- 3 -

CUPRINS

I. SFÂRŞIT DE SECOL, ÎNCEPUT DE SECOL 4

II. SEMĂNĂTORISMUL..............................................................................................................................8

1. “Semănătorul”.................................................................................................................................8

2. Doctrina semănătoristă.................................................................................................................11

3. Texte programatice semănătoriste 16 Primele vorbe (A. Vlahuţă şi G. Coşbuc). Uniţi (G. Coşbuc). Cărţi pentru popor (A. Vlahuţă)

Trădători şi patrioţi răi (N. Iorga). Boierimea de ţară, care se duce (N. Iorga). Cultura naţională şi surogatele ei (N. Iorga). Sărbători de iarnă (N. Iorga). Boierimea franceză din România (N. Iorga). Procesul unei răscoale de ţărani (N. Iorga).O nouă epocă de cultură (N. Iorga). În loc de program (Al. Ciura). Cuvânt înainte (N. Iorga). Credinţele şi gândul nostru (“Ramuri”)

III. POPORANISMUL 39

1. “Curentul nou” 39

2. “Viaţa românească” 40

3. Doctrina poporanistă 42

4. Texte programatice popraniste 49 Ce cerem de la artişti ? (C. Şărcăleanu) . Poporanismul (C. Şărcăleanu). Curentul nou (H. Sanielevici). Poporanismul (G. Ibrăileanu).Către cititori (G. Ibrăileanu). Scriitori şi curente (G. Ibrăileanu). Spiritul critic în cultura românească (G. Ibrăileanu).Ţăranul în literatura românească (G. Ibrăileanu). Iarăşi “poporanismul” în literatură (P. Nicanor et Co.). Iarăşi poporanismul (G. Ibrăileanu). Ce este poporanismul ? (G. Ibrăileanu).După 27 de ani (G. Ibrăileanu)

IV. SIMBOLISMUL 79

1. Originile simbolismului 79

2. Simbolismul românesc 81

3. Texte programatice simboliste 86 Despre logica poeziei (Al. Macedonski). Despre poemă (Al. Macedonski). Poezia viitorului (Al. Macedonski). Despre poezie (Al. Macedonski). Simţurile în poezie (Al. Macedonski). Rătăciri literare (Ovid Densuşianu). Simbolismul şi celelalte manifestaţiuni de artă (Ovid Densuşianu). Sufletul latin şi literature nouă (Ovid Densuşianu). Poezia oraşelor (Ovid Densuşianu)

V. BIBLIOGRAFIE 107

4

I. SFÂRŞIT DE SECOL, ÎNCEPUT DE SECOL Viaţa literară de după momentul marilor clasici şi din primele două decenii ale

secolului al XX-lea oferă imaginea confruntării dintre tendinţele moderne şi cele

tradiţionale, într-o variată gamă de raporturi. Unii scriitori clasici continuă să activeze

(Caragiale, Delavrancea, Macedonski ş.a.), alţii produc, în tânăra generaţie, după

moartea lor, fenomenul epigonismului (Mihai Eminescu), semn al impactului deosebit

pe care opera l-a avut în conştiinţa publică. Curente şi reviste noi încearcă să

învioreze atmosfera literară: simbolismul („Literatorul”, „Viaţa nouă” ş.a.),

semănătorismul („Semănătorul”), poporanismul („Viaţa românească” ş.a.), nu

întotdeauna cu succes. Mai vechea confruntare dintre tendinţa estetică (T.

Maiorescu) şi tendinţa sociologizantă(C. Dobrogeanu-Gherea) se pulverizează într-o

serie de oscilaţii între solicitări dintre cele mai diverse. Numărul grupărilor literare şi al

revistelor creşte, spre deosebire de ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, forţele

dispersându-se în încercări de a crea un curent dominant. Oricare ar fi programul unei

reviste, eclectismul pare singura soluţie de salvare din monotonie.

În jurul unor publicaţii se grupează cele mai reprezentative experienţe literare.

După ce, în 1895, „Convorbirile literare” trec sub conducerea unui comitet condus, în

fapt, de Mihail Dragomirescu, se duce o campanie tardivă împotriva ideilor gheriste de

la „Contimporanul”. Pe de altă parte, comitetul format mai mult din tineri oameni de

ştiinţă, va îndepărta revista tot mai mult de preocupările literare.

Nici „Contimporanul” (1881-1891, cu intermitenţe) nu poate fi reactivat, deşi

s-au înregistrat încercări. Câteva publicaţii efemere îşi propun să-i menţină spiritul.

Se remarcă „Literatură şi ştiinţă”(1893-1894, iniţiată la Bucureşti de C.D.Gherea,

N.Iorga, Al. Vlahuţă, B. Ştefănescu Delavrancea), „Evenimentul literar” (Iaşi, apoi

Bucureşti, 1893-1894, Sofia Nădejde), „Lumea nouă ştiinţifică şi literară”

(1895-1896, ca supliment al ziarului „Lumea nouă”). Ceea ce s-a numit direcţia

„Contimporanul” se va regăsi în publicaţiile literare cu preocupări sociale şi politice de

după 1900 („Facla” lui N. D. Cocea ş. a.).

Tradiţionalismul, cum s-a conturat mai ales în perioada interbelică, îşi are

rădăcinile în activitatea unor publicaţii ca „Revista nouă” (1887-1895, sub direcţia lui

B.P.Haşdeu, având ca redactori pe Delavrancea şi Vlahuţă), „Viaţa”, „Vatra”,

„Povestea vorbei”, „Floare albastră” ş.a. Uneori, în aceste publicaţii, apar pagini

importante din opera unor scriitori sau debutează nume prestigioase din literatura

deceniilor următoare. În „Revista nouă” Delavrancea publică Hagi Tudose, Domnul

Vucea, Linişte ş.a. „Vatra” (Bucureşti, 1894 -1896, condusă de I. Slavici, I.L.

5

Caragiale şi G. Coşbuc) se situează în descendenţa „Daciei literare” (1840) şi a

„Tribunei” (1884-1903), anticipând programul „Semănătorului” (1901-1910). Aici

publică în foileton I. Slavici Mara iar G. Coşbuc poeziile Paşa Hassan, Mama,

Doina, Iarna pe uliţă, Noi vrem pământ ş.a.

„Literatorul” lui Al. Macedonski (1880-1899, 1904, 1918-1919) a generat

direcţia preocupării pentru experienţele literare moderne. Revistele care vor promova

ideile lui Al. Macedonski au o viaţă efemeră. Se remarcă, pentru durata apariţiei,

„Revista literară” (1885-1905), care nu reuşeşte să impună un profil distinct, poate şi

pentru că nu are un program ferm şi acceptă colaborări cu caracter eterogen Aici

publică Vasile Alecsandri şi P. Dulfu, Al. Macedonski şi Delavrancea, Vlahuţă şi

Duiliu Zamfirescu ş.a.

Al. Macedonski va conduce şi un cotidian, „Liga Ortodoxă” (Bucureşti, 1896-

1897), în al cărui supliment literar săptămânal vor debuta Ion Theo (1896; viitorul T.

Arghezi) şi Gr. Pişculescu (Gala Galaction).

După 1900, vechile reviste literare se menţin cu greu în atenţia publicului.

Tânăra generaţie face eforturi de a-şi afirma identitatea. Din atmosfera junimistă se

desprind „Noua revistă română” a lui C. Rădulescu-Motru, „Convorbiri critice” şi

„Falanga” ale lui M. Dragomirescu, „Literatură şi artă română” a lui N. Pătraşcu.

Publicaţii efemere nuanţează peisajul literar şi constituie adesea locul unde

debutează viitori scriitori importanţi. O menţiune merită, în acest sens, „Convorbiri

critice” (1907-1910), care îi publică lui L. Rebreanu în 1910 câteva nuvele (Proştii,

Culcuşul, Golanii, Dintele), solicită colaborarea lui M. Sorbul, Cincinat Pavelescu,

Ion Minulescu, Emil Gârleanu, I.L. Caragiale ş.a.

Continuă să apară „Familia” lui Iosif Vulcan (1865-1906), unde debutase M.

Eminescu, dar, ca şi în cazul „Convorbirilor literare”, ea a răspuns solicitărilor

publicului dintr-o anumită epocă, aşa încât, cu toate încercările de reintrare în aria

disputelor literare, de a fi o revistă vie(v. Ilarie Chendi, Zece ani de mişcare literară1

, articol cu accente polemice), rămâne doar o mărturie a altor vremuri.

Neopaşoptismul câtorva tendinţe şi direcţii literare de la începutul secolului

se prefigurează în "Literatură şi artă română" (1896-1910, cu mici întreruperi). Câţiva

tineri care şi-au început activitatea scriitoricească la "Convorbiri literare", între care N.

Pătraşcu (fratele pictorului) şi D. Ollănescu-Ascanio, vor scoate o revistă lunară proprie al

cărei program se concentra în triada Idei, simţire, formă, pusă pe frontispiciul revistei.

Fără a nega valoarea estetică (se formaseră sub influenţa maioresciană), promovau o

literatură mai legată de realităţile vremii. Revista militează pentru o înviorare a mişcării

intelectuale, a artelor, cu accent pe dimensiunea naţională a literaturii şi artei. În Cuvânt

6

începător, articolul program, scris de N. Pătraşcu, "poeţii şi artiştii contemporani" sunt

îndemnaţi ca, "însuşindu-şi caracterul esteticii naţionale şi înălţându-l în lumea artei

moderne, să lege firul trecutului cu vremea de faţă şi să rupă vechea deprindere a

împrumuturilor de pretutindeni pentru a reintra pe singura cale adevărată a progresului".

Se polemizează cu "Junimea" şi "Convorbiri literare" , pentru că acolo "cuvântul român,

românesc este nepermis în literatură şi artă". În 1899, N. Pătraşcu (După trei ani) revine

asupra ideii de ofensivă a afirmării elementului naţional criticând cosmopolitismul. Era

necesară o asemenea revistă "într-o ţară în care mai toată pătura cultă nu citeşte nimic

românesc, în care conversaţia, după ce fusese, acum cincizeci de ani, grecească, este

astăzi franţuzească, unde puţinii scriitori şi artişti erau şi sunt încă ignoraţi, unde

frumuseţile limbii româneşti, ale naturii şi istoriei noastre sunt enigme nedezlegate…"

N. Pătraşcu nu avea însă capacitatea de selecţie a valorilor ca M.

Kogălniceanu, nici intransigenţa lui T. Maiorescu şi va accepta multe colaborări mediocre,

care nu vor face altceva decât să dinamiteze programul revistei. Totuşi, la „Literatură şi artă

română”, publică Duiliu Zamfirescu (nuvela Cu bilet circular), I. L. Caragiale (Între două poveţe), G. Coşbuc (Moartea lui Gelu, Faptul zilei ş. a.), Al. Vlahuţă (fragmente din

România pitorească, amintiri despre Eminescu), Şt. O. Iosif, Şt. Petică, Gala Galaction

(Moara lui Călifar, 1902), N. Iorga, G. Enescu, G. Dragoslav, ş. a.

„Literatură şi artă română” nu merge atât de departe, încât să-şi afirme în mod

explicit dorinţa de a resuscita spiritul „Daciei literare”. Dar „Curierul literar” (Bucureşti,

oct.-nov. 1901, sub îngrijirea lui I. Constantinescu-Stans) o va face, ca un veritabil

precursor al „Semănătorului”. În locul articolului program, se publică fragmente din

Introducţia lui M. Kogălniceanu la „Dacia literară” (1840). În ultimul număr (5), se

anunţă apariţia „Semănătorului” (1901-1910).

Scriitorii clasici, care îşi continuă activitatea după 1900, vor privi cu destulă

bunăvoinţă asemenea publicaţii, dovadă colaborarea lor la anumite iniţiative. Oricât

zgomot au făcut unele grupări literare, cele mai interesante fenomene se

înregistrează totuşi la nivelul evoluţiei unor personalităţi, fie că se află la apogeul

creaţiei lor în primele decenii, fie că încep în forţă. Ilarie Chendi caracteriza pe cei din

generaţia lui Caragiale cu vădită plăcere de a-i contrapune agitaţiei stârnite de tânăra

generaţie, remarcând cu justeţe, totuşi, apatia, lipsa "vioiciunii convingătoare a

talentelor neobosite"2. Şi, desigur, avea în vedere câteva nume sonore ca G. Coşbuc,

I. L. Caragiale, B. Şt. Delavrancea.

Un caz interesant este cel al lui Calistrat Hogaş (1847-1917), care, ca vârstă,

aparţine generaţiei lui Eminescu şi Caragiale, dar se afirmă cu adevărat abia după

1900. Deşi publicase în 1883/1884 primele pagini din Amintiri din o călătorie în

1 Ilarie Chendi, Zece ani de mişcare literară în Transilvania, [în] Pagini de critică, Ed. îngr., studiu introd., note şi bibliografie de V. Netea, Buc., E.P.L., 1969. 2 v. "Cumpăna", 1909, nr.1, apud C. Ciopraga, Literatura română între 1900 şi 1918, [Iaşi], „Junimea”, 1970.

7

revista „Asachi” (1881) şi colaborase apoi la „Arhiva” lui A. D. Xenopol, ar fi rămas în

anonimat dacă nu s-ar fi bucurat de spijinul şi îndrumarea lui Garabet Ibrăileanu.

Cariera operei sale – însă postumă, întrucât Pe drumuri de munte (cu cele două

secvenţe, Amintiri dintr-o călătorie şi În Munţii Neamţului) se va publica postum,

după multe peripeţii (1921).

În aceeaşi linie a evoluţiei spectaculoase se situează şi Al. Davila, foarte

cunoscut după reprezentaţia cu Vlaicu–Vodă (1902).

Debutanţi în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, M. Sadoveanu şi T. Arghezi

publică masiv în perioada interbelică.

Mişcarea literară de la începutul secolului oscilează între tradiţie şi inovaţie,

sprijinită de afirmarea unor puternice personalităţi. Spectacolul personalităţilor

fascinează. Până după primul război, tabloul literar are aspectul de perioadă de

tranziţie de la clasici la moderni, o lungă pregătire pentru experienţele literare

fundamentale de după 1920. Sunt tot mai cunoscute numele unor prozatori ca M.

Sadoveanu, Ion Agârbiceanu, Emil Gârleanu, Jean Bart, L. Rebreanu ş.a., ale unor

poeţi ca O. Goga, Ion Minulescu, G. Bacovia, Panait Cerna, Şt. O. Iosif ş.a., ale unor

critici ca N. Iorga, G. Ibrăileanu, Mihail Dragomirescu, E. Lovinescu, Ovid

Densuşianu, Ilarie Chendi ş. a.

În teatru, nu se depăşeşte momentul Alecsandri-Caragiale. Se remarcă Al.

Davila, Mihail Sorbul, Victor Eftimiu ş. a., dar în afara oricărei preocupări pentru

inovaţie.

8

II. SEMĂNĂTORISMUL

1. „Semănătorul”

După 1900, viaţa literară este dominată de interesul pentru câteva doctrine

literare noi, promovate de publicaţii ca „Semănătorul”, „Viaţa românească”, „Luceafărul”,

„Convorbiri critice”, „Viaţa nouă”, ş. a. De fapt, la sfârşitul secolului al XIX-lea, se

conturaseră deja două direcţii, pe fondul posteminescianismului, care vor pregăti

confruntarea între o ideologie literară tradiţionalistă şi una cu aspiraţii spre modernitate,

conturate în programele unor publicaţii ca „Vatra” (continuată de „Povestea vorbei”,

„Floare albastră”, „Curierul literar”) şi, respectiv, „Literatorul”, ale cărui idei se vor regăsi

într-o serie de publicaţii de orientare simbolistă. Confruntarea majoră în epocă ar fi, la

urma urmelor, între semănătorism şi simbolism, deşi curentele respective au ca puncte

de plecare elemente greu de pus alături. Antiteza se naşte între spiritul care animă

grupările literare semnificative şi orientarea direcţiei principale a atenţiei. De o parte, o

resuscitare a privirii spre trecut, a nostalgiei vremilor de altădată, de cealaltă -

întoarcerea privirii spre viitor.

Semănătorismul va fi generat de o întreagă pleiadă de publicaţii, nu numai

de „Semănătorul” lui N. Iorga, Al. Vlahuţă şi G. Coşbuc. O "foaie săptămânală"

„Semănătorul” apărea la Bârlad între 1870 şi 1874, apoi câteva luni în 1876, şi-şi

propunea "deşteptarea conştiinţei naţionale" şi "luminarea opiniei publice".3 Fără

îndoială că atunci când s-a pus problema apariţiei unei reviste care să contribuie la

culturalizarea satelor (iniţiativă mai largă a lui Spiru Haret), Al. Vlahuţă îşi va fi amintit

de publicaţia de altădată, aşa cum arată şi o convorbire cu N. Grigorescu, care va

ilustra coperta primului număr.

Apariţia „Semănătorului” a fost pregătită de săptămânalul "Curierul literar" în

chip nemijlocit. În cele câteva numere (7 oct.- 4 nov. 1901), publică G. Coşbuc şi Al.

Vlahuţă (pasteluri şi, respectiv, fragmente din România pitorească), Ilarie Chendi,

precum şi o serie de transilvăneni (Şt. O. Iosif, Ion Scurtu, Zaharia Bârsan, Virgil

Cioflec ş.a.). Al cincilea număr anunţă pe prima pagină cu litere mari hotărârea lui Al.

Vlahuţă şi G. Coşbuc de a înfiinţa o nouă revistă săptămânală: "Suntem autorizaţi să

vestim publicului că doi fruntaşi ai literaturii noastre - d. d. A. Vlahuţă şi G. Coşbuc -,

simţind nevoia unei grupări literare puternice în haosul atâtor agitaţiuni bolnave,

străine aspiraţiunilor neamului românesc, au luat nobila hotărâre de a înfiinţa, sub

conducerea şi prin activitatea lor, o nouă revistă săptămânală, în jurul căreia

3 v. I. Hangiu, Dicţionarul presei literare româneşti 1790-1990. Ed. a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Ed. Fund. Cult. Române, 1996, p. 437 şi urm.

9

nădăjduim că se vor aduna de (la) sine toate elementele rodnice, doritoare de

muncă, ale generaţiei tinere. Noi, cei de la «Curierul literar», în faţa acestui

eveniment, - vestitor al unei faze de reculegere şi de însufleţire în mişcarea noastră

culturală – ne simţim datori să alergăm cei dintâi la chemarea celor doi aleşi…" 4

Peste câteva săptămâni, la 2 decembrie 1901, apărea „Semănătorul” (de la nr. 27, „Sămănătorul”), preluând o bună parte dintre colaboratorii "Curierului literar". Promotorii revistei vor să accentueze preocuparea pentru elementul naţional, să orienteze atenţia către lumea satului şi tradiţie. De altfel, în întreaga activitate, se poate detecta un amestec de paşoptism şi iluminism. Preocuparea literară de reactivare a „duhului naţional" se împleteşte cu preocuparea socială în vederea unei îndreptări a atmosferei generale, viciată de politicianism şi de cosmopolitism. N. Iorga ajunge până acolo încât să afirme, la un moment dat, că ţărănimii îi lipsesc "elementele de lumină", nu atât pământu (O nouă epocă de cultură, în "Sămănătorul", 1903, nr. 20). Prezenţa transilvănenilor printre colaboratori va aduce în atenţie problema naţională, aşa încât ideologia semănătoristă se va resimţi încă de la primele articole cu caracter programatic.

Articolul program Primele vorbe scris, se pare, de Al. Vlahuţă, cheamă la "entuziastă iubire pentru patria voastră, apărată cu atâtea jertfe, pentru frumuseţile acestui pământ frământat în sângele atâtor viteji”, la muncă şi „sete sfântă de adevăr”, la apărarea valorilor naţionale şi contracararea fenomenului de "stâlcire şi batjocorire a limbii în şcoli, în teatru, pe tribuna Ateneului şi-n presa de toate zilele", de "terfelire a celor mai curate sentimente şi a celor mai scumpe credinţi ale noastre”. Se impune, ca urmare, hotărârea scriitorilor de a nu-şi uita datoriile faţă de limba, cultura, civilizaţia, istoria românească, de a-şi strânge rândurile în jurul unor idealuri comune. "Ne strângem, spune autorul, cu credinţă şi cu dragoste, în jurul aceluiaşi stindard, stindard de pace, de înseninare şi de înfrăţire intelectuală, de apostolică muncă pentru dezmorţirea inimilor care tânjesc, pentru redeşteptarea avântului de odinioară în sufletele româneşti, pentru chemarea atâtor puteri risipite la o îndrumare mai sănătoasă, la sfânta grijă a întăririi şi a înălţării neamului acestuia."

Pe aceeaşi linie se află şi articolul lui G. Coşbuc din nr. 2 al "Semănătorului"

(Uniţi). Scriitorii au datoria să preia cu pietate moştenirea lăsată de înaintaşi, să

lupte împotriva înstrăinării şi să încerce sporirea a ceea ce au primit: "Să nu risipim

ce au adunat ei şi să năzuim a ne lumina poporul, ca să-l avem unit şi tare…Să nu

risipim ce au adunat părinţii noştri, dacă nu putem noi înşine să mai sporim

averea…" Poetul se exprimă împotriva cosmopolitismului: "Am rupt tradiţiile, ne

batem joc de credinţa strămoşilor, luăm în deşert instituţiile ţării şi aşezămintele ei,

râdem în pumni de aspiraţiile naţionale şi importăm în literatură - în altarul vieţii

sufleteşti a noastre - câte şi mai câte bolnave idei şi cu totul străine spiritului

românesc."

4 Apud C. Ciopraga, Literatura română între 1900 şi 1918, [Iaşi], Ed. "Junimea", 1920, p. 25. v. şi D. Micu, Început de secol 1900-1016. „Curente şi scriitori”, [Buc.}, Minerva, 1970, p. 31.

10

De la primele fraze cu caracter de program, se fixează nucleul ideologiei

semănătoriste, în jurul căruia se vor înregistra diverse variaţii de ton, incapabile să

înlăture senzaţia de pledoarie monocordă. Nesusţinute de o poezie şi o proză

valoroase, ideile, care conturează o atitudine justă în liniile principale, resping fără

nuanţări eforturile de înnoire a literaturii. În nr. 3., Al. Vlahuţă (Cărţi pentru popor) se

arată un promotor al idilismului semănătorist, care va aduce multe deservicii imaginii

literare a curentului. Literatura pentru popor ar trebui să creeze modele la care să se

raporteze cititorul, fie "icoane din trecut, întâmplări vitejeşti, isprăvi din acelea care-ţi

înalţă sufletul, scene din viaţa de la ţară, pilde şi învăţături sănătoase, date într-o

formă atrăgătoare", fie "puterea providenţială a unui primar ideal, a unui proprietar, a

unui preot, a unui învăţător aşa cum îi visăm şi cum ar trebui să fie oamenii aceştia".

Scopul ar fi "ca cititorul să se simtă mişcat ca de lucruri văzute aievea şi să capete

îndemnul de a-şi aduce şi el partea lui de bine pe lumea asta, de a se face şi el

folositor cu ceva ţării şi neamului lui."

Programul revistei solicita, cum se vede, o reformă mai mult de ordin moral

decât cultural. De altfel, nota predominant moralizatoare a literaturii publicate va face

revista agreată de intelectualitatea satelor, de unde se recrutează mulţi colaboratori.

"Apostolii" satelor, "semănătorii" ideilor nobile, proprietarii iluminaţi aveau rolul de a

ridica lumea satelor prin cultură.

G. Coşbuc şi Al. Vlahuţă au condus revista doar un an. Aproape în fiecare

număr îşi găsesc locul inedite eminesciene, într-un timp când o mare parte a operei

postume a lui Eminescu nu era cunoscută.5

Remarcabilă este şi atitudinea categorică împotriva lui Caion, care a scris o

serie de articole calomnioase la adresa lui Caragiale.

În al doilea an, „Semănătorul" are în frunte un comitet de redacţie. Ilarie

Chendi, care conduce de fapt publicaţia, nu-i va schimba programul. În articolul

Semne bune constată sporirea interesului scriitorilor pentru trecutul istoric şi

îndeamnă la menţinerea preocupării de a cunoaşte istoria neamului. Încercările de a

înnoi limbajul literar nu sunt agreate, de aceea notele despre revistele "Hermes",

"Literatorul" şi "Românul literar" (simboliste) exprimă dezacordul total cu "şcoala lui

Macedonski", care nu era decât "o cloacă".6 O asemenea tendinţă se va accentua

după venirea lui N. Iorga la conducerea "Semănătorului", în mai 1905. Tânărul istoric

manifesta încă din 1903 dorinţa de a da tonul în colectivul redacţional. Conflictul cu

Ilarie Chendi va determina plecarea scriitorului, care, în 1906, va scoate, cu G. Coşbuc

şi Ion Gorun, "Viaţa literară." Caracterul dominator al lui N. Iorga se va manifesta în

variate chipuri, uneori lezând chiar demnitatea colegilor.

5 Titu Maiorescu predă Academiei Române lada cu manuscrise eminesciene la 22 ianuarie 1902. 6 "Sămănătorul", anul II, 1903, pp. 381 şi 399.

11

Va fi nevoit să plece7, conducerea revistei preluând-o un comitet format din Şt. O. Iosif,

M. Sadoveanu, I. Scurtu, D. Anghel şi C. Sandu – Aldea. Conducerea efectivă era

asigurată în fapt de Şt. O. Iosif şi Ion Scurtu. După ce, în 1908, Aurel C. Popovici preia

revista, I. Scurtu face eforturi zadarnice de revigorare a "Semănătorului". Îşi încetează

apariţia în 1910.

Până la venirea lui Aurel C. Popovici, care transformă "Semănătorul" într-o publicaţie politică, revista a publicat, între mulţi colaboratori mai mult sau mai puţin cunoscuţi, pagini ale lui M. Sadoveanu, cel mai important prozator al revistei, I. Agârbiceanu, I. Al. Brătescu-Voineşti, O. Goga, Panait Cerna, Emil Gârleanu, Corneliu Moldovanu ş.a., ba chiar şi ale unor simbolişti ca Ştefan Petică, M. Codreanu, Ion Minulescu, Emil Isac, Elena Farago ş.a.

"Curentul românesc", cum numea N. Iorga ceea ce se întâmpla la "Semănătorul", s-a regăsit în multe publicaţii ale începutului de secol. "Luceafărul" (1902) începe sub auspiciile "Semănătorului", dar evoluează spre un program distinct. Semănătorismul va apărea ca rod al activităţii următoarelor publicaţii: "Junimea literară" (Cernăuţi, 1904-1914;1923-1941), "Paloda literară"8 (Bârlad, 1904), "Făt-Frumos" (Bârlad, 1904-1906; 1909), "Ramuri" (Craiova, 1905-1914), "Floarea darurilor" (Bucureşti, 1907), "Neamul Românesc Literar" (1908-1912), "Drum drept" (1913; 1915-1917), "Revista noastră" (1905-1907; 1914-1916), " Viaţa literară" (1906), "Minerva literară ilustrată" (1909-1914), "Cumpăna" (1909-1910) ş.a.

Dependenţa de doctrina semănătoristă, în formularea mai ales a lui N. Iorga, se vede în toate articolele cu pretenţii de programe şi în sumarul revistelor, susţinut cam de aceleaşi nume importante.

2. Doctrina semănătoristă

Semănătorismul, ca doctrină literară cu implicaţii naţionale şi sociale, nu

reprezintă doar dezvoltarea ideologiei eminesciene într-un context istoric, cum crede

E. Lovinescu, deşi poetul se afla la mare cinste în preocupările revistei.9 Exaltarea

"păturii rurale" "într-un misticism ţărănesc cu totul deosebit de junimism", sub forma

7 Episodul rămâne unul din cele mai tensionate din istoria revistei, Într-o notă semnată de Şt. O. Iosif, M. Sadoveanu şi I. Scurtu ("Semănătorul", nr. 3/ 27 ianuarie 1908) se arată cauzele conflictelor cu N. Iorga: 1. N. Iorga a transformat revista într-o publicaţie personală. 2. pretindea redactorilor solidarizarea cu toate acţiunile lui, chiar extraliterare. 3. avea o "fire bănuitoare şi nestatornică", dificilă. 4. dovedea un temperament despotic. N. Iorga va motiva altfel disensiunile. Cauza ar fi fost intenţia redactorilor "de închinare a României faţă de o Austrie mare şi mărită, idee înaintea căreia se încrâncena, spune istoricul, tot naţionalismul meu de mândrie" (Apud D. Micu, Început de secol, op.

cit., p. 37). Istoricul exploata criza produsă de Aurel C. Popovici, care, în 1906, nu se afla la "Semănătorul", dar care, în 1908, colaborează cu articole politice. Ideea unei monarhii federative sub egide "Austriei Mari" o va dezvolta într-o carte din 1910. Teoria lui era cu totul şi cu totul aberantă. 8 Palodă - nume de cetate romană. 9 E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, vol. I (Evoluţia ideologiei literare), Bucureşti, Minerva, 1981, p. 13.

12

"solidarităţii naţionale prin tradiţie", dar "pe bază mai mult sentimentală" ar veni din

publicistica eminesciană, pe care o descoperă şi o pun în valoare semănătoriştii.

Este adevărat că Eminescu exercitase asupra poeziei româneşti a sfârşitului de

secol o puternică influenţă (v. G. Ibrăileanu, Curentul eminescian), dar începutul de

secol caută alte modele, adecvate luptei dintre diferite tendinţe şi direcţii literare. În

ideologia semănătoristă se conturează un fenomen complex de asimilare a unor

direcţii generate de curentul naţional şi popular de la "Dacia literară", de astă dată

sub două preocupări fundamentale: ridicarea prin cultură a satului românesc şi lupta

pentru unitatea naţională. Eminescu a fost personalitatea-reper pentru

"Semănătorul", dar a considera că "unele manifestări xenofobe sau fasciste ce se

reclamă încă de la <<actualitatea lui Eminescu>>”, sunt rodul influenţei eminesciene

rămâne o concluzie pripită, un diagnostic inexact.10 Eminescu revine frecvent în

argumentare, dar de o influenţă asupra gândirii politice nu se poate vorbi, şi din

motivul că mare parte a publicisticii a rămas multă vreme necunoscută.11 În Geniu

pustiu, Eminescu pune în gura lui Toma Nour cuvinte care ar putea trimite la diferite

elemente ale semănătorismului: "Schimbaţi opiniunea publică, daţi-i o altă direcţiune,

răscoliţi geniul naţional - spiritul propriu şi caracteristic al poporului din adâncurile în

care doarme, făceţi o uriaşă reacţiune morală, o revoluţiune de idei, în care ideea

românesc (subl. autorului - M. Eminescu) să fie mai mare decât uman, genial, frumos,

în fine, fiţi români, români şi iar români, zise el încet şi răguşit."12

Semănătoriştii au înţeles "răscolirea geniului naţional" într-un fel propriu, cum o

demonstrează N. Iorga, prin călătoriile duse în ţară şi strângerea de documente,

conferinţe, cărţi pentru ţărănime, înfiinţarea "Universităţii populare N. Iorga" de la

Vălenii de Munte ş. a. Savantul şi-a propus să trezească în epocă, prin cultură,

conştiinţele în vederea înfăptuirii unităţii naţionale, să sensibilizeze opinia publică pentru

a percepe adecvat drama ţărănimii. Fără cultură, răspândită în clasele de jos, dar şi în

cele de sus, împroprietărirea ţăranilor şi unirea cea mare rămâneau simple acte

administrative. "Avem un stat naţional, spunea Iorga, fără o cultură naţională, ci cu o

spoială străină, franţuzească. Avem visul de unire naţională în aceeaşi formă politică: îl

legănăm în vorbe şi nu-l chemăm la noi prin fapte; hotarele mai sunt încă hotare pentru

cultura noastră. Ne dorim uniţi la un loc şi nu ne cunoaştem nicidecum."13

10 Ibidem, p. 14. 11 I. Scurtu editează publicistica eminesciană abia în 1905 (Scrieri politice şi literare, Bucureşti, Minerva, 1905). Un volum Articole politice apare în 1910 (Bucureşti, Minerva). În 1908, sub îngrijirea aceluiaşi, apăruse Proza literară. 12 M. Eminescu, Proză literară, ed. îngr. de Eugen Simion şi Flora Şuteu, cu un stud. intr. de Eugen Simion, Bucureşti, EPL, 1964, p. 112. 13 N. Iorga, O nouă epocă de cultură, [în} "Semănătorul", anul II (1903), 18 mai, p. 311.

13

Ideile ctitorilor revistei (Al. Vlahuţă, G. Coşbuc) nu sunt abandonate, doar că

noul mentor le dă o altă cuprindere şi le orientează spre zone culturale mult mai largi.

Unele se regăseau în articolele lui N. Iorga publicate între 1899 şi 1903 în ziarele "L'

Indépendence roumaine", "România Jună", "Epoca", articole reunite în volumele

Opinions sincères (1899), Opinions pernicieuses (1900), Cuvinte adevărate

(1903). În centrul tuturor consideraţiilor se află dragostea pentru tot ceea ce este

românesc, trecutul istoric, arta populară, datinile strămoşeşti, natura patriei.

Impresia pe care o lasă lectura articolelor cu caracter doctrinar este că

semănătorismul nu s-a impus printr-un sistem bine consolidat, din punct de vedere

estetic şi politic. Doctrina se cristalizează din mers, la început în intervenţiile lui Al.

Vlahuţă şi G. Coşbuc, apoi ale lui N. Iorga, Ilarie Chendi, Ion Scurtu şi Aurel C.

Popovici.

N. Iorga reia, de fapt, teoria maioresciană a "formelor fără fond", mutând

accentul pe necesitatea adaptării lor la fondul sufletesc al poporului român: "În clădirea

nouă, spune el, trebuie începută o operă gospodărească de adaptare, pe care

ambiţioşii întemeietori au dispreţuit-o. A căzut casa bună a părinţilor noştri; datoria

noastră e să potrivim casa bună a copiilor noştri. Trecutul sănătos şi plin de cuviinţă

ne va fi sfătuitor şi îndreptător la tot pasul".14 În articolele din alte reviste ("România

Jună", "L'Indépendence roumaine", "Epoca") ideea va reveni, cu scopul de a

contracara ceea ce ar fi înstrăinat întemeierea sufletească a neamului ("originalitatea

lui sufletească"). Realitatea românească, susţine N. Iorga, nu putea asimila o serie

de "libertăţi", care nu erau decât nişte imitaţii după tipare franceze, cu efecte minime

şi pe la 1848, când românii le preluaseră (Trădători şi patrioţi răi, 1903). "Legea

modernă franţuzească" a avut drept rezultat spulberarea vechii armonii, înstrăinarea de

neam (Procesul unei mişcări de ţărani, nr. 51/1904; Un călător francez în România

de azi, nr. 9/1905; O nouă epocă de cultură, nr.20/1903). Se creează imaginea unei

opoziţii iremediabile între tot ceea ce vine din afară şi ceea ce este românesc, de

obicei oraşul fiind asociat compromisului cu falsa civilizaţie. "Nu ne trebuie zgomotul

vulgar al unui oraş mare", afirmă mentorul "Semănătorului" (Sărbători de iarnă,

1904, nr. 1). Împotriva Apusului, ipostaziat în "nemernica bâiguială franţuzească", "o

nouă epocă de cultură" ar trebui să înlăture ceea ce tulbură armonia socială: "Jos

nemernica bâiguială străină din saloanele cosmopolite, pentru întreţinerea cărora

curg sudori de sânge pe lanurile muncite din greu, jos cărţuliile de simţire falsificată şi

de corupţie, cu care Apusul otrăveşte ţări nepricepute, jos maimuţăria nelegiuită. O

nouă epocă de cultură trebuie să înceapă pentru noi. Trebuie, sau, altfel, vom

14 Idem, Vederile politice ale lui Eminescu şi generaţia de azi, [în] Oameni cari au fost, vol. I, ed. îngr. şi note de Ion Roman, Bucureşti, EPL, 1967, p. 217.

14

muri!"15 Ideologul "Semănătorului" din faza de început respinge cultura occidentală,

îndeosebi cea de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea,

pledând pentru o literatură "sănătoasă", care să respecte datinile, tradiţiile şi să

renunţe la preocuparea obsedantă pentru înnoirea cu orice preţ. Literatura

occidentală este pervertită, de aceea va pieri lăsând loc unei literaturi care să reînvie

tradiţia. Nu accepta notele false nici în literatura română a momentului, unde persista

genul patriotard, declamator, demagogic în abordarea temelor naţionale. În Cultura

naţională şi surogatele ei,16 condamnă "literatura naţională cu tot patriotismul de

irozi" în favoarea unei literaturi care să exprime în forme adecvate bogăţia spirituală

şi originalitatea geniului românesc.

O idee hazardată, care a subminat întreg eşafodajul demonstraţiei, a fost

expusă în articolul Boierimea de ţară care se duce. După nuvelele d-lui

Gârleanu17, unde boierimea feudală, "de viţă veche", apare într-o lumină idealizată,

odată cu exaltarea trecutului feudal. Exista, susţine N. Iorga, altădată armonie între

boieri şi ţărani, risipită de pervertirea vremurilor şi decăderea moravurilor: "Vremurile

moderne au adus, pe lângă păcatele noastre cele vechi, şi unul nou, foarte greu: ura

de clasă"; "avusesem o ţărănime, nişte boieri şi un cerc de cărturari cari puteau trăi

bine alături, înţelegându-se în multe lucruri, iubindu-se în oarecare măsură, mai mare

decât ne închipuim noi astăzi, şi-n stare să se unească-n anumite împrejurări pentru

a îndeplini fapte folositoare tuturora…" Tabloul unei convieţuiri paşnice, cu totul idilic,

conţinea o premisă fundamental falsă. Desigur, N. Iorga contrapunea boierimea "de

neam" ciocoimii, dregătorilor corupţi şi hapsâni. Împotriva lor se îndrepta adesea

mânia ţăranilor, nu împotriva boierilor "de neam", de la care nu se aştepta decât "acea

binecuvântare dumnezeiască a unui <<boier bun>>, drept, omenos, milostiv, făcător

de belşug şi pace". Clasa stăpânitoare nouă, burghezia străină de neam,

funcţionărimea tiranică, politicienii care taie şi spânzură, au adus toate, nenorocirile

societăţii româneşti.

Nu va întârzia să apară şi o literatură la "Semănătorul" care susţinea aceste

idei. Romanul lui C. Sandu-Aldea Două neamuri este elogiat pentru înverşunarea cu

care autorul urăşte "pe duşmanul moşiei noastre, pe stârpitorul lanului, pe storcătorul

şi ucigaşul omului, pe <<neamul>> celălalt, de pripas, străinul şi cotropitorul."18

Notele distinctive ale semănătorismului se conturează în răstimpul a 2-3 ani:

15 O nouă epocă de cultură, [în] "Semănătorul", an II, 1903, 18 mai, p. 312. 16 "Semănătorul", an II (1903), nr. 22, 1 iunie, p. 338. 17 "Semănătorul", anul IV (1905), 20 nov., nr. 47, p. 861 şi urm.

18 "Semănătorul", anul V (1906), nr. 33, 13 august, p. 643. 19 N. Iorga, Discursurile d-lui Maiorescu, [în] "Semănătorul", anul IV (1905), nr. 4.

15

1. Ţărănismul - orientarea atenţiei exclusiv spre ţărănime, al cărei statut n-a fost

întinat de civilizaţie. Ţărănimea apare ca unic păstrător al tradiţiilor naţionale

nealterate. Ţărănimea este considerată clasa cea mai potrivită pentru a sprijini

viitorul.19

2. Etnicismu. Etnicismul semănătorist se întemeiază pe exaltarea virtuţilor ţărănimii,

cum se vede în articolul lui N. Iorga Împotriva clevetitorilor20. Ţărănimea e

văzută ca întruchiparea a ceea ce are mai caracteristic neamul românesc. Patru

milioane de ţărani curaţi, faţă de un milion de orăşeni veniţi din toate părţile în

ţară, păstrează fibra neamului.

3. Tradiţionalismul. N. Iorga face deseori apel la tradiţie, identificată cu

supravieţuirea unor realităţi feudale în societatea vremii.

4. Opoziţia dintre sat şi oraş. Oraşul e spaţiul pierderii identităţii, satul - al regăsirii.

5. Cultul trecutului, al vremurilor patriarhale. Idilizarea trecutului şi a vechilor stări de

lucruri, elogierea boierimii "de neam".

Semănătorismul a transpus preocuparea pentru social-politic în literatură,

creând iluzia că, prin literatură, se poate schimba starea de lucruri din societate. Aşa

se explică de ce, în discuţiile care ar fi trebuit să rămână în perimetrul strict literar,

sunt antrenate instituţii fundamentale ale statului: şcoala, Biserica, armata.

Naţionalismul în acţiune se va revărsa din paginile "Semănătorului" spre sălile de

spectacol, sălile de conferinţe şi de cursuri, ajungând să determine chiar confruntări

de stradă, cum s-a întâmplat în 13 martie 1906 cu prilejul reprezentării unei piese

bulevardiere franceze. Instigaţi de articolul lui N. Iorga Boierimea franceză din

România21, studenţii au manifestat în faţa Teatrului Naţional împotriva reprezentării,

deşi spectacolul era oferit de o societate de binefacere pentru sporirea fondurilor

necesare activităţii sale. N. Iorga merge până acolo încât, după pledoaria sa pentru

un repertoriu naţional din articolul Despre Teatrul Naţional al capitalei româneşti22,

face un apel la tinerimea universitară să nu permită ţinerea unei conferinţe în limba

franceză despre poezia populară românească.23 Trecerea în zona politicului, în

martie 1906, va duce la compromiterea programului semănătorist, pe care încearcă

în zadar să-l reechilibreze Ilarie Chendi şi Ion Scurtu. Ei preiau, succesiv,

conducerea revistei după N. Iorga. Cu Aurel C. Popovici, semănătorismul se

adânceşte în fanatism şi exclusivism naţionalist.

20 "Semănătorul", 1904, nr. 5. 21 "Semănătorul", anul III (1904), 22 februarie, pp. 113-117. 22 "Semănătorul", 1906, nr. 8. 23 Ibidem, nr. 10.

16

3. Texte programatice semănătoriste

Primele vorbe

Ne strângem cu credinţă şi cu dragoste, în jurul aceluiaşi stindard, stindard de pace, de

înseninare şi de înfrăţire intelectuală, de apostolică muncă pentru desmoţirea inimilor cari tânjesc pentru redeşteptarea avântului de odinioară în sufletele româneşti, pentru chemarea atâtor puteri risipite la o îndrumare sănătoasă - la sfânta grijă a întăririi şi înălţării neamului acestuia.

Noi, cari ne-am făcut de mult ucenicia în literatură, simţim ca o mustrare de cuget, când ne uităm în urmă şi vedem câtă vreme am pierdut, punând în stihuri amăgirile şi durerile micii noastre vieţi, retraşi de zgomotele lumii, înstrăinaţi adesea de marea viaţă a poporului, de marile lui suferinţe şi aspiraţii, care ar fi trebuit, de la început, să umple şi să încălzească inimile şi cântecele noastre. Am stat ş-am privit cu braţele încrucişate la triumful mediocrităţii pompoase, la trecătoarea izbândă a vânturătorilor de fraze goale, la scâlcierea şi batjocorirea limbii în şcoli, în teatre, pe tribuna Ateneului şi-n presa de toate zilele, am asistat fără revoltă la terfelirea celor mai curate sentimente şi celor mai scumpe credinţe ale noastre, ş-am ajuns astăzi să fim aproape străini la noi acasă, în buna şi milostiva noastră ţară.

Nu vedeţi abisul în care vă prăbuşiţi cu toţii, ne spunea un bătrân mai zilele trecute, nu vedeţi că voi, tinerii de azi, aţi ajuns să vă sfiiţi până şi de rostirea cuvintelor: patrie, iubire de ţară, de popor, de limbă şi de datinile strămoşeşti!… Culegeţi şi însufleţiţi din nou vorbele acestea mari – atâţia viteji au luptat ş-au murit pentru ele – treceţi-le prin inimile voastre şi le reîncălziţi, spălaţi-le în lacrimile voastre şi le redaţi înţelesul, viaţa şi strălucirea lor de odinioară. Strângeţi-vă laolaltă câţi simţiţi în voi dorul de muncă şi setea sfântă de adevăr, umpleţi-vă sufletele de cea mai adâncă evlavie pentru trecutul glorios al neamului acestuia, pentru faptele nespus de măreţe ale străbunilor voştri, încălziţi-vă de cea mai entuziastă iubire pentru patria voastră apărată cu atâtea jertfe, pentru frumuseţile acestui pământ frământat în sângele atâtor viteji, şi faceţi ca fiecare gând şi fiecare pas al vostru să fie pentru binele şi înălţarea neamului românesc! Suflaţi colbul de pe cronici, cum zice poetul, şi faceţi să renască virtuţile bătrânilor de atunci în sufletul tinerimii de azi …

Noi ascultăm cu frunţile plecate. Glasul lui părea că vine din cine ştie ce depărtări, inimile noastre băteau mai tare, înflăcărate de o simţire nouă. Am ieşit din casa înţeleptului, purtând cu noi taina acestei binecuvântări şi hotărârea nestrămutată de a ne face datoria.

A.Vlahuţă şi G. Coşbuc „Semănătorul”, anul I (1901), nr. 1, 2 decembrie

Uniţi

Noi cu literatura astăzi nu mai stăm în mijlocul istoriei noastre, nu stăm nici în mijlocul tradiţiilor noastre, nu stăm mai ales în mijlocul poporului nostru.

Cei de dinaintea noastră, vechii scriitori, au trăit într-un contact sufletesc, se înţelegeau prin scrisori ce au de gând să facă şi cum să facă, se povăţuiau unii pe alţii şi astfel mergeau cu toţii spre o ţintă bine stabilită. Noi cei de astăzi trăim fiecare de capul nostru, şi-n loc să mergem spre acelaşi punct, luăm de-a razna câmpia literaturii în toate direcţiile şi nu ne înţelegem doi cu doi. Brazdele de plug, trase paralel şi una lângă alta de scriitorii generaţiilor anterioare, erau arătură în toată legea pentru sămânţa ideilor lor şi ale neamului nostru. Şi noi cei de astăzi tragem brazde - nu mai puţine decât cei vechi, căci talente avem şi astăzi ca şi atunci – dar brazdele noastre sunt trase în toate chipurile cu putinţă, şi de-a lungul şi de-a latul şi de-a curmezişul, linii care se taie una pe alta, urmând cărarea tuturor vânturilor câte bat prin larga lume. Iar străinul drumeţ, care în treacăt se uită pe câmpia brăzdată de noi îşi face cruce, că nu vede o arătură cuminte, ci o lucrare de oameni nebuni.

Asta este ceea ce o numesc privitorii de pe lături secetă sau stagnare literară la noi. Iar cauza? Nepotrivirea puterilor şi neînţelegerea asupra ţintei. Când douăzeci de oameni se trudesc degeaba o

17

zi întreagă să mişte din loc o bârnă, nu e de vină numai nevrerea lor de a-şi pune puterea, ci mai ales nepotrivirea clipei în care să-şi concentreze cu toţi puterile deodată. Şi aşa facem şi noi, şi cădem rând pe rând obosiţi de greutatea ridicării, unii văzând că munca e fără folos, pierd orice voinţă, alţii îşi pierd orice putinţă de-a mai pune umărul. Şi aşa, cu toate încordările noastre, stăm pe loc.

O, duhul, duhul acela sfânt, care cârmuieşte sufletele noastre şi le duce pe aceeaşi una şi singură cărare! Negreşit, ai noştri cei bătrâni au avut pentru ce şi pentru cine să se lupte, au avut o ţintă, şi condeiul le-a fost purtat de aceeaşi idee. Nici scriitorii vechi bisericeşti, nici cronicarii nu s-au nevoit întru atâta osteneală numai de dragul renumelui.

Trei idei mari au stăpânit pe acei oameni: întemeierea unei biserici naţionale româneşti, independente, fixarea limbii româneşti şi unitatea culturală a tuturor românilor. Câtă luptă au trebuit să ducă ei pentru naţionalizarea bisericii, pe vremea aceea întunecată, când cea mai grea a lor trudă era să dovedească şi să convingă pe greci şi pe sârbi că nu era păcat a se cânta liturghia româneşte! Luminarea poporului întru cele bisericeşti şi „istoriceşti” era pentru ei o ţintă secundară, căci principala ţintă era „să avem şi noi scriptura noastră românească” şi nu numai pentru ţara în care trăiau scriitorii, ci pentru întreg neamul nostru. Aceste trei vorbe „întreg neamul nostru” revin cu o obositoare îndărătnicie la toţi scriitorii vechi, aceste trei vorbe le apăsa sufletul şi le strângea inima. De ce aveau în condei oamenii aceia necontenit neamul şi iar neamul „nostru” românesc? Îl aveau în inimă. Îl voiau „slăvit” şi „unit” şi „întru toate ale sale” şi cu mintea, şi cu sufletul şi cu inima, şi prima condiţie li s-a părut – pe drept – unificarea şi fixarea limbii.

Idealurile şi ţinta vechilor noştri scriitori au fost firul roşu, ca şi al scriitorilor din generaţiunile anterioare. Dar ei au mai urmărit şi alte idealuri: renaşterea politică a ţărilor româneşti, Unirea Principatelor, în urmă scăparea de sub epitropia turcilor şi ridicarea României la rangul unei puteri.

Dar firul roşu, în zilele noastre, e rupt. Poate nu e rupt, dar nu-l vedem. Ori mergem tot după fir, şi nu băgăm de seamă? Idealurile urmărite, încă de la începutul literaturii noastre, s-au împlinit în parte. Limba - mai puţin ori mai mult – ni s-a unificat; Biserica ne este naţională şi independentă; o unitate culturală a tuturor românilor există, sau nu există, după măsura cu care vrei să măsori; Principatele s-au unit. […]

Ce idealuri mai avem? Fără idealuri, nu e luptă, şi fără luptă nu e nici literatură. Şi neavând un ideal, noi ne apucăm acum să dezlegăm ce-au legat părinţii noştri. Ei s-au străduit să adune, ne-au lăsat pământul ţării pe care l-au apărat prin veacuri de nesfârşite războaie, ne-au lăsat putinţa de a ne dezvolta ca să ajungem unde am ajuns, şi ne-au lăsat un început de literatură cu adevărat românească şi scoasă din sufletul nostru. Noi ar trebui acum să mergem pe urmele lor, să nu risipim ce au adunat ei şi să năzuim a ne lumina poporul ca să-l avem unit şi tare. Dar, dacă în multe lucruri noi facem altfel de cum au făcut ei, hotărât e că în literatură mergem de-a dreptul împotriva lor.

Am rupt firul tradiţiilor, ne batem joc de credinţa strămoşilor, luăm în deşert instituţiile ţării şi aşezămintele ei, râdem în pumni de aspiraţiile naţionale şi importăm în literatură – în altarul vieţii sufleteşti a noastre – câte şi mai câte bolnave idei cu totul străine spiritului românesc. „Să nu risipim ce-au adunat părinţii noştri, dacă nu putem înşine noi să mai sporim averea, şi dacă nu putem spori lumina, să năzuim a o răspândi în popor tot mai mult aceea pe care o avem.” Iată idealul nostru, întru toate manifestările vieţii, dar mai ales în literatură. Până se va ivi un altul, şi poate împrejurările politice să ni-l apropie, acesta trebuie să ne fie cel mai apropiat de inimă.

G. Coşbuc

„Semănătorul”, anul I (1901), nr. 62, 9 decembrie

18

Cărţi pentru popor (Fragment)

Ar fi timpul ca literaţii noştri, ei mai ales, să-şi îndrepte luarea-aminte şi toată dragostea lor spre popor. Câte lucruri frumoase nu s-ar putea scrie acum pentru ei! Icoane din trecut, întâmplări vitejeşti, isprăvi de acelea care-ţi înalţă sufletul, scene din viaţa de la ţară, pilde şi învăţături sănătoase date într-o formă atrăgătoare, puterea providenţială a unui primar ideal, a unui proprietar, a unui preot, a unui învăţător – aşa cum îi visăm şi cum ar trebui să fie oamenii aceştia – bunătatea, jertfele, munca şi izbânzile lor, întrupate în povestiri calde, sugestive, aşa ca cititorul să se simtă mişcat ca de lucruri văzute aievea şi să capete îndemnul de a-şi aduce şi el partea lui de bine pe lumea asta, de a se face şi el folositor cu ceva ţării şi neamului lui.

Cărţi, cărţi pentru popor! Acolo e un suflet mare, care cere lumină. Acolo stau genii ascunse, gata să izbucnească, asemenea izvorului care-aşteaptă în stâncă lovitura de toiag a lui Moise.

Acolo-i puterea şi viitorul nostru.

A.Vlahuţă

„Semănătorul ”, an. I, (1901), nr.3, 16 decembrie

19

Trădători şi patrioţi răi

- O prejudecată -

Acum în urmă, un om politic român de mare vază şi, după mine, de foarte puţine însuşiri, a tipărit în toate limbile pe care le ştie - trei de toate – un «studiu» asupra chestiei macedonene. Era de datoria mea să-l cetesc, şi poate că era de datoria mea să şi spun dacă e bun sau rău, deoarece cunoşteam chestia mai bine decât zisul om politic. Studiul era însă foarte rău: răzimat pe o informaţie cu totul superficială, alcătuit dintr-o cugetare uşuratică, ajungând la un rezultat foarte puţin serios. Lucrurile acestea le-am spus.

Articolul meu nu poate fi combătut din punctul de vedere al faptelor, restabilite, şi al aprecierilor, care erau acelea ce se desfac din fapte, aşa cum sunt. M-am trezit însă cu o replică, ce mi s-a trimes însemnată cu condeiul, în care un ziar consacrat intereselor macedonene mă decreta rău patriot, aşa de ticălos trădător de neam, încât s-ar fi cuvenit ca studenţii să-mi împiedice cursul (lucru care nu stă în atribuţiile lor, precum nu stătea, de exemplu, să dea o satisfacţie onoarei, atacată, a colegului meu de la Drept, d. N. Basilescu). Osânda nu mă lovea însă numai pe mine, ci şi pe toţi scriitorii, pe toţi profesorii mai tineri, toată generaţia mai nouă de oameni ai cărţii şi condeiului. Toţi eram patrioţi insuficienţi.

Acum vreo doi ani, cu prilejul unor păreri exprimate de d. Ovidiu Densuşianu, învinuirea de a nu-şi iubi ţara şi neamul i-a fost adusă d-sale, care a răspuns în «Români buni şi Români răi», arătând cum adversarii săi, «patrioţi», speculase una din cele mai mari probleme ale naţionalităţii noastre. Cei ce strigase aşa de mult la început tăcură atunci faţă de … trecutul lor, înfăţişat cu fidelitate.

Ar fi însă timpul să se lase la o parte din vocabulariul de polemici cuvintele acestea de «patriot»

şi «nepatriot», care nu mai pot avea astăzi decât un înţeles fariseic, nu pot constitui decât arme nesincere de luptă.

Acum vreo sută de ani, aceste calificative aveau în ţara de la care ne-am împrumutat legile,

modele, formele de Stat şi limba subţire de salon, îndepărtata, şi totuşi pentru noi, cu toate deosebirile esenţiale, aşa de apropiata Franţă, - un rost straşnic. Guvernul rău al camarilei de Curte şi al aristocraţiei incapabile şi lacome dusese la ruină şi desperare un Stat, şi societatea pe care el se răzima. În zguduiri spăimântătoare, un popor căuta alt echilibru pentru viaţa sa, în locul aceluia ce se dovedise cu neputinţă: surpări, cutremure, nimiciri uriaşe de fiinţe omeneşti erau întâmplările obişnuite ale zilei. În asemenea împrejurări, sufletele se schimbase: oameni ce până atunci nu se deosebise prin nimic se ridicau până la cruzimea fiarei sau supunerea senină a martirilor. Nenorociri, primejdii făcuse din sentimentul antisocial al fricii sentimentul dominant într-o puternică, întinsă societate; nimeni nu mai avea încredere în altul; în privirile tuturor se oglindea o bănuială în stare să aducă fărădelegi; partidele se sfărmau pentru a da grupe; selecţia neîncrederii sfărâma grupele în tovărăşii intime şi aici, în acest mic cuprins, încă fiecare căuta să mănânce capul prietenului, ca să aibă a suferi din partea lui. Nepatriot, vândut străinului: Englezului, Austriacului, Prusianului, erau calificativele polemice cele mai răspândite, şi de cele mai multe ori cei atinşi de dânsele, piereau.

A trecut câtva timp şi «vechiul regim» a înlocuit Revoluţia. Elementele cele mai nemulţămite, cărora nu li se îngăduia a-şi spune făţiş părerile şi a lupta la lumină pentru realizarea lor, se organizară în societăţi secrete, care trăiau sub ameninţarea închisorilor de Stat şi deportaţiilor prin locuri sălbatece şi pustii. Cei ce-şi urmăreau idealul în întunericul primejdios al ascunzătorilor politice, trebuiau să-şi năzară stafii şi duşmani, să ia umbre drept adevăruri şi adevăruri drept umbre, să lovească în jurul lor, rânind prieteni în loc de prigonitori. Era, iarăşi, nesiguranţa, frica. Şi tot astfel mai târziu, în vremuri de care să fie cruţat totdeauna poporul nostru, în vremuri când, de exemplu, Franţa, aşa de încrezută în sine până atunci, zăcea fără puteri înaintea învingătorilor ei şi nu îndrăznea să mai creadă că are viitor înaintea-i … Atunci şoaptele de bănuială străbătură iarăşi prin întunecimile nenorociri.

Dar la noi ?!

20

După 1859, după 1866, după Unire şi consolidarea ei, aveam nespus de mult să lucrăm, ne găseam într-o mare şi goală casă nouă, unde trebuia să primim ca oaspeţi de cinste pe ţărani, care pusese temeliile şi înălţase zidurile, împodobite apoi de politicieni, zugravi de faţadă, lucrând după tipare franţuzeşti, mecanice. De partide n-aveam nevoie. Ele s-au alcătuit totuşi, întâi în gol, apoi sprijinindu-se pe interese materiale, ale persoanelor şi asociaţiilor, «colectivităţilor» (ca până astăzi). Pentru a duce lupta, ce era să fie în curând sălbatică şi respingătoare, s-au căutat arme în arsenalul revoluţionar francez, şi aici s-au găsit cele ruginite, - pe care noi le mai întrebuinţasem şi la 1848 – ale trădării de ţară. «Vândut Ruşilor», «vândut Nemţilor» urlau glasurile pătimaşe. Dar cei ce împroşcau pe duşmani cu aceste cuvinte nu erau fanatici înnebuniţi, ca în Franţa de la 1793. la noi lipsea întunericul îngrozitor al primejdiei, locuit de umbre rău - făcătoare. Pătimaşii erau Farisei, auguri ce-şi băteau joc de propriile lor formule, bune pentru un public nerod.

Această armă păcătoasă n-au părăsit-o politicienii noştri nici până azi, şi ei şi-au pândit necontenit «trădările».

Un «trădător« însă e un lucru mai rar decât un mare patriot, decât un martir. Eu încă n-am văzut nici unul, şi aş da nu ştiu ce să văd acest tip preţios. Dacă s-ar da vreodată la noi pe urma unuia dintre dânşii, nici o pedeapsă nu i se cuvine; el nu trebuie închis, imediat şi pe viaţă, la casa de nebuni. El n-ar fi decât un monstru iresponsabil.

Căci nici din punctul de vedere al sentimentelor ce cârmuiesc acest timp, nici din al intereselor, al josnicelor interese chiar, trădătorul nu poate să fie decât o rarisimă excepţie bolnavă. Din ce doctrină perversă ar putea ieşi pentru cineva ura împotriva propriului său popor, de care e legat prin limbă, prin sânge, prin trecut şi prin viitor, care-i poate da cea mai mare mândrie şi cea mai mare ruşine, după cum acest popor se înalţă sau decade ? Şi, Statul modern fiind aşa de adânc şi larg ramificat în rădăcinile lui uriaşe, care interes nu e împleticit în ele, prins de întinderea lor cuceritoare ? Trădătorii, răii patrioţi nu se pot căuta, în rândurile oamenilor normali, decât printre cei ce nu înţeleg, şi păcatul lor n-are atunci acelaşi nume, fiindcă trădarea presupune conştiinţă. Învinuirea s-a îndreptat, de altminteri, totdeauna către cei ce au deplinătatea unei conştiinţi luminate.

Dar, se zice, cutare a vorbit, a scris, a lucrat în contra intereselor ţării … Se poate. În acest caz, e vorba de neştiinţă sau de neînţelegere. Acestea trebuie arătate. Dar atunci nu se începe cu insulte pe atât de grele, pe cât de ciudate.

N. Iorga

„Sămănătorul”, an. II (1903), nr. 19

21

Boierimea de ţară, care se duce

- După nuvelele d-lui Gîrleanu - Culegerea de nuvele pe care d. Emil Gîrleanu, ofiţerul din Bârlad care iscăleşte „Emilgar”, o dă

sub titlul de «Bătrânii»24, ce mi se pare neîndestulător şi necuprinzător, e poema în proză, de o foarte aleasă şi discretă poezie, închinată sfârşitului boierimii de mijloc a Moldovei.

Vremurile moderne au adăugat, pe lângă păcatele noastre cele vechi, şi unul nou, foarte greu, ura de clasă. Până atunci avusem o ţărănime, nişte boieri şi un cerc de cărturari, care puteau trăi bine alături, înţelegându-se în multe lucruri, iubindu-se în oarecare măsură, mai mare decât ne închipuim astăzi, şi în stare să se unească în anumite împrejurări pentru a îndeplini fapte folositoare tuturora. Dacă era duşmănie între anumite strate ale societăţii, ea nu atingea pe domnul pământului în puterea moştenirii, pe acela lângă strămoşii căruia trăiseră, lucrând aceleaşi ogoare, strămoşii celor ce-şi primeau în fiecare an brazda pe care aveau s-o lucreze, mai mult pentru altul, ci duşmănia se îndrepta, într-adevăr puternică, împotriva ciocoimii dregătorilor nemilostivi, care arau cu condeiul şi secerau cu biciul. Faţa acestor oameni ai Cârmuirii deştepta groază şi numele lor se rostea cu blesteme. Cu boierii, cum am spus, era altfel: ţărănimea recunoştea că ei trebuie să fie şi nu se gândea la o stare nouă de lucruri, în care boierimea ar pieri dinaintea ochilor.

Prin acestea nu înţeleg să îndreptăţesc, - cum mi-ar putea veni acest gând? – strângerea pământului românesc în mâna boierilor, pe căi drepte sau mai puţin drepte, nici înstăpânirea celor foarte puţini asupra mulţimilor celor mari, pe care nu erau în stare să le călăuzească spre mai înalte scopuri. Însemn numai atâta că ţăranii noştri nu erau, cum se spune astăzi, «conştienţi de drepturile lor», că nu erau pregătiţi să şi le ceară înapoi şi că pentru viitor ei n-aveau în vedere decât acea binefacere dumnezeiască a unui «boier bun», drept, omenos, milostiv, făcător de belşug şi de pace. Cu mult mai dese ori decât cum se crede, dădea Dumnezeu acest noroc săracilor şi obidiţilor de pe brazde, aşa încât, ca în timpurile de tot vechi, boierul era un fel de Voievod şi jude pe pământurile sale. Aceasta se întâmpla cu deosebire în Moldova, unde Grecimea pătrunsese mai puţin în rostul de la ţară, unde neamurile boiereşti erau mai vechi pe locurile unde le stătea Curtea şi unde nu era aşa de răspândit proprietarul cel mic, ahtiat după munca robului ţarinei.

Anii de prefacere, de pe la 1840 înainte, au întruchipat însă un tip boieresc, care se zugrăveşte

şi astăzi în cele mai negre culori pentru a stârni dezgustul şi mânia. Străbunii lui, vicleni şi amarnici, au furat ogorul ţărănimii; ei şi toţi urmaşii lor, generaţie după generaţie, au stors, au bătut şi au schingiuit; rând pe rând ei s-au hrănit din sângele cald pe care l-au supt suferinţii. Nu numai atâta: ei s-au închinat, pretutindeni şi în toate timpurile, numai interesului şi banilor; pentru aceasta au făcut din cea mai scumpă cinste covor picioarelor celor puternici, pentru aceasta şi-au vândut Domn, ţară şi neam (lege, n-au cutezat să zică, - căci numai această oropsită boierime a ştiut să rămâie sub Turci, creştină).

Şi cum să nu se creadă aceste lucruri când le spuneau înşişi feciorii de boieri, cu un avânt în critică pe care nu-l aveau ceilalţi ?

Pe urma acestor judecăţi, s-a întemeiat o clasă stăpânitoare nouă. O vedem astăzi, o simţim cu

durere, ne îndoim sub greutatea ei şi ne înroşim de păcatele ei: o clasă, în care boierimea scăzută ca însemnătate e numai unul din elemente, pe când cel mai puternic îl formează oamenii de bani care s-au scurs la noi de pe toate meleagurile, şireţii şi dibacii, care au ştiut să întrebuinţeze şi împrejurările, şi oamenii, apoi funcţionărimea tiranică şi acei politicieni care leagă şi dezleagă, taie şi spânzură, sucesc şi învârtesc toate, fără nici o cunoştinţă adevărată şi fără nici un ideal vrednic. Cercetătorii trecutului au înţeles îndată cât de puţin folosisem cu schimbarea clasei stăpânitoare; ei şi-au dat seama că nu mai poate învia boierimea veche, cu rostul ei politic şi că nu se mai poate da urmaşilor ei occidentali acea curăţie de viaţă patriarhală, acea deplinătate de simţ românesc, acea legătură

24 Em. Gîrleanu – Emilgar, Bătrânii, Bucureşti, Minerva, 1905 (nota aut. – N.I.)

22

sufletească faţă de pământ şi de oamenii lui pe care o avuseră «bătrânii», păstrătorii credincioşi ai unei tradiţii istorice, ai unei vechi moşteniri de cinste, de mândrie, de muncă, de omenie şi de bună rânduială, care s-a pierdut; dar pentru aceasta ei n-au tăgăduit merite istorice adevărate. Ei au căutat să înfăţişeze celor de astăzi, în locul strigoiului boieresc cu buzele vinete pătate de sânge, cu unghiile pline de ţărâna pământului furat, pe boierul cel adeverit prin mărturiile scrise. Şi prin aceasta conştiinţa naţională a intrat din nou în stăpânirea unei largi bucăţi de trecut, care fusese aruncată pe maidanul de putregai al lucrurilor care trebuie să se uite.

* * *

Un scriitor, un poet, dintre cei mai tineri, pe care nu-i mai împovărează prejudecăţile şi nu-i mai falsifică superstiţiile, împiedecându-l de a căuta de-a dreptul adevărul ce trebuie să-i însufleţească, - deci unul din cântăreţii puternici şi mulţi ai renaşterii noastre de astăzi, s-a înduioşat de sfârşitul umil al micii boierimi glorioase şi a făcut din această dramă fără strigăte, fără lacrimi care se văd, fără zbuciumări oratorice şi poze deznădăjduite obiectul cercetărilor sale. Sau mai bine el şi-a deşteptat amintirile, căci în oraşele din Moldova, unde a copilărit d. Gîrleanu, se puteau vedea lesne, de oameni care de cele mai multe ori nu-i înţelegeau şi n-aveau nici-o tragere de inimă pentru dânşii, acei bătrâni scoşi din rostul lor, izgoniţi dintr-o chemare pe care străbunii şi bunicii o lăsaseră părinţilor, şi care, neputând lupta cu vremea, cu înrâuririle, cu o civilizaţie străină întreagă prăbuşită asupra lor pentru a-i strivi, se adăposteau într-un colţ cald de iubire bătrânească, într-un ungher de prietenie credincioasă, într-o singurătate aromită de rămăşiţele unei dragoste vechi, pentru a închide ochii obosiţi de lumina crudă a prefacerilor. Scriitorul a văzut cu înduioşare acest sfârşit al oamenilor de rasă, ascunşi în tainiţa în care erau slobozi să-şi lingă rănile, pe când atâţia care nu sunt de rasă ar fi umplut uliţele şi drumurile de chelălăielile lor ultime.

Pentru asemenea schiţe poate că nimeni nu era mai pregătit decât acest tânăr cu sufletul sfios şi gingaş, acest Moldovean blând, plin de evlavie faţă de trecutul ţării sale moldoveneşti şi de compătimire duioasă pentru acei pierduţi al căror sânge e şi sângele său. Cu simţire dureroasă de fiu şi cu iubire duioasă de poet înfăţişează el pe bătrânul boier sărăcit care rătăceşte prin mijlocul norocului altora, pe visătorul neînfrânat care face planuri nouă pe priporul chiar al pieirii, pe dulcii moşnegi care-i citesc tăcuţi, unii în ochii altora, pe iubitorii de copii mulţi şi de casă plină, ca şi pe bieţii pustnici care trebuie să se mulţumească numai cu un uşor sunet de paşi copilăreşti în largul multelor odăi golite de moarte.

Uneori d. Gîrleanu izbuteşte să dea pagini care sunt din cele mai bune ce s-au scris în limba noastră. Mă gândesc la povestea prieteniei dintre doi drumeţi de-ai noştri rătăciţi în «Europa» şi între «Neamţul» găsit în tren şi pe care-l cuceresc pe viaţă prin marea lor bunătate veselă (Franţ). Apoi la acel bătrân care vine de la ţară de departe, slab ca o umbră, pentru ca să moară în acea încăpere unde sufletele înaintaşilor săi au părăsit pe rând încăperea învechită a ţarinei. Bătrânul moare pe drum, cu porunca, pe care o şopteşte fiică-sa, de a nu tulbura pe nepoţi, pe copiii care sunt de faţă şi nu înţeleg; şi glasul înăbuşit al mamei spune numai, în mijlocul râsetelor nevinovate acest prohod, mai înduioşător decât toate rugăciunile:

« - Copii, tăceţi, că doarme bunicul.» Iar, mai ales, cât priveşte întinderea, mişcarea, puterea, însemn bucata de la urmă în care se

înfăţişează în adevăr dramatic lupta dintre două generaţii duşmane, în care bătrâna boierime ştie să cadă cu cinste.

Aceasta e cea dintâi carte ce se culege pe un teren literar care poate da o întreagă bogăţie de

culoare şi de simţire. N. Iorga

„Sămănătorul”, anul IV (1905), nr. 47

23

Cultura naţională şi surogatele ei : cultura patriotică şi cea oficială

Cuvintele: «cultură naţională» au darul de a speria pe multă lume. Unii văd în ele un fel de ofensă personală, o amintire neplăcută a unei recente origini transdanubiene, ori extraeuropene şi, dintr-un sentiment pios faţă de părinţii şi ceilalţi înaintaşi ai lor, ei se revoltă împotriva unei formule ce dispăruse un timp cu totul din circulaţie; fireşte că aceşti interesanţi neofiţi ai românismului festiv şi bugetar nu-şi vor face spiţa neamului până la Cleon Atenianul sau până la Asparuc Bulgarul ori până la patriarhii celor douăsprezece triburi, ci ei vor pomeni cu acea gravitate care şede bine, tinerilor ca şi bătrânilor, despre axioma, stabilită de multă vreme, de oameni superiori din ţară şi din străinătate, că literatura (poezie – roman sau nuvelă: asta e literatura pentru amanţii sublimi ai Frumosului cu litera mare), că literatura e deci arta, că arta e internaţională, interseculară, străină de toate josniciile noţiuni ale relativului, adică ale concretului şi realului, în care totuşi se înfing, cu cât mai adânc, cu atât mai folositor şi mai trainic, străbătătoarele rădăcini ale vieţii. Dar e aşa de distins să-ţi dai ochii peste cap, să iei o atitudine mistică, de martir al cugetării, şi să şopteşti în extaz că: în afară de orice se vede, se aude, se pipăie, se cugetă adică şi se simte, e undeva o fantomă incoloră, inodoră şi insipidă, care tocmai de aceea e eternă şi sublim de inutilă.

Dar sunt oameni care, fără să aibă raţiuni, care se ţin de etnografie, privesc cu duşmănie, cu îngrijire orice îndemn către o literatură, o artă, o cultură românească. Şi acestora asemenea sentimente pot să le vie de la generalităţi filosofice rău înţelese. La mulţi însă se amestecă reminescenţe, mai nouă sau mai vechi, din trecutul nostru cultural, pentru a-i îndemna la împotrivirea faţă de un curent care e de dorit să biruiască. Pentru ei literatura naţională e în legătură cu tot patriotismul de irozi care se stinge sub ochii noştri în zdrenţele-i pestriţe, de şarlatan, scoţând blestemuri de melodramă. Ştiţi: dramele istorice, în care figurile mari ale trecutului sunt personificate prin actori fără cultură şi înţelegere, care cântă sau strigă accente de patimă falsă, expresia unor gânduri uşoare; tablourile naţionale, în care aceleaşi figuri se înfăţişează în atitudinile războinice ale soldaţilor de lemn, atunci când sentimente înalte se poartă sub pieptul lor rotunjit, vopsit cu albastru închis; conferinţele patriotice, în care apostoli cu dragoste de neam îşi zgârie, îşi frig coardele vocale, prin care nu-şi găsesc locul destul de repede valurile de foc ale unei elocvenţe de Moşi. Şi bieţii oameni, care au suferit pe urma acestei direcţii, îşi fac cruce înspăimântaţi şi spun cuvinte de apărare împotriva primejdiei …

Se mai gândesc aceşti oameni sinceri şi cinstiţi – care nu vor să audă de cultură naţională – la societăţile anonime pentru cultura patriotismului român, la unele discursuri de «zece Mai», la multele forme în care se îmbracă, fără să fie în largul lui nici într-una, patriotismul oficial, care pentru cuvinte şi declaraţii dă certificate, medalii şi înaintări, patriotismul revistelor Ministerului de Instrucţie, impus prin circulare către funcţionari şi constatat prin rapoartele inspectorilor.

Cultura naţională n-are a face însă cu lucrurile al căror rost la noi a fost lămurit mai sus. Profanatorii de Voievozi, mânjitorii de pânze, dervişii urlători ai conferinţelor, aceia reprezintă

altceva, un fenomen care se poate manifesta şi cu mai mult adevăr, cu mai multă măsură, care poate aduce lumină şi opere frumoase. E curentul patriotic, care produce literatură şi cultură patriotică.

Este un popor în Europa care posedă o bogată literatură patriotică, relativ cea mai bogată din câte se cunosc: poporul unguresc. De mai bine de o jumătate de veac, Ungurii trăiesc o viaţă de friguri, stăpâniţi de monomania patriotismului, şi tot ce scriu ei, ca şi tot ce fac, are, înainte de toate, scopul de arăta că în cuprinsul regatului «Magyarország» trăiesc oameni care-şi iubesc ţara de naştere mai mult decât orice. Însă Ungurii n-au, cât despre asta, o cultură naţională: tot ce au scris, zugrăvit, cântat şi sculptat până astăzi e mai mult un răsunet al literaturii germane sau al literaturii europene în genere. Vorbele sunt naţionale; fondul e de împrumut: sentimentalitatea rămâne, cu toată schimbarea de haine, de nume, de grai, străină. E o cultură, care se poate întemeia foarte repede aceasta; şi între fruntaşii ei îşi poate găsi locul orice cumpărat al Ungurimii stăpânitoare, orice tăgăduitor al sângelui său. E o cultură utilitară, o armă de luptă politică.

Cultura ştampilată de Minister se îmbrăţişează, se «întemeiază» şi mai repede, căci învăţătorii,

24

institutorii, profesorii, elevii au nevoie de rapoartele favorabile ale inspectorilor, de notele bune ale dascălilor. Ca Minerva, ea poate apărea gata înarmată din creierul unui Joe, dar ea se poate pierde tot aşa de lesne, ca fantezia unui visător. Cultura aceasta, oficială, nu face nici cât cultura patriotică: ea porneşte din interese mai mici, mai banale, şi reprezintă şi mai puţin.

Când însă un popor îşi dă seama că viaţa ce bate în milioane de inimi, ce luminează în milioane de minţi nu se aseamănă cu viaţa altor neamuri, şi că e vrednică să fie păstrată pentru desăvârşirea şi armonia lumii, că ea cere forme particulare pentru a fi statornicită, recunoscută şi admirată, când, după multe cercetări răbdătoare şi puternice avânturi, aceste forme se află, şi când individualitatea, neapărată, a fiecărui scriitor sau artist se desface din acest fond adânc şi larg al rasei sale, conştient de însuşirile ei, - atunci trăieşte cultura naţională.

Pe aceasta, oglinda firii întregului nostru popor, n-am avut-o încă pe deplin şi în întemeierea ei ar sta, pentru timpurile de astăzi, legitimarea existenţei noastre, dreptul de a trăi deosebiţi de State mai mari şi de popoare mai multe la număr.

N. Iorga

„Sămănătorul”, anul II (1903), nr. 22

Sărbători de iarnă

Legea creştină n-are sărbători mai mari decât Crăciunul şi Paştele, ziua naşterii ca om, în întunericul ieslelor umile, ziua renaşterii ca Dumnezeu, dezbrăcat de întruparea durerilor mântuitoare pentru alţii, în strălucirea senină a luminii veşnice. În tot largul lumii, ce, crezând în Hristos răscumpărătorul, s-a deprins a crede şi în puţină frăţie şi dreptate, aceste zile care amintesc an de an, de aproape două milenii, coborârea pe pământ şi întorsul spre Cer al Dumnezeului celui bun, zâmbesc, printre zilele rele şi zilele goale, tuturora fără deosebire.

E mai mare ziua de Crăciun, cu Soarele ei de ger trecând în neguri deasupra pământului înveşmântat pentru moarte sau Paştele tinere, prin aerul blând al cărora călătoresc raze şi miresme chemând flori, cântece şi iubire ?

Spre amândouă aceste zile mari duce pentru mulţimile supuse care păstrează formele vechi ca singurul mijloc de legătură între om şi ceea ce e mai presus de dânsul, - înfrânarea voită a postului. Îţi impui suferinţa pentru a creşte bucuria viitoare, care vine astfel mai mult de la tine însuţi. Crăciunul ca şi Paştele se văd astfel ca un liman de îmbelşugare, după un lung drum de silinţă şi jertfă, - ca pământul Canaan al Bibliei după rătăcirea obositoare şi primejdioasă prin pustiul Arabiei.

Şi la capăt, pentru amândouă sărbătorile, Biserica desfăşoară strălucita ei pompă antică, de aur, lumini şi cântări din alte timpuri.

Între rostul bisericesc mare al naşterii şi al Învierii Domnului e totuşi o mare deosebire. Înaintea Crăciunului nu e nimic decât sunetul vestitor al clopotelor. Din cele trei zile ale pomenirii un mare sfânt, care dă numele său multora, cere pentru dânsul pe cea din urmă, care e mai mult ziua Sfântului Ştefan decât zi de Crăciun. Sărbătorile ce vin îndată, desăvârşind ciclul de odihnă şi petrecere al iernii aspre, n-au toate o legătură intimă cu Crăciunul însuşi. E Sfântul Vasile, care deschide porţile Anului Nou, portar al tainei viitorului; e Sfântul Ioan, de la care-şi ia numele atâta Românime din sate şi din oraşe; singură Boboteaza, cu gerul în program, înseamnă un pas mai departe în viaţa pământească a lui Isus. E mai mult o aglomeraţie decât o dezvoltare de sărbători.

Altfel sunt Paştele. O măreaţă dramă sfântă e cuprinsă în privazul acestor zile de Martie şi Aprilie. Sunând ca o povestire de primăvară, răsare Duminica Floriilor, în care s-au întins stâlpările timpuriei primăveri siriene ca un covor înflorit în drumul triumfător al lui Mesia ce vine să-şi ia în stăpânire Ierusalimul, - deschizând tuturor neamurilor drumul cetăţii sfinte. Apoi cerul se întunecă asupra pomenirii de durere a ultimei săptămâni din post. Joi se cinsteşte crucea morţii şi a iertării de păcate. Vineri, în cele mai frumoase cântări din muzica bisericească, Dumnezeul, mort o clipă de moartea noastră, e dus la mormânt, sub giulgiul său de argint şi de aur. Sâmbătă stăpâneşte groaza

25

mormântului închis, pecetluit, fără nădejde. Până ce, în bisericile negre, din turnul cărora vuieşte jalnic un clopot de chemare în noapte, biruinţa se săvârşeşte şi lumina mângâierii şi speranţei scânteie în mâna tuturora. Departe se zăreşte norul de foc în care peste puţin Dumnezeu va aduce în Ceruri pe Fiul său străpuns de rănile nenorocirilor noastre.

Paştele sunt mai mult decât Crăciunul ale lui Dumnezeu. Ale lui Dumnezeu şi ale naturii. Ferestrele şi uşile se deschid parcă de la sine, căci duşmanul de care ele apărau, s-a dus, pentru a se întoarce numai cu brumele lui Octombrie. Raze desfăcute din albastrul ce se miră fermecător asupra largului lumii care fumegă de dorinţa unei vieţi nouă, bat în geamurile clare; câte un cântec de pasăre îndrăzneaţă îmbie. În toate părţile se deschid cărări pentru picioarele dezmorţite.

Crăciunul e însă sărbătoarea omului, sărbătoarea casei, a familiei, a prietenilor. Natura e morocănoasă şi nu primeşte; cine o cercetează e pedepsit cu pişcarea urechilor şi pălmuirea obrajilor; vântul de Decembrie stoarce lacrimi. Taina cea mare de distrugere şi prefacere nu vrea să aibă martori. Moşneagul cel rău Crivăţ, temnicerul, izbeşte zăvoarele, încearcă încheieturile ferestrelor şi străbate prin hornuri ca să vadă de s-a aprins focul după cuviinţă pentru gospodarii ce nu sunt uşernici, ci, după vechea datină, stau acasă, ei între ei şi între cei de aproape ai lor.

Ce se face la biserică: - o liturghie mai solemnă, fără simboluri nu e nimica pe lângă sărbătoarea din cele patru ziduri ale fiecăruia, marea sărbătoare de iubire a celor din acelaşi sânge. Aici se face slujba cea mare, cu pomenirea celor ce s-au dus, cu recunoaşterea celor ce mai sunt încă în jurul vetrei. Lumina nu e în cerurile înalte, ci în jăraticul roşu al sobei, peste care flutură nebunaticele flăcări albastre, în strălucirea lumânărilor de veghe îndelungată, în zâmbetul mulţumit al fiecăruia; florile se împleticesc gingaş din gheaţă de cristal rar pe ferestrele prin care nu se mai vede astfel întunericul fioros din lumea morţii; şi, mai îndrăzneţe decât păsările îndrăzneţe ale lui Martie, glasurile de uimire bucuroasă ale copiilor ciripesc în jurul darurilor, mari sau mici, ale Anului Nou, care, pentru dânşii măcar, e totdeauna Sfântul Vasile cel bun.

*

* * Dar pentru ca lucrurile acestea să fie ce pot fi, nu trebuie zgomotul vulgar al unui oraş mare,

rafinările prozaice ale civilizaţiei, în care se ofilesc, cu obiceiurile rele, şi datinile bune. Crăciunul şi Anul Nou nu se coboară întru adevăr în casele închiriate, unde nu se văd bătrânii, rămaşi, în vreun colţ de provincie, unde sunt copii puţini, număraţi după buget, unde afară cheamă strada măturată, luminată, plină de ispite, unde în sfârşit urările ce-ţi vin, greşesc şi ceasul şi tonul şi cuvintele şi ascund rău nevoia, poate îndreptăţită, a unui bacşiş.

Eu care scriu aici, ştiu alte sărbători decât ale Bucureştilor. E sus în Moldova, într-un întins oraş de căsuţe şi grădini, în bătaia celui mai aspru Crivăţ. Iarna nu se joacă acolo: în jurul caselor şi pe drumurile mari şi mici stăpâneşte albă zăpada, omătul care pârâie sub paşi, pe când în aerul limpede sună a veselie clopoţeii săniilor. Seara se coboară albă, cu stele cărora îngheţul de pe pământ le smulge, în albastrul lor adânc, neobişnuite scânteieri crude de diamant. Din când în când numai cele două zgomote singure: scârţâitul paşilor pe pârtii înguste şi zornăitul copilăresc de vesel al săniilor. Încolo tăcere. Şi tot tăcere e în casă, unde pe masa acoperită de cusături se aprind mai multe lumânări decât de obicei.

Iarăşi scârţâie paşi, mai mulţi paşi uşori. Un uşor vuiet de mişcări stângace se aude sub fereastra înflorită de ger. Şi deodată vestea Crăciunului de mâine sună, îngânată cu nesigure glasuri argintii, de micuţii oaspeţi care au venit cu cizmuliţele lor grosolane pe drumuri grele, nu ca să te întrebe dacă «le dai ori nu le dai» - la noi nu se obişnuieşte aceasta – ci ca să-ţi spună, în cântecul «florilor dalbe», că acum două mii de ani s-a născut Isus în Betleem şi că până astăzi aceasta e o mare bucurie pentru toţi oamenii.

Daruri nu se împart atunci, şi pe nici o masă nu se vede pomul Crăciunului, împrumutat de la alte neamuri. Copiii aşteaptă, numărând zi de zi până la minunatul ajun al Sfântului Vasile.

Sfânta Anisia, Sfânta Melania … Iată-l, a sosit. Iarăşi lumini multe se aprind pe masa împodobită cu cusături; dar acei la bucuria cărora se lucrează zâmbind, nu vor trece încă pragul odăii

26

fermecate. Se aşteaptă încă un semn, pe care nu-l vor da acum cei mici, ce-şi aşteaptă în căsuţa lor şi ei partea de daruri a Anului celui Nou, ci flăcăii, care de zile întregi gătesc buhaiul 25), în mugetele căruia se va face schimbarea de an. Zăpada scârţâie acum sub picioare voinice; zgomotul uşor de sub fereastră s-a prefăcut în mornăituri impunătoare, Ce clipă de aşteptare fericită ! În sfârşit, răspicat, cuminte, sincer, flăcăii prind a zice despre «bădica Troian», plugarul, şi, când se îndeamnă în cântec să mâne, buhaiul răspunde mugind. Porţile raiului se deschid … E An Nou, şi el a venit «cu bucurie«, bucuria celor ce primesc şi bucuria, mai mare, a celor ce dau.

Ce-o mai fi după această bucurie, - cine poate şti ?

N. Iorga „Sămănătorul”, anul III (1904), nr.1

25 O bute închisă la capăt cu o piele întinsă, în care se prinde păr de cal, - care tras cu mâinile umede trezeşte în adâncimea buţii glasuri mai profunde şi solemne decât al celui mai sonor dintre oratori. (n.a. – N.I.)

27

Boierimea franceză din România

O societate de binefacere, «Leagănul Sf. Ecaterina», care se îngrijeşte de soarta copiilor sărmani, a hotărât deunăzi să dea o reprezentaţie de teatru pentru sporirea fondurilor ei. Societatea e alcătuită din persoane bogate, care fac parte, toate, din lumea de unde mai ales se iau miniştrii, deputaţii, senatorii, înalţii funcţionari ai Statului, din lumea despre strălucitoarele petreceri ale căreia se aude şi se citeşte mai mult, - «aristocraţie» pentru unii care nu ştiu bine genealogiile şi au uitat împământenirile, mai nouă sau mai vechi, «lume bună« pentru acei care socot că «bunătatea» stă în lunecuşul meşteşugit al mersului, vorbelor şi faptelor, «elită« pentru acei care recunosc alegerile norocului şi cărora nu le dă mâna să recunoască alegerile talentului, - iar pentru noi, cărturari săraci care n-am schimba totuşi cu nimeni: lume bogată, care ştie să petreacă. Toate popoarele cu un trecut au o astfel de lume, care e şi o necesitate a vieţii de astăzi, şi o avem şi noi, lumea cu palate, trăsuri, lachei, recepţii şi baluri.

E frumos când o societate de oameni bogaţi crede că există săraci pe care n-au curajul să-i vadă şi când se gândeşte să ajute pe aceia al căror noroc a trecut la norocul învingătorilor. Chemarea contribuţiilor se face mai plăcut şi mai politicos (ce cuvânt grecesc urât şi acesta !) prin poftirea la o reprezentaţie de teatru unde biletele, mult mai scumpe decât cele obişnuite, nu pot să pară însă scumpe celor ce cheltuiesc lesne şi se mândresc a cheltui, se întrec în a răspândi banul. Reprezentaţia fireşte n-o dau actorii de profesie, tocmiţi pentru aceasta, ci binefăcătorii săracilor înşişi, care se jertfesc şi prin înfăţişarea unui joc neapărat mai stângaci decât al acelora ce au chemarea şi deprinderea.

Până aici toate sunt bune, şi oricine găseşte cuvinte de laudă pentru organizatorii serbării din Februarie 1904. Când însă afişe în două limbi, în franţuzeşte şi în româneşte, au anunţat că se va juca într-o singură limbă care nu e cea românească, a ţării, a poporului nostru, când s-a auzit că acea comedie uşuratică Madame Flirt – flirt înseamnă aparenţele iubirii neîngăduite, fără iubirea care, ea, poate face să se ierte multe; un joc foarte complicat, şiret şi amarnic de dibaci, cititorule, această întindere necontenită a picioruşului elegant spre o urâtă prăpastie neagră, unde zac oameni pe care nu-i mai poţi primi, pentru câtva timp, la recepţii şi baluri ! -, deci că acea comedie uşuratică se va juca la teatrul Naţional, atunci s-au ivit nemulţumiri. Unele din aceste nemulţumiri au stat în casă şi, vorbind numai cu sine, şi-au zis că tot trebuie să mai treacă vreme până vom fi cu toţii aşa cum trebuie să fim ca să ne poată zice lumea că suntem un popor; alţii au scris prin ziare, ca să fie dezaprobaţi a doua zi sau daţi afară, cu arătarea vinovăţiei lor; alţii, oameni mai tineri, cu inima mai călduroasă şi cu voinţa mai repede, au mers în Piaţa Teatrului şi au început spectacolul fluierând şi scoţând alte sunete care nu plac niciodată acelui contra căruia se adresează. Aceiaşi manifestanţi, mai mult studenţi – care au şuierat destul pentru toate partidele, cu plată, ca să li se îngăduie să şuiere măcar odată, cu siguranţa bătăii, pentru România, pentru neamul românesc şi idealele lui -, aceiaşi manifestanţi au aclamat cu entuziasm pe Măria Sa Regina şi pe Alteţele lor Principii Moştenitori, când au venit, nu pentru limba şi pentru subiectul piesei, ci pentru binefacerea ce trebuia să vie din reprezentaţie, nu pentru artiştii amatori, ci pentru săraci, pentru micuţii copii săraci, care nu vorbesc încă nici o limbă înţeleasă şi care nu vor şti poate în toată viaţa lor ce bun lucru e flirtul ! Apoi au venit jandarmii: jandarmi pe jos, jandarmi călări, şi sergenţii de oraş. Au fost îngrămădeli, ghionturi, după datină. Ordinea a învins, cum trebuie într-un Stat bine organizat, şi, în aplauze, Madame Flirt a avut onoarea reprezentaţiei la Teatrul Naţional din Bucureşti.

*

* * Cred că e una din acele biruinţe, scump plătite, care nu se mai repetă. A fost o vreme când noul Teatru din Bucureşti era în adevăr Naţional: era vremea, când nu i se

zicea încă aşa (lucus a non lucendo). Pe atunci, între 1830 şi 1840, toată boierimea – pe atunci «lumea bună» era boierimea, numai boierimea de ţară – simţea, vorbea şi lucra româneşte. Scriitorii traduceau operete mai însemnate ale literaturilor străine – care toate erau deopotrivă de străine – fiindcă altfel nu le înţelegeau decât foarte puţini. Perioada întâi, va să zică.

28

Pe atunci noi nu aveam şcoli, şi una din cele mai frumoase însuşiri ale Românilor a fost totdeauna iubirea de lumină. Bunii Români ai boierimii noastre de la 1830 – 1840 şi-au trimis copiii spre învăţătură în ţara cea mai vestită prin civilizaţia ei, în Franţa, în cel mai strălucit oraş de pe lume, în Paris. I-au trimis de băieţandri, fiindcă n-aveam măcar licee, gimnazii, în sfârşit nici o şcoală mai înaltă. Ei s-au întors, astfel, tineri cum nu se mai văzuse la noi, în haine franţuzeşti, cu cărţi franţuzeşti şi vorbind aproape numai franţuzeşte. Aşa au crescut, aşa au trăit, aşa au murit. Revoluţionarii de la 1840 îşi scriu mai mult în limba franceză; corespondenţa lui Bibescu, lui Barbu Ştirbei, lui Grigore Ghica e numai în această limbă, pe când Domnii de înaintea lor, un Alexandru Ghica (acesta făcea cinci greşeli de franţuzeşte într-un bilet de şapte rânduri, stângaci cât se poate), un Mihai Sturdza erau Români de modă veche. Cuza a scris numai în această limbă, în care Alecsandri îi trimitea ştrengării, iar Costachi Negri îi adresa rapoarte diplomatice (ca în Prusia lui Frederic al II-lea). Alecsandri a lăsat o bogată corespondenţă franţuzească; limba pe care o întrebuinţa mai mult era limba franceză; el a scris – el, poetul naţional – Les bonnets de la comtesse. Înrudirile cu Francezii au fost căutate cu patimă. Călătoriile s-au făcut tot acolo (în Italia, d.e., deloc). Statul român s-a clădit de sus până jos după norme franceze. Aceasta a fost perioada a doua.

Fireşte că aceşti oameni şi-au trimis copiii în Franţa, unde stăteau cât puteau mai mult ei înşişi. De acasă, prin exemplul părintesc, prin mediul care-i înconjurase, prin guvernanta care le servise de mamă, ei erau minunat pregătiţi pentru a fi cea mai desăvârşită contrafacere de Francezi ce se poate închipui. Au şi ajuns să fie astfel. S-au văzut atunci Români care au stat cea mai mare parte din viaţa lor într-o altă ţară; Români care au scris aproape numai, sau chiar numai în franţuzeşte; Români care şi-au lăsat legea şi s-au făcut catolici numai ca să dispară singura deosebire ce-i mai despărţea de Francezi; Români care şi-au stâlcit şi schimbat numele ca să sune întrucâtva franţuzeşte; Români, şi mai ales Românce, care n-au ştiut româneşte nici cât Evreul care n-are drepturi politice şi de care râd copiii de pe stradă când vorbeşte. Aceasta e a treia perioadă.

Mai e încă un lucru, de care trebuie să se ţină seamă. Părinţii, cei din perioada a doua, aşa cum erau ei de imitatori ai Franţei în toate, au dat mari dovezi de iubire de ţară. Tinerii de la 1848 au întemeiat România modernă. Fiii celor mai vechi familii au alergat la 1877 sub steaguri lângă opincarii viteji. Aceştia au făcut jertfe şi silinţi, încât li se pot ierta multe, şi-au cheltuit atâta talent, încât le întrece păcatele şi slăbiciunile.

Vezi însă că aceia erau drepţi Români şi drepţi boieri. Dar luptele de partide dintre 1860 şi 1890 au adus întemeierea unei noi clase stăpânitoare. Din ea făceau parte oameni îndrăzneţi, plini de viitor, dar fără nici un trecut. Câţi dintre dânşii nu purtau în faţa şi în sufletul lor pecetea obârşiei greceşti, bulgăreşti, ba chiar semite ! Şi ce bucuroşi au fost ei când au văzut că pot fi ceva în România fără a-şi da osteneala de a învăţa româneşte decât atâta cât se cere de la un avocat, de la un «reprezentant al naţiunii», şi mai ales fără a se încerca să simtă româneşte ! Aceştia au fost poate cei mai convinşi francomani, căci lor le venea mai bine la socoteală francomania, fără de care s-ar fi găsit uneori în situaţii foarte grele.

Imitatorii culturii şi obiceiurilor franceze, plagiatorii aceştia de civilizaţie, aveau însă şi o puternică îndreptăţire pentru fapta lor de înstrăinare. Ei erau Francezi în gând şi inimă, ca şi în scris şi în vorbă. Afară de milioanele de ţărani, de care se ţinea seamă numai pentru a face cu privire la dânşii socialism, democratism, radicalism, tocmai aşa cum se făcea pentru lucrători în Franţa, afară de milioanele de vite omeneşti în ocolul foametei şi sălbăticiei, nu mai erau însă în România decât oameni crescuţi în şcoli de model francez, cititori ai literaturii franceze, imitatori ai ei într-o limbă înţesată cu neologisme franceze, al căror număr se putea spori oricât, după voia şi toanele fiecăruia. De ce să înveţi în ţară o şcoală care urmăreşte, dar nu poate ajunge modelul din Franţa ? De ce să citeşti versuri şi proză care se agaţă de coada mişcării literare franceze de astăzi ? de ce să vorbeşti o limbă în care poţi amesteca oricâtă franţuzeşte vrei, o limbă fără culoare şi fără energie ?

De vreo zece ani însă, lucrurile se schimbă. Şcolile noastre nu sunt luate după ale altor popoare, ci se tot apropie de nevoile noastre. Un spirit românesc – nu de paradă, ci de credinţă, de convingere – străbate pe încetul în Universităţile noastre, unde sunt profesori ce nu se recunosc întru nimic mai prejos de colegii lor din străinătate. Mişcarea «Junimea» a întors limba literară spre popor. Legăturile de cultură cu ceilalţi Români, din Ardeal, din Bucovina, se fac tot mai puternice. O literatură

29

nouă trăieşte astăzi, începând de la Eminescu, urmându-se prin Treimea de la 1890: Caragiale, Delavrancea, Vlahuţă, şi ajungând la scriitorii de astăzi, care literatură înfăţişează viaţa noastră adevărată, într-un spirit care nu e împrumutat de nicăieri, ci e spiritul, descoperit în sfârşit şi aşezat în Scaunul strămoşesc de Domnie, al neamului. Cele cinci milioane şi jumătate de ţărani români din România, cele patru milioane de ţărani români de peste hotare, aceia, dezmorţindu-şi gândul, stăpânesc tot mai mult vremile noi ale poporului nostru.

Şi, în numele acestor vremi, se cer măsuri necruţătoare pentru oricine, trăind între noi, din munca noastră, cea cu sapa sau cea cu mintea, nu vrea să ştie de noi, ci caută legături care, aşa cum sunt organizate astăzi toate popoarele lumii, strâns, îngust, orb naţionaliceşte, se asemănă cu acte de trădare.

Iată ce măsuri, anume, pe care, mai ieri, le-au luat Ruşii, spre binele lor: Taxe pe cărţile de literatură (nu de ştiinţă) străine, taxe pe ziarele străine – ca în Austria - , taxe

pe trupele străine, cărora se cuvine a li se arăta de la Teatrul Naţional drumul care duce la Teatrul Maican şi la Teatrul Jigniţa. Taxe, straşnice taxe pe cei ce stau în străinătate şi-şi culeg de pe moşii lucrate în sudori de sânge de ţăranii noştri veniturile, cu care caută a speria Apusul: în legea pensiilor s-a făcut un început bun, silind pe pensionari a sta mai mult în ţară (trebuia: totdeauna în ţară, cum se făcea odată – poate şi acum – în Austria). Şi în sfârşit, nerecunoaşterea absolută a diplomelor de învăţătură străine, căci avem profesori, avem învăţaţi, avem şcoli, care ne costă o groază de bani, şi care nu sunt făcute numai pentru mitocani şi pentru săraci.

Un Ministru sfios va trece, va veni altul sfios şi va trece şi acela. Apoi într-o zi se va găsi un om, care va pune piciorul în prag, şi sigur de sprijinul mulţimii adevăraţilor Români, nu se va teme de revoluţia boierilor, de ocările ciocoilor şi de blestemele veneticilor, ci va face ceea ce stă scris mai sus.

Atunci mulţi vor găsi că obrazul lor subţire se ţine cu prea multă cheltuială. Şi înstrăinarea de astăzi va rămâne numai ca o amintire urâtă a trecutului, - una foarte urâtă !

N. Iorga

„Sămănătorul”, anul III (1904), nr. 8

30

Procesul unei răscoale de ţărani

Acum câteva luni, se vorbea cu multă patimă, cu multă frică, cu şi mai multă făţărnicie şi cu

foarte puţină înţelegere şi compătimire adevărată, despre răscoalele ţărăneşti din Moldova de jos. Sătenii din unele părţi ale Ţinuturilor Vaslui şi Roman se înţeleseseră pentru a căpăta cu orice preţ pământ, - cum, de alminterelea, orăşenii se înţeleg, organizându-se în partide politice, pentru a căpăta buget. Ei se duseseră, în mari cete flămânde şi rătăcite, pentru a cere o împărţire de moşii, - precum orăşenii se strâng în mulţimi zgomotoase şi îndrăzneţe pentru a cere regelui schimbarea Ministerului. Deosebirea era numai că ţăranii înţelegeau să plătească pentru ţarina ce li s-ar da, şi ar fi plătit-o desigur, precum plătesc dările lor cele mari, pe când orăşenii se feresc pe cât pot de a răspunde dările lor cele mici. Li s-a răspuns că nu este pământ la Iaşi, ci să se întoarcă acasă şi să facă jalbă de acolo. Oameni de cuvânt, ei s-au dus înapoi, şi cei din Suhuleţ au cerut primarului să aducă din condei o plângere frumoasă, de care să se înduioşeze acel zeu crunt şi atotputernic, pe care ţărănimea noastră îl numeşte Guvern şi îl crede în stare să facă minunile. Primarul era un cămătar, care creştea preţurile pământurilor şi pe care nu-l iubea nimeni din sat, nici chiar rudele lui de aproape: cine ştie ce proprietar sau funcţionar de mâna a doua îl făcuse primar ca să-şi poată căuta împreună de interese. Primarul mai era şi un om cu cunoştinţă de lume, care ştia că la Bucureşti nu le place să ştie că sunt undeva oameni fără pământ, care, neştiind altă muncă, mor de foame. El nu a vrut, deci, să aştearnă suplica. Era pe atunci toiul arzător al verii; în Ţinut nu se făcuse decât pâinea scumpă a grâului, pe care boierul o vinde morarilor din oraş sau străinilor de departe; foile păpuşoiului închircit se răsuceau, galbene, pe ogoarele pline de pulbere: deci pentru iarnă rămânea mila boierului şi a Guvernului, de care nu poate să fie sigur şi bucuros nimeni. Astfel, bieţii oameni s-au supărat pe primar, şi, judecând după vechi norme care au fost, veacuri întregi, datină, dar acum nu mai sunt lege, ci păcat greu împotriva legii, l-au mazilit cu tărăboi mare şi i-au luat din mână pecetea, cu care, de alminterelea, nu ştiau ce ar putea să facă. Legal aceasta se cheamă o răscoală: ce ar fi, în adevăr, dacă toţi sătenii cărora li se impune prin o mie de mijloace un primar rău, s-ar ridica şi i-ar lua pecetea, «simbolul autorităţii ?» Şi tulburătorii ştiau din experienţa altora, nu că au făcut o faptă rea, ci una care nu se îngăduie astăzi, pe care nu o suferă Guvernul. Ei ştiau ce-i aşteaptă acum: armata. Şi, ca unii ce sunt dintr-un neam viteaz, vestit de dârz şi de îndărătnic când crede că are dreptate, ei au rupt reteveie din garduri, au sunat clopotele, ca pe vremea lui Ştefan cel Mare, au trimis olăcari la toate satele de primprejur, unde, pe ogoare şi în inimi, era cam aceeaşi stare de lucruri, şi s-au gătit de apărare, alegându-şi un căpitan, tot ca pe vremea lui Ştefan, al cărui an jubiliar era tocmai acesta. Nici vorbă să aibă la îndemână puşti sau pistoale, cu toate că atâţia dintre dânşii făcuseră oastea şi alţii erau vechi vânători, vieri şi jitari, deprinşi a trage bine. Domnul de la oraş care-i întărise în credinţa lor că se vor împărţi pământurile lăsate de Ştefan cel Mare, un nemţesc Buttmann, tipograf, gazetar şi agent electoral al cui îl plătea, era o biată secătură singuratică şi nu putea împărţi alte arme decât fulgerele ziarului său, pentru care cerea abonament de la aceşti săraci.

Trenurile au adus repede jandarmi rurali, cu care ţărănimea noastră nu se împacă, fiindcă se poartă adesea ca şi micii funcţionari abuzivi, şi trupe de infanterie şi cavalerie. Acum 10 - 20 de ani lucrurile s-ar fi petrecut astfel: un domn civil ar fi ieşit din rânduri şi ar fi rostit, în vuietul de furtună al chiotelor şi ciocniturilor de retevei, câteva cuvinte într-o limbă ciudată pe care ţăranii, ca drepţi Români ce sunt, nu o înţeleg: el ar fi făcut adică «somaţie«; apoi oastea s-ar fi repezit asupra reteveielor, împuşcând şi călcând în picioarele cailor. Morţii s-ar fi îngropat, răniţii ar fi stat în spitale până să-i judece; iar un ministru, brav ca Napoleon după Austerlitz, ar fi anunţat Camerelor că ordinea a fost restabilită.

Acum însă suntem mai cuminţi. E drept că soldaţii, ai căror cai costă scump şi trebuie păziţi de răceală, au dat afară din ocoale, în ploaie vitele răsculaţilor. Dar, când a fost la adică, s-a găsit cine să vorbească ţăranilor în graiul lor, şi astfel o singură şarjă a fost de ajuns ca să plece capetele, dacă nu să moaie inimile. Spre marea părere de rău a opoziţiei, care, ca orice opoziţie românească, are nevoie din când în când de ţărani asasinaţi de către Cârmuire, n-au fost decât câţiva răniţi de căzătură şi calul lovit al unui domn locotenent, care cal a suferit daune într-o regiune ce nu s-a putut preciza pe deplin în cursul procesului. Dreptatea cerea sfaturi şi îmbunări. Dar legea modernă, franţuzească, e rea şi cere răzbunare. Vinovaţi au fost, cum au spus-o şi ei, fără înconjor, toţi, căci nu a fost nici unul care să nu creadă că i se

31

cuvine pe plată pământul arendat Evreilor, Bulgarilor şi Grecilor şi care să nu fi fost hotărât a da cu băţul pentru aceasta. Toţi sunt însă destui pentru iertare, prea mulţi pentru judecată. S-au luat astfel câţiva, mai multa la întâmplare, şi moşnegi, care se târau, şi mai tineri, care mergeau în pasul cailor jandarmilor. Au ajuns la oraş, au intrat în temniţă, au stat acolo câteva luni – săracii cei de acasă ! - , şi procesul lor s-a judecat acum câteva zile.

Ciudat proces ! E vădit că acuzaţii nu înţelegeau nimic din formele dreptăţii europene. La instrucţie, ei au iscălit

ce li s-a cerut. «Adică dacă mi-ai fi spus d-ta să zic aşa», a spus unul din ei către preşedinte, «nu aş fi zis ?» Cum puteau ei să priceapă rostul acelor câţiva domni, dintre care unul, fiindcă era procuror, îi înfunda cât mai rău, iar alţii, fiindcă erau avocaţi, îi socoteau albi ca zăpada ? Şi printre noi, cărturarii, sunt atâţia care se încrucesc zilnic asupra rostului acestor vechi proceduri medievale din alte ţări cu alte datini. Au spus ce ştiau, şi, fiindcă au vorbit lămurit, cum e obiceiul acestui neam, au fost numiţi obraznici. Apoi au aşteptat, gata şi pentru una şi pentru alta. Şi, când juraţii i-au achitat, ei au mulţumit plângând.

Juraţii au făcut bine. Însă ar fi fost şi mai bine dacă, în acea mulţime strânsă la proces, s-ar fi găsit oameni pentru două lucruri: pentru a strânge bani de ajutor în folosul celor şi mai nevinovaţi de acasă şi pentru a da oamenilor câteva sfaturi şi învăţături, asupra cărora să se gândească pe cale, încredinţându-se în acelaşi timp că durerile satelor răzbat în sfârşit şi până la oraşe.

N. Iorga „Sămănătorul”, anul III (1904), nr. 51

O nouă epocă de cultură

State pot trăi fără ideal: o maşină complicată care-şi ajunge ţinta prin mersul ei fără greş, o

asociaţie de interese care le mulţumeşte îndestulător şi nu trebuie să fie deci desfăcută. Avem astfel de «societăţi de consum» în Belgia, în Sviţera, în Statele Unite, şi încă se mai adaug oarecare amintiri în trecut, de jertfe aduse împreună şi de biruinţe sub acelaşi steag ale strămoşilor, ce nu trăiau încă pentru realizarea câştigului material. Dar, când Statul de acest fel creşte puternic, măreţ prin bogăţia ce se descoperă, se prelucrează, se răspândeşte, atunci nevoia unui ideal, a unui ideal politic măcar, se iveşte de la sine pentru a îndrepta prisosul de putere generală ce rămâne din puterile individuale şi sociale, cheltuite pentru scopuri mai restrânse şi mai joase: astfel a răsărit deunăzi la auzul imnurilor de bucurie pentru cucerirea Cubei şi a Filipinelor, pentru strivirea unei vechi flote, unei glorioase armate, ideea imperială în viaţă, până atunci numai cu ţinte economice, a Statelor Unite.

Dar un popor trebuie să aibă culmi luminoase după care să se îndrepte, către care uitându-se, să afle un îndemn la lucru şi o mângâiere în suferinţe. Aceasta fie că poporul e îngrădit de hotarele unui Stat naţional desăvârşit încheiat, fie că Statul care-i poartă numele e pentru dânsul o cetăţuie de pregătire şi aşteptare – cum e România pentru Românime, - fie că, precum se întâmplă cu nenorociţii Poloni, statul lipseşte cu totul, a trecut în mâinile încleştate de lăcomie ale unuia sau mai multor cuceritori.

În România noastră liberă, în regat avem trăsuri, plimbări, alergări, baluri, gazete, poeţi simbolişti, societăţi şi cluburi pentru ceea ce se numeşte «politică» (şi e, am spus-o, război civil), avem reviste, foarte multe legi, şi puşcării model. Le au şi alte popoare. Dar acelea mai au şi un ideal ultim, o ţintă mai îndepărtată. O avem noi ? Am descoperit-o în zare şi n-am mai pierdut-o din ochi ? Sau nu-i simţim nevoia ? Ori poate vedem stele veşnice, binefăcătoare, în focurile nebune ce cheamă pe drumeţi spre adâncul ucigător al bălţilor, al prăpăstiilor de ape ?

Dacă întrebai pe cineva la 1830 care e idealul poporului românesc, acel care se poate atinge şi

pentru care se adună, se îngrămădesc silinţele, - el ar fi răspuns: alcătuirea prin muncă frăţească, la care sunt primite şi puterile slabe, numai dor adevărat pentru lucru să fie, a unei literaturi naţionale, într-o limbă bună, cu un scris uşor, primit de toată lumea, într-o direcţie de înviere a neamului. Spre acest scop s-au străduit fruntaşii vremurilor de atunci, şi au fost ascultaţi, fiindcă spuneau lucruri înţelepte, fără gând la dânşii, la faima şi interesele lor trecătoare, - şi ei au învins.

Aceeaşi întrebare ar fi primit peste vreo zece, douăzeci de ani alt răspuns: ne trebuie

32

scuturarea jugului stăpânirii străine, cel rusesc dincoace de munţi, cel unguresc dincolo; ne trebuie înălţarea prin meşteri inimoşi şi cuminţi, prin mulţi muncitori plini de râvnă cinstită a unei Românii mari, unite, care să înfăţişeze în hotare păzite de ostaşi înţelegerea în gânduri ce se îndeplinesc între toţi cei ce vorbeau acelaşi grai. S-a dat luptă în jurul acestui steag, luptă în jurul cărturarilor: pe steagul roşu străluceau însă aceleaşi icoane ca şi pe steagul alb. După silinţi îndelungate, adesea întrerupte prin neînţelegeri vrednice de plâns, dar cu înţelegere totuşi în ceasul hotărâtor al asalturilor, s-a ajuns la întemeierea regatului României dintre Carpaţi şi Dunăre, iar, dincolo, la înnoirea Mitropoliilor ce ne călăuzesc neamul cu crucea care înseamnă şi dreptate, la înjghebarea unui partid naţional, care trăieşte încă măcar în inimi.

Aceste lucruri s-au făcut până pe la 1880. Atunci luptătorii nu mai avură, aici, în faţă, un duşman căruia să-i poată smulge biruinţa. Întrebarea unei îndreptări se puse din nou în mintea conducătorilor sau celor care credeau că sunt chemaţi a conduce în generaţia lor. Dar răspunsul nu mai fu, ca odinioară, acelaşi, pornit din înţelegerea adevăratelor şi celor mai grabnice nevoi ale neamului.

Unii propuseră ca ţintă lărgirea libertăţilor publice până la desăvârşita anarhie a patimilor, a intereselor şi vanităţilor dezlănţuite în voie. Alţii se gândiră că se cuvine a realiza şi la noi ideile socialismului industrial contemporan, care îmbracă într-o doctrină aspiraţiile unei clase de muncitori nedreptăţiţi, ai oraşelor şi ai minelor din pământ, pe care noi n-o avem. Dimpotrivă, o a treia categorie văzu fericirea noastră în evoluţia unor partide care să se stingherească la lucru, să se spioneze, să se clevetească, să-şi facă zile amare, să se pângărească, - umbrind în mintea privitorilor ideile fundamentale ale moralei şi ţinând pe loc puterile neamului acolo unde ele s-ar fi putut desfăşura mai larg. N-au lipsit nici din aceia care au spus că menirea noastră e acum să facem bogăţie, bogăţie multă, americană, cartaginesă, evreiască-modernă, babilonică, pentru ciocoii-boieri, pentru boierii-ciocoi şi pentru toate liftele flămânde de câştig ale lumii: «capitalurile străine» vă rog. Ca idealişti, s-au înfăţişat, în sfârşit, oameni care credeau că pot prinde Ardealul – ceva mare, abstract, unde sunt «fraţi de dincolo«, buni de anexat ca să fie mai multe slujbe! – că pot prinde Ardealul în vârful unui tricolor de paradă, în cursul unei plimbări zgomotoase pe străzi pline de curioşi, ce ţipă şi ei pentru că nu înţeleg …

Păreri greşite, momeli, mofturi şi fleacuri ! Libertăţi avem destule: rămâne să le coborâm în moravuri. Socialismul trebuie înlocuit la noi

printr-o politică de dreptate, de căinţă, de bună frăţie faţă de moşul şi badea din satul fără bogăţie şi fără cultură, care se încovoaie sub povara trândăviei şi zadarnicei noastre fudulii. Munca străină nu înaintează neamurile, fie că se înfăţişează în literatură, ştiinţă, artă de export, fie că ea se aduce îngrămădită în semnul, în simbolul aurului ce sună. Iar Ardealul nu se ia, nu se cucereşte, nu se anexează, ca Insulele Filipine – o tineri zgomotoşi cu steaguri copilăreşti; ci undeva, departe de tot, pluteşte în aerul de argint al idealului icoana întregului neam reîntregit, adus, adică, în timpuri de lumină, acolo unde fusese în vremurile sălbăticiei fără stăpân!

În această clipă n-avem nimic de cucerit, nimic de adaus: visătorii periculoşi care merg cu ochii închişi pe marginea zidurilor prăpăstuite, fermecaţi de lună, să nu fie luaţi de nimeni drept călăuze. În mişcarea noastră politică, e un timp de oprire, care va ţine poate multă vreme încă. Ce e de făcut aici, înăuntru, în Regat, rezultă din formele constituţionale căpătate, şi nu poate forma un ideal, un labarum26 pentru o generaţie nouă.

Ce avem de făcut înainte de toate, e purificarea, întregirea, înaintarea, şi mai ales răspândirea culturii noastre. Avem în România un Stat pentru toţi, şi o cultură pentru boierii şi parveniţii din funcţii. Avem un Stat naţional fără o cultură naţională, ci cu o spoială străină, franţuzească. Avem visul de unire naţională în aceiaşi formă politică, îl legănăm în vorbe, şi nu-l chemăm la noi prin fapte: hotarele mai sunt încă hotare pentru cultura noastră. Ne dorim uniţi la un loc, şi nu ne cunoaştem nicidecum.

26 Labarum (lat.) – Stindard roman de război, devenit, după Constantin cel Mare, stindard imperial (n.n. – O.M.)

33

Aşa sunt lucrurile, şi nu mai pot dura aşa, fiindcă altfel tot ce avem se va risipi în vânt. Ne

trebuie cultură tuturora, de sus până jos, dintr-un hotar al României până la altul, o cultură care să fie a noastră, cărţi pe rândurile inspirate ale cărora să cadă deopotrivă lacrima înaltei, bogatei doamne şi a sătencei, cărţi smulse de mâini nerăbdătoare până unde răsună graiul acestui neam. Jos nemernica bâiguială străină din saloanele cosmopolite, pentru întreţinerea cărora curg sudori de sânge pe lanurile muncite din greu, jos cărţuliile de simţire falsificată şi de corupţie, cu care Apusul otrăveşte ţări nepricepute, jos maimuţăria nelegiuită!

O nouă epocă de cultură trebuie să înceapă pentru noi. Trebuie, sau altfel vom muri! Şi e păcat – căci rânduri lungi de strămoşi cinstiţi ne stau în urmă şi n-avem dreptul să ne înstrăinăm copiii!

N. Iorga

„Sămănătorul”, anul II (1903), nr.20

34

În loc de program

Moto: Eu nu-s decât un singur glas din satul Pierdut în noapte... Eu nu-s decât un sol, – eu sunt drumeţul Grăbit, – şi noaptea înapoi mă cere... Sunt flacăra, pe care-o poartă vântul, Dar trebuie să vie cântăreţul! El va slăvi măreaţa Înviere: Veniţi cu toţii să vestim cuvântul!...

Şt. O. Iosif

Un grup de colegi mi-au încredinţat conducerea revistei, care cu numărul de faţă intră în viaţă. Nu aş fi luat asupră-mi sarcina asta, dacă nu eram convins că, în definitiv, colegii mei luptă pentru

realizarea unui vechi ideal al tinerimii: o revistă literară a tinerimii academice. Ideea a frământat ani de-a rândul cercurile tinerimii; ici-colo vedeai deschizându-se din haos

conturul începutului, fără însă a trece vreodată pragul realizării. Şi nu e de mirare. Răzleţiţi cum suntem pe la universităţile din monarhie şi străinătate, prea eram străini unii de

alţii, ca să ne putem grupa în jurul unei idei, fără discuţii lungi şi plictisitoare. A fost deci indispensabil, ca, din masa neorganizată şi risipită a tinerimii, un grup să ia iniţiativa,

convins fiind că ceilalţi îi vor urma cu siguranţă Ne adresăm deci vouă, în primul rând, iubiţi colegi universitari! Primiţi revista cu entuziasmul cu

care noi i-am dat naştere; consideraţi-o de a voastră. Consideraţi-o drept „campo santo” al tinerimii, unde se va sintetiza tot ce avem mai bun şi mai

frumos. Micile daraveri şi mizerii zilnice să rămână la o parte, în vederea idealului dătător de lumină, în care şi tinerimea trebuie să aibă partea ei: cultura naţională.

Aceleaşi ne sunt bătăile inimii, aceleaşi frământările minţii; acelaşi ogor ne aşteaptă, ca azi-mâine, umăr la umăr să tragem mai departe brazda strămoşească...

În al doilea plan ne adresăm publicului cititor, fără al cărui sprijin, oricât de entuziastă ar fi, mişcarea noastră ar pieri.

În legătură cu avântul literar al tinerimii academice străine, amintim numai cele câteva reviste ale universitarilor unguri, care sunt foarte bine primite de publicul lor.

Revista noastră, ca organ al tinerimii, are menirea de a ne prezenta publicului mai de aproape, de a stabili apoi o legătură mai strânsă între public şi tinerime. Interesul viu cu care publicul nostru urmăreşte toate mişcările tinerimii ne e garanţie că şi de astă dată ne va sprijini în urmărirea unei ţinte ideale, care, în urma urmei, a noastră a tuturor este.

Ne va succede? Vom avea atunci mângâierea înfiinţării unui organ în jurul căruia şirurile risipite ale tinerimii

noastre se vor strânge tot mai aproape şi mai aproape; vom avea un stimul de nobilă emulare pe teren literar. Şi odată intraţi în valurile vieţii publice, când nămolul prozei va cerca să năbuşească în noi resturile de idealism, revista tinerimii va fi cea mai scumpă lectură pentru noi. Aici ne vom regăsi pe noi înşine; căldura şi entuziasmul nostru de azi e căldura şi entuziasmul tinerimii de mâine: „Auch ch war ein Jüngling mit lockigem Haar”...

Nu ne va succede? O iluzie mai puţin. Şi cum, Doamne, să-ţi pară aşa de rău după ea, când iluzii sunt aşa de multe

în creierul unui tânăr! Şi totuşi – noi am regreta mai mult ca de obicei risipirea acestei iluzii. Vedem şi simţim zi de zi

mişcându-se totul. O nouă suflare de viaţă trece de-a lungul ogorului părăginit al culturii noastre naţionale, care nu poate să nu fie priincioasă şi literaturii.

35

Să fie aceasta o reculegere, o întrămare reală înspre bine, ori numai o iluzie a creierului tânăr, o amăgire optică, o Fata-Morgana?...

Al. Ciura

„Luceafărul”, anul I, 1902, nr.1, iulie

36

Cuvânt înainte

Scriitorii români, până mai ieri o speţă puţin cunoscută, de unii dispreţuită şi de toţi rău răsplătită, au

ajuns zile bune. Trei partide se bat pentru ei, ca şi cum ei ar fi cu toţii alegători la Colegiul I de Senat. Trei partide au deschis trei «reviste mari» – fiecare din ele e, pentru respectivii aderenţi şi pensionari, cea mai mare sau, mai bine, «singura» în care se poate… înscrie orice scriitor care-şi atribuie oarecare merit (şi unde nu-i un scriitor cu această iluzie?).

Trei partide au deschis fonduri literare, unele dând şi mâncare, dar mai ales băutură copioasă, acelor care au înţeles excelenţa clubului literar A, B ori C.

Bune zile! Cum se zvoneşte în politică despre trecerea «eminentului amic» cutare de la un partid la altul, – şi aceasta înseamnă că omul are o nemulţumire care trebuie potolită urgent, – aşa e şi în literatură. – Ai auzit că X se duce la cutare? – Y a trecut cu totul la Z. – L-a lăsat desigur pe V, şi aşa mai departe. Ca într-o foaie politică din cele mai ordinare, se lăfăie «cronicile» deosebiţilor antreprenori, ştiind să tacă, să ascundă, să exagereze, să insinueze, să insulte, să huiduiască pe adversarii revistei, sau chiar pe simplii trecători care nu se opresc măcar o clipă la ghişeu. S-a ajuns la mişelii neauzite, şi o femeie care a dat pagini frumoase criticii noastre, a fost ocărâtă cu cele mai triviale cuvinte, din care nu lipsea nici literarul şi esteticul calificativ de «Muma Pădurii».

Că e dulce pentru scriitor să ia bani mulţi pe orice poezie, pe orice nuvelă, care i se cer ca să nu le dea altuia, cred; că e pentru anume suflete o mare mulţămire să-şi vadă tovarăşii de scris tăgăduiţi şi insultaţi, pentru ca astfel să iasă el la iveală mai bine, – desigur că fiecare insinuare păcătoasă stârneşte furtuni de aplauze în anume cafenele care adăpostesc o anume ceată, – nu mă îndoiesc. Zile bune pentru scriitori!

Dar, vezi, mai e şi un public. Dumneavoastră ştiţi că este, fiindcă el, bietul, cumpără, – cumpără şi ce scrieţi unii şi ce scrieţi ceilalţi, numai să fie frumos. Cumpără cărţile, cumpără şi revistele.

Dar nu e mulţumit. Îl asurzesc toate aceste neruşinate ambiţii care ţipă de-i iau auzul. Îl orbesc toate aceste rachete şi focuri de artificii care sunt trase de diferiţi intendenţi şi casieri literari. Îl dezgustă atâta trivialitate obraznică şi atâta perfidie amară.

Nu poţi vorbi cu unul din cititorii cei mai buni fără să-ţi spună aceasta. Nu o dată, foile de «dincolo» pomenesc cu părere de rău de alte zile, când scriitori îmbuibaţi cu bani nu trăgeau carurile de triumf ale antreprenorilor.

Se cere netăgăduit, de toată lumea, un colţ curat şi cinstit, în care să se poată citi. Mi s-a cerut şi mie, care am dus lupte literare în vremea când ele ţinteau un ideal, astăzi atins. N-am crezut că trebuie să refuz cererea, şi astfel încep «Neamul românesc literar, cultural şi – poate – ştiinţific».

El n-are partid literar, n-are săgetători anonimi, n-are mandarini şi bonzi, şi n-are Dalai-Lama.

Pentru plăcerea şi învăţătura publicului, tipărim numai articole, poezii şi nuvele care să-i poată folosi. Iar, ca normă, avem una singură, de care nu m-am despărţit niciodată:

Exprimarea sinceră a sufletului românesc în forme de adevăr.

N. Iorga “Neamul Românesc Literar”, anul I, 1908, nr. 1, 25 Decembrie

Credinţele şi gândul nostru

Energiile intelectuale răsar, se dezvoltă şi caută să se manifeste în diferite chipuri. Ele însă au

nevoie de cârmă, de acea călăuză înţeleaptă care să le adune, să le cântărească, să le dea preţul cuvenit

37

şi apoi să le îndrume pe calea bună şi cuminte. Altfel, fiind lăsate să rătăcească pe căi fără de rost, toată vigoarea lor se va istovi şi se va nimici într-o goană nebună, nelăsând în urma lor nici o roadă de folos.

În sânul torentului năvalnic de munte se face multă putere mecanică, putere tânără şi plină de viaţă; ce folos însă, că ea se risipeşte în goana-i năprasnică şi fără de rost, trântind şi prăvălind tot ce întâmpină în cale-i.

Lumina călăuzitoare şi organizaţia înţeleaptă se impune atât în domeniul energiilor fizice, cât şi în cel al energiilor intelectuale.

*

* * Printre tinerii studioşi, care acum se ridică sub binefacerea razelor culturii, răsar, din când în când,

suflete viguroase, înzestrate cu temperamente artistice, care simt nevoia numaidecât să se manifeste. Aceasta e în firea lucrurilor.

Ele însă rămân departe de atenţia şi cunoştinţa publică, fiindcă toate încercările lor de manifestare sunt răzleţe şi fără de orientare.

Fâlfâie puţin din aripioarele lor fragede, scot câteva ciripiri plăpânde şi, în sfârşit, zborul le încetează, glasul li se stinge, fără a tăia o brazdă cât de mică în urma lor.

Pricina e că ele n-au fost observate, sprijinite şi călăuzite. Aşadar e o măsură imperioasă de a prinde puterile talentate din vâltoare, de a le întruni într-un

mănunchi puternic, de a le da trebuitorul îndemn la muncă şi de a le supune, pe cât se poate, uneia din direcţiile cele mai înţelepte şi mai sănătoase, care se întretaie şi se ciocnesc în ogorul nostru literar.

*

* * Nu de mult a început să se afirme cu putere direcţia literară dată de poeţii noştri Coşbuc şi

Vlahuţă, prin sănătoasa lor revistă, cu noroc începută, Sămănătorul. Această revistă a trecut apoi în prea puternicele mâini ale numitului Împărat al gândirii, şi astăzi, la

lumina scăpărată de noul conducător, s-au grupat o seamă dintre cei mai valoroşi şi mai talentaţi tineri, ale căror producţiuni se citesc cu atâta râvnă şi cu atâtea binecuvântate foloase sufleteşti. Nu se poate o ploaie mai prielnică, pentru sufletul neamului nostru, decât aceea care se revarsă din cerurile deschise ale înţeleptului împărat, şi pentru tinerele noastre vlăstare nu se poate un izvor mai curat şi mai sănătos, din care ei să soarbă apa cea vie, decât acela pe care-l sapă pana cea măiastră a celor de la citata revistă.

Cu toate acestea, binefăcătoarea-i ploaie nu se revarsă decât în puţine locuri. La fraţii noştri de peste munţi ea sălăşluieşte în fiecare casă de gospodar cult şi pe fiecare măsuţă de elev; la noi însă nepăsarea de piatră, cea mai vinovată, zace peste sufletele tinerilor studioşi – singurii care, ajutaţi de focul viu al tinereţii lor, ar putea să depună multă dragoste pentru pătrunderea şi sprijinirea unor lucruri de interes atât de sfânt pentru noi.

Călăuziţi de aceste consideraţii şi convinşi cu desăvârşire de cele spuse, am pornit să dăm fiinţă unei reviste, aici, pe pământul oltenesc, unde străbat aşa de greu razele focarului din Bucureşti, sau, dacă străbat, prea puţin se încălzesc.

Şi scopul nostru e de-a culege talente tinere, neîncercate încă, şi semănând în sufletele lor dragostea neţărmurită pentru direcţia cea cuminte şi sănătoasă, să le dăm prilej să-şi încerce aripile chiar în cuibul lor oltenesc. Şi astfel, de-o vrea Dumnezeu să ne fie cu noroc, odată, odată îşi va săpa şi aici albie un afluent cât de cât mic al marelui curent care ne răpeşte sufletele.

Acestea ni sunt credinţele noastre şi acesta ni-i gândul.

Redacţia „Ramuri”, Craiova, an I (1905), nr. 1, 1 decembrie

38

III. POPORANISMUL

1. „Curentul nou”

Reacţiile antisemănătoriste n-au întârziat să se facă auzite. La 15 nov. 1905,

apărea la Galaţi revista "Curentul nou" sub conducerea lui H. Sanielevici. În articolul din

primul număr, H. Sanielevici constată că leacul propus de "Semănătorul" împotriva

literaturii romantice-decadente "era mai rău decât boala însăşi", căci literatura

semănătoristă ar fi propus apologia violenţei, "beţia, adulterul, promiscuitatea

sexuală, vagabondarea, haiducia, brigandajul, impulsiunea bestială, crima chiar."

Desigur, criticul se referea la M. Sadoveanu şi la unele scrieri ale lui C. Sandu-Aldea

pentru a justifica propunerea de a înlocui "romantismul decadent", "romantismul

ţărănesc" cu un "realism clasic, aşa cum îl avem în germene în literatura de peste

munţi, iar dincoace, în Duiliu Zamfirescu şi Brătescu-Voineşti; aşa cum îl găsim în

forma desăvârşită în literatura engleză, în Dickens şi George Eliot, care, printr-o largă

înţelegere a vieţii şi printr-o adâncă iubire de oameni, au reuşit să ridice la rangul de

ideal viaţa obişnuită a oamenilor simpli, fără a cădea în convenţionalism şi fără a

renunţa la critica socială, atât de folositoare progresului general".27 "Curentul nou" pe

care îl promova ar fi permis "libera circulaţie a valorilor europene (culturale şi

materiale) în România", cultura naţională fiind "doar o varietate a culturii generale".28

Spre deosebire de N. Iorga, discredita "idealizarea trecutului barbar", considerând că

scriitorii naţionalişti au uitat că ”străbunii lor au fost bătuţi la scară de boierii pe care-i

tămâiază acum". Regretul după vremurile de altădată n-ar fi decât "regrete ale

claselor parazitare după privilegiile pierdute".29 Dispreţul său pentru "legea

strămoşească", pentru tot ceea ce era "patriotism" ridica semne de întrebare la fel de

mari ca pledoaria pentru pătrunderea în economie a capitalurilor străine.

Notabil că, în aceleaşi numere unde apar articolele lui H. Sanielevici, publică

Garabet Ibrăileanu, care nu ezită să demonstreze lipsa de fundament a ideilor lui H.

Sanielevici.30 În Câteva consideraţii asupra spiritului critic în istoria literaturii

române31 (viitor capitol din Spiritul critic în cultura românească) şi în Doi critici şi

27 "Curentul nou", an I, nr. 1, 15 noiembrie 1905, p. 10 28 Apud I. Hangiu, op. cit., p. 127. 29 "Curentul nou", loc. cit., p. 10. 30 G. Ibrăileanu şi-a început activitatea publicistică în 1890. Colaborase la presa de orientare socialistă, iar din 1895 nu a mai publicat până în 1901, la "Noua revistă română" (articolele Cu prilejul foiletoanelor d-lui Caragiale şi Curentul eminescian). Cu articolele din "Curentul nou", se înregistrează revenirea în publicistică a viitorului mentor al "Vieţii româneşti".

31 "Curentul nou", 1905, nr. 1.

39

mai mulţi scriitori32 , arată lipsa de fundament a acuzaţiilor aduse prozei lui

M. Sadoveanu (care publicase, în 1904, cele patru volume: Crâşma lui Moş Precu,

Dureri înăbuşite, Povestiri, Şoimii). Cu Poporanismul33, curentul de la

"Semănătorul" este abordat de pe alte poziţii decât ale articolului program. Criticul n-

are nimic împotriva evocării trecutului, nici a evocării vieţii la ţară, ci împotriva

considerării ţăranului "ca ceva pitoresc, ca element de peisaj, ca material pentru

muză - şi atâta tot”, atitudine "imorală (…), pentru că ţăranul pitoresc (s.a. – G.I.) e o

excepţie care exclude sentimentul de datorie faţă de ţăran". "Avem de plătit, susţine

criticul în continuare, către ţăran o datorie enormă". Prin urmare, problema principală

rămâne aceeaşi - relaţia cu ţărănimea -, diferă unghiul de abordare şi soluţiile

propuse.

Deşi "Curentul nou" a constituit o apariţie efemeră (doar cinci numere),

rămâne o publicaţie demnă de menţionat, pentru că pregăteşte apariţia "Vieţii

româneşti" şi a poporanismului.

2. "Viaţa românească"

A apărut în martie 1906, la Iaşi, sub conducerea lui Constantin Stere şi Paul

Bujor. C. Stere avea în grijă partea politică, Paul Bujor (înlocuit în 1907 cu I.

Cantacuzino) partea ştiinţifică. Deşi nu i se menţionează numele, G. Ibrăileanu, ca

secretar de redacţie, răspundea de partea literară. Revista a apărut din iniţiativa sa.

Titlul spune ceva despre programul urmărit de iniţiatori (îl sugerase Al. Vlahuţă, cum

susţine M. Sevastos)34. Contestându-i "Semănătorului" calitatea de continuatoare a

"Daciei literare", revista voia să fie o oglindă a vieţii româneşti în ceea ce avea mai

semnificativ. În articolul program din primul număr (nesemnat, dar îi aparţine lui G.

Ibrăileanu), Către cititori, se arată că revista "nu poate avea alt scop decât munca

pe câmpul culturii naţionale", cu precizarea că "noţiunea de cultură naţională nu e în

contrazicere cu cea de cultură universală, omenească". "Un popor, susţine G.

Ibrăileanu, nu-şi poate justifica dreptul la existenţă distinctă în sânul popoarelor

civilizate decât dacă poate contribui cu ceva la cultura universală, dându-i nota

specifică a geniului său". Poporul român n-ar fi dat până atunci culturii mondiale ceea

ce constituia specificul său, de aceea se impunea efortul "să dăm lumii răsunetul

sufletului nostru atins de cultura apuseană". Toate speranţele trebuiau îndreptate

32 Ibidem, nr. 2 33 Ibidem, nr. 3 34 Mihail Sevastos, Amintiri de la "Viaţa Românească", ESPLA, 1956.

40

spre popor, el fiind depozitarul elementelor definitorii ale specificului naţional. Ca şi

"Semănătorul", "Viaţa românească” denunţă cosmopolitismul "claselor de sus", care

"stau în aer, fără atingere cu poporul de jos." Între popor şi "clasele de sus" s-a creat

"o prăpastie adâncă, care, la noi, desparte aproape două naţii." "Clasele de sus se

ating numai, spune «Viaţa românească», de cultura apuseană, de care poporul nu se

atinge şi pe care, din lipsă de contact cu poporul românesc, clasele de sus n-o

asimilează, ceea ce e tot una cu a spune că o caricaturizează. Lipsa contactului cu

poporul românesc ne face ca, în loc să absorbim cultura străină, să ne absoarbă ea

pe noi, să ne asimileze ea pe noi". Îndreptarea situaţiei presupune "infiltrarea

spiritului românesc" în creaţia scriitorilor prin promovarea specificului naţional.

Scriitorul trebuie să se orienteze, aşadar, spre viaţa de la ţară pentru a crea o

"atitudine de simpatie (…) faţă de clasa ţărănească"35.

C. Stere dezvoltă ideile din articolul-program în studiul Social-democratism

sau poporanism?, unde, ca şi Ibrăileanu, identifică poporul român cu ţărănimea,

afirmând în final: "Şi dacă e nevoie să dăm idealului nostru cultural, naţional şi

democratic un nume cuprinzător – numele său este: Poporanismul". Ideologia politică

a revistei va fi marcată de ideile lui C. Stere, iar ideologia literară va fi elaborată de

G. Ibrăileanu. Ideologia literară a "Vieţii româneşti" este antijunimistă, antimodernistă

şi antisemănătoristă. Orientarea atenţiei spre ţărănime avea ca scop înlăturarea

idilismului semănătorist în favoarea unei literaturi despre "ţăranul social, ţăranul

sărac, ţăranul care are nevoie de reformare, de ridicare, de transformare”.36 Astfel,

într-un articol din 1920, G. Ibrăileanu considera că "Viaţa românească" a opus

idilismului semănătorist "tendinţa progresistă şi umanitară de a zugrăvi pe ţăran în

chip realist, aşa cum este, mizer şi dezarmat, spre a sădi în sufletul cititorului

nemulţumirea de realitatea prezentă şi dorinţa de a contribui la ridicarea ţărănimii.37 "

Şi, într-adevăr, nota realistă a literaturii publicate de revistă va fi câştigul cel mai

important pentru literatura noastră. Tradiţia "Daciei literare", reînviată în spiritul ei

autentic, a creat la "Viaţa românească" un reper, aducându-şi la aceasta contribuţia

câţiva din cei mai importanţi scriitori ai momentului. La "Viaţa românească" publică

I. L. Caragiale (Kir Ianulea), M. Sadoveanu, C. Hogaş, I. Minulescu, I. Al.

Brătescu-Voinesti (În lumea dreptăţii, Călătorului îi şade bine cu drumul,

Nicuşor ş.a), G. Galaction (La Vulturi!, În drum spre păcat etc.), Ion

35 G. Ibrăileanu, Scriitori şi curente, [în] "Viaţa românească", an I, nr. 1, martie, 1906, p. 136. 36 G. Ibrăileanu, După 27 de ani,[în] "Viaţa românească", 1933, nr. 1-2 (ian.-febr.), p. 5. 37 P. Nicanor et. Co. Anul XII, [în] "Viaţa românească", 1920, nr. 1, ian., p. 160.

41

Agârbiceanu (Fefeleaga, Luminiţa, Popa Man etc.), Spiridon Popescu (Moş

Gheorghe la expoziţie, Rătăcirea din Stoborăni ş.a.), G. Topârceanu etc.

A apărut cu intermitenţe până în 1946 (mart. 1906-august 1916; mart. 1920-

dec. 1929; 1930-1940; 1944-1946; apoi din 1948 până azi).

3. Doctrina poporanistă

În istoria literară mai veche s-a pus adesea semn de egalitate între poporanism

şi semănătorism, fiindcă s-a crezut că principalele note caracteristice mai mult apropie

cele două curente decât le despart. G. Ibrăileanu respinge caracterul de curent literar

atribuit poporanismului, considerând că e un curent cultural, şi îi neagă implicaţiile

politice. N. Iorga vedea poporanismul ca o reluare stângace, lipsită de originalitate, a

semănătorismului. Curent cultural l-au considerat şi C. Rădulescu-Motru, şi M.

Sadoveanu în răspunsurile la o anchetă organizată de "Luceafărul". Cum a arătat Z.

Ornea38, discuţia nu s-a încheiat nici astăzi, unii cercetători considerând poporanismul

un curent social-politic cu trăsături culturale şi doar în mică măsură literare. Zigu Ornea

analizează toate implicaţiile evoluţiei poporanismului şi demonstrează că e un curent

complex de idei care traversează sociologicul, politicul, culturalul, literar-esteticul, cu

predominarea sociologicului şi ideologicului. Aşa se explică de ce o literatură cu

adevărat poporanistă nu s-a putut contura, spre deosebire de literatura

semănătoristă.39

Dificultatea definirii poporanismului a fost creată şi de statutul celor doi

importanţi ideologi, C. Stere şi G. Ibrăileanu.

C. Stere venea dinspre narodnicism (n. 1865, în Basarabia). Fusese membru al

unei organizaţii narodnice şi, ca urmare a activităţii acesteia (organizarea unui complot),

a fost arestat şi deportat în Siberia. În anul 1892 vine în România, după ce petrecuse

zece ani între gheţurile polare, şi se stabileşte la Iaşi. În 1893 începe colaborarea la

"Evenimentul" din Iaşi, unde publică o serie de articole care vor exprima idei ce stau la

baza poporanismului (semnează C. Scorţescu). El consideră, în Socialiştii şi

mişcarea naţională, că la noi nu existau condiţii pentru o mişcare socialistă şi propune

dizolvarea ei într-o mişcare "cu un caracter, aşa că zicem, poporanist". Sub un alt

pseudonim (Observator ipocondric) va publica mai multe foiletoane în ziarul "Adevărul"

cu titlul Din notiţele unui observator ipocondric, unde critică stările de lucruri din

România, înapoierea feudală, lipsa libertăţilor democratice, incultura. România îi pare

38 Z. Ornea, Poporanismul, Bucureşti, Minerva, 1972, p. 349 39 Ibidem, p. 350.

42

"o patrie a purceilor hamletizatori". Numai cu ajutorul intelectualităţii pot fi înlăturate

efectele negative ale politicii burghezo-moşiereşti. Intelectualitatea românească se face

însă vinovată de lipsa de preocupare pentru soarta mulţimilor: "Pătura cultă la noi nu e

decât o manifestare neînsemnată a păturii culte burgheze şi se deosebeşte în ce

priveşte calităţile morale şi intelectuale, caracteristicile sociale foarte puţin de aceasta

din urmă". Erau idei din arsenalul ideologiei narodniciste, reluate în revista socialiştilor

ieşeni, "Evenimentul literar" (unde semnează cu pseudonimul C. Şărcăleanu).

În articolul Limba literară (1893, nr. 4), abordează problemele legăturii artei

cu realitatea, iar în Ce vrem de la artişti (1894, nr. 12) militează, în spiritul lui C.

Dobrogeanu-Gherea, pentru arta cu tendinţă, utilizând termenul de poporanism, ale

cărui sensuri pot fi detaliate într-un articol special, Poporanismul (1894, nr. 15).

Poporanismul "e mai mult un sentiment general, o atmosferă (…) intelectuală şi

emoţională decât o doctrină şi un ideal bine hotărât; analizându-l, putem scoate din

el următoarele elemente constructive: iubirea nemărginită pentru popor, sub care se

înţelege totalitatea concretă a maselor muncitoare şi producătoare, apărarea

devotată a intereselor lui, lucrarea entuziastă şi sinceră spre a-l ridica la înălţimea

unui factor social conştient şi neatârnat; iar ca substrat teoretic putem arăta ideea:

1) că poporul numai el singur are dreptate, că el, veşnicul martir, veacuri

întregi a muncit şi a vărsat sângele său pentru a ridica pe umerele sale întreaga

clădire socială şi 2) că toate păturile suprapuse au, din pricina aceasta, faţă cu

poporul o datorie atât de mare că, dacă ar dori sincer să o plătească, n-ar putea, cu

toate jertfele, cu tot devotamentul şi abnegaţia lor să plătească măcar procentele.”40

Ideea responsabilităţii, a iubirii pentru popor nu era nouă la noi, fiindcă a

însufleţit pe scriitorii paşoptişti şi, în general, pe toţi marii scriitori români din secolul

al XIX-lea. Greşeala narodnicilor şi, implicit, a lui Stere era să privească poporul ca o

masă informă, cu un statut neclar.

Până în 1896, poporanismul rămâne la stadiul de curent exclusiv cultural.

Confuziile ideologice vor determina trecerea, în 1899, a socialiştilor în partidul liberal şi

doar după apariţia "Vieţii româneşti" se vor reafirma ideile poporaniste. Termenul de

poporanism desemnează, până la intervenţia lui G. Ibrăileanu, mai mult ideea ridicării

poporului prin cultură. Înainte de apariţia "Vieţii româneşti", G. Ibrăileanu va publica la

"Curentul nou", revista apărută la Galaţi în 15 noiembrie 1905. În articolul

Poporanismul (nr. 3/ 1906), se declară pentru prima dată adept al curentului, moment

care marchează începutul perioadei poporaniste în activitatea sa.

C. Stere va colabora şi la "Viaţa românească” mai ales în anii 1907 şi 1908,

când se caută cauzele mişcărilor ţărăneşti din 1907. În studiul Social-democratism

43

sau poporanism?41 vrea să demonstreze inutilitatea unui partid socialist în România,

pretinzând că o revoluţie socialistă nu are nici o şansă în România şi cerând

transformarea luptei muncitorimii într-o anexă a revoltelor ţărăneşti şi social-

democratice. Ca ţară predominant agrară, România nu poate dezvolta o industrie de

viitor, deci ”programul social-democratic e o imposibilitate şi un non-sens": "În

asemenea condiţii, afirmă Stere, ţărănimea nu numai că nu poate juca un rol pasiv, ca

în ţările industriale, dar ea, tendinţele sociale ale ei trebuie fatal să coloreze doctrina

oricărui partid democratic, şi chestiunea agrară nu numai că nu poate să fie nici

subordonată oricărei alte probleme, dar această chestiune este singura problemă

proprie ce se impune, în aceste împrejurări, pentru a fi rezolvată de către societate - şi

rezolvată conform cu tendinţele sociale ale ţărănimii, conform cu interesele ei, şi în

sensul evoluţiei proprii a producţiei agricole".42 Ideile vor determina intervenţia lui

C. Dobrogeanu-Gherea, prin două articole publicate în "Viitorul social" (1908): Judecata

posterităţii şi judecata contimporanilor şi Un mic răspuns la o mică recenzie.

Postscriptum sau cuvinte uitate. Gherea va mai scrie împotriva poporanismului

Neiobăgia (1910), lucrare căreia îi va răspunde C. Stere în "Viaţa românească" cu

Neiobăgia domnului Gherea.43 Poporanismul se vede înfruntat, în epoca sa de

glorie(1909-1910), în toate compartimentele: politic, social, literar şi estetic. Discursul de

recepţie la Academia Română al lui Duiliu Zamfirescu, intitulat Poporanismul în

literatură (mai 1909), declanşează o discuţie aprinsă în publicistica românească. De

asemenea, în 1910, "Luceafărul" iniţiază o anchetă, Poporanismul în literatură.

Ne interesează, în primul rând, aspectele literare ale curentului, în ce măsură

a influenţat evoluţia literaturii române. Ideologia literară a "Vieţii româneşti" a fost

elaborată, de G. Ibrăileanu, preocupat şi de conturarea unui program coerent al

poporanismului. Încă din 1895 şi-a sistat colaborarea la publicaţiile socialiste, iar în

"Curentul nou" (1906) publică articole de atitudine antisemănătoristă. În

Poporanismul proiectează o imagine a unui sat modern, în opoziţie cu satul străin

de binefacerile civilizaţiei: "Satele noastre cu case cu două, trei odăi, oameni

îmbrăcaţi bine, aproape nemţeşte, fiica ţăranului cântă romanţe din piano, ori citeşte

nuvelele d-lui Sadoveanu, tatăl citeşte telegrame despre ce se întâmplă în lumea

largă."44 Poporanismul înseamnă pentru Ibrăileanu, în primul rând, simpatia şi

compasiunea pentru cei mulţi, datoria de a răspândi o atmosferă de înţelegere între

ei, de a stimula în rândul intelectualilor dorinţa de a contribui la ridicarea celor de jos.

40 "Evenimentul literar", anul II (1894), nr. 15, 28 martie 41 „Viaţa românească”, 1907, nr.8, 9, 10, 11 şi 1908, nr.1, 4 42 „Viaţa românească” anul II (1907), nr.9 (sept.), p, 323. 43 „Viaţa românească”, 1910, nr. 11 şi 12. 44 Apud D. Micu, Început de secol, op. cit., p.93.

44

Aşa cum observă D. Micu, "ţinându-se departe de politica militantă, Ibrăileanu a

dezvoltat latura sentimental-romantică a poporanismului, partea de critică socială

cuprinsă în ea, îndemnul la compasiune pentru lumea chinuită a satului…"45

Pentru "Viaţa românească" şi scriitorii grupaţi în jurul ei, curentul de simpatie

faţă de ţărănime, într-un moment când problema ţărănească reprezenta o gravă

problemă socială, a dus la o estetică realistă contrapusă "artei pure". Ibrăileanu va

face ca poporanismul literar să nu se subordoneze orientării politice a revistei, deşi

există puncte convergente. În concepţia sa, poporanismul reprezintă democratism

ţărănesc, în ce priveşte atitudinea politică, şi realism ca principiu estetic. În articolele

sale, precum şi în notele de la rubrica Miscellanea din "Viaţa românească", el pune

semn de egalitate între a fi poporanist şi a fi democrat: "…şi fiindcă orice om din

clasele suprapuse are, mai mult sau mai puţin, de obicei mai mult, conştient sau

inconştient, un sentiment de contrarietate pentru ţărani, trebuie să se întâmple o

revoluţie în sufletul lui, să devină democrat." 46 De altfel, încă din primul număr al

"Vieţii româneşti", în articolul Scriitori şi curente47, crede că poporanismul cere o

absorbire a spiritului românesc în literatura cultă, simpatie faţă de ţărănime. În

"Morala" în artă48 revine asupra conceptului: "Poporanismul, încă şi încă o dată, nu

e o teorie, e un sentiment, e sentimentul de recunoştinţă, de simpatie şi de datorie

faţă de ţărănime. În politică, acest sentiment va îndemna pe cineva să lupte pentru

revendicări politice şi economice. În chestii culturale, îl va îndemna să se jertfească

pentru cultivarea ţărănimii. În literatură, <<poporanismul>> va însemna atitudinea de

simpatie a scriitorului faţă de clasa ţărănească - atâta tot." Încadrarea poporanismului

în şirul curentelor literare îl irită, tocmai din acest punct de vedere. Criticul şi

colaboratorii săi protestează când se vorbeşte de o şcoală literară sau un curent care

le-ar promova "Viaţa românească": " Colaboratorii noştri, prozatori şi poeţi, fac parte

din şcoli - fără să vrea. Unii sunt romantici, alţii realişti, alţii simbolişti - toţi, mai mult

sau mai puţin, poporanişti, pentru că au sufletul românesc şi pentru că, atunci când

vorbesc de ţărani, nu-şi arată caninii rânjind de ură şi dispreţ (…). Băgaţi bine de

seamă: în ţara aceasta, suntem aproape singurii pentru care toate şcolile şi curentele

sunt egale."49

Concepţie de viaţa, cum îl vor iniţiatorii, poporanismul apare ca o prelungire a

curentului naţional-popular şi poporan de la mijlocul secolului al XIX-lea. Aşa îl

concepe G. Ibrăileanu în articolul din "Curentul nou" (Poporanismul), şi aşa îl vor

45 Op. cit., p.93 şi urm. 46 Iarăşi poporanismul [în] „Viaţa românească”, VI (1911), nr.12 (dec.), p. 482 şi urm (Miscellanea). 47 Cit. supra. 48 „Viaţa românească”, an I (1906), nr.2, p.306. 49 Iarăşi poporanismul, cit. supra.

45

percepe colaboratorii lui. Criticul va vorbi de "naţionalizarea literaturii culte", acţiune

de continuare a activităţii curentului paşoptist. Poporanismul e "curentul poporan, e

acea naţionalizare a literaturii culte (născută sub influenţa mai ales a literaturii

franceze) prin literatură poporană - ca spirit şi ca limbă".50

Într-un alt articol, G. Ibrăileanu revine asupra ideii, chiar şi după ce

poporanismul se istoricizase: "Tot ce este favorabil ţărănimii în ideologia bonjuriştilor

patruzecioptişti formează tradiţia poporanismului."51 Poporanismul a orientat atenţia

spre alte aspecte decât semănătorismul, deşi revendică şi semănătorismul aceeaşi

continuitate. Pentru a argumenta spiritul realist al poporaniştilor, criticul priveşte cu

rezervă poezia şi teatrul lui Vasile Alecsandri: "Crescuţi cu pastelurile lui Alecsandri,

noi am fost înşelaţi, am considerat pe ţăran ca o fiinţă fericită şi nu ştiu, zău, dacă nu

i-am invidiat soarta! Şi când ni se spunea că-şi duce greu viaţa, noi zâmbeam, căci

noi ne gândeam la <<juna Rodică>> şi la <<sămănătorii>> care înoată în fericire."52

În schimb, elogiază literatura lui Al. Vlahuţă, B. Ştefănescu-Delavrancea, Slavici,

Coşbuc, Goga, Creangă, pe care îi prezintă ca exemple demn de urmat.

Dacă poporanismul nu a fost un curent (literar sau nu), s-a scris o literatură

poporanistă? Z. Ornea consideră că nu există o literatură poporanistă, că "literatura

poporanistă e o invenţie a detractorilor"53, deoarece nu a avut niciodată un statut bine

definit. Poporanismul a recomandat, spre deosebire de semănătorism, originalitate în

artă şi realism în prezentarea vieţii ţărăneşti, dreapta măsură, respingând orice

intenţie falsificatoare (de la idilizare la deformarea negativă). "Ţăranul trebuie arătat -

spune Ibrăileanu - în toată goliciunea inferiorităţii, sălbăticiei şi barbariei lui-dacă e

inferior, sălbatic şi barbar. Să nu i se cruţe nici o apucătură rea, nici un viţiu…"54

Aceasta pentru a exprima protestul "împotriva soartei care i s-a creat şi de care este

răspunzătoare istoria şi sfetnicii săi."55

De o literatură specifică, în care să regăsim anumite paradigme, cum se

întâmplă în cazul altor curente, nu se poate, într-adevăr, vorbi. Câteva scrieri au

încercat să ilustreze ideea "datoriilor uitate” faţă de ţărănime, cum se întâmplă cu

nuvela lui Jean Bart (Datorii uitate, 1906). Petre Corbu, personajul principal,

profesor în Brăila, are prilejul sa arate cât datorează ţărănimii când întâlneşte pe

străzile oraşului nişte ţărani veniţi din nordul Moldovei în speranţa că vor primi

50 Iarăşi popornismul în literatură, [în] „Viaţa românească”, anul IV (1905), nr.12 (dec.), p.453. 51 Ce este poporanismul?, [în] G. Ibrăileanu, Studii literare, vol.II, Buc., Minerva, 1979, p.261. Articol publicat în „Viaţa românească”, 1925, nr.1 (ian.), p.136. 52 Ţăranul în literatura românească [în] „Viaţa românească”, anul II (1907), nr.3 (martie), p.526. 53 Z. Ornea, Poporanismul, cit. supra, p.359. 54 Iarăşi poporanismul, cit. supra, p.482. 55 Ibidem.

46

pământ, cum li s-a promis. Nu numai că nu primesc nimic, dar nici nu mai au cu ce

se întoarce în satele lor. Petre Corbu sacrifică micile sale economii pentru a-i ajuta,

el, omul care "nu se târa, dar nici nu încerca să zboare." Gestul, un simplu act de

generozitate, îi pare un act de eroism, revenind apoi la aceeaşi viaţă fără orizont.

Reţine atenţia descrierea atmosferei oraşului de provincie, a indiferenţei în faţa

suferinţei. Tema datoriei apare şi în alte scrieri (I. I. Mironescu, Oameni şi vremuri, 1920).

Alte teme se regăsesc şi în literatura semănătoristă: dezrădăcinarea, neadaptarea,

dispariţia clasei boiereşti. Aşa se explică de ce scriitorii care au publicat la

"Semănătorul" şi la revistele inspirate de el au colaborat fără nici o dificultate la

"Viaţa românească": M. Sadoveanu, O. Goga, I. Al. Brătescu-Voineşti, I.

Agârbiceanu, Şt. O. Iosif ş. a. Tema "boierimii de ţară care se duce" (cum formula N.

Iorga) e preluată de poporanism, nu din raţiuni paseiste, ci fiindcă ilustra ideea

superiorităţii vechilor clase sociale în faţa celor noi. Se exprimă atitudinea critică faţă

de ascensiunea unor categorii sociale produsă de forţa banului şi de diverse

manevre politice. În multe pagini ale prozei lui Sadoveanu şi I. Al. Brătescu-Voineşti

intriga se ţese pe canavaua regretului pentru drama "boierimii de ţară". După ce

publică în "Viaţa românească" În lumea dreptăţii (1906) şi Neamul Udreştilor

(tipărită iniţial în revista semănătoristă "Făt-Frumos" din Bârlad), Ibrăileanu va elogia

proza lui I. Al. Brătescu-Voineşti: "Aşadar, d. Brătescu-Voineşti este

poetul tragic al inadaptabilităţii unor categorii sociale în mediul de azi, format prin

introducerea civilizaţiei apusene neasimilată bine încă şi, deci, având mai multe

defecte şi mult mai puţine calităţi decât civilizaţia din Apus. (…) Trebuie să constatăm

că dispariţia acelei clase de boiernaşi, cinstită, cu o viaţă patriarhală morală şi cu o

delicateţe de sentiment dezvoltată prin istoria ei, este un fapt peste măsură de

dureros."56

De sorginte poporanistă sunt, în prozele lui Gala Galaction, Agârbiceanu şi

Sadoveanu apologia vieţii naturale, realismul viziunii, viziunea etică. Elogiul

simplităţii, al vieţii în natură, departe de civilizaţie se regăseşte şi la Calistrat Hogaş

(Pe drumuri de munte).

O ilustrare a realismului "dur", pe care îl cerea Ibrăileanu, este Rătăcirea de

la Stoborăni a lui Spiridon Popescu (publicată în 1909 de "Viaţa românească"). O

serie de preconcepţii poporaniste transformă ampla nuvelă într-o creaţie tezistă,

simplificatoare. Răscoala, o "rătăcire", devine un prilej de a înfăţişa ţărani abrutizaţi

de mizerie, inculţi, care se înverşunează împotriva maşinilor, văzute ca unelte ale

exploatării lor. Ei descoperă însă că lipsa de pământ i-a adus în acea stare.

56 G. Ibrăileanu, I. Al. Brătescu – Voineşti, „În lumea dreptăţii”, [în] Scriitori români şi străini, vol.I, Buc., EPL, 1968, p.380 şi urm.

47

Într-o altă nuvelă a aceluiaşi autor, Moş Gheorghe la expoziţie (1906),

optica poporanistă contrapune oraşul satului, ca lume care distruge vieţile oamenilor.

Ion Matei, un consătean al lui Moş Gheorghe, "un bujor de flăcău", ajunge poliţai în

oraş, dar "slab, cu barbă şi cu mustăţi lungi, să nu-l mai cunoşti cât lumea, dacă nu i

te-ai uita în ochi." Orăşenii par oameni de nimic, pierde-vară, în contrast cu Moş

Gheorghe, care rămâne fidel valorilor de "acasă". După vizitarea expoziţiei, abia

aşteaptă să se întoarcă "pe Horincea lui ….să-şi vadă de sărăcie."

Poporanismul literar trebuie înţeles ca o direcţie realist critică şi democratică în

proza primelor decenii (nu s-a manifestat în poezie, din motive lesne de înţeles) ale

secolului al XX-lea, cu efecte benefice în literatura noastră, atâta vreme cât pagina de

proză n-a fost o simplă ilustrare a ideologiei.

48

4. Texte programatice poporaniste

Ce cerem de la artişti ?

Un lucru e lămurit pentru noi : arta e o manifestare a vieţii sociale. Şi versul frumos al poetului-filosof [J.] M. Guyau:

„Lorsque je vois le beau, je voudrais être deux”57 ne arată într-o imagine atât de vie acest caracter eminamente social al artei.

Însă arta nu numai e un produs al vieţii sociale, ci şi o întrupare a feluritelor tendinţe sociale, şi nici nu poate fi altfel. Dacă noi ne luptăm contra susţinătorilor „artei pentru artă”, asta deloc nu înseamnă că noi credem că această din urmă ar exista într-adevăr. Noi ne luptăm contra unei teorii falşe, care sub firma „artei pentru artă” încearcă să ne treacă nişte tendinţe sociale foarte bine pronunţate şi asupra mirosului şi culorii cărora nu mai încape îndoială; şi ştim foarte bine, în acelaşi timp că în realitate „arta pentru artă” e un mit, o nălucă, născocită de cei cari ar vrea să eternizeze actuala stare de lucruri, cu întreaga-i clădire a noţiunilor de bine, frumos, drept etc.

Dacă un artist, de pildă, ne descrie o casă de prostituţie ca un rai ceresc, ca un local de desfătare dumnezeiască, dacă el, sub cuvânt că nu admite arta tendenţioasă, găseşte o „frumuseţe în sine” până şi în mizeriile nenorocitelor victime ale „temperamentului social”, pentru noi tendinţa lui nu e o taină şi noi suntem în drept să ne astupăm nasul… Zbiere dumnealui cât va pofti contra pretenţiilor de a judeca o lucrare de artă din punctul de vedere social şi moral!

Aşa fiind lucrurile, cade asupră-ne o obligaţie morală faţă de cititori de a ne explica lămurit şi fără şovăire ce direcţie vom urma noi, ce steag vom ridica deasupra colibei noastre literare?

În articolul de fond la apariţia Evenimentului literar s-a afirmat adevărul, că faza socială prin care trece ţara noastră nu ne îngăduie să fim prea exclusivişti (n-am găsit nici colaboratori, nici cetitori în număr necesar pentru existenţa unui bun ziar literar), însă sunt margini peste cari noi nu putem trece. Şi aceste margini ne sunt arătate de datoriile morale pe cari le are orice om cult, crescut şi susţinut de „economia naţională”, faţă cu masele mute şi necunoscute ale poporului nostru (totalitatea claselor muncitoare şi producătoare). Conştiinţa acestor datorii ne va călăuzi în activitatea noastră pur literară, în aprecierile şi judecările noastre. Fiecare rând publicat în coloanele Evenimentului literar, chiar dacă nu e direct inspirat de această conştiinţă, nu poate să fie în contrazicere cu dânsa. Acesta e minimul de cereri pe care-l putem face artiştilor.

Toate acestea cuprind în sine: iubirea sinceră pentru popor, apărarea intereselor sale, lucrarea cinstită spre a-l ridica la nivelul unui factor social şi cultural conştient şi neatârnat, pe cât, bineînţeles, ne îngăduie cadrele înguste ale unui ziar pur literar.

Şi dacă vă trebuie un cuvânt, o etichetă, ca să rezume tendinţele noastre, noi vom înscrie pe steagul nostru un cuvânt nou, care însă de minune caracterizează direcţiunea noastră: poporanismul.

Într-un alt articol voi explica mai pe larg ce se înţelege sub acest termen.

C. Şărcăleanu58

„Evenimentul literar”, anul I (1894), nr. 12, 7 martie

57 Vers d’un philosophe. „Le mal du poète” (n.a). . 58 Pseudonim al lui G. Ibrăileanu.

49

Poporanismul

Poporanismul, ca fenomen social mai întins şi mai însemnat, s-a născut în Rusia. Pentru ce găsim de cuviinţă a răsădi la noi, sub cerul senin al României, această floare răsărită sub „ceriul de plumb” al ţării întunericului şi a gerului, în atmosfera înăbuşitoare a unui despotism fără seamăn?

Nu putem răspunde dacă nu vom analiza mai întâi condiţiile sociale în care a apărut poporanismul – astfel vom înţelege ce este el.

Faptul cel mai caracteristic al Rusiei contemporane este contrastul enorm între starea intelectuală şi socială a păturilor de jos, care n-au ieşit încă din faza barbară, cu toate prejudiciile şi lipsurile ei, care abia acum intră în faza capitalistă a producţiei şi care în relaţiile lor sunt până acum încă stăpânite de formele unui comunism decăzut şi ale economiei naturale dintr-o parte şi între aspiraţiile şi idealurile aşa-numitei pături culte dintr-alta. Această pătură, stând la înălţimea culturii şi civilizaţiei popoarelor celor mai înaintate din Europa, având mintea îmbogăţită cu toate datele ştiinţei şi filozofiei, simţind o nevoie arzătoare de un trai mai omenesc, se vede de fapt lipsită de orice drept, urmărită cum se urmăresc numai fiarele sălbatice, redusă la o vegetare păcătoasă; şi când ea se uită împrejuru-i, vede că nu poate aştepta ajutor de la nimeni, nicăieri nu poate găsi vreo cale de scăpare; chiar masele muncitoare – singurele pe care dânsa s-ar putea rezema într-o încercare de a răsturna actuala stare de lucruri şi care sunt încă mai nenorocite decât dânsa – zac într-o toropeală preistorică; ele n-au ajuns încă la acea fază când muncitorimea cârmuieşte mersul evoluţiei sociale.

Astfel s-a născut acea atracţie uimitoare a păturii culte către „popor”, care s-a manifestat în anii

de după 70 prin „mersul în popor”, al tinerilor culţi şi entuziaşti. Nu voi urmări această mişcare, pentru că aceasta iese din cadrul articolului meu. Voi arăta însă o particularitate care deosebeşte mişcarea rusească de toate celelalte. Idealul celor dintâi poporanişti a fost socialist şi nici n-a putut fi altul, pentru că: 1) Ştiinţa şi filozofia europeană, ca şi istoria tuturor suferinţelor maselor muncitoare din apus, le dădea în socialism o singură formulă, care a putut ţine piept tuturor atacurilor şi criticilor şi, 2) Pentru că singura clasă în Rusia, ale cărei interese coincideau perfect cu ale lor, era muncitorimea. Însă, pe când în Europa, dacă vreun om din păturile superpuse îşi însuşea interesele muncitorilor şi se punea în fruntea lor, el nu avea alt rol decât acela al unui mandatar, după el stăteau masele proletariatului organizat şi conştient, care de fapt îl controlau şi-l diriguiau, el nu putea avea înrâurire decât întru atât întrucât împărtăşea vederile şi tendinţele proletariatului. Adesea chiar proletariatul se organiza şi lucra cu totul nepotrivit schemelor doctrinarilor şi teoreticienilor lui şi pe urmă chiar se impunea lor, silindu-i a recunoaşte că nu cu dânşii a fost dreptatea. În Rusia, dimpotrivă, masele muncitorilor sunt inerte şi nepăsătoare, ele n-au măcar concepţia progresului şi socialismul vine la dânsele de sus, prin propaganda tinerilor culţi, care încearcă să le lumineze şi să le organizeze.

Entuziasmul şi devotamentul acestor tineri apostoli ai socialismului în Rusia au creat acolo o atmosferă cu totul deosebită mai în toată pătura cultă şi toată literatura de admiraţie şi dragoste pentru popor.

Aceasta şi este poporanismul. El e mai mult un sentiment general; o atmosferă, cum am zis, intelectuală şi emoţională decât o doctrină şi un ideal bine hotărât; analizându-l, putem scoate din el următoarele elemente constitutive: iubirea nemărginită pentru popor – sub care se înţelege totalitatea concretă a maselor muncitoare şi producătoare, apărarea devotată a intereselor lui, lucrarea entuziastă şi sinceră spre a-l ridica la înălţimea unui factor social şi cultural conştient şi neatârnat, iar ca substrat teoretic putem arăta ideea: 1) Că poporul numai el singur are dreptate, că el, veşnicul martir, veacuri întregi a muncit şi a vărsat sângele său pentru a ridica pe umerii săi întreaga clădire socială şi 2) că toate păturile superpuse au, din pricina aceasta, faţă cu poporul, o datorie atât de mare, că, dacă ar dori sincer să o plătească, n-ar putea, cu toate jertfele, cu tot devotamentul şi abnegaţia lor, să plătească măcar procentele. Aceste idei au fost formulate în celebrele „scrisori istorice” ale lui Mirlor (P. Lacroc, cunoscutul emigrant rus din Paris).

Din cele spuse reies două fapte: 1) că poporanismul în Rusia se datoreşte faptului că ideile,

50

crescute în Europa pe baza mişcărilor muncitoreşti, s-au introdus acolo prin pătura cultă şi 2) că poporanismul, ca fenomen social, e şi mai îngust, şi mai larg decât socialismul. Mai îngust pentru că el cuprinde numai pătura cultă, muncitorii şi ţăranii socialişti vădit că nu pot fi şi nu-s poporanişti, şi mai larg pentru că, dacă toţi socialiştii din pătura cultă sunt poporanişti, nu toţi poporaniştii sunt socialişti, deoarece, pentru a fi socialist, un poporanist, pe lângă elementele arătate mai sus, ar trebui să aibă încă ceva: o teorie istorico-socială şi un ideal foarte bine hotărât.

Într-un articol ce urmează vom vedea ce lumină aruncă toate acestea asupra poporanismului în România.

C. Şărcăleanu

„Evenimentul literar”, anul I (1894), nr. 15, 28 martie

51

Curentul nou

(Fragmente)

…Criticii şi inspiratorii „Sămănătorului” şi-au consacrat viaţa adunării şi comentării de

documente istorice – lucru foarte frumos. Dar patima trecutului – în care de altfel ei văd mai mult războaiele – i-a copleşit până într-atâta, încât prezentul le apare numai prin prisma acelor documente; ei îşi închipuie că românimea de azi n-are altceva de făcut decât să-şi ia ca ideal trecutul îndepărtat, ori chiar să-şi treacă viaţa într-o admiraţie estetică a eroilor din acele vremuri… Patima asta au insuflat-o şi discipolilor lor literari, care în loc să descrie timpurile trecute, fie cu nepărtinire, adică din punctul de vedere ştiinţific şi pitoresc, fie idealizându-le şi poetizându-le – ceea ce ar fi fost mai puţin bine – au ales ca totdeauna calea cea mai rea; le-au zugrăvit, aşa cum sunt, în toată grozăvia lor, însă arătându-se mereu entuziaşti de ceea ce nouă cititorilor cultivaţi ne inspiră scârbă şi indignare!… Ca să-şi poată închipui cineva impresia sinistră pe care am avut-o citind Şoimii d-lui Sadoveanu, să încerce a transpune un marş funebru în măsură de vals!…

…Or mai fi şi alte pricini; toate însă au concurat la acelaşi rezultat din cale-afară de surprinzător; anume că scriitorii de la „Sămănătorul”, vrând să imite pe ardeleni şi să producă o literatură care să cultive şi să moralizeze poporul, au dat naştere unei literaturi menite din contra, să-l cufunde mai tare în mocirla în care zace; şi vrând să înlocuiască romantismul decadent, cu o şcoală clasică, sau mai bine clasică-realistă, ne-au dat o nouă literatură romantică, dar cu atâta mai primejdioasă ca cea de mai înainte, cu cât un şef de bandă e mai primejdios decât un aristocrat corupt.

Literatura aceasta otrăvitoare pentru suflete şi fără precedent la noi ar fi o ruşine dacă ar ajunge la cunoştinţa străinătăţii şi s-ar şti că face ocolul saloanelor noastre literare. D. Iorga a consfinţit-o ca literatura viitorului, „a generaţiei care se recunoaşte şi luptă împreună azi, iar mâine va fi stăpână pe destinele acestei ţări”; iar pe autorii lor, tot d. Iorga îi pune alături şi chiar mai presus de d. Caragiale!... Credem că a venit timpul să reacţionăm în contra unor rătăciri care înrăiesc sufletele şi întunecă minţile.

Programul nostru e limpede ca lumina zilei. În locul barbariei rafinate a decadenţilor şi în locul barbariei simple şi brute a poporaniştilor

noştri improvizaţi – continuatori direcţi ai d-lui N. D. Popescu . – noi vrem cultură sufletească, singura care, deschizând omului izvorul plăcerilor morale, îl dezrobeşte de plăcerile animalice – aşa de stăruitor descrise de d. Sadoveanu – şi care ajutându-l să-şi poetizeze viaţa printr-o ideologie, îi arată calea de a fi fericit, pe orice treaptă a ierarhiei sociale; în locul imoralităţii unora şi a amoralităţii celorlalţi, noi cerem moralitate.

În locul romantismului decadent care a dispărut, şi în locul romantismului ţărănesc care a venit după dânsul, noi dorim un realism clasic, aşa cum îl avem în germene în literatura de peste munţi, iar dincoace, în Duiliu Zamfirescu şi Brătescu-Voineşti, aşa cum îl găsim, în formă desăvârşită, în literatura engleză, în Dickens şi Eliot , care printr-o largă înţelegere a vieţii şi printr-o adâncă iubire de oameni au reuşit să ridice la rangul de ideal viaţa obişnuită a oamenilor simpli, fără a cădea în convenţionalism şi fără a renunţa la critica socială, atât de folositoare progresului general. Credinţa noastră este că faza de evoluţie în care ne aflăm cere şi va produce o asemenea literatură. Va trebui însă să nu propunem, ca d. Iorga, taxe mari asupra cărţilor de literatură străină, ci să considerăm ca al nostru tot ce se produce bun în ştiinţa, arta şi literatura europeană. Aşa au făcut totdeauna popoarele civilizate. Trebuie să fie cineva puţin cunoscător în istoria culturii universale, pentru ca să nu cunoască înrâuririle care s-au exercitat între şcolile literare ale diferitelor ţări în diferitele timpuri: literatura realistă rusă procede de la Dickens şi George Sand – cu Dickens se face în Rusia educaţia copiilor – cea germană de la Ibsen şi aşa mai departe. Chiar când aiurea s-au pornit uneori curente literare naţionaliste, e de ajuns să le privim mai de aproape, pentru ca să descoperim un substrat de altă natură. Aşa, Lessing combate cu vehemenţă imitaţia literaturii franceze de curte, numai pe motivul că

52

această literatură e străină, dar în acelaşi timp, tot el, se inspiră din literatura democratică engleză... În locul idealizării trecutului barbar – s-au gândit vreodată scriitorii noştri naţionalişti că străbunii

lor ţărani au fost bătuţi la scară de boierii pe care-i tămâiază ei acum? – noi, cu credinţa nestrămutată în legea propăşirii societăţii omeneşti şi urmând pe cei mai mari gânditori şi cele mai sănătoase elemente din Apus, ne avem idealul în viitor şi considerăm toate aspiraţiile spre trecut ca regrete ale claselor parazitare după privilegii pierdute. Oare marele Taine nu şi-a iubit el ţara? Şi totuşi, vorbind de evul mediu francez, a declarat că ar prefera să trăiască mai bine într-o haită de lupi decât în vremurile acelea...

În locul cuvintelor de patriotism şi naţionalism de care de la o vreme se abuzează atâta la noi, şi sub care se înţeleg nu datorii, ci nu ştiu ce drepturi de a exploata statul şi de a trăi fără muncă, noi vom lua ca deviză cinstea şi idealismul. Care om cinstit n-a fost folositor societăţii în care trăieşte şi care idealist a trăit vreodată pentru altceva decât pentru binele ţării sale? Şi n-am văzut, oare, din cele ce s-au petrecut în anii din urmă în Franţa, că deviza naţionalistă a servit şi serveşte de mască tendinţelor retrograde şi intereselor meschine ale pseudoaristocraţiei, ale marii finanţe şi ale iezuiţilor, interese şi tendinţe care nu se pot sprijini decât pe ţărănimea ignorantă din provinciile cele mai înapoiate?... Iar în ţara noastră, câţi oameni putrezi de vicii, de nu merită să-i poarte pământul, nu cred că se spală de toate păcatele numindu-se naţionalişti?

Şi, în sfârşit, cerem ca cel puţin noi intelectualii să nu mai fim terorizaţi cu legea strămoşească!... Când în Germania – care are două legi strămoşeşti – marele filozof Haeckel scoate într-adins o carte ateistă, Problemele universului, într-o ediţie populară, care se vinde în două sute de mii de exemplare, când în Franţa, unde statul întreţinea toate culturile, se realizează despărţirea bisericii de stat; când în Orientul depărtat, marchizul Ito, Bismarckul Japoniei, declară că poporul japonez n-are aproape şi nici nu-i trebuie religie; când chiar în România, odinioară, un fost ministru, V. Conta, a scris cărţi ateiste, care s-au publicat apoi în ediţii populare – noi, convinşi de altfel că credinţa ţăranului român nu trebuie atinsă şi că în general nu e bine să se facă în ţara noastră propagandă antireligioasă, cerem numai ca în chestiuni filozofice să fim lăsaţi a ne spune liber părerile, acele păreri care sunt astăzi ale întregii lumi gânditoare, şi pe care ni le-am format din tot ce am citit, din tot ce am învăţat în şcoală, din tot ce ne-au spus dascălii noştri la universitate.

Pentru crearea noului curent, ne bizuim pe sprijinul oamenilor însetaţi de ideal şi pe aprobarea tuturor elementelor sănătoase din ţară (…)

Ideile exprimate în acest articol-program sunt principiile generale de care ne vom conduce. Vom fi însă fericiţi să primim printre colaboratori pe oricine are cu noi vreo înrudire sufletească.

H. Sanielevici

„Curentul nou”, Galaţi, anul I (1905), nr. 1, 15 noiembrie

53

Poporanismul

(Fragmente)

Se voieşte a crea o legendă. D. Iorga vrea să convingă publicul românesc cum că d-sa şi cu

câţiva tineri, sătui de spiritul străin în literatura românească, au creat o noutate: întoarcerea la popor. Vom dovedi că acest lucru este mult mai vechi, că a fost formulat de multă vreme mult mai

complet, mai larg, şi că a fost pus în practică de scriitori de mai înainte. Trebuie să se cunoască odată bine istoria literaturii veacului al XIX-lea – cea mai puţin cunoscută – căci altminterea vom „descoperi” de zece ori acelaşi lucru. Şi mai întâi, vechea şcoală critică moldovenească, asupra căreia nu voi insista mult, căci voi vorbi pe larg în seria de articole intitulată Câteva consideraţii etc.

Încă de la 1840, M. Kogălniceanu se ridică împotriva traducerilor şi a imitaţiei, accentuând că originalitatea este însuşirea cea mai preţioasă a unei literaturi şi arătând că istoria noastră, ţara noastră, obiceiurile de la ţară (viaţa ţărănească) sunt materialul pe care sunt datori să-l utilizeze scriitorii români. Se ridică împotriva evgheniştilor, care nu citesc cărţi româneşti, din care ar putea cunoaşte obiceiurile, gustul, spiritul naţional. Chiar C. Negruzzi, care a tradus, dar în versuri („Sămănătorul” e plin de asemenea traduceri), se ridică împotriva traducătorilor, spunând că Dumas, Sue n-au interes pentru români. Acela însă care va spune aproape tot ce a trebuit de spus – şi s-a putut spune pe acea vreme – este Alecu Russo. Imitaţia e rea, zice el, căci ucide patriotismul. Când mă aştept la o idee nouă, văd că am cetit-o în franţuzeşte. În loc de literatură cu materialul naţiei, scriitorii ne-au adus un haos păcătos, au făcut o literatură-mozaic: cineva ar putea zice: pagina asta e a mea, ideea asta schimonosită o cunosc, fraza cutare e din Lamartine, cutare ... etc ... Literatura românească va fi, când scriitorii se vor întoarce la popor, unde e şi materialul şi formele şi stilul şi limba, căci limba, literatura, poezia sunt naţionalitatea unui popor. Şi mai bine opere naţionale mai slabe decât traduceri şi imitaţii... Pedantismul produce o literatură ce nu are dreptul de împământenire la un popor care a produs baladele...Poporul e pentru noi un capital pentru studii morale şi pitoresc... Limba şi literatura vor fi bune numai când scriitorii se vor inspira din popor. La un iarmaroc, zice el, văzând mulţimea poporului, cu hainele, limba, sufletul originale, a înţeles ce trebuie să fie literatura românească.

Această mişcare teoretică poporanistă a avut efecte practice: colecţii de poezii populare, prima a lui Alecsandri, participarea limbii populare la formarea limbii româneşti literare, prin Alecsandri, Negruzzi, mai târziu alţii, inspirarea din literatura populară, din sufletul popular, mai puţin serioasă la început: Doinele lui Alecsandri şi alte efecte, care nu ne interesează aici.

Poporanismul acesta va da din ce în ce roade mai serioase şi când d. Maiorescu, la 1882, va face bilanţul literaturii româneşti, va constata cu satisfacţie că scriitori ca Slavici, Gane s-au inspirat de la popor şi au dat, în literatura universală, o notă specială, nota românească.

Poporanismul acesta va ajunge chiar exagerat la cei grupaţi la revista „Contemporanul”, bine primit la „Convorbiri” (şi din alte motive). Nu vorbesc numai de colecţiile de poezie populară, de studiile asupra acestei poezii, de nuvelele d-lui Basarabeanu, de anecdotele (acele bune, singurele bune) ale d-lui Speranţă etc., ci de tendinţa exagerată de a scrie cum vorbeşte poporul, de a transplanta procedeul popular în literatură, tendinţă exagerată, pentru că cei de la „Contemporanul” exagerează românismul până la moldovenism.

Mai încoace, în perioada nouă a literaturii, adică după Eminescu, poporanismul a fost teoretizat şi aplicat cum nu fusese mai înainte nici de cătră Alecu Russo, la „Evenimentul literar”, acum 12 ani, de către o grupă de scriitori: teoretic, de către d-nii C. Stere, R. Ionescu, un publicist de mare talent, mort la vârsta de 23 de ani, de către cel ce scrie aceste rânduri şi de alţii; aplicat de către regretatul I. Păun, care înţelegea altfel să se inspire de la popor decât de pildă, d. Dragoslav, de către d. Spiridon Popescu , care acum în urmă a dat o minunată carte pentru învăţători, în care, urmărind scopuri pedagogice, a dat atâtea frumoase scene şi tipuri adevărat ţărăneşti, şi de alţii.

D. Iorga se luptă în contra noastră, care, în calitatea noastră de „clevetitori”, atacăm „ţărănismul” „Sămănătorului”. Şi ţărănismul „Sămănătorului” şi „clevetirea” noastră sunt vedenii ale d-lui Iorga. D. Iorga e tot atât de mult ţărănist cât suntem noi de mult clevetitori ai închipuitului d-sale ţărănism.

Şi fiindcă cititorul, suntem siguri, va primi cu îndoială cele spuse mai sus – căci legenda

54

probabil începe să aibă consistenţă – ne vom permite să documentăm lucrul cu câteva citaţii, cam lungi, din care se va vedea că, dacă păcătuiam prin ceva, apoi păcătuiam prin prea mare siguranţă şi ardoare juvenilă. […]

D. Iorga, în polemica sa cu „clevetitorii”, care-l „clevetesc” (dumnealui dă a-nţelege că şi „Curentul nou” e împotriva „ţărănismului”), justifică „ţărănismul” „Sămănătorului” (care, vom vedea, aproape nu există) prin aceea că clasele suspuse nu pot da material bun pentru muzele scriitorilor de la „Sămănătorul”. Observ, în treacăt, că plebea de sus ar putea fi un admirabil material, căci orice manifestare de viaţă, bună sau rea, poate fi material pentru artă: Caragiale. Mai justifică d. Iorga „ţărănismul” prin aceea că clasa intelectualilor e greu de zugrăvit...Să fie ceva greu pentru muza d-lui Vasile Pop?...Atunci, zice d. Iorga, rămân ţăranii , care „au în portul, în datinile, în graiul lor, în puterea şi spontaneitatea lor de cultură ceea ce trebuie pentru a da unei opere literare culoare, energie, vioiciune, individualitate” („Sămănătorul”, 11 decembrie 1905). Şi iată, cu această teorie, distrus Balzac şi Caragiale!...

Cu alte cuvinte, în lipsă de material orăşenesc, să alimentăm muza cu material ţărănesc. Materialul orăşenesc nu e pitoresc – la asta se reduce teoria. […]

Literatura ţărănească, aşadar, este aceea creată de o mentalitate ţărănească adică românească, pentru că, vom dovedi aiurea, numai ţăranul are o mentalitate specifică, orăşenii şi clasele de sus au o mentalitate mai mult sau mai puţin neromânească, clasa cultă fiind în genere o parte din Cosmopolis, o mahala a Cosmopolisului european, din punctul de vedere al mentalităţii ei, nu vorbesc de origine.

G. Ibrăileanu

„Curentul nou”, an I, 1906,nr. 3, 20 ianuarie

Către cititori

Revista noastră, ca oricare alta, nu poate avea alt scop decât munca pe câmpul culturii

naţionale. Dar foarte mulţi nu-şi dau seamă că noţiunea de cultură naţională nu e în contrazicere cu cea de cultură universală, omenească. Mai mult: că un popor nu-şi poate justifica dreptul la existenţa distinctă în sânul popoarelor civilizate, decât poate contribui cu ceva la cultura universală, dându-i nota specifică a geniului său.

Istoria poporului român – „istoria unui şir neîntrerupt de martiri”, a zis odată un mare martir al neamului, Eminescu – ne explică pentru ce acest popor, aşa de bine înzestrat, n-a luat o parte mai activă la formarea culturii europene, pentru ce n-a dat nota sa distinctă în armonia de gândire şi de simţire, care constituie bunul cel mai înalt al popoarelor civilizate. El a trebuit să-şi cheltuiască toată energia pentru conservarea sa fizică şi nu i-a rămas acel prisos de energie, care se cheltuieşte pentru cultură.

De o sută de ani însă, am început să ne împărtăşim mai cu dinadinsul la civilizaţia popoarelor din Apus şi ar fi vremea să dăm ceva în schimb, să dăm lumii răsunetul sufletului nostru, atins de cultura apuseană.

Putem nădăjdui că a sunat ceasul ? Dar, mai întâi, starea de fapt, realitatea vieţii actuale româneşti, constituie ea un punct de

plecare pentru crearea unei culturi naţionale? Căci orice progres pleacă de la o stare de fapt anumită, şi nu de la plăsmuirile unor vizionar.

Starea noastră nu e numai înapoiată, ceea ce ar fi destul de rău; ea este anormală, ceea ce e mult mai rău:

Clasele de sus stau în aer, fără atingere cu poporul de jos, care, în ţara noastră, el singur este o clasă pozitivă şi a păstrat mai curat sufletul românesc. Între clasele de sus şi popor este o prăpastie adâncă, care, la noi, desparte aproape două naţii. Clasele de sus se ating numai de cultura apuseană, de care poporul nu se atinge şi pe care, din lipsă de contact cu poporul românesc, clasele de sus n-o asimilează, ceea ce e tot una cu a spune că o caricaturizează. Lipsa contactului cu poporul românesc ne face ca, în loc să absorbim cultura străină, să ne absoarbă ea pe noi, să ne asimileze ea pe noi….De aici, şi din neînţelegerea acestui lucru, aerul duşmănos al unora împotriva culturii străine . . . Şi până nu ne vom asimila cultura europeană, câtă vreme, adică, nu vom fi decât o anexă,

55

caricaturizată, a acelei culturi, în loc să-i dăm, şi noi, nota specifică a sufletului nostru, nu vom justifica, încă odată, existenţa noastră ca popor distinct.

O cultură „naţională”, de un caracter specific, nu se va naşte decât atunci când masele mari populare, adevărat româneşti, vor lua parte şi la formarea şi la aprecierea valorilor culturale – limbă literară, literatură, forme de viaţă, etc. – şi acest lucru nu se va întâmpla decât atunci când, prin cultură, viaţă politică mai largă şi ridicare economică, ţărănimea va căpăta în stat valoarea socială proporţională cu valoarea sa numerică, economică morală şi naţională, când vom fi un popor, când toate clasele sociale vor fi ale aceluiaşi popor, când trecerea de la vârful la baza piramidei sociale se va face pe nesimţite.

Atunci, luând parte la viaţa culturală tot poporul românesc, adevăratul popor românesc, vom putea avea o cultură naţională, dând în armonia culturii europene răsunetul sufletului nostru.

Cultura, viaţa politică şi ridicarea economică a ţărănimii, fiind mijlocul pentru a ajunge la o cultură adevărat naţională şi de valoare europeană, această revistă, lucrând pe câmpul său propriu, va avea, în acelaşi timp, toată simpatia pentru aceia care luptă, pe orice cale, pentru ridicarea culturală, politică şi economică a ţărănimii şi, accentuând asupra scopului – cultura naţională –, va lupta, pe cât se poate în cadrul unei reviste literare şi ştiinţifice, şi ea, pentru realizarea mijloacelor către acest scop.

Şi, dacă este nevoie să dăm idealului nostru cultural, naţional şi democratic, un nume cuprinzător, - numele său este: Poporanismul.

[G. Ibrăileanu]

„Viaţa românească”,anul I (1906), nr.1

56

Scriitori şi curente

Se vorbeşte cu drept cuvânt de o psihologie de rase, de clase, de tipuri culturale, de psihologia

artistului, a savantului, etc., etc. Şi se vorbeşte şi de psihologia popoarelor. Francezul, se zice, are mintea clară, Germanul e metafizician, etc. În opera sa asupra lui La Fontaine. Taine arată cum deosebirile de rasă, climat şi istorie au deosebit spiritul Francezului de al Germanului.

Şi, dacă este aşa, oare poporul român, să nu aibă şi el psihologia sa, să nu aibă şi el modul său particular de a considera lucrurile lumii aceştia şi modul său particular de răspunde la stimularea lor ? Să fie o psihologie românească? Rasa, ori amestecul de rase, climatul, dezvoltarea istorică şi culturală a acestui popor – toate, deosebite de ale altor popoare – să nu fi fasonat deosebit sufletul românesc, să nu fi produs o nuanţă specifică a sufletului omenesc?

Şi dacă literatura este depozitara sufletului unui popor, oglinda sufletului lui, dacă artiştii sunt reprezentanţii prin excelenţă ai sufletului unui popor, încarnarea acelui suflet, mai mult decât în oricare alţi fii ai poporului pentru că în ei mai ales are ecou puternic şi ereditatea şi lumea din afară, - apoi să fie cu putinţă ca literatura românească să nu fie depozitara sufletului românesc, să nu reprezinte adică nuanţa specific românească a sufletului omenesc ?

Pretenţia acelora, care se ridică în contra caracterului specific naţional în literatură, sau nu-l bagă în seamă, se reduce la pretenţia ca, pe când toate literaturile europene poartă pecetea sufletului naţional, literatura românească să nu poarte această pecete, să n-aibă nici o individualitate, să fie un organism mort-născut, ori să poarte-şi va purta, căci un organism trebuie să aibă o formă – pecetea caricaturizată a altui spirit, a spiritului francez, de sigur, a acelui admirabil spirit, dar care nu este al nostru şi care, nefiind al nostru, nu vom putea decât să-l caricaturizăm . . . .

Şi nu e aici o chestie de patriotism – şi dacă ar fi! –, ci de pură estetică: scriitorul român, când va voi să cânte ca cel francez, nu va da sunetele frumoase ale sufletului francez şi, pe de altă parte, îşi va strica şi minunatul lui glas românesc. Iar scriitorul, care ar vrea să nu fie nici român, nici francez, nici ceva, ci „scriitor” fără individualitate, va scoate un amestec de sunete, care nefiind răspunsul unei individualităţi la lumea înconjurătoare, nu va provoca nici un interes.

Literatura românească nu poate fi decât „românească”. . . Şi spiritul românesc, considerarea lumii şi reacţia faţă cu lumea, fiind mai nepervertit, mai curat,

la poporul de la ţară, numai acei scriitori vor reprezenta spiritul românesc, care, sau fac parte din ţărănime şi n-au rupt legăturile morale cu ea, ca, luând pe cei mai tineri de pildă Octavian Goga şi Ciocîrlan, sau care, dacă nu fac parte din ţărănime şi-au plecat urechea la popor, s-au botezat în izvorul curat şi românesc al sufletului popular, ca de pildă Sadoveanu, sau fac parte dintr-o clasă superioară, dar care, din cauze istorice, trăind cu poporul, departe de influenţele nefaste străine, care au trecut peste aceste ţări, şi-au păstrat sufletul românesc, ca de pildă clasa boiernaşilor (de care voi vorbi aiurea), din care face parte Brătescu-Voineşti, în ale cărui scrieri se vede ce însemnează spiritul românesc, în stare brută la popor, când, din cauza unui trai mai bun şi a oarecărei culturi – ca în clasa boiernaşilor – ajunge să se rafineze.

Această infiltrare a spiritului românesc în literatura cultă este poporanismul din punct de vedere al conţinutului sufletesc al scriitorului.

– Aşadar, exclusivism, sectarism, poporanism, naţionalism, ţărănism. . . Dar talentul? Daţi reţete?

– Nu, nu dăm nici o reţetă, constatăm . . . Că fără talent nu se face operă de artă, o ştim şi noi – nu e cine ştie ce filozofie mare. Dar noi

susţinem că talentul chiar, dacă nu serveşte a exprima o individualitate definită, se distruge pe sine însuşi, în zădar: dacă privighitoarea îşi cheltuieşte talentul să cânte ca o mierlă, ori dacă vrea să cânte ca o „pasăre” în general – ca genul „pasere” – îşi va inutiliza în zadar talentu-i minunat. Şi apoi, chiar dacă ar izbuti să cânte ca o mierlă, ce vom câştiga noi? Dacă ar fi mai multe mierle şi n-ar mai fi privighitori, ce am câştigat? Dacă scriitorii români vor cânta ca cei o mie de scriitori francezi, va pierde toată lumea: noi, pe lângă cei o mie de scriitori francezi, pe care-i putem ceti în limba lor, vom avea o mie şi câţiva; Francezii, chiar dacă ne-ar putea ceti scrierile, pe lângă cei o mie ai lor, ar mai gusta

57

încă pe câţiva, atâta tot; iar literatura universală, în loc să aibă, în armonia sa, încă o notă deosebită, ar avea nu o mie de scriitori francezi, ci o mie şi câţiva, - atâta tot. . . Şi noi susţinem că cei câţiva n-ar fi nici Francezi – ar fi scriitori fără individualitate, ar fi genul abstract „pasere”, nici mierle, nici privighitori. . .

Cum vedeţi, câştigă nu numai poporul anumit, căci sufletul său e reprezentat în opere artistice, ci câştigă omenirea întreagă, căci în acordul literaturii universale mai răsună încă o notă. Oare dacă Shakespeare, în loc să reprezinte spiritul englez, ar fi reprezentat tot spiritul francez, dând omenirii încă un Racine, omenirea n-ar fi fost în pierdere?

* * *

Şi poporanismul mai poate şi trebuie să fie considerat şi din alt punct de vedere, din acela al

idealului, tendinţelor scriitorului, să nu se supere esteticienii, esteteţii, admirabilii noştri critici – ori mai bine, las’să se supere! – pentru că, dacă un om, orice om, e apreciabil mai ales din punct de vedere al sentimentelor sale, al înălţimii sale sufleteşte adică, apoi cu atât mai mult acest exemplar de lux, acest depozitar al sufletului poporului, acest apostol, care este artistul, va fi apreciat, va trebui să-l apreciem din punct de vedere al sentimentelor sale, căci artistul e, cel puţin, om – concedaţi-i această onoare – şi nu numai din punct de vedere al senzaţiilor şi imaginilor sale, ca simplu biped fără pene, cum fac criticii oculişti, - sau ca aparat fotografic, cum fac aceiaşi critici . . . opticieni . . .

E curioasă, în sine, această pretenţie a criticilor de a considera pe un om întreg, în toată firea, pe artist, ca un receptor, numai din punct de vedere al produselor sufleteşti inferioare şi elementare şi a opri – a ne opri şi pe noi ! – de a-l considera ca pe o fiinţă simţitoare şi cugetătoare, adică şi din punct de vedere al produselor sufleteşti mai superioare. Şi e o desconsiderare sângerătoare pentru această reducere a lor la plăci fotografice ori la statui cântătoare ca a lui Memnon!. . .

Dar e şi mai curioasă această pretenţie, când o alăturăm de elementarele cunoştinţe de estetică. Căci ce este poezia (orice definiţie am admite) decât exprimarea unui sentiment şi a unei concepţii. (John Stuart Mill, Thoughts on poetry and its varieties, în Dissertations and Discussions, I, 63 – 94). Şi dacă poezia este expresia unui sentiment, are să mă silească X sau Y să mă opresc la „expresie” (imagini, stil) şi să nu mă întreb, care e sentimentul, pe care l-a „exprimat” poetul în opera sa?

Şi, dacă poetul va exprima cu talent în opera sa sentimentul de milă pentru suferinţele unui incestuos, am să-l admir eu, fără restricţie, pentru că a îmbrăcat acest sentiment în imagini puternice ?

Şi dacă alt poet va exprima cu talent sentimentul de milă pentru suferinţele poporului de la ţară, care se chinuieşte pentru noi, are să mă oprească X sau Y să prefer pe acesta din urmă celui dintâi ?

Are să mă silească criticul să mă uit numai la haină (imagini, stil) şi nu şi la conţinut (sentiment, concepţie)?

Are să mă oprească X sau Y, când iau o carte în mână, să nu-mi pun întrebarea, pe care şi-o pune conştient sau inconştient, orice cititor, în faţa oricărei opere de artă, întrebare care formează singurul interes al operei de artă: „Ce vrea să-mi spună poetul? Ce mai are de spus în volumul acesta nou? ! !”

Are să mă silească X sau Y să consult, când vreau să judec pe poet, numai primele pagini din psihiologie: „senzaţii, imagini” şi are să–mi smuncească tratatul din mână, când voi vrea să trec la „sentimente”?

Zugrăvirea realităţii nu mă interesează decât întru cât ea ilustrează concepţia poetului. De aceea îi cer – îi cerem toţi ca, în ilustrarea concepţiei sale, să nu falsifice realitatea, atâta tot; adică să aleagă din realitate haina concepţiei sale. De aceea naturalismul este, cum am mai spus ”o cerinţă absurdă”. Criticii opticieni sunt grozav de „naturalişti”!

Mă gândesc la d. Sadoveanu, nu fără oarecare durere. D-sa nu mai scrie acum bucăţi în genul „povestirilor” din primul volum, în genul acelor povestiri „romantice” . . . L-o fi speriat critica română, care se face verde în faţa romantismului . . . Într-un sat odată e, da, o bucată romantică, după definiţie, dar ce-mi pasă mie de asta, când în acea mică capodoperă, pe baza unor fapte reale, autorul a ştiut să ne ilustreze un sentiment – al izolării omeneşti – şi o concepţie a opacităţii sufletelor

58

omeneşti . . . Cântăreţ al pământului nostru moldovenesc, nu asculta pe „critici” şi dă literaturei româneşti, din nou, povestiri „romantice”, ca Într-un sat odată, Cei trei, Zâna lacului, Năluca etc. Şi iată şi Octavian Goga, pe care „rafinaţii” nu-l pot gusta, pentru că vorbeşte de ţărani în numele ţăranilor, în loc să cânte pleoapele străvezii ale unei clorotice castelane… Desigur, dacă scoţi, fiindcă nu-l pricepi – şi nu-l pricepi, fiindcă ai simţirea obtuză – dacă scoţi sufletul din opera lui Octavian Goga şi te dedai la îndeletnicirea de a număra imaginile şi rimele bogate şi de a face o „anchetă personală” asupra subiectelor, vei găsi că şi cutare poetastru are un număr egal de imagini şi de rime bogate şi subiecte de la ţară şi te vei întreba, prostit, ce găsesc admiratorii lui Goga extraordinar în poeziile acestui mare cântăreţi al sufletului românesc . . . .

Aşadar, fără să cerem permisiunea criticii române, ne vom permite să ţinem samă de sentimentele poetului, de înălţimea lui morala, să-l întrebăm dacă are cele mai înalte idealuri ale vremii şi ale poporului său. . .

– Aha, am înţeles ”morala” în arta! Artă propagandistă de idei etc. Cunoaştem cântecul, dar nu e vorbă aici de propagare de idei, de moralism … e vorba, iubiţilor,

chiar de estetica dumneavoastră, e vorba chiar de „imaginile” dumneavoastră. Căci, dacă un scriitor vrea să mă umple de milă pentru un incestuos (Fort comme la Mort) ori

de bucurie pentru că un viceur a sedus, în sfârşit, pe o fată nevinovată (Yvette) aibă el talentul extraordinar al lui Maupassant*), impresia mea estetică va fi distrusă, pentru că, având talent – puterea de a exprima, prin imagini şi stil, sentimentele – scriitorul îmi va produce milă, în adevăr, pentru suferinţa eroului său, dar, cauza suferinţei eroului fiind incestul, cauza bucuriei celuilalt fiind seducerea, sufletul meu va fi solicitat, pe de o parte, spre milă ori bucurie, pentru suferinţă ori triumf, pe de alta, spre dezgust şi ură, pentru incest şi seducere, impresia mea estetică se va distruge şi, păcat de „imagini” vrednice, cum se zice, „de o cauza mai bună”. . .

Iar criticul, căruia impresia estetică nu i se distruge, dovedeşte – concluzia e fatală, n-avem ce face – că-i pare bine că viceur-ul a triumfat şi sufere că incestuosul n-a izbutit.

Şi, să revenim la poporanismul ca atitudine, ca concepţie asupra vieţii, ca „tendinţă”. Când scriitorul român va zugrăvi raporturile dintre ţărani şi exploatatorii lor, aşa încât să-mi

soliciteze simpatia pentru exploatatori (Niţă Mindrea), ca celalalt pentru incest şi seducere, impresia mea estetică va fi distrusă, căci şi pentru exploatarea nefericitei ţărănimi, ca şi pentru incest şi seducere, am dezgust şi ură, pentru că simpatia mea este cu ţăranii, către care mă simt şi vinovat, pentru că, în schimbul muncii amare, răsplătită cu „merindea lor amară din pâine de neghină şi secară”, din care noi trăim şi ne cultivăm, nu le putem da în schimb mai nimica. Şi scriitorul român, care măcar când vorbeşte de ţărani, ar putea să-şi arate recunoştinţa către ei prin răspândirea unei atmosfere de simpatie şi milă pentru dânşii, şi n-o face, ci dimpotrivă, răspândeşte antipatia, n-are un suflet înalt, îşi „exprimă sentimente” inferioare cu, sau fără talent - „imagini”! – nu este un om la înălţimea vremii şi a idealurilor celor mai sfinte ale poporului său;

Nu este poporanist!

* * *

Subiectul! Desigur că un suflet românesc va face o operă românească, orice subiect şi-ar

alege, chiar din viaţa străină, căci va privi viaţa străină prin o prismă românească, dar desigur că opera va fi mai românească, mai interesantă şi pentru noi şi pentru străini, când concepţia şi sentimentul unui scriitor se vor manifesta cu ocazia vieţii româneşti, când viaţa românească îi îmbracă concepţiile, când viaţa românească îi va fi stârnit sentimentele şi concepţiile, când îi vor fi izvorât în suflet scriitorului sentimente şi concepţii relative la viaţa românească când şi concepţia şi reprezentarea ei vor fi româneşti.

*) Am mai spus: Maupassant, în genere, are o mare înălţime sufletească.

59

Desigur, dacă scriitorul are talent şi suflet înalt, îl vom aprecia. Vom fi mai mulţumiţi însă când acest talent va servi pentru expresia unui înalt suflet românesc şi mai ales când acest suflet se va îmbrăca în haina românească – când va lua în materialul operei din viaţa românească.

Garabet Ibrăileanu

„Viaţa românească”, anul I (1906), vol.I, nr. 1 (martie)

60

Spiritul critic în cultura românească

(Fragmente)

Nu e adevărat că „direcţia nouă” începe de la 1860 cu V. Alecsandri, cum zice d. Maiorescu

(Critice, II, 291), şi cu atât mai puţin adevărat că „singura revistă critică ce a avut-o România au fost „Convorbirile literare” (Critice, I, 301) şi că:

„Pentru întâia oară s-a arătat în «Convorbiri»” o direcţiune în contra limbii obicinuite pe atunci în multe scrieri ale literaturii române”.

„Critica voia pe de o parte să combată construcţiunile arbitrare ale filologilor, care sub cuvânt de «purificare» întocmeau un vocabular de termeni necunoscuţi românului şi depărtau vorbirea claselor culte de la izvorul de viaţă al limbii populare” (Critice, II, 245).

Ceea ce este, cum s-a văzut deja, şi mai ales cum se va vedea în cele ce vor urma, absolut fals, căci A. Russo a scris mult mai mult, mai pe larg şi cu argumente mai variate decât d. Maiorescu în contra stricătorilor de limbă, aşa de mult încât („Revista română”, 1833, pag. 357) ”cere iertare pentru nevoia în care s-a aflat de a spune de trei şi patru ori tot acele lucruri şi acele idei” . . .

Că Moldova luptase mult pentru ferirea limbii de „construcţiunile arbitrare ale filologilor” era aşa de cunoscut moldovenilor, încât Alecsandri, în 1868 (Scrisori, 34) constată că: „Tot Moldova, sărmana, păstrează simţul bun şi gustul estetic în privirea literaturii”. . . Tot Moldova, ca mai înainte. Când vom arăta, în altă parte a studiului, activitatea critică în privinţa limbii a fiecărui critic în parte, se va vedea că A. Russo i-a întrecut pe toţi la un loc.

E curios cum d. Maiorescu afirmă aceste lucruri când Alecsandri, în „scrisorile” sale către dI. Negruzzi, chiar de la apariţia „Convorbirilor” pomeneşte necontenit de România literară, ceea ce va fi făcut şi prin viu grai. Desigur că conducătorii „Junimii” cunoşteau pe „sora” mai mare a revistei lor şi vor fi cetit şi pe A. Russo, în care se găseşte atâta critică cât în toţi ceilalţi critici la un loc şi în mai multe direcţii decât la toţi. E imposibil ca „Junimea”, care a făcut procesul literaturii şi culturii româneşti, care a vorbit cu tonul cunoştinţei de cauză de vechea direcţie, să nu fi cunoscut literatura şi direcţia care au precedat-o. Nu se poate ca faptul că Alecsandri vorbea necontenit în „scrisorile” sale de „România literară” să nu fi făcut pe junimişti să cetească acea revistă. În „Săptămîna”59 (Amintiri de la „Junimea”), d. Panu vorbeşte de revistele mai vechi moldoveneşti.

Că tendinţa şi spiritul „Convorbirilor” nu au fost o noutate, o mărturiseşte de altmintrelea şi d. Maiorescu când zice, cum am văzut, că direcţia nouă începe cu Alecsandri de la 1860 – era imposibil să nu mărturisească despre „criticul” Alecsandri, căci acesta era în „Junimea” – ba d. Maiorescu mărturiseşte chiar şi influenţarea de către vechea şcoală critică, mărturiseşte că „junimea” este o continuare a acelei şcoli, când ne spune (Critice, I, 366) că:

„V. Alecsandri, prin scrieri şi sfaturi orale, ne-a întărit în tendinţa de a ne emancipa limba din pedantismul filologilor şi de a o primi aşa cum iese, ca un izvor limpede din mintea poporului”.

Despre felul acelor sfaturi ne putem face idee din sfaturile pe care V. Alecsandri le dă în „scrisori” directorului „Convorbirilor”, d-lui I. Negruzzi. O dată îl sfătuieşte să lovească în „ceata chiloasă a pedanţilor”, dându-i ajutor prin Copiile după natură (Scrisori, 46, anul 1869); altă dată (Scrisori, 49, 1869) prevede că „Convorbirile” vor ajunge o Academie a bunului-gust. Dar încă mai înainte, în 1868, îl sfătuieşte pe d. Negruzzi să nu cadă, împreună cu D. Maiorescu şi „Junimea”, în „aberăciuni” şi „elucubrăciuni”, căci i se părea că „Junimea” nu se fereşte destul de „pedantism” (Scrisori, 36). Dorinţa lui V. Alecsandri – directorul „României literare" şi colaboratorul lui A. Russo este: „ca reuşita victorioasă a „Convorbirilor” să fie cel mai bun răspuns atât la atacurile ardelenilor, cât şi la tăcerea bucureşteană” (Scrisori, 38, anul 1868).

Aşadar, după mărturisirea d-lui Maiorescu, după „scrisorile” lui Alecsandri, „Junimea” a fost sfătuită de Alecsandri. Dar Alecsandri nu era decât unul dintre reprezentanţii spiritului critic moldovenesc. Şi, dacă studiem cu atenţie mişcarea culturală de la 1840 încoace, vedem că iniţiatorul acestui curent critic e M. Kogălniceanu, iar teoreticianul e A. Russo. V. Alecsandri a fost

59 Revista „Săptămâna” a apărut la Bucureşti între anii 1901 şi 1910. (n.n. – O.M.)

61

influenţat desigur de aceştia şi în teoriile lingvistice – poate mai mult decât în privinţa literaturii populare – a fost influenţat, doctrinizat de către cel mai competent teoretician al teoriei fenomenaliste a limbii la români, de duşmanul sistematic al „aberăciunilor” şi „elucubrăciunilor”, de A. Russo.

Şi când Alecsandri da sfaturi, în realitate sfaturile erau date de vechea şcoală critică, în special de A. Russo.

Chiar dacă n-am fi surprins această filiaţiune, tot eram îndreptăţiţi s-o bănuim, căci ar fi fost curios să se nască în Iaşi, distanţate numai prin doisprezece ani, două reviste critice, „România literară” şi „Convorbirile”, cu aceleaşi tendinţi, fără ca cea din urmă să fie o continuare firească a celei dintâi.

O revistă e susţinută, gustată de un public, are nevoie de o atmosferă priincioasă – publicul; e susţinută de un cerc – în specie, de societatea „Junimea” . Dar cine pregătise acest public, din care ieşise acest cerc, dacă nu vechea critică, vechea cultură moldovenească ?. Aşadar, prin atmosfera intelectuală, prin sfaturile lui Alecsandri, prin – desigur – lectura vechilor reviste şi – desigur – şi prin cultura serioasă a conlucrătorilor „Junimii”, se explică apariţia acestei societăţi şi a revistei Convorbiri literare, care va continua – mai liniştit, mai mult şi mai uşor, din pricina condiţiilor mai bune ale ţării – opera revistelor şi criticilor din trecut, în unele privinţe mai cu succes, în unele mai cu îngustime, mai fără comprehensiune, dar adăugând şi puncte noi de privire, părăsind însă, din nefericire, unele puncte de privire foarte importante din ale vechii critice moldoveneşti – deosebiri care rezultă şi din deosebirea dintre vremea de la 1840 – 1860 şi cea următoare şi din deosebirea de temperamente dintre critici.

Despre aceasta în numărul viitor. G. Ibrăileanu

“Viaţa românească”, an. I, vol. I,1906, nr.1 (martie).

Ţăranul în literatura românească

Poate că nu e de inactualitate această problemă. Cele ce urmează sunt numai ideea directrice a unui articol ce trebuia să fie mai documentat, şi

care, poate, va apare altă dată în această revistă. . . Aşadar, să vedem care a fost atitudinea scriitorilor români faţă cu ţărănimea, în toată vremea de

când avem o literatură propriu-zisă, adică de o sută de ani încoace? Şi întrebarea noastră este cu atât mai importantă, cu cât, din această cercetare, nu vom afla

numai cum au privit scriitorii noştri ţărănimea, ci încă şi altceva, şi mai interesant: cum a privit ţărănimea clasele din care făceau parte acei scriitori, clasele care se exprimau prin aceşti scriitori.

Şi trebuie să deosebim, chiar de la început, pe scriitorii din Ardeal de cei de dincoace de munţi. Aici, la noi, scriitorii fac parte din clasele orăşeneşti, exprimă sufletul acestor clase, se adresează la aceste clase – şi toate acestea, chiar atunci când sunt rădicaţi din ţărănime, pentru că cuvântul rădicat se aplică aici din toate punctele de vedere, şi din acela că ei, ca aproape toţi intelectualii ieşiţi din ţărănime, o părăsesc, rup legăturile cu ea, se adaptează claselor orăşeneşti, împrumutând de la acestea sufletul, idealurile şi poftele. În Ardeal, unde românii sunt, aproape în întregime, un popor de ţărani, unde n-a existat o clasă boierească şi nici una burgheză, unde clasele de sus sunt de alt neam, de altă lege, de altă . . . clasă, unde bugetul (cu care la noi clasele de sus îşi adaptează pe cei ieşiţi din ţărănime . . . Nu uitaţi acest lucru esenţial !), unde bugetul e al celuilalt popor, al ungurilor – acolo, în Ardeal, scriitorul, ca şi ceilalţi intelectuali, e ieşit din popor, şi neavând, ca la noi, ispita adaptării, rămâne în legătură cu poporul al cărui reprezentant devine, vibrează de idealurile poporului, dându-le o formă conştientă, scrie „din popor” şi „pentru popor” . . .

Această deosebire se manifestează de-a lungul literaturii româneşti de la 1800 până astăzi. În epoca literaturii „vechi”, care ţine până la 1840, în epoca lui Conachi, poeţii de la noi, logofeţi şi

vornici în genere, îşi cântă sensibilitatea, adesea senzualitatea lor orientală, într-o formă „alcătuită” după literatura scriitorilor clasici decadenţi francezi ori a dubioşilor poeţi greci constantinopoliteni. Şi când în literatura lor nu-i vedem preocupaţi de nimic decât de eul lor (ca şi scriitorii din faza lui Eminescu. Aceste două faze au acest punct comun), e sigur că, cu atâta mai puţin, vom căuta cum privesc ei pe ţăranul român. Ei nu-l privesc deloc. El parcă nici n-ar exista. Şi e drept, că nici nu-i iau nimic: limbă, versificaţie, idei poetice din poezia populară – cum vor lua cei din epoca imediat următoare.

62

Iar când, obosindu-se de „alcătuiri”, logofeţii şi vornicii se dedau la „tălmăciri”, ei traduc literatura subţire, din scriitori subţiri (Voltaire, Racine, Pope etc.), pentru boieri.

În epoca aceasta, avem o literatură boierească, pentru boieri. În acelaşi timp, în Ardeal, oamenii mici (n-au logofeţi, n-au nimic; cu o generaţie mai înainte n-aveau decât ţărani şi preoţi, nişte advocaţi de pildă (Aron, Barac)), oameni ieşiţi din popor, traduc cărţi ca Leonat şi Dorofata, Risipirea Erusalimului, Arghir şi Elena,I – literatură populară, pentru popor . . . Iar ardeleanul Budai – Deleanu, un om mai învăţat decât scriitorii boieri din principate, scrie, totuşi, o poemă eroi-comică populară, adică bazată pe forma populară, cu elemente populare, deşi, ca subiect, inspirată din literaturi străine . . .

În prima fază a literaturii „moderne”, în faza Alecsandri, după 1840 şi înainte de 1830, în Ardeal nu există scriitori de samă (cauzele nu importă aici). Dar se continuă literatura pentru popor. La noi, lucrurile s-au schimbat de cum erau în epoca precedentă. Literatura este influenţată, condiţionată de romantismul francez şi, la unii scriitori, de literatura populară.

Alecsandri, de pildă, ia foarte mult de la popor; Doinele sale, s-a zis, pot face pe cineva să le ia drept creaţiuni populare. E o exageraţie, dar e drept că el şi-a însuşit, în Doine, foarte mult din forma şi elementele populare – nu-i vorbă, fără să şi le transforme în substanţă proprie (ca Coşbuc), ceea ce face ca de cele mai multe ori elementele populare din aceste Doine să plutească, în bucăţi mari, neasimilate . . . Dar dacă scriitorii fazei acesteia au luat mult de la popor, ce i-au dat în schimb? În 1868, d. Maiorescu (În contra direcţiei de astăzi în cultura română) spunea:

„Singura clasă reală la noi este ţăranul român, şi realitatea lui este suferinţa, sub care suspină de fantasmagoriile claselor superioare. Căci din sudoarea lui zilnică se scot mijloacele materiale pentru susţinerea edificiului fictiv, ce-l numim cultură română, şi cu obolul cel din urmă îl silim să ne plătească pictorii şi muzicanţii noştri, academicii şi atenianii din Bucureşti, premiile literare şi ştiinţifice de pretutindeni şi, din recunoştinţă, cel puţin, nu-i producem nici o singură lucrare care să-i înalţe inima şi să-l facă să uite pentru un moment mizeria de toate zilele.

Ca să mai trăim în modul acesta este cu neputinţă. Plângerea poporului de jos şi ridicolul plebei de sus au ajuns la culme”.

La culme ajunsese atunci! Acum însă a ajuns la culmea culmii ! Şi permită-ni-se o paranteză. Ce a făcut d. Maiorescu, după ce n-a mai fost, ca în 1868, când scria aceste rânduri, numai în poziţie de a protesta – ce-a făcut faţă cu acea „plângere” a poporului de jos, atunci când a devenit unul din „stâlpii societăţii” româneşti ? Ori, atunci, în 1868, „mizeria acesta a claselor de jos” era numai o trăsătură de penel, mai mult ca să zugrăvească şi mai negru fondul pe care avea să caricaturizeze civilizaţia apuseană aici ? Iar, în domeniul literar, dat-a d. Maiorescu, el personal, ori prin şcoala sa, prin elevii săi, vreo operă care să facă pe popor „să uite un moment mizeria de toate zilele” ? D. Maiorescu a avut multă trecere în ţara aceasta, a făcut în chestii culturale tot ce a voit, a făcut şi imposibilul (pe d. Dragomirescu – bărbat inteligent, profesor de literatură la universitate etc.) – dar şi-a mai adus el aminte de la 1868 până astăzi (sunt 40 de ani !) de „mizeria claselor de jos”, de „lucrarea care să înalţe inima” poporului de jos şi „să-l facă să uite pentru un moment mizeria de toate zilele”? . . .

Un singur om a fost în vremea aceea care a dat două sau trei cărţi de asemenea natură. A fost un paracliser un psalt, un mahalagiu oarecare, jumătate român, un fecior de căldărar, venit de peste Dunăre – Anton Pann. Ce folos însă că şi acesta, în literatura sa, nu este nici „popor”, nici curat „pentru popor”, este cam „mahala” şi cam pentru „mahala . . .” „Lumea” din care „a adunat” şi căreia „iar i-a dat” literatura sa este până la un punct mahalaua . . . Oricum, el e singurul, acest mahalagiu, acest psalt, acest vagabond, cărui suntem datori să-i păstrăm o veşnică recunoştinţă.

Să revenim la Alecsandri. „Poporanismul” său – împrumutarea de la popor a limbii şi fondului – clădirea unei literaturi culte cu ajutorul bogăţiei populare, este numai un aspect, ori o lature a clădirii întregului edificiu al civilizaţiei noastre, care, toată, a fost creată din avutul poporului, fără ca în schimb să i se dea şi lui ceva . . . Şi, după cum din avutul lui am creat palate, căi ferate, şcoli mari etc. fără ca lui să-i dăm ceva în schimb, tot aşa, din doinele lui am creat literatura noastră, fără ca în schimb să-i dăm „o singură lucrare care să-i înalţe inima” etc.

Dar să vedem dacă, în literatura aceasta cultă, scriitorii şi-au plătit „obolul” către ţărănime, prin

63

insuflarea măcar a simpatiei, în păturile orăşeneşti, pentru dânsa. Cum s-au comportat scriitorii acestei epoci faţă cu ţărănimea ? Afară de rare excepţii (un Bolliac; e celebră bine intenţionata, dar falşa şi afectata sa Sila),

scriitorii au ignorat ţărănimea, ori au idealizat-o falsificând-o, creând o ţărănime de carnaval, ridicolă, ceea ce a fost cu atât mai primejdios, cu cât literatura aceasta putea înşela, făcând să se creadă că ţăranul e fericit . . . Când d. Maiorescu vorbea de „plângerea poporului de jos”, Alecsandri dovedea lumii că ţărănimea nu plânge deloc, deloc !

Pe când d. Maiorescu vorbea de „mizeria” şi „plângerea clasei de jos”, de „suferinţa” ei, Alecsandri ne arată pe „sămănătorii harnici cu sacul subţioară” fericiţi, fără ca să-i vină o singură dată în gând, ca nobilului poet O. Carp (În amurg. V.r., II, 2) că aceşti semănători nu semănă pentru dânşii – şi doar ştia bine Alecsandri, mai bine decât O. Carp, pentru cine semănau „sămănătorii” la Mirceşti. Şi cine n-a admirat pe „Rodica”, pe „juna” Rodica, această falşificare a realităţii, această bătaie de joc de suferinţele ţărănimii ! I s-a imputat lui Eminescu că a falşificat pe „1400!” Dar cum trebuia atunci să i se impute lui Alecsandri că a falşificat realitatea, pe care toţi o vedeau, el cel întâi !

Crescuţi cu „pastelurile” lui Alecsandri, noi am fost înşelaţi, am considerat pe ţăran ca o fiinţă fericită şi, nu ştiu zău, dacă nu i-am invidiat soarta !! Şi când ni se spunea că-şi duce greu viaţa, noi zâmbeam, căci noi ne gândeam la „juna” Rodică şi la „sămănătorii” care înoată în fericire . . . Şi n-am observat, pe atunci, îndeajuns, această poezie, n-am observat cum cu un an înainte de 1864, pe când se dădea lupta pentru împroprietărire, pentru acea meschină împroprietărire – cum Alecsandri, în Rusaliile, îşi bătea joc, în aparenţă, de demagogism, în realitate, de luptătorii pentru împroprietărire . . . Şi n-am mai băgat îndeajuns samă că ţărănismul lui Alecsandri şi al celorlalţi, consta în iubirea pentru ţăran mai întâi ca pentru un decor al naturii, şi al doilea ca pentru un arhaism viu, pentru reprezentantul „vremii lui Ştefan cel Mare, zimbrului sombru şi regal . . . ” Ţăranul mijloc, niciodată ţăranul scop ! Ţăranul pe scenă, pentru a înveseli pe orăşeni; ţăranul în natură – ce pitoresc e un baci pe o cărare de pe Ceahlău ! ţăranul în pastel etc., etc. – o altă utilizare a ţăranului, ce e drept, mai inofensivă decât a „sudorii lor”, vorba d-lui Maiorescu ! Şi, ca culme, ţăranul logodit şi însurat în Arenele Romane, concurând cu celebrii „campioni internaţionali”, spre a se vinde mai multe bilete de intrare la expoziţia jubiliară . . . Ce prosper părea, acolo, în Arenele Romane, acest produs al solului românesc: ţăranul !

„Farmecul limbii române în poezia populară – el ni l-a deschis; iubirea românească şi dorul de patrie în limitele celor mai mulţi dintre noi – el le-a întrupat; frumuseţea proprie a pământului nostru natal şi a aerului nostru – el a descris-o; «chauvinismul» gintei latine şi ura în contra evreilor – ele reprezintă”, zice d. Maiorescu. Cine este acest el ? El este Alecsandri . . . Dar el nu ne-a „deschis” suferinţele ţărănimii, dar el „n-a întrupat în noi” mila pentru aceste suferinţi ! Şi doar el se bucură de faima că a vibrat de tot ce a mişcat pe contemporanii săi . . . De tot ce i-a mişcat, da ! E ceva care nu i-a mişcat . . . E suferinţa ţăranului român !

În faza a doua a literaturii „moderne”, în faza lui Eminescu, scriitorii sunt ceea ce s-ar putea numi, cu un termen cam barbar, egotişti. Sunt plini numai de ei, de propriile lui simţiri, de obicei suferinţi – ei nu se cântă decât pe sine. E o hipertrofie a propriei lor personalităţi, durerea lor – exagerată – devine durerea lumii întregi. Orice cântă, se cântă, în definitiv, pe sine . . .

Eminescu, de pildă, în poeziile sale, nici nu vorbeşte de ţărănime. Dacă voim să-l cunoaştem în această privinţă, trebuie să-l căutăm aiurea, în afară de literatură. Acolo îl găsim privind pe ţăran din punct de vedere curat naţionalist, tot ca mijloc, ca păstrător al limbii, al obiceiurilor, portului – ca arhaism ! Dar încalte acesta a fost de o sinceritate fără de margini, şi ţăranul n-a fost ridiculizat în opera sa – prin idealizare . . .

Iar ţăranul ca decor ajunge la unii până la – ierte-mi-se expresia – până la scandal. Am protestat acum treisprezece ani, în Evenimentul literar, împotriva socialistului Traian Demetrescu, care înfrumuseţa peisajul cu ţărani necuvântători şi cu „pulpele de bronz” ale ţărancelor, pe care poetul le admira, pândind cum trec ţărancele pârăul – idila sfârşindu-se, bineînţeles, cu o altă idilă, mai realistă în fond, dar zugrăvită tot cu cuvinte susurate între poet şi ţăranca cu „pulpele de bronz”. . .

64

Şi toată recunoştinţa noastră lui Caragiale ! Acest om, dacă n-a cântat pe ţăran, a dovedit, în două chipuri, un suflet deosebit. El, care şi-a bătut joc de toţi şi de toate, nu şi-a bătut joc niciodată, dacă nu mă-nşel, de ţăran ! – Iar când a scris o tragedie, Năpasta, a localizat-o la ţară: a simţit că onoarea unei tragedii nu poate fi suportată nici de Zoe, nici de Tipătescu. La ţară, a găsit el în cine să întrupeze sentimentele grave, profunde, mari ! Şi, vă puteţi închipui pe Caragiale, dacă ar fi zugrăvit ţărani, zugrăvindu-i fals-idilic, ori ca arhaisme ? Şi recunoştinţă şi lui Vlahuţă şi Delavrancea, care, în câteva accente sincere, şi-au arătat emoţia lor faţă cu suferinţele ţărănimii.

Tot în această epocă, există un scriitor, un mare scriitor, care şi-a cântat anii copilăriei sale ţărăneşti – şi cu aceasta şi viaţa ţărănească, aruncând însă asupra ei un văl albastru, privind-o cu nostalgia unui ţăran transplantat în oraş, rămas toată viaţa ţăran, fără însă să mai aibă legătură puternică cu poporul. E Ion Creangă.

În această vreme, în Ardeal, lucrurile stau cu totul dimpotrivă. Cine a cetit pe Pop Reteganul, pe omul din popor, care scrie pentru popor, viaţa adevărată a poporului; pe Slavici, omul din popor, care nu uită că e din popor, care scrie viaţa adevărată, de bucurie, de tristeţă, de muncă a poporului: pe Coşbuc, care cântă idila adevărată a dragostei; din ţinutul lui mai fericit şi munca . . . şi acel profetic Noi vrem pământ ! – acela pricepe deosebirea ! Se zice că Coşbuc a scris această poezie inspirat de starea ţăranilor din Moldova . . . Cu atât mai caracteristic. A trebuit să vie un ardelean, un „fecior” de lângă Năsăud, ca să scoată cel mai mare şi mai cuprinzător strigăt al ţăranului moldovan . . .

Nu voiesc să vorbesc de faza cea din urmă a literaturii româneşti. Ea e în formare. Un singur nume voi scrie aici: pe al lui Octavian Goga! E un ardelean din „satul de sub munte”, Răşinari . . . Cetiţi Poeziile sale, cetiţi, în alt loc al acestei reviste, povestea „omului”, simpla şi dureroasa poveste a ţăranului român, care ar putea să aibă drept moto vorbele lui Gloucester din Regele Lear: „Totul e întunecime şi dezolare . . .” Şi n-o putea spune povestea aceasta, care e mai cu samă a „omului” de dincoace de Carpaţi, a ţăranului nostru, decât tot un ardelean ! . . .

. . . Şi ce direcţie oare va lua, de aici încolo, literatura românească ? . . . Dar îmi vine o altă întrebare, dacă e o alta: durerile din acest moment ale poporului român sunt ale facerii, sau ale morţii ?

G. Ibrăileanu

„Viaţa românească”, 1907, nr.3, v. Studii literare, vol.2, Buc., Ed. Minerva, 1979, pp.152-159.

Iarăşi „poporanismul” în literatură

V-aţi plictisit de discuţia asta ? Şi noi ! Dar suntem atacaţi din nou. Astă vară ne-a atacat dl.

Duiliu Zamfirescu. Acum o legiune de critici şi esteticieni. Revista Luceafărul, în urma campaniilor de astă vară, a început o anchetă asupra

„poporanismului” în literatură. Ni s-a adresat şi nouă, dar ca cei care aveam să fim „judecaţi” am crezut că e mai bine să nu răspundem.

Din răspunsurile publicate de Luceafărul, am înţeles că e nevoie – vai! – să revenim încă o dată – şi să sperăm că pentru ultima oară ! – asupra acestei chestiuni, căci, dacă ne-ar fi poate indiferent ce spun corespondenţii Luceafărului despre „poporanismul” nostru, nu ne e deloc – încă! – indiferent să vedem că suntem combătuţi pentru un „poporanism” izvorât din mintea domnilor corespondenţi.

Observăm din capul locului un lucru. Criticii noştri dispreţuiesc nu numai ce am spus noi că înţelegem prin poporanism, dar şi cele mai elementare tratate de istoria românilor şi de istoria literaturii româneşti. Dacă nu ai foiletat niciodată mai cu băgare de samă aceste umile manuale poţi crede că poporanismul este o invenţie a Vieţii româneşti, mai poţi crede că el este un nou gen poetic sau o nouă şcoală literară, recomandate, Doamne fereşte, scriitorilor – în sfârşit poţi crede că ar fi vorba de cine ştie ce atentate la independenţa scriitorilor şi la bunele şi vechile învăţături ale esteticienilor şi criticilor literari.

65

Toată lumea ştie că în ţara noastră s-a întâmplat la începutul veacului al XIX-lea un lucru

extraordinar. La un popor oriental şi foarte înapoiat, s-a introdus deodată, în doze forţate, civilizaţia apuseană. De aici a urmat un lucru tot atât de extraordinar: Clasele din oraşe au început să devină un fel de colonie franceză, sau, mai bine zis, erau pe punctul de a deveni. A început să se schimbe viaţa, sufletul şi odată cu el şi acel corelat, care este limba. Cuvintele nouă, luate mai ales din franţuzeşte, sunt reflexul, în limbă, al civilizaţiei apusene introduse de noi: cantitatea lor e reflexul puterii cu care a invadat acea civilizaţie; felul lor e reflexul aspectelor civilizaţiei ce am introdus; forma ce le-am dat-o e reflexul chipului cum am asimilat această civilizaţie.

Şi cine studiază aceste probleme – şi altele ! – descopere că nu există popor pe lume care să se fi îndepărtat atât de mult de sine însuşi. Şi prin urmare, descoperă că nu există alt popor căruia problema revenirii la sine, a naţionalizării culturii, literaturii şi limbii să i se fi impus cu atâta putere şi urgenţă. Reacţia fericită, se ştie, a început cam o dată cu primejdia, mai ales în Moldova.

Dar naţionalizarea culturii şi, ca să ne mărginim la subiectul nostru, a literaturii şi limbii, nu s-a desăvârşit nici până astăzi.

Dacă cineva se face forte să ne convingă că, din acest punct de vedere, am ajuns în situaţia Franţei, Angliei, Germaniei, Rusiei chiar – că literatura şi limba noastră sunt perfect naţionale şi nu mai au nevoie să se romanizeze la izvorul geniului românesc, păstrat în popor – că, mai ales, limba noastră literară e perfect formată, că sintaxa şi vocabularul ei nu mai au nimic de împrumutat de la popor, pentru a deveni atât de românească cât e de franţuzească limba lui Flaubert şi de englezească a lui Dickens – atunci, da ! o latură (dar numai una!) a poporanismului e de prisos, nu mai are nici un rost!

Căci, ce e, mai întâi de toate „poporanismul în literatură?” E lucrul acela, pe care-l ştie oricine a citi un manual de istoria literaturii: e curentul poporan, e

acea naţionalizare a literaturii culte (născută sub influenţa mai ales a literaturii franceze) prin literatura poporană – ca spirit şi ca limbă.

Toţi scriitorii noştri mari au făcut acest lucru. (Sunt unii care au rămas mici pentru că n-au făcut acest lucru.) Şi din epocă în epocă, o dată cu creşterea valorii literaturii româneşti, creşte şi naţionalizarea ei prin comuniunea cu geniul poporului.

Aiurea, această lature a poporanismului poate că nu e necesară. Zic poate, pentru că şi aiurea, întotdeauna când limba se „înstrăinează” prin vreo influenţă oarecare, mai ales clasică, oricând devine prea abstractă, sau când se vlăguieşte, altoiul preţios e tot literatura şi limba poporului: Malherbe, Hugo, Lessing, Herder, Puşkin, Gogol etc.

Şi nu e mult de când Anatole France, cel mai desăvârşit stilist din ţara stilului desăvârşit, a mărturisit că-şi datoreşte limba limbii poporului, de care s-a folosit ca de un izvor veşnic viu şi proaspăt.

Băgaţi de samă, d-lor suprafini, e vorba de Anatole France ! Inventat-am noi ceva nou ? Impunem ceva arbitrar şi neraţional scriitorilor ? Dar noi nu facem decât să continuăm un curent vechi – sănătosul şi rodnicul curent –

accentuându-l şi teoretizându-l ! Dar am spus că poporanismul mai înseamnă încă ceva: „simpatia pentru ţărani”, când e vorba

de acei scriitori care zugrăvesc viaţa ţărănească. „Simpatia” aceasta pentru ţărani face să sară-n sus pe unii critici şi filozofi; auzi, zic ei, „simpatie

pentru ţărani”, un element aşa de străin artei ! Dar nu-i deloc străin. Nu ne vom avânta în teorii complicate, nu vom cita, şi noi, scriitori mari, ca să dovedim că

simpatia pentru obiect e o mare însuşire artistică, o însuşire care face pe scriitor să pătrundă mai adânc în suflete şi să le priceapă mai bine.

Vom cita câteva fapte cunoscute de toată lumea. Lăsând la o parte pe alţii, care au chiar „şcoli literare”, iată-l pe dl. Duiliu Zamfirescu, în al său

66

neuitat Poporanismul în literatură. Uitând c-a existat pe lumea asta Dickens, George Eliot şi Bret Hart, Tolstoi, Dostoievski şi Turgheniev, Vlahuţă, Sadoveanu şi Brătescu – Voineşti, ca să citez numai câţiva şi al căror talent nu poate fi pus la îndoială, iată-l declarând de sus, de foarte de sus, că „un ucenic de bărbier sau calfă de cismar . . . va deveni pentru literatură un personagiu comic, sau un tip de perfectă platitudine” şi că „cei mai mulţi creatori de caractere omeneşti nu se ocupă de sufletele simple, pentru că acelea sunt, ca neantul, fără evenimente” – întărind aceste consideraţii printr-o ulterioară declaraţie cum că ţăranii sunt „maimuţe”. . .

Ei bine, într-o ţară unde un personaj luat în serios în multe cercuri sociale, unde un membru al Academiei, în faţa acestui corp dat, poate trata pe oamenii mici – pe majoritatea poporului român – cum tratează conciliul de la Trente pe femei şi Descartes pe dobitoace, nu e oare nevoie a recomanda simpatie pentru cei mici ?

Nu vedeţi că, fără simpatie, cei mici ori n-au nici un rol în artă, ca neavând „suflet”, ori, dacă au un rol, apoi nu pot avea altul decât acela de a servi drept „personagii comice” ori „tipuri” de perfectă „platitudine”?

Într-o ţară de parveniţi fuduli, ca a noastră, simpatia, de care am vorbit, are tocmai rolul de a face pe scriitori să vadă şi în cei mici oameni cu „evenimente sufleteşti” . . .

Şi, fie zis în treacăt, rezultă oare din vorbele noastre că am sfătuit pe cineva să falsifice pe ţărani, idealizându-i ? … Dar cetiţi pe scriitorul poporanist, dl. Sp. Popescu, cetiţi-i, de pildă, ultima lucrare, Rătăcirea din Stoborăni … Este o idealizare ?

Orăşanul, în genere, se naşte cu antipatie, în orice caz cu dispreţ pentru ţăran, pe care-l socoate, în chip foarte sincer, ca un fel de om-animal. Şi simpatia pe care o propovăduim noi nu este, în definitiv, decât sfatul ce-l dăm scriitorilor de a fi obiectivi, de a pricepe şi viaţa ţărănească, de a vedea, mai departe, şi cauzele „sufletului” şi ale faptelor ţărăneşti, căci un scriitor care nu vede cauzele, care cinematografiază numai, nu este un adevărat scriitor . . . Şi cine vede cauzele, de care vorbim mai sus, nu poate să nu devină mai indulgent, să nu reverse o mai mare simpatie asupra ţăranului, asupra acestui străvechi supus, bătut şi flămânzit . . .

În altă ţară nu ar fi nevoie de acest sfat, căci nicăieri nu e o aşa de mare prăpastie – şi deci dispreţ – între orăşeni şi ţărani.

Afară de o ţară: Franţa ! Naturaliştii, Balzac, Zola, Maupassant (aceşti scriitori aşa de despreţuiţi de dl. Zamfirescu) se comportă cu cei mici întocmai după reţetele academicianului nostru. Ţăranii acestor mari scriitori sunt „personagii comice” şi „plate”. . .

Aceşti scriitori, ca şi dl. Zamfirescu, neputând intra în sufletul ţăranului, loviţi numai de aparenţe, au crezut că ţăranul e fără „suflet”, „maimuţă”, bun să pozeze numai ca tip „comic” şi „plat”. (În timpul din urmă, ca o exemplificare a teoriei d-sale, dl. Zamfirescu a scris o schiţă din viaţa ţărănească, Bucşă, în care toate personajele sunt tâmpite.)

Şi cât de mult pot greşi, ce opere neadevărate poţi face când nu cunoşti pe ţăran şi-l socoţi fără „suflet”, se poate vedea din cazul lui Zola.

Când Zola a scris romanul La Terre, Anatole France, suprafinul, dar inteligentul şi nobilul Anatole France, a protestat într-un articol celebru împotriva zugrăvirii ţăranilor ca nişte „personagii comice” şi „plate” şi a susţinut că-n viaţa ţăranului există o frumuseţă, pe care alţii, ca Millet etc. au văzut-o, dar pe care Zola n-o vede. Anatole France a arătat atunci că Zola n-a fost impresionat de gravitatea întunecată a feţelor, de armonia omului cu pământul, de măreţia mizeriei, de sfinţenia muncii, a muncii prin excelenţă: aceea a ogorului. A arătat că Zola nu vede graţia lucrurilor, frumuseţea, majestatea, simplicitatea ...

„În noi toţi, zice A. France, în cei mici ca şi în cei mari, la cei umiliţi şi la cei mândri, există un instinct de frumuseţă, o dorinţă de ceea ce împodobeşte şi de ceea ce decorează, care, răspândite în lume, fac farmecul vieţii”. . .

Tot în privinţa acestei chestii, un doctor de ţară, Fournier, scrie lui A. France o lungă scrisoare, în care vorbeşte de „grija ce o are ţăranul de demnitatea lui”, de „sentimentul de pudoare excesivă a ţăranului” etc . . .

Iar Louis Ulbach, vorbind tot de La Terre, zice că acest roman e „o calomnie, o insultă adusă majorităţii francezilor” şi adaugă că i-ar veni greu lui Zola să explice, prin a sa teorie a eredităţii, cum

67

se face că „aceşti ţărani sunt părinţii a tot ce există mai cinstit, mai inteligent, mai brav în Franţa” . . . „Cine dintre noi, se-ntreabă acest scriitor, n-are sânge ţărănesc în vine şi cine dintre noi nu admiră pe aceşti muncitori neodihniţi ca pe un exemplu, ca pe o tradiţie de urmat ?”. ..

Iar Tolstoi, vorbind şi el de defăimarea ţăranilor de către Balzac, Zola, Maupassant, se-ntreabă cum se poate explica existenţa splendidei civilizaţii franceze, cu adevăraţii ei oameni mari, dacă această civilizaţie stă pe un piedestal atât de păcătos, atât de „comic” şi de „plat”. . .

Şi întorcându-ne la noi, constatăm că ceea ce a văzut bun, frumos în viaţa ţăranilor un Alecsandri, un A. Russo, un Grigorescu, un Eminescu, un Vlahuţă, un Caragiale când a scris despre ţărani, un Slavici, un Coşbuc, un Sadoveanu, un Goga, un Agârbiceanu – nu vede cutare „şcoală literară” ori dl. D. Zamfirescu.

Şi noi am putea întreba: ce soartă poate avea cultura noastră dacă ea stă pe un piedestal de „ridicoli”, de „plaţi”, de „maimuţe”, de „fiinţe fără suflet” – şi dacă această cultură a noastră e reprezentată din ce în ce mai mult de fii şi nepoţi ai acestor „maimuţe”?

Concepţia aceasta despre ţărani nu poate duce decât la falsificarea acelor opere de artă în care e vorba despre ei.

Şi când noi recomandăm simpatie pentru ţărani, adică îndrumarea de a-i privi obiectiv, mergem noi alături de artă ?

Şi inventăm noi – şi aici – ceva nou ? Dar artiştii români mai sus citaţi, făcut-au ei altceva ? Aşadar făcut-am noi altceva decât să aprobăm, să îmbrăţişăm o atitudine cunoscută şi s-o

teoretizăm ? Nu vă place cuvântul „poporanism”? Dar noi credem că e cel mai potrivit, pentru a cuprinde aceste două feţe ale problemei şi pentru

a face legătura cu problema istorică şi socială, cu care este legată această problemă literară . . . Altă spaimă ! Nu-i aşa ? Cum ? Probleme literare legate cu probleme istorice şi sociale ? Ei da ! Întreaga istorie a literaturii e martoră. Toată lumea ştie că e o legătură între clasicismul

francez şi epoca istorico-socială corespunzătoare, între romantismul german şi-ntre epoca istorico-socială corespunzătoare; între lupta dintre clasici şi romantici şi luptele între conservatori şi republicani; între epoca noastră de după 1840 şi între idealurile politico-sociale ale românilor.

E o legătură între aspiraţiile politice, sociale şi naţionale ale lui Alecsandri, Eminescu, Vlahuţă şi Sadoveanu şi între poporanismul lor literar.

Şi e o legătură între literatura noastră de azi, numită de unii şi ţărănistă, de alţii naţionalistă, şi între preocupările politico-sociale de azi, datorită crizei de acum zece ani. În urma acelei crize, care ne-a redeşteptat dintr-un dolce far niente, s-a accentuat tendinţa noastră de a fi noi. Puneţi alături acest nou curent literar cu măsurile de a pune în valoare energiile noastre naţionale, cu străduinţa de a face ceva pentru clasa ţărănească, cu mişcarea economică şi culturală de la ţară, cu apariţia unor mişcări politice etc. şi veţi zări poate legătura . . .

Poate că e cam prozaică această constatare pentru estetica pură. Dar aşa e ! Istoricul literar viitor va pricepe şi mai bine această corelaţie şi această cauzalitate ...

Numai după ce literatura şi limba românească vor fi perfect româneşti; numai după ce se va umple prăpastia socială şi morală dintre orăşeni şi ţărani, şi, mai ales, va înceta prejudecata că ţăranii nu sunt oameni ca şi noi; numai atunci poporanismul îşi va fi îndeplinit rolul şi-şi va fi trăit traiul.

P. Nicanor60 & co

„Viaţa Românească”, anul IV (1909), nr.12 (decembrie)

Iarăşi poporanismul

60 P. Nicanor este un pseudonim al lui G. Ibrăileanu.

68

Un ziar* a întreprins o anchetă în privinţa curentelor literare. Fireşte, poporanismul nu poate lipsi din răspunsurile intervievaţilor. „Curentul” şi „şcoala” poporanistă le stă în cale, deşi noi, singurii care avem cuvânt în această chestie, am declarat că poporanismul nu e nici curent şi nici şcoală literară, ci numai o concepţie asupra vieţii.

Această concepţie, aplicată la literatură, nu exclude nici un curent ori şcoală literară. Cineva poate să fie un poporanist încarnat şi, în acelaşi timp, simbolist, fie în artă dacă e artist, fie în preferinţele sale dacă e critic. Şi, tot aşa de bine, un alt poporanist poate să fie realist, şi un al treilea clasic etc., după temperamente. Această revistă, prin colaboratorii ei, prin proza şi versurile şi prin aprecierile ei critice, este răspunsul categoric şi fără replică la aserţiunile divagante ale acelora care vorbesc de o şcoală literară poporanistă.

Această concepţie, aplicată la literatură, este, mai întâi, afirmarea, banal de adevărată, că literatura, romantică ori simbolistă, clasică ori realistă, română ori franceză, este cu atât mai originală, mai adevărată, mai interesantă şi mai preţioasă literaturii universale, cu cât poartă mai mult caracterul specific naţional.

Această concepţie, aplicată la literatură, este, în al doilea rând, afirmarea, tot şa de banal de adevărată, că un scriitor lipsit de imparţialitate, mânat de pasiuni şi prejudecăţi, va diforma realitatea în opera sa de artă. Un misogin va zugrăvi întotdeauna fals pe femeie. Un misoneist va zugrăvi întotdeauna fals mişcările de emancipare. Un dispreţuitor al poporului va zugrăvi întotdeauna fals pe ţărani. Şi fiindcă orice bărbat are mai mult sau mai puţin, conştient ori inconştient, mai ales inconştient, un sentiment de dispreţ pentru femeie, trebuie să se întâmple o revoluţie în sufletul lui, să devină „feminist”, pentru a reuşi să devină imparţial în judecata sa asupra femeii. Şi fiindcă orice om din clasele suprapuse are, mai mult sau mai puţin, de obicei mai mult, conştient sau inconştient, un sentiment de contrarietate pentru ţărani, trebuie să se întâmple o revoluţie în sufletul lui, să devină democrat (noi am întrebuinţat cuvântul „poporanist”), pentru a reuşi să devină imparţial în judecata sa asupra ţărănimii.

Dar falsificarea realităţii în opera de artă, ca şi-n filozofie, se întâmplă mai ales când scriitorul zugrăveşte pe femei, ori pe ţărani, în conflictul de interese, în ciocnirea cu stăpânitorii.

În faţa conflictului, scriitorul uită adesea un fapt esenţial: că femeile, ţăranii sunt oameni mici, dezarmaţi, robi, că ei sunt categorii nedreptăţite de istorie şi că, prin urmare, faptele lor, socotite prin prisma acestei concepţii juste, au altă gravitate morală decât a celor mari, înarmaţi şi stăpâni. O greşeală a celor dintâi este mai puţin reprobabilă decât aceeaşi greşeală a celor din urmă.

Victor Hugo a spus cuvântul cel mai frumos din lume în favoarea femeilor, cuvânt în care se cuprinde o profundă filozofie:

N’insultez jamais une femme qui tombe ! … Nu insultaţi niciodată pe un ţăran care se rătăceşte ! Feminismul şi poporanismul nu înseamnă nici idealizare, nici preferinţă exclusivă. Ele numai

ajută pe scriitor să priceapă realitatea, să fie realist, să transpună în operă justele raporturi dintre lucrurile pe care le zugrăveşte.

Dar noi nu profesăm feminismul. L-am adus în discuţie numai ca să lămurim mai bine ceea ce aveam de spus. Feminismul este legitim, dar pentru moment nu este cea mai urgentă problemă. Suntem numai poporanişti. Şi poporanismul nostru, mult mai important pentru noi în alte domenii – în domeniul literar nu înseamnă, încă o dată, decât: revendicarea spiritului specific naţional şi acea

simpatie pentru popor care permite scriitorului să vadă just în viaţa celor mici şi-n conflictele lor. Cu alte cuvinte, originalitate în artă şi realism şi-n zugrăvirea vieţii ţărăneşti. Un scriitor care ricanează când zugrăveşte ţărani (ca şi atunci când zugrăveşte femei, proletari etc.) nu numai că falsifică realitatea, dar ofensează şi simţul moral al cititorului civilizat, căci este penibil să stai de vorbă cu un om moralmente inferior şi crud, chiar dacă are talent.

S-a-nţeles că, adversari ai oricărei falsificări a vieţii ţărăneşti, nu noi am fi aceia care să propunem înfrumuseţarea în artă a vieţii şi a sufletului ţărănesc. Aceasta ar fi o caricaturizare şi deci o ofensă şi, dacă voiţi, ar fi un act anti-poporanist. Ţăranul trebuie arătat în toată goliciunea inferiorităţii,

* Revista „Luceafărul”.

69

sălbăticiei şi barbariei lui, dacă e inferior, sălbatic şi barbar. Să nu i se cruţe nici o apucătură rea, nici un viţiu. Să fie însă zugrăvit complet, aşa cum zugrăvesc cei mai mari romancieri, cum zugrăveşte Tolstoi pe Ana Karenina, cu toate contigenţele explicatoare, cu faptele luminate de cauzele lor – şi atunci imaginea ţărănimii, fiind adevărată şi just luminată, cu cât va fi mai respingătoare, cu atâta va fi o protestare mai vie împotriva soartei care i s-a creat şi de care este răspunzătoare istoria şi sfetnicii ei -, pe cât poate fi vorba de răspundere în acele lucruri în care „bietul om e sub vremi”.

Înseamnă toate acestea că suntem exclusivişti, că nu recunoaştem decât un fel de literatură ? Şcoala poporanistă – care nu există ?

Colaboratorii noştri, prozatorii şi poeţii, ei fac parte din şcoli, fără să vrea. Unii sunt romancieri, alţii realişti, alţii simbolişti – toţi mai mult sau mai puţin poporanişti, pentru că au sufletul românesc şi pentru că, atunci când vorbesc de ţărani, nu-şi arată caninii, rânjind de ură şi de dispreţ.

Noi, redactorii, care nu scriem nuvele şi poezii, care n-avem temperamentul aşa de puternic şi tranşant, ca să putem fi clasaţi, noi nu suntem de nici o şcoală. Băgaţi bine de seamă: în ţara aceasta, suntem aproape singurii pentru care toate şcolile şi curentele sunt egale.

Sunt reviste şi îndrumători care nu pot suferi ţărănismul. Sunt reviste şi îndrumători care nu pot suferi simbolismul. Sunt reviste şi îndrumători care nu pot suferi decât un curent, o şcoală – pe a lor. Îi ştiţi.

Cutare îndrumător e „modernist” şi simbolist” şi are oroare de ţărănism. Cutare îndrumător e „intelectualist” şi aristocrat şi are oroare de ţărănism. Cutare îndrumător e ţărănist şi are oroare de „intelectualism” şi de simbolism.

Şi tocmai aceştia ne numesc pe noi exclusivişti ? Fiindcă nu suntem nici aristocraţi ca X, nici ţărănişti ca Y, nici simbolişti ca Z, apoi X,Y şi Z cred că suntem în contra lor. Şi dacă suntem în contra tuturora, trebuie să avem şi noi „şcoala” noastră !

Dar ridicatu-ne-am noi vreodată împotriva unei şcoli, unui curent, cum fac ei ? Dimpotrivă. Am publicat scrieri de toate şcolile, am lăudat, am recomandat, în recenzii, în cronici, în studii, în note pe marginea cărţilor, scriitori de toate felurile, români şi străini.

… Şi acum, reluaţi-vă cântecul, domnilor ! Inevitabil d. Lovinescu şi-a dat părerea. Poporanismul, zice d-lui, ia „un fel de literatură drept

toată literatura” (sublinierile sunt ale autorului). Poporaniştii ajung „chiar până la înlocuirea talentului literar prin formulă”.

Acest om e fără milă. G. Ibrăileanu

„Viaţa românească”, 1911, nr. 12, v., şi „Studii literare”, vol. 2, Buc., Minerva, 1979, pp.163-166.

70

Ce este poporanismul?

Atitudinea poporanistă – căci poporanismul, cum am spus de atâtea ori, nu e nici un partid

politic, nici o şcoală literară – a fost lămurită pentru întâia oară acum treizeci de ani. Această atitudine era legată de o concepţie mai generală asupra vieţii. În practică, însă, dacă se poate spune astfel, adică faţă de problemele concrete ale politicii, culturii şi literaturii noastre, ea se reducea la următoarele idei:

I

În mijlocul Europei transformată prin Revoluţia Franceză, care eliberase toate clasele sociale şi

le dăduse posibilitatea să lupte pentru revendicările lor, rămăsese în stare medievală – pe lângă Rusia şi Turcia – şi România, unde aproape întreg poporul, adică ţărănimea, era încă în iobăgie, fără drepturi politice, exploatat economiceşte până la sânge, lăsat şi silit să rămână în incultură, departe de toate bunurile civilizaţiei.

Din munca ţărănimii se înjghebase un fel de civilizaţie, apanaj al unei clase foarte restrânse. Din munca acestei clase se înjghebase şi un început de cultură adevărată. Iobagii, cu munca lor, făceau posibilă crearea de şcoli, de universităţi, de atenee, de reviste, de şcoli literare. Dar iobagii nu primeau în schimb nimic. Starea lor materială era tot mai rea; iar sufletul şi mintea lor, lăsate mereu în părăsire. Erau două ţări: românii sus şi rumânii jos, în sărăcie şi întuneric.

Câţiva oameni, care nu erau dintre dânşii, şi fiindcă nu erau dintre dânşii s-au simţit debitori faţă de această clasă, care le dădea putinţa să se adape la cultura europeană; şi vinovaţi faţă de clasa aceasta – vina omului care se foloseşte de munca altuia şi nu-i dă nimic în schimb.

Aceşti oameni au adus ideea că intelectualii trebuie să-şi plătească datoria faţă de iobagi, faţă de această clasă fără analogie în Europa civilizată, să-şi răscumpere vina, luptând pentru emanciparea şi luminarea ei.

Poporanismul n-a fost vocea interesului de clasă. Promotorii poporanismului n-au fost ţărani (sau „mici burghezi rurali”, cum le place hiperurbanilor să boteze pe ţărani).

Poporanismul n-a fost un sentiment de clasă, ci un sentiment generos pentru altă clasă. (Ceea ce s-ar putea numi statul major al poporanismului, întotdeauna foarte restrâns ca număr,

a fost alcătuit în tot timpul din burghezi, urbani sau proprietari de moşii, şi dintr-o minoritate de intelectuali ieşiţi din clasele de jos, dar care acum erau burghezi. O statistică a tinerilor care au venit la noi de douăzeci de ani încoace ar arăta că aproape toţi fac parte din vechi familii urbane. Aceasta n-o spunem pentru că ar fi o înjosire să fii ţăran, ci pentru a defini atitudinea poporanistă. Părerea noastră este că singura clasă aristocratică la noi e ţărănimea nemahalagizată încă, aceea, de pildă, din Creangă).

Era o noutate absolută această atitudine? Nu. Tot ce este favorabil ţărănimii în ideologia bonjuriştilor patruzecioptişti formează tradiţia poporanismului. Sentimentele lui C. A. Rosetti faţă de ţărani în politică, ale lui A. Russo în domeniul cultural şi literar, ale lui Cezar Bolliac în poezie sunt tot atâtea stări sufleteşti precursoare poporanismului. Şi, lucru vrednic de luat în seamă, acel care, într-un moment de conştiinţă a vinei şi a datoriei, a formulat acest sentiment, aproape ca şi mai târziu poporaniştii, a fost Titu Maiorescu.

„Singura clasă reală la noi – zice el, într-un articol din tinereţe – este ţăranul român, şi realitatea lui este suferinţa, sub care suspină de fantasmagoriile claselor superioare. Căci din sudoarea lui zilnică se scot mijloacele materiale pentru susţinerea edificiului fictiv, ce-l numim cultura românească, şi cu obolul cel din urmă îl silim să ne plătească pictorii şi muzicanţii noştri, academicii şi atenianii din Bucureşti, premiile literare şi ştiinţifice de pretutindenea, şi din recunoştinţă cel puţin nu-i producem nici o singură lucrare care să-i înalţe inima şi să-l facă să uite pentru un moment mizeria de toate zilele.”61

61 În contra direcţiei de astăzi în cultura română, 1868. (n.a. – G.I.)

71

Dacă critica şi soluţiile poporaniste diferă, sentimentul poporanist e acelaşi – ca şi sentimentul din aceste rânduri ale lui Maiorescu. Dar Maiorescu, mai târziu, în activitatea lui publică, nu s-a condus de acest sentiment.

Acest respect al poporanismului, acest sentiment, acum, după război, nu mai are raţiune de a exista, căci nu mai are obiect. Odată ce ţăranul a fost împroprietărit şi i s-a dat drept de vot, odată ce nu mai este iobag, nu mai poate fi vorba nici de vină, nici de datorie faţă de el. Vina a fost răscumpărată: datoria i s-a plătit.

Sau, dacă a mai rămas vreo datorie, e datoria de a-l ajuta să iasă din incultură. Dar mijloacele de a se ridica le are acum toate: bunăstare şi drepturi politice.

Cum s-a reflectat acest sentiment în atitudinea poporaniştilor faţă de literatura naţională? Prin nimic alta decât prin dreptul ce şi l-a luat critica poporanistă de a se întreba, când se

întâmpla să aibă în faţă un roman sau o nuvelă cu subiect din viaţa ţărănească, ce atitudine are scriitorul faţă cu subiectul; cum zugrăveşte pe iobagi; e un om subţire, un exemplar de lux uman, ori e un tip grosolan, rămas în urmă pe scara evoluţiei morale.

Când această clasă de iobagi nefericiţi şi nedreptăţiţi era zugrăvită ca o specie de gorile răufăcătoare, fără nici o înţelegere a cauzelor inferiorităţii lor, cauze de care nu ei erau vinovaţi, ci istoria – atunci recunoşteam meritele literare ale scriitorului, dacă le avea, dar spuneam că e un tip uman inferior (sufleteşte) şi un scriitor lipsit de obiectivitate şi de pătrundere (esteticeşte).

...Lipsit de obiectivitate şi de pătrundere, pentru că realitatea e mai complexă decât o vedea el: gorila nu era gorilă, ci un om ca toţi oamenii, dar victimă (în sens moral), produs (în sens filozofic) al împrejurărilor sociale, acumulate de-a lungul vremii şi devenite istorice.

Aşadar, deşi plecam de la un sentiment, noi nu formulam o altă concepţie decât aceea a observaţiei complete, a redării complete a faptului zugrăvit, aşa cum fac marii creatori – de pildă romancierii ruşi –, cum a zugrăvit Tolstoi pe Ana Karenina, pictură completă din care se vede şi decăderea, dar şi cauzele decăderii acestei femei. Nu cerem transfigurarea şi idealizarea ţăranului, ci zugrăvirea lui cât mai adevărată – şi atunci cu atât mai absolvitoare pentru el. Şi cu atât conţinând un imperativ mai categoric pentru ajutorarea lui, ca să iasă din starea mizerabilă.

Poate că această cerinţă de realism şi acest sentiment de justiţie morală şi estetică era o atitudine antiestetică?

Ce-ar zice antagoniştii noştri civilizaţi (avem o droaie!), dacă un scriitor antisemit feroce ar scrie nişte romane în care evreii ar fi zugrăviţi aşa... cum îi văd, îi concep şi îi explică antisemiţii? Noi credem că i-ar nega şi talentul, dacă scriitorul ar avea talent. Suntem siguri (băgaţi de seamă cum este atacat d. Sadoveanu pentru atitudinile sale...mic-burgheze). Dar să admitem că criticul civilizat ar fi o natură estetică desăvârşită şi ar recunoaşte talentul romancierului antisemit. Ne întrebăm: n-ar aduce el totuşi întâmpinarea că romancierul generalizează pe nedrept, că romancierul are sufletul inferior – de „huligan”, cum se zice? Sau în loc de romancier antisemit, imaginaţi unul misogin şi în loc de evrei – femei. Ori în loc de romancier misogin, imaginaţi un romancier partizan al castelor ca Bourget şi, în loc de femei, „dezrădăcinaţi” etc., etc., etc.

Dealtfel, când eşti critic obiectiv, nu e nevoie să fii poporanist, ori „civilizat”, ori filogin, ori democrat, pentru a remarca atitudinea nedreaptă, neobiectivă a scriitorului ţăranofob, evreofob, misogin, „aristocrat” (toată critica e plină de asemenea observaţii. Vezi, de pildă, criticii francezi, faţă de Les Déracinés ai lui Barrès)62 .

Pentru aceste ultime consideraţii, să dăm un exemplu din propria noastră activitate. Când un scriitor al nostru de talent a pictat urâţenia unui târguşor moldovenesc şi prin murdăria evreilor (murdăria aceasta e un fapt real, care sare în ochii oricui), noi am spus că aiurea, în altă ţară, acest element al picturii mediului ar fi binevenit, dar că la noi acest element de pictură poate stârni în cititori mai mult decât o imagine pitorească, poate stârni un anumit cortegiu de stări sufleteşti neliterare – că acea pictură, la noi, spune mai mult decât vrea şi nu e binevenită. Şi doar nu suntem filosemiţi. Altă dată, fără să fim iubitori şi admiratori ai lipitorilor satelor recrutate dintre grecii veniţi din Stambul, când

62 Gide: “Il n'y a pas eu de plus nefaste éducateur et tout ce qui reste marqué par son influence est déjà moribond, déjà mort”. (n.a. – G.I.)

72

d. Sandu-Aldea, în romanul Două neamuri, generalizând, a zugrăvit ca odioasă întreaga seminţie grecească imigrată la noi şi ca angelică întreaga populaţie românească din satul unde-şi plasa romanul, am remarcat acest lucru şi l-am învinuit de lipsă de obiectivitate şi deci de slăbiciune estetică.

O polemică lungă, provocată de cerinţa noastră ca scriitorul să fie complet obiectiv (în sensul arătat mai sus), am dus-o în jurul lui Maupassant, pe care îl luasem la început, şi din întâmplare, ca să ilustrăm teoria atitudinii scriitorului faţă de subiectul său. Insistam mai ales asupra scenelor de seducere din opera sa, zugrăvite, adesea, cu o totală lipsă de obiectivitate: acele scene în care redă fapte crude ca nişte simple bagateluri, istorisindu-le cu haz, proiectând o lumină simpatică asupra seducătorilor şi ridiculizând pe victime, pentru că sunt victime şi fac parte din categoria socială „bourgeois”!

Aşadar, poporanismul-atitudine era numai un aspect, o aplicare specială a unei concepţii mai generale. Şi, de fapt – făcând bilanţul criticii noastre –, n-am reclamat mai multă obiectivitate pentru ţărani decât pentru alte categorii umane.

Fireşte, astăzi, când ţăranul nu mai este un iobag nefericit, atitudinea noastră nu mai are motive să aibă accentul de atunci – căci totul e relativ pe lumea aceasta şi atârnă de împrejurări de fapt. Acum atitudinea aceasta a poporanismului nu mai poate fi atât de vigilentă ca înainte de război.

Şi totuşi...Chiar dacă ar fi? În Franţa, ţărănimea a fost scoasă din iobăgie, a fost transformată în clasă socială normală încă

de la Revoluţia cea Mare. Aşadar, datorie, vină, sentiment generos etc. („poporanism”) pentru ţărănime nu mai au ce căuta în Franţa. Totuşi, cine nu cunoaşte virulentul atac (mai virulent decât orice atac poporanist al nostru) al calmului şi scepticului Anatole France63 împotriva lui Zola, pentru că acesta terfeleşte în romanele sale pe ţărani? Pentru că-i zugrăveşte antipatici? Vă amintiţi de pasiunea pusă în această chestie, de informaţiile culese de el – aproape o adevărată anchetă – , spre a dovedi că ţăranul francez e om, e cuviincios, are sentimentul frumosului etc?

Acesta a fost în literatură poporanismul-atitudine. Încolo, subiect din cutare sau cutare categorie socială, clasicism, romantism, simbolism, dadaism, tragedie eroică, Homer, Shakespeare, Baudelaire, Dostoievski, M. Proust, P. Valéry, Anatole France, Knut Hamsun...Emil Isac, Baltazar etc., etc., etc., ne-au plăcut sau nu, cu totul din alte motive decât poporanismul. Că am fost şi suntem împotriva maimuţărelii moderniste, cum A. Russo a fost împotriva maimuţărelii lamartiniene şi byroniene? Asta nu mai e poporanism. Anatole France a fost tot atât de refractar ca şi noi, şi nu maimuţărelii, dar chiar simbolismului adevărat. Iar Jules Lemaître – şi mai refractar. Şi nu, fireşte, din cauza „poporanismului”...

Când îţi place Shakespeare şi Goethe, Balzac şi Dostoievski, France şi Proust, Leconte de Lisle şi Verlaine, Eminescu şi Coşbuc, Sadoveanu şi Alice Călugăru, Arghezi şi Topârceanu, dar nu-ţi plac poeziile d-lui Baltazar şi a emulilor săi, nu eşti, prin aceasta, nici poporanist, nici antipoporanist. Tot aşa cum, fiindcă nu ne plac nuvelele d-lor Lungeanu, Dragoslav şi ale mai tuturor ţărăniştilor, ca şi poeziile crâşmăriştilor de tristă memorie (pe care le-am combătut tot aşa de tare ca şi d. Sanielevici şi împreună cu el, cum singur mărturiseşte), nu înseamnă că suntem simbolişti. Şi, fiindcă a venit vorba, regretăm că la un popor de ţărani s-a produs atât de puţină literatură adevărată cu subiect din viaţa ţărănească. Maiorescu avea ideea că romanul şi nuvela modernă trebuie să zugrăvească mai ales viaţa claselor populare. Noi nu împărtăşim ideea lui Maiorescu. Oricum însă, literatura română a produs prea puţină literatură bună cu subiect din viaţa ţărănească.

II Dar poporanismul a mai fost ceva (şi este încă), ceva în care nu-i decât continuarea concepţiei

literare a boierilor bonjurişti A. Russo, Alecsandri şi Kogălniceanu, a micului burghez romantic şi schopenhauerian Eminescu64, a mandarinului aristocratic Maiorescu etc.

63 Vezi Anatole France, Opinions sociales (1902). (n.a. – G.I.) 64 Să nu se încânte d. Sanielevici cu ideea că Eminescu e boier, şi nu mic-burghez. Eminovicii sunt ţărani din Bucovina, şi unul din ei, tatăl lui Eminescu, a ajuns vechil (e grozav, dar e aşa!) şi apoi, cu banii din vechilie, a cumpărat o moşioară. (n.a. – G.I.)

73

E accentuarea ideii banale (dar care mereu trebuie amintită) că literatura română, ca oricare alta, nu poate să fie decât naţională; şi nu importaţie străină; că scriitorul român are să întrupeze în opera sa spiritul specific al poporului său, şi că acest spirit specific, din cauze binecunoscute istorice, există mai ales la poporul de la ţară, întrupat şi concentrat în poezia populară. Noi, spre deosebire de aristocraţii citaţi mai sus, Russo etc., am adăugat că acest spirit se găseşte şi la alte clase, dintre care ne-am oprit mai ales asupra acelei clase boiereşti care a rămas mai departe de turcism şi fanariotism.

Amintim, pentru cei care n-au învăţat bine în liceu, următoarele: toată activitatea lui A. Russo se reduce la argumentarea ideii că literatura populară trebuie să fie izvorul şi îndreptarul literaturii culte. Alecsandri a pus în practică teoria. Poezia lui personală a crescut din literatura populară. El a început să scrie poezii numai după ce a călătorit în munţi şi a cules poezie populară. Primele sale poezii originale abia sunt o culturalizare a poeziei populare. Un necunoscător ar putea să le ia drept o colecţie de poezii populare. Kogălniceanu îşi începe activitatea sa de îndrumător cultural prin recomandarea literaturii populare ca izvor de inspiraţie pentru literatura cultă. Eminescu a făcut pe larg teoria, antipatică, a spiritului specific în literatură, a cules literatură populară, a colindat în toate ţinuturile româneşti şi – vezi în Maiorescu ce legătură este între poeziile lui Eminescu şi literatura populară.

Să arătăm părerile lui Maiorescu despre această legătură: „Poeziile lui (Eminescu) încep în această privinţă alipindu-se de-a dreptul de forma populară, dar îi

dau o nouă însufleţire şi o fac primitoare de un cuprins mai înalt.” „Acestea însă (poeziile cele mai bune ale lui Eminescu) reclamă toată luarea-aminte a criticii

literare în privinţa formei lor şi cu deosebire a înrudirii cu poezia populară, din care s-au hrănit mai întâi şi deasupra căreia s-au ridicat pas cu pas până la exprimarea celor mai înalte concepţii.”65

Aşadar, după Maiorescu, elegiile, satirele şi Luceafărul lui Eminescu n-ar fi existat fără curentul poporan, început de Russo şi Alecsandri.

Dar Maiorescu nu se opreşte la Eminescu. El vede bine legătura ce există între literatura populară, depozitară a caracterului specific naţional şi a atitudinii estetice a poporului român faţă de lumea – şi între întreaga noastră literatură bună:

„Oare nu este aici (în teatrul lui Caragiale) un adevărat început de literatură dramatică naţională, independentă, trăind din propriile sale puteri, în înţelesul aceleiaşi mişcări intelectuale sănătoase în care sunt Nuvelele lui Slavici, şi Amintirile lui Creangă, şi Copiile de pe natură ale lui Negruzzi, şi Poeziile lui Eminescu – mişcare deşteptată în literatura noastră prin acea culegere de poezii populare prin care Alecsandri a îndreptat spiritul tinerimii de astăzi spre izvorul veşnic al tuturor inspiraţiilor adevărate: simţirile reale ale poporului în care trăim şi care simţiri numai întru cât sunt oglindite prin artă, în această realitate a lor, devin o parte integrantă a omenirii exprimată în forma literară?”66

Iată, spre oroarea criticii civilizate, toată literatura cultă, cu Caragiale cu tot, socotită ca un efect fericit al curentului început de Russo şi Alecsandri.

Acum, că o natură atât de estetică, un aşa de fin cunoscător al literaturii universale constată şi spune acest lucru – e treaba „moderniştilor” să-şi despice capul şi să înţeleagă posibilitatea catastrofei...

Ideea aceasta – caracterul specific naţional al operei de artă – este o idee patriotică, adică politică? Nu este o idee patriotică, este una pur estetică (Maiorescu, teoreticianul spiritului specific, expulza sentimentul patriotic din poezie!). E vorba de originalitatea unei literaturi. Toţi marii scriitori sunt foarte naţionali. Pot fi Rabelais, Molière şi Anatole France altceva decât scriitori francezi? Pot fi Shakespeare, Dickens şi Thomas Hardy altceva decât scriitori englezi? Pot fi Tolstoi şi Dostoievski altceva decât scriitori ruşi? Poate fi La Bruyère german? (întrebarea ultimă e a lui Gide).

Toţi scriitorii mari sunt specific naţionali – aceasta e axiomă. La noi (am spus-o, dar în zadar), toţi scriitorii socotiţi mari sunt tocmai cei socotiţi şi mai naţionali – sunt reprezentanţi ai spiritului specific naţional, sunt chiar de-a dreptul în legătură cu literatura populară, cum spune Maiorescu.

65 Eminescu şi poeziile lui, 1889. (n.a. – G.I.) 66 Comediile d-lui I. L. Caragiale, 1885. (n.a. – G.I.)

74

Bolintineanu a avut mai multă poezie în suflet decât Alecsandri, dar Alecsandri s-a pus în legătură cu spiritul poporului său prin poezia populară, şi acest însemnat coeficient l-a făcut să realizeze o poezie superioară celei a lui Bolintineanu.

Pentru critica noastră civilizată, tot ce e ţărănesc, popular, specific naţional e ceva ruşinos, aşa sunt ei de fini şi de suprafini, în comparaţie cu grosolanii Eminescu şi Maiorescu. Şi – ca să-l mai cităm o dată – cu grosierul Anatole France, care a spus că ori de câte ori se vlăguieşte forma literară se decolorează şi se anemiază – literatura trebuie să se aplece spre izvorul limbii populare, ca să capete viaţă nouă.

Aşadar, poporanismul român are în favoarea lui, pe de o parte, ideile literare ale lui Russo, Alecsandri, Kogălniceanu, Eminescu, Maiorescu – şi pe de altă parte, faptele literare, adică întreaga dezvoltare a literaturii culte române, dezvoltare datorită contactului cu spiritul naţional întrupat mai frumos în literatura populară.

A nega caracterul specific al literaturii unui popor înseamnă a nega că fiecare popor are psihologia lui. Odată ce un popor are psihologia lui deosebită, şi literatura acelui popor trebuie să aibă caractere deosebite. Şi nu există critic sau istoric literar care să nu implice în toate dezvoltările lui existenţa caracterului specific al literaturii de care se ocupă. Altfel literatura n-ar purta mărturie – cea mai autentică mărturie – pentru sufletul unui popor. Toate astea fac parte din abecedarul istoriei literare!

Ce altceva a făcut de pildă Taine în Istoria literaturii engleze, decât să arate caracterul specific al literaturii engleze şi cauzele acestui caracter? Şi doar aceasta e partea din opera sa care a rămas – atacurile împotriva lui concentrându-se asupra faptului că s-a ocupat numai de ceea ce e comun tuturor scriitorilor englezi şi a neglijat ceea ce are fiecare particular. Şi ce altceva e în atitudinea lui Lemaître faţă de literaturile străine decât opoziţia naturii lui, prea refractară la alte caractere specifice naţionale, deosebite ori contrarii celui francez?

III

S-a înţeles, sperăm, că poporanismul, în ambele lui ipostaze, nu e o şcoală literară; că, şi din punctul de vedere al atitudinii sentimentale (tratată în partea întâi a acestui articol), şi din punctul de vedere al concepţiei originalităţii literaturii unui popor (tratată în partea a doua), poporaniştii trebuiau să accepte orice operă, de orice şcoală literară, care nu exprima un suflet de vătaf şi îndeplinea condiţia pusă de Maiorescu.

Această atitudine a noastră am probat-o prin literatura publicată în „V.r.”67 şi prin părerile noastre

despre diferiţii scriitori români şi străini. Desigur că, nefiind balanţe impersonale, ci oameni, am putut avea preferinţele noastre – pentru clasicism sau pentru realism; pentru literatura franceză ori engleză, pentru...

Dar poporanismul n-a fost numai o atitudine literară. El a fost multe alte lucruri, şi poate mai cu seamă aceste alte lucruri. În cuvântul nostru Către

cititori din primul nr. al V.r., din 1906, nici nu este vorba de poporanismul în literatură. Şi a putut să nu fie, pentru că nu veneam cu o şcoală literară.

G. Ibrăileanu,

„Viaţa românească”,1925, nr. 1, v. şi Studii literare, vol. 2, cit. supra, pp.260-270

67 „Viaţa românească”.

75

După 27 de ani

Când a apărut „Viaţa românească”, cultura românească era dominată de tradiţionalism:

concepţia reacţionară în politică, ţărănismul în literatură. Se criticau formele noi introduse în veacul trecut, se regreta vechiul regim – se admira ţăranul

patriarhal ca o rămăşiţă a vremurilor lui Mihai şi Ştefan. Şi se idealiza acest ţăran tocmai pentru că era atât de rămas în urmă, cu totul în afară de viaţa civilizată europeană.

„Viaţa românească” vedea în ţăran altceva. Ţăranul social, ţăranul sărac, ţăranul care are nevoie de reforme, de ridicare, de transformare. Iar această transformare presupunea totala occidentalizare a ţării, distrugerea pe de-a-ntregul a formelor vechi.

Aşadar, împotriva conservatorilor şi a ţărăniştilor literari – împotriva „Convorbirilor” şi a „Sămănătorului” –, trebuia să apere formele noi, să ceară împroprietărirea şi introducerea votului universal (ţărănismul literar, cu tot „ţărănismul” lui, era împotriva votului universal).

„Viaţa românească” cerea transformarea plăieşilor lui Ştefan cel Mare în cetăţeni. Idealul „Vieţii româneşti” n-a fost ţăranul pitoresc cu plete, cu chimir, care nu ştie să citească şi

stă în poeticul bordei, cântând din trişcă. Idealul „Vieţii româneşti” a fost ţăranul îmbrăcat europeneşte, care are casă de cărămidă, a cărui fiică citeşte romane şi poezii; ţăranul alegător, membru într-un club, ţăranul trăind într-un sat luminat cu electricitate, lucrând ogorul cu maşini perfecţionate, ori lucrând în fabricile create în preajma satului, în legătură cu agricultura.

Tradiţionaliştii (conservatorii şi ţărăniştii literari) au strigat: Blasfemie! Impietate! Socialism! Nihilism! Anarhism! (Pe atunci nu exista cuvântul „bolşevism”). Iar socialiştii strigau: Mici burghezi! Rodica! (Şi lucru cu totul vrednic de luat în seamă: cercurile conservatoare aplaudau polemica socialiştilor în contra „Vieţii româneşti” – pentru că de „socialism” nu se temeau ele, dar se temeau de democraţia integrală).

Strigătele acestea erau fireşti. Întotdeauna acei care şi-au simţit privilegiile atinse de o reformă au strigat: anarhism! În anii care au precedat împroprietărirea din 1864, Kogălniceanu a fost taxat de comunist şi proudhonist. Iar cuvântul „mic-burghez” este ocara adusă de toţi socialiştii acelora care nu sunt exact de părerile lor. (Vezi Kautsky contra Bernstein, Kautsky contra Trotzki, Trotzki contra Stalin etc., etc.)

În ce constă mic-burghezismul „Vieţii româneşti”? În faptul că această revistă – nu era în contra industriei mari, veritabile, dar dovedea (şi nimeni

n-a răsturnat încă argumentarea) că la noi în ţară, ca în orice ţară mică şi rămasă în urmă evoluţiei mondiale, nu se poate crea o industrie mare pentru că concurenţa ţărilor de veche industrie nu permite crearea industriei mari în ţările mici –, chiar când aceste ţări, rămase în urmă din punct de vedere industrial, sunt, în alte privinţi, ţări înaintate şi „occidentale”.

Ştiam desigur că o civilizaţie industrială e superioară unei civilizaţii agricole.O ştiam şi o simţeam atât de bine, încât noi, „mici-burghezi”, am fost cu inima de partea Angliei în războiul cu burii, de partea Americii în războiul în contra Spaniei – de partea civilizaţiei burgheze industriale împotriva micii burghezii, a tradiţiei etc. Şi astăzi, când reacţionarii din toată Europa, filozofi, sociologi şi literatori, condamnă marele esor industrial al Americii, menit să uşureze, într-o bună organizare socială, viaţa celor mulţi şi să facă posibilă cultura speciei întregi – aşadar, când persoanele romantice condamnă „mecanizarea” vieţii, noi ne declarăm pentru această mecanizare.

Dar nu tot ce e superior se poate realiza oricând şi oriunde, ci numai ceea ce e realizabil. Şi „Viaţa românească” a arătat că dacă e imposibilă la noi industria mare şi dacă se cheltuie

degeaba paralele contribuabililor (în zdrobitoarea lor majoritate ţărani) cu „industria naţională” protejată, că dacă România nu poate fi scoasă din balcanism prin industria mare, ea se poate ridica din mizerie, din incultură, din minciuna politică, prin agricultura industrializată şi prin industriile în legătură cu agricultura, plus marea industrie etatizată a petrolului şi a altor produse naturale – singura adaptare posibilă a noastră la viaţa europeană.

Atitudinea aceasta a fost critică, realistă, posibilistă. O altă problemă care s-a pus „Vieţii româneşti” a fost aceea a culturii străine.

76

În 1906, când a apărut revista, situaţia era aceasta: Sus o elită socială care nu citea decât franţuzeşte. Jos un popor care nu citea nimic. Apoi un neînsemnat curent literar care transplanta în

româneşte literatura franceză (spre uzul nimănui) şi un puternic curent ţărănist literar care ajunsese să ceară oprirea cărţilor străine de a intra în ţară ca să nu se strice mintea românească şi să nu fie lovită de concurenţă literatura ţărănistă.

„Viaţa românească” a venit cu o idee foarte simplă: cultura unei ţări înapoiate nu se poate dezvolta fără sprijinul puternic al culturii întregi umane; această cultură umană trebuie asimilată ca să devie naţională; aşadar, cât mai multă cultură străină, dar, în acelaşi timp, cât mai multă asimilare a ei. (Un exemplu strălucit de bogată cultură străină, asimilată perfect de un robust organism naţional, este poezia lui Eminescu).

În sfârşit, în vremurile de azi, o cultură nu se poate dezvolta într-o ţară de analfabeţi, – de unde urma că, pentru ca să putem avea o adevărată cultură, era necesar ca poporul să fie ridicat prin bunăstare, egalizare socială şi politică şi şcoală.

Aici era punctul de contact între problema social-politică şi problema culturii. Atunci „Viaţa românească” şi-a atras iarăşi fulgerele din două părţi, ca şi în privinţa atitudinii

politice. Francomanii au strigat: Troglodiţi şi ţărănişti: ţărăniştii au strigat: Cosmopoliţi, lipsiţi de orice pic de sentiment patriotic!

În sfârşit, alţii au declarat că această revistă nu ştie ce vrea. Aceasta cu atât mai mult, cu cât, privitor la chestiunea naţională, „Viaţa românească” susţinea că pe câtă vreme românii vor fi rupţi în bucăţi, unii liberi (relativ), alţii sub ruşi şi alţii sub austro-ungari – o viaţă adevărată nu e cu putinţă, nici politică, nici culturală, nici literară –, aşadar „Viaţa românească” era „naţionalistă” şi şovinistă – iar pe de altă parte, fiindcă „Viaţa românească” era împotriva şovinismului, a urei de rasă, admiratoare a Franţei revoluţionare (toate socotite ca lucruri antinaţionale), revista era „antinaţionalistă”!

Un factor important al culturii unui popor, şi ultima ei eflorescenţă, este literatura lui. Aşadar, punctul de vedere al „Vieţii româneşti”, raporturile dintre literatura naţională şi cea

străină nu puteau fi decât un corolar al concepţiei generale asupra raportului dintre cultura naţională şi cea străină.

Literatura noastră modernă, adică de la 1800 încoace, s-a creat pe baza literaturii occidentale. A început cu imitaţii, imitând însă ceea ce se potrivea cu nevoile noastre spirituale, cu preocupările noastre, cu idealurile noastre şi cu nivelul nostru cultural – şi apoi, fără a înceta vreodată să aibă ca model sau îndreptare literaturile occidentale, devenind mereu tot mai autonomă şi mai originală.

Aşadar două principii: 1) sunt forme care nu ni se potrivesc din cauza structurii sufleteşti, de pildă misticismul rusesc, moralismul intransigent ibsenian etc. (Domnul Zarifopol a arătat că ibsenismul ne este atât de străin, încât actorii nici nu pot intra în miezul personagiilor) şi 2) sunt forme care nu ni se potrivesc din cauza stadiului nostru istoric, de pildă baudelaireanismul, transpoziţie literară a unui urbanism vechi. (Romanticii noştri de la 1840 au imitat pe Lamartine şi Hugo, care se potriveau cu stadiul nostru cultural pe atunci, şi pe Vigny şi Musset, prea complicaţi pe vremea aceea pentru noi; iar mai epicul şi mai paseistul Hugo a inspirat mai mult pe moldoveni, pe când pe munteni i-a inspirat mai cu seamă liricul Lamartine.)

„Viaţa românească” a fost de părere că a căuta să transplantezi forme literare imposibile la noi este risipă zadarnică de forţe, mai mult decât zadarnică, primejdioasă, pentru că inutilizează energii care ar putea să fie cheltuite aiurea, spre folosul culturii naţionale.

Aşadar, „Viaţa românească” a avut şi în această privinţă o atitudine critică, realistă, posibilistă. Cât despre un program literar şcoală, curent etc., „Viaţa românească” n-a avut nimic din toate

acestea. În cuvântul Către cititori din primul număr al revistei nici n-a fost vorba despre un program literar. Ni s-a părut de prisos să mai vorbim de aşa ceva. Era de la sine înţeles că vom publica tot ce ni se va părea bun. „Viaţa românească” n-a îmbrăţişat clasicismul sau romantismul, sau realismul, sau altă şcoală literară, luând poziţie în contra celorlalte. În paginile sale, a publicat scriitori de toate şcolile şi a lăudat sau a blamat scriitori de toate şcolile, naţionali şi străini.

Din acest program, scurt şi incomplet, unele puncte au fost realizate, altele sunt încă de

77

actualitate. Transformarea iobagilor în cetăţeni s-a realizat – sau, mai exact, condiţiile transformării. Ţăranii,

adică marea majoritate a poporului român, au pământ şi drept de vot. A mai rămas să li se dea cultura necesară spre a deveni europeni. Aceasta trebuie să fie de acum înainte programul acelora care voiesc ridicarea ţării româneşti la nivelul ţărilor occidentale.

Problema introducerii şi adaptării culturii occidentale rămâne şi va rămâne mereu, şi nu numai la noi, ci în orice ţară de pe glob înapoiată.

Problema posibilităţilor literaturii unui popor va rămâne şi ea mereu la ordinea zilei atâta vreme cât vor exista popoare cu psihologia lor deosebită (tot aşa cum va exista mereu problema originalităţii individuale câtă vreme vor exista oameni) şi mai ales câtă vreme vor exista popoare rămase în urmă pe scara evoluţiei culturale.

„Viaţa românească” trece de azi înainte sub conducerea unei generaţii mai tinere. Tinerii sunt mai în stare să-şi dea seama ce este şi ce nu este posibil.

G. Ibrăileanu

„Viaţa românească”, 1933, nr. 1, v. şi Studii literare, vol. 2, cit. supra, pp. 287-391

78

IV. SIMBOLISMUL

1. Originile simbolismului

Dificultăţile definirii curentului, în ceea ce are mai reprezentativ, vin din

diversitatea manifestărilor lui. Este greu de stabilit note comune în creaţia unor poeţi

ca: Ştefan Petică, D. Anghel, Iuliu Cezar Săvescu, Ion Minulescu, G. Bacovia, D.

Iacobescu, I. M. Raşcu, Emil Isac, Al. T. Stamatiad, N. Davidescu, Elena Farago ş.a.

Ei reprezintă, la graniţa dintre veacuri, efortul de înnoire a poeziei româneşti după

epoca marilor clasici, o reacţie împotriva "curentului eminescian" şi, în primele două

decenii ale secolului al XX-lea, împotriva semănătorismului.

Cercetătorii întâmpină aceleaşi dificultăţi şi în Franţa, unde a luat naştere

curentul, pentru că personalităţile care au creat curentul nu pot fi încadrate în tipare

(Mallarmé, Verlaine, Rimbaud, Jean Moréas, Albert Samain, René Ghil ş.a.). De

altfel, diferitele direcţii din cadrul curentului au înfiinţat reviste, cenacluri, adevărate

şcoli literare care polemizau, sporind dificultăţile identificării, chiar şi în

contemporaneitate, a unor note definitorii.

Termenul de simbolism, pentru a desemna mişcarea literară de la sfârşitul

secolului al XIX-lea, a fost utilizat pentru prima dată de Jean Moréas (pseudonimul lui

Ioannis Papadiamantopoulos, grec născut în Atena), care, în polemica sa cu Paul

Bourde, ia apărarea "decadenţilor", acuzaţi de "obscuritate" (P. Verlaine, Mallarmé

ş.a). După articolul din 11 august 1885 din publicaţia "Le XIX- siècle", Jean Moréas

revine cu un manifest în "Le Figaro littéraire" (18 sept. 1886) intitulat Le

Symbolisme, în care propune definirea mişcării decadente cu termenul de

"simbolism" (de la termenul grec symbolon, "semn"). Deşi nu va fi recunoscut ca un

şef de şcoală poetică, termenul rămâne, mai ales că, împreună cu Gustave Kahn, va

scoate demonstrativ revista "Le Symboliste" în 1886. P. Verlaine preferă însă

termenul decadism (de la "decadent") şi înfiinţează chiar o publicaţie intitulată "Le

Décadent" (1886). Se creează astfel două direcţii în cadrul mişcării de înnoire a

poeziei franceze, una revendicându-se de la Paul Verlaine (decadenţii), cealaltă de

la Stephane Mallarmé (simboliştii). Un adept al lui Mallarmé, René Ghil, publică în

1886, Traité du Verbe, încercând să elaboreze o "doctrină a Cuvântului" şi să

întemeieze o nouă şcoală numită "simbolisto-armonistă", apoi "filozofico-

instrumentistă" şi „evolutiv instrumentistă."

În cadrul simbolismului se înregistrează şi ramura mistică, iniţiată de

79

Josephin Péladan, care a făcut vâlvă în epocă. Gruparea "magilor" (cum au fost

numiţi) încerca o îmbinare între curentul nou şi mistică, susţinând ca "în afară

religiilor nu există mare artă".68 E de notat o asemenea prezenţă pentru a sublinia

dificultatea definirii curentului ca urmare a diferitelor tendinţe care i-au marcat istoria.

Aşa cum arată D. Micu, mişcarea simbolistă a fost sfâşiată de tendinţe

contradictorii care au dus în cele din urma la apariţia unor curente ca expresionismul,

futurismul, unanimismul, suprarealismul etc.69

Erau destul de mari deosebiri intre "decadenţi" şi "simbolişti". Decadenţii (P.

Verlaine, A. Rimbaud, Tristan Corbière, Jules Laforgue ş.a.) evocau în textele lor

aspectele întunecate ale existenţei, în general din atmosfera oraşului: cafenele

sordide, cârciumi, locuri rău famate, ospicii, spitale, bâlciuri şi personaje care

populează aceste spaţii - vagabonzi, alcoolici, nebuni, femei pierdute, acrobaţi ş.a. În

general, peisajele sunt dezolante, apăsate de o tristeţe grea.

Simboliştii, sub influenţa lui Mallarmé, manifestă tendinţa evadării din real,

practicând o poezie uneori formalistă sau în care se exploatează sonorităţile

cuvintelor.

Ceea ce rămâne, dincolo de deosebiri, ca o acţiune comună, este efortul de

înnoire, declanşat în epoca postromantică de Ch. Baudelaire cu Florile răului.

Simboliştii au reacţionat împotriva parnasianismului, curent antiromantic, dar care va

deveni destul de repede ţinta atacurilor generaţiei tinere. Parnasianismul practică o

poezie descriptivă, a relatării impersonale, exerciţiu de virtuozitate formală.

Depersonalizarea liricii însemna dezumanizarea ei, de aceea simboliştii au

sentimentul că participă la o cruciadă pentru restabilirea statutului poeziei. Pornind

de aici, un cercetător al simbolismului consideră că mişcarea simbolistă a fost unitară

prin lupta pentru a descoperi esenţa poeziei: "Ei - spune Guy Michaud -înţeleg ca

poezia nu este numai emoţie, iubire, ci ridicarea la conştiintă a acestei emoţii; că

atitudinea poetică nu este numai afectivă, ci şi cognitivă, simultan. Altfel spus, poezia

implică un anume mod de cunoaştere"70.

Guy Michaud va alcătui o antologie de texte simboliste (Doctrina simbolistă)

menită să demonstreze coerenţa esteticii simboliste, în centrul căreia s-ar afla un alt tip

de cunoaştere decât cea logică, o cunoaştere sprijinită pe "gândirea analogică",

deoarece "poetul intuieşte ca totul se ţine în Univers, că există o conivenţă secretă între

68 Apud Jules Huret, Enquéte sur l’évolution littéraire, Paris, Charpentier, 1913, p.67. 69 D. Micu, Început de secol, cit supra, p.129. 70 Guy Michaud, Message poétique du Symbolisme, II-e partie, Paris, Nizet, 1955, p.408

80

lume şi el, şi iată-l determinat de propria experienţă să purceadă nu de la multiplicitatea

aparenţelor, ci de la unitatea originară a creaţiei.71

Dar şi romanticii credeau în “unitatea originară a creaţiei”, care poate fi

descoperită prin poezie, de aceea nu e de mirare că unii au considerat simbolismul

un neoromantism. Chiar Guy Michaud observă că nu simboliştii au descoperit

simbolul, dar că ei i-au dat o anume funcţie. Simbolul, în viziunea lor, revelează

“corespondenţele” secrete dintre lucruri, misterul lor. A exprimat-o cel mai bine Ch.

Baudelaire în poemul Corespondenţe. Autorul are revelaţia unităţii fundamentale a

universului, a “corespunderilor” (trad. lui Al. Philippide), văzând natura ca “un templu

ai cărui stâlpi trăiesc / Şi scot adesea tulburi cuvinte, ca-ntr-o ceaţă”. Omul trăieşte în

“codri de simboluri”, unde “Ca nişte lungi ecouri unite-n depărtare / Într-un acord în

care mari taine se ascund, / Ca noaptea sau lumina, adânc, fără hotare, / Parfum,

coloare, sunet se-ngână şi-şi răspund”.72 Poezia trebuie să fie sugestie a acestei

realităţi de dincolo de aparenţe. Repudiind estetica parnasianismului, Mallarmé

afirmă: ”A numi (s.a.) un obiect este a suprima trei sferturi din desfătarea poemului,

care e făcut din fericirea de a ghici puţin câte puţin; a-l sugera – iată visul”73. De aici

cultivarea muzicalităţii, pentru că muzica este prin excelenţă sugestie, dar, în concepţia

lui Mallarmé (spre deosebire de Verlaine), nu e vorba de o muzicalitate exterioară, ci

una internă, aceea care poate sugera inefabilul, ideea: “Muzica şi Literele sunt faţa

alternativă, aici deschisă către obscur, scânteietoare dincolo, cu certitudine, a unui

fenomen, unicul, numit idee”74. În ciuda atâtor deosebiri între autori, simboliştii au fost

animaţi de ideea că, vrând să exprime inefabilul, lirica se apropie mai mult de muzică

decât de pictură şi că trebuie să recurgă, prin urmare, la sugestie. De aici,

muzicalitatea versului, vagul, căutarea nuanţei, aluzia, renunţarea la emfază şi

patetism.

2. Simbolismul românesc

Prin simbolism, poezia românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi

începutul secolului al XX-lea face efortul de depăşire a fazei posteminesciene şi de

modernizare a limbajului poetic, a temelor şi preocupărilor specifice. Câteva

personalităţi (Al. Macedonski, D. Anghel, I. Minulescu, G. Bacovia) au creat o

anumită imagine, foarte nuanţată, uneori chiar deconcertantă, curentul fiind sprijinit

71 Apud D.Micu, Început de secol, cit. supra, p.134. 72 Traducerea lui Al. Philippide, în Charles Baudelaire, Florile răului, ediţie alcătuită de Geo Dumitrescu, Buc., ELU, 1967, p.23. 73 Apud Jules Huret, cit. supra, p.60.

81

de activitatea multor poeţi de mâna a doua, dar al căror merit rămâne acela de a fi

susţinut o anumită atmosferă. Rămâne notabil efortul de citadinizare a poeziei, în

contrast cu semănătorismul şi poporanismul, care orientau atenţia în exclusivitate spre

viaţa satului. De aici, sentimentul că i se oferă cititorului ceva nou, în contrast cu

literatura tradiţională. Melancolia, nostalgia, spleen-ul, evaziunea, nevroza, pe care

simbolismul le sondează, aduc o altă perspectivă asupra condiţiei umane. Cititori ai

simboliştilor francezi îndeosebi (P. Verlaine, A. Samain, J. Laforgue ş.a.), simboliştii

creează multora şi sentimentul sincronizării cu un anumit spirit al veacului.

Simbolismul se manifestă la noi în condiţii specifice, când poezia rămâne încă în

mare parte legată de eveniment (G. Coşbuc, V. Alecsandri ş.a.), de curentul

posteminescian, încercând să reactiveze spiritul paşoptist. Nici Baudelaire, nici Verlaine,

nici Mallarmé, cele trei mari nume ale înnoirii poeziei franceze, nu devin repere şi la noi,

fiindcă rafinamentele pe care le propuneau găseau un public total nepregătit şi scriitori

cărora confruntarea, spre exemplu, cu spiritul parnasian şi naşterea de aici a unei noi

estetici nu le spuneau nimic.

Ideea lui Al. Macedonski de a crea la “Literatorul” o nouă grupare cu scopul

înnoirii poeziei româneşti avea să dea roade după câteva decenii. În poeziile sale din

Prima verba (1872), se recunosc multe accente din textele paşoptiştilor (D.

Bolintineanu, Gr. Alexandrescu, I. Heliade – Rădulescu ş.a.), iar în conferinţa

din 1878 Mişcarea literară din cei din urmă zece ani îşi exprimau chiar adeziunea

la spiritul paşoptist, desigur din spirit de frondă faţă de junimism. Pe de altă parte,

gestul de revoltă, o anume sensibilitate îl apropie de romantici, după cum şi

atmosfera unor texte, chiar de după afirmarea orientării simboliste.

La “Literatorul”, Macedonski publică o serie de articole care încearcă să

definească “poezia nouă”. În 1880, apare articolul Despre logica poeziei, în care

exprimă idei asemănătoare cu ale lui Mallarmé. “Arta versurilor, afirmă poetul, nu

este nici mai mult nici mai puţin decât arta muzicii”.75 Logica poeziei e “nelogică la

modul sublim”, idee care reaminteşte estetica romantică. Un manifest prosimbolist va

fi Poezia viitorului, unde se apreciază că instrumentalismul este simbolism, căci prin

amândouă “poezia şi-a creat un limbaj al ei propriu, limbaj în care se simte în largul

ei şi pe care burghezimea sufletelor nearipate către aristocraţia în arte nu va ajunge

din fericire pentru poezie să-l înţeleagă niciodată”. Poezia viitorului “nu va fi decât

muzică şi imagine”, ca “principale sorginţi ale ideii”76. Despre poezie (1896) pune

74 Apud D. Micu, cit. supra, p. 137. 75 Opere, vol. IV, Buc., F.R.L.A., 1946, p. 77. 76 Ibidem, p. 101.

82

accent pe senzaţie (“a fi poet înseamnă a simţi”), considerând că “poezia este

datoare să deştepte cugetarea, nu să devină ea însăşi cugetare”77.

Ideea reia o afirmaţie din Simţurile în poezie (1895), unde Macedonski

susţinea: “Poezia e senzaţiune directă, dincolo de senzaţie, dar numai prin intermediul

ei poetul atinge ideea poetică”. Încă din 1881 (Despre poemă), vedea în “poemă”

(textul poetic) o sinteză lirică, menită să sugereze complexitatea, nu să simplifice după

legi capricioase: “O poemă după mine trebuie să fie însăşi inima omului. Totul

trebuie să se întâlnească într-ânsa în confuziune şi pe neaşteptate, aşa precum este în

viaţa reală. Râsul să fie lângă plâns; ura lângă amor. De la sublim la trivial, iată ce

înţeleg eu prin poemă, iată ce trebuie să fie ea. Pentru acest cuvânt, ea se compune

din tot ce s-a scris şi s-a făcut până acum, bun sau rău, şi se numeşte poema

omenirii”78

Dintre experienţele cele mai interesante pe care le-a găzduit la “Literatorul”, se

reţine instrumentalismul. E de observat că poeziile sale “instrumentaliste” au fost

publicate înainte de experienţele similare ale lui René Ghil: Rimele cântă pe harpă,

Guzla, Îmormântarea şi toate sunetele clopotului (1881), Lupta şi toate sunetele ei.

Instrumentalismul nu a avut ecoul scontat, a generat o poezie neinteresantă.

D. Micu distinge “două simbolisme” în istoria curentului: unul macedonskian

(continuat de revistele “Forţa morală”, “Ileana”, “Hermes” ş.a.) şi celălalt al lui Ştefan

Petică (autorul volumului Fecioara în alb, socotit primul volum simbolist, publicat în

1902), având continuatori în D.Anghel, I.Minulescu, E.Farago etc. De asemenea,

crede că prin Ştefan Petică şi D. Anghel simbolismul cunoaşte o a doua naştere.79

După 1900, singura grupare cu program simbolist este cea de la “Viaţa nouă”

(1 febr. 1905 – febr. 1925), “revistă modernistă”. Ovid Densuşianu, directorul revistei,

el însuşi poet simbolist, promovează literatura de inspiraţie citadină, susţine

intelectualizarea poeziei şi europenizarea literaturii româneşti în spirit latin. Pornind

de la Emile Verhaeren, O. Densuşianu defineşte simbolismul în raport cu poezia luptei,

a dragostei de viaţă, ceea ce vine în contradicţie cu imaginea generală despre ceea ce

era şi este simbolismul. Într-o conferinţă (Sufletul nou în poezie), crede că îi

deosebeşte pe poeţii simbolişti de ceilalţi “o încredere neţărmurită în forţele sufletului

nostru, o curajoasă atitudine faţă de viaţă (. . ). Simboliştii iubesc viaţa, sunt însetaţi

de ea”80. În 1912, se exprima împotriva “primitivismului carpato-dunărean” şi pleda

pentru “apropierea sufletului nostru de sufletul european” (În ce stăruim noi să

77 Ibidem, p.103. 78 Ibidem, p.91 79 v. Început de secol, cit. supra, p.156 şi verso. 80 Conferenţele “Vieţii nouă”, Buc., Ed. „Viaţa nouă”, 1910, p.5 şi urm.

83

credem ). Elogiul lui E. Verhaeren se întemeiază pe spiritul citadin al poeziei sale. În

studiul Poezia oraşelor, integrat în Spiritul latin şi literatura nouă (1922), pledează

pentru poezia de inspiraţie citadină: “Oraşele, chiar în părţile urâte, au înainte de

toate ceva caracteristic, impunător, sunt expresiuni sufleteşti, condensări de viaţă, şi

aceasta le dă o valoare poetică”81. Pe de altă parte, “oraşele sunt lăcaşurile

idealismului”, “în ele trăiesc aceia care-şi lasă gândurile să cuprindă nemărginirile şi

să pregătească ce va fi mâine: un gest de dezrobire, o cucerire nouă şi o faptă

schimbând în bine viaţa tuturor”82.

Simbolismul teoretizat de O. Densuşianu rămâne unul “de cabinet”, o

combinaţie între neoclasicism şi elemente futuriste.

Nu atât teoretizările au creat direcţiile în simbolismul românesc cât

constituirea unor atitudini lirice specifice în evoluţia fiecărui reprezentant, mai

important sau mai puţin important. Se vorbeşte de două direcţii – una mai expansivă,

atentă la întâmplările lumii, cealaltă interiorizată, meditativă. “Simbolismul, derivat din

romantism – susţine Lidia Bote83- realizează o formulă nouă: aceea a întrepătrunderii

dintre subiect şi obiect, a comuniunii simpatetice, a fuziunii prin «intuiţie»,

«participare» şi «corespondenţă» inefabilă”. Cu alte cuvinte, simbolismul resituează

ontologic fiinţa, integrând subiectul într-o viziune unitară asupra lumii. Cultivând

imaginile abundente, generate de emoţii, eul poetic are acces la o lume misterioasă,

cunoscută prin simboluri şi “corespondenţe”.

Simboliştii scriu o poezie citadină, căutând înfăţişările urbane, chiar dacă

uneori e târgul de provincie, cu atmosferă tristă, apăsătoare. Preferă toamna,

penumbra, crepusculul, de aceea parcurile şi grădinile sunt evocate adesea în

amurg. Ploaia revine obsedant, florile atinse de suflul sfârşitului completează decorul.

Simboliştii au nostalgia mării, a călătoriilor spre tărâmuri îndepărtate, a evadării din

spaţiile cunoscute. Poezia lor invită la visare, trezeşte nostalgia, reveria, pe fondul

sugestiei unor sentimente difuze. Spleen-ul, sufocarea interioară, starea de

oboseală, lâncezeala fac parte dintre stările obişnuite ale eului liric. Nevrozele se

îndepărtează prin “corespondenţe” (muzicale, olfactive, vizuale), de aici căutarea

sinesteziilor.

Poezia simbolistă sugerează misterul lucrurilor, viaţa lor tainică, apelând la

incantaţie şi la sugestie, în dorinţa de a evita ariditatea, formulele consacrate de

până atunci.

81 Sufletul latin în literatura nouă, Buc., Casa Şcoalelor, 1922, p.10. 82 Ibidem, p.50. 83 L.Bote, Prefaţă la Antologia poeziei simboliste româneşti, Buc. EPL, 1968, p. 8.

84

Reprezentanţi ai simbolismului: Al. Macedonski, Ştefan Petică, D. Anghel, I.

Minulescu, G. Bacovia, Al.T. Stamatiad, Elena Farago, Emil Isac, D. Iacobescu,

Claudia Milian, I.M. Raşcu, M. Cruceru, Mihail Săulescu, N. Davidescu, Ovid

Densuşianu ş.a.

85

3. Texte programatice simboliste

Despre logica poeziei

Desigur că citindu-se acest titlu, oricine se va întreba dacă poezia comportă o logică deosebită de a prozei, şi vom stabili de aceea imediat un lucru pe care cărturarii noştri ar fi trebuit de mult să-l stabilească şi anume că proza se conduce după o logică şi poezia după alta. Din cursul acestei scrieri se va putea vedea clar, cât de mare lacună există în această privinţă în literatura noastră. Ne vom sili s-o facem să dispară şi vom ajunge astfel, cu încetul, a face să se convingă, chiar cei diametralmente opuşi cu şcoala noastră, că este ridicol a se judeca valoarea unei poezii de cel dintâi zgârietor de hârtie. Pentru a se critica, şi prin critică înţelegem a se analiza, trebuie ca mai înainte de orice, să se aibă în vedere că poezia îşi are logica ei aparte.

Câţi din domnii noştri critici ştiu aceasta? Câţi au avut această regulă în vedere de câte ori au luat condeiul?...Răposatul Laerţiu era un critic bun dar superficial; d-l Maiorescu are un gust poetic greoi; d-l Haşdeu muşcă dar nu aprofundează, şi până şi chiar dintre amici ai noştri, vedem pe unii sacrificând mai adesea prea mult spiritului şi prea puţin fondului.

În asemenea condiţii este natural a se vedea pe fiecare zi, luându-se condeiul criticii în mână până chiar şi de cei mai nedibaci. Publicul, înmărmurit sub un asemenea potop de cerneală, începe să reclame. A-l dezmetici e greu; însă ca revistă literară această încercare cade în sarcina noastră.

Logica după care se conduce poezia joacă în adevăr într-o analiză critică cel mai important rol. Aplicaţi poeziei o asemenea logică, proza devine îndată nelogică. Aplicaţi poeziei logica după care se conduce proza, – poezia poate fi logică, dar nu mai e poezie. Prin acest fapt însuşi, aţi omorât-o, şi din moment ce într-o critică nu se face o asemenea deosebire, poezia cea mai logică ca poezie devine cea mai nelogică, judecată din punctul de vedere al prozei.

S-a zis şi s-a crezut până acum că a scrie poezie e greu şi că a scrie versuri e uşor. Această premisă ni se pare falsă. Pentru a scrie versuri este tot atât de greu ca şi pentru a scrie poezie, deoarece atât versurile cât şi poezia se conduc după nişte anume reguli. Pentru a scrie versuri trebuie ca cineva să fie deplin stăpân pe limbă şi să cunoască în mod amănunţit toată armonia sau toată nearmonia ce rezultă din întocmirea literelor în cuvinte şi din ciocnirea acelor litere şi cuvinte între ele. Scara alfabetică, considerată din acest punct de vedere, constituie o adevărată scară muzicală şi arta versurilor nu este nici mai mult nici mai puţin decât arta muzicii. A scrie poezie înseamnă de asemenea a te conduce după nişte anume reguli. Cu alte cuvinte, poezia este înlănţuirea ideilor, într-un mod mult mai înfrumuseţat decât modul întrebuinţat în acest scop în proză. Din aceasta rezultă negreşit şi faptul că logica poeziei trebuie să difere cu desăvârşire de a prozei. O poezie este prozaică când modul de exprimare logică a ideilor nu diferă de acela al prozei. Atât criticii cât şi poeţii trebuie să ţină socoteala de aceasta.

«Era o noapte nebună» a zis un tânăr dintre cunoscuţii mei în şirul unei bucăţi de versuri puţin nimerită, şi toţi s-au grăbit a critica, nu însuşi fondul şi forma acelei bucăţi de versuri, ci expresia citată, invectivând pe bietul autor în toate felurile. – Cum?...O noapte nebună! Şi-au zis ei. Dar poate să fie ceva mai absurd decât aceasta? Nebunie mai mare nici nu s-a văzut! etc., etc., etc...

La prima aparenţă, sunt puţini, precum presupunem, care să nu dea dreptate criticilor în contra autorului.

Ei bine, adevărul, cu toate acestea, este altfel, şi cei care n-au nici dreptate, nici simţ poetic sunt criticii.

Din punctul de vedere al logicii aplicată prozei acel care n-ar avea dreptate e autorul; din punctul de vedere însă al logicii ce regizează poezia, tot ce autorul a scris mai poetic şi mai ales este acel emistih. Fără a cugeta, şi prin instinct poate, s-a ridicat prin acea expresie la înălţimea cutezătoarelor trăsături de maestru.

86

Cine va tăgădui că a zice în franţuzeşte: «C'était une folle nuit» ar fi un ce nepermis? Acei care judecă cu uşurinţă zâmbesc pentru că ignoranţei trebuie să i se pună întotdeauna

punctul pe i! Hazul ce-l vor face nu va fi însă de lungă durată, deoarece am adunat atâtea arme convingătoare, încât vor trebui să-şi plece fruntea dinaintea lor.

Înainte de a întrebuinţa pe cele de căpetenie, fie-ne permis a ne întreba de ce nu este logic, după dumnealor, a se zice: «Era o noapte nebună».

Răspunsul le va fi lesnicios. – Această expresie e absurdă, vor striga zbârlindu-se, deoarece noaptea poate să fie

întunecoasă sau luminoasă, dar nebună, nu. Pentru a-i zdrobi, răspunsul nostru este însă mult mai lesnicios decât al dumnealor, căci: După cum nu poate fi «o noapte nebună», tot aşa nu poate să fie «o frunte înnorată», «o inimă

sângerândă», «buze de flăcări», «ochi de peruzele» sau «de azur», «un păr de aur», «o lună cu raze de argint», inima femeii, «un cuib de amor şi de otravă», şi aşa mai încolo, pentru cuvântul că fruntea poate să fie încreţită dar înnorată nu, şi înnorat poate să fie numai cerul; buzele pot fi arzătoare, dar nu pot fi de flăcări; ochii pot să aibă culoarea peruzelelor sau a azurului dar nu pot fi de peruzele, nici de azur; inima femeii nu poate fi un cuib, deoarece nu este decât un organ; şi, în fine, luna poate să aibă raze albe cum e argintul, dar nu raze de argint.

Cu toate aceste, nimeni nu protestează, şi pe drept cuvânt. Dacă cineva ar voi să excludă din poezie asemenea expresii, cu totul nelogice în proză, atunci poezia ar deveni proză şi totul ar fi zis.

Aceasta este atât de adevărat, încât s-au găsit genii mari, care să fi cutezat şi mai mult. Cum că era o noapte nebună nu e nimic. Cine nu-şi aduce aminte de nopţile nebune ale frumoasei sale adolescenţe?... Plâng şi pe acei care le-au uitat şi pe acei care nu le-au avut!

A fi poet înseamnă a fi poet, şi logica poeziei este, dacă ne putem exprima astfel, nelogică într-un mod sublim.

Ca dovadă în sprijinul afirmaţiilor noastre, să deschidem pe Dante. Iată ce găsim în diferite locuri ale poemei sale: Divina Commedia, «Soarele care tace», «un loc mut de lumină», «o lumină răguşită», acestea sunt proprii expresii ale nemuritorului poet şi ele revin adeseori în versurile sale cu o cutezanţă crescândă.

Mulţi vor zice în faţa acestora că Dante formează o excepţie. Ca să-i dumirim, luăm pe Virgiliu şi găsim pe: «silentia lunae»;şi pe «clarescunt sonitus» cât şi multe altele tot atât de cutezătoare, şi, precum se exprimă un autor francez, un asemenea stil atât de nelogic în aparenţă, nu este decât o fericită preschimbare de cuvinte pe care simţurile o fac între ele. Ochiul judecă despre sunet zicând: «Un sunet strălucitor» şi gâtlejul, despre lumină, zicând: «O lumină răguşită». Racine a zis de asemenea: «Voi vedea drumurile parfumate» (Je verrais les chemins parfumés) şi este evident că, la el, simţul văzului a încălcat în acest vers asupra simţului mirosului. Sunt experienţe medicale care au dovedit că un om, orb din naştere, auzind sunetul unei trâmbiţe, strigă: «Aceste sunete sunt roşii!». În acel moment acel om vorbea limbajul poeţilor, deoarece vedea prin ureche. Sunetul era strălucitor pentru auzul său, precum este strălucitoare culoarea roşie pentru ochii noştri.

Sunt desigur mulţi care îşi închipuie că introducerea unor expresii ca cele citate nu poate figura cu succes în limba noastră. Acelora le voi răspunde că de când există poezia în inima poporului român, ele sunt introduse, scrise şi cântate, fără ca nimeni încă să cuteze a le numi nelogice, căci, în poezie, se numeşte logic tot ce este frumos. Cântecele noastre populare sunt dovada cea mai palpabilă că nu ne înşelăm şi valoarea acelor cântece nu o poate tăgădui nimeni, fiind apreciate ca nişte adevărate pietre scumpe de toată lumea adevărat literară. Meritul de fond al acestor poezii constă însă mai cu seamă în forma lor poetică şi cu totul nelogică pentru proză.

Astfel, de exemplu, – prozaic vorbind, – nu putem admite ca logice nici chiar aceste versuri:

„Sus la munte, ninge, plouă, La Craiova pică rouă, Dintr-ai nopţii ochi cereşti Şi din ochii omeneşti.”

87

În adevăr, în proză nu s-ar putea zice în nici un chip că «noaptea are ochi din care pică rouă». Ce-ar fi devenit însă aceste admirabile versuri, dacă autorul ar fi rămas logic şi nu s-ar fi înălţat

pe aripa poeziei până a ajunge să exprime cu ajutorul acestui stil figurat, prin personificarea nopţii, că:

„Sus la munte ninge, plouă La Craiova pică rouă Dintr-ai nopţii ochi cereşti Şi din ochii omeneşti!”

Pentru ca să arătăm acum, că înseşi expresiile pe care le-am extras din Dante şi Virgiliu, oricât de

cutezătoare s-ar părea, pot să intre şi în cadrul unei poezii româneşti, dăm aici câteva versuri pe care le-am compus spre acest sfârşit, adăugând într-ânsele şi expresii proprii nouă. Iată-le:

„Tu ai încă în suflet credinţa. Mai poţi încă Să mai trăieşti, şi-n locu-ţi adesea vreau să fiu: În sufletul meu însă e jale atât de-adâncă, Şi-atât e de pustiu!”

Analiza prozaică a acestor versuri ne va da ca rezultat nelogica până la absurd, deoarece credinţa

e un rezultat al combinaţiei cugetărilor în creier, care e un organ material şi palpabil; credinţa nu poate fi prin urmare un rezultat al unei ficţiuni ca aceea numită suflet. De asemenea un om poate să fie «cuprins de jale» dar, nu se poate zice în mod strict logic că acea jale rezidă în sufletul său, şi încă, – ce este şi mai mult, că jalea sa e adâncă, deoarece jalea poate să fie mare, pe câtă vreme adâncă nu poate fi decât o apă sau o prăpastie etc. A zice apoi despre suflet că este atât de pustiu, este a fi tot atât de nelogic. Trecând la strofa a doua, vom da peste mai multe:

„De ce mă-ndemni la viaţă? Nu simţi că pentru mine S-a isprăvit pământul şi soarele-a tăcut? Ce bine mai aşteaptă, ce rău mai mă reţine Când traiul meu e mut?”

Expresiile din strofa aceasta sunt ale mele, dimpreună cu cele ca: «S-a isprăvit pământul» şi ca

«traiul meu e mut». Expresia «Soarele a tăcut» este însă proprietatea lui Dante. Nimic, precum vedem, nu este logic nici în această strofă, judecând negreşit din punctul de

vedere al prozei, şi din acest punct, fireşte, că suntem şi noi de acord cu uşureii critici, care caută în poezie logica prozaicelor dumnealor fierturi, asupra faptului că ideile enunţate în versurile de mai sus sunt cu desăvârşire absurde, dimpreună cu modul lor de exprimare cu tot.

Şi cum ar putea să se isprăvească pământul, să tacă soarele şi să amuţească traiul?...Ei bine, nu poate să fie cu toate aceste ceva mai logic! Pentru omul în a cărui inimă este dezastru şi-n al cărui ochi nu mai pot să fie nici chiar lacrimi, pământul se isprăveşte, soarele tace, şi traiul nu mai are limbă. Pentru acel om s-a isprăvit pământul, deoarece fericirea lui s-a isprăvit! Soarele a tăcut, deoarece, cu toate că razele sale luminează, razele sale nu-i mai vorbesc de amor, de viaţă, de petreceri, de aspiraţii pierdute; traiul său este mut, deoarece ziua care trece se aseamănă cu ziua care vine. Numai o asemenea amuţire a traiului, o asemenea tăcere a soarelui, şi o asemenea isprăvire a pământului poate să aibă, după părerea mea, toată conciziunea şi poezia, cerute pentru a putea să exprime dezastrul din inima care nu mai are nici o credinţă. Această părere, împărtăşită sau nu, e părerea mea, şi n-aş emite-o tocmai asupra unor versuri alcătuite de mine, dacă nu m-aş rezema tot pe modul de exprimare al celor doi mari maeştri: Virgiliu şi Dante.

Fără a mai analiza dar, voi cita pur şi simplu, o a treia strofă, menţionând numai că expresia: «fanfare colorate de-o purpură aprinsă» nu-mi aparţine mie, ci autorului Divinei Commedii.

Iat-o:

88

Odinioară Muza, fanfare colorate De-o purpură aprinsă, vărsa-mprejurul meu S-au stins şi-acele note de îngeri inspirate:... Mă pierd în Dumnezeu!

Afară de observaţiile pe care le făcurăm asupra socotelii ce criticul trebuie să ţină că în poezie nu

este nelogic tot ce în proză ar fi absurd, vom spune că logica poeziei se mai deosebeşte de a prozei şi în mai multe alte puncte.

În proză, de exemplu, nu se va putea zice niciodată: «ai ochi dar având şi ochi şi vedere eşti orb», ci se va zice: «Ai ochi, dar n-ai dreptul să vezi».

Ei bine, pentru a exprima asemenea idei, poezia procedează într-un mod cu totul nelogic pentru proză. Ea zice:

Iar tu, sărac, ai voie să nu poţi a voi: Ai ochi dar n-ai vedere; ai gură, n-ai cuvinte; Ai inimă-nfocată dar nu poţi a iubi.

(Bolintineanu: «Sorin»)

Conform logicii, s-ar fi zis în proză astfel: «Iar tu, dacă eşti sărac, poţi să ai voinţă, dar n-ai dreptul ca să voieşti; poţi să ai ochi dar n-ai

dreptul să vezi; poţi să ai gură, dar n-ai dreptul să vorbeşti; poţi, în fine, să ai inimă înfocată, dar n-ai nici chiar dreptul să iubeşti».

Aşa ar fi zis negreşit proza şi ar fi zis bine; dar poezia, într-un mod în aparenţă nelogic, înlocuieşte cu o logică fundamentală deplină, «dreptul de a voi», «de a vedea», şi «de a vorbi» al prozei, – prin neputerea de a îndeplini aceste toate. A zice în adevăr: «nu poţi» este acelaşi lucru ca şi cum ai zice: «n-ai dreptul», deoarece, dreptul, judecându-se drept, nu este decât un rezultat al puterii. De aci urmează, dar, că cine e sărac n-are nici putere şi că cine n-are putere n-are nici drept şi nici chiar dreptate. Logica este astfel cu desăvârşire satisfăcută şi ea devine aci cu atât mai tare cu cât vedem că ea procedează printr-un şir de deducţiuni strâns legate împreună. Am putea să zicem chiar că, în poezie, ea nu constă aproape decât din deducţiuni.

Astfel, de exemplu, în proză s-ar zice: «Ninsoarea roşeşte de sânge». În poezie: «de sânge» poate fi suprimat dacă lucrul ar putea rezulta din deducţiuni trase din alte versuri, ca, de exemplu, în următoarele:

O ploaie de gloanţe în vânt vâjâieşte, Îneacă pandurii, ninsoarea roşeşte.

(Bolintineanu: «Andrei») *

* * Nu avem pretenţia de a crede că am zis tot ceea ce se poate zice asupra acestui subiect atât

de important şi pentru al cărui studiu deplin ne-ar trebui spaţiul unui in-folio. Am voit numai să întredeschidem criticii adevăratul orizont în care trebuie să graviteze când voieşte să se ocupe şi să judece în mod serios şi imparţial de valoarea unei opere poetice. Ca să fim mai lămuriţi, vom spune dar că critica, ori de câte ori se află pe un asemenea tărâm, trebuie să facă abstracţie de faptul că ea se exprimă în proză şi să ţină astfel socoteală că ceea ce nu poate trece ca logic în proză este primit în poezie. Critica, prin urmare, nu trebuie să strivească, între tâmplele strâmte ale logicii după care se conduce proza, divinul zbor al poeziei. În acelaşi timp, am voit să stabilim şi pentru poeţi, că poezia este în ceartă perpetuă cu logica prozei şi că poetul trebuie să se ferească întocmai ca de foc de a merge de acord cu ea. Poetul care nu-şi deosebeşte logica sa de aceea a prozei poate deveni un Molière, ale cărui versuri sunt, însuşi pentru acest cuvânt, curată proză rimată, – poate deveni un

89

Voltaire chiar, – care cade ca poet tocmai pentru acelaşi motiv, – dar nu va deveni niciodată descatenatul Shakespeare, furtunosul Byron, divinul Dante sau incomparabilul Musset.

Să fie în consecinţă bine stabilit că orice săritură, oricât de neraţională ar fi, este permisă adevăratei poezii. Ceea ce nu i se iartă este tocmai prozaismul, adică logica.

Ştiţi pentru ce o poezie nu vă impresionează şi vă pare mediocră?...Versurile ei sunt frumoase, imaginile logice, înlănţuirea ideilor, logică; într-un cuvânt, ea n-are nici un defect. Ei bine, cauza care o face să fie mediocră este că, dacă i s-ar rupe ritmul şi i s-ar scoate rimele, ea n-ar mai rămâne decât o simplă bucată de proză.

Poezia este cu totul altfel. Poezia zboară, aleargă, fuge despletită, aci în nori, aci pe pământ, şi puţin îi pasă ei de compasatele reguli care constituie logica prozei.

Un nou exemplu ce vine în ajutorul adevărului pe care îl amintim, îl găsim în prima poezie de care ne vom aminti.

Astfel, ce este oare mai nelogic şi mai sublim decât aceste câteva versuri:

M-am suit la munte-n zori Ş-am prins fulgerul din nori, Şi de sus din înălţime L-am izbit în Ungurime!

– Cum, Domnule? va zice prozatorul, sastisit; ce bazaconii mai sunt şi astea? Nu vezi că ai căzut în absurdul absurdului, deoarece, dumneata, om, puteai în adevăr să te urci la munte în zori, dar nu puteai să prinzi fulgerul din nori, necum de sus, din înălţime, să izbeşti în Ungurime cu el!

Acestea le va zice desigur logicul prozator şi logicul prozator va avea desigur dreptate, dar el va rămâne, cu toată logica lui, jos pe pământ, pe când poetul, cu toată nelogica lui, va zbura în ceruri, iar cântecul său absurd şi nelogic va răsuna din veac în veac, repetat de românime:

M-am suit la munte-n zori Ş-am prins fulgerul din nori, Şi de sus din înălţime L-am izbit în Ungurime!

Prevăd însă că sunt mulţi care vor voi să lupte cu argumentele mele corp la corp şi că, prin

urmare, mulţi îmi vor cere să le dau pe scurt şi cu conciziune definiţia logicii poeziei. Îi voi satisface. Iat-o: Logica poeziei este ne-logică faţă de proză, şi tot ce nu e logic, fiind

absurd, logica poeziei este prin urmare însuşi absurdul. Fireşte că cei care nu şi-au dat osteneala să studieze subiectul vor rămâne uimiţi în prezenţa

unei atât de cutezătoare definiţii; luăm însă asupră-ne a convinge pe cel mai încarnat logician, fără a ne depărta cât de puţin de la regulile stricte, că eroarea nu este de partea noastră, şi că ea este din contra de partea criticilor sau poeţilor care n-au putut încă să ajungă a înţelege acest mare adevăr.

Pentru ca să ne atingem dar rezultatul propus, fie-ne permis a ne pune câteva întrebări, la care luăm angajamentul a răspunde cu raţionamente necontestate:

Ce este Dumnezeirea? Dumnezeirea, va zice de exemplu amicul meu Bonifaciu Florescu, este pentru un catolic un

Împărat al Universului care rezidă în Rai şi are de portar pe Sfântul Petru, iar de Ministru de Război pe Sfântul Ilie; pentru un Ortodox, Dumnezeu este aproape acelaşi lucru, cu diferenţa că n-a dezlegat încă să se mănânce ouă şi lapte Vinerea şi Miercurea; pentru un Turc este un sultan care-şi are de Ministru-Preşedinte al Consiliului pe Mahomed: Dumnezeirea poartă în cap cialma, rezidă tot în Rai şi are un întreg harem de hurii pe care nu le-a avut încă nici un Padişah pământesc; pentru un Indian, Dumnezeirea este Vischnu, o altă specie de satrap care s-a făcut peşte şi mai ştiu eu ce; pentru Pieile Roşii ea este Soarele sau chiar pur şi simplu Focul; pentru un Papuaş este cea dintâi buturugă de copac sau chiar cea dintâi piatră a drumului şi aşa mai încolo. Trecând la cei vechi, găsim că la Romani şi la Greci, Dumnezeirea era Jupiter sau Joe cel căsătorit cu Junona, ceea ce nu-l împiedica

90

însă nicidecum a se transforma câteodată în ploaie de aur, spre a veni ca un pişicher, să tenteze pe Danae; la Egipteni, o găsim sub diferite forme, când Isis, când Osiris şi aşa mai departe; la Ovrei o vedem reprezentată prin bătrânul Iehova, având de Ministru-Preşedinte pe perciunatul Moise, până a venit Hristos să-l răstoarne şi să-i ia portofoliul, în faţa unei mari părţi a omenirii.

Aşa este! dar în fine: – Ce este Dumnezeirea? Ce este Dumnezeirea! Aceasta este universala întrebare, veşnicul that is the question al lui

Shakespeare, adânca cercetare a lui Socrates şi a tuturor filosofilor vechi şi noi, cât şi a tuturor oamenilor mici sau mari, învăţaţi sau proşti!

Şi învăţaţii cei mai mari, după ce s-au urcat mai sus de vânturile turbate, după ce au reglat toate lucrurile din haos şi au botezat toate materiile, tocmai când au crezut că au pus mâna pe ea, au văzut că Dumnezeirea e Nesfârşitul, şi fiindcă tot ce nu se sfârşeşte nu poate nici să înceapă, au văzut că Dumnezeirea este Neînţelesul şi că nu se poate judeca de oameni care au şi început şi sfârşit şi care nu sunt decât o infimă părticică dintr-ânsa.

Prin urmare, şi după cei cu carte, şi după cei fără carte, Dumnezeirea este: – Neînţelesul. Întrebat într-o discuţie asupra acestui subiect aş fi răspuns şi eu tot astfel, dar am mers şi mai

departe şi m-am întrebat: – Ce este Neînţelesul? Şi fiind un lucru neînţeles, după toate regulile logice din lume, se numeşte absurd, deoarece tot ce

nu poate fi înţeles cade sub această denominaţiune, mi-am zis că Neînţelesul este Absurdul, şi prin urmare, Dumnezeirea fiind Neînţelesul şi Neînţelesul Absurdul, am răspuns la întrebare că Dumnezeirea este o absurditate sublimă.

Să vedem acum: – Ce este şi Poezia? – Poezia, va răspunde de exemplu spiritualul meu amic, d-l Pantazi Ghica , este o umbră, două

capete ce se împreună, două mâini ce se strâng, zgomotul unor uşoare şoapte care seamănă cu freamătul frunzelor adiate de vânt, şi armonia unei sărutări îndelungată şi pasionată.

Răspunsul este foarte poetic, dar el nu ne dă, cu toate astea, definiţia Poeziei. Unii au zis că Poezia este muzica sufletului, alţii au zis alta, dar nimeni nu a putut s-o definească

încă într-altfel decât că ea este o scânteie divină. Poezia, prin urmare, este o scânteie a Divinităţii. Ei bine, acum când ştim că Divinitatea este Neînţelesul şi Neînţelesul este Absurdul, ce alt voiţi să

fie logica ei, decât ceea ce este însăşi Divinitatea şi Poezia însăşi? În asemenea condiţii însă partea greu de explicat este cum poezia poate să convingă cu logica

ei ne-logică, mult mai bine, mai decisiv şi mai repede decât proza. Asupra acestui punct avem foarte puţine de zis: Poezia convinge, pentru că tot ce este frumos ni

se impune fără ca nimeni să-şi poată da seama în ce mod şi pentru ce. Ridici ochii către spaţiile cereşti şi fără să poţi concepe posibilitatea Infinitului, îi simţi sublimul şi

rămâi convins de existenţa unei puteri superioare, eternă şi imutabilă, care rezidă în tot şi din care însăşi faci parte ca o intimă atomă.

Culoarea roşie îţi înveseleşte privirile fără să ştii pentru ce şi seninătatea albastră a cerului se răsfrânge în inima cea mai tulburată vorbindu-i în modul cel mai elocvent de fericirea de a fi, de a vedea, de a simţi.

Un cer înnorat şi întunecos îţi schimbă din contra dispoziţiile sufletului, şi în această privinţă, de asemenea, nu-ţi poţi da seama de cauzele care dau naştere unei atât de puternice influenţe.

Poezia are aceeaşi putere suverană, tainică şi neschimbată, convingând prin însăşi esenţa ei divină, domnind în toţi timpii şi peste toate inimile, fără ca cineva să-şi poată da seama de modul ei de înrâurire. Accentele ei se impun inimii şi raţiunii fără a pleda, şi omul cel mai împietrit se înmoaie în faţa lor. Ea suscită lacrimile, mângâie sau reprobă, dă naştere zâmbetului de bucurie sau încreţeşte buzele prin ironia sa, şi când voieşti să te opreşti şi să-ţi dai seama de cauze printr-o strictă analiză, rămâi uimit în faţa golului aproape total pe care ea ţi-l dă ca rezultat.

91

Al. Macedonski

„Literatorul”, anul I, 1880, nr. 23, 21 iulie Despre poemă

(Fragmente)

Ce este însă o poemă? Cine a scris o poemă? Iată două întrebări importante. O poemă, după mine, este, după cum enunţai, toate coardele

Harpei, toată inima, toate patimile omeneşti! Surâs şi lacrimi, râs şi disperare, batjocură şi blândeţe, luptă între bine şi rău, cerul plin de stele şi străzile pline de noroi, iată după mine ce este o poemă, sau ce trebuie să fie, ce trebuie să conţină! Acuma: scirsu-s-a oare o poemă? Fireşte că da. Însă n-a scris-o nici Homer, nici Dante, nici Ossian, nici Virgiliu, nici Tasso, nici Schiller!...Veţi zice poate că a scris-o Lamartine sau Goethe, Hugo sau Pindar, Camoëns, Voltaire, Racine, Pope, Corneille? Dacă veţi zice şi aceasta, vă voi răspunde tot negativ şi atunci veţi alerga desigur la Byron, îmi veţi vorbi până şi de Klopstock, până şi de Bürger, spre a sări după aceea la Ariosto sau spre a trece în revistă pe Petrarca, pentru a ajunge până la Redi, şi în lunga d-voastră călătorie de ocol împrejurul lumii şi de salturi nomenclaturistice nu veţi uita nici pe Béranger, nici pe Alfred Tennyson, nici pe Grillparzer, Saphir, Anastasius Grün, Déssaugiers, Manzoni, Heliade, Bolintineanu, Alecsandri, Depărăţeanu, Nicoleanu...

– E tutti quanti! Strigă cititorul impacientat şi dimpreună cu el strig şi eu: – Destul, pentru Dumnezeu! Destul, că nimeni dintre aceştia nu a scris măcar o singură poemă

în viaţa lor;...Nimeni! Shakespeare a întrevăzut-o împreună cu Musset, şi atâta tot. Shakespeare şi Musset singuri au ghicit ce este o poemă şi au zărit imensitatea cuprinsului ei.

Şi cu toate acestea, există o poemă scrisă, simţită şi coordonată astfel precum o întrevăd eu. Cânturile ei se pot număra cu miile ca şi autorii ei. Acea poemă se compune, adunând la un loc ce s-a visat, s-a scris şi s-a simţit până acum. Începutul ei se pierde în noaptea secolelor şi sfârşitul ei în adâncimile nesfârşite ale inimii. Totul e mare şi mic într-ânsa. Este un haos de spirit şi materie, de strigăte de disperare şi de râsuri nebune. Este şi noroiul străzilor format din victimele sociale şi cerul plin de soare şi de colorit. Stele, fluturi de aur, raze, flori, parfume, şoapte, se amestecă şi se întreciocnesc pe vasta ei ţesătură. Idealul se află într-ânsa alături cu realitatea, fără tranziţiune, şi tot atât de brusc ca: Din ceruri, la pământ al lui Depărăţianu. Omenirea defilează într-ânsa palidă şi zdrobită de această perpetuă luptă: Infernul lui Dante se deschide la fiecare minut sub pasul celor răi, şi Raiul său primeşte la fiecare minut pe cei buni. Juvenal urmăreşte pe Neron plesnind din biciul său satiric, şi Hugo, uimit de lineamentele măreţe ale acestui caracter, înger şi demon totodată, îi face să arunce aceste vorbe din mijlocul flăcărilor ce ard Roma: «Distrug Roma pentru a o crea mai frumoasă». Dar haosul devine din ce în ce mai mare şi mitologia păgână se dă înapoi înspăimântată în faţa mitologiei creştine. Cea dintâi numără o mulţime de zei şi zeiţe, e adevărat. Homer, ca şi Virgiliu, se află apăraţi de puternicul scut al Jupiterilor. Zeii creştini însă, în această poemă, predomină asupra celor vechi. Papii se bucură: Naşte Messiada, Gerusalemme liberata etc.

Ani după ani se duc însă şi poema urmează fără a se sfârşi. Acelaşi haos, aceleaşi defilări de oameni sub alte chipuri se prezintă în cuprinsul ei, şi din acea colosală între ciocnire de strigăte de disperare şi de plăceri, de patimi şi de fericiri, fiecare strigăt devine un cântec care vibrează peste omenire, când dulce şi melodios, când amărât şi plin de sarcasm, după omul din care izbucneşte, şi care îl adaugă ca nou inel la tot ce s-a scris şi s-a făcut până în acel moment!

O poemă dar, după mine, trebuie să conţină tot: supărare, suferinţi, lacrimi, disperări, dezgusturi, scepticism, filosofie, credinţă, ironie, amor, înţelepciune, nebunie. O poemă trebuie să fie însăşi inima omului. Totul trebuie să se-ntâlnească într-ânsa în confuzie şi pe neaşteptate, aşa cum este în viaţa reală. Râsul să fie lângă plâns; ura lângă amor. De la sublim la trivial, iată ce înţeleg eu prin poemă, iată ce trebuie să fie ea! Pentru acest cuvânt, ea se compune din tot ce s-a scris şi s-a

92

făcut până acum, bun sau rău, şi se numeşte poema omenirii. Mi se va zice, desigur, că ce vă scriu e poezie. Mărturisesc că nu mă gândesc nicidecum să

scriu proză când e vorba de poezie. Dar mi se va obiecta în fine, că nu am dat până acum, deloc, definiţia vulgară a poemei, aşa precum o înţeleg pedagogii de şcoală şi d. Maiorescu. La acestea voi răspunde că nu scriu nici pentru pedagogii de şcoală, nici pentru d. Maiorescu.

Ceea ce doresc, ceea ce sper a atinge, este să ajung să lărgesc, – dacă nu în proporţiile punctului de vedere în care m-am pus eu, dar cel puţin cât se va putea mai mult, – cadrul genului pe care am convenit să-l numim poemă. […]

A face să râzi, a filosofa, a entuziasma şi a smulge lacrimi, rând pe rând, trebuie să-ţi fie ţinta de căpetenie. Acel care va izbuti a introduce într-ânsa toate genurile şi toate metrurile, va crea o poemă. Elegie, satirism, filosofie, lirism, descripţiune, realism, amor şi idealism, trebuie să intre şi să se confunde într-ânsa, strâns contopite, fără ca, cu toate acestea, unitatea operei să dispară. În ceea ce priveşte versificarea, după cum poema trebuie să conţină inima toată, ea trebuie să conţină şi metrica toată, începând, în limba noastră, de la versul bisilabic şi mergând până la versul de optsprezece silabe, – metrica trebuind să fie adaptată genului şi ideii.

Nimeni până acum, luat în parte, nu a scris dar o poemă. Nimeni nu o va scrie. Geniile singure se vor apropia de ea, însă fără s-o poată realiza deplin niciodată, după cum, însumi, n-aş putea să-mi termin cursul meu critic Despre poemă, chiar de mi-ar fi dat să trăiesc o viaţă de o sută de secole!84

Al. Macedonski

Poezia viitorului

Rolul de căpetenie în poezia modernă îl are poezia simbolistă complicată de instrumentalism.

Acest gener, cel mai înalt, provoacă râsete. Cu toate acestea, astăzi când simbolismul numără genii ca Baudelaire, ca belgianul Maeterlinck, ca Mallarmé, ca Joséphin Péladan, ca Moréas şi alţii, simbolismul, fie el în proză, fie în versuri, fie el numit decadentism sau cum se va voi, pare în ajun să triumfe. Se impune dar a se pune cititorul inteligent la curent cu noul pas pe care poezia îl realizează în domeniul artei.

Simbolismul, în greceşte sumbolon, altfel zis senin, este numele modului de a se exprima prin imagini spre a da naştere, cu ajutorul lor, ideii. Astfel, crucea este o imagine înfăţişată inteligenţei, spre a reaminti suferinţele lui Isus. Faunul este imaginea lubricităţii bestiale ce-şi are sediul în fiecare om. Albeaţa crinilor poate să fie altceva decât simbolul inocenţei?

Precum se vede, simbolismul este apropiat de natură, fiindcă el, pentru a ne sugera idei, procedează întocmai ca dânsa, – cu alte cuvinte, fiindcă ne înfăţişează una sau mai multe imagini ce se transformă la urmă în cugetări.

Instrumentalismul nu este iar decât tot un simbolism, cu deosebirea că sunetele joacă în instrumentalism rolul imaginilor. Este evident pentru oamenii ce nu sunt lipsiţi de cultură muzicală, că sunetele închise, precum: î, u, ă, cât şi sunetele grave ca: a şi chiar o, sunt menite să deştepte senzaţiuni, dintre care, cele dintâi vor fi note triste şi întunecate, iar cele de-al doilea sonore dar solemne.

Din datele definiţiunii, rezultă că poezia modernă a început să graviteze către un ideal cu totul superior şi că tinde a se deosebi de proză, de elocvenţa vulgară ce impresionează pe ignoranţi, de succesele de bâlci ale antitezei, şi că şi-a creat, în fine, un limbaj al ei propriu, limbaj în care se simte în largul ei, şi pe care burghezimea sufletelor, nearipate către aristocraţia în arte, nu va ajunge, – din fericire pentru poezie, – să-l înţeleagă niciodată.

Ca şi wagnerismul, simbolismul unit cu instrumentalismul este ultimul cuvânt al geniului omenesc.

84 Al. Macedonski , Opere, vol. IV, Ediţie critică şi studiu introductiv, note şi variante de Tudor Vianu, Fundaţia pentru literatură şi artă, Buc., 1946, pg. 88-99

93

Poezia viitorului nu va fi decât muzică şi imagine, aceste două eterne şi principale sorginţi ale ideii.

Şi iată cum poeţi zişi cu idei se vor trezi în secolul al XX-lea că n-au avut nici una.

Al. Macedonski „Literatorul”, anul XII (1892), nr.2, februarie

Despre poezie

Deşi majoritatea cititorilor a fost obişnuită de critici, nepregătiţi pentru misiunea pe care şi-o

luau, să creadă că Poezia este o serie de cugetări oarecare, închise într-o formă oarecare, este în legea progresului ca spiritul să nu rămână staţionar ci să evolueze neîncetat către scopul său final: adevărul.

Această evoluţie a lucrat astfel încât zilnic pare a se generaliza opinia că Racine, Corneille, Molière, Voltaire, Victor Hugo şi alţii sunt mai mult psihologi decât poeţi, cugetători adânci, retori fruntaşi, versificatori puternici, însă poeţi numai uneori.

În înţelesul strict al termenului, ei fiind creatori în domeniul intelectual, stau, etimologiceşte vorbind, în perfect raport cu titlul ce li s-a dat.

Cu toate acestea, – oricât s-ar susţine contrariul, – poezia n-are o legătură decât foarte indirectă cu cugetarea, ea nefiind decât o afacere de imaginaţie. A imagina este a închipui şi a închipui nu este a cugeta. A imagina sau a închipui este a înfăţişa imagini sau chipuri, – ceea ce este tot una. Domeniul poeziei este dar departe de a fi al cugetării. El este al imaginaţiei, adică al prezentării de forme estetice cu armonia şi culorile lor.

O expunere de idei, fie aceste idei cât de pasionale şi cât de filosofice, nu poate să fie ce se numeşte poezie, chiar atunci când ea este desfăşurată în armonizări produse de ritm sau de rimă.

Pentru a-şi exprima gândirile, omenirea a avut totdeauna, la îndemâna ei, o formă mult mai naturală şi în care s-a simţit oricând în largul ei. Această formă este proza.

Singure spiritele ce nu sunt accesibile frumuseţii imaginii, splendorii culorii, armoniei sunetului, – cu alte cuvinte ce nu sunt accesibile poeziei adevărate, senzaţiilor ce deşteaptă în noi mijlocul înconjurător, farmec în care ne naştem, trăim şi murim, pot să susţină că cugetările ce s-au formulat şi ce se vor mai formula în versuri, nu aparţin prozei.

O cugetare poate să devină poetică prin imagini, prin comparaţii, prin calificative, prin diferite alte figuri retorice, dar la urma urmei, ea nu-şi schimbă fondul, nu câştigă însuşiri pe care nu le are prin natura ei.

Se poate cugeta şi în versuri după cum se poate imagina şi în proză, dar nu se va întâmpla decât că proza va deveni proză poetică, iar versurile, proză rimată.

Poezia e datoare să deştepte cugetarea, ci nu să devină ea însăşi cugetare. Mulţimile vor judeca altfel. Pentru ele, puţina poezie ce emană din armonia sunetelor produsă

de ritm şi de rimă este îndestulătoare, chiar când ea nu întruneşte condiţiuni muzicale mai înalte. Pe lângă aceasta, proza rimată va mai avea şi meritul că va putea să fie lesne memorată. Mulţimile nu vor putea dar decât să fie bucuroase şi recunoscătoare când un altul va lua osteneală să gândească în locul lor, – şi aşa ajung poeţi mari tocmai cei care nu sunt deloc.

Aceasta explică cum Téophile Gautier, cum Baudelaire şi Leconte de Lisle, – cei care între moderni sunt mai adevăraţi poeţi, – lasă reci pe majorităţi.

Precum nu toţi sunt înzestraţi cu darul de a-şi da seama de frumuseţile naturii, nu toţi sunt susceptibili a se înălţa în regiunile poeziei pure, şi fiindcă fondul ce le este înfăţişat de unii privilegiaţi este mai presus de priceperea şi de simţirea lor vulgară, tăgăduiesc existenţa acelui fond ca şi cum ar putea să se producă o singură formă, oricare ar fi ea, fără să fie întemeiată pe un anumit fond.

Poezia nu este ce crede obştea, căci ea nu este nici o declaraţie de dragoste, nici un episod al unei vieţi pus în versuri când mai bune când mai rele, nici o sforărie patriotică cu Tisa, cu Nistru şi cu Traian, nici decepţionism social, de împrumut sau nu, nici teză filosofică sau ştiinţifică, nici o nomenclatură botanică, ori mineralogică şi nici nuvelă sau articol de ziar.

94

Fiică a entuziasmului pentru tot ce este frumos, cerul albastru presărat cu lacrimi de safir şi diamant, îi este mantia regală. Inima ei este senzaţie delicată dar adâncă şi continuă.

Într-un cuvânt a cugeta nu este a fi poet. Este a fi cugetător. A fi poet este a simţi. Reprezentarea acestei simţiri prin un mod de exprimare special, – acel al imaginii, al culorii şi al

armoniei, – este singura şi adevărata poezie.85

Al. Macedonski

Simţurile în poezie

Puţini cunosc rolul pe care simţurile îl au cu privire la naşterea, la formarea şi la felurile cugetării

omeneşti. Mulţi chiar îşi închipuie că cugetarea naşte de la sine şi că simţurile-i sunt subordonate. Mai puţini încă ştiu că poezia nu este decât o manifestare a lor. Poezia, ca şi cugetarea, va fi sau nu va fi, după cum simţurile vor exista sau nu. Dacă s-ar face abstracţie de ele, n-ar mai fi nimic. În adevăr, ideea culorii nu ne-o dă decât simţul vederii. Fără ajutorul ochilor, creierul n-ar mai primi senzaţia luminii, prin urmare forma şi culoarea lumii externe n-ar mai exista. Sunetul este, – fiindcă auzul este. Şi tot aşa cu mirosul, cu gustul, cu senzaţiile tactile, pe care le primim de la obiecte. Negreşit că lipsa simţurilor n-ar nimici lumea externă în sine. Lumina, şi când se zice lumină se zice şi culoare, parfumul cât şi celelalte vibraţiuni diferite ale obiectelor, ar continua să fie ce sunt, dar n-ar mai fi nimic pentru noi. Este uşor de înţeles că, în aşa condiţii, cugetarea n-ar mai exista, şi cu atât mai puţin simţirea, altfel zis, poezia.

Cugetarea şi simţirea sunt astfel nişte simple rezultante ale impresiilor pe care anumiţi nervi sunt susceptibili să le primească şi să le transmită creierului cu o vioiciune mai mult sau mai puţin mare.

Rolul pe care simţurile îl au în poezie este dar de căpetenie. De buna lor condiţie atârnă Poezia însăşi; se poate zice chiar că Poezia nu este decât o exagerare a lor. Pentru acest cuvânt oamenii nepoeţi o numesc nevroză. Şi în adevăr cei care n-au simţurile destul de cultivate, cei care prin natura organismului lor fizic nu pot să fie impresionaţi decât grosso modo, sunt cu totul logici când zic că Poezia este o boală de vreme ce acest fel de a simţi nu este dăruit decât excepţiilor, S-a dovedit, – şi nu o dată, – că zadarnic vei da ţăranului să guste din bucatele cele mai rafinate. El va înălţa din umeri. Mămăliga, ceapa, usturoiul, brânza mucedă, ardeiul şi basamacul l-au pus în veci în neputinţă de a se mai delecta cu bucătăria delicată a celor care, încă de când au fost născuţi, s-au aflat în alte condiţii de trai. Tot aşa, în culoare, nuanţa nu va avea asupra lui aproape nici o întipărire. Căci, după cum va prefera mămăliga şi ceapa, de asemenea nu va fi simţitor decât culorii vii, roşului arzător şi albastrului crud, verdelui sau galbenului hotărât. În forme, ce i se va întâmpla va fi analog. Brutalul, necioplitul, tot ce va fi din popor, ţeapăn, îi va plăcea, va fi pentru el arta supremă, frumuseţea supremă. Dimpotrivă, Rafael sau Panselinos, cu toată divinitatea ce li se acordă, nu vor obţine cu tablourile lor, nici cel puţin întâietatea asupra unei gravuri violent colorate din Universul Ilustrat.

Este de prisos a se insista asupra celorlalte impresiuni ale omului din popor. Ele stau într-un raport perfect cu cele arătate. Auzul, mirosul, pipăitul, sunt la ţăran, – simţuri cu desăvârşire grosolane. Majorităţile, oricare ar fi ele, sunt bestii.

În artă, mai cu seamă, minorităţile singure au dreptate. Dacă veţi supune unui plebiscit popular universal pe Goethe şi pe cel mai nătâng versificator, Goethe va cădea cu o majoritate zdrobitoare. Aceasta nu împiedică de loc, ca la noi, să se facă plebiscite dese cu privire la scriitori şi la artişti. Sistemul însă are un merit: el explică unele reputaţii, cât şi unele impopularităţi.

Poezia, artele, precum şi preţuirea lor, depind exclusiv de acuitatea simţuală, căci numai ea este creatoare în domeniul intelectual şi opera va fi ce va fi fost simţul ce i-a dat naştere. Cugetarea însăşi nu este, nu fiinţează decât fiindcă avem posibilitatea de a percepe lumea externă, de a defini

85 Al. Macedonski, Opere, vol. IV, cit. supra, pp. 102-104

95

culoarea, forma şi natura obiectelor prin diversitatea de senzaţii pe care ele ni le transmit şi de a stabili raporturi de diferenţiere între dânsele.

Dar, spre a se statornici şi mai mult că aşa este, nu este nefolositor a se urmări dezvoltarea intelectuală a unui prunc de la naşterea sa chiar.

Pare în adevăr sigur că un nou născut, în cele dintâi ore ale intrării sale în viaţă, nu posedă altceva decât viaţa.

La dânsul, cele cinci simţuri, dacă vor fi existând, îşi trădează foarte puţin existenţa. În adevăr, pe dinaintea ochilor noului născut o lumină poate să fie trecută, fără ca el să-şi dea seama de dânsa. Zgomotul nu-l impresionează, atingerea aproape de loc. Ombilicul îi este tăiat fără ca durerea să se manifeste hotărât, iar negreşit că şi celelalte două simţuri, – al mirosului şi al gustului, – se află în aceeaşi stare. Inteligenţa noului născut este şi ea nulă. El nu ştie să distingă nici culorile, nici formele şi nici nu-şi dă seama de distanţe. Pentru el, obiectele, pe orice plan s-ar afla, se prezintă de front. Experienţe numeroase au dovedit veracitatea acestei afirmaţii. În primele sale faze, el nu zâmbeşte nici nu plânge, pentru că nici nu vede şi nici nu simte. Primul lui zâmbet şi prima sa lacrimă arată singure că sistemul său nervos a început să funcţioneze. De aci încolo, inteligenţa pruncului se va dezvolta în report cu educaţia pe care simţurile sale va fi susceptibilă să şi-o facă ele sau s-o primească de la alţii, iar cugetătorul viitor va fi ce-l va fi făcut această educaţie. Importanţa pe care simţurile o au în poezie poate fi uşor dedusă. O imagine viu transmisă creierului, ca formă şi ca coloare, va produce o întipărire adâncă, va da naştere unui produs intelectual puternic. Şi ce se va întâmpla cu imaginea se va întâmpla şi cu celelalte senzaţiuni.

De aceea se încheie zicându-se: Poezia nu este în om ci în afară de el. Poezia este senzaţia directă. Cugetarea nu este decât un produs al ei.

Cuget, – sunt om. Simt, – sunt poet.86

Al. Macedonski

Rătăciri literare

O patimă de care nu ne putem desface e patima exagerărilor. Pornim într-o parte, ne ducem

orbeşte şi nu întrebăm unde vom ajunge, ce roade vom culege. În literatură, ca şi în alte manifestaţiuni, exagerăm iar de câtva timp, cum am exagerat prea de

multe ori în trecut, şi spre paguba noastră. Ne trebuie, spunem, o literatură curat românească, icoană a vieţii, a sufletului nostru, o literatură aşa cum puţină ni s-a dat până acum. Şi duşi pe gândul acesta, clădim teorii, dăm sfaturi pe care nu le cumpănim mai bine, care ne împiedică să vedem mai departe, să judecăm mai drept.

De câtva timp se dă scriitorilor povaţă să se întoarcă la popor, la literatura lui sănătoasă, curată, senină, comoară de simţiri, de gândiri care sunt ale noastre, de veacuri, care preţuiesc mai mult decât orice ne-ar veni din afară, orice am încerca pe căi zădarnice. S-a spus de mai multe ori aşa ceva – nu-i nimic nou, nici o descoperire; s-a spus întâia oară şi limpede acum vreo jumătate de veac de scriitori care se îngrijeau de viitorul, de înălţarea literaturii, dar pentru că se repetă şi astăzi, e bine, e timpul să ne lămurim, să înţelegem ce vrem şi ce vreau alţii.

Nu se poate contesta bogăţia literaturii noastre populare, dar e o bogăţie în felul ei, şi, trebuie s-o spun, am exagerat-o de multe ori; într-o vreme toţi credeau, sunt încă şi azi unii, că avem literatura cea mai bogată, cea mai frumoasă din lume – mai sunt şi altele şi cu motive artistice mai puternice, mai variate.

E întrebarea, ce poate lua un scriitor din această literatură.

86Al. Macedonski, Opere, vol. IV, cit. supra, pg. 105-107.

96

Pe la 1840 se spunea că aici e izvorul nostru de inspiraţie naţională, aici trebuie căutat graiul nostru bun, adevărat românesc. Dar trebuie să ne amintim că pe atunci întoarcerea la literatura populară era o reacţiune firească, trebuia să se producă. Un Kogălniceanu, un Russo pornise război contra imitaţiunilor străine şi aveau desigur dreptate. Dar se întâmplase un lucru, şi tocmai acesta a fost uitat în parte de aceşti întemeietori ai literaturii noastre nouă şi de cei care au lucrat alături de ei. Literaturile străine ajunsese la noi în ecouri slabe, şi acestea au fost redate fără mult simţ artistic, prefăcute în imitaţiuni palide. Nu putem lăuda pe scriitorii noştri mai vechi, în special pe poeţi, de o cunoaştere adâncă a literaturilor străine. Dacă n-ar fi stat prea departe de operele însemnate ale acestor literaturi, dacă s-ar fi pătruns mai mult de ele şi dacă mai ales ar fi avut însuşiri artistice mai alese, desigur că scrierile lor s-ar fi ridicat mult deasupra celor pe care ni le-au dat. Această slăbiciune a noastră n-a fost simţită atunci şi de aceea s-a pornit fanatic lupta contra influenţelor străine; orice e străin, s-a zis, e o primejdie; noi prin noi, din fondul nostru naţional să ne facem o literatură.

Şi mai era vorba de formarea limbei literare, şi aici tot teama de înstrăinare – de înstrăinare a limbei – de astă dată mai întemeiată, ne îndrepta spre popor. Curentul primejdios al latiniştilor, încercările de italienizare ale lui Eliade, trebuiau, fără întârziere, oprite şi pentru mântuirea limbii noastre se impunea să ne întoarcem la graiul curat din trecut, al scriitorilor bisericeşti, cronicarilor şi la graiul poporului.

Aveau dreptate bătrânii să judece aşa când literatura şi limba noastră trebuiau îndreptate pe o cale cuminte, când mai ales cea din urmă trebuia cu orice preţ smulsă din mâinile pedanţilor. De aici dragostea, cultul lor pentru literatura populară.

Dar de multe ori, şi cu deosebire poeţii, şi-au înţeles rău rolul de scriitori, au mers greşit pe calea apropierii de literatura poporului. Cum se scrisese de alţii imitaţiuni străine, tot aşa vedem pe reprezentanţii curentului imitând versurile unei doine, balade. Imitaţia revenea pe altă cale, dar a bătut mai puţin la ochi de astă dată, a trecut nebăgată în seamă printre şirurile de critici pentru că era îmbrăcată în haină naţională. Şi printre cei care au dat mai multe versuri în formă populară – simple „pastiches” – a fost tocmai Alecsandri, care era mai chemat decât oricine să înţeleagă literatura populară şi poezia artistică, să ştie unde se opreşte una şi începe cealaltă. Nu putem spune că era bine inspirat când cânta:

„De-aş avea o mândrulică Cu-ochişori de porumbică Şi cu suflet de voinică. De-aş avea o bălăioară Naltă, veselă, uşoară

Ca un pui de căprioară. ” Şi nici n-am ajuns să pricepem cât e de falsă o astfel de literatură. N-avem şi azi poeţi, şi prea

mulţi, care scriu mereu de acestea?

„La fântâna cu găleată Pe cărarea cea din grui Stau de câte ori e lună Un flăcău cu draga lui. ” „Se gătesc poienele Cucu-şi schimbă penele Gârlele şăgalnice Se pornesc năvalnice. ”

Şi în ton, nu ştiu cum i-aş putea zice, prea popular, trivial:

97

„Mărgelele, dragă, le cată Că-i noapte şi-i blestem pe mine; Şi mama pe urma mea vine Oh, mamă, căci nu mai sunt fată. Fugi, bade, că jar este locul. ”87

Şi numim asemenea copilării, necuviinţe chiar, literatură bună, românească, o dăm de pildă altora?

Aş mai putea cita şi bucăţi de proză scrise în urmă de câţiva tineri, unde se dau cu grămada asemenea ţărănisme de rău gust. Lăsaţi sumanul, tineri scriitori, când nu vă stă bine; căutaţi degeaba să păreţi mai români în el, sunteţi groteşti.

Nu e literatură aceasta, nu e literatură să ne facă cinste, şi nu poate fi pentru că porneşte din vederi absurde, pentru că exagerăm lucruri bune în fond, le privim unilateral, nu ştim ce să scoatem din ele.

E bine, fără îndoială, ca scriitorul să se îndrepte spre popor, să cunoască, şi mai ales să simtă ce a izvorât din sufletul lui, ce ne spune o doină, un basm, o legendă. Dar aceasta numai ca un mijloc de îmbogăţire a motivelor artistice, de variere a expresiilor, de nuanţare mai potrivită, mai energică uneori, a ideilor, simţirilor. Un suflet de artist preface, dă o formă nouă, un înţeles mai adânc lucrurilor luate din popor. Deasupra fondului împrumutat, mai naiv, mai simplu, trebuie să se înalţe personalitatea de o alcătuire mai bogată, mai fină, mai complicată a artistului. Aşa au înţeles artiştii mari inspirarea din popor.

Calea cealaltă, a înşirării de vorbe, de fraze, dialoguri, nimicuri sentimentale, cu înfăţişare populară, luate de ici şi de colo, puse unele lângă altele cum a dat Dumnezeu, rămâne celor săraci în ale artei, pretenţioşilor ce se ameţesc de iluzia unei literaturi pe care cred că e nevoie să ne-o dea.

E de mirat că n-am ajuns să înţelegem asemenea lucruri. Şi mă surprinde mai mult cât de greşit, cât de îngust se interpretează românismul nostru.

De ce numai ce e la ţară ar fi adevărat românesc? Dar n-avem şi viaţa noastră orăşenească, nu găsim şi în ea ceva caracteristic, ceva care să aibă dreptul să fie trecut în artă? Cum, pătura cultă, care trebuie să simtă altfel decât ţăranul, pentru că e firesc să fie aşa, nu intră şi ea în alcătuirea fondului nostru naţional, nu este în stare să ne dea o literatură românească, cu un suflet, un mod de a înţelege viaţa deosebit de ce se cântă, ce se povesteşte în popor? Sunt scriitor care m-am născut în oraş, care am călătorit şi prin alte ţări, care am citit şi alte literaturi, mi-am făcut un suflet altfel decât alţii care s-au născut, au trăit poate mult timp la ţară, pentru aceasta, sunt mai puţin român? Numai ţăranii cărturari ar avea dreptul să fie scriitori la noi sau numai orăşenii care fac pe ţăranul?

Curios mod de a judeca, dar îşi are explicarea lui în trecutul nostru, în antagonismul dintre două clase şi în modul cum s-au recrutat câţiva din scriitorii noştri. Nu era un timp când se zicea că românul adevărat era la ţară, oraşele erau ale străinilor sau înstrăinaţilor? Deci, tu român, care te-ai rătăcit la oraş, nu vei găsi aici nimic din firea ta, şi dacă cumva te faci scriitor, întoarce-te tot la lumea de unde ai plecat.

S-a întâmplat că tocmai o parte din scriitorii noştri au ieşit din pătura de jos, de la ţară şi au adus cu ei acest mod de a înţelege literatura românească; şi s-a mai întâmplat că au venit critici care au ridicat în slavă pe aceşti singuri, după ei, scriitori români – nu e şi azi pentru unii Creangă cel mai mare prozator român? – şi aşa s-a format legenda adevăratei, singurei literaturi româneşti, legendă ce se mai repetă şi azi cu exagerări obositoare.

Şi a mai fost ceva: lupta în contra influenţei literaturilor străine. Am văzut pentru ce generaţia de la mijlocul veacului trecut a pornit această luptă. Azi am reluat-o, dar iarăşi cu păreri în care se vede încă o dată cât de scurt vedem, cum nu suntem în stare să deosebim răul de bine.

Iarăşi într-o epocă de reacţiuni contra străinismului; uneori schimbăm eticheta; nu ne mai trebuie influenţă franceză, ne întoarcem spre cea germană… Şi nu-mi pot împiedica surâsul ascultând strigătele de alarmă contra primejdiei care ne-ar veni dintr-o parte sau alta. De fapt ne ţinem de umbre, ducem război donquijotesc…

87 Sunt versuri publicate în „Sămănătorul” (Nota autorului – O.D.)

98

M-am ridicat şi eu şi mă voi ridica totdeauna contra influenţelor străine, dar numai când pot fi pernicioase, şi de acestea au fost şi mai sunt la noi. Dar a condamna sistematic, în bloc, orice înrâurire străină, este o aberaţiune în care, din păcate, prea mulţi cad. O literatură nu se poate izola; e spre paguba ei să se închidă între ziduri duşmănoase faţă de altele. Şi tocmai noi să nu ţinem seamă de ce s-a scris şi se scrie în alte părţi, să ne credem în stare a produce mai departe şi mai bine numai citind scriitorii noştri din trecut sau scormonind literatura populară? Dar suntem încă mici, va trebui încă în multe să facem pe ucenicii altora, dacă cumva nu ne credem deja prea cuminţi – tocmai cusurul cel mai mare al nostru. Slăbiciunea literaturii noastre în multe părţi vine, mi se pare, de acolo că am rămas şi rămânem prea străini de ce au produs de seamă alte literaturi. Am citit şi citim prea multe lucruri fără rost şi lăsăm deoparte ce ne-ar folosi, ce ar putea înălţa literatura noastră. Tocmai noi să ne plângem că literaturile străine pot fi păgubitoare când le învăţăm aşa de rău în şcoală, când ţinem aşa de puţin să le cunoaştem mai târziu în părţile lor bune?

Nu se fac, cum ne închipuim, din colţuri strâmte de lume, din fărâmituri, din lucruri de nimic sufletele mari de scriitori. În plămădirea lor intră mai mult decât vedem, mai mult decât cer unii. Şi mai înainte de toate nu trebuie să se impună scriitorilor drumul pe unde să meargă, şi numai un drum; unde-i îndeamnă însuşirile fiecăruia, într-acolo să se ducă şi să fie lăsaţi liberi; lumea de altădată şi lumea de azi sunt destul de mari ca să dea fiecăruia ce vrea, ce se potriveşte cu firea lui; suflet să aibă numai, şi suflet ca adâncurile mării, întins, bogat, frământat de fiori ce ridică valuri uriaşe.

Nu ascultaţi, scriitori, pe criticii noştri; lăsaţi-i să scrie… scriu pentru ei. Cântaţi , povestiţi ce vă

şopteşte inima, ce vă aduce gândul din pribegiile lui pe tărâmuri depărtate; spuneţi tot ce poate fi hrană sufletească pentru noi, tot ce se coboară de sus ca să ne lumineze viaţa, să ne deschidă mintea; şi spuneţi în graiul plin, vibrător, magic al adevăratei arte; lăsaţi sufletul vostru să vorbească aşa cum e, cum vi s-a dat, cum l-aţi făurit, rămâneti fiecare ce sunteţi, nu vă schimbaţi chipul şi căutaţi să vă deosebiţi cât mai mult unul de altul…

Câmpul e mai frumos când flori deosebite îl smălţează.

Ovid Densuşianu “Viaţa nouă”, anul I (1905), nr. 1, 15 februarie

Simbolismul şi celelalte manifestaţiuni de artă*88

Influenţa muzicii se poate uşor urmări la toţi simboliştii, atât în unele motive de predilecţiune ale

lor, producând emoţii analoge celor izvorâte din extazul muzical, cât şi în vocabular şi mai ales în versificaţiune – versul liber, cu unităţile lui ritmice inegale, nu este în mare parte decât aplicare la poezie a concepţiei wagneriene. Simboliştii – spre deosebire de parnasieni atraşi mai mult spre artele plastice – au fost o generaţie de entuziaşti pentru muzică, şi mai ales Wagner, cu operele lui zguduitoare, tumultoase, de o armonie nouă, misterioasă a avut cea mai mare înrâurire asupra lor. Influenţa aceasta o arată bine Gustave Kahn în prefaţa volumului său de Poèmes:

Je suis persuadé et sur, quant a ce qui me regarde, que l’influence de la musique nous

amena à la perception d’une forme poetique à la fois plus fluide et plus précise, et que les sensations musicales de la jeunesse (non seulement Wagner, mais Beethoven et Schumann) influèrent sur ma conception du vers.

Gustave Kahn ar fi putut adăuga că şi César Franck a influenţat pe simbolişti cu compoziţiile

sale de o severă şi nobilă arhitectură muzicală, iar în timpurile din urmă mişcarea simbolistă se leagă şi mai mult de cea muzicală prin operele lui C. Débussy şi Vincent d’Indy.

Pentru a înţelege atmosfera intelectuală în care a luat naştere simbolismul, trebuie să amintim şi ceea ce venise să revoluţioneze un alt domeniu al artei, pictura. Pe la 1870 impresionismul schimbă

88 Din volumul Conferinţele „Vieţei nouă” – seria I-îi, ce apare zilele acestea.(n.a. – O.D.)

99

cu totul principiile de reprezentare a naturei; plecând de la ideea stabilită de cercetările ştiinţifice că culorile sunt un complex de vibraţiuni ale undelor luminoase, că ceea ce impresionează ochiul nostru e rezultatul unei sinteze optice a multiplelor elemente din care sunt alcătuite culorile, pictorii din şcoala nouă, cu Monet şi cei care au urmat după dânsul, au căutat să redea în tablourile lor această complexitate de nuanţe, această mobilitate de tonuri care rezultă din juxtapunerea culorilor şi toată lumina vie, vibratoare, care însufleţeşte aspectele naturii. Procedând astfel, introducând în arta lor o mai mare putere de analiză şi mai multă spontaneitate, pictorii s-au smuls şi ei de sub tirania formulelor pe care le impunea romantismul degenerat. Era prin urmare şi în mişcarea impresionistă o revendicare a libertăţii artistice, o regenerare potrivită aspiraţiunilor sufletului nou. De aceea simboliştii au privit-o cu simpatie, s-au regăsit în ea, şi rândurile pe care le scria Jules Laforgue pe la 1885 redau bine acest sentiment de solidaritate intelectuală între literatură şi pictură.

Où l’académique ne voit que le dessin extérieur enfermant le modéle, l’impresioniste voit

les réelles lignes vivantes… il voit et rend la nature telle qu’elle est, c’est-à-dire uniquement en vibrations colorées… Plus de mélodie isolée, le tout est ne symphonie qui est la vie vivante et variante, comme „la voix de la forêt” des théories de Wagner en concurrence vitale pour la grande voix de la forêt, comme l’Inconscient, loi du monde, et la grande voix mélodique, résultante de la symphonie des consciences de races et d’individus. Tel est le principe de l’école du plein-air impressionniste… Ce principe a été, non systématiquement, mais par génie apliqué en poésie et dans le roman chez nous.

Ceea ce făcea pe simbolişti să vadă în impresionişti tot un fel de înaintaşi era mai ales

împrejurarea că şi aceştia luptase pentru o artă cu motive mai bogate de sugestiune – un tablou impresionist nu ne mai dă linii precise – contururi meticulos desenate, ci o varietate de tonuri, un complex de motive optice, pe care le unifică, le completează viziunea şi imaginaţia noastră.

Pe lângă muzică şi pictură, sculptura a venit şi ea să schimbe concepţiile estetice ale generaţiei de pe la 1880. Rămasă mult timp în urmă, sculptura şi-a reînnoit principiile, a redevenit şi ea o artă vie. Regenerarea ei se datoreşte lui Rodin, ale cărui opere ne-au făcut să înţelegem care este adevărata lume din care trebuie să se inspire un sculptor de azi şi în ce chip să ne-o redea. Din creaţiile lui Rodin se desface aceeaşi idee ca şi la impresionişti: ochiul nostru a fost falsificat, deprins cu un fel de stereotip de a i se reprezenta lumea înconjurătoare – trebuie să i se dea de aici înainte forme mai expresive, mai bogat nuanţate, mai vibratoare de viaţă. De aceea când privim o operă ieşită de sub dalta lui Rodin descoperim o putere de expresie pe care n-am întâlnit-o în sculptura modernă, şi ce emoţionează mai mult este că vedem în ea trăind viaţa de azi, sufletul nostru, visător ori energic, sceptic ori îndrăzneţ, blând ori ironic. Sculptura lui Rodin mai are superioritatea de a fi artă intelectualizată, de a ne da figuri sub a căror frunte se agită o lume de gânduri. Rodin este un artist profund gânditor, am putea zice filozof, şi de aceea creaţiile lui apar ca măreţe sinteze de viaţă. Ele au şi o semnificaţie simbolică, făcându-ne să ne gândim la mai mult decât ne reprezintă.

Urmărită în chipul acesta, în legăturile cu alte forme de artă, mişcarea simbolistă apare ca o evoluţie firească şi nicidecum ca o manifestare accidentală, cum s-a zis de atâtea ori, ca un capriciu al câtorva visători – ea are temeiuri adânci în sufletul contemporan.

Ovid Densuşianu

“Viaţa nouă”, VI (1910), nr. 8, p. 141 – 143.

Sufletul latin şi literatura nouă

(Fragment din Prefaţă)

(. . . ) Ceea ce am căutat în primul rând să reiasă din paginile care urmează e însemnătatea pe care a avut-o simbolismul în regenerarea literaturei după 1880, cum şi caracterul lui eminamente

100

latin, cu toate că de multe ori a fost privit altfel. Celelalte curente care, sub o formă sau alta, au încercat ori încearcă să se impună cu titluri de noutate, au găsit şi ele un loc în expunerea pe care o dau, când ele puteau fi luate în samă, dar din alăturarea lor la curentul simbolist, aşa cum am făcut-o de mai multe ori, cred că se va vedea cum ele derivă din acesta, chiar atunci când nu au fost prezentate astfel, când teoreticienii lor au ţinut să reclame pentru ele independenţă desăvârşită faţă de mişcarea literară care a adus cele mai categorice inovaţiuni, deşi, la rândul ei, nu a făcut decât să continue o tradiţie care în timpul mai nou leagă numele unui Laforgue de acela al lui Baudelaire şi, mai departe, ne duce până la poezia trubadurilor.

Pentru dreapta apreciere a simbolismului şi pentru ca să apară în cadrul lui adevărat, am ţinut iarăşi să pun în lumină valoarea lui ca orientare sufletească pe care a adus-o, ca sugestiuni pe care le-a dat pentru o viziune superioară despre viaţă, pentru un idealism însufleţit de concepţii moderne. Dacă simbolismul a însemnat înainte de toate o revoluţiune estetică, el are o semnificaţie şi din punct de vedere general sufletesc, prin ceea ce cuprinde în el ca îndemn de revizuire a gândurilor şi sentimentelor noastre. Plecând de la scriitorii care arată o sensibilitate evoluată, cu subtile şi bogate nuanţări, concepţia simbolistă vine să spună că sufletele trăiesc în cea mai mare parte sub stăpâniri întârziate, cu impresii de arhaism, sub înrâuriri care le întunecă, le fac refractare înţelesurile nouă, chemărilor vieţei de azi şi în felul acesta el le stimulează spre dezrobiri, spre înlăturări de convenţiuni, de superstiţii, le deschide perspective de viaţă înnoită şi înălţată. Rolul acesta al simbolismului nu a fost destul recunoscut până acum şi, de altă parte, se poate spune că nu şi-a arătat încă deplin înrâurirea, dar tocmai de aceea e de aşteptat ca de acum înainte să se resimtă mai bine acţiunea lui asupra spiritelor, pentru ca prin ea să se afirme tot ce caracterizează sensibilitatea modernă. Revoluţiunile estetice, literare, au totdeauna repercusiuni intense în suflete, schimbă concepţiile despre viaţă, atitudinile în faţa ei şi aceste repercusiuni nu se efectuează cu toată puterea lor în două, trei decenii, ci într-un şir lung de ani, până ce schimbări nouă vin să le lase în umbră. Aşa s-a întâmplat cu mişcarea romantică şi nu avem motiv să credem altfel despre cea simbolistă (. . . )89

Ovidiu Densuşianu

Poezia oraşelor

(Fragmente)

Dacă literatura contemporană arată originalitate chiar atunci când îşi însuşeşte teme care au fost tratate şi altădată, cu atât mai mult apare astfel când aduce un fond cu desăvârşire nou, inspirându-se din ceea ce mai înainte părea că nu poate avea valoare poetică. Pătrunzători mai adânci ai tainelor poeziei şi călăuziţi de principiul că literatura trebuie să-şi întindă mereu hotarele, să nu rămână străină de spiritul timpului, scriitorii de azi caută să derive în creaţiunea lor cât mai mult din ce le oferă realitatea, să fie interpreţii idealişti ai vieţei, să redea mai ales aspectele caracteristice ale vieţei moderne. În aceste treceri de la o lume la alta, ei ni se revelează ca suflete mlădioase, capabile de a primi cât mai multe şi mai intense impresii din realitate şi de a alege din ea tot ce poate fi transformat în emoţie artistică. Să cânţi cu pasiune natura, să te extaziezi în faţa priveliştilor ei, şi totodată să admiri ce se desfăşoară în alt cadru, să preamăreşti lumea de care suntem mai mult legaţi astăzi – aceea care e numită de obicei artificială – şi să descoperi poezie în ea, dezminţind cuvintele lui André Chénier:

J’ai fui la ville aux Muses contraire, nu este oare aceasta o dovadă de superioritate sufletească? Natura reprezintă primitivitatea, ceea ce din timpurile cele mai depărtate se continuă până la noi

şi de atâtea ori neschimbat, ca o imagine e eternităţii. Pentru a o înţelege, pentru a simţi farmecul ei,

89 Sufletul latin şi literatura nouă, Bucureşti, 1922, Ed. „Casei Şcoalelor”, I, p. VII-IX. Vezi şi Ideal şi îndemnuri. Ed. Îngrijită, prefaţă şi note de Călin Manilici, Cluj-Napoca, Dacia, 1980, pp. 141-142.

101

trebuie oarecum să aduci un suflet de primitiv, să trezeşti reminiscenţe ancestrale, să retrăieşti viaţa celor de odinioară.

Lumea mai apropiată de noi, aceea a existenţei cotidiene, lumea înălţată prin atâtea sforţări de ieri şi de azi, apare ca antiteza primitivităţii şi este expresiunea prefacerilor continue a aspiraţiilor spre ceva nou, spre nenumărate cuceriri, aşa cum civilizaţia ne face să le întrezărim în mersul ei neoprit. Ca să te identifici cu această lume, s-o trăieşti intens şi să pătrunzi poezia ei ţi se cer însuşiri deosebite: sensibilitate vie, comprehensiune largă, suflet complex, în stare să înţeleagă varietatea de aspecte, aşa de nouă, aşa de surprinzătoare, ale vieţei contemporane.

Tocmai aceste însuşiri multiple le întâlnim la scriitorii noi şi ele se armonizează, se completează, pe când la cei de mai înainte se excludeau.

Cine se inspira altădată din natură simţea o repulsiune pentru atmosfera oraşelor, unde poezia i se părea că nu poate găsi adăpost – părere pe care o mai întâlnim şi astăzi la mulţi, la cei care nu îndrăznesc să treacă peste îngrădirile tradiţionalismului literar.

Oraşele omoară inspiraţia, se zice, pentru că ele au ceva artificial şi unde apare artificialul nu mai este loc pentru poezie. Într-un oraş, ne spun misoneiştii, apologiştii primitivismului, totul e mecanizat, stereotipat: înfăţişarea lui, cu clădirile înfăţişarea lui, cu clădirile înşirându-se una ca şi alta, fără farmecul varietăţii, cu străzile tăiate geometric, ne lasă reci, nu spune nimic unui suflet de poet, nu poate exalta imaginaţia. E şi urât un oraş modern, adaugă aceiaşi nemângâiaţi căutători de frumos: unde poţi găsi în el ceva care să-ţi odihnească, să-ţi încânte privirile ? Ziduri mastodontice şi posomorâte, uzine ce spintecă zarea ca o dâră de cuţit înfipt de un barbar într-un tablou, ici şi acolo câte un arbore înăbuşindu-se între îngrămădirile de pietre, iar, sus, cerul ca o pată de albastru întunecat de fum . . . Şi cei pe care îi adăposteşte oraşul ? Suflete mecanizate şi ele, reci, veştejite în lupta pentru viaţă, necunoscând acea tinereţe, acea spontaneitate, din care răsare poezia.

Împotriva acestui verdict aruncat asupra lor, oraşele vin să protesteze. Şi protestarea are dreptatea de partea ei, pentru că ne aminteşte o judecată elementară, aceea care spune că nu poţi pune alături două lucruri fundamental deosebite, nu poţi cere unuia ce este însuşirea celuilalt. De o parte natura, de altă parte oraşele – ce deosebire mare între ele şi nu este o rătăcire să pretinzi celor din urmă ce este propriu celei dintâi? Natura are poezia ei, şi zadarnic ai căuta-o în oraşe. Greşeala celor care nu găsesc nimic poetic în lumea oraşelor e că nu recunosc altă poezie decât cea din mediul rustic; după ei, numai acest mediu ar avea darul să ne inspire. Dar poezia nu e numai unde o caută unii, nu e privilegiul cutărei părţi de pe pământ – ea nu cunoaşte localizări. Deci pentru ce ar lipsi din oraşe ? Nu au şi ele armonii de linii, varietăţi de culori, feerii de lumină – minunate feerii ce înfloresc când coboară umbrele serei ? – nu au grădini ce încântă cu aleile în şerpuiri graţioase, cu arborii şi florile cele mai rare, cu jocurile capricioase de ape, nu au monumente de artă care, pe lângă admiraţia pentru cei care le-au înălţat, trezesc în noi nenumărate amintiri, ne evocă viaţa celor de altădată, gândurile şi faptele lor, luminând din depărtări pe ale noastre ?

Desigur, nu e tot frumos într-un oraş – de câte ori trecând pe străzile lui, nu ţi se întâmplă să fii neplăcut impresionat . . . – dar aceasta nu-i răpeşte farmecul, nu-l face nepoetic. Nu e numaidecât nevoie ca un lucru să fie frumos în înţelesul obişnuit, pentru ca să fie poetic.

Concepţiei de altădată care limita domeniul poeziei îi opunem azi o concepţie mai largă, aceea care identifică poezia cu tot ce este caracteristic, expresiv, interesant prin anumite însuşiri. Pentru un pictor, un sculptor modern, nimic nu este lipsit de valoare artistică de îndată ce prezintă ceva deosebit, în stare să ne emoţioneze – chiar aşa-zisul, în limbajul curent, „urât” apare în ochii lor demn de transpus în artă, dacă se înfăţişează cu o notă particulară, puternic impresionantă. Tot aşa un compozitor nu se opreşte azi la asociaţii de sunete melodioase, care singure se crede altădată că pot fi redate în muzică: el găseşte elemente de artă şi în ceea ce pentru alţii e lipsit de armonie, confuz, zgomotos. Aceeaşi concepţie călăuzeşte şi pe scriitorii moderni: ei nu se gândesc să poetizeze numai frumosul convenţional, ci tot ce li se pare semnificativ, tot ce are un înţeles adânc sufletesc şi ne poate mişca. Oraşele – chiar cu părţile lor „urâte” – au înainte de toate ceva caracteristic, impunător, sunt expresiuni sufleteşti, condensări de viaţă şi aceasta le dă valoare poetică.

102

Cum, de altă parte, estetica nouă acordă un loc de frunte dinamismului, cum ne-am deprins să admirăm tot ce este mişcare, forţă în acţiune, desfăşurare de energii, înţelegem iarăşi pentru ce oraşele fascinează imaginaţia poeţilor: în ele pulsează ritmul vieţii intense, ele întreţin sufletul nostru într-o continuă agitaţie, îi dau cele mai puternice stimulente

Cât despre credinţa că mediul oraşelor mecanizează, sterilizează sufletele, omoară în ele spontaneitatea, făcându-le inapte de a simţi poezia, se poate spune că ea e datorită lipsei de discernământ psihologic şi generalizărilor false, pornite din observaţiuni superficiale, din constatări izolate. Firi refractare poeziei întâlnim, fără îndoială, adeseori printre orăşeni, dar nu se întâlnesc tot aşa în lumea de la ţară ? Şi ce ne îndreptăţeşte să susţinem că ele sunt astfel tocmai pentru că au trăit în mediul orăşenesc ? Nu putem mai curând presupune că această insuficienţă a lor îşi găseşte explicaţia în ele înseşi, în cauze organice, că în orice mediu ar fi trăit ele ar fi rămas tot aşa de refractare poeziei ? Că viaţa în mijlocul oraşelor are o anumită înrâurire asupra noastră, ne face să ne sculptăm un suflet special – aceasta nu o putem contesta. Că ea ne duce la un fel de mecanizare, ne impune o disciplinare a gândurilor şi faptelor noastre – nu contestăm nici aceasta. Urmează însă de aici că trăind la oraş devenim naturi antipoetice ? Dacă ar fi aşa, orice progres, toată cultura ar trebui condamnată pentru că ar apărea ca o cauză de atrofiere a sensibilităţii noastre. Chiar gânditori mai de seamă, se ştie că s-au alarmat de această influenţă dezastruoasă, pe care ar avea-o progresul civilizaţiei asupra poeziei. S-au alarmat însă de prisos şi îngrijorarea lor venea de acolo că erau de fapt minţi simpliste, care nu înţelegeau sufletul omenesc, bogăţia lui de însuşiri, tainele ascunse în el. Timpul, dealtfel, a venit să-i dezmintă sub ochii noştri, pentru că tocmai într-o epocă de „maşinism” ne-a fost dat să asistăm la o minunată eflorescenţă poetică . . . Nu, viaţa oraşelor nu distruge în noi sentimentul poetic; dacă ea pare că ne mecanizează sufletul, îl îndreaptă în anumite direcţiuni, îi dă o întipărire specială, această mecanizare – dealtfel necesară în condiţiunile existenţei de astăzi – este numai parţială, nu împiedică manifestarea liberă, spontană a forţelor, nu atinge fondul nostru sufletesc aşa încât să-l facă incapabil de a simţi poezia.

Să nu ne mai bocim deci pe ruinele închipuite ale poeziei în oraşe, să nu mai suspinăm după presupusa scădere a spontaneităţii în sufletul modern. Poezia nu va pieri niciodată oricâte de uzine se vor înălţa şi dacă ea va continua să nu mai fie naivă, primitivă – se vor găsi desigur şi atunci, ca şi azi, de aceia care să regrete, pentru că nu o vor putea înţelege decât astfel – ea va da dovadă că a urmat mersul firesc al vieţei, că s-a supus fatalităţei veşnicelor prefaceri, de la care nu se poate sustrage nici literatura [ . . . ]

A te inspira din viaţa oraşelor, a cânta desfăşurarea energiilor nouă e azi o temă curentă şi din ea şi-au făcut un punct de program aceia care, mergând pe drumul pe care l-au deschis simboliştii, au venit – sub denumirea de unanimişti, dinamişti, paroxişti, futurişti – să sporească rândurile adepţilor unei poezii eminamente moderne.

În formularea principiilor, în mijloacele de realizare a lor, unele divergenţe despart, e adevărat, pe aceşti partizani ai renovărei poetice – de aceea îi vedem grupaţi deosebit; asupra unui punct însă toţi sunt de acord, acela anume că poezia trebuie să fie expresiunea vieţei actuale, cu toată varietatea ei de nuanţări şi aşa de diferită de cum se trăia altădată. […]

Se mai spune despre viaţa oraşelor că este prea artificială, că ne îndepărtează de ce este mai potrivit cu firea tuturor, de ce este mai omenesc. Părerea aceasta derivă din aceea pe care o auzim de multe ori, că din cauza civilizaţiei ne-am abătut de la viaţa mai sănătoasă de altădată şi că omul adevărat e cel simplu, cel care trăieşte mai aproape de natură. Am putea mult stărui asupra acestei păreri, pentru că ea deşteaptă un şir întreg de obiecţiuni în legătură şi cu probleme de literatură, dar pentru că am discutat-o şi cu alte prilejuri şi pentru că nu e locul aici să o cercetez mai departe, adăugând chiar unele consideraţiuni nouă, mă voi mărgini la o singură observaţie. Ceea ce se numeşte de multe ori artificial e o necesitate, o urmare firească a progresului. Viaţa urmându-şi drumul de prefaceri datorate civilizaţiei este mereu îndreptată spre artificializare. Civilizaţia este oare altceva decât stăruinţa noastră de a schimba natura, îndepărtându-ne chiar de ea, învingând-o ? Dacă omul ar fi stăruit să rămână aproape de natură, fiecare din noi ar fi astăzi numai . . . proprietarul unei

103

peşteri. Când strămoşii noştri şi-au părăsit tainiţele şi s-au gândit să-şi facă alte adăposturi, aceasta a însemnat un pas spre artificializare. Trecerile de la peşteră la bordei, la casă, la palat, nu au fost altceva decât o artificializare a vieţei şi acesta e înţelesul tuturor schimbărilor spre care ne îndeamnă civilizaţia. În sensul acesta se transformă viaţa în fiecare zi sub ochii noştri şi ce pare azi artificial, mâine va fi socotit cu desăvârşire natural. […]

Sufletul unui oraş modern, aşa cum l-a caracterizat [G. Prezzolini] apare ca o sinteză a manifestărilor omeneşti cu tot ce ele aduc într-un moment mai semnificativ, mai expresiv. Viaţa care se desfăşoară în aglomeraţiile dintr-un oraş e un imens peisaj sufletesc în care se perindează aspectele cele mai variate, când în reliefări luminoase, când în cufundări umbrite, aşa că ne face impresia unei viziuni danteşti şi dacă autorul Divinei commedii ar trăi astăzi ar găsi desigur minunate pilde pentru ceea ce dânsul a căutat departe. E atâta poezie în oraşele de azi încât te miră că cei mai mulţi nu o văd şi o contestă. [. . . ]

De la început putem spune că vom găsi preamărirea în poezie a minunatelor cuceriri la care a ajuns gândirea omenească prin ştiinţă. Această poezie nu o vom numi însă cu un termen pe care-l întâlnim deseori în critica modernă – nu-i vom zice „ştiinţifică”, ci „poezia ştiinţei”. Între aceste două denumiri este, într-adevăr, o deosebire pe care vom lămuri-o, pentru ca să se înţeleagă preferinţa pe care o dăm celei de a doua. Când se vorbeşte de „poezia ştiinţifică”, ne gândim imediat la un gen învechit, la punerea în versuri a unor teorii de ştiinţă, cu intenţii didactice. E genul pe care l-a cultivat Lucreţiu şi de care ne aduc aminte, în poezia modernă, încercări ale lui Sully Prudhomme ori acelea, mai greoaie încă, ale lui René Ghil. Acest didactism aparţine muzeului literaturii şi poeţii noi au înţeles că trebuie să-l evite. Apropiind poezia de ştiinţă, scriitorii de azi au procedat altfel: au lăsat sufletul lor să se extazieze în faţa descoperirilor noi, au cântat măreţia atâtor prefaceri din jurul nostru, au adus, cu alte cuvinte, lirism şi în această parte a inspiraţiei lor, făcându-ne să simţim poezia ştiinţei. Prin aceasta ei au lăsat în urmă şi pe predecesorii lor cei mai apropiaţi, pe naturalişti, care, se ştie, şi-au atribuit totdeauna meritul de a fi înălţat literatura prin înnoiri introduse din ştiinţă. Naturaliştii au derivat prea puţin din ştiinţă în sensul inspiraţiei poetice: ei au luat din ea elemente de documentare, de teoretizări, nu părţile ei emotive, lirice şi acţiunea lor s-a întins numai asupra prozei, nu şi asupra poeziei.

Dealtfel, naturaliştii au scris într-o vreme când se înrădăcinase convingerea că ştiinţa nu poate să se împace cu poezia. Şi ne întrebăm cum a putut răsări această părere şi dăinui atâta vreme – ea mai trăieşte şi azi în minţile unora. Explicaţia poate fi uşor găsită. S-a crezut că omul de ştiinţă trebuie să se ocupe numai de fapte precise, să înregistreze cu metodă, liniştit, obiectiv, ce culege din observaţiunile sale. Opus lui a fost privit poetul, pentru că el se lasă dus de fantezie, de sentimente, de atâtea porniri care îl fac să se îndepărteze de realitate. Urmarea a fost conflictul între ştiinţă şi poezie, conflict manifestat printr-un fel de dispreţ al celei dintâi pentru cea din urmă – de câte ori nu ni s-a întâmplat să vedem savanţi privind de sus pe un poet care li se părea un rătăcit, o umbră deşteptând mirarea în lumea nouă, de oameni gravi, de preocupaţiuni pozitiviste, unde nu mai poate fi loc pentru „copilării” ale unui răsfăţat al Muzelor.

Acestei concepţiuni despre omul de ştiinţă, care a creat o mentalitate specială şi a înlesnit întinderea – putem zice – a unei epidemii intelectuale ce nu a dispărut încă, să ni se dea voie să-i opunem o altă concepţie mai adevărată, pentru că este mai omenească. Un savant oricât şi-ar îndruma spiritul într-o anumită direcţiune, oricât s-ar supune unei discipline, e înainte de toate un suflet. Ca atare, el nu poate fi lipsit de imaginaţie, nu poate rămâne străin de anumite sentimente, anumite aptitudini de emotivitate, şi atunci când creează sau vine să comunice altora ce a descoperit în drumul cercetărilor, sufletul lui e de aşteptat – e dator chiar – să se arate cu tot ce-i este propriu, fără să altereze, fireşte, nimic din cât i-a dat preocuparea lui de frunte – stabilirea adevărului. Fără imaginaţie nu se creează nimic nici în ştiinţă şi fără darul de a împărtăşi viu, impresionant – putem adăuga: liric – ce a adus mintea din călătoriile ei luminătoare prin necunoscut, nu poate fi cineva adevărat savant. Ştiinţa înaltă cere să fie umanizată – şi la aceasta nu poate ajunge decât cine e bogat sufleteşte. Cei care nu înţeleg aceasta sunt numai jumătate – savanţi sau poate chiar deloc; să

104

le zicem adunători de fapte, erudiţi, suflete mărginite, aride, dar nu oameni de ştiinţă în înţelesul superior care trebuie dat acestui cuvânt. Dacă astfel trebuie interpretată ştiinţa, dacă ea nu împiedică avânturile imaginaţiei şi poate avea, cum spuneam, lirismul ei, nu e oare aceasta ceva ce o apropie de poezie ?

Să nu se uite iarăşi că cine se ocupă cu ştiinţa şi nu e stăpânit de idei strâmte, pedante e dator să recunoască că specialitatea lui nu închide tot, că dincolo de ea sunt preocupări care răspund unor aspiraţii tot aşa de legitime ca şi cele care călăuzesc gândurile lui. Arta, poezia au locul lor în viaţa noastră şi de ele nu trebuie să rămâne străin un savant, dacă nu trăieşte în mănăstirea specialităţii lui, dacă este o minte superioară, în stare să preţuiască şi creaţiunile altora.

Antagonismul între ştiinţă şi poezie este deci o rătăcire, o coborâre intelectuală, o barbarie chiar. Şi să ne bucurăm că el stăpâneşte astăzi mai puţin spiritele, decât acum câteva decenii, când fanatismul pozitivist se ridica îndrăzneţ, dispreţuitor, în faţa a tot ce este manifestaţiune poetică. Dacă s-a ajuns la o apropiere între ştiinţă şi poezie, aceasta se datoreşte în mare parte poeţilor noi, care au arătat că nimic din ceea ce alcătuieşte superioritatea vieţei moderne nu rămâne departe de sufletul lor, că marile probleme care frământă gândul cercetătorilor şi tot cât s-a realizat prin ştiinţă poate fi un prilej de înaltă inspiraţie. [. . . ]90

Ovid Densuşianu

90 Din vol. Ideal şi îndemnuri, op.cit., pp. 171-176, 187-188, 189-192

105

V. BIBLIOGRAFIE

I. ANTOLOGII, DICŢIONARE, ENCICLOPEDII 1. *** Antologia poeziei simboliste româneşti, Ed. şi pref. de Lidia Bote, Bucureşti, EPL, 1968. 2. Cardaş, Gh., Poeţii şi prozatorii Ardealului până la Unire (1800-1918), Bucureşti, Ed. Librăriei

„Universala” Alcalay et. co.,[1936]. 3. Davidescu, N., Din poezia noastră parnasiană, Bucureşti, Fundaţiile Regale pentru Literatură şi

Artă, 1943. 4. *** Din presa literară românească (1900-1918), Ediţie îngrijită şi prefaţă de D. Murăraşu,

Bucureşti, Editura Albatros, [1970]. 5. Giurgiuca, Emil, Poeţi tineri ardeleni, Bucureşti, „Casa Şcoalelor, 1940. 6. Hangiu, I., Dicţionar al presei literare româneşti (1790-1990), Bucureşti, Editura Fundaţiei

Culturale Române, 1996. 7. Idem, Presa literară românească. Articole-program de ziare şi reviste (1789-1948), vol. I-II, Cu o

introducere de D. Micu, Buc, Minerva, 1968. 8. Loghin, C., Scriitori bucovineni, Bucureşti, „Casa Şcoalelor”, 1924. 9. Lovinescu, E., Antologie critică, Bucureşti, „Casa Şcoalelor”, 1921. 10. Micheli, Mario de, Avangarda artistică a secolului XX. În româneşte de Ilie Constantin,

Bucureşti, Editura Meridiane, 1968. 11. Miller Verghy, Margareta Ecaterina Sîndulescu, Evoluţia scrisului feminin în România,

Bucureşti, 1935. 12. Petrescu, Aurel, Din presa literară românească a secolului XIX. Pref. de Romul Munteanu,

Antologie, note şi glosar de …, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Buc., E.Tin., 1970 13. Pillat, I. şi Perpessicius, Antologia poeţilor de azi, Bucureşti, Editura „Cartea Romînească”, vol.I

(1925), II (1928). 14. *** Poeţi de la Sămănătorul, Ed. de Petru Homoceanul, Cuvânt înainte de Al.Piru, Bucureşti,

Editura Minerva, 1978. 15. *** Poeţi de la „Viaţa nouă”, Antologie de Al. Colorian, Stud. intr. de D. Micu, Bucureşti, E.P.L.,

1968. 16. Predescu, Lucian, Enciclopedia „Cugetarea”, Bucureşti, „Cugetarea”, 1940. 17. Răduică, Georgeta şi Nicolin Răduică, Dicţionarul prsei româneşti (1731-1918), Buc., E.Şt. şi

Enc., 1981 18. Ursu, G. şi G. Nedelea, Antologia scriitorilor bârlădeni, Bârlad, 1937. II. MONOGRAFII

1. Bote, Lidia, Simbolismul românesc, Bucureşti, EPL, 1966. 2. Ciobanu, Valeriu, Poporanismul. Geneză, evoluţie, ideologie, Bucureşti, „Bucovina”, 1946. 3. Iliescu, Adriana, Literatorul, Bucureşti, EPL, 1968 4. Micu, D. Gândirea şi gândirismul, Bucureşti, Editura Minerva, 1975. 5. Idem, Poporanismul şi „Viaţa Românească”, Bucureşti, ESPLA, 1961. 6. Idem, Modernismul românesc, vol.I-II, Bucureşti, Editura Minerva, 1984-1985. 7. Ornea, Z., Junimismul, Bucureşti, EPL, 1965. 8. Idem, Poporanismul, Bucureşti, Editura Minerva, 1972. 9. Idem, Sămănătorismul, Bucureşti, Editura Minerva, 1970.

106

III. STUDII ŞI ISTORII LITERARE

1. Breazu, Ion, Literatura Transilvaniei, Bucureşti, „Casa Şcoalelor”, 1944. 2. Idem, Povestitori ardeleni şi bănăţeni până la unire, Cluj, 1937. 3. Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Fundaţiile

Regale pentru Literatură şi Artă, 1941. 4. Chendi, Ilarie, Pagini de critică, Ed. îngr., studiu introd., note şi bibl. de V. Netea, Bucureşti,

EPL, 1969. 5. Idem, Zece ani de mişcare literară în Transilvania, 1890-1900, Oradea Mare, f.e., 1901. 6. Ciopraga, Constantin, Literatura română între 1900 şi 1918, Iaşi, Editura Junimea, 1970. 7. Dan, Sergiu Pavel, Proza fantastică românească, Bucureşti, Editura Minerva, 1975. 8. Davidescu, N., Eminescu, precursor al simbolismului, [în] „Universul literar”, XLVII, 1938,

nr.23, 10 iunie. 9. Densuşianu, Ov., Sufletul latin şi literatura nouă, vol.I-II, Bucureşti, „Casa Şcoalelor”, 1922. 10. Idem, Ideal şi îndemnuri, Ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Călin Manilici, Cluj-Napoca, Editura

Dacia, 1980. 11. Dragomirescu, M., De la misticism la raţionalism, Bucureşti, „Casa Şcoalelor”, 1924. 12. Dragomirescu, Mihail, Sămănătorism, poporanism, criticism. Istoria literaturii române în

sec. XX (1900-1910) după o nouă metodă, Bucureşti, Institutul de Literatură, 1934. 13. Firan, Florea, De la Macedonski la Arghezi, Craiova, Editura „Scrisul Românesc”, 1975. 14. Hangiu, I., Reviste şi curente în evoluţia literaturii române, Buc., E.D.P., 1978. 15. Ibrăileanu, G., Spiritul critic în cultura românească, Iaşi, „Viaţa Românească”, 1909. 16. Idem, Scriitori români şi străini, Iaşi, „Viaţa Românească”, 1926. 17. Iliescu, Adriana, Proza simbolistă românească, Bucureşti, Editura Minerva, 1985. 18. Idem, Reviste literare la sfârşitul secolului al XIX-lea, Bucureşti, Editura Minerva, 1972. 19. Iorga, N., Istoria literaturii româneşti contemporane I., În căutarea formei II. În căutarea

fondului, Bucureşti, „Adevărul”, 1934. 20. Idem, O luptă literară, vol. I-II, Vălenii de Munte, 1914-1916. 21. Idem, România cum era până la 1918, vol. I-II, Ediţie îngrijită, prefaţă şi tabel de Lucian

Cursaru, Bucureşti, Editura Minerva, 1972. 22. Lovinescu, E., Critice, vol. I-VIII, 1909-1923; sau ed. în 7 vol., 1925-1929. 23. Idem, Istoria civilizaţiei române moderne, vol. I-III, Bucureşti, Ancora, 1924-1925 24. Idem, Istoria literaturii române contemporane, Bucureşti, „Socec”, 1937. 25. Idem, Titu Maiorescu şi posteritatea lui critică, Bucureşti, „Casa Şcoalelor”, 1943. 26. Manu, Emil, Reviste româneşti de poezie, Bucureşti, E. Acad., 1970. 27. Marino, A., Viaţa lui Al. Macedonski, Bucureşti, EPL, 1966. 28. Idem, Opera lui Alexandru Macedonski, Bucureşti, EPL, 1967. 29. Micu, D., Curente şi scriitori, Bucureşti, Editura Minerva, 1979. 30. Idem, Început de secol (1900-1916). Curente şi scriitori, Bucureşti, Editura Minerva, 1970. 31. Modola, Doina, Dramaturgia românească între 1900-1918, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1983. 32. Munteano, B., Panorama de la littérature roumaine contemporaine, Paris, Ed. du Sagitaire,

1938. 33. Petrescu, Liviu, Realitate şi românesc, Bucureşti, Editura Tineretului, 1969. 34. Popa, Mircea şi Valentin Taşcu, Istoria presei literare româneşti din Transilvania, de la

începuturi până în 1918, Cluj-Napoca, Dacia, 1980. 35. *** Publicaţiunile periodice româneşti, descriere bibliografică de Nerva I. Hordoş şi Al. Sadi-

Ionescu, cu o introd. de Ioan Bianu, tom I (1820-1906), Bucureşti, 1912. 36. Puşcariu, Sextil, Cinci ani de mişcare literară (1902-1906), Bucureşti, Editura Minerva, 1909. 37. *** Reviste literare româneşti de la începutul secolului al XX-lea. Vol. Elaborat de Stancu

Ilin, Ovidiu Papadima, Dana Popescu, Bucur Ţincu, D. Vatamaniuc. Îngrijire ştiinţifică – Ovidiu Papadima, Buc., Editura Academiei, 1976.

38. *** Reviste literare româneşti din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Îngrijire ştiinţifică şi studiu introductiv de Ovidiu Papadima, Buc., Editura Academiei, 1974.

39. *** Reviste literare româneşti din secolul al XIX-lea. Sub îngrijirea şi cu un studiu introductiv de Paul Cornea, Buc., Minerva, 1970.

40. Sasu, A., Mariana Vartic, Romanul românesc în interviuri, vol. I-III, Bucureşti, Editura Minerva, , 1985-1988.

41. Scarlat, Mircea, Istoria poeziei româneşti, vol. I-III, Bucureşti, Editura Minerva, 1982-1986. 42. Vianu, T., Arta prozatorilor români, Bucureşti, Editura „Contemporană”, 1941. 43. Vlad, I., Povestirea. Destinul unei structuri epice, Bucureşti, Editura Minerva,1976.

107

IV. AMINTIRI, EVOCĂRI, MEMORII

1. Goga, O., Precursori, Bucureşti, Editura „Cultura Naţională”, 1930. 2. Iorga, N., O viaţă de om. Aşa cum a fost, vol. I-III, Bucureşti, Editura N. Stoilă, 1934. 3. Idem, Oameni cari au fost, vol. I-III, ed., prefaţă şi note de Ion Roman, Bucureşti, EPL, 1967. 4. Karnabatt, D., Bohema de altădată, Bucureşti, „Vremea”, 1944. 5. Puşcariu, Sextil, Călare pe două veacuri. Amintiri din tinereţe(1895-1906), Bucureşti, EPL,

1969. 6. Sevastos, Mihail, Amintiri de la „Viaţa Românească”, Bucureşti, ESPLA, 1956. 7. Speranţia, Eugeniu, Amintiri din lumea literară, Bucureşti, EPL, 1967. 8. Tăslăuanu, Oct. C., Amintiri de la „Luceafărul”, Bucureşti, 1936. 9. Valerian, I., Cu scriitorii prin veac, Bucureşti, EPL, 1967.