Locul deţinut de politica comercială în ansamblul politicilor economice

În contextul globalizării economiei mondiale, relaţiile economice internaţionale s-au diversificat şi au căpătat noi dimensiuni. Ca urmare, şi politica statelor naţionale în acest domeniu a dobândit noi valenţe. Sintetic, ea poate fi caracterizată prin două tendinţe majore şi în mare măsură, contradictorii: pe de o parte, începând chiar din primele decenii postbelice, constatăm o intensificare a efortului colectiv al statelor naţionale în direcţia eliminării restricţiilor şi barierelor din calea comerţului internaţional, eforturi ce s-au soldat cu succese notabile. Pe de altă parte, statele şi grupările de state au manifestat o intensă preocupare şi au întreprins numeroase acţiuni individuale prin care au urmărit exact contrariul, adică întărirea restricţiilor în vederea protejării propriilor economii de concurenţa străină.

Politica comercială este o parte componentă a politicii economice a unui stat, ce vizează sfera relaţiilor economice externe ale acestuia. Ca şi politica economică, ea este un atribut al suveranităţii oricărui stat independent. Politica comercială include totalitatea reglementărilor adoptate de către stat (cu caracter juridic, administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar etc.) în scopul promovării sau al restrângerii schimburilor comerciale externe şi al protejării economiei naţionale de concurenţa străină.

Politica comercială prezintă unele particularităţi faţă de celelalte componente ale politicii economice. Întucât acţionează într-un domeniu în care îşi exercită influenţa o mare diversitate de factori pe piaţa mondială, efectul măsurilor de politică comercială e mai puţin cert şi mai greu de evaluat decât al măsurilor de politică economică internă. Aceasta întrucât, efectul politicii comerciale a unei ţări este determinat de nivelul de dezvoltare, de potenţialul economic al ţării respective, precum şi de gradul de dependenţă al economiei naţionale faţă de piaţa externă.

În perioada postbelică, în condiţiile adâncirii continue a interdependenţelor economice internaţionale, reglementarea relaţiilor economice dintre state a devenit o necesitate obiectivă, urmărindu-se prin aceasta coordonarea modului de acţiune al statului în domeniul politicilor comerciale. Ca rezultat, în afara unor reglementări ale relaţiilor economice dintre state pe plan bilateral, regional şi subregional, în această perioadă a apărut tendinţa de diversificare a relaţiilor economice dintre state, prin intermediul unor acorduri care încearcă să codifice anumite principii şi reguli în ce priveşte folosirea diverselor instrumente de politică comercială în relaţiile reciproce.

Practica relaţiilor economice internaţionale arată că majoritatea statelor au elaborat şi aplicat în perioada postbelică instrumente de politică comercială din ce în ce mai variate, încălcând adesea o serie de principii şi reguli statuate de anumite acorduri în ce priveşte folosirea acestor instrumente în relaţiile comerciale reciproce. Argumente teoretice numeroase au fost aduse pentru a motiva aplicarea instrumentelor comerciale protecţionsite.

1

Obiectivele politicii comerciale comunitare

Cu privire la cadrul legal, Tratatul Uniunii Europene stabileşte scopurile globale şi obiectivele politicii comerciale ale Uniunii Europene. Astfel, Articolul 2 fixează scopurile generale care includ promovarea dezvoltării activităţilor economice, a asigurării ocupării cât mai cuprinzătoare a forţei de muncă, asigurarea competitivităţii şi a protecţiei mediului. Articolele 131 şi 133 explică modul în care va funcţiona în principiu politica comercială comună: aceasta va trebui să contribuie, în interesul comun, la dezvoltarea armonioasă a comerţului mondial, la eliminarea progresivă a restricţiilor din comerţul internaţional şi la reducerea barierelor tarifare. Articolul 133 prevede că politica comercială comună a Uniunii Europene se bazează pe un concept uniform, acceptat de toţi membrii în care procesul de luare a deciziilor este format dintr-o combina~e de competenţe exclusive şi comune. Conform acestui articol politica comercială comună se referă la comerţul cu mărfuri, servicii şi aspecte legate de comerţ ale drepturilor de proprietate intelectuală. Totodată, sunt incluse şi prevederi speciale privind anumite domenii, cum ar fi audiovizualul, cultura, educaţia, serviciile sociale şi de sănătate. Articolul 300 stabileşte procedurile inter-instituţionale actuale pentru încheierea acordurilor internaţionale, în principal de către Consiliul Uniunii Europene. În prezent Consiliul Uniunii Europene nu este obligat juridic să consulte Parlamentul European asupra acordurilor comerciale, dar aceste consultări au totuşi loc de fiecare dată.

Promovarea competitivităţii firmelor europene

Pe măsură ce Uniunea Europeană a progresat, s-a intensificat necesitatea de a garanta întreprinderilor un cadru favorabil competitivităţii lor. A vorbi de competitivitate înseamnă, în primul rând, a vorbi de concurenţă. Drept efect, concurenţa trebuie să fie principalul motor al transformărilor în curs, menţinerea sa fiind, de asemenea, prima cerinţă pentru succesul procesului de ajustare.1

Competitivitatea măsoară capacitatea firmelor de a crea eficient produse şi servicii utile, într-un mediu mondializat, într-o manieră care să amelioreze nivelul de viaţă şi de angajare. O concurenţă viguroasă în condiţii favorabile întreprinderilor reprezintă un motor cheie al creşterii productivităţii şi competitivităţii. Concurenţa nu este ca urmare un scop în sine, ci un proces de piaţă vital, care recompensează întreprinderile cu preţurile cele mai atrăgătoare, cu cea mai bună calitate, sau cele care aduc pe piaţă produse noi şi o posibilitate de alegere vastă. Prin competitivitate, aşa cum declara Neelie Kroes,2 se înţelege, printr-o exprimare mai simplă, situaţia în care companiile furnizează, la preţuri rezonabile, bunuri şi servicii către indivizi, alte companii şi alte naţiuni care doresc să le cumpere. Testul pentru competitivitate este desigur piaţa care în lumea de astăzi înseamnă piaţa europeană sau globală.

1 Ignat I., 1994, Uniunea economică şi monetară europeană, Ed. Synposion, Iaşi, pag. 130-1332 Kroes N., 2005, „Building a Competitive Europe – Competition Policy and the Relaunch of the lisbon Strategy”,

Milano, 7 februarie

2

Mărimea unei firme este foarte importantă, acest lucru fiind recunoscut încă din anii `50, când se considera că o premisă importantă a integrării economice europene o reprezenta încrederea că unificarea economiilor europene determină apariţia unor firme mari şi eficiente pe piaţă, ceea ce le-ar permite să reducă preţurile, să crească calitatea şi să câştige competitivitate pe pieţele externe.

Competitivitatea firmelor europene depinde de mai mulţi factori, unii dintre aceştia fiind sub controlul lor, alţii nu. Factorii externi care nu se află sub controlul firmelor sunt:3

- rata internă a inflaţiei şi relaţia sa cu ratele de inflaţie din alte ţări – cu cât acesta este mai mare cu atât bunurile vor fi mai puţin competitive;

- rata de schimb reală – cu cât va fi mai ridicată valoarea euro în relaţie cu alte valute, cu atât mai scumpe vor fi exporturile, făcându-le mai greu de vândut, în timp ce importurile vor fi ieftine, încurajând cumpărarea pe piaţa internă;

- rata de creştere economică a ţărilor în care firmele sunt rezidente;- politicile economice urmărite pentru a asigura un mediu economic

stabil;- puterea sindicatelor şi abilitatea lor de a asigura salarii mari, bonusuri,

o săptămână mai scurtă de muncă;- măsura în care Uniunea Europeană, guvernele naţionale şi alte

organizaţii publice furnizează asistenţă şi suport pentru afaceri;- măsura în care guvernele naţionale pot atrage investiţii străine directe;- calitatea şi extinderea măsurilor educaţionale, în special educaţia

superioară.Factorii interni care influenţează competitivitatea unei afaceri includ:

- stadiul activităţii de cercetare-dezvoltare;- costurile de producţie şi preţul final cerut;- metodele de producţie şi practicile manageriale – de exemplu firma

caută să producă mai eficient cu pierderi minime sau pieţele sale de desfacere sunt suficient de mari pentru a asigura economii de scară?

- nivelul productivităţii;- investiţiile în echipament nou;- calitatea bunurilor produse şi reputaţia lor;- caracteristicile privind design-ul;- punctualitatea datelor de livrare;- calitatea şi extinderea serviciilor post-vânzare;- structura bunurilor produse în Europa.

Avantajele concurenţei ilustrează în egală măsură şi riscul că oferă argumentele în favoarea creării de „campioni naţionali”. Nu există nici un inconvenient în ceea ce priveşte faptul că întreprinderile ating o talie suficientă pentru a susţine concurenţa pe plan mondial, dar acest lucru trebuie să aibă loc într-un mediu concurenţial şi cu respectarea regulilor. Concurenţa la nivel naţional ameliorează capacitatea unei întreprinderi de a fi competitivă în exterior.

Încă din 1979, Forumul Economic Mondial (WEF) din Geneva publică Raportul Global asupra Competitivităţii, prin care încearcă să

3 Dobre I.C., 2007, „Strengthening competitiveness in EU industry and services”, Conferinţa Ştiinţifică Internaţională „Creşterea competitivităţii şi dezvoltarea economiei bazate pe cunoaştere”, Academia de Studii Economice din Moldova, Chisinau, 28-29 septembrie

3

sintetizeze poziţia competitivă a economiilor naţionale pe plan internaţional. Dintre indicatorii realizaţi de această instituţie, indicele de creştere a competitivităţii reprezintă unul dintre cei mai cunoscuţi indicatori utilizaţi în literatura privind economia internaţională. Indicele de creştere a competitivităţii ia în consideraţie trei elemente principale: tehnologia, instituţiile publice şi condiţiile macroeconomice. Stabilitatea macroeconomică este considerată a fi esenţială pentru creşterea economică. Deşi majoritatea economiştilor argumentează că stabilitatea în sine nu generează creştere economică, instabilitatea indicatorilor macroeconomici poate pune sub semnul întrebării orice potenţial de creştere. Firmele nu pot lua decizii de investire în medii economice în care există hiperinflaţie, iar o fiscalitate excesivă poate face ca proiecte de investire profitabile prin natura lor economică să devină nerentabile. Instituţiile publice sunt de asemenea esenţiale pentru creşterea economică. Deşi într-o economie de piaţă prosperitatea este în general creată de entitaţile private, acestea se supun reglementărilor publice şi, mai ales, prin interacţiunile lor cu autorităţile publice, pot fi împiedicate în activitatea lor. De exemplu, un regim al drepturilor de proprietate în care sistemul juridic este eficient în a apăra şi a restabili acele drepturi încălcate este esenţial pentru buna desfaşurare a activităţii economice. De altfel, ştiinţa economică abordează tot mai des impactul organizării instituţionale asupra performanţelor macroeconomice ale diverselor ţări. Cel de-al treilea element avut în vedere de indicele global al competitivităţii este tehnologia. Creşterea unei economii nu se poate realiza pe termen lung decât în condiţiile progresului tehnologic. Cele trei elemente nu sunt, în mod evident, independente: instituţii puternice sunt necesare pentru stabilitatea macroeconomică, iar aceasta promovează inovaţia tehnologică.

Pentru anul 2013, cele mai competitive ţări au fost Elveţia, Finlanda, Germania, Suedia, Olanda; România a ocupat locul 76,în coborâre faţă de anii precedenţi.4

În raport cu Statele Unite ale Americii şi Japonia, Europa este în întârziere atât pe planul inovaţiei, cât şi pe cel al cercetării şi dezvoltării. Conform Innovation Union Scoreboard 20115, dintre ţările membre cele mai inovative sunt Suedia, Danemarca şi Finlanda, iar România se afla pe locul 24 din cele 27 de state.

Uniunea Euroepană este depăşită de SUA şi Japonia, conform incicatorului compus al inovaţiei, însă se află deasupra Chinei, Braziliei, Indiei şi Rusiei.

UE va încuraja guvernele şi industria să crească investiţiile în cercetare şi dezvoltare, astfel încât acestea să reprezinte 3% din PIB până în 2020 (faţă de 2% în 2009). Îndeplinirea acestui obiectiv ar putea contribui la crearea a 3,7 milioane de locuri de muncă şi la sporirea cu până la 795 de milioane de euro a creşterii anuale.

4 World Economic Forum, 2014, “The Global Competitiveness Report 2013-2014” , disponibil la

http://www3.weforum.org/docs/GCR2013-14/GCR_Rankings_2013-14.pdf5 „The Innovation Union's performance scoreboard for Research and Innovation”, 1 feb 2011, Maastricht Economic and social

Research and training centre on Innovation and Technology

4

Performanţa în domeniul inovării în statele membre UE

Sursa: „The Innovation Union's performance scoreboard for Research and Innovation”, 1 feb 2011

Instrumente de politică comercială de natură tarifară (politica vamală)

Politica vamală este una dintre politicile fundamentale ale Uniunii Europene. Implementarea sa a început în 1958, iar unul dintre primii paşi a fost crearea unei uniuni vamale, în cadrul căreia toate taxele şi restricţiile vamale în comerţul dintre statele membre au fost eliminate treptat. In plus, a fost adoptat un pachet legislativ comun în domeniul vamal pentru ca toate bunurile importate din afara Uniunii să fie supuse aceloraşi proceduri şi reglementări vamale. Tratatele de constituire a Comunităţii nu definesc uniunea vamală ca atare, dar evidenţiază principalele sale elemente. Articolul 23 al Tratatului CE stipulează că uniunea vamala va cuprinde în totalitate comerţul cu bunuri şi va implica eliminarea taxelor vamale asupra importurilor şi exporturilor şi a tuturor taxelor cu efect echivalent în comerţul dintre statele membre. Conform Tratatului, uniunea vamală implică şi adoptarea unui Tarif Vamal Comun în relaţiile cu ţările terţe. Articolele 24 - 31 ale Tratatului CE fac referire la alte aspecte privind libera circulaţie a bunurilor şi uniunea vamală.

Politica vamală reprezintă, de asemenea, un element esenţial al pieţei unice cu cele patru libertăţi fundamentale pe care aceasta le include. Crearea, dezvoltarea şi punerea în aplicare a unei pieţe unice se pot face numai în cadrul unei uniuni vamale în care reglementări comune sunt aplicate în mod uniform la frontierele exterioare.

5

Abolirea frontierelor intracomunitare implică o reducere substanţială a birocraţiei pentru comercianţii din UE, atât în domeniul fiscal, cât şi în cel vamal. De asemenea, faptul că firmele nu vor mai trebui să aştepte la noile frontiere intra-comunitare va reduce substanţial durata operaţiunilor de transport şi va diminua considerabil costurile aferente transportului. Evoluţiile în direcţia realizării complete a sistemului e-customs (gestionarea electronică a operaţiunilor vamale) în întreaga Europă sunt esenţiale şi reprezintă elementul central al Codului Vamal Modernizat, care va intra în vigoare la nivelul comunităţii europene până în anul 2013. Acesta se bazează pe o concepţie total inovatoare, fiind vorba despre vamă electronică, ceea ce implică schimbări profunde, inclusiv posibilitatea de a opera în orice loc, 24 de ore din 24, sub formă de fereastră unică pentru Uniunea Europeană.

Impunerea vamală presupune, din punct de vedere al politicii practicate de un stat la un anumit moment, aplicarea unor principii de politică economică de încurajare a dezvoltării unei ramuri sau subramuri economice şi/sau extinderea relaţiilor economice cu străinătatea. In general, prin impunere vamală, se înţelege un complex de măsuri şi operaţii efectuate în baza legii, care au drept scop: stabilirea taxei vamale aferente operaţiunii de import-export; îndeplinirea formalităţilor vamale; evaluarea mărfurilor în vamă; plata taxelor vamale. Impunerea vamală joacă rolul cel mai imporţa de a lupta contra fraudei, dar, în acelaşi timp, din ce în ce mai mult, de a răspunde mai bine exigenţelor economice ale comerţului internaţional şi consecinţelor diviziunii internaţionale a muncii.

La 1 iulie 1875 a fost elaborată „Legea generală a vămilor", prima lege care a organizat în mod unitar sistemul vămilor româneşti care exista în acel moment. Organizarea şi funcţionarea serviciilor vamale române, reglementările şi procedurile din domeniu au suferit multiple modificări din acel moment, evoluând sub impactul schimbărilor istorice survenite în România şi în Europa, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea sau a modificărilor socio-economice, în sensul dezvoltării cunoscute de celelalte administraţii vamale europene.

Conform Legii Vămilor din anul 1905, lege modificată şi completată în anul 1933 printr-o lege organică în sensul descentralizării administraţiei vamale şi a modernizării aparatului vamal, s-a ajuns ca vămile să fie administrate de Direcţia Vămilor, componentă a Ministerului de Finanţe. Tot în acea perioadă a fost adoptată o lege care reglementa regimul vamal şi serviciile vamale din România, fiind elaborat un Tarif Vamal.

Administraţia vamală română a intrat într-un amplu program de reorganizare după 1973, an în care a fost înfiinţată Direcţia Generală a Vămilor (D.G.V.), entitate cu personalitate juridică distinctă în cadrul Ministerului Comerţului, iar mai târziu Direcţiile Regionale Vamale.

La data de 19 aprilie 2006, a fost publicată Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României. Noul Cod vamal asigură aplicarea în România a Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 2.913/92 de instituire a Codului vamal comunitar, având în vedere toate modificările ulterioare suferite de acesta.

Tariful vamal

6

Tariful vamal este un catalog care cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii vamale, precum şi taxele vamale percepute asupra fiecărui produs sau grupă de produse. Ca regulă generală, sunt cuprinse în acest catalog şi produsele scutite de impunerea vamală la importul lor pe teritoriul vamal al ţării respective (sau la export). Practica comerţului internaţional a consacrat tariful vamal ca principal instrument pentru reglementarea schimburilor comerciale externe, potrivit intereselor economice naţionale ale statelor. Această practică a fost consacrată în articolul XI al GATT, prin care se stabileşte că părţile contractante la acest acord nu vor institui şi nu vor menţine alte prohibiţii şi restricţii la import în afara taxelor vamale.

Tarifele vamale sunt instrumente de politică comercială admise de GATT, cu condiţia să nu fie prohibitive, cu ajutorul cărora se protejează piaţa internă de concurenţa străină, pe baza cărora se pot negocia concesii tarifare sau se pot institui măsuri de discriminare în relaţiile comerciale cu anumite state. Ele pot fi simple sau compuse.

Tarifele vamale simple sunt acelea care au o singură coloană de taxe pentru toate produsele supuse impunerii vamale, indiferent de provenienţa lor. Acestea sunt folosite de regulă de unele ţări în curs de dezvoltare, deşi în practică şi unele din acestea folosesc mai multe tipuri de taxe vamale.

Tarifele vamale compuse sunt acelea care au două sau mai multe coloane de taxe vamale, fiecare aplicându-se mărfurilor provenind din anume ţări. Taxele vamale înscrise în aceste coloane pot fi: convenţionale, autonome, preferenţiale.

Principalele criterii de clasificare a mărfurilor în tariful vamal sunt: originea mărfurilor; gradul lor de prelucrare; combinaţie a acestor două criterii. Pe plan internaţional, există mai multe clasificări a mărfurilor în tarifele vamale.

S.I.T.C. (Standard International Trade Clasification) a fost elaborat în 1950 de Biroul de Statistică al ONU. Această clasificare a fost făcută din nevoi de ordin statistic, care să permită ONU şi altor organizaţii să poată urmări, la nivel internaţional, evoluţia comerţului exterior al statelor lumii. Acest sistem de clasificare este în vigoare şi astăzi, iar potrivit lui, statele raportează informaţii statistice vizând evoluţia comerţului lor exterior. Aceasta este o clasificare pe cinci cifre (secţiuni, diviziuni, grupe, subgrupe şi poziţii tarifare).

Nomenclatorul Vamal de la Bruxelles (N.V.B.) a fost realizat din iniţiativa GATT, în 1950, în urma adoptării la Bruxelles a Convenţiei privind clasificarea mărfurilor în tarifele vamale. El a suferit o serie de modificări pe parcurs, rămânând însă la o clasificare pe patru cifre (secţiuni 21, capitole 99, poziţii şi subpoziţii tarifare). La N.V.B. au aderat circa 150 de state ale lumii. Unele state membre ale GATT nu au aderat la acest nomenclator, având nomenclatoare proprii mult mai detaliate.

Sistemul Armonizat de Descriere şi Codificare a Mărfurilor a fost adoptat în iunie 1983 la Bruxelles, sub egida Consiliului de Cooperare Vamală şi pe baza convenţiei privind sistemul armonizat de descriere şi codificare a mărfurilor. Sistemul armonizat prezintă următoarele caracteristici principale:

- are la bază cele două nomenclatoare cel mai larg răspândite pe plan internaţional;

7

- clasificarea mărfurilor în cadrul acestui sistem armonizat de descriere şi codificare a mărfurilor utilizează criteriul combinat al originii şi gradului de prelucrare a mărfurilor;

- este flexibil, în sensul că poate fi folosit ca atare sau luat ca bază pentru o formă prescurtată sau mai detaliată de clasificare;

- utilizează o codificare omogenă pe 6 cifre.

Tariful vamal integrat comunitar (TARIC)

Tariful Vamal Integrat Comunitar, desemnat prin acronimul TARIC,6

prin complexitatea structurii şi a informaţiilor pe care le oferă, ca şi prin multiplele sale utilizări, reprezintă mai mult decât un simplu tarif vamal. El se constituie de fapt într-o bază electronică de date, revizuită şi publicată anual, dar actualizată zilnic. Această bază este pusă la dispoziţia autorităţilor comunitare, statelor membre şi agenţilor economici spre a servi ca instrument operativ de lucru, în scopuri preponderent vamale şi statistice.

În România, un nou Tarif vamal integrat român a fost aprobat prin Legea nr.159 din 27 mai 2005, fiind elaborat de către Autoritatea Naţională a Vămilor, în colaborare cu Administraţia Vamală din Austria, beneficiind în acest sens de un Program de Twinning cu finanţare PHARE. Tariful vamal în noua sa formă aduce o serie de beneficii activităţii economice româneşti şi luptei împotriva corupţiei în domeniul vamal şi reprezintă o etapă importantă în compatibilizarea sistemului vamal românesc cu cel european.

Adoptarea acestui nou Tarif vamal integrat roman produce o serie de efecte pozitive. Agenţii economici şi personalul vamal pot identifica operativ, printr-o simplă accesare, codul tarifar aferent unei categorii de marfă, cuantumul reglementarilor aplicabile la un moment dat pentru un anumit produs, din punct de vedere al taxei vamale, al preferinţelor vamale, prohibiţiilor, alte documente eliberate de instituţiile abilitate ale statului necesare efectuării formalităţilor vamale.

Reglementările vamale vor putea fi aplicate în mod uniform pe întreg teritoriul vamal al României, atât de către toţi lucrătorii vamali, cât şi de agenţii economici interesaţi. Derularea operaţiunilor vamale se va îmbunătăţi, în sensul fluidizării informării prealabile asupra documentelor necesare, reducerii cheltuielilor legate de efectuarea formalităţilor vamale, reducerii riscului efectuării incorecte a procesului de vămuire, reducerii numărului de plângeri şi contestaţii din partea operatorilor economici, a numărului de sesizări ale instanţelor de judecată.

De asemenea, vor fi eliminate cazurile de aplicare arbitrară şi abuzivă a prevederilor legale de către lucrătorii vamali sau alte autorităţi ale statului, prin faptul că agenţii economici importatori sau exportatori vor fi informaţi în mod transparent asupra tuturor documentelor necesare a fi prezentate în vamă, asupra nivelului de taxare aferent fiecărei categorii de mărfuri identificate printr-un cod tarifar. Totodată, se creează posibilitatea ca şi alte organisme specializate ale statului să obţină date statistice mult mai exacte, ceea ce va oferi o imagine de ansamblu mai precisă asupra măsurilor de politică comercială care urmează să se adopte pentru viitor.

6 adoptat în baza Regulamentului Comisiei Europene nr. 2658 din 1987

8

Un alt efect pozitiv este îmbunătăţirea procesului de colectare a datoriei vamale, ceea ce va însemna o creştere a veniturilor anuale la bugetul statului şi micşorarea cheltuielilor făcute cu ocazia fiecărei operaţiuni de vămuire atât de autoritatea vamală cât şi de declaranţii vamali, persoane fizice sau juridice.

Pe baza acestui instrument, agenţii economici se vor putea informa din timp asupra documentelor pe care trebuie să le prezinte în vamă şi asupra nivelului de taxare aferent mărfurilor identificate prin codul tarifar. Introducerea şi utilizarea Sistemului de consultare a bazei de date TARIR sunt puse la dispoziţia celor interesaţi pe site-ul Autorităţii Naţionale a Vămilor.7

Taxele vamale

Taxa vamală reprezintă un impozit indirect perceput de stat în momentul trecerii mărfurilor peste graniţele vamale ale ţării respective. Taxele vamale fac parte din cea mai răspândită şi cunoscută categorie de venituri bugetare.

Clasificarea taxelor vamale

Taxele vamale pot fi clasificate după mai multe criterii: După scopul impunerii, taxele vamale se împart în două categorii:- taxe vamale cu caracter fiscal;- taxe vamale cu caracter protecţionist.

Ele se deosebesc după nivelul impunerii; cele cu caracter fiscal au în general un nivel redus, singurul scop pentru care se percep fiind obţinerea de venituri pentru bugetul statului; cele cu caracter protecţionist au în general un nivel ridicat, prin intermediul lor urmărindu-se în primul rând reducerea forţei concurenţiale a mărfurilor importate şi implicit protejarea pieţei interne de concurenţa străină.

După obiectul impunerii, taxele vamale sunt de trei feluri: - taxe vamale de import;- taxe vamale de export;- taxe vamale de tranzit.

Taxele vamale de import se percep asupra mărfurilor importate atunci când acestea trec graniţele vamale ale ţării importatoare. Ele constituie un principal mijloc de protejare a produselor naţionale faţă de concurenţa străină, contribuind direct la ridicarea preţului mărfurilor importate şi făcându-le din acest punct de vedere mai puţin competitive în raport cu cele indigene. Dacă, în principiu, ele sunt plătite de firma importatoare şi sunt suportate de consumatorul final pentru că ele sunt incluse în preţul de desfacere pe piaţa internă a mărfurilor importate, în practică, uneori, ele sunt suportate, parţial, de către firma exportatoare care, pentru a contracara

7 http://www.customs.ro/tariful%20vamal%20integrat%20roman

9

efectul nefavorabil al taxei vamale asupra competitivităţii mărfurilor sale, poate recurge la reduceri ale preţului de ofertare.

Taxele vamale de export se percep de stat asupra mărfurilor indigene atunci când acestea sunt exportate. Ele nu au o largă răspândire pe plan internaţional, comparativ cu cele de import, se percep la un nomenclator redus de produse şi pe perioade limitate de timp. Prin intermediul lor, pe lângă scopul fiscal, se pot urmări, în general, două obiective, şi anume:

- ridicarea preţului la produsele respective pe piaţa internaţională (atunci când statul respectiv este un principal exportator şi furnizor pe piaţa internaţională la produsele vizate);

- limitarea unor exporturi (de regulă, produse neprelucrate – materii prime industriale sau agricole, care să fie prelucrate în ţară într-o cantitate tot mai mare şi exportate apoi ca produse manufacturate) pentru a încuraja dezvoltarea anumitor ramuri ale industriei pentru care ţările respective dispun de o bază corespunzătoare de materii prime.Taxele vamale de tranzit se percep de stat asupra mărfurilor străine

care tranzitează teritoriul vamal al ţării respective. Ele nu au o răspândire prea largă pe plan internaţional şi, de regulă, atunci când se percep, au un nivel scăzut, întrucât statele sunt interesate să încurajeze tranzitul pe teritoriul lor, acesta fiind o importantă sursă de venituri (ca urmare a utilizării căilor şi mijloacelor de transport, a porturilor, a depozitelor, antrepozitelor etc). Scopul perceperii taxelor vamale de tranzit este pur fiscal.

După modul de percepere a taxelor vamale, acestea sunt de trei feluri: - taxe vamale ad valorem;- taxe vamale specifice;- taxe vamale mixte.

Taxele vamale ad valorem se percep de stat asupra valorii vamale a mărfurilor importate sau exportate şi se stabilesc sub forma unor cote procentuale care se raportează la valoarea vamală a mărfurilor respective. Acestea sunt cele mai vechi taxe cunoscute în istoria comerţului internaţional şi cele mai răspândite pe plan mondial. Ele prezintă avantajul că sunt mult mai uşor de stabilit (în comparaţie cu cele specifice) întrucât presupun doa fixarea unei cote procentuale care se raportează la valoarea vamală a mărfurilor şi nu implică elaborarea unui tarif vamal detaliat. Cu toate acestea, taxele vamale ad valorem prezintă şi unele inconveniente:

- sensibilitate la oscilaţiile conjuncturale ale preţurilor pe pieţele internaţionale de mărfuri. În cazul scăderii preţurilor la mărfurile importate, prin perceperea taxelor vamale ad valorem se reduce volumul încasărilor din taxe vamale percepute, iar efectul protecţionist al acestora scade. Practica arată însă că acest inconvenient poate fi depăşit prin perceperea temporară a unor taxe suplimentare la produsele ale căror preţuri au scăzut, sau prin perceperea alături de taxa vamală ad valorem şi a unor taxe vamale specifice (tot temporar);

- nu elimină apariţia fraudelor de tipul nefacturării mărfurilor la preţul real.Taxele vamale specifice se percep de stat pe unitatea de măsură fizică

a mărfurilor importate (sau exportate) (bucată, tonă, metru cub, metru pătrat etc.) şi se stabilesc sub forma unei cifre absolute în moneda ţării respective. Practicarea taxelor vamale specifice este foarte greoaie şi complexă întrucât

10

presupune existenţa unui tarif vamal foarte detaliat, care trebuie să fie mereu completat şi revizuit pe măsura ce apar noi tipuri de produse ce intră în circuitul pieţei internaţionale. Acesta este dezavantajul principal datorită căruia acest gen de taxe vamale nu au o largă răspândire pe plan internaţional. Cu toate acestea, taxele specifice prezintă şi unele avantaje (în raport cu cele ad valorem), şi anume:

- înlătură posibilitatea frustrări statului de drepturile legale de vamă, întrucât taxa vamală se raportează la unitatea de măsură fizică a mărfii importate;

- volumul încasărilor la bugetul de statului din perceperea acestor taxe nu este influenţat de oscilaţiile conjuncturale ale preţurilor, ci numai de volumul fizic al importurilor. Datorită nivelului ei fix, pe o anumită perioadă de timp, taxa vamală specifică determină o încărcare vamală diferită a mărfurilor importate în condiţiile oscilaţiei preţurilor pe piaţa internaţională la produsele respective.Taxele vamale mixte se percep atunci când taxele vamale ad valorem

nu sunt destul de eficace ca mijloc de protecţie; în aceste cazuri, pe lângă taxa vamală ad valorem, se mai percepe, temporar, şi o taxă vamală specifică atunci când preţurile înregistrează importante scăderi.

După modul de stabilire sau fixare de stat, taxele vamale se împart în patru categorii:

- taxe vamale autonome (sau generale);- taxe vamale convenţionale (sau contractuale);- taxe vamale preferenţiale (sau de favoare);- taxe vamale de retorsiune (sau de răspuns).

Taxele vamale autonome (generale) sunt stabilite de stat în mod independent şi nu pe baza unor convenţii bi sau multilaterale încheiate cu alte state. De regulă, aceste taxe se percep asupra mărfurilor care provin din ţările cu care statul respectiv nu are încheiate acorduri comerciale; nu se aplică în relaţiile cu aceste state clauza naţiunii celei mai favorizate. Astfel spus, aceste taxe se aplică în afara regimului clauzei naţiunii celei mai favorizate şi de aici decurg două trăsături caracteristice ale acestora: au un nivel foarte ridicat (fiind deseori prohibitive) şi nu fac obiectul negocierilor, constituind o puternică barieră în calea schimburilor comerciale dintre state.

Taxele vamale convenţionale (contractuale) se stabilesc de stat prin înţelegere cu alte state, conform clauzelor stabilite prin acordurile bi sau multilaterale încheiate. Ca regulă generală, aceste taxe se percep asupra mărfurilor provenind din ţările care îşi acordă reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate şi de aici decurg două trăsături caracteristice: sunt mult mai reduse decât cele autonome şi, în general, fac obiectul negocierilor tarifare în cadrul GATT/OMC.

Taxele vamale preferenţiale (de favoare) sunt taxe foarte reduse (uneori chiar zero) care se aplică tuturor sau numai anumitor mărfuri importante din anumite ţări şi care nu se extind asupra mărfurilor provenind din celelalte. Ele reflectă un regim de favoare ce se stabileşte între anumite ţări şi care nu se extinde asupra celorlalte state, fiind o derogare de la clauza naţiunii celei mai favorizate. Aranjamentele preferenţiale (reciproce sau nereciproce) au proliferat în perioada postbelică (exemplu, grupări economice integraţioniste, S.G.P., S.G.P.C., protocoale preferenţiale, convenţii preferenţiale etc.).

11

Taxe vamale de retorsiune (de răspuns) se aplică de stat ca represalii şi ca răspuns la politica comercială neloială a altor state (politica de dumping şi politica de subvenţionare a exporturilor). Există două tipuri de taxe de retorsiune: taxe antidumping, pentru neutralizarea şi/sau interzicerea practicării unor preţuri de dumping la produsele importate: taxe compensatorii, în scopul neutralizării oricărei subvenţii acordate direct sau indirect în ţara de origine sau în ţara exportatoare pentru producerea, exportul şi transportul unor produse. Taxele de retorsiune au ca obiectiv anihilarea efectelor negative pe care le produc cele două politici comerciale neloiale. Nu se pot percepe decât după ce s-a declanşat o procedură de anchetă prin care să se facă dovadă că a avut loc o astfel de practică neloială care a produs un prejudiciu grav sau este pe cale să se producă acest prejudiciu. Dacă se face dovada, se poate lua măsura de răspuns în spiritul celor două coduri de conduită negociate în cadrul GATT/OMC: codul antidumping şi codul privind subvenţiile de export şi taxele compensatorii. Ele au un nivel prestabilit, în sensul că nu pot depăşi un anumit nivel, respectiv taxele antidumping nu pot depăşi marja de dumping (adică diferenţa dintre preţul internaţional şi preţul de dumping - mai redus - cu care s-a încercat penetrarea pe o anumită piaţă), iar cele compensatorii nu pot depăşi nivelul subvenţiei de export (sau al primei directe la export). Ca urmare a acestor trăsături caracteristice aceste taxe de retorsiune au o dublă natură: tarifară şi netarifară.8

Declararea mărfurilor în vamă şi plata taxelor vamale

Atunci când o anumită marfă trece frontiera Uniunii Europene, aceasta este supusă unei formalităţi speciale: întocmirea declaraţiei în vamă. Astfel, în primul rând trebuie stabilită provenienţa mărfii, aceasta putând avea origine comunitară sau origine extracomunitară. Principalele elemente la care se referă declaraţia în vamă sunt: poziţia tarifară, valoarea în vamă şi originea mărfii.

Poziţia tarifară reprezintă codul atribuit fiecărei mărfi, de către tariful vamal comun. Acest cod permite accelerarea operaţiunilor de vămuire, precum şi facilitarea colectării şi abordării informaţiilor statistice. Poziţia tarifară determină taxa vamală, măsurile vamale aplicabile şi valoarea TVA în vamă.

Valoarea în vamă reprezintă, în cazul importului, valoarea mărfii la intrarea în Uniunea Europeană. În cazul exportului, aceasta este valoarea mărfii la momentul părăsirii teritoriului naţional. Valoarea în vamă permite calcularea datoriei vamale şi aplicarea măsurilor de control.

Mărfurile produse în întregime pe teritoriul unei ţări sunt originare din respectiva tară. Mărfurile produse în mai multe ţări au ca origine ţara în care are loc ultima transformare semnificativă. Documentele ce atestă originea mărfurilor sunt următoarele:

Certificatul de origine, model A => în cadrul Sistemului Generalizat de Preferinţe; este cerut de către importator în vederea vămuirii mărfurilor; pe baza acestui document, importatorul poate beneficia de

8 Informaţii suplimentare pot fi obţinute consultând site-ul:   http://www.ec.europa.eu/taxation_customs/customs/customs_duties/tariff_aspects/index_en.htm

12

facilităţi vamale, în cazul existenţei unor acorduri comerciale ce prevăd taxe preferenţiale. Certificatul de origine este emis de un organism din tara exportatorului (de regulă, camera de comerţ), la cererea acestuia din urmă. Documentul confirmă natura, cantitatea, valoarea mărfurilor livrate, locul de fabricare şi include o declaraţie precizând ţara de origine a mărfurilor.

Certificatul EUR 1 => în cazul acordurilor comerciale încheiate cu AELS; redactat în două exemplare de către exportator (sau un reprezentant al acestuia), permite obţinerea unor taxe vamale reduse sau chiar o scutire de la plata acestora.

Certificatul EUR 1 sau EUR 2=> pentru toate regimurile preferenţiale. Certificatul EUR2 se referă doar la mărfurile expediate prin poştă, fiind emis de exportator (sau un reprezentant al acestuia).

Certificatul ATR 1=> pentru produsele provenind din Turcia.Taxele vamale se aplică în funcţie de tipul produsului, dar şi de

originea acestuia.Declaraţia în vamă oferă mărfii un statut vamal. Ansamblul

operaţiunilor menite să contribuie la întocmirea declaraţiei în vamă poartă numele de vămuire. Vămuirea presupune mai multe etape: prezentarea mărfii la biroul vamal autorizat şi depunerea unui document justificativ, înregistrarea documentului justificativ şi vămuirea propriu-zisă (depunerea unei declaraţii, controlul vamal, precum şi eliberarea liberului de vamă). Vămuirea are ca scop aplicarea şi perceperea anumitor taxe (taxe vamale, taxe fiscale, taxe parafiscale).

Datoria vamală reprezintă totalul sumelor percepute de autoritatea vamală, la importul mărfurilor şi, în mod excepţional, la exportul mărfurilor. Datoria vamală se calculează în următoarele cazuri: punerea mărfurilor în liberă practică, pe teritoriul Uniunii Europene; plasarea mărfurilor în regim vamal de admitere temporară, cu exonerarea parţială de la plata taxelor vamale. Datoria vamală devine exigibilă din momentul înregistrării declaraţiei vamale. Este reţinută şi pentru calculul altor taxe.

Taxele vamale se determină tinându-se cont de poziţia tarifară, originea mărfurilor şi valoarea în vamă. De regulă, taxele vamale sunt calculate ad valorem, adică un procent aplicat la valoarea în vamă.

Taxele parafiscale sunt aplicate în unele ţări (de exemplu, la produsele din pescuit, la cele forestiere, la textile). Ele sunt calculate la valoarea mărfii importate, considerată, în cele mai multe cazuri, la locul de intrarea pe teritoriul naţional.

TVA, taxa fiscală naţională, se aplică la valoarea în vamă, majorată cu toate impozitele legate de import, plus toate cheltuielile accesorii ale mărfii până la primul loc de destinaţie pe teritoriul naţional sau la prima transbordare. Alte taxe la care mai poate fi supusă marfa de import sunt: taxe antidumping; taxe compensatorii; sau accize.

Plata datoriei vamale (lichidarea vamală) se face înainte de ridicarea mărfurilor, principiul fiind acela al plătii imediate. Totuşi, în unele ţări se acordă facilităţi la plată. Astfel, se practică:

- creditul vamal, respectiv amânarea plăţii pentru o anumită perioadă (patru luni), urmând ca taxele să fie plătite la scadentă, majorate cu o dobândă;

- creditul de ridicare a mărfii, care permite ridicarea mărfii pe măsură ce

13

verificarea în vamă a fost efectuată, valoarea taxei fiind înscrisă într-un registru, iar importatorul angajându-se să efectueze plata în 30 de zile de la înregistrare.

Teritoriul vamal

Teritoriul vamal este acel spaţiu geografic în interiorul căruia este în vigoare un anumit regim vamal, o anumită legislaţie vamală.

În general, teritoriul vamal coincide cu teritoriul naţional al unei ţări. Sunt, însă, şi cazuri tot mai frecvente, în special în perioada postbelică, când teritoriul vamal al unui stat este mai mare sau mai mic decât teritoriul naţional. În aceste cazuri, avem de-a face cu extinderea sau cu restrângerea teritoriului vamal.

Extinderea teritoriului vamal se produce atunci când două sau mai multe state convin să formeze împreună o uniune vamală sau o zonă de liber schimb şi, ca urmare, teritoriul vamal însumează teritoriul statelor participante la această uniune.

Uniunea vamală Ţările care participă la formarea uniunii vamale desfiinţează, dintr-o

dată sau treptat, barierele tarifare şi netarifare în relaţiile comerciale reciproce, pentru toate produsele sau numai pentru o parte din produse, iar în relaţiile cu terţii aplică o politică comercială comună şi, în primul rând, un tarif vamal comun.

Uniunile vamale sunt principala formă de extindere a teritoriului vamal. Acestea sunt de două feluri:

a) perfecte sau complete - în această situaţie sunt vizate toate produsele care se schimbă reciproc, dar şi cu terţii;

b) imperfecte sau incomplete - se referă numai la o parte a produselor care se schimbă reciproc, dar şi cu tertii.Prima uniune vamală a fost înfiinţată în Europa în anul 1852 şi

cuprindea Austria şi Lichtenstein. În prezent, la nivel mondial funcţionează următoarele uniuni vamale, potrivit raportului OMC9:

Andean Community (CAN)

Caribbean Community and Common Market (CARICOM)

Central American Common Market (CACM)

Common Market for Eastern and Southern Africa (COMESA)

East African Community (EAC)

Economic and Monetary Community of Central Africa (CEMAC)

Economic Community of West African States (ECOWAS)

EU - Andorra

9 OMC, Regional Trade Agreements Information System (RTA-IS), 2014, disponibil la http://rtais.wto.org/UI/publicPreDefRepByRTAType.aspx

14

EU - San Marino

EU - Turkey

EU (28)

Eurasian Economic Community (EAEC)

Gulf Cooperation Council (GCC)

Russian Federation - Belarus - Kazakhstan

Southern African Customs Union (SACU)

Southern Common Market (MERCOSUR)

West African Economic and Monetary Union (WAEMU)

Sursa: Regional Trade Agreements Information System (RTA-IS), 2014

Conform teoriei optimului de gradul doi, crearea de uniuni vamale ar trebui încurajate pentru că sporesc bunăstarea, chiar dacă nu până la stadiul de maximizare a acesteia, obiectiv posibil de atins doar în cazul liberalizării schimburilor comerciale pe plan mondial. Uniunea vamală este percepută, din această perspectivă, ca un pas semnificativ pe calea liberalizării depline a schimburilor comerciale. Printre efectele favorabile ale creării uniunilor vamale se numără:

- creşterea gradului de competitivitate a economiilor participante prin stimularea specializării intra şi intersectorială regională şi valorificarea avantajelor comparative care decurg dintr-un astfel de proces;

- întărirea concurenţei regionale, singura în măsură să asigure o valorificare superioară a resurselor naţionale şi eficientizarea aparatului productiv;

- specializarea fiecărui membru în domeniile pentru care se manifestă minimul de dezavantaje şi maximul de avantaje;

- generarea economiilor de scară în condiţiile extinderii pieţelor de acces;

- diminuarea riscurilor de conflict între membrii grupării, cultivarea spiritului de cooperare, prin generarea convergenţei de interese şi, pe această cale, întărirea forţei externe a membrilor, prin reprezentarea lor într-o manieră unitară şi coerentă.

15

Crearea uniunilor vamale (şi într-o anumită măsură a zonelor de liber schimb) are impact asupra orientării fluxurilor comerciale ale ţărilor participante la proiectul integraţionist, ca urmarea a avantajării schimburilor reciproce prin intermediul noilor măsuri de politică comercială, în detrimentul statelor terţe. Economistul American Iacob Viner, utilizând instrumentalul terminologic de „creare” şi „deturnare (deviere)” de comerţ, demonstrează că liberalizarea , chiar şi numai la nivel regional (the second best), nu se traduce în mod direct prin generare de bunăstare.

Prin creare de comerţ, Iacob Viner, înţelege apariţia de noi fluxuri comerciale în cadrul uniunilor vamale, rezultat al substituirii surselor de furnizare mai puţin avantajoase sub aspectul costurilor/eficienţei cu surse mai avantajoase. Fenomenul poartă denumirea de „creare internă de comerţ”. Dacă fluxurile mai eficiente din afara uniunii vamale substituie fluxuri mai puţin eficiente din cadrul grupării, atunci are loc o „creare externă de comerţ”.

„Deturnarea” sau „devierea” de comerţ apare ori de câte ori o sursă mai eficientă sub aspectul costurilor din afara uniunii vamale se înlocuieşte cu surse interne mai puţin eficiente, dar care devin „mai eficiente” ca urmare a liberalizării schimburilor reciproce şi a instituirii unui protecţionism faţă de terţi. Evaluarea impactului de ansamblu a uniunilor vamale asupra comerţului internaţional se bazează pe aprecierea efectului net (al diferenţei între efectele de „creare” şi cele de „deturnare” de comerţ.10

Zona de liber schimb

Ţările care participă la o zonă de liber schimb, elimină barierele tarifare sau netarifare în relaţiile comerciale reciproce, numai pentru o parte sau pentru toate produsele, iar în relaţiile cu ţările terţe nu aplică o politică comercială comună, fiecare parte păstrându-şi independenţa în materie de politică comerciala. Aceasta presupune liberalizarea schimburilor reciproce nu şi cu terţii.

Zonele de comerţ liber presupun liberalizarea în relaţiile comune reciproce. Acestea sunt admise de GATT, ca o derogare de la “Clauza naţiunii celei mai favorizate” (art. 24 din GATT). Zonele de comerţ liber sunt de două feluri:

a) perfecte sau complete – privesc toate produsele care se schimbă reciproc;

b) imperfecte sau incomplete – privesc o parte din produsele care se schimbă reciproc. Şi în domeniul zonelor de liber schimb există numeroase realizări,

inclusiv la nivelul statelor aflate în tranziţie, cele mai importante fiind Spaţiul Economic European (SEE) şi NAFTA.

Zona de liber schimb permite o serie de avantaje în raport cu uniunea vamală: ţările pot importa produse din afara grupării cu costuri mai mici (regimul vamal faţă de terţi este propriu fiecărui stat membru); ţările din grupare cu un grad mai ridicat de liberalizare comercială nu sunt obligate să

10 Sută N., 2000, Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Editura Eficient, Bucureşti

16

adopte un tarif vamal comun, care poate avea un caracter protecţionist şi poate afecta gradul de liberalizare a politicilor comerciale.

   Uniuni economice şi monetare (CSME/EC$, EU/€)   Uniuni economice (CSME, EU)   Uniuni vamale şi monetare (CEMAC/franc, UEMOA/franc)   Piaţa comună (EEA, EFTA, CES)   Uniuni vamale (CAN, CUBKR, EAC, EUCU, MERCOSUR, SACU)   Zone de liber schimb (AFTA, CEFTA, CISFTA, COMESA, GAFTA, GCC, NAFTA, SAFTA, SICA, RCEP, TPP)

Zona liberă

Restrângerea teritoriului vamal este, de fapt, exceptarea, de la regimul vamal în vigoare, a unei părţi din teritoriul naţional. În această zona nu se percep taxe vamale. Prin această exceptare de la regimul vamal în vigoare, teritoriul vamal este mai mic ca teritoriul statului respectiv, iar graniţele vamale nu mai corespund cu cele ale statului. Aceste zone se numesc şi zone libere.

În România funcţionează în prezent şase zone libere: Constanţa, Brăila, Galaţi, Sulina, Giurgiu şi Curtici - Arad.11

În plan internaţional, ele se întâlnesc în mai multe forme: zone portuare; zone libere industriale de export; zone economice speciale (pentru prima dată au apărut în China); zone libere comerciale (constituite ca o zonă

11 ANAF – “ Zone libere şi antrepozite libere”, 2014

http://www.customs.ro/ro/agenti_economici/proceduri_vamale/zone_libere_si_antrepozite_libere.aspx

17

comercială); zone libere de depozitare; porturi libere; porturi franco; antrepozite vamale.

Ca regulă generală, mărfurile străine introduse în aceste zone sunt scutite de plata taxelor vamale, până la precizarea ulterioară a destinaţiei lor. Pentru aceste mărfuri se plătesc nişte taxe de antrepozitare, care sunt mai reduse.

În interiorul acestor zone, mărfurile pot suferi anumite transformări, reambalări, măsurări, recondiţionări, modificări, prelucrări, etc. După ce sunt supuse acestor proceduri, ele vor fi orientate către piaţă, de obicei către piaţa internă (teritoriul vamal), şi atunci sunt supuse impunerii vamale corespunzătoare, sau pot fi dirijate către alte zone. Astfel, vor ieşi de pe teritoriul statului respectiv, îl vor tranzita şi atunci sunt scutite de taxele vamale de import, uneori şi de tranzit. De asemenea, pot fi introduse într-un proces de producţie în zona liberă în care au fost depozitate (în aceste condiţii, rămân scutite de plata taxelor vamale). În aceste zone pot fi create ori firme comerciale de import - export, ori firme industriale, care să transforme produsele importate în alte produse, care ulterior pot fi exportate fără perceperea taxelor vamale sau altor restricţii, dar absolut cu respectarea legislaţiei în vigoare în acele state.

Antrepozitele vamale

Antrepozitele vamale sunt depozite în care pot fi depuse şi păstrate mărfurile importate, mărfurile străine în tranzit, pe o perioadă determinată de timp, fără a se plăti taxe vamale de import şi cu plata taxelor de antrepozit. Mărfurile în cauză pot intra în regimul obişnuit, cu plata taxelor vamale, sau pot tranzita teritoriul vamal fără plata taxelor vamale sau pot fi prelucrate în interiorul teritoriului vamal. Antrepozitele vamale pot fi: reale sau nominale.

Antrepozitele reale sunt, efectiv, constructii amenajate special în vederea depozitării şi păstrării, în condiţii corespunzătoare, a mărfurilor, pentru o perioadă limitată de timp (maxim 2 ani). Administrate de anumite birouri vamale care urmăresc intrarea, depozitarea şi ieşirea în interiorul lor, mărfurile suporta anumite procese.

Atunci când un antrepozit real nu face faţă solicitărilor, ca volum fizic, se pot construi aşa-numitele antrepozite nominale (fictive), care au acelaşi regim ca cele reale, dar nu asigură toate condiţiile pentru păstrarea produselor respective. În general, în aceste antrepozite se păstrează mărfurile care nu sunt perisabile, nu necesită condiţii speciale, iar taxele vamale pentru acestea sunt mai mici.

Antrepozitul public se adresează în principal comisionarilor în vamă, transportatorilor, prestatorilor de logistică, camerelor de comerţ, etc., ale căror „profesii" sunt de a oferi clienţilor săi amplasamente şi servicii de depozitare pentru mărfurile lor, asociate sau nu cu servicii de transport. Caracteristica unui antrepozit public este aceea că poate fi utilizat de orice persoană pentru antrepozitarea de mărfuri. Antrepozitarii utilizează amplasamentele puse la dispoziţie de destinatarii de antrepozit. Destinatarul de antrepozit poate fi o companie sau o întreprindere privată cum ar fi un

18

comisionar în vamă sau o cameră de comerţ. Există trei categorii de antrepozit public: tip A, tip B şi tip F.12

Antrepozitul privat este rezervat antrepozitării de mărfuri de către un anumit operator, destinatar de antrepozit. Acesta este în acelaşi timp destinatar de antrepozit şi antrepozitar de mărfuri, fără a fi neapărat proprietarul mărfurilor. Destinatarul de antrepozit poate depozita mărfurile necesare activităţii sale, aparţinând fie furnizorilor săi, fie clienţilor săi. Antrepozit privat poate fi de tip D, tip E şi tip C.

Pentru a obţine o autorizaţie de antrepozit vamal trebuie demonstrate raţiunile economice reale de antrepozitare.13 Documentele ce însoţesc declaraţia vamală pentru regimul de antrepozitare, în cazul unui antrepozit de tip D sunt următoarele: factura în baza căreia se declară valoarea în vamă; declaraţia cu elementele necesare pentru stabilirea valorii mărfurilor declarate.

Pentru toate tipurile de antrepozit autoritatea vamală poate solicita documentele de transport sau, după caz, documentele aferente regimului vamal anterior. În cazul în care în vamă se prezintă o singură marfă în mai multe ambalaje, autoritatea vamală poate solicita să se prezinte lista coletelor sau un document echivalent indicând conţinutul fiecărui ambalaj.Totuşi, autoritatea vamală poate solicita orice alt document necesar aplicării unor dispoziţii speciale (de exemplu: documente veterinare, autorizaţii de import, permise CITES, etc.).

Instrumente de politică comercială netarifare (bariere netarifare şi paratarifare)

Escaladarea protecţionismului netarifar

Politicile comerciale utilizează, pe lângă taxele vamale, un mare număr de instrumente şi măsuri cu caracter netarifar. Scopul lor este, fie de a restrânge volumul importurilor, fie de a îngreuna derularea lor, susţinând astfel producţia internă. Numite generic bariere netarifare, măsurile de acest tip au cunoscut în ultimele decenii o intensificare îngrijorătoare, atât ca număr cât şi ca grad de diversitate şi mod de acţiune. Pe măsură ce nivelul taxelor vamale a fost redus de către majoritatea naţiunilor lumii în urma rundelor succesive de negocieri multilaterale, barierele netarifare au cunoscut o extindere continuă, devenind tot mai supărătoare pentru ţările exportatoare, în special pentru cele în curs de dezvoltare. Nu ar fi o exagerare să afirmăm că în ultimele patru decenii, protecţionismul netarifar s-a substituit practic celui tarifar.

Creşterea “popularităţii” instrumentelor netarifare este legată de o serie de aspecte ce definesc evoluţia comerţului internaţional începând cu deceniul opt al secolului XX. O dată cu abandonarea sistemului monetar internaţional bazat pe aur şi trecerea majorităţii monedelor la regimul flotării libere, are loc o accentuare a deschiderii spre exterior a economiilor naţionale, concomitent cu intensificarea eforturilor statelor lumii în direcţia

12Regulamentul Comisiei (CEE) nr. 2454/1993, art. 525 13conform articolului 100 (2) din Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 2913/1992

19

liberalizării comerţului internaţional. Întrucât, în primele decenii postbelice, protejarea pieţelor interne s-a realizat, în mod preponderent, prin utilizarea taxelor vamale de import, era firesc ca eforturile conjugate în scopul liberalizării comerţului mondial să fie întdreptate, preponderent, înspre eliminarea acestor taxe.

Reducerea, treptată şi generalizată, a taxelor vamale de import, în special la produsele prelucrate, a fost un mare pas înainte dar nu a rezolvat problema liberalizării schimburilor comerciale dintre naţiunile lumii. Accesul la pieţele de export, îndeosebi pentru ţările în curs de dezvoltare, a rămas în continuare dificil, fiind mult îngreunat de o multitudine de alte obstacole, pe care statele lumii le-au ridicat şi le ridică în continuare în faţa fluxurilor comerciale, în special a importurilor. Deşi produc efecte similare taxelor vamale, măsurile netarifare sunt în general preferate primelor deoarece:

- sunt mai puţin cunoscute de populaţie şi de exportatorii străini; - psihologic, sunt percepute cu mai puţină ostilitate, dată fiind

aversiunea cunoscută a populaţiei pentru orice înseamnă “taxe şi impozite”;

- sunt mai dificil de contracarat de către partenerii comerciali; dacă, fiind confruntaţi cu o taxă vamală de import, exportatorii străini pot să-şi sporească producţia, acest lucru nu este posibil în cazul altor tipuri de măsuri, de pildă a contingentului de import;

- sunt mai eficiente întrucât nu acţionează doar la frontiera vamală a ţării importatoare ci urmăresc mărfurile pe tot parcursul lor, de la exportatori până la consumatorul final;

- impactul lor asupra importurilor este uneori mai rapid şi mai direct decât în cazul taxelor vamale. În general, se apreciază că taxele vamale şi contingentele sunt perfect echivalente doar în condiţii de concurenţă perfectă. În toate celelalte cazuri, predomină neechivalenţa, adică efectele sunt similare, fără a fi identice.Comparativ cu instrumentele tarifare, barierele netarifare prezintă un

grad mult mai mare de diversitate. Uneori, ele acţionează direct asupra importurilor, limitând într-o măsură mai mare sau mai mică cantitatea importată. Alteori, ele acţionează nu asupra tranzacţiilor de import propriu-zise ci asupra împrejurărilor în care acestea se desfăşoară; o înăsprire a condiţiilor la care trebuie să se conformeze importatorii unui bun echivalează cu o descurajare a importului bunului respectiv şi invers, o relaxare a condiţiilor restrictive stimulează importurile. Pornind de la aceste premise, putem clasifica barierele netarifare în 2 mari categorii: bariere cantitative care au incidenţă directă asupra cantităţii importate şi bariere necantitative, care influenţează fie preţurile bunurilor importate, fie condiţiile în care se derulează importurile.

Organizaţia Mondială a Comerţului utilizează şi o altă clasificare, mai detaliată, a barierelor netarifare, grupându-le în cinci categorii:

1. bariere netarifare care implică o limitare cantitativă directă a importurilor (restricţii cantitative la import);

2. bariere netarifare care implică o limitare cantitativă indirectă prin intermediul preţurilor;

3. bariere netarifare care decurg din formalităţi vamale şi administrative la import;

20

4. bariere netarifare care decurg din participarea statelor la activităţile comerciale;

5. bariere netarifare care decurg din standardele aplicate produselor importate şi celor indigene (se mai numesc şi “obstacole tehnice”).

Bariere netarifare care implică o limitare cantitativă directă a importurilor

Acest tip de bariere netarifare sunt împărţite în practica comercială internaţională în 5 subgrupe:

a. interdicţiile (prohibiţiile) la import;b. contingentele de import;c. licenţele de import;d. limitările voluntare la export (autolimitări la import);e. acordurile privind comercializarea ordonată a produselor.

Interdicţiile la import sunt reglementări adoptate de către stat, care interzic, total sau parţial, pe o perioadă determinată de timp sau nelimitată, importul anumitor produse sau grupe de produse. Acestea sunt folosite, în special:

- fie din motive economice: asigurarea unei protecţii mai mari a unor produse, subramuri sau ramuri faţă de concurenţa străină şi echilibrarea balanţei de plăţi;

- fie din motive politice: discriminarea comercială;- fie din alte motive: asigurarea sănătăţii, motive fitosanitare.

Interdicţiile la import se realizează prin refuzul organelor de stat de a elibera licenţe de import pentru produsele supuse interdicţiilor. Sunt ţări care introduc interdicţii selective şi temporare pentru anumite produse agricole provenind din ţările terţe, în scopul de a realiza echilibrul între cererea şi oferta pe piaţa de produse agricole.

Contingentele de import sunt sub forma plafoanelor maxime, cantitative sau valorice, admise la import pentru unele produse sau grupe de produse, pe o perioadă de timp determinată (de obicei 1 an). Stabilirea acestor plafoane poartă denumirea de contingentare. Contingentele de import pot fi:

contingente globale - se stabilesc de către stat, în mod independent, sub forma unor plafoane maxime, fizice sau valorice, admise la import, pe o perioadă determinată de timp. Nu se face o repartiţie pe ţări a acestor contingente.

contingentele bilaterale - sunt plafoane maxime admise, pe o perioadă de timp determinată, la importul dintr-o anumită ţară de provenienţă. Acestea se negociează cu ţările de provenienţă şi sunt înscrise într-o listă – anexă la acordurile sau protocoalele comerciale încheiate cu acestea.Practicarea acestora permite şi aplicarea unor restricţii diferenţiate pe

ţări de provenienţă şi chiar discriminări. Licenţele de import sunt autorizaţii pe care statul le acordă firmelor

importatoare, pentru anumite produse sau grupe de produse, pentru o perioadă rezonabilă de timp (2, 4, 5 luni), în funcţie de natura produselor şi distanţa geografică faţă de ţara de provenienţă.

21

Pe plan internaţional, ţările utilizează două tipuri de licenţe de import: licenţele automate – se acordă produselor liberalizate la import,

cererea de import fiind automat acceptată, într-un termen prestabilit (exclusiv din interes statistic);

licenţele neautomate - se acordă mărfurilor neliberalizate la import; se mai numesc şi licenţe pentru admiterea restricţiilor cantitative la import. Aceste licenţe neautomate se acordă în mod selectiv, în funcţie de produse şi de ţara de origine. Prin intermediul lor se exercită un control serios privind respectarea contingentelor de import, având, în general o largă răspândire pe plan internaţional. Licenţele neautomate se practică sub două forme:

- licenţe globale (generale) - sunt eliberate de către stat, pe baza contingentelor globale, stabilindu-se volumul mărfurilor care poate fi importat într-o anumită perioadă de timp, cu indicarea ţărilor de provenienţă a importurilor. Aceste licenţe sunt globale pentru că nu au caracter restrictiv, iar pe baza lor, importatorii obţin dreptul de a deschide acreditive în favoarea exportatorilor, fără existenţa unor licenţe individuale;

- licenţe individuale (bilaterale) – sunt, în general, folosite de stat pentru urmărirea şi realizarea contingentelor bilaterale la produsele importate dintr-o anumită ţară, cu scopul de a asigura o protecţie mai mare pe piaţa internă. Limitările voluntare la export (autolimitările) sunt înţelegeri oficiale sau

neoficiale care intervin între state şi prin care ţările exportatoare, fie la cerere, fie chiar la presiunea ţărilor importatoare, se obligă să reducă exporturile, pentru un produs sau pentru o grupă de produse, până la un anumit nivel, pentru o perioadă de timp determinată. Acestea sunt limitări ale exporturilor acceptate chiar de ţara exportatoare sub ameninţarea că, în caz contrar, ţările importatoare vor aplica, ele însele, măsuri mult mai restrictive la import şi pentru o perioadă de timp mai îndelungată. Autolimitările pot fi bilaterale sau multilaterale. Pentru ca aceste măsuri de politică comercială să aibă efecte, condiţia este ca ţara sau ţările importatoare să deţină o poziţie importantă pe piaţa de desfacere pentru ţările exportatoare la produsele pentru care se cere restrângerea voluntară a exporturilor. Practica din ultimile decenii a arătat că folosirea acordurilor de limitare generală a exporturilor a fost justificată ca fiind o măsura temporară, care avea scopul să permită ţărilor importatoare să-şi modernizeze industriile care urmareau să devină competitive în raport cu concurenţa. Dar, pentru că aceste acorduri s-au permanentizat, ele au început chiar să apere industriile necompetitive ale statelor importatoare şi, astfel, au generat efecte negative.

“Acordurile privind comercializarea ordonată a produselor” sunt înţelegeri bilaterale şi multilaterale care intervin între state şi care vizează limitarea, negociată şi controlată, a comerţului internaţional cu anumite produse sau grupe de produse. Aceste acorduri implică, pe lângă autolimitarea la export, şi anumite prevederi referitoare la limitele de preţ şi la “clauzele de salvgardare”, pe care pot să le invoce ţările importatoare atunci când consideră că interesele lor comerciale sunt afectate. Şi acest tip de acorduri este de dată relativ mai recentă în practica relaţiilor economice internaţionale. Exemplu: Aranjamentul privind comerţul internaţional cu produsele textile - “Acordul multifibre” - negociat în 1973, prelungit în mai

22

multe rânduri. Acest acord scotea de sub incidenţa GATT comerţul cu produse textile. El a expirat la runda Uruguay - ultima rundă GATT. Analiştii au apreciat că extinderea acestui tip de acorduri la un număr mare de produse manufacturate, ar duce la aşa-numitul comerţ liber organizat, care presupune negocierea, într-un cadru global, de acorduri sectoriale privind împărţirea pieţelor de desfacere între ţările dezvoltate, şi care presupune limitarea convenită a importurilor pentru mărfurile respective până la anumite niveluri. Acest gen de comerţ afectează, în primul rând, ţările în curs de dezvoltare. La începutul anilor 1990 se inventariaseră aproximativ 300 de astfel de acorduri (90 dintre ele negociate de SUA, 80 de către UE, iar restul de către alte ţări dezvoltate).

Bariere netarifare care implică o limitare cantitativă indirectă prin intermediul preţurilor

Cele mai importante astfel de bariere netarifare sunt:a. prelevările la import (taxe de prelevare);b. preţuri maxime şi minime la import;c. impozite indirecte şi alte taxe cu caracter fiscal (ajustările fiscale la

frontieră sau barierele paratarifare);d. taxele de retorsiune: antidumping şi compensatorii;e. depozitele (depunerile) prealabile în valută la import.

Prelevările variabile la import se practică în Uniunea Europeană şi fac parte din instrumentele de politică comercială cu care CEE a operat în cadrul mecanismului politicii agricole comunitare. Au o dublă natură: - tarifară şi netarifară. Vizează importurile de produse agricole care fac obiectul politicii comunitare din ţările terţe. Sunt un fel de taxe vamale suplimentare care se percep peste taxele vamale obişnuite, stabilite pentru produsele respective, taxe vamale ce fac obiectul tarifului vamal comun faţă de terţi şi care se calculează ca diferenţă între preţul de import (de ecluză) şi preţul comunitar (indicativ sau orientativ), la care se comercializează produsele respective şi din care se scad cheltuielile de transport pe parcursul intern, care sunt egale cu preţul prag (de cele mai multe ori este mai mare preţul internaţional al produsului respectiv). Li se mai spune şi prelevări variabile la import pentru că limita cea mai scăzută (preţul de ecluză) oscilează permanent, în timp ce limita maximă (preţul prag = preţul comunitar) rămâne neschimbat în timp de 1 an, ceea ce arată că diferenţa dintre ele este oscilantă şi, deci, încasările sunt variabile.

Preţurile minime şi maxime la import sunt un mijloc restrictiv important, care este folosit, în special, de ţările dezvoltate, în practica relaţiilor economice internaţionale. Preţurile minime de import se folosesc ca instrumente de politică comercială atunci când produsele indigene au preţuri mult mai ridicate faţă de cele ale concurenţei sau în cazul în care, pe piaţa internaţională, preţurile la anumite produse scad şi produsele respective devin, din acest punct de vedere, mai competitive la export. Ţările importatoare recurg, în acest caz, la stabilirea preţurilor minime de import, care sunt foarte apropiate de nivelul preţurilor interne cu ridicata la produsele interne şi, în acest mod, ridică preţurile la import la acest produse.

23

În această situaţie, o astfel de măsură determină limitarea importurilor la produsele respective şi, în consecinţă, protejarea ramurii industriale sau agricole vizate. Nerespectarea de către firmele importatoare a preţurilor minime de import stabilite de către stat, determină anularea licenţelor de import şi/sau aplicarea unor măsuri antidumping (taxe antidumping). În general, pe plan internaţional, SUA şi UE au practicat acest tip de preţuri, cu referire la produsele siderurgice provenite din Japonia şi produsele agricole din afara CEE.

Preţurile maxime se folosesc ca măsuri de politică comercială în cazul în care anumite ţări încearcă o ridicare artificială a preţurilor la anumite produse pe care le exportă. Ca răspuns la aceste politici, ţările importatoare stabilesc preţurile maxime de import la un nivel care să nu depăşească nivelul preţurilor produselor indigene similare sau, dacă le depăşesc, să fie un procent limitat (2 - 6 %). Aceste preţuri au ca efect limitarea importurilor şi scăderea preţurilor de export la produsele respective. În general, recurg la stabilirea preţurilor maxime de import ţările care sunt mari importatoare pe piaţa mondială la produsele respective.

Impozitele indirecte si alte taxe cu caracter fiscal (ajustări fiscale la frontieră sau bariere paratarifare). Sistemul fiscal, care se aplică mărfurilor de import şi celor indigene, diferă de la ţară la ţară, de la o grupă de ţări la alta, şi au ca efect discriminarea în relaţiile comerciale internaţionale. În principal, ajustările fiscale la frontieră reprezintă acel regim fiscal conform căruia produsele de export sunt scutite de impozitele indirecte, iar produsele de import sunt supuse la aceleaşi impozite ca cele indigene. Pentru respectarea acestui principiu, în general, ţările negociază şi încheie convenţii privind evitarea dublei impuneri. Cu toate acestea, deşi produsele importate sunt supuse aceluiaşi regim fiscal ca şi cele indigene, discriminarea mărfurilor de import se poate face prin evaluarea diferenţiată a bazei de impunere şi prin ordinea perceperii taxelor. Deşi nivelul impunerii este acelaşi pentru produsele importate ca şi pentru cele indigene, majoritatea ţărilor iau în calcul valori diferite ca bază a impunerii fiscale. Astfel, pentru produsele indigene, impozitele se percep la preţurile cu ridicata, iar pentru produsele de import, impozitele se calculează la preţul CIF, la care se adaugă taxele vamale şi, în plus, alte eventuale taxe percepute cu ocazia importului. Acest procedeu, determină mărirea preţului produsului importat, peste nivelul preţului produsului indigen şi, deci, devine mai puţin competitiv, limitând importurile. Urmare a acestei practici, multe ţări dezvoltate au introdus aşa numitul prag al impunerii progresive, care se aplică în funcţie de calitate, cantitate şi caracteristicile tehnice ale mărfurilor importate, impunerea fiscală fiind direct proporţională cu aceste caracteristici. Efectul acestui regim fiscal este, de fapt, limitarea importurilor la produsele respective.

În practica internaţionala, ajustarea fiscală la frontieră se realizează într-o formă variată. Astfel, mai răspândite sunt:

- taxa pe valoarea adăugată este un impozit general, de consum, care se percepe la fiecare stadiu al circulaţiei mărfurilor, dar numai la valoarea adăugată.

- taxa în cascadă este un impozit de consum, care se aplică în fiecare stadiu al circulaţiei mărfurilor, dar la întreaga valoare a mărfurilor. Ea are un caracter cumulativ: se aplică asupra valorii produselor, valoare care include şi alte taxe, ce au fost percepute în faze anterioare ale

24

circulaţiei mărfurilor, faze supuse impunerii fiscale, ridicând, astfel, foarte mult preţul produselor.

- taxa de acciză este un impozit care se percepe, în deosebi, la produsele care constituie monopoluri de stat şi la o serie de bunuri de consum considerate de lux, cu scopul de a limita consumul la produsele respective, dar şi pentru protejarea pieţei interne. Modul în care un stat aplică un sistem de taxe este în funcţie şi de alte obiective. Aceste taxe au un nivel foarte ridicat, uneori peste 100 %.

- taxele oculte (ascunse) sunt tot impozite care se percep, în general, asupra bunurilor destinate consumului productiv: bunuri de echipament, mijloace de transport, materiale destinate producţiei, având ca efect creşterea preţurilor acestor produse.

- taxele portuare se aplică asupra valorii documentelor de transport şi, eventual, asupra cheltuielilor de prelucrare a mărfurilor în porturi.

- taxele statistice se percep de organele vamale pentru diverse servicii statistice care se prestează în vamă.

- taxele sanitare sunt percepute cu ocazia controlului sanitar şi fitosanitar la import.

- taxele consulare se percep de către consulatul ţării importatoare, cu sediul în ţara exportatoare, pentru legalizarea unor documente, cum sunt: certificatele de origine, certificatele de control sanitar, facturile, etc. sau pentru eliberarea unor facturi consulare.Deşi, în general, toate aceste taxe au un nivel scăzut, ele toate,

cumulate, ridică cu mult preţul produselor importate, astfel încât duc la limitarea importurilor.

Taxele de retorsiune sunt taxe de răspuns la anumite politici comerciale neloiale din partea unor parteneri. Au o dublă natură: tarifară şi netarifară. Politicile comerciale neloiale sunt: de dumping şi de subvenţionare a exporturilor. Pentru ca aceste masuri să poată fi luate, este necesar să se declanşeze o anchetă, care să stabilească că, efectiv, este vorba de o politică de dumping sau de subvenţionare a exporturilor. Pentru aplicarea acestor taxe, la nivel UE, au fost negociate: Codul antidumping şi Acordul privind subvenţionarea exporturilor.

Depozitele prealabile în valută la import sunt o barieră netarifară folosită încă din deceniul al 7-lea, în special, de către ţările dezvoltate. Ele au adoptat reglementări conform cărora firmele importatoare sunt obligate să depună în contul organelor vamale ale ţărilor respective, o anumită cotă, în valută, pentru plata viitorului import, cu cel puţin 6 luni înainte de efectuarea acestui import. În unele ţări, aceste cote reprezintă » 50 % din valoarea importului. Sumele depuse în contul organelor vamale nu sunt purtătoare de dobândă şi, deci, importatorul, dacă nu va renunţa la import, va căuta să-şi recupereze pierderea dobânzii, fie prin ridicarea preţului la produsul importat, fie prin solicitarea unor scăderi de preţ din partea exportatorului. Prin aceste măsuri se descurajează importurile în mod indirect, prin mecanismele preţurilor. Ele sunt considerate, de fapt, ca o formă de creditare a statului pe termen scurt, fără dobândă, în perioade când ţările respective s-au confruntat cu dezechilibre ale balanţelor de plăţi.

25

Bariere netarifare care decurg din taxele vamale şi administrative privind importurile

Deşi pare că acest tip de bariere netarifare sunt nişte simple cerinţe de ordin tehnic care, aplicate, permit, în unele cazuri, discriminări importante, ele sunt, totuşi, extrem de variate şi dăunătoare pentru comerţul internaţional. Aceste bariere netarifare decurg din obligaţia, pentru importator, de a prezenta anumite documente suplimentare şi din introducerea unor formalităţi vamale complicate, care trebuiesc îndeplinite în multe ţări, în special în ţările dezvoltate şi care, de cele mai multe ori, sunt o frână în calea importului de mărfuri.

În această categorie au fost identificate 2 tipuri de bariere netarifare: a. evaluarea valorii mărfurilor în vamă (evaluare vamală),b. documente şi formalităţi suplimentare cerute la import sau cu ocazia

importului şi, uneori, a exportului.Evaluarea valorii mărfurilor în vamăLegat de acest aspect, GATT, în articolul 7, a cuprins câteva prevederi

referitoare la metodologia evaluării vamale. În acest articol s-a prevăzut ca evaluarea vamală să se facă pornind de la preţul facturat (CIF), cu condiţia ca acesta să fie un preţ real, plătit sau care urmează să fie plătit şi nu mai mare şi nici mai mic, iar transformarea acestui preţ din valuta străină în valuta ţării importatoare să se facă la un curs care să fie agreat de F.M.I. Aceste prevederi au fost apoi dezvoltate în “Convenţia Internaţională cu privire la evaluarea vamală” de la Bruxelles din 1950. Practica a arătat că nu toate ţările au respectat, în timp, aceste prevederi, ci au folosit şi alte metode de evaluare vamală, neconforme cu reglementările GATT. La Runda Tokyo a fost negociat: “Codul de conduită privind evoluţia vamală”, numit şi “Acordul privind aplicarea articolului 7 GATT”. Acest acord a preluat prevederile din articolul 7 şi cele ale Convenţiei de la Bruxelles şi a stabilit 5 metode legale de evaluare vamală, cu condiţia ca ele să fie aplicate în ordine. În practica internaţională s-au constatat încălcări în aplicarea acestor prevederi şi, ca urmare, au devenit o frână în calea schimburilor comerciale internaţionale.

Documente şi formalităţi suplimentare cerute la import În general, pe plan internaţional au existat, după război, permanente

preocupări din partea organismelor specializate GATT, Consiliul de Cooperare Vamală de la Bruxelles, pentru simplificarea formalităţilor vamale şi tipizarea documentelor legate de circulaţia mărfurilor pe plan internaţional, înregistrându-se chiar şi anumite progrese. Se constată că există un număr mare de ţări dezvoltate, în deosebi care cer îndeplinirea şi a altor formalităţi, precum şi a unor documente suplimentare, care îngreunează şi limitează importurile. De regulă, numărul mare al acestor formalităţi, formatul diferit al documentelor, reguli ciudate de completare, penalizările aplicate completării greşite a lor, sunt adevărate obstacole care impiedică desfăşurarea schimburilor comerciale internaţionale.

Bariere care derivă din participarea statului la activităţi comerciale internaţionale

26

În general, se constată că, în perioada precapitalistă, participarea statului direct la fapte de comerţ exterior se înregistrează în diferite sectoare (alcool, tutun), care făceau obiectul de monopol al statului, pentru că pe seama lor, acesta realiza venituri însemnate. În perioada capitalistă, în special, participarea la activităţile comerciale s-a lărgit. GATT a clasificat ca cele mai importante bariere care decurg din participarea statului la activităţile comerciale, fiind:

a. achiziţiile guvernamentale sau piaţa publică;b. comerţul de stat;c. monopolul de stat asupra anumitor produse.

Achiziţiile guvernamentale sunt reprezentate de cumpărările de bunuri şi servicii de către stat (prin intermediul departamentelor, ministerelor şi a altor instituţii centrale). Acestea pot deveni bariere netarifare în calea schimburilor comerciale, numai în măsura în care sunt urmare a unor reglementări specifice anumitor state, potrivit cărora firmele naţionale au o prioritate deplină faţă de cele străine privind aprovizionarea organelor de stat cu bunuri şi servicii de care acestea au nevoie. Uneori, aceste reglementări admit, în anumite proporţii şi importul de asemenea bunuri, dar favorizând, de asemenea, firmele naţionale. Deoarece s-a constatat că aceste achiziţii au devenit bariere extrem de importante în calea comerţului internaţional, în special a ţărilor dezvoltate, la Runda Tokyo a fost negociat un acord special în acest domeniu: “Acordul cu achiziţiile guvernamentale”, intrat în vigoare de la data de la 1 ianuarie 1981. Potrivit acestui acord, achiziţiile care depăşesc o anumită valoare, trebuie să se facă în urma unor licitaţii la care să poată participa atât firmele naţionale, cât şi firmele străine. Sunt excluse din acest acord produsele care constituie obiect al secretului militar şi al secretului de stat.

Comerţul de stat reprezintă totalitatea operaţiilor de vânzare-cumpărare efectuate de către întreprinderile de stat. Acest tip de comerţ nu constituie o barieră netarifară decât dacă statul oferă acestor întreprinderi o serie de privilegii de ordin fiscal sau de altă natură, în raport cu firmele particulare (private), măsuri prin care, de fapt, se rentabilizează activitatea firmelor de stat şi, ca urmare, ele pot participa la schimburile comerciale internaţionale în condiţii mai avantajoase, în raport cu firmele particulare, devenind, astfel, o barieră netarifară care afectează firmele private.

Monopolul de stat asupra anumitor produse presupune limitarea de către stat a importului anumitor produse şi, ca urmare, stabilirea preţului de vânzare cu amănuntul la aceste produse, de regulă, foarte ridicat, în scopul restrângerii consumului lor. Din această cauză monopolul de stat reprezintă o barieră netarifară în calea schimburilor comerciale. Sunt şi situaţii în care monopolul de stat se instituie asupra anumitor produse şi în scopul protejării sănătăţii populaţiei, a animalelor, a protecţiei mediului, în special pentru terenurile agricole şi, în aceste condiţii, chiar dacă are ca efect limitarea importurilor, el se justifică. Uneori, el poate fi introdus pe o perioadă de timp în funcţie de produs.

Bariere netarifare care decurg din standardele aplicate produselor importate şi celor indigene

27

Obstacolele tehnice sunt reglementările în vigoare pe plan internaţional - standarde internaţionale, sau pe plan naţional - standarde naţionale, care ţin de diferite caracteristici tehnice şi de calitate ce trebuiesc îndeplinite de produsele importate, dar şi de cele indigene. Ele au ca scop securitatea sănătăţii consumatorilor, protecţia fito-sanitară şi, de asemenea, protecţia publică. În general, se consideră că aceste norme şi reglementări sunt pe deplin justificate şi nu pot fi considerate obstacole în calea schimburilor comerciale. Ele, însă, pot deveni obstacole, în situaţia în care există reglementări în plan internaţional, dar ele nu se respectă decât de anumite state (agenţii economici, producătorii ca atare) şi atunci când diferite state adoptă reglementări proprii, care pot fi foarte diferite şi neuniforme de la stat la stat şi care, datorită acestei diversităţi, pot deveni obstacole în calea schimburilor comerciale internaţionale. Cele mai cunoscute dintre aceste obstacole sunt:

Normele sanitare şi fito-sanitare se aplică, de obicei:- produselor destinate consumului oamenilor şi animalelor pentru

protecţia agricolă;- diverşilor coloranţi;- produselor medico-farmaceutice destinate oamenilor şi animalelor;- produselor utilizate în agricultură (furaje, seminţe, diverse materiale).

Urmare a faptului că aceste obstacole tehnice au proliferat deosebit de mult, la Runda Tokyo a fost negociat un acord numit “Acordul privind obstacolele tehnice în calea comerţului”, denumit şi “Codul de normalizare”, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1980. Pe plan mondial, în comerţul cu produse alimentare s-a considerat că există 4 categorii de obstacole sanitare si fito-sanitare: obstacole chimice; obstacole biologice; obstacole legate de prezenţa insectelor şi a rozătoarelor şi obstacole legate de modul de etichetare a mărfurilor. Pentru că se consideră ca aceasta este o problemă de importanţă deosebită, în cadrul GATT s-au făcut demersuri pentru armonizarea specificului de certificare şi a procedurii de inspecţie, cu referire la produsele agro-alimentare.

Normele de securitate sunt cele care se referă la bunurile destinate consumului productiv şi pentru care se cere îndeplinirea unor condiţii de calitate, a unor prescripţii tehnice, de igienă şi de securitate a muncii, condiţii la care trebuie să răspundă toate produsele importate, dar şi cele indigene. Lipsa unor standarde internaţionale sau abaterea de la aceste standarde (acolo unde ele există), îngreunează desfăşurarea schimburilor comerciale. De aceea, pe plan internaţional se manifestă preocupări pe linia uniformizării şi reglementărilor tehnice care vizează aceste produse, ce sunt destinate consumului productiv.

Normele privind ambalarea, marcarea şi etichetarea sunt reglementările care se referă la anumite cerinţe specifice, pe care trebuie să le îndeplinească produsele de import şi care sunt deferite de la ţară la ţară şi care determină cheltuieli suplimentare, întârzieri în derularea controlului şi chiar limitarea importurilor. În general, se consideră că şi aceste reglementări se justifică, dar, în condiţiile în care ele sunt extrem de variate de la ţară la ţară, fiind o frână în calea schimburilor comerciale internationale. De aceea, aceste norme nu trebuie considerate doar ca simple cerinţe de ordin tehnic,

28

fără rol important în derularea schimburilor comerciale internaţionale şi pot duce chiar la pierderea unor pieţe importante de desfacere.

În concluzie, toate aceste norme şi reglementări de ordin netarifar, care au un efect crescut asupra comerţului international, sunt, de fapt, şi instrumente prin care se protejează piaţa internă, dar şi instrumentele cu ajutorul cărora se poate realiza foarte bine discriminarea comercială.

Politica comercială promoţională şi de stimulare a exportului

Exportul constituie unul din cei mai importanţi factori de creştere economică şi de dezvoltare a comerţului exterior. Politica comercială de promovare şi stimulare a exporturilor cuprinde totalitatea măsurilor şi reglementărilor adoptate de către stat, dar şi de firmele private, care urmăresc impulsionarea globală a exportului de mărfuri al unei ţări. Teoria economica de specialitate împarte acest tip de măsuri în:

1. măsuri promoţionale;2. măsuri de stimulare.

Măsurile promoţionale

Măsurile promoţionale au ca obiectiv influenţarea potenţialilor clienţi externi pentru a cumpăra anumite produse, care sunt sau care vor fi disponibile într-un viitor apropiat. Acestea sunt măsurile care se iau la nivel macroeconomic şi sunt extrem de variate. Între acestea identificăm următoarele:

negocierea şi încheierea de tratate de comerţ şi navigaţie, de acorduri comerciale şi de plăţi, de acorduri de cooperare economică internaţionala sau alt tip de convenţii internaţionale, cu conditia ca toate acestea să includă şi condiţii şi clauze care să favorizeze schimburile comerciale, cum sunt “Clauza naţiunii celei mai favorizate”, “Clauza regimului naţional”. În general, toate aceste acorduri asigură şi crează baza juridică necesară pentru dezvoltarea schimburilor comerciale. În consecinţă, ele asigură continuitate şi stabilitate în derularea schimburilor comerciale;

participarea la târguri şi expoziţii internaţionale, precum şi organizarea de astfel de măsuri, de programe, pe teritoriul propriu, cu participare internaţională - asigură o mai bună cunoaştere între agenţii economici din diferite ţări, o informare asupra posibilităţilor de export ale acestora, face posibilă cunoaşterea nivelului la care se prezintă concurenţa din punct de vedere al competitivităţii produselor (se iau în calcul şi elementele de ordin tehnic, de preţ şi calitate);

reprezentarea comercială în ţările partenere - adică organizarea de agenţii şi reprezentanţe comerciale în străinătate. În acest mod se asigură o mai bună cunoaştere a pieţei ţărilor partenere şi se asigură informarea agenţilor economici naţionali pentru efectuarea unor operaţii de import şi de export, rezultând o mai bună derulare a schimburilor comerciale internaţionale;

29

prestarea unor servicii de informare externă prin care să se facă cunoscute produsele destinate exportului. Această publicitate trebuie făcută cât mai corect, pentru că trebuie să poată să convingă potenţialii clienţi să opteze pentru bunurile respective, care trebuie să fie competitive atât din punct de vedere al performanţelor tehnico-economice, dar şi a preţurilor, şi trebuie să fie cât mai bine făcută;14

publicitatea externă.15

Măsurile de stimulare

Măsurile de stimulare a exporturilor au ca scop creşterea competitivităţii mărfurilor destinate exportului şi creşterea gradului de cointeresare a producătorilor şi exportatorilor pentru a susţine exportul. Aceste măsuri se pot lua atât la nivel microeconomic, cât şi la nivel macroeconomic.

La nivel microeconomic (firmă) se urmăreşte reducerea costurile de producţie şi creşterea performanţele tehnico-economice ale produselor destinate exportului, în general, prin măsuri de ordin organizatoric şi prin măsuri de acordare a unor stimulente materiale (de obicei financiare) personalului care este implicat în acest act de export (chiar personalului productiv). În general, se apreciază că aceste măsuri n-ar face parte direct din politica comercială a unui stat, ci doar indirect, adică din punct de vedere al creării cadrului legal necesar pentru stimularea exporturilor.

La nivel macroeconomic, măsurile de stimulare a exporturilor fac parte, în mod nemijlocit, din politica comercială a statului şi ele urmăresc orientarea lor geografică şi deci, urmăresc fie impulsionarea exporturilor existente, fie promovarea de noi exporturi pe noi pieţe.

Măsurile de stimulare a exporturilor la nivel macroeconomic pot fi împărţite în 4 mari categorii:

1. măsuri de natură bugetară;2. măsuri de natură fiscală;3. măsuri de natură financiar-bancară;4. măsuri de natură valutară.

Măsuri de natură bugetară

Subvenţiile directe de export sunt, în fond, nişte sume de bani pe care statul le acordă unităţilor economice (în special firmelor de stat), pentru a le face rentabilă activitatea de export, atunci când preţurile la care se realizează mărfurile pe piaţa mondială se situează la nivelul costurilor de producţie (de fapt, costurile de producţie sunt mai mari decât cele de pe piaţa mondială).

14 In România, s-a înfiinţat Consiliul de Export, o structură organizatorică la nivel naţional, cu caracter public-privat, fără personalitate juridică, care funcţionează pe lângă Ministerul pentru IMM, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale şi are ca obiectiv armonizarea strategiilor sectoriale, intersectoriale şi regionale cu Strategia Naţională de Export, precum şi al stabilirii obiectivelor şi priorităţilor în domeniul exportului

15 În România, sistemul de susţinere si promovare a exportului este reglementat prin OUG nr.120/25.09.2002 (Monitorul Oficial nr. 727/04.10.2002) aprobata prin Legea nr. 663/16.12.2002, cu modificarile ulterioare, republicata in Monitorul Oficial nr. 81/25.01.2005.

30

Subvenţionarea de către stat a exporturilor într-o economie de piaţă se face selectiv, avându-se în vedere ramurile care prezintă interes pentru economie (ramuri strategice, ramuri care sun considerate industrii de vârf, ramuri în curs de formare) şi care, prin pierderea unor pieţe de export, determină dezechilibre politice şi sociale interne.

Există şi situaţii în care se subvenţionează şi ramuri aflate în declin, sensibile la concurenţa străină pentru ţările dezvoltate, care au făcut o reformă complexă a tuturor ramurilor economice. În ţările dezvoltate, un alt sector care este mult subvenţionat este agricultura, fapt care a generat dispute pe plan internaţional între marile producătoare de produse agricole.

Subvenţionarea exportului are efecte multiple asupra balanţei comerciale şi asupra structurii producţiei naţionale. Pe termen scurt, ea duce la sporirea încasarilor din export, cu efecte pozitive asupra balanţei comerciale şi de plăţi. Pe termen lung, influenţează pozitiv balanţa comerciala şi de plăţi dacă au fost stimulate ramurile dinamice care utilizează progresul tehnic şi o influenţează negativ dacă se stimulează ramuri ale economiei aflate în declin.

Primele directe de export se acordă de către stat exportatorilor pentru a realiza un volum mare de desfacere pe pieţele externe sau celor ce exportă produse ale unor industrii care sunt de mare însemnătate pentru economia naţională.

Se deosebesc de subvenţiile directe de export pentru că nu urmăresc rentabilizarea activităţii unităţilor exportatoare, ci creşterea volumului desfacerilor pe pieţele externe. Prin primele directe de export, un stat mai poate urmării şi îmbunătăţirea structurii de producţie şi a mărfurilor exportate, dar şi orientarea geografică a acestor exporturi, în funcţie de interesele statului respectiv.

Subvenţiile indirecte pentru export sunt un mijloc foarte utilizat în practica internaţionala şi vizează, în special, stimularea industriilor mari şi mijlocii pentru creşterea exporturilor lor. Aceasta se realizează în mai multe forme: facilităţi pe care le acordă statul exportatorilor în domeniul informaţiilor; asistenţă tehnică de specialitate; efectuarea unor cercetări de piaţă prin intermediul unor instituţii de specialitate; diverse facilităţi care se acordă firmelor pentru participarea la târguri şi expoziţii internaţionale (uneori gratuite pentru participare); organizarea de campanii de promovare în străinătate a produselor acestor firme.

Măsuri de natură fiscală

Prin aceste măsuri se urmăreşte creşterea competitivitaăţii exporturilor pe seama reducerii sau eliminării acelor componente din structura costurilor de producţie care sunt urmare a aplicării unor taxe sau impozite şi, în acest mod, realizandu-se cointeresarea exportatorilor, ca urmare a creşterii venitului net obţinut din exporturi.

Exista două categorii de măsuri de natură fiscală, şi anume: Facilităţile fiscale pentru mărfurile exportate sunt: scutiri, reduceri sau

restituiri ale impozitelor pe circuitul produselor. Ele se acordă selectiv, în funcţie de importanţa exportului, pentru perfecţionarea structurii producţiei, dar şi pentru crearea de noi locuri de muncă. De obicei, aceste măsuri sunt direct proporţionale cu gradul de prelucrare a mărfurilor care se exportă. Aici

31

se include şi importul, cu scutirea condiţionată de plată a taxelor vamale. Este vorba de importul acelor produse care urmează să fie încorporate în produsele destinate exportului sau care urmează să fie prelucrate în scopul obţinerii unor produse destinate exportului.

Facilităţile fiscale acordate exportatorilor se realizeaza sub forma scutirii sau reducerii impozitelor pe venit care se obtin de pe urma exportului: scutiri totale de la plata impozitelor; reduceri ale impozitelor pe venit; reduceri ale veniturilor impozabile; constituirea unor fonduri de rezervă pentru impulsionarea exporturilor.

Aceste facilităţi sunt considerate un fel de prime indirecte de export şi de creştere a gradului de cointeresare a producătorilor şi exportatorilor.

Măsuri de natură financiar-bancară

Finanţarea exporturilor se realizează prin intermediul sistemelor bancare naţionale sau prin instituţiile financiare publice sau cele specializate în acordarea de credite, precum şi prin asigurarea şi garantarea acestora. Acest tip de măsuri de stimulare a comerţului a luat o mare amploare în plan internaţional, atunci când s-a accentuat concurenţa pe pieţele internaţionale (au apărut mai mulţi concurenţi). Pârghiile principale utilizate sunt:

Creditele de export au un rol important, cu valoare ridicată. În general, sunt fie produse complexe, fie exporturi în cantităţi mari. Creditele de export se realizeaza în 4 forme:

i) Creditul furnizor este acordat direct importatorului, de către o instituţie specializată de creditare (bancă sau consorţiu bancar) din ţara furnizorului. Acesta este cel mai mult utilizat, deoarece instituţiile specializate au capacitatea să susţină aceste credite;

ii) Creditul cumpărător este acordat direct importatorului, de către furnizor (exportator), atunci când este vorba de relaţii comerciale cu valoare redusă;

iii) Liniile de credit sunt o formă mai complexă a creditului furnizor. În general, o linie de creditare poate fi deschisă de către o instituţie financiară din ţara exportatorului, în favoarea unei bănci sau instituţii financiare sau organizaţii comerciale din ţara importatoare. Liniile de credit sunt deschise în baza existenţei unor acorduri interguvernamentale între ţara importatoare şi ţara exportatoare. În virtutea acestor acorduri, statul se angajează să garanteze creditele acordate importatorilor. Trăsăturile acestora sunt: se acordă, de obicei, pe termen lung; duratele de utilizare sunt prestabilite; pentru ca să se considere că un contract de cumpărare poate să se încadreze în nivelul necesar pentru utilizarea liniilor de credit, valoarea contractului de cumpărare trebuie să fie peste o anumită limită minimă, care diferă de la ţară la ţară.

iv) Creditele de asistenţă se acordă de anumite agenţii guvernamentale din ţările dezvoltate. Ele se acordă, pe termen lung şi foarte lung, în anumite condiţii de favoare, unor ţări în curs de dezvoltare care prezintă un interes economic, politic şi/sau militar pentru pieţele creditoare. Acestea sunt o formă a creditelor de export pentru că, prin acordurile încheiate între tara debitoare şi ţara creditoare se precizează că ele vor fi consumate, integral sau în proporţie foarte

32

mare, pentru cumpărarea de bunuri şi servicii de pe piaţa ţării creditoare. Creditele de export, indiferent de formă, pot fi acordate pe termene scurte (6 luni - 2 ani), medii (2 -5 ani), lungi (5 - 10 ani), foarte lungi (10 - 50 ani).

Asigurarea si garantarea creditelor de export. Practica internaţională a arătat că asigurarea şi garantarea creditelor de export acordate importatorilor, se constituie într-o pârghie importantă, prin care sunt cointeresaţi exportatorii de a efectua vânzări pe credit în străinătate.

Asigurarea se face pentru creditele furnizor şi urmăreşte acoperirea riscului exportatorului de a nu încasa la scadenţă contravaloarea mărfurilor vândute pe credit. Asigurarea se face de către o instituţie bancară din ţara furnizorului.

Garantarea se face pentru creditele cumpărător, de către o instituţie bancară din ţara importatorului, care se obligă faţă de banca creditoare din ţara exportatoare să achite mărfurile livrate pe credit, în situaţia în care debitorul devine insolvabil.

Prin efectele pe care le produc, creditele de export se deosebesc de celelalte măsuri de stimulare a exporturilor, deoarece pe termen scurt nu determină creşterea încasărilor valutare. Pe termen lung, sunt valabile atât pentru importator, cât şi pentru exportator.

Măsuri de natură valutară

Acest tip de măsuri sunt frecvent utilizate, datorită eficienţei lor variate. Astfel, se realizează creşterea competitivităţii mărfurilor prin reducerea preţurilor externe, cât şi prin sporirea gradului de cointeresare a importatorilor în majorarea exporturilor, urmare a suplimentării câştigurilor în monedă naţională. Formele sub care se regăsesc aceste măsuri sunt:

Primele valutare sunt prime indirecte care se acordă cu prilejul convertirii valutei străine obţinute de exportator în monedă naţională, la un curs de schimb mai avantajos decât cel oficial (curs cu primă). Aceste prime se acordă diferenţiat, pe grupe de produse sau pe zone geografice, urmărind să orienteze exporturile pe ţări sau grupe de ţări. Prin efectele lor, pot fi aşezate în acelaşi plan cu primele directe de export.

Deprecierea monedei naţionale stimulează într-o oarecare măsură exporturile de mărfuri, atunci când scăderea cursului de schimb al monedei naţionale în raport cu celelalte valute se produce într-un ritm mai accelerat decât puterea internă de cumpărare a acestora. Se apreciază că monopolurile folosesc inflaţia şi scăderea puterii de cumpărare ca măsură de creştere a competitivităţii pe pieţele externe, încasând valuta străină pentru mărfurile exportate, pentru care apoi, firmele exportatoare primesc în schimbul acestora o sumă în moneda naţională, cu atât mai mare cu cât deprecierea acesteia pe piaţa internaţională în comparaţie cu puterea de cumpărare a ei pe piaţa internă este mai mare. Decalajul dintre gradul de depreciere a unei valute pe piaţa externă şi deprecierea puterii de cumpărare pe piaţa internă reprezintă un fel de primă pentru exportatori. Monopolurile folosesc această primă indirectă pentru scăderea preţurilor de export ale mărfurilor pe piaţa internaţională, fără a-şi reduce câştigurile în moneda naţională. În literatura de specialitate, acest fenomen se numeşte dumping valutar şi este penalizat de ţările importatoare prin aplicarea taxelor

33

antidumping. Astfel, deprecierea monedei naţionale are efecte pozitive numai pe termen scurt. Această politică nu poate să-şi realizeze întotdeauna scopul (impulsionarea exporturilor) deoarece, la unele produse de export, cererea pe pieţele externe nu este elastică, deci nu depinde de preţ şi, astfel, poate determina chiar reducerea încasărilor din export.

Analiştii apreciază că pe termen lung şi la nivel macroeconomic, deprecierea monedei naţionale conduce, de regulă, la înrăutăţirea raportului de schimb al ţărilor care îşi depreciează moneda naţională şi la afectarea poziţiei acesteia în economia mondială şi în comerţul internaţional. Pe termen lung, analiştii apreciază că deprecierea monedei naţionale poate determina, pentru ţările exportatoare, o scurgere de venit naţional peste graniţe, chiar dacă firmele exportatoare nu pierd în moneda naţională.

34