ca

urmare a scăderii natalităţii în ţările dezvoltate, numărul copiilor pe familie a scăzut, a crescut

numărul familiilor fără copii, al celibatului şi al familiilor formate dintr-o singură persoană. Ce

este important însă că indicatorii structurali şi de mărime impun noi tendinţe de asistenţă

medicală şi socială a familiei. La numărul mare de familii cu persoane singure sau fără copii,

sistemele sociale sunt obligate să preia sarcini care altfel ar fi fost preluate de membrii tineri ai

familiei.

Tipuri de familie . Importanţa acestui indicator în asociere cu cele de mai

sus este că determină consecinţe pe plan medical:

deplasarea centrului de greutate a solicitărilor medicale din domeniul materno- infantil

spre persoanele vârstnice;

restructurarea sistemului de asistenţă medicală cu accent pe serviciile sociale destinate

categoriilor dezavantajate şi la risc;

necesitatea colaborării serviciilor de sănătate, mai acut ca oricând, cu organizaţii şi

instituţii care au preocupări în noile probleme apărute.

14

Indicatori demografici dinamici:  

divorţialitatea

nupţialitatea

mortalitatea generală şi specifică

sporul natural

      Deşi par indicatori din domeniul socialului, modificarea lor duce şi la consecinţe pe plan

medical dar, şi dezvoltarea asistenţei medicale poate influenţa, la rândul ei, aceşti indicatori (ex.

mortalitatea specifică).

b)   INDICATORI SOCIALI :

= domeniu de preocupare a profesioniştilor din asistenţă socială şi sociologie, instituţii cu care

domeniul sănătăţii şi mai ales cel de Medicina de Familie, trebuie să aibă o foarte strânsă

colaborare şi acţiuni în parteneriat. Nu rareori problema pentru care este solicitat medicul de

familie este o problemă prioritar socială şi secundar medicală. 

c) INDICATORII ECONOMICI: nu constituie în mod direct preocuparea profesioniştilor din

sănătate dar, nu este indiferent nivelul economic faţă de fenomenul sănătate – boală: 

costul bolii pentru familie

nivelul de dezvoltare economică a ţării

venitul mediu pe membrii de familie

nivelul de dezvoltare, urbanizare şi industrializare

familia şi membrii săi contribuabili solidari la sistemul de sănătate.

d) INDICATORI MEDICALI:

Prevalenţa factorilor de risc în familie

Prevalenţa bolilor în familie

Agregarea bolilor în familie

FACTORII DE RISC specifici familiei şi problemele de sănătate induse de ei

ETAPA FACTORII DE RISC PROBLEME DE SĂNĂTATE

15

Cuplul şi

familia

aşteptând

copiii,

părinţi

tineri

(I – III)

- lipsa de cunştinţe privind

planificarea familială 

- căsătoria adolescenţilor 

- lipsa de cunoştinţe privind 

rolurile conjugale şi sexuale şi 

acomodările 

- lipsa îngrijirilor prenatale 

- alimentaţia necorespunzătoare 

- sub- şi supragreutatea 

- obiceiuri alimentare nesănătoase 

- fumat, alcool, droguri, cafea 

- primipară sub 16 ani sau peste 

35 de ani 

- antecedente de HTA 

- infecţii în timpul sarcinii ca: 

rubeolă, sifilis, gonoree 

- factori genetici 

- factori economici 

- pericole legate de locuinţă

- dispareunie

- căsătorie nereuşită 

- sarcină la vârsta

adolescenţei 

- naşteri de copii prematuri 

sau cu greutate mică 

- traumatisme la naştere 

- malformaţii congenitale

- accidente 

- moartea subită a sugarulu

Familia cu

copii

şcolari

(IV)

- locuinţă periculoasă 

- cămin nestimulant 

- folosirea incorectă a resurselor 

pentru copii 

- mediu sărăcăcios 

- maltratarea, neglijarea copiilor 

- model de viaţă de utilizare a 

instituţiilor sociale, copii mulţi 

apropiaşi de vârstă 

- stima de sine redusă 

- copil – „ţap ispăşitor” 

- infecţii, accidente, spitalizări 

- părinţi imaturi, dependenţi, 

- tulburări de comprtament 

- probleme de văz şi limbaj 

- boli transmisibile 

- probleme şcolare 

- carii dentare 

- retardare mintală 

- boli maligne 

- boli psihice 

- accidente casnice 

- sub- şi suprapondere

16

incapabili pentru responsabilităţi 

- pedeapsa fizică pentru ascultare 

- substanţe toxice neprotejate în 

casă 

- sub- şi supraalimentaţia

ETAPA FACTORII DE RISC PROBLEME DE SĂNĂTATE

Familia cu

adolescenţi

(V)

- origine rasială şi etnică a familiei 

- stiluri de viaţă şi comportament

- inabilitatea soluţionării 

problemelor 

- factori socio-economici care 

contribuie la relaţia cu colegii 

- familia preţuieşte agresivitatea şi 

competiţia 

- valorile familiei inflexibile 

- atitudini riscante 

- conflicte între părinţi şi copii 

- presiuni de a împlini speranţele 

Familiei

- morţi violente şi

traumatisme 

- alcoolism, folosirea de 

droguri 

- sarcină nedorită 

- boli cu transmisie sexuală 

- boli psihice

Familia cu

adulţi de

vârstă

mijlocie

(VI – VII)

- HTA, diabet, obezitate 

- fumat, sedentarism 

- alimentaţie bogată în colesterol 

- modele ale personalităţii legate 

de stres 

- predispoziţie genetică, sex, rasă 

- folosirea contraceptivelor orale 

- specificul zonei geografice 

- obiceiuri alimentare 

- alcool, scandal 

- poluanţi naturali 

- clasa socială, locuinţă 

- depresie, gingivite

- boli cardiovasculare 

- coronaropatii 

- AVC

- cancer 

- accidente 

- omucideri, sinucideri 

- boli mintale 

- paradontopatii, edentaţie

17

Familia

cu adulţi

vârstnici

(VIII)

- vârsta, pensionarea 

- interacţiunea medicamentelor 

- depresia, tulburări metabolice 

- boli endocrine şi cronice 

- pierderea partenerului 

- venitul redus 

- alimentaţia necorespunzătoare 

- sedentarism 

- mediile, stilurile de viaţă trecute 

- lipsa pregătirii pentru moarte

- confuzie mintală 

- scăderea acuităţii vizuale

- tulburări de auz

- HTA, depresie

- boli acute infecţioase

(gripă, pneumonie) 

- leziuni ca: arsuri, căderi

- moarte fără demnitate

Influenta familiei asupra starii de sanatate a individului

Situatii patologice

1.sociale:

- primatul interesului material in realizarea casatoriei si intemeierea familiei

- mediul in care se constituie familia/cuplul conjugal

- tipuri labile/dezechilibrate caracterial, comportamental si relational (cupluri divergente,

devitalizate, pasive)

- pauperitatea

- confort deficitar material in sanul familiei

- intruziunea unor persoane straine in familie

- diferente etno-culturale si educativ-profesionale (diferenta de acumulare culturala, de educatie

sexuala-proctrativa/contraceptiva, de cultura sanitara sau igiena)

2.psihologice - conflicte, stari tensionale, indiferenta

- lipsa de confort psiho-emotional in cadrul familiei

- comunicare deficitara informativa, afectiva, educativa

- legaturi extra-conjugale

- abandon/divort/despartire-separare (+perceptia evenimentului de catre copil si sotul inocent)

- decesul unui membru al familiei

3.Modele imprimate:

- alimentatia (sarat, condimentat, fierbinte, hiperproteic/vegetarian, tipuri deviante de

comportament alimentar)

- uzul de substante toxice (fumat, alcool, stupefiante)

18

- mostenirea unor profesii cu riscuri particulare: mineri, brutari, agricultori, bibliotecari-anticari,

industria chimica, personal medical etc.

- igiena vietii:

- ritmul activitate-odihna

4. Conditii somato-psihice

- boli fizice/psihice ale unui membru al familiei

- deficiente senzoriale si motorii, sau de relatie sau autonomie

- nasterea unui copil cu handicap

BOLI CU AGREGARE FAMILIALA

Ne revine sarcina sa alcatuim O RISCOGRAM A FAMILIEI si sa incercam, educand pacientii

sa combatem acesti factori de risc.

Familia reprezinta si un ecosisitem microbiologic si in cazul bolilor infecto-contagioase, acestea

trebuie depistate si vor fi initiate masuri profilactice pentru aceste boli.

Patologia familiei

a. Infertilitatea conjugala

b. Contestarea relatiilor de filiatie

c. Paternitatea inadecvata si Sindromul de copil maltratat

d. Violenta familiala

a.Infertilitatea conjugala

Definitie: absenta unei sarcini la un cuplu dupa cel putin 1 an de coabitare sexuala normala (3

raporturi/saptamana), in absenta oricaror metode contraceptive.

Timpul acordat unui cuplu pentru obtinerea unei sarcini este de:

6 luni (50% sanse)

1 an (90% sanse)

2 ani (10% sanse)

Dupa 2 ani de absenta a sarcinii se considera ca acel cuplu este steril.

b. Contestarea relatiilor de filiatie

Codul Familiei reglementeaza relatiile de filiatie, adica legatura de descendenta intre copil si

parintii sai. Daca maternitatea rezulta din actul nasterii (desi principiul “mater est quem gestatio

demonstrant” este atacat astazi de posibilitatea donarii de ovule), paternitatea se bazeaza pe

prezumtia legala stabilita de art. 53 CF care stipuleaza :”copilul nascut in timpul casatoriei are

ca tata pe sotul mamei”. Identic se procedeaza si in cazul divortului, daca se stabileste conceptia

19

copilului in timpul casniciei si nasterea sa inainte de a doua casatorie a mamei (300 zile de la

conceptia copilului) .

Timpul cuprins intre a 300-a si 180-a zi dinaintea nasterii copilului este timpul legal al

conceptiunii. Daca aceasta perioada este cuprinsa in timpul casatoriei, presupune conceptia

copilului in casatorie, deoarece este durata cea mai lunga/respectiv cea mai scurta a unei sarcini

viabile. Deci, copilul nascut <300 zile de la desfacerea casatoriei sau > 180 zile de la realizarea

ei este socotit conceput in timpul casatoriei.

Filiatia fata de mama: se poate cere stabilirea ei in urmatoarele situatii:

lipsa certificatului de nastere

furtul/schimbul de copii

nou-nascuti/sugari/copii abandonati

pruncucidere

Filiatia fata de tatal din casatoria legitima se bazeaza pe prezumtia de paternitate

conform principiului “pater is est quem nuptiae demonstrant”.

Daca tagada se invoca in caz de absenta prelungita de la domiciliu, detentie, sterilitate etc, si

contesta prezumtia de paternitate care se bazeaza pe obligatia de fidelitate din partea sotiei, se

considera ca un copil este, juridic, descendentul unui barbat, iar biologic, al altui barbat.

Pot apare conflicte de paternitate intre sotul din prima casatorie si sotul din a doua casatorie (caz

de dubla paternitate) , cand cei doi barbati, ca soti succesivi ai unei aceleiasi femei, cad sub

influenta prezumtiei de paternitate.

Paternitatea din afara casatoriei se stabileste prin recunoasterea voluntara sau

testamentara sau prin actiune in justitie facuta de mama in numele copilului (copilul este

reclamant).

In situatiile de concubinaj filiatia se atesta prin recunoastere a copilului de catre

prezumtivul tata sau prin cercetare in justitie, care incearca a exclude un barbat incriminat de la

o paternitate (certitudine) sau de a afirma paternitatea ca fiind posibila (posibilitate, nu

certitudine),

Metodele de cercetare folosite sunt:

masurarea duratei sarcinii

capacitatea de procreere a barbatului (azoospermie, necrospermie, oligospermie)

cercetarea dermatoglifelor

cercetarea grupelor sanguine si serice

amprenta genetica

c)Paternitatea inadecvata. Sindromul de copil maltratat

20

In toate familiile, aparitia unui copil reprezinta un factor major de schimbare a modului de viata

de pana atunci. In unele cazuri se pot produce perturbari, stresuri datorate fragilitatii sistemului

familial, care nu este pregatit de a face fata actului natalitatii. Efectele asupra copiilor vor evolua

de la indiferenta catre aparitia abuzurilor si maltratarilor fizice sau psihice.

Dezvoltarea unei paternitati inadecvate poate fi prevazuta daca se analizeaza o serie

de amanunte referitoare la membrii familiei analizate:

referitor la parinti:

experiente traumatizante in propria copilarie

casatorie timpurie

crescuti in familii monoparentale

boli psihice

imaturitate psiho-afectiva

alcoolism in familiile de origine

referitor la copii:

prematuritate

handicap psiho-somatic

copil nedorit

copil sensibil, iritabil, care plange mult, cu tulburari de somn si alimentatie etc.

Sindromul de copil maltratat (Sindromul Tardieu-Silverman)

Este o afectiune semnalata de numerosi psihiatri si pediatri.

In ultimile decenii s-au semnalat o suma de studii referitoare la acest subiect, depistarea

sindromului,prin natura lui, reprezentand astazi una din cele mai complicate actiuni.

Datele statistice din literatura cu referire la frecventa sindromului se afla cu mult sub nivelul

cazurilor existente in realitate, situatie datorata:

frecventei mari a episoadelor de maltratare (devenite “obisnuinta” in familiile sau

cazurile respective)

lacunelor legislative

lipsei instrumentelor de depistare si raportare

neglijarii diagnosticului de catre medici, pedagogi, asistenti sociali

Nu orice pedeapsa corporala intruneste elementele constitutive ale sindromului respectiv. Acesta

implica:

1. existenta obligatorie a unor leziuni serioase si variate (osoase, cutanate, organice);

2. conturarea unui asa-zis model de conduita patologica a copilului torturat

3. o atitudine parentala/tutorala semnificativa.

21

Agresorii sunt reprezentati de parinti/unul din parinti, o ruda apropiata aflata in anturajul

copilului, baby-sitter, tutore, pedagog.

Un triplu aspect: medical, social si juridic se raporteaza la acesti copii supusi maltratarii.

Aspectul medical este rezumat de tabloul clinic al sdr. Tardieu-Silverman

Leziuni somatice:

Stare generala influentata, malnutritie, retard staturo-ponderal, lipsa de igiena

Leziuni traumatice cutanate: echimoze, urme de lovituri, arsuri, alopecie parcelara

Fracturi recente/vechi (sechele), consolidate vicios, situate la craniu, membre, oasele fetei

Hematoame subdurale

Contuzii viscerale diverse

Aceste leziuni somatice diverse au 2 caracteristici: ele sunt de vechime variabila si nici o

explicatie logica nu poate fi gasita pentru producerea acestora, cu exceptia unei agresiuni.

Leziuni psihice, rar izolate dar foarte suspectabile daca ele acompaniaza leziunile somatice:

Apatie, dezinteres,tristete

Frica fata de adulti, cu accese de panica

Iritabilitate, cu agitatie si plans

Retard al achizitiilor psihosomatice

Aspectul social arata un comportament anormal al copilului maltratat: enurezis, tulburari de

comportament, de alimentatie, de somn

In plus, este un copil: adesea nascut prematur, adesea cu spitalizari repetate si indelungate, cu u

statut social propriu: un copil din afara casatoriei prezente, etc.

Parintii insisi au o serie de caracteristici care explica tulburarile de comportament, pe fondul

imaturitatii. Prezinta adesea:

etilism (unul sau ambii)

arieratie mintala/dezvoltare mintala limitata

dezechilibre psihice cu trecere la acte agresive

un fond pervers sexual sau comportamental

psihoze sau alte boli neuro-psihice involutive

La aceste situatii adaugam pauperizarea, insecuritatea profesionala, familia numeroasa,

conditiile improprii de locuit.

Trebuie subliniat ca exemple de copii maltratati se pot intalni si in clasele sociale inalte, chiar

daca maltratarea este, in astfel de situatii, mai dificil de evidentiat.

Aspectul juridic se refera atat la interventia de urgenta in astfel de situatii pentru tratarea

leziunilor si complicatiilor produse de violenta cat si la terapia sociala a cazului.

22

Spitalizarea este un gest de salvgardare, ea reprezentand adesea punctul de plecare pentru

stabilirea diagnosticului.

d) Violenta familiala

Forme de manifestare

a.Violenta fizica

- corporala:

- cu grad mare de periculozitate, soldate cu decesul victimei sau instalarea unei invaliditati

permanente sau care au pus in pericol iminent integritatea/functionalitate organismului

- de gravitate medie: soldate cu modificarea infatisarii fizice a victimei (hematoame, escoriatii,

arsuri)

- de gravitate minora

- de atentionare (“alarma”)

- sexuala:

- viol/tentativa de viol

- abuzarea fizica sexuala a minorilor

- abuzarea fizica sexuala a membrilor familiei aflati in imposibilitate de aparare sau

discernamant.

b.Violenta psiho-afectiva

- agresiune psihica acuta:

- violente de limbaj, de tonalitate, expresii jignitoare, obscene;

- crize de gelozie

- persecutia psihica in relatie cu menajul, educatia copiilor, venituri, activitatea zilnica

-agresiunea psihica cronica: cupluri devitalizate si in conflict permanent

- maltratarea psihica legata de relatiile conjugale (conjugopatie, adulter).

c.Agresiunea asupra functiilor de relatie cu exteriorul

- impiedicarea – sub amentintare – a exercitarii profesiei, accesului la scolarizare, educatie,

cultura, recreatie

- impiedicarea la servicii de ajutor in caz de urgenta (servicii medicale, cheltuieli pentru

medicamente, recuperare etc.)

Factorii de risc si mecanismele generatoare ale violentei familiale

a.Conjugopatii genetice (aparute in momentul incheierii casatoriei)

- circumstante ale casatoriei, relatiile affective, intruziunea persoanelor din exterior in familie,

nivelul socio-economic si cultural-educational al familiei constituite, varsta la casatorie,

influente negative ale familiei de origine asupra cuplului (mentinerea stricta a distributiei

23

traditionale a rol-statusurilor: prejudecati, ierarhizare familiala), locuinta proprie, discordante

religioase si/sau de cultura, educatie

b.Conjugopatii dobandite - alcoolism uni-bi-conjugal,boli psihice/dezechilibre psiho-emotionale

de cauza exogena, disfunctii in relatiile conjugale (sexuale), pauperizarea, somajul/pierderea

statutului economic si social, gestiunea proasta a fondurilor familiei, neconcordante intre

asteptari/idealuri si realitate (lipsa de adaptabilitate la real), exercitarea deficitara a rol-statusului

in familie, esecul educational/scolar al copiilor, boli organice aparute intre timp, lipsa de

comunicare intre membrii familiei (instrainare, gelozie, incordare, relatii glaciale, nivel scazut

de intelegere a starilor celorlalti membri ai familiei)]

b.Conceptul de comunitate

Comunităţile se nasc sau se definesc, se regăsesc sau se dezvoltă continuu într-un spaţiu unde

criteriile identitare se ancorează în spaţii istorice, realităţi socio-economice, structuri culturale şi

idealuri în schimbare.

De aceea, instituţiile care acţionează la nivel comunitar prin proiecte si programe ar trebui să

cunoască elementele constitutive ale teoriei programelor sociale şi să-şi deruleze activităţile

conştiente de impactul programului, pe termen mediu şi lung, la nivelul întregii comunităţi.

Măsura unei schimbări este dată mai ales de dimensiunea participării şi implicării active a

participanţilor, implicit a grupurilor ţintă, la această schimbare. Numai aşa se poate vorbi de

dezvoltare comunitară, de capacitate instituţională crescută, de practici pozitive şi mai ales de

programe şi intervenţii eficiente.

NOŢIUNI LEGATE DE COMUNITATE

Comunitatea este o unitate spaţială sau teritorială de organizare socială în care indivizii au

un sens al identităţii şi apartenenţei exprimate de relaţii sociale continue.

Deci, elementele-cheie care definesc comunitatea sunt:

- Situarea în spaţiu (poziţia geografică);

- Preocupările comune;

- Credinţa în aceleaşi valori culturale, idealuri/preocupări şi norme împărtăşite de membrii

comunităţii.

Comunitatea poate fi privită ca "o formă complex de organizare umană aflată la graniţa dintre

formal şi informal, concretizată prin relaţii sociale/interpersonale, stabilite între persoane care

ocupă un spaţiu precizat şi între care s-a creat o concordanţă de:

- Valori, atitudini (grijă socială, apartenenţă, cooperare, responsabilitate);

- Limbă;

24

- Tradiţii;

- Interese comune (bunăstare, sprijin, interese concrete de dezvoltare a infrastructurii, lucrări

publice);

- Modele comportamentale (întrajutorare, voluntariat);

- Acţiune;

- Identitate (organizare în jurul unui principiu cultural-valoric, etnic).

Comunităţile sunt grupuri de persoane care locuiesc în acelaşi spaţiu geografic, cu membri care

au comportamente diferite, care au un limbaj şi tradiţii comune şi ale căror interese şi identitate

cultural- valorică sunt asemănătoare.

Dar, într-o comunitate pot apărea şi subgrupuri. Ceea ce le diferenţiează pe acestea de restul

comunităţii este prezenţa sau absenţa unei anumite caracteristici legate de gradul de şcolarizare,

etnie, vârstă etc. Acestea sunt alcătuite din persoane care aparţin unor clase sau grupuri

sociale,vârste, şi ambelor sexe.

În cadrul comunităţii există diferite nivele ale relaţiilor sociale cum ar fi:

- Contactele umane;

- Interacţiunile sociale;

- Reţelele sociale.

În interiorul acestor nivele se regăsesc diferite tipuri de manifestare ale relaţiilor sociale

propriu-zise. Acestea sunt:

- Sociabilitatea;

- Socialitatea;

- Conflictele sociale.

Caracteristica predominantă a relaţiilor sociale este dată de manifestarea la nivel individual,

iar apoi de grup a unor sentimente de ingroup sau outgroup, bazate pe nevoi, interese, aspiraţii

ale indivizilor sau grupurilor.

Comunitatea se află la graniţa dintre formal şi informal. Această caracteristică este dată de

diferitele grupuri ce acţionează într-o comunitate, aşa-numiţii "actori sociali".

Ei sunt cei ce iau deciziile cu privire la starea comunităţii sau care influenţează membrii

comunităţii în modul lor de a se comporta.

Pe de o parte, trebuie luate în considerare instituţiile şi reprezentanţii lor (actorii instituţionali/

persoanele oficiale):

- primăria (primarul, secretara);

- poliţia;

- dispensarul medical (medicul de familie, asistenta medicală);

25

- biserica (preotul);

- şcoala şi grădiniţa (profesorul, educatorul);

- biblioteca şi căminul cultural;

- Autoritatea Judeţeană de Sănătate Publică prin reprezentanţii săi în unele localităţi: medic,

asistentul medical comunitar, mediatorul sanitar, asistentul social;

- organizaţiile non-guvernamentale (ONG-uri);

- agenţii economici.

Pe de altă parte, intervin actorii individuali. Ei sunt acei lideri informali, persoane care, fără să

ocupe vreo funcţie în administraţie sau alt organ instituţional, au capacitatea de a influenţa

membrii comunităţii – de exemplu, cei cu un nivel de studii mai ridicat sau cu o stare materială

mai bună decât ceilalţi membri ai comunităţii sau cei mai în vârstă.

Nu trebuie să se înţeleagă că cele două categorii sunt în opoziţie una faţă de cealaltă!

Dimpotrivă, în cazul dezvoltării comunitare, ceea ce asigură succesul unui proiect (ducerea lui la

bun sfârşit) este tocmai o bună colaborare a tuturor actorilor sociali implicaţi.

Organizarea administrativ-teritorială din România operează cu patru tipuri de comunităţi

(d.p.d.v. teritorial) şi anume, municipiu, oraş, comună, sat.

Aprecierea nevoilor comunitatii

TIPURI DE NEVOI

Conceptul tradiţional de nevoie se referă la diferenţa dintre starea existentă şi cea dorită a

statusului de sănătate. Această diferenţă devine „nevoie” atunci când, potenţial, poate fi privită

sau ameliorată prin folosirea serviciilor de sănătate, sau serviciilor sociale.

Termenul de nevoie desemnează necesităţile umane fundamentale, care, dacă nu sunt satisfăcute,

produc neplăceri persoanei şi împiedică participarea socială deplină a acesteia.

STRUCTURI CONCEPTUALE

Nevoile diferă de dorinţe deoarece dorinţele sunt exclusiv individuale şi subiective, în timp ce

nevoile pot fi determinate în mod obiectiv.

Clasificarea lui Bradshaw (1972) identifică patru tipuri de nevoi umane: normative,

comparative, simţite şi exprimate.

Nevoile normative sunt acele nevoi identificate în acord cu o normă stabilită în general de

specialişti. Aceste nevoi sunt definite de un observator extern.

El sugerează că indiferent de ce intenţionează cineva să facă în legătură cu anumite deficienţe

legate de sănătate, acestea există şi pot fi descrise (ex: fracturi, lipsa imunizării etc.). Acest

concept identifică o terţă parte: experţii şi/sau profesioniştii din domeniu. Diferiţi profesionişti pot

avea opinii diferite despre acelaşi aspect legat de sănătate/boală.

26

Nevoile comparative sunt acele nevoi care apar în urma comparaţiei pe care o face persoana între

sine şi alte grupuri pe care nu le consideră a fi aflate în nevoie. Se stabilesc/definesc prin studierea

caracteristicilor populaţiei ce beneficiază de anumite servicii. Conform acestui concept atunci

când există populaţii cu caracteristici similare, dar care nu primesc un anumit serviciu medical,

ele sunt în situaţia de a avea o nevoie de sănătate.

Nevoile simţite sunt acele nevoi pe care simt oamenii că le au, iar cele exprimate sunt acele nevoi

care devin cereri, despre existenţa cărora se ştie. Nu toate nevoile simţite sunt şi nevoi exprimate,

deoarece oamenii nu şi le fac cunoscute din cauza inegalităţii de putere şi status. Nevoia simţită

este deseori echivalentă dorinţei. Astfel când se evaluează nevoile pentru un anumit serviciu de

sănătate, cetăţenii sunt întrebaţi dacă ei consideră că au nevoie de respectivul serviciu. Dar acest

răspuns poate fi influenţat de mulţi factori, unul dintre ei fiind auto-percepţia şi cunoaşterea care

ar fi probabilitatea ca cineva să solicite ceva dacă nu este conştient de existenţa unei probleme de

sănătate.

Nevoile depind atât de societatea în care trăieşte individul, cât şi de modul în care acesta îşi

satisface nevoile comparativ cu ceilalţi membrii ai societăţii.

Nevoile exprimate (sau cerere) sunt nevoile resimţite puse în acţiune/operaţionalizate. Cererea

reprezintă folosirea unui serviciu de către consumator. Cererea este influenţată de de numeroşi

factori dar cel mai important este disponibilitatea fizică a serviciilor alături de prezenţa sau

absenţa unor bariere în calea folosirii serviciilor respective.

În sfera nevoilor umane de bază, Doyal şi Gough (1991), include sănătatea fizică şi autonomia,

înţelegând prin autonomie „capacitatea de a face alegeri fiind informat despre ceea ce trebuie

făcut şi despre modul în care trebuie făcut”. Pentru satisfacerea celor două nevoi considerate de

bază este necesară satisfacerea unor nevoi considerate de autori ca fiind intermediare. Aceste

nevoi intermediare sunt grupate la rândul lor în două categorii: intermediari pentru satisfacerea

nevoii de sănătate fizică (hrană

adecvată, apă curată, locuinţă adecvată, mediu de muncă fără riscuri, mediu fizic fără riscuri,

îngrijire medicală adecvată) şi factori care contribuie la autonomia emoţională (securitate în

copilărie, securitate fizică, securitate economică, reţea socială care asigură educaţia şi un mediu

emoţional securizant). La nivel populaţional nevoia este reprezentată de suma nevoilor

individuale.

Evaluarea nevoilor de sănătate reprezintă o abordare sistematică în scopul stabilirii faptului că

serviciile de sănătate folosesc toate resursele pentru îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei în

cel mai eficient mod, şi reducerea inegalităţilor. Acest lucru implică metode calitative,

comparative şi epidemiologice pentru a descrie problemele de sănătate ala populaţiei;

27

identificarea inegalităţilor în sănătate şi accesul la servicii şi determinarea priorităţilor pentru

folosirea în mod eficient a serviciilor şi a resurselor alocate.

PROCESUL DE EVALUARE A NEVOILOR COMUNITĂŢII

Analiza comunităţii este procesul de evaluare şi definire a nevoilor, posibilelor bariere şi

oportunităţi şi resurse implicate în iniţierea programelor de sănătate comunitară. Acest

proces îl întâlnim definit în mai multe forme în literatura de specialitate ca diagnoză comunitară

evaluarea nevoilor comunitare, educaţie pentru sănătate planificată şi harta comunităţii. Analiza

este primul pas nu numai în stabilirea designului, intervenţiilor stabilite prin proiect dar şi de

adaptare a planurilor de intervenţie potrivit caracteristicilor comunităţii.

Produsul obţinut prin analiza comunităţii este profilul acesteia din care reies date referitoare la

starea de sănătate a comunităţii, indicatorii demografici cu informaţii despre factorii politici şi

socio-culturali. Profilul comunităţii este o imagine a acesteia şi a viitorului ei. Istoria trecută şi

prezentă, schimbările petrecute, resurse şi capacitatea acesteia de a desfăşura activităţi de

promovare a sănătăţii. Procesul de analiză comunitară poate oferi de asemenea o ocazie unică

pentru participarea activă a cetăţenilor la proiectele de promovare a sănătăţii.

Termenii de analiză comunitară şi diagnoză comunitară sunt interşanjabili astfel încât analiza este

demersul care precede diagnoza.

Analiza comunităţii stimulează forme de responsabilitate şi de asumare comunitară a problemelor.

Analiza comunităţii se dezvoltă pornind de la un concept de sănătate valabil pentru fiecare nivel

instituţional, organizatoric şi operativ. Dacă de exemplu, contextul de referinţă este constituit din

problemele de sănătate publică, va predomina necesitatea de a dezvolta o analiză a compoziţiei

demografice, a conformaţiei geografice a teritoriului, a intereselor legate de activităţile

productive, a surselor de poluare, a factorilor de risc pentru mediu.

Analiza comunităţii implică o clarificare în privinţa premiselor de la care porneşte şi a nivelului

de interes pe care îl oferă. Ea poate fi efectuată descriptiv, prin folosirea unor date obiective sau

prin interpretarea şi evaluarea nevoilor dacă capătă o expresie ca urmare a:

- unei cereri exprimate de către comunitate;

- rezultat al unei comunicări simetrice între profesionişti şi populaţiacomunităţii.

Prin urmare nevoile pot fi interpretate de către profesionişti, sau putem avea situaţii în care

cetăţenii participă activ la propunerea şi formularea obiectivelor referitoare la sănătatea publică ce

urmează a fi realizate pe baza unor proiecte.

Realizarea proiectelor sau programelor acceptate de către comunitate, impune stabilirea clară a

domeniilor de intervenţie şi presupune îndeplinirea unor condiţii preliminare pentru ca intervenţia

să fie recunoscută la nivel organizatoric, instituţional şi comunitar.

28

Evaluarea nevoilor comunităţii - se realizează în mod participativ implicând pe cât posibil toate

categoriile din comunitate (inclusiv cele care în mod tradiţional sunt mai puţin "auzite").

Un alt motiv pentru a face o evaluare a nevoilor, este că aceasta este frecvent cerută de către

finanţatori.

Evaluarea nevoilor poate fi folosită şi ca o modalitate de atragere aatenţiei publice asupra unor

probleme cu care se confruntă comunitatea.

Beneficiile evaluării nevoilor includ:

- implicarea comunităţii în luarea deciziilor;

- stimularea parteneriatelor;

- dezvoltare profesională;

- îmbunătăţirea procesului de comunicare între parteneri;

- o mai bună folosire a resurselor.

Ce este evaluarea?

Evaluarea comunităţii: reprezintă inventarul bunurilor sau informaţiilor necesare realizării

procesului de intervenţie planificată. Uneori acest proces este asociat cu anchetele sociologice

prin care sunt identificate resursele şi nevoile oamenilor pentru a avea o imagine statistică asupra

comunităţii la un anumit moment.

Evaluarea reurselor umane: determinarea nivelului de cunoştinţe, aptitudini şi abilităţi existente

la nivelul unei comunităţi, acest potenţial fiind pus în relaţie cu oportunităţile actuale sau viitoare

de angajare pe piaţa forţei de muncă, situaţii în carte indivizii se angrenează într-o formă sau alta.

Evaluarea iniţială este prima etapă a procesului şi presupune strângerea unui set de informaţii

privind cazul pe bază cărora se stabilesc priorităţile ce vor fi urmate.

Există moduri diferite de a defini evaluarea:

- determinare a gradului de realizare a obiectivelor;

- culegere de informaţii pentru adoptarea unor decizii;

- apreciere a meritului, valorii unui proiect sau program.

Evaluarea reprezintă un proces de apreciere a valorii, meritului şi calităţii unui proces,

produs sau rezultat.

Obiectul evaluării îl constituie:

- componentele programului (obiective, resurse umane, materiale, procedurale (strategii de

acţiune) şi de conţinut, populaţia-ţintă, timpul, sistemul managerial şi propriul sistem de

evaluare);

- proiectul programului;

- implementarea programului;

29

- rezultatele, efectele (impactul programului).

Care sunt funcţiile şi scopurile evaluării?

- oferă informaţii pentru adoptarea de decizii: utilitatea – evaluare formativă;

- controlul calităţii - evaluare sumativă;

- dezvoltă cunoştinţe noi (apropiere de cercetare).

.Rolul evaluării se manifesta în trei direcţii - controlul calităţii programului, ameliorarea sa şi din

punct de vedere epistemic, acumularea de noi cunoştinţe teoretice în acest domeniu.

etc.

Cui serveşte evaluarea?

De regulă, există mai multe categorii de beneficiari ai evaluării, iar nevoile lor de informare sunt

diferite.

Proiectul unei evaluări trebuie să reflecte diferitele categorii de public, nevoile, interesele şi

aşteptările lor şi modalităţile prin care se încearcă răspunsul la aceste nevoi. Dacă aceste aspecte

sunt lăsate la voia întâmplării, este foarte probabil ca evaluarea să eşueze în a răspunde nevoilor

diferitelor categorii de beneficiari. Un raport de evaluare proiectat să răspundă nevoilor unor

beneficiari nu va fi la fel de util şi altei categorii de public ţintă.

Culegerea datelor şi elaborarea raportului sunt direct influenţate de nevoile de informare,

interesele şi aşteptările beneficiarilor. Dacă evaluatorii acordă atenţie acestor aspecte, există

premise pentru a satisface criteriile de relevanţă, importanţă, scop şi timp.

Scopul analizei comunitare pentru programele de promovare a sănătăţii, este de a identifica

resurse probleme şi oportunităţi şi stabilirea setului de priorităţi pentru planificarea şi dezvoltarea

intervenţiilor. Analiza are cinci componente:

1. Profilul demografic şi socio-economic pe baza datelor din recensăminte şi date cu privire la

dezvoltarea economică în plan local.

2. Un profil asupra stării de sănătate pe baza indicatorilor de morbiditate şi mortalitate.

3. Profilul riscului de sănătate (inclusiv factori comportamentali, sociali şi de mediu).

4. O anchetă asupra programelor de promovare a sănătăţii, activităţilor şi

politicilor în domeniu.

5. Studii asupra anumitor grupuri ţintă, nivel de cunoştinţe, nevoi şi capacităţi organizaţionale.

Ce informaţii sunt necesare?

Este important să culegem date cantitative şi calitative, de la diferite categorii de beneficiari. Este,

de asemenea, foarte important echilibrul dintre descrieri, observaţii, judecăţi şi recomandări.

Informaţii folosite în evaluarea nevoilor.

30

A. Profiluri ale caracteristicilor comunităţii: un profil ne oferă o privire de ansamblu asupra

caracteristicilor demografice ale comunităţii. Avem, de exemplu structura de vârsta, structura

etnică şi rasială, arealul geografic al comunităţii etc.

B. Profiluri ale condiţiilor de viaţă. Acestea ne dau informaţii despre gradul de incidenţă al unei

probleme, tiparele sociale şi mentale ale populaţiei. Acestea pot include următoarele:

1. Date economice, incluzând managementul fondurilor fiscale, tiparele de creditare.

2. Date despre gradul de ocupare al forţei de muncă, incluzând niveluri ocupaţionale, niveluri de

aspiraţie ocupaţională, nevoi vocaţionale.

3. Tipare familiale, cum ar fi relaţiile părinte copil, probleme în cadrul cuplurilor căsătorite,

nupţialitate, rata divorţului.

4. Tipare educaţionale, incluzând participarea şi nevoia adulţilor de programe educaţionale, rata

abandonului şcolar, frecventarea şcolii.

5. Locuinţe, cu referire la numărul acestora, starea unităţilor furnizoare de utilităţi publice şi

supraaglomerarea.

6. Sănătatea fizică şi mentală, incluzând dizabilităţile pe termen lung, cauzele mortalităţii, rata

îmbolnăvirilor, condiţiile de mediu.

7. Condiţiile de locuit, incluzând problemele de menaj, alimentaţie, administrare a locuinţei şi

îngrijirea copiilor.

8. Modalităţi de recreere, incluzând activităţi în timpul liber, sport şi activităţi culturale.

9. Incidenţa delictelor, incluzând rata criminalităţii juvenile şi adulte, siguranţa publică.

10. Satisfacţii rezultate din viaţă în comunitate, cum ar fi solidaritatea comunitară.

C. Cunoaşterea şi utilizarea serviciilor

Persoanele care au nevoie de un serviciu, adesea, nu ştiu ca acel serviciu sau acea resursa sunt

disponibile. Înainte de a lua decizii este important de ştiut dacă nu cumva aceasta lipsă de

cunoştinţe despre serviciile existente reprezintă una din cauzele persistenţei problemei.

D. Bariere în calea utilizării serviciilor

Indivizii care au nevoie de servicii pot fi conştienţi de existenţa lor şi totuşi să nu le utilizeze din

cauza barierelor care stau în calea utilizării lor.

Într-o evaluare a nevoilor pot fi identificare următoarele tipuri de bariere:

1. Bariere fizice, cum ar fi lipsa mijloacelor de transport sau o mare distanţa între agenţie şi

populaţia ţintă.

2. Atitudini negative ale personalului agenţiei, percepute de către clienţi sau potenţialii clienţi.

3. Sentimentul ca folosirea serviciului atrage după sine o stigmatizare socială.

31

4. Costul serviciului care este mult mai ridicat decât şi-ar putea permite cei care au nevoie de

serviciu.

5. Criterii de eligibilitate ale agenţiilor percepute ca restrictive sau fiind într-adevăr restrictive.

E. Existenţa unui sistem de informare în comunitate

Înainte ca un serviciu să poată fi utilizat, posibilii utilizatori ai acestuia trebuie să afle de existenţa

lui. O evaluare a nevoilor poate avea ca rezultat identificarea canalelor formale şi informale prin

care este cel mai probabil ca informaţiile să ajungă la un grup.

F. Evaluarea nevoilor

Identificarea resurselor potenţiale sau existente, care pot fi utilizate ar trebui să aibă loc înainte de

planificarea sau alocarea efectivă a resurselor.

G. Evaluarea resurselor instituţionale

Mobilizarea potenţială a conducătorilor politici sau ai comunităţii şi a populaţiei este necesară

deoarece deciziile sunt luate, în general, în arena politică locală.

Indicatorii sociali

Se bazează pe extrapolarea nevoilor comunităţii, analizând statisticile din rapoartele şi datele

publicate. Prezumţia este că se pot face estimări folositoare ale nevoilor şi a bunăstării unei

comunităţi, analizând statistici parţiale ale unor categorii de populaţie. Aceste statistici sunt

privite ca indicatori ai nevoilor comunitare. Exemple pot fi:comportarea socială şi bunăstarea în

legătură cu delincvenţa, rata abuzului de substanţe, ratele mortalităţii sau morbidităţii. Se mai pot

analiza condiţiile de trai: igiena locuinţei, numărul de persoane/cameră, condiţiile economice.

Indicatorii sociali ca metodă prezintă o anumită flexibilitate. Astfel, se pot analiza unul sau doi

indicatori (ex: nr. de persoane/cameră) sau se pot construi indici complecşi care implică 40-60 de

variabile, analiza multivariată şi alte procedee statistice sofisticate.

Indicatorii sociali apar în activitatea sociologilor din Şcoala de la Chicago (Park, Burgess). Ei

considerau oraşul ca o constelaţie de “unităţi naturale”. O “unitate naturală” are caracteristici

sociale diferite de celelalte unităţi. Diferenţele constau în:

- caracteristici topografice (râuri, coline);

- caracteristici socio-demografice (vârste, rase, sex, venituri, educaţie, ocupaţii etc.);

- factori ai populaţiei (distribuţie, densitate, mobilitate, migraţie);

- aranjamentul spaţial al instituţiilor;

- sănătatea şi bunăstarea socială (mortalitate, morbiditate, delincvenţă, sinucideri, abuz de

substanţe etc.).

Specificul fiecărei comunităţi reclamă evidenţierea unor chestiuni ce pot fi relevante pentru

fiecare în parte, numai astfel stabilindu-se care sunt cele mai potrivite întrebări pentru condiţiile

32

concrete. Prin urmare, întrebările ilustrative care urmează sunt menite a stimula întrebări mai

specifice care vor fi relevante pentru problemele locale şi condiţiile fiecărei comunităţi în parte.

De exemplu, ce procent de adulţi ştie carte, ce programe oferă agenţiile locale şi autorităţile

guvernamentale care furnizează servicii sociale, cunosc cetăţenii aceste programe şi pot obţine

uşor informaţii, a pregătit cineva o evaluare a nevoilor de programe sociale în comunitate, oferă

comunitatea programe de sprijin - pentru familii - cum ar fi grădiniţe, programe de instruire şi de

hrănire, servicii psihologice şi centre de recreere, ce servicii există pentru bătrânii comunităţii,

există grupuri de cetăţeni care sunt implicaţi în probleme sociale, câte afaceri furnizează bunuri

sau servicii,pentru programele de servicii sociale?

Este important să descriem populaţia unei comunităţi după vârstă, sex, moştenire culturală, etnie.

Alte variabile sociale pot include structura familiei, starea civilă, condiţii de locuit, nivel

educaţional, imigraţie, emigraţie, rata divorţurilor, participarea la vot, rata criminalităţii, date

privind calitatea vieţii.

Dezvoltarea socială implică accesul egal la servicii şi locuri de muncă pentru toţi membrii

comunităţii. De exemplu, în examinarea posibilităţilor de a obţine o locuinţă, ce procent de

locuinţe există pentru persoanele cu venituri mici? Cum sunt satisfăcute nevoile diferitelor

sectoare în comunitate? Aceste întrebări se referă la capacitatea unei comunităţi de a satisface

nevoile membrilor comunităţii.

Indicatori economici

Viabilitatea economică şi sursele de angajare într-o comunitate reprezintă arii comune de interes

pentru multe localităţi. Întreprinderile cooperative şi dezvoltarea comunităţii devin abordări

preferate pentru a dezvolta economia unei comunităţi, faţă de abordarea mai tradiţională. Aici

atenţia trebuie îndreptată asupra tipurilor de locuri de muncă din comunitate, rata şomajului şi

noile afaceri deschise. Întrebările următoare pot facilita formularea propriilor întrebări legate de

dezvoltarea economică autosusţinută într-o comunitate dată.

1. Care sectoare de afaceri din comunitate generează slujbe?

Există o dependenţă de resursele naturale sau există locuri de muncă din industrii de tip servicii?

Tipurile de slujbe se centrează pe industria grea sau pe industria de servicii?

2. Câte afaceri mari, medii, mici, sunt în zona respectivă?

Folosind aceste informaţii se poate vedea dacă majoritatea afacerilor din zonă reprezintă companii

naţionale (sau multinaţionale) sau sunt conduse pe plan local.

33

Se bazează comunitatea pe ea însăşi în ce priveşte locurile de muncă sau depinde pentru

majoritatea acestor slujbe de corporaţii mari?

Ce spune acest lucru despre sănătatea economiei zonei respective?

3. Care este nivelul şomajului în comunitate?

4. Ce tipuri de programe oferă agenţiile locale sau birourile guvernamentale care sprijină

dezvoltarea afacerilor mici în zonă?

5. Dedică firmele din zonă un procent pentru educaţie şi pregătire profesională?

Afacerile locale sprijină reînnoirea economică în comunitate sprijinind programele locale?

Ce fel de programe locale există?

6. Există grupuri din comunitate implicate în probleme economice

locale?

Ce fel de activităţi întreprind ele?

Activităţile lor cuprind şi alte dimensiuni (mediul, sănătatea, socialul)?

Urmează întrebările etalon.

1. Ce procent de gospodării au venituri sub medie şi cheltuiesc mai puţin de 30 % din venitul lor

pe locuinţă (incluzând întreţinerea)?

Această întrebare se referă la bunăstarea generală a familiei şi poate indica un standard de viaţă

inadecvat şi un venit inadecvat. Motivele posibile pentru această statistică includ familiile cu un

singur părinte sau o lipsă de locuri de muncă în zonă.

2. Câte familii din comunitate depind de ajutorul social sau ajutorul de şomaj?

3. Copiii care locuiesc în case cu resurse economice insuficiente sunt supuşi unor riscuri mai mari

în toate aspectele vieţii, de la stressul din familie şi instabilitatea familială până la lipsa de acces la

resursele de sănătate.

Activităţile lor cuprind şi alte dimensiuni (sănătatea, economia, mediul)?

Sănătatea

Sănătatea este determinată de mai multe elemente decât bunăstarea fizică. Interacţiunile cu mediul

fizic şi social joacă un rol major în a determina cât de sănătoşi suntem.

Indicatorii stării de sănătate pun în evidenţă distribuţia bolilor în comunitate. Acest profil se

constituie pe baza indicatorilor de sănătate sau a anumitor factori care pun în evidenţă, nivelul de

sănătate al unor indivizi sau grupuri de populaţie. Aceşti indicatori includ informaţii cum ar fi rata

deceselor la anumite vârste, rata mortalităţii, decese accidentale, anii de viaţă pierduţi, rata de

morbiditate şi mortalitate. Profilul mai poate conţine date sumare pentru anumite grupuri

populaţionale cum ar fi copii, adolescenţi sau femei. Comparaţiile profilului regional cu cel

naţional poate pune

34

în evidenţă problemele prioritare de sănătate ale acestor zone.

Riscul de sănătate. Profilul riscului de sănătate are trei componente. Riscul comportamental,

riscul social şi riscul de mediu (fizic, chimic şi biologic).

Factorii de risc comportamental includ alimentaţia, consumul de medicamente, alcool, tutun şi

droguri sau obiceiuri în activitatea fizică.

Acestea pot fi puse în evidenţă de studii cu privire la comportamente şi percepţii, probleme şi

nevoi de sănătate la nivel individual sau la nivelul unor grupuri populaţionale.

Indicatorii sociali ai riscului de sănătate sunt de o importanţă deosebită. Stressul ca urmare a

pierderii locului de muncă, excluziunea socială, nivelul de educaţie scăzut pot fi factori asociaţi

unei stări de sănătate precară. Pe de altă parte, aceiaşi indicatori sociali pot pune în evidenţă

existenţa anumitor mecanisme de suport social. Factorii de mediu asociaţi cu riscul de sănătate

includ calitatea mediului înconjurător,

calitatea apei, solului, aerului, climatului geografic şi condiţiilor de locuit.

Este necesară investigarea stării prezente a serviciilor medicale din comunitate şi apoi unele

legături dintre mediu şi sănătate, pe de o parte, şi dintre dezvoltarea economică şi sănătate în zonă,

pe de altă parte.

1. Există suficient personal medical în zonă?

Lipsa personalului medical calificat (problemă care apare mai mult în comunităţile rurale decât

urbane) poate ridica probleme pentru cei care au nevoie de atenţie medicală imediată. Alte

întrebări înrudite includ tipurile de măsuri care pot atrage personalul medical şi dacă comunitatea

este pregătită pentru urgenţe medicale.

2. Ce tipuri de posibilităţi recreative există pentru membrii comunităţii?

Bunăstarea generală a indivizilor poate fi parţial atribuită sănătăţii fizice. Studiile ne arată că cei

care sunt într-o bună formă fizică sunt mai capabili să facă faţă presiunilor vieţii zilnice.

3. Există programe guvernamentale axate pe probleme de sănătate?

Unde se găsesc birourile organizaţiilor implicate?

4. Există un oficiu de sănătate al comunităţii?

5. Există grupuri de cetăţeni care se ocupă de problemele de sănătate?

Mediul înconjurător

Legătura dintre mediul natural şi cel uman este un punct central în dezvoltarea autosusţinută. Un

ecosistem sănătos depinde de oameni care trăiesc în armonie în cadrul său. Unele dintre

întrebările puse în această secţiune se ocupă de un inventar al stării mediului fizic şi al efectelor

activităţilor omului asupra sa. În continuare, enumerăm nişte întrebări model care pot fi folosite ca

surse de informaţie.

35

1. În ce mod s-a schimbat mediul fizic în comunitatea dumneavoastră (climă, apă, sol, păduri)? De

exemplu, a fost comunitatea îngrijorată în ce priveşte calitatea apei sau diminuarea zonelor cu

păduri naturale?

2. Cum se foloseşte pământul pentru agricultură în comunitate?

Există programe pentru conservarea pământului în faţa unor dezvoltări inutile?

3. Ce procent din mostrele luate anual din apele curgătoare ale comunităţii satisface standardele

de calitate guvernamentală?

Obţinerea informaţiilor fundamentale despre starea mediului local trebuie să sprijine formarea

unei imagini despre problemele ce trebuie rezolvate. Pot fi utilizate întrebări de genul:

4. Ce programe de mediu există în comunitatea dumneavoastră, sponsorizate de autorităţile

centrale sau locale?

5. Cunoaşteţi coordonatele grupurilor pentru apărarea mediului formate din membrii comunităţii?

Câte sunt, pe ce se axează fiecare grup, care grup are cel mai mare număr de voluntari şi sprijin

din partea comunităţii şi care are cel mai puţin sprijin? De ce? Cuprind activităţile lor şi aspecte

legate de alte dimensiuni (economică, socială sau de sănătate)?

6. Există în zona dumneavoastră afaceri implicate în activităţi ecologice? Industriile din regiune

se asigură că minimalizează efectele poluării asupra mediului fizic prin tehnologii adecvate? Care

dintre aceste afaceri prezintă rapoarte anuale privitoare la mediu?

METODE ŞI TEHNICI DE COLECTARE A INFORMAŢIILOR

Sunt folosite în scopul de a descoperi nevoile, perspectivele, opiniile, ideile sau dorinţele

membrilor comunităţii, acestea urmând a fi folosite în procesul de luare a deciziilor.

Unele dintre aceste instrumente sunt ieftine şi uşor de folosit, nefiind necesare abilităţi tehnice

speciale, iar costurile fiind minime (pot fi realizate cu personalul existent sau cu ajutorul

cetăţenilor voluntari şi relativ repede).

Altele necesită asistenţă de specialitate şi – în general – solicită timp şi bani.

Alegerea instrumentului potrivit reprezintă o abilitate importantă care se dobândeşte prin

experienţă. În general, cel mai eficient instrument este cel care oferă cele mai precise şi utile

informaţii.

Procesul de consultare şi evaluare este şi un prilej de dezvoltare a unei conştiinţe civice, de

formare a unor grupuri, de educare şi informare, de inducere a dorinţei de acţiune.

Există mai multe modalităţi de consultare a grupurilor sau a persoanelor:

• Prin folosirea unor metode şi tehnici de tip calitativ:

- Brainstorming;

36

- Focus grup;

- Tehnica Grupului Nominal (TGN);

- Interviuri sau întâlniri individuale (faţă în faţă);

- Observaţia;

- Studiul de caz.

• Prin folosirea unor metode şi tehnici de tip cantitativ:

- Ancheta pe baza unui chestionar;

- Sondajele de opinie.

STABILIREA PRIORITĂŢILOR

Trebuie stabilită ierarhia între scopurile, obiectivele şi sarcinile unei organizaţii, ce anume se

doreşte a se realiza. Stabilirea priorităţilor va fi influenţată de analiza situaţională, în special de

cerinţele medicale şi de obiectivele politice mai largi ale comunităţii. Trebuie să ne asigurăm că

priorităţile stabilite sunt fezabile şi conforme climatului social şi politic al comunităţii în contextul

resurselor posibile.

Pentru stabilirea intervenţiilor prioritare, sunt folosite anumite criterii:

- Capacitatea de a reduce semnificativ o anumită patologie.

- Existenţa unei relaţii cost-eficienţă rezonabile;

- Concordanţa cu dorinţele publicului;

Pentru a fi implementate priorităţile trebuie să îndeplinească trei criterii de fezabilitate:

- Să fie vorba de intervenţii care pot fi realizate la un nivel calitativ adecvat;

- Să poată fi disponibile pentru majoritatea celor ce au nevoie de ele ţinând cont de resurse

existente şi, sau proiectate;

- Să reflecte un consens favorabil din punct de vedere politic referitor la necesitatea introducerii

lor.

. ETAPELE EVALUĂRII ÎN PROMOVAREA SĂNĂTĂŢII

1) Descrierea programului (modelul logic) - este o imagine de ansamblu a felului în care se

derulează programul – teoria şi ipotezele de lucru (assumptions) care stau la baza programului.

Acest model ne pune la dispoziţie o “hartă” a programului, care evidenţiază cum va funcţiona

acesta, care este ordinea de derulare a activităţilor, precum şi cum pot fi atinse rezultatele dorite.

• Clarificarea mandatului iniţiativei

• Scopul: clar formulat, în termeni realişti şi reflectând o problem de sănătate publică

• Obiective: specifice, măsurabile, realiste (pot fi atinse), relevante, limită de timp (SMART).

Pentru a se putea măsura rezultatul programului, trebuie specificat de la început:

37

• Grupul ţintă;

• Ce comportament se doreşte a fi schimbat şi cum se va măsura această schimbare;

• Schimbarea propusă trebuie să fie fezabilă, realistă;

• Este nevoie de un punct zero (baseline) şi % schimbării de comportament;

• Timpul în care se va obţine schimbarea;

• Un singur comportament ţintă per obiectiv.

• Relaţionarea cu alte iniţiative, proceduri sau structuri

2) Identificarea problemelor (teme) – în general există trei problem principale în evaluarea unui

program de promovare a sănătăţii: conceperea şi dezvoltarea, punerea în aplicare şi impactul.

Astfel:

• Concept şi design – una dintre cele mai frecvente probleme este aceea dacă programul a fost

conceput respectându-se conceptele şi principiile promovării sănătăţii;

• Implementare – întrebarea cea mai frecventă se referă la cât de eficient şi eficace a fost

implementat programul. De multe ori, un rezultat negativ este legat, mai degrabă, de o

implementare defectuoasă decât de conceperea greşită a programului.

• Impact – de obicei evaluarea impactului ridică întrebări privitoare la măsura în care iniţiativa a

produs efectele scontate.

3) Dezvoltarea procesului de colectare a datelor - depinde, în primul rând, de temele

proiectului şi de alegerea beneficiarilor acestuia.

Decizia privind dezvoltarea procesului de colectare a datelor depinde de:

• Scopurile şi obiectivele intervenţiei;

• Criteriile pentru îndeplinirea acestora cu succes;

• Indicatorii aleşi;

• Perspectiva şi nevoile diferiţilor beneficiari- participanţi la program;

• Nivelul pentru care informaţiile sunt culese.

4) Colectarea datelor – problemele ridicate la acest punct privesc respectarea riguroasă a

procedurilor, într-o manieră etică. Confidenţialitatea şi nevoia de a folosi informaţii despre

neparticipanţii la proiect pot genera probleme.

5) Analiza şi evaluarea datelor - include interpretarea datelor şi compararea lor cu rezultatele

propuse. De asemenea, este deschisă discuţia privind datele calitative versus cele cantitative.

Statisticile au diferite marje de eroare, iar numerele reprezintă numai o formă de indicator a unei

probleme de sănătate publică, alături de cei calitativi care pot explica mai bine “de ce” şi “cum”.

Este important ca beneficiarii programului să înţeleagă ce se compară, cu ce şi motivul acestei

comparaţii. Nu în ultimul rând este important să se acorde o atenţie deosebită modului de

38

prezentare a informaţiilor obţinute, deoarece o prezentare prost pregătită poate distruge o

activitate bine făcută şi utilă.

6) Recomandările - trebuie să acopere schimbările imediate, să clarifice ce este folositor dintre

rezultatele obţinute.

7) Diseminarea rezultatelor - este foarte importantă pentru că orice evaluare îşi găseşte utilitatea

finală în măsura în care un număr cât mai mare de persoane cunosc rezultatele pozitive,

provocările şi lecţiile învăţate în urma desfăşurării unei intervenţii. Rezultatele trebuie să ajungă

atât la cei care au participat la conceperea, dezvoltarea şi punerea în practică a intervenţiei, cât şi

la decidenţi.

ALEGEREA INDICATORILOR

Un program este evaluat ca fiind de succes în funcţie de îndeplinirea indicatorilor aleşi . De aceea

este foarte important ca indicatorii să reflecte cât mai adecvat obiectivele propuse, în funcţie de

timpul acordat desfăşurării programului, precum şi de bugetul alocat. Astfel:

• Nivelul de cunoştinţe

Avantaj: este uşor de măsurat la terminarea unei intervenţii

Dezavantaj: îmbogăţirea cunoştinţelor NU implică automat modificări comportamentale şi NU

sunt întodeauna convingatoare pentru decidenţi.

• Comportament

Avantaj: ne putem aştepta la modificarea unui comportament pe timpul derulării unui program;

modificarea unui comportament măsoară impactul programului.

Dezavantaj: valoarea sa depinde de cât de relevant este comportamentul respectiv într-o anumită

problemă de sănătate.

• Starea de sănătate

Avantaj: schimbarea favorabilă a acesteia este cea mai convingatoare pentru decidenţi, deci

programul este privit ca un succes şi asigură fonduri viitoare.

Dezavantaj: îmbunătăţirea stării de sănătate se produce pe termen mediu/lung şi există o

multitudine de factori care o influenţează. Din această cauză este dificil de a pune îmbunătăţirea

stării de sănătate pe seama unei anumite intervenţii.

EVALUAREA COMPONENTEI MASS-MEDIA

Mass-media reprezintă una din cele mai folosite căi pentru a transmite mesaje în vederea

schimbării cunoştinţelor, atitudinilor şi comportamentelor care determină o anumită problemă de

sănătate publică. De aceea este necesar să ne oprim şi asupra evaluării componentei mass-media

din cadrul programelor de promovare a sănătăţii.

Indicatori pentru evaluarea pe TERMEN SCURT:

39

• Câte persoane au văzut/auzit/citit mesajul

• Câte persoane îşi pot aminti mesajul cheie

• Care a fost reacţia lor imediată

• Câte persoane au găsit mesajul credibil

Indicatori pentru evaluarea pe TERMEN MAI LUNG:

• Câte persoane îşi mai pot aminti mesajul

• Câte persoane au acceptat mesajul ca adevărat

• Câte persoane şi-au schimbat comportamentul

• Alt tip de impact (prezervative, medicamente..)

Metode folosite pentru evaluarea componentei mass-media:

• Studii calitative – focus grup

• Studii/cercetări asupra populaţiei generale, medici, farmacişti

• Răspunsuri primite de la ascultători, cititori

• Monitorizarea vânzărilor de medicamente, preservative etc.

• Utilizarea serviciilor

ROLUL NURSINGULUI COMUNITAR ÎN PREVENIREA ŞI COMBATEREA

BOLILOR CARDIOVASCULARE

Unul dintre obiectivele generale ale asistenţei medicale comunitare este educarea comunităţii

pentru sănătate. Un motiv de îngrijorare reprezintă apariţia bolilor cardiovasculare la vârste din ce

în ce mai tinere, iar mortalitatea datorată acestora este în continuă creştere.

Bolile cardiovasculare constituie principala cauza de deces la bărbaţii de peste 45 de ani şi la

femeile de peste 65 de ani.

Ateroscleroza, substratul acestora, se dezvolta insidios si devine manifesta după zeci de ani,

moment in care este greu reversibila.

Cele mai multe din decese au loc brusc, înainte de a ajunge la spital, deseori la primele simptome

(debutul infarctului de miocard).

Apariţia bolilor cardiovasculare este strâns legata de modul de viata iar modificarea acestuia ca si

reducerea factorilor de risc pot întârzia apariţia si dezvoltarea bolii.

Boala cardiovasculara are o etologie multifactorială si factori de risc cu efecte multiplicative prin

asociere. Iata câteva din caracteristicile stilului de viata asociate cu creşterea riscului de boala de

inima:

40

- dieta bogata in grăsimi saturate, colesterol si calorii, fumatul si inactivitatea fizica. Exista

si o serie de trasaturi individuale - personale nemodificabile ca: vârsta, sex, antecedente

familiale.

- istoricul bolilor aterosclerotice ca si vârsta la care se manifesta la părinţi si la individul in

sine.

Cei care prezintă istorie de boli cardiovasculare in familie, pot avea factori genetici precum

diabetul.

Dieta bogata in grăsimi si fumatul sunt factori importanţi determinanţi ai aterosclerozei. Efortul

fizic moderat regulat, de cel puţin 3 ori pe săptămâna in şedinţe de 45-60 minute scade riscul de

boala coronariană (are efect protectiv).

Colesterolul ridicat in sânge (hipercolesterolemie) este un factor de risc important. Cei cu

colesterolul scăzut nu fac boala coronariană daca nu asociază alţi factori de risc. Din contra,

colesterolul cu densitate mare (HD1) creste riscul.

Hipertensiunea arteriala este un factor de risc deosebit pentru boala coronariană, insuficienta

cardiaca si accidentele vasculare cerebrale.

Diabetul creste riscul si severitatea bolilor vasculare la ambele sexe dar mai ales la femei.

Tendinţa la hipocoagulare a sângelui este influenţată negativ de fumat, sedentarism şi

anticoncepţionale hormonale ca si de dispariţia activităţii hormonale la femei (menopauza).

În prevenirea bolilor cardiovasculare, nursingul comunitar ar putea avea un rol important prin

crearea de programe informaţionale cu privire la factorii de risc şi combaterea acestora în limita

posibilităţilor.

Prioritate in prevenirea bolii coronariene în practică au: bolnavi cu boala coronariană -

cardiopatie ischemica sau alte boli vasculare aterosclerotice (artrite, insuficienta circulatorie

cerebrala), persoanele fără simptome dar cu risc crescut (diabietici, cei cu colesterolul foarte

ridicat, cu hipertensiune arteriala).

Aprecierea riscului coronarian este posibilă. Ea presupune aprecierea riscului multiplicativ al

asocierii mai multor factori de risc. Un bărbat de 50 de ani cu colesterolul mare 300 mg fără alţi

factori de risc are un risc mai mic decât un altul cu colesterolul de 200 mg dar care este

hipertensiv, diabetic şi sedentar, sau fumează. Trebuie luate in calcul vârsta, sexul si antecedentele

patologice ale familiei (ascendentele).

Este important de ştiut: stilul de viata, deprinderile alimentare, obiceiurile de mişcare, fumatul.

Greutatea, valorile tensiunii arteriale, a nivelului lipidelor si glicemiei se vor lua in considerare si

controla.

41

Modificarea stilului de viaţă este esenţial (renunţarea la fumat, modificarea alegerii alimentelor cu

scăderea numărului de calorii, a grăsimilor animale, reducerea greutăţii si creşterea consumului

legumelor, vegetalelor, cerealelor si fructelor).

Sarea şi alcoolul vor fi reduse în general, şi în special la cei cu hipertensiune arteriala.

Creşterea fitnessului se va face prin efort fizic repetat, regulat dar de intensitate moderată - mică.

Şi factorii de risc pot fi influenţaţi modificând stilul de viaţă.

Efortul fizic trebuie adaptat vârstei, fitnessului şi scopului urmărit (prevenirea bolilor

cardiovasculare sau recuperarea după instalarea bolii: infarct).

Durata minimă a efortului va fi de 30 minute de 3 ori pe săptămână, de 10 minute

încălzirea, 45-50 minute de revenire la repaus.

Activitatea fizică efectuată în mod regulat este privită ca o componentă sănătoasă a stilului de

viaţă. Recent această importanţă a fost conturată de unele studii care au demonstrat legătura între

activitatea fizică efectuată în mod constant şi cu regularitate (activitatea fizică moderată) şi

beneficiul asupra sănătăţii generale, în special asupra prevenirii bolilor cardiovasculare în

societatea modernă ce are o tendinţa ridicată spre sedentarism. Instituţiile de promovare a sănătăţii

ar trebui sa comunice publicului cantitatea si tipul activităţii fizice ce sunt necesare pentru a

preveni bolile si a promova sănătatea.

Nevoi specifice de ingrijire si educatie de-a lungul vietii

Notiuni despre ingrijirea copilului

Dezvoltarea psihomotorie a copilului 0-1 an

Ritmul de dezvoltare al copilului prezinta oscilatii, nu este intotdeauna constant. De obicei, incepe

cu o perioada de crestere accelerata si de dobandire rapida si progresiva a capacitatilor, careia ii

urmeaza o perioada de evolutie mai lenta.

Dupa nastere, nou-nascutul continua sa se dezvolte intr-un ritm rapid, in special in primele sase

luni de viata. Majoritatea copiilor cu o dezvoltare normala isi dubleaza greutatea in a cincea - a

sasea luna de viata, si si-o tripleaza la implinirea varstei de un an.

In primul an trebuie acordata o atentie speciala urmaririi cresterii in greutate si nu in inaltime.

Aceasta, deoarece cresterea in inaltime, este, in primii 2 ani de viata, mai constanta decat cea in

greutate si devine mai "personala" dupa varsta de 3 ani.

De obicei, in primele 3-4 zile de viata nou-nascutul pierde aproximativ 10% din greutatea de la

nastere. La aproximativ 10 zile, el revine la greutatea initiala.

Pana la 3 luni sugarul:

Doarme cele mai multe ore din zi.

Pozitia preferata este aceea a embrionului.

42

Tine pumnisorii stransi.

Este capabil sa vada obiecte de la o distanta de 15 - 30 cm de ochi si din a 2 - 4a

saptamana isi manifesta preferinta pentru chipul mamei.

Isi exprima nevoile prin plans.

Reactioneaza si se sperie la zgomotele puternice, ascutite si la lumina intensa.

Prinde orice obiect ii atinge palma, de obicei degetul mamei.

Incepe sa zambeasca

la trei luni incepe sa-si tina capul singur cu mai multa siguranta.

Ii plac jucariile colorate si incearca sa ajunga la ele.

Isi da seama de sunetele si de discutiile pe care le aude in jurul lui, isi inceteaza

joaca pentru a fi atent la ele.

Zambeste cand aude vocea mamei si incepe sa observe diferenta dintre fizionomia

masculina si cea feminina.

4 - 6 luni

Controleaza in totalitate miscarile capului si sta in sezut sprijinit.

Pus pe burta, se sprijina pe palme, ridicandu-se cat poate de mult.

Se rasuceste de pe burta pe spate si de pe o parte pe alta.

Jucariile preferate sunt mainile si picioarele, pe care poate sa le suga cu mare

palcere.

Incearca sa inteleaga care este sura sunetelor si a zgomotelor, isi recunoaste mama,

tatal si fratii si, de obicei, la auzul muzicii inceteaza sa planga.

Miscarile sunt deja mai libere, indreptandu-se in toate directiile.

La 6 luni sta in sezut pentru scurt timp, fara ajutor si se simte foarte comod in

scaunelul lui.

Tine cu mai multa usurinta un obiect intre maini si il poate muta dintr-o mana il alta.

Rosteste silabe ca : "ai", "ga", "gi".

Incepe sa inteleaga cuvinte simple: "da", "nu" s.a.

7 - 9 luni

Isi mentine echilibrul atunci cand sta in sezut pentru mai mult timp, aplecandu-se

usor in fata.

Ridica obiecte cu ambele maini; cate o jucarie in fiecare mana.

Reactioneaza cand isi aude numele.

Se supara cand mama pleaca si se sperie de persoanele straine.

Raspunde chemarilor si discuta folosind silabe cum ar fi "ma - ma - ma".

43

La 9 - 10 luni sta in picioare, tinandu-va de mana si nu are nevoie de ajutor ca sa-si

pastreze echilibrul cand sta in sezut.

Face primii pasi in cercetarea spatiului inconjurator. Se sprijina in palme si in

genunchi si incearca sa mearga "de-a busilea".

Se ocupa si cu obiecte de marime mai mica, incercand sa le rasuceasca, sa le stranga.

Isi foloseste incheietura mainii si degetele, pe care le baga pe oriunde poate.

Bate din palme si isi exprima entuziasmul.

10 - 12 luni

Isi mareste viteza de mers "de-a busilea", dezvoltandu-si tehnici proprii.

Se sprijina pe unde poate si face primele incercari de a sta in picioare.

Face cu mana pentru a saluta pe cineva care pleaca.

In jurul varstei de un an face primii pasi.

Incearca sa manance singur, poate sa ia si sa dea jucarii.

Intelege intrebari simple si indemnuri : "vino aici!" , "ia mingea!".

Incepe sa foloseasca primele cuvinte adevarate: "mama", "tata" s.a.

Imunizarile prescolarului, scolarului, adolescentului

In Romania, calendarul national de vaccinari obligatorii, adoptat de Ministerul Sanatatii,

cuprindele urmatoarele vaccinuri:

Hep B - Vaccinul antihepatic B

BCG - Bacilul Calmette Guerin, impotriva tuberculozei pulmonare

DTP -  Vaccinul diftero-tetano-pertussis impotriva difteriei, tetanosului, si tusei convulsive.

VPO - Vaccinul polio oral, impotriva poliomielitei.

ROR - Vaccinul rujola-oreion-rubeola

DT - Vaccinul diftero-tetanic

Rub - Rubeola

Calendarul de vaccinare este urmatorul:

0-24 de ore: Hep b

4-7 zile: BCG

2 luni: DTP, Hep B, VPO

4 luni: DTP, VPO

6 luni: DTP, Hep B, VPO

12 luni: DTP, VPO

12-15 luni: ROR

30-35 luni: DTP

44

7 ani: DT, ROR

9 ani: VPO

14 ani: DT, Rub

18 ani: Hep B

Ingrijirea la domiciliu a bolnavilor cronici si in stadiu terminal.

- alegerea unui model de ingrijire adecvat: modelul de autoingrijire Orem, modelul Roper bazat pe

dependenta|independenta activitatilor vietii in diferite etape;

- evaluarea gradului de dependenta;

- evaluarea resurselor umane si materiale;

- verificarea si respectarea recomandarii medicale;

- planificarea ingrijirilor si stabilirea orarului impreuna cu bolnavul, familia, respectand

recomandarea medicala;

- executarea interventiilor autonome si delegate in conformitate cu legislatia in vigoare;

- aplicarea protocoalelor de ingrijire;

- instruirea si implicarea familiei in ingrijire si supraveghere;

- explicarea nevoilor muribundului;

- evidenta activitatii si transmiterea informatiilor semnificative;

- evaluarea rezultatelor ingrijirilor;

-raportarea periodica a rezultatelor si reajustarea planului de ingrijiri.

45