Capitolul II. Imagistica medicală

II. 1. Culegerea biosemnalelor

II.1.1. Electrozi

Pentru a masura efectele electrice in tesuturi se recurge la electrozi. Interfata electrod-tesut este, in felul sau, un traductor prin care procesele electrochimice complicate asociate cu conductia ionica din tesut işi transferă informatia in conductia electronică din circuitul de mă-sură. Transferul de informatie este afectat de anumite erori.

Multe metale formeaza cu electrolitul biologic saruri solubile, slab toxice si nu pot fi utilizate decit ca electrozi de suprafaţă pe pielea intacta. Cei mai utilizaţi sunt electrozii de Ag şi AgCl (clorură de argint) care sunt netoxici.

Electrozi de suprafata. Formele uzuale sunt: placuţe, sârma multi filara, rotundă, disc, cupa (Fig. 35).

Fig. 35. Forme diferite de electrozi de suprafaţă.

Electrodul de Pt şi PtCl (clorură de platină) are bune performanţe in culegerea si in stimularea la curenti mici. Pentru curenti mari este preferabil un metal in contact cu o sare solubila.

Electrodul Pb este utilizat adesea in masurarea rezistentei electrice a. pielii (contact direct) in foi usor mulabile pe o suprafata neregulata.

Microelectrozi. Masurarea potentialelor intracelulare pretinde diametre la virf de ordinul 1 µm sau mai putin, in intentia ca microelectrodul să nu perturbe functia celulara normala.

45

II.1.2. Traductori

Traductorul converteste energia din forma sa originara intr-o formă mai comoda pentru observare si inregistrare, adesea electrică.

Traductorul utilizat in masurarile biofizice produce un semnal electric proportional cu valoarea unui parametru biologic.

Tipuri de traductoare

- de deplasare : deplasarea liniara sau unghiulara se transforma intr-un semnal electric.- de presiune : conversia presiunii in semnal electric este larg utilizata in explorarile

functioniale cardio-respiratorii.- de temperatură : sunt de natură rezistiva (termistori) sau generatori termoelectrici.- de lumină : curent utilizati in masuratorile biofizice este fotorezistorul.- de radiaţii : sunt utilizati pentru evaluarea dozei primite de personalul radiologic sau in

medicina nucleara.

II.1.3. Biosenzori

a. Definitia biosenzorilor

Biosenzorii sunt detectori ce se bazeaza pe molecule selective ce intra in componenta plantelor si animalelor. Biosenzorii moderni au evoluat din combinarea a doua discipline separate: tehnologia informationala, (microcircuite si fibre optice, procesare numerica a datelor, teoria generala a sistemelor cu comportare neliniara) si biologia moleculara. Prima furnizeaza electrozi miniaturali sau senzori optici, tehnica de preluare si procesare a informatiei iar a doua, pune la dispozitie biomolecule care recunosc o substanta tinta (Fig. 36).

Fig. 36. Prezentarea schematică a unui biosensor.

46

RECEPTOR

TRADUCTOR

(DISPOZITIVELECTRONIC)

Substanţă purtătoare de elemente biologice (sange)

Semnal electric

Circuit electronicde amplificare

b. Aplicatii ale biosenzorilor

Principala cerinta pentru un biosenzor este aceea de a fi valoros in acord cu cercetarile si aplicatiile comerciale: identificarea moleculelor tinta, disponibilitatea recunoasterii elementelor biologice corespunzatoare si potentialul pentru detectarea posibilitatii sistemelor, sa fie sensibile tehnologiei de laborator in cateva situatii.

Aplicatiile acestor dispozitive sunt cu atat mai variate cu cat moleculele incorporate sunt mai variate. Asistenta medicala este cea care beneficiaza imediat de biosenzori, nu numai in testele clinice, dar si in fabricarea de medicamente si inlocuirea unor organe ca pancreasul artificial pentru diabetici. Biosenzorii se folosesc de asemenea pentru stabilirea calitatii si sigurantei hranei si detectarea factorilor de mediu poluanti. Alte cateva exemple se pot aminti: detectarea patogenilor, determinarea nivelelor de toxicitate inainte si dupa bioremeditare, detectarea si determinarea organofosfatilor, determinarea metabolitilor toxici cum ar fi micotoxine, etc.

c. Clasificarea biosenzorilor

Biosenzorii pot fi clasificati:- dupa tipul de agent biologic folosit: biocatalitic (enzime, celule, tesuturi), anticorp

(imunosenzor) sau antigen (fragment de ARN);- dupa tipul traductorului folosit: amperometrice, potentiometrice, conductometrice,

calorimetrice, optice, piezo-electrice, manometrice;Un alt tip de clasificare imparte biosenzorii in urmatoarele categorii:- Biosenzori de afinitate. Analitul nu se modifica chimic in timpul masuratorii. El doar se leaga

de receptor. La sfarsit el poate fi indepartat chimic sau prin spalare. - Biosenzori de metabolism. Aici substratul biologic se consuma printr-o reactie chimica cu

analitul, formandu-se un nou produs. Starea initiala se poate reface dupa completa consumare a analitului. (Exemplu: se doreste detectarea microorganismului Helycobacter Pylor in substanta purtatoare: suc gastric. In metabolismul sau, acest microb produce NH3 (amoniac). Asadar, senzorul nu va detecta microbul in sine, ci concentratia de amoniac.)

- Imunosenzori. Detectarea substantelor de tip antigen (Ag) se face cu ajutorul anticorpilor (Ac), pe principiul "lacat-cheie". Anticorpii sunt proteine cu molecule in forma de Y (numite imunoglobuline). In varfurile Y-ului sunt doar doua locuri, unde se poate lega un singur tip de antigen. Aceasti anticorpi sunt produsi de organism ca raspuns la o anumita substanta straina (antigen), pe care nu o poate elimina prin fagocitoza si careia, in ultima instanta, îi "incurca planurile", legandu-se de ea: Ac+Ag.

- Senzori biomimetici. Cu ajutorul acestor senzori se detecteaza semnale fizice (sunet, stres mecanic, lumina) pe baza interactiunii lor cu substratul biologic activ (receptorul).

II.1.4. Stimulatoare

Un stimulator furnizeaza organismului energie, electrica sau de alta natura, pentru a obtine un raspuns cu valoare diagnostica sau un efect terapeutic. Efectul terapeutic se cbtine cu niveluri de energie foarte variate: de la cele foarte mici cu adresa strict 1ocalizata, trecind prin cele medii, care vizeaza un tesut sau un organ şi terminând cu cele foarte mari, care fie acopera regiuni intinse ale corpului, fie se concentreaza pentru a obtine efecte termice destructive, controlate.

Stimulatorul cardiac asista, prin impulsuri electrice de mica putere, functia lezata de initiere sau de conducere a excitatiei care declanseaza contracţia inimii. Defibrilatorul utilizeaza puteri mari în impuls, pentru a corecta fibrilatia ventriculara sau pentru a termina un stop cardiac.

47

Un neurostimulator electric poate viza fibra nervoasa motorie/senzitiva sau fibra musculara, in vederea masurarii vitezei de conducere a excitaţiei pe nerv sau pentru evaluarea excitabilitatii musculare.

Alte stimulatoare sint utilizate in diagnoza organelor de simt sau in investigarea statusului cerebral pe calea raspunsurilor corticale evocate. Anestezia locală, somnul si calmarea durerii pot fi induse prin stimulare electrica.

Electro, magneto si sonoterapia sunt, in esenţă, mijloace de tratament al unor afectiuni cronice.

Stimulatorul cardiac

Stimularea cardiaca este corectarea electrica a unor tulburari de r itm, in regim de curenti slabi; defibrilarea si cardioversia se referă la corectarea in regim de curenti tari. Stimulatorul cardiac (Fig. 37) este primul dispozitiv electronic irnplantat in corpul uman in proportie de masă (astazi mai multe sute de mii).

Stimulatorul cardiac este un dispozitiv intra- sau extracorporal pentru asistarea permanenta sau temporară a funcţiei cardiace şi cuprinde: (1) o parte electronică, incluzind un generator de impulsuri si un sistem ce stabileste momentul transmiterii impulsului excitator; Generatorul de impulsuri – este stimulatorul propriu-zis numit si pacemaker. Este alcatuit dintr-o baterie si un circuit electronic. Totul este incorporat intr-o cutie de titaniu, usoara (aprox. 25g), subtire (6 - 8mm) special conceputa ca atunci cand este implatata sub piele sa treaca neobservata; (2) conexiuni si electrozi pentru aplicarea impulsurilor la inima. Firele electrice sunt constituite din spire metalice acoperite cu un material izolant. Se termina printr-o extremitate - electrod - care este plasata in cavitatile inimii : atriu si ventricul drept.

In esenta, stimulatorul comanda depolarizarea si contractia ventriculara; in majoritatea cazurilor stimulatorul suplineste conducerea atrio-ventriculara permanent sau intermitent blocata.

Exista stimulatoare “unicamerale” cu un singur electrod fixat in ventricuclul drept sau bicamerale, cu electrozi fixati la nivel atrial si ventricular.

Fig. 37. Stimulatorul cardiac.

48

Implantarea stimulatoruluiInainte de implantarea unei stimulator cardiac sunt praticate cateva investigatii pentru a

confirma indicatia:- inregistrarea ritmului cardiac timp de 24 de ore,- studiul electrofiziologic care consta in explorarea cailor de conducere electrica ale inimii cu

ajutorul unei sonde care este plasata la nivelul inimii.Implantarea se efectuaza sub anestezie locala. Procedura este simpla: medicul cardiolog

efectueaza o mica incizie la nivelul pielii sub umar pentru a introduce electrozii sub control radiologic pana la nivelul inimii. Ulterior stimulatorul cardiac este fixat sub piele.

Interventia dureaza aproximativ 45 minute cu variatii in functie de operator si complexiatea procedurii. Este o interventie bine suportata in general. Durerea post interventie este minima, pacientul se poate ridica imediat si este spitalizat doar pentru cateva zile.

Pacientul trebuie sa primeasca un carnetel pe care sa fie notate- caracteristicile stimulatorului,- reglajele selectionate,- data urmatorului control.

Supravegherea stimulatorului cardiacInitial se supravegheaza cicatrizarea la locul de implantare. Roseata locala asociata cu durere,

febra sunt semnele unei infectii si pacientul trebuie sa se prezinte de urgenta la centrul unde a fost implantat stimulatorul.

Aparitia de contracturi ale musculaturii din jurul stimulatorului sau cresterea in volum a bratului impun de asemenea prezentarea de urgenta la spital.

La 6 saptamani de la implantare este recomandat sa se efectueza un control al stimulatorului.Durata de viata a stimulatorului depinde de tipul de stimulator, de capacitatea bateriei.

Stimulatoarele au in general o grantie de 4 ani dar durata de viata poate depasi 5-7 ani.Semnele ca un stimulator se uzeaza apar treptat in luni de zile. Medicul cardiolog poate decela

primele semne de uzura – care apar fara sa survina vreo problema de functionare - cu ajutorul unui calculator care ”citeste” activitatea pacemakerului.

Controlul cardiologic este recomandat sa se efectueze la fiecare 6 luni.Daca semnele de uzura nu sunt detectate de medicul cardiolog stimulatorul isi incetineste

activitatea cu 10% in medie si nu se mai adapteaza la efort. Astfel pacientul poate simti ca activiatea pacemakerului se schimba cu luni inainte sa existe pericolul epuizarii bateriei. Supravegherea ar trebui sa fie redusa la 2-3 luni cand se apropie momentul epuizarii bateriei.

Orice lesin, ameteala severa, pierderea starii de constienta, oboseala impune prezentarea la spital.

Schimbarea stimulatorului este o procedura simpla intrucat nu se inlocuieste decat bateria. Rareori se impune si schimbarea electrozilor.

Viata de zi cu zi cu stimulator cardiac, pacientul purtator de stimulator cardiac:- trebuie sa evite efortul excesiv cu bratul de partea stimulatorului. Tenismenii, vanatorii trebuie

sa previna medicul sa implanteze aparatul de partea opusa bratului utilizat- sa evite sa doarma pe partea cu stimulatorulAparatura electromenajera in stare buna de functionare nu influenteaza activitatea stimulatorului

cardiac: televizorul, telecomanda, radio, aspiratoare, roboti de bucatarie. Placile de inductie in schimb pot fi un pericol pentru purtatorul de stimulator cardiac.

Sistemele de alarma nu influenteaza activitatea stimulatorului.Telefoanele mobile trebuie folosite la o distanta de 15cm de stimulatorul cardiac. Desi riscul de

interferenta este minim este de preferat ca telefonul mobil sa fie purtat de partea opusa fata de stimulator.

49

Detectoarele de arme sunt fara risc pentru purtatorul de stimulator cardiac, dar trebuie semnalat ca stimulatorul poate declansa o falsa alarma, de aceea este de preferat ca purtatorul stimulatorului sa prezinte carnetul stimulatorului.

In domeniul medical trebuie evitate (contraindicatii bine cunoscute de personalul medical): Interventii chirurgicale cu bisturiul electric, sedinte de radioterapie, RMN – ul cardiac (stimulatorul cardiac constituie o contraindicatie pentru efectuarea acestei metode imagistice).

50

II. 2. Sisteme de amplificare şi inregistrare a biosemnalelor

II.2.1. Electrocardiografia

Electrocardiografia (ECG) completeaza in mod util examenul clinic al inimii. Ea permite detectarea unei tulburari a ritmului sau a conductiei cardiace, o hipertrofie auriculara sau ventriculara, o pericardita, o ischemie miocardica, in particular un infarct al miocardului.

Electrocardiograful este un aparat inregistrator legat la electrozi de detectie, dintre care 4 sunt aplicati pe incheieturile mainilor si la glezne si alti 6 in anumite puncte de pe suprafata toracelui. Diferite grupari ale acestor electrozi, corespunzand diferitelor circuite de inregistrare, sunt legate de un stilet care da un traseu corespunzand unei derivatii (reflectare localizata a activitatii electrice a cordului). Astfel sunt inregistrate douasprezece derivatii. Electrocardiografia este un examen neinvaziv lipsit de orice inconvenient.

Electrocardiograma (EKG, ECG) este un test ce masoara impulsurile electrice ale inimii. Inima este o pompa musculara formata din patru camere. Cele doua camere de sus sunt denumite atrii, iar cele de jos, ventricule. Un sistem natural electric, face ca muschiul inimii sa se contracte si sa pompeze sangele catre plamani si restul corpului.

Pe măsură ce impulsul cardiac se propagă prin cord, curenţii electrici se răspândesc în ţesuturile din jurul inimii, iar o mică parte din aceştia ajung la suprafaţa corpului. Dacă plasăm nişte electrozi pe piele în zone situate de o parte şi de alta a cordului, potenţialele electrice generate de aceşti curenţi pot fi înregistrate pe electrocardiogramă. Electrocardiograma normală a unui ciclu cardiac este ilustrată în figura 38.

Fig. 38. Electrocardiogramă normală.

a. Caracteristicile electrocardiogramei normale

O electrocardiogramă normală a unui ciclu cardiac (Fig. 38) este formată dintr-o undă P, un “complex QRS” şi o undă T. Complexul QRS are, de cele mai multe ori, trei unde diferite, unda Q, unda R şi unda S.

Unda P este determinată de potenţialele electrice generate de depolarizarea atrială care precede contracţia acestuia. Complexul QRS este determinat de potenţialele electrice generate de

51

depolarizarea ventriculară, adică de răspândirea undei de depolarizare în ventriculi care precede contracţia miocardului ventricular. De aceea, atât unda P cât şi componentele complexului QRS sunt considerate unde de depolarizare.

Unda T este determinată de potenţialele generate în momentul în care ventriculul se recuperează din starea de depolarizare. Acest proces apare în muşchiul ventricular la 0.25 – 0.35 sec. După depolarizare; această undă este cunoscută ca o undă de repolarizare.

Astfel, electrocardiograma este compusă atât din unde de depolarizare, cât şi din unde de repolarizare.

b. Etapele ciclului cardiac

Definiţie: ciclul cardiac include ansamblul de evenimente electro-mecanice legate de trecerea sângelui prin inimă, în cursul unei sistole şi diastole cardiace.

Etapa I: Sistola ventriculară. Debutul complexului QRS în care fenomenul electric îl precede pe cel mecanic. Se iniţiază contracţia ventriculului stâng care are ca rezultat creşterea presiunii în acest ventricul şi închiderea valvelor atrio – ventriculare (Fig. 39 şi 40).

Fig. 39. Umplerea ventriculelor cu sânge. Fig. 40. Contracţia ventriculelor.

În contracţia izovolumică (0.050 sec.) ventriculul se contractă ca o cavitate închisă, ceea ce duce la ejecţia rapidă (0.100 sec.) a sângelui din ventriculul stâng în aortă (Fig. 41), ceea ce asigură 70% din volumul sistolic. Ejecţia lentă (0.200 sec.), ce urmează după ejecţia rapidă, asigură 30% din volumul sistolic.

Etapa a II-a: Diastola ventriculară. Protodiastola sau începutul diastolei ventriculare are o durată de 0.025 sec. şi acum presiunea ventriculului stâng scade sub valoarea presiunii din aortă, acesta ducând la închiderea valvulei aortei (Fig. 42).

52

În relaxarea izovolumică (0.050 sec.) presiunea din ventriculul stâng (VS) scade rapid.

Fig. 41. Ejecţia sângelui din VS în aortă prin valvula Fig. 42. Poziţia valvulelor inimii în protodiastolă şi sigmoidă în contracţia izovolumică. în relaxarea izovolumică.

Urmează umplerea rapidă (0.100 sec.) în care presiunea din VS este aproape de zero, fapt în urma căruia sângele pătrude rapid din AS în VS (Fig. 43), volumul sanguin crescând cu 70%. Umplerea lentă (0.200 sec.) este caracterizată de faptul că presiunea VS este aproximativ egală cu presiunea AS, volumul sanguin în VS crescând cu 10% (Fig. 44).

53

Fig. 43. Umplerea rapidă. Fig. 44. Umplerea lentă.Sistola atrială sau presistola ventriculară (0.100 sec.) se caracterizează prin faptul că presiunea

din AS este mai mare faţă de cea din VS, sângele trece rapid în VS, finalizându-se umplerea ventriculară (20%) (Fig. 45).

Fig. 45. Sistola atrială sau presistola ventriculară.

c. Tehnica electrocardiografiei

Activitatea electrica a inimii poate fi detectata de la nivelul pielii prin niste mici discuri metalice, denumite electrozi. In timpul electrocardiogramei electrozii sunt atasati de piele la nivelul toracelui, bratelor si picioarelor. Acestia sunt conectati la un aparat ce transforma impulsurile electrice intr-o reprezentare grafica, pe care o inregistreaza pe hartie. Aceasta reprezentare grafica, ce apare sub forma unei linii, este analizata de aparat si mai apoi de catre medic.

Protocolul de explorare electrocardiografică

Prevederi generale1. Pacientul va fi plasat în decubit dorsal, cu toracele şi membrele descoperite, în stare de

relaxare fizică şi psihică2. Inregistrarea se va realiza la temperatura de confort (200C), evitându-se temperaturile scăzute

(determină contracţii musculare) sau temperaturile ridicate (transpiraţiile determină modificări de conductibilitate), care pot produce erori de înregistrare

3. Plasarea electrozilor se va face astfel :- va fi precedată de degresarea cu alcool a tegumentelor- în scopul măririi conductibilităţii electrice se va folosi o pastă specială sau se poate prefera

acoperirea electrozilor cu o bucată de material textil, îmbibată în clorură sau bicarbonat de sodiu

54

- primii 4 electrozi vor fi plasaţi pe rădăcina membrelor (evitându-se zonele osoase), ultimii 6 fiind plasaţi pe regiunea precordială, în următoarele puncte de elecţie :V1 - spatiul IV intercostal, parasternal drept V2 - spatiul IV i.c., parasternal stingV3 - la mijlocul distantei dintre V2 si V4V4 - spatiul V i.c. sting, pe linia medioclaviculara (virful inimii)V5 - spatiul V i.c. sting, pe linia axilara anterioaraV6 - spatiul V i.c. sting, pe linia axilara mijlocie

- se vor conecta apoi cablurile specifice, respectând strict codul culorilorR,G,V,N (DI,DII,DIII) şi AR,AG,AV,AM,AN,AVi (V1,V2,V3,V4,V5,V6), unde : A = alb; R = roşu; V = verde; N = negru;M = maron; Vi = violet – Fig. 46 şi 47.

Fig. 46. Variate tipuri de electrozi şi accesorii utilizate în electrocardiografie.

Fig. 47. Plasarea electrozilor utilizând un electrocardiograf produs de Cardio Control Inc.

4. Controlul standardizării :- se va înregistra semnalul de etalonare (în vederea aprecierii amplitudinii deflexiunilor), astfel

încât la o diferenţă de potenţial de 1 mV excursia peniţei să fie de 10 mm- este obligatorie verificarea acestui aspect înaintea fiecărei înregistrări

5. Artefactele sunt reprezentate de deformări ale traseului electric, ce au drept cauze :

55

- “paraziţii” produşi de curentul alternativ (oscilaţii regulate cu frecvenţa de 50 Hz, care dau traseului ECG un aspect “dinţat”. Acest aspect ECG poate fi evitat prin :

a) conectarea corectă la pământ;b) folosirea de electrozi de bună calitate (neoxidaţi);c) prealabila degresare a tegumentelor şi obţinerea unei bune aderenţe a electrozilor

la tegumente;d) îndepărtarea din vecinătate a aparatelor electrice în funcţiune;e) evitarea încrucişării cablurilor conectate la pacient cu cele de la reţea

- oscilaţii “dinţate”, neregulate ca frecvenţă şi amplitudine, datorate contracţiilor musculare- supra-sau subdenivelări ale liniei izoelectrice determinate de mişcările pacientului sau ale

cablurilor în cursul înregistrării traseului ECG

Etape de înregistrare a electrocardiogramei1. Se introduce în aparat hârtie înregistratoare şi hârtie carbon;2. Se asigură o împământare corespunzătoare;3. Se conectează aparatul la reţeaua de curent alternativ, prin mufa corespunzătoare şi se porneşte

aparatul;4. Se trece selectorul pe poziţia TEST;5. Se cuplează filtrul de 30 Hz (când este cazul);6. Se reglează poziţia liniei izoelectrice;7. Se aplică etalonul de 1 mV (prin apăsare cadenţată), fixând nivelul de amplificare astfel încât 1

mV să aibă corespondent un semnal de 10 mm;8. Se conectează osciloscopul;9. Se plasează electrozii şi se conectează pacientul la aparat prin intermediul cablurilor specifice,

respectând codul culorilor;10. Se selectează modul de culegere a semnalelor pentru înregistrarea combinaţiilor de derivaţii

(unipolare şi bipolare);11. Se vizualizează pe rând fiecare canal de înregistrare prin intermediul osciloscopului;12. Se declanşează înregistrarea, la viteza de derulare dorită, după o prealabilă vizualizare a

traseului;13. La sfărşitul înregistrării se va opri derularea hârtiei, se va bloca etajul final şi se va opri aparatul.

O electrocardiograma poate sa arate:- dovezi ale maririi de volum a inimii, - semne ale unui flux sanguin insuficient la nivelul inimii,- semne ale unor leziuni noi sau vechi ale inimii (infarcte), - probleme ale ritmului cardiac (aritmii), - modificari ale activitatii electrice, determinate de un dezechilibru electrolitic, - semne de inflamatie a sacului ce inconjoara inima (pericardite),O electrocardiograma nu prevede aparitia unui infarct miocardic.

II.2.2. Fonocardiografia

Definiţie. Examen care permite înregistrarea grafică a oscilaţiilor produse de zgomotele cardiace.

Zgomotele cardiace sunt produse de:

mişcarea valvelor (în special închiderea valvelor),

56

vibraţia pereţilor inimii la trecerea sângelui, vibraţia marilor vase la trecerea sângelui.

Zgomotele cardiace sunt captate de un microfon special cu cristal piezoelectric care le transformă în semnale electrice şi după filtrare şi amplificare sunt înregistrate pe hârtie.

Pregătirea şi poziţia bolnavului sunt la fel ca în cazul ECG. Înregistrarea fonocardiogramei se face la focarele clasice de auscultaţie a cordului (Fig. 48).

Concomitent se înregistrează ECG spre a avea indice de referinţă asupra timpului şi duratei fenomenului acustic înregistrat.

Fig. 48. Focarele clasice de auscultaţie a cordului.

Auscultaţia permite perceperea zgomotelor cardiace cu ajutorul unui stetoscop. Zonele de auscultaţie:

aria aortică - spaţiul II i.c. drept parasternal; aria pulmonară – spaţiul II i.c. stâng parasternal; aria tricuspidiană - sub apendicele xifoidian; aria mitrală - spaţiulV i.c. stâng, pe linia medio-claviculară.

II.2.3. Electroencefalografia

Definiţie. Examen care permite inregistrarea activitatii electrice spontane a neuronilor cortexuIui cerebral. Traseul obtinut este numit electroencefalograma.

Electroencefalografia (EEG) are drept indicatie principala epilepsia: ea permite diagnosticarea acestei boli, precum si supravegherea tratamentului si evolutiei ei. Ea serveste, de asemenea, la stabilirea diagnosticului encefalitei, meningoencefalitei si la determinarea originii metabolice.

Principiu

57

Pe toata suprafata pielii capului sunt dispusi 10-20 electrozi, mici placi metalice legate prin fire de aparatul de inregistrat (Fig. 49 şi 50). Acesta masoara potentialul electric detectat de fiecare electrod si compara electrozii doi cate doi, fiecare comparatie traducandu-se printr-un traseu numit derivatie.

Fig. 49. Plasarea electrozilor la nivelul Fig. 50. Dispunerea electrozilor cortexului cerebral în electroencefalografie (EEG). pe o cască utilizată în EEG.

Reactivitatea electroencefalografica este evaluata cu ajutorul unor probe simple: deschiderea ochilor, hiperpnee (respiratie ampla si lenta), stimulare luminoasa intermitenta obtinuta cu descarcari luminoase scurte si intense a caror frecventa este crescuta treptat.

Examenul nu necesita spitalizare. El dureaza aproximativ 20 minute, nu antreneaza nici durere, nici efecte secundare.

Electroencefalograma - examen care permite inregistrarea activitatii electrice spontane a neuronilor cortexului cerebral.

II.2.4. Velocimetria (examen Doppler, eco - doppler vascular)

Definiţie. Examen care utilizeaza ultrasunetele pentru a masura viteza circulatiei sangvine.

Indicatii. Examenul Doppler este prescris, in principal, in cardiologie (afectiuni ale inimii, ale arterelor si

ale venelor) si in neurologie (afectiuni ale creierului). Examenul Doppler cardiac permite studierea miscarilor sangelui intre diferitele cavitati

cardiace. El este solicitat atunci cand se banuieste o comunicare anormala intre auricuie sau ventricule, ori o anomalie de functionare a val velor cardiace (ingustarea sau insuficienta valvulara)

- Examenul Doppler transcranian permite studierea miscarilor sangelui in arterele intracerebrale, urmarite prin oasele craniului.

- Examenul Doppler vascular permite studierea miscarilor sangelui in arterele sau in venele organismului. El permite, de asemenea, analiza unei arteriopatii a membrelor inferioare si depistarea unei flebite.

58

a. Principiul velocimetriei

O sonda emite ultrasunete care se reflecta pe globulele rosii apoi sunt culese de un receptor situat pe aceeasi sonda (Fig. 51). Se produce un efect Doppler: frecventa undelor reflectate depinde de viteza globulelor rosii (frecventa creste cu viteza) si permite deci masurarea vitezei. Aparatul emite un sunet cu atat mai ascutit cu cat viteza este mai mare si mai ales furnizeaza un grafic pe ecranul de televizor sau pe hartie. Cuplarea cu ecografia permite vizualizarea formei structurii anatomice examinate (artera, inima), vedere in sectiune, in acelasi timp cu fluxul sangvin care o traverseaza. Utilizarea diferitelor tipuri de sonde si a frecventelor variate permite studiul structurilor vasculare mai mult sau mai putin profunde.

Fig. 51. Semnalul Doppler (Δf) repre-zintă diferenţa dintre frecvenţa undei reflectate de hematiile în mişcare (f) şi frecvenţa undei emise de cristalul piezo-electric (fo). El poate fi ascultat sau înregistrat grafic.

b. Tehnica velocimetriei

Examenul Doppler nu necesita nici o pregatire deosebita, nici anestezie, nici spitalizare; el este nedureros. Regiunea examinata este dezbracata, iar medicul pune pe piele o sonda in forma de creion, apoi o deplaseaza, paralel cu traiectul arterei studiate, de exemplu. Dupa examen nu este necesara nici o supraveghere, deoarece acesta nu antreneaza vreun efect secundar.

59