Capitolul 1: Obiectul sociologiei

Preocupări privind viaţa socială au existat din cele mai vechi timpuri. Din totdeauna s-a manifestat aspiraţia omului de a atinge cel mai înalt nivel al conştiinţei de sine, care a devenit un factor de influenţă în cunoaşterea şi înţelegerea vieţii sociale, în cunoaşterea societăţii în totalitatea ei.

Diversificarea societăţii, atingerea unui ridicat grad de complexitate au determinat apariţia unor ştiinţe socio-umane speciale, între care menţionăm şi sociologia.

La sfârşitul secolului XVHI-lea şi începutul secolului al XlX-lea, ca urmare a revoluţiei industriale au avut loc deosebite schimbări sociale, cu urmări adânci, care impuneau cunoaşterea temeinică a societăţii. Aceste transformări au pregătit terenul pentru conturarea unei ştiinţe despre societate care să fie privită ca un întreg, care să permită cunoaşterea funcţionalităţii ei, a vieţii indivizilor, a structurilor, a instituţiilor şi a grupărilor sociale pe care le determină, a fenomenelor sociale. Mai mulţi oameni de ştiinţă, cunoscuţi pe plan mondial şi-au adus aportul la evoluţia acestei ştiinţe.

Auguste Comte (1798-1857) filozof şi sociolog francez, în lucrarea sa "Curs de filozofie pozitivă" (voi. IV, lecţia 17), carte apărută în 1839, utilizează pentru prima dată termenul de sociologie cu înţelesul de ştiinţă a fenomenelor vieţii sociale. Termenul mai sus prezentat este format din două cuvinte: - unul latinesc, "socius", care înseamnă soţ, asociat, tovarăş şi unul - grecesc, "logos" - care înseamnă cuvânt idee, teorie. Exprimat "ad literam", putem înţelege că sociologia este ştiinţa asocierii, a grupării colectivelor, unităţilor sau formaţiunilor sociale de orice fel, a tuturor formelor de viaţă socială constituite de oameni, de la cele mai simple şi mai mărunte ca cercurile de prieteni, familia, echipele de muncă, până la cele mai complexe şi mai întinse, ca triburile, popoarele, naţiunile, ţările, organizaţiile internaţionale şi mondiale.Iniţial Comte a desemnat studiile lui despre societate prin denumirea de "fizică socială". Pentru Comte fenomenele sociale pot fi cunoscute cu ajutorul filozofiei, dar mai ales cu ajutorul sociologiei. Deci, Comte este "naşul" sociologiei, nu creatorul ei. El a fost cel dintâi gânditor din lume care a căutat să fixeze sociologiei un loc anume în clasificarea ştiinţelor sau în sistemul ştiinţelor realizat de el, adică să-i asigure un statut "de drept", nu numai "de fapt", adică să o "legitimeze". După Comte ştiinţele formează o serie logică foarte riguroasă, care nu poate fi schimbată sau răsturnată, începând cu matematica, urmând cu astronomia, fizica, chimia, biologia şi sfârşind cu sociologia. Clasificarea aceasta arată o dependenţă lineară (nu reciprocă) - fiecare ştiinţa este dependentă de toate cele precedente, dar nu şi de cele care se succed. Fiind ultima în serie, sociologia depinde deci de toate celelalte ştiinţe. Termenul de sociologie, în accepţiunea cea mai generală înseamnă "ştiinţa despre societate" sau "ştiinţa despre viaţa socială".

1.1. Constituirea sociologiei ca ştiinţă

A. Comte a contribuit la formarea unei discipline ştiinţifice, care să explice evenimentele şi procesele din aria existenţei umane şi să dea soluţii care să prevină dezorganizarea societăţii. Noua ştiinţă a apărut în Franţa în anumite împrejurări socio-culturale şi anume,

1

manifestarea unor mari mişcări sociale care cauzau mari suferinţe. Marea Revoluţie Franceză, situaţia socială încordată determinată de înfrângerea împăratului Napoleon al Franţei de către coaliţia îndreptată împotriva sa în 1815 şi de întoarcerea Bourbonilor pe tronul Franţei. Revenirea în ţară a "emigranţilor" şi revendicarea de către ei a domeniilor latifundiare pe care le deţinuseră înainte de revoluţie a dus la deposedarea ţăranilor de pământuri. O parte a populaţiei rurale a luat drumul către oraşe, proletarizându-se. Ca urmare a slabei dezvoltări a industriei în Franţa, situaţia determinată de interesul nobilimii agrare revenită în ţară, excedentul de forţă de muncă nu a fost asimilat în întregime la oraş. S-a produs o stare de criză, susţinută de manifestările burgheziei liberale şi de mişcările proletariatului. S-au accentuat tensiunile interne, s-a pregătit revoluţia burgheză din iulie 1831.

In concluzie aceste evenimente necesitau descoperirea cauzelor care le-au produs. Pe lângă necesitatea explicării acestor evenimente, se constată că filozofia socială, socialismul utopic prezentau soluţii care nu se puteau realiza, erau ineficiente. Atelierele lucrative şi falansterele de tip fourierist s-au destrămat. Se cerea apariţia unei discipline despre societate, care să explice evenimentele şi să dea soluţii, care să prevină dezorganizarea societăţii. întrebarea la care încercau să răspundă reprezentanţii gândirii progresiste a vremii era: "Cum se poate reorganiza societatea?" întrebarea era foarte frecventă în acea perioadă, deoarece se căutau mijloace, soluţii pentru a se evita crize şi catastrofe sociale de genul Marii Revoluţii Franceze. Deci sociologia a apărut tocmai pentru a oferi soluţii de ieşire din criză, pentru revenirea la ordine şi recâştigarea echilibrului social. Apariţia sociologiei ca ştiinţă a fost pregătită şi de dezvoltarea cercetărilor experimentale din domeniul ştiinţelor exacte: fizică, chimie, biologie. Noua ştiinţă care a luat naştere în urma unor crize nu putea fi decât critică. Sociologul care în prima fază a evoluţiei sociologiei a dorit să se sprijine, să fie mai aproape de fizică, biologie, matematică, a sfârşit prin a se apropia în mare parte de filozofie.

Din momentul apariţiei sale şi până în prezent, sociologia caută să dovedească utilitatea şi eficienţa ei în studiul faptelor sociale concrete, să sublinieze că "este singura ştiinţă care de la apariţie şi până în prezent a urmărit cercetarea unui obiect în permanentă transformare. (G.Bouthoul, Traité de sociologie. Paris, 1949, p. 66). Menţionăm totuşi că oricât s-ar dezvolta obiectul sociologiei, în ultimă instanţă ar rămâne tot societatea, cu dimensiunile ei esenţiale: (relaţii, grupuri, instituţii, organizaţii, procese sociale).

Elementele specifice care definesc o ştiinţă: existenţa unui domeniu propriu de cercetare, deţinerea unor metode specifice de cercetare a obiectului, descoperirea şi formularea de către cercetători a legilor care guvernează domeniul de cercetare sunt acceptate şi de sociologi.

Existenţa individului este de neconceput în afara grupului. Grupurile mari sau mici, durabile sau efemere îi întreţin omului legăturile cu societatea, oferindu-i şi cadrele culturale necesare pentru rezolvarea trebuinţelor fundamentale de hrană şi de apărare. Astăzi

2

sociologii recunosc că nu există nici indivizi umani fără societate, nici societate fără indivizi. Robinsonismul este o simplă ficţiune literară. Afirmaţia lui Aristotel în "Politica" (I, II, III trad. Bezdechin, p.23) că omul singur, izolat de societate nu poate fi decât "ori fiară, ori zeu", nu întâmpină obiecţii.

Pornind de la faptul că termenul de sociologie înseamnă ştiinţa despre societate să încercăm să răspundem la întrebarea "ce putem să înţelegem prin noţiunea de societate?" In general se vorbeşte despre "societate" ca în sensul de "societate bună, distinsă" sau "societate rea" etc. Noţiunea de societate în sociologie merge mai departe, ea reprezentând o caracterizare generală a formei de viaţă în comun a oamenilor, desemnând şi solidaritatea acestora.

Referitor la indicatorii care pot delimita o societate, în domeniul sociologiei se pot lua în consideraţie următoarele puncte de vedere:

In primul rând societatea se poate defini ca o mulţime de persoane care prezintă caractere comune (de pildă, pe baza tradiţiilor culturale se întăreşte un sentiment de apartenenţă comună; un sistem asemănător de norme şi valori se organizează în cadrul unei ordini naţionale statale).

In al doilea rând, societatea poate fi văzută ca un cadru structural al convieţuirii oamenilor. Factorii legaţi de acest cadru (norme, instituţii, organizaţii) acţionează ca o structură prezentată, ca un punct de consolidare a acţiunii, prin care membrii unei societăţi experimentează orientarea şi ordinea, înţelegerea).

In al treilea rând, societatea este înţeleasă ca un sistem social, ale cărui componente se găsesc în relaţii reciproce, sunt corelate.

Plecând de la această clarificare a noţiunii respective, pentru definirea obiectului sociologiei s-a propus următoarea definiţie, care caută să răspundă la două probleme complexe ale sociologilor: a. problema acţiunii sociale a membrilor societăţii; b. problema cadrului structural în interiorul căruia are loc această acţiune. Din această prezentare se pot delimita două tipuri de definiţii, una prin care sociologia este văzută ca fiind: 1) ştiinţa comportamentului social, şi a doua în care sociologia este ştiinţa structurilor sociale. S-a propus o definiţie care să cuprindă ambele aspecte: Sociologia este ştiinţa comportamentului social şi a structurilor sociale (Günter Wiswede, Soziologie, Landsberg am Lech: Editura Moderne Industrie, 1985, p. 16).

3

Plecând de la aceste elemente teoretice ne dăm seama cum diferiţi oameni de ştiinţă au găsit modalităţi diferite de caracterizare a sociologiei, fie că ştiinţa realităţii sociale (D.Guşti), fie ca ştiinţa faptelor sociale (E.Durkheim), fie ca ştiinţa fenomenelor sociale totale care are ca drept obiect studiul global al relaţiilor sociale (G.Gurvitch). Demnă de semnalat este şi o altă definiţie care vede sociologia ca "ştiinţa societăţilor omeneşti", ca "disciplină ştiinţifică ce se ocupă cu studiul vieţii sociale", al formelor de comunitate umană, de convieţuire socială. (Traian Herseni).

Din cele prezentate mai sus ne dăm seama că sociologia studiază ansamblul dimensiunilor sociale ale existenţei omului; ea cercetează viaţa socială a omului în cadrul diferitelor structuri şi instituţii, al diferitelor tipuri de comunităţi şi colectivităţi umane, al diferitelor grupări sociale, de la cele mai mici, la cele mai cuprinzătoare, până la nivelul naţiunilor, statelor, organizaţiilor internaţionale. Sociologia studiază colectivităţile şi comunităţile umane cu toate structurile şi instituţiilor lor, cu funcţiile şi valorile lor sociale corespunzătoare, de ordin economic, politic, juridic, moral, religios, cultural, filozofic.

Considerăm deosebit de ilustrativă din punctul de vedere al prezentării sociologiei prin exemplele date următoarea definiţie a obiectului sociologiei ca ştiinţă. "Obiectul sociologiei îl constituie studiul colectivităţilor umane şi al relaţiilor interumane în cadrul acestora, precum şi al comportamentului uman în cadrul social propriu grupurilor şi comunităţilor umane de diferite tipuri (Virgiliu Constantinescu, Paula Stoleru, Pompiliu Grigorescu, Sociologie, EDP, 1994, p.12).

4

Legile sociologice

Sociologia ca ştiinţa trebuie să surprindă legăturile cauzale din societate şi să le fixeze în enunţuri. Ca legi sociologice menţionăm: legea celor trei stadii (A.Comte), legea creşterii demografice (Malthus), legea paralelismului sociologic (D.Guşti). Conţinutul legii sociologice este specific, deoarece dezvălue legături între mărimi omogene, de acelaşi ordin sau de acelaşi domeniu. "Condiţia specifică a legilor sociologice presupune ca cercetarea lor să se facă pornind de la observarea ansamblului social spre analiza părţilor lui...." (Dicţionar de sociologie". Ed. Babel, 1993, p. 326-327).

Unii savanţi sunt de părere că sociologul nu trebuie să piardă timpul cu descrierea, cu descoperirea legilor de dezvoltare a societăţii, ci numai să coreleze faptele sociale. (K.Popper, Misère de rhistoricisme. Paris 1956, p.69-70).

Se poate considera că legea în sociologie se caracterizează prin complexitate şi elasticitate. Un sociolog francez afirma că "se întâmplă foarte rar ca în sociologie să ne găsim în faţa unor factori izolaţi şi în stare pură; aproape întotdeauna intervin numeroase alte elemente ca: rămăşiţe, influenţe, factori locali sau motive de dispersie sau de concentrare care vin să complice analiza, compunerea forţelor". (Gaston Bouthoui, Traité de sociologie, ffl-e, édition, Payot, Paris, 1950, p. 65). Această situaţie din sociologie poate explica deci caracterele mai sus menţionate.

Legile sociologiei se pot clasifica în: cauzale, (care explică corelaţiile dintre fenomene, respectiv fenomene-cauză şi fenomene-efect), funcţionale, (care exprimă relaţiile dintre componentele unui sistem sau dintre sisteme) şi mixte (care exprimă unitatea dintre cauzalitate de pe o parte şi schimbarea, transformarea pe de altă parte).

In sociologie se pot face clasificări de legi sincrone sau structurale sau legi diacronice sau genetice. Primele formulează raporturile de simultaneitate şi interdependenţă între fenomenele sociale, celelalte stabilesc un raport de succesiune între două fenomene, procese sau între componentele aceluiaşi fenomen.

Făcând o caracterizare a legilor sociologiei menţionăm caracterul lor istoric fiind influenţat de condiţiile de timp şi de loc în care se manifestă. "Ceea ce este propriu legilor în sociologie este faptul că ele sunt foarte rar valabile în orice timp şi loc. Fiecare dintre corelaţiile sau relaţiile funcţionale pe care ele le exprimă nu este exactă decât în anumite tipuri de societăţi, şi anume la anumite epoci sau în anumite împrejurări. Chiar într-un grup social şi la o epocă în care ea este valabilă, o lege nu este exactă decât în anumite limite. Aceste limite sunt totodată cantitative şi calitative". (Gaston Bouthoui, op.cit., p. 166).

5

Datorită caracterului complex al obiectului sociologiei, legile formulate au un caracter mai puţin general, deci avem de a face cu legi parţiale. Legile în sociologie alături de obiect şi de mijloacele de investigaţie asigură sociologiei că existenţa ei ca ştiinţă nu mai poate fi pusă în pericol, (cap. investigaţia sociologică).

Formele conceptuale utilizate de sociologie pot fi grupate în funcţie de domeniile lor de aplicare şi anume: 1. concepte sociale, cum sunt: comunitate, situaţie socială, grup; 2. concepte culturale, cum este de pildă aculturaţia, termen prin care se desemnează complexul fenomenelor rezultate din contactul a două culturi diferite; 3. concepte procesuale, ca de exemplu: conflict sau asimilare, termeni prin care se poate exprima dinamica socială; 4. concepte structurale, cum sunt: funcţia, disfuncţia, structură formală, structură informală; 5. concepte comportamentale: model comportamental, comportament deviant; 6. concepte relaţionale: interacţiune, status, rol; 7. concepte organizaţionale: organizaţie informală, democraţie, anarhie; 8. concepte ecologice: mediu social, cadru natural, cadru istoric; 9. concepte metodologice: anchetă sociologică, interviu sociologic, sociograma.

Recent se utilizează conceptul de dezvoltare socio-umană, care urmăreşte unitatea planurilor de dezvoltare privind componentele de ordin economic şi tehnic, cât şi cele de ordin social-cultural.

1.2. Conceptele sociologiei

Sociologia ocupă un loc central în sistemul ştiinţelor sociale (socio-umane şi antropologice).

In cadrul ştiinţelor s-au întocmit mai multe tipuri de clasificări în care şi-a găsit loc şi sociologia. Auguste Comte a realizat o serie lineară a ştiinţelor, ierarhizate pe baza unei continuităţi logice, luându-se în consideraţie creşterea gradului de complexitate. In clasificarea realizată de Auguste Comte sunt înglobate ştiinţe fundamentale: (matematică, astronomie, fizică, biologie, sociologie).

Reprezentanţi ai gândirii ştiinţifice româneşti au făcut încercări de clasificare a ştiinţelor, ca de pildă, A.D.Xenopol, care a împărţit ştiinţele în două grupe: ştiinţele faptelor de repetiţie sau ale legilor şi ştiinţele faptelor de succesiune sau ale seriilor. Prima categorie îngloba: logică, matematică, fizică, chimie, biologie, psihologie şi sociologie. Cea de a doua categorie cuprindea: preistorie, istorie umană, istoriografie, filozofie, istorie, epistemologie.

În cadrul ştiinţelor sociale se conturează discipline specifice ca de pildă: antropologie, economie, psihologie socială, sociologia, istorie. Aceste ştiinţe se disting de disciplinele umaniste: filozofie, teologie, istoriografie, arte, etc. Unii cercetători urmărind legăturile

6

sociologiei cu alte ştiinţe sociale, emit ipoteza apariţiei în zonele de interferenţă ale sociologiei cu celelalte ştiinţe sociale, a unor ştiinţe de graniţă (S.Jonas, Pour une sociologie synthethique., în Le centenaire du "Capital", Mouton, 1969). Astfel sociologia intră în raporturi strânse cu psihologia, istoria, geografia umană, economia, antropologia, şi etnologia, lingvistica. Interferenţele generează psihologia socială, antropologia economică, psihologia istorică, economia socială, istoria socială, urbanismul, ergonomia, demografia, antropologia culturală, psihanaliza, semantica şi antropologia socială. (Toma Roman, Introducere în sociologia economică, Ed. A.S.E., Buc. 2000, p.14).

Colaborarea sociologiei cu alte ştiinţe este necesară nu numai pentru rezolvarea anumitor aspecte legate de comportarea indivizilor şi grupurilor, respectiv nu are legături numai cu psihologia ci şi cu alte ştiinţe sociale: istoria, economia, politologia, demografia socială, istoria culturii, etc. Elementul specific al sociologiei faţă de celelalte ştiinţe sociale este urmărirea legilor vieţii sociale, a relaţiilor interumane", a structurilor sociale, a forţelor sociale care influenţează dinamica grupurilor mari şi mici. Deci, putem sublinia că se manifestă strânse relaţii între sociologie şi alte ştiinţe socio-umane, în care sociologia deţine un rol central.

1.3. Sociologie generală - sociologii de ramură

Sociologia s-a manifestat ca disciplină sintetică şi integralistă, deoarece a apărut "de la anumite fenomene sociale, fie ele juridice, fie economice, fie etnografice, dar treptat şi-a lărgit punctul de vedere, depăşind aspectul formal-juridic sau cel material, economic, pentru a le privi în unitatea lor superioară. Orice fenomen de viaţă socială este obiect de studiu pentru sociologie şi fiecare ştiinţă socială poată adopta un punct de vedere sociologic, de aceea se poate vorbi de o sumedenie de sociologii: economică, juridică, religioasă, etc. - dar sociologia propriu-zisă (generală n.n.) priveşte fenomenul social în totalitatea sa, bazându-se pe cunoştinţele speciale, furnizate de ştiinţele sociale (particulare şi sociologii de ramură n.n.)". (P. Andrei, Sociologia generală, Craiova, 1936, p. 72).

Din ideile prezentate de P.Andrei rezultă că se poate vorbi de manifestarea unor sociologii particulare care au ca obiect subansamblurile sociale şi a unei sociologii generale care are rolul de a stabili conceptele şi teoriile, legităţile cele mai generale care privesc ansamblul fenomenelor şi proceselor sociale, diferitele domenii ale vieţii sociale în unitatea lor. Sociologia generală preia informaţiile de la sociologiile de ramură, de la celelalte ştiinţe despre societate şi gândire şi elaborează noi modele cu cel mai înalt grad de cuprindere. Sociologia generală reprezintă studiul tuturor manifestărilor vieţii sociale. Rolul specific al sociologiei generale este de a stabili conceptele şi teoriile, legităţile cele mai generale care privesc ansamblul fenomenelor şi proceselor sociale, diferitele domenii ale vieţii sociale în unitatea lor. Caracterizând sociologia generală, A.Cuvillier spunea: "Sociologia generală reprezintă studiul total al tuturor manifestărilor vieţii sociale particulare, aşa cum fizica înglobează optica, acustica, termica, electricitatea." (A.Cuvillier, Manuel de sociologie, voi. I, Paris 1958). Putem considera că sociologia generală cuprinde teoria structurilor sociale a

7

grupurilor sociale, cu principiile alcătuirii lor, cu ierarhia elementelor componente, cu mecanismele care asigură funcţionarea lor. Ea se ocupă cu caracteristicile generale - abstracte ale comportamentului social. Deci sociologia poate fi numită ştiinţă a socialului ca formă generală de existenţă a vieţii umane, o ştiinţa a societăţii globale, a organizării şi dinamicii sale, a subsistemelor din care se compune societatea globală şi a relaţiilor lor, atât cu sistemul global, cât şi cu celelalte subsisteme ale acestuia. (Dana Victoria Savu, Sociologia generală, Bucureşti, A.S.E., 1997, p. 20).

Sociologiile de ramură descriu diferite domenii ale realităţii, le explică şi le asigură şi tehnici de cercetare. Există numeroase ramuri ale sociologiei care sunt specializate în funcţie de domeniile şi aspectele vieţii sociale. Fiecare ramură nouă a sociologiei îi aduce un spor de identitate.

Obiectul de studiu al sociologiei cuprinde o mulţime de probleme complexe. Prin studierea aprofundată a acestor discipline s-a ajuns la delimitarea unui sistem de discipline sociologice, ca de pildă: sociologia colectivităţilor umane, sociologia opiniei, sociologia valorilor, sociologia populaţiei, sociologia comunicării, sociologia cunoaşterii, sociologia vieţii morale, sociologia religiei, sociologia artei, sociologia vieţii morale, sociologia culturii.

Ca urmare a specializării domeniilor de cercetare sociologică s-a ajuns la diferenţierea disciplinelor sociologice, la conturarea unor ramuri ale sociologiei, la constituirea unor domenii interdisciplinare.

1.4. Sociologie economică

Sociologia economică se numără printre sociologiile speciale. Sociologia specială este orientată spre utilizarea prezentării problemelor, noţiunilor şi concepţiilor teoretice ale sociologiei generale precum şi metodelor cercetării sociologice experimentale în direcţia cercetării aspectelor socio-culturale ale diferitelor subsisteme şi câmpuri de probleme ale vieţii în comun din societate. Sociologia economică serveşte la cercetarea aspectelor socio-culturale ale subsistemului economic al societăţii, cercetare fundamentată teoretic şi orientată practic. Sociologia economică se limitează nu numai la analiza legăturilor structurale, ci se străduieşte să realizeze cercetarea proceselor, modurilor de comportament şi fenomenelor de schimbare pe o perioadă mai îndelungată de timp.

Se poate vorbi despre o sociologie economică generală şi de un număr de sociologii economice speciale. Sociologia economică generală cercetează în mod general, aspectele socio-culturale ale fenomenelor economice determinantele socio-culturale ale acţiunii economice, interdependenţa dintre economie, societate şi cultură, interdependenţa dintre

8

subsistemul economic şi alte subsisteme ale societăţii, elementele, problemele şi consecinţele dezvoltării economice.

Sociologia economică conţine un număr de sociologii speciale. După unii cercetători putem deosebi sociologii economice funcţionale, sectorale şi istorice.

In cadrul sociologiilor economice funcţionale deosebim: sociologia muncii şi a serviciului, sociologia pieţei şi a consumului, (inclusiv sociologia marketingului, sociologia reclamei, sociologia întreprinderii - în special comportamentul din întreprindere), sociologia administraţiei şi a organizaţiei şi sociologia tehnicii.

In rândul sociologiilor sectoriale numărăm: sociologia agrară, sociologia industrială, sociologia sectorului terţiar (capacitatea serviciilor, sociologia funcţionarilor). Sociologiile economice istorice cuprind aspecte ale epocilor timpurii ale istoriei economice, şi precizează din punct de vedere istoric forme corespunzătoare ale economiei din trecut, ca de pildă economia în perioada prăbuşirii Imperiului Roman, economia Renaşterii etc. economia din perioada revoluţiei industriale.

Sociologia economică are întrepătrunderi variate cu numeroase sociologii speciale ca de pildă cu sociologia politică, în special cu sociologia dominaţiei şi a uniunii cu sociologia culturii, în special cu domeniul ideilor, cu comportamentele psihice, valorile, stilul de viaţă. Sociologia economică are întrepătrunderi de asemenea cu sociologia religiilor, în special cu influenţa etico-religioasă asupra comportamentului economic. Se manifestă legături şi cu sociologia dezvoltării, adică cu sociologia ţărilor dezvoltate, cu sociologia familiei, în special, familia ca societate de consum, cercetări de buget de familie, comportamentul de consum. Menţionăm de asemenea relaţii cu sociologia învăţării şi a instruirii, cu sociologia timpului liber şi a sportului, cu sociologia oraşului şi a aşezărilor, cu sociologia regională, cu sociologia tehnicii, cu sociologia economică, în special cu problema creşterii economice şi a crizei mondiale.

Se pot urmări relaţiile reciproce dintre sociologia economică şi alte ştiinţe sociale şi anume: economia politică, în special teoria comportamentului economic, cercetările de conjunctură, ordinea economică, probleme ale puterii economice. Se pot urmări de asemenea legături cu economia întreprinderii, în special cu ştiinţa organizării şi a conducerii cu ştiinţa relaţiilor umane, şi a relaţiilor publice cu psihologia, în special cu psihologia socială, psihologia muncii, a întreprinderii şi psihologia economică, psihologia reclamei. Putem menţiona şi legătura cu istoria, în special cu istoria economică, socială şi culturală sau cu ştiinţa politică, respectiv politologia, cu ştiinţa dreptului, cu ştiinţa muncii, în rândul căreia se numără şi sociologia muncii sau chiar cu statistica, ştiinţa comunicaţiilor şi cibernetica.

9

Intre sociologia economică şi alte ştiinţe economice apar astfel schimburi de noţiuni, de rezultate ale cercetărilor, de concepţii metodice şi teoretice.

Capitolul 2. Dezvoltarea istorică a sociologiei

Interesul pentru înţelegerea realităţii sociale s-a manifestat din cele mai vechi timpuri. Reflexii asupra existenţei omului în societate se găsesc în primele manifestări spirituale ale omenirii. Normări ale vieţii omului în societate le aflăm din "Codul lui Hamurabi", din Babilon, din "Legile lui Manu" din India, din "învăţătura lui Ptah-hotep" din Egiptul antic, din scrierile Vechiului Testament. Indicaţiile din documentele respective urmăreau ordonarea vieţii sociale, dirijarea relaţiilor dintre indivizi, dintre indivizi şi instituţii, dintre grupuri şi indivizi izolaţi.

Aspecte ale gândirii sociologice se pot sesiza în filozofia greacă, în primul rând la Platon. In opera acestui mare filozof al antichităţii se poate analiza statutul şi funcţiile sale de conducere.

Mult mai târziu s-a desprins sociologia de "acea ştiinţă generală a statului" şi de filozofia statului.

In epoca modernă s-au renunţat la concepţiile utopice referitoare la societate. Au apărut teorii contractualiste, care au avut ca reprezentant de seama pe Thomas Hobbes. El presupune un contract între indivizi prin care toţi renunţă la dreptul lor natural în mod concomitent, garantându-şi reciproc siguranţa personală. Adept al teoriei contractuale a fost şi Rousseau care consideră că omul prin naştere este bun, liber şi egal. Coruperea individului, a omului se datorează societăţii. Corectarea prin stimularea educaţională a calităţilor înnăscute pot să asigure realizarea unei societăţi echilibrate care să dea posibilitatea garantării drepturilor şi libertăţii tuturor.

Plecând de la cele semnalate mai sus unii cercetători văd mai multe izvoare care au dus la schiţarea societăţii. Astfel, iluminismul lui Rousseau, idealismul lui Kant, liberalismul lui Adam Smith, socialismul lui Marx, utilitarismul lui Bentham au contribuit la fundamentarea unei imagini cât mai veridice a societăţii. Aceasta a fost văzută în diferite scrieri fie ca o instituţie de constrângere, fie ca un cadru de conflict, fie ca o realizare a libertăţii, fie ca un spirit obiectiv, fie ca o realizare a progresului. Termenul de sociologie este pus în circulaţie în 1832 de către Auguste Comte (1798-1857). El a năzuit să fundamenteze o disciplină ştiinţifică care să explice evenimentele şi procesele din aria existenţei umane şi să dea soluţii care să prevină dezorganizarea societăţii. Pentru a se putea înţelege necesitatea întemeierii acestei noi ştiinţe respectiv sociologia, el a analizat perioadei de început a secolului XX în societatea europeană, a promovat o nouă ştiinţa despre societate

10

(sociologia), a elaborat o concepţie politică şi un plan de reformă socială. Lui îi aparţine legea celor trei stadii (teologic, metafizic, pozitiv). După părerea lui Comte procesul de trecere de la un stadiu la altul are loc pretutindeni, atât în viaţa materială cât şi în cea spirituală. In cel de al treilea stadiu, industriaşii, bancherii şi directorii de fabrică vor ocupa poziţii superioare în societate şi deci vor elabora principii de ordine socială distincte de cele existente în celelalte două stadii anterioare. Obiectul acţiunii lor îl va constitui prelucrarea raţională a resurselor naturii, adică utilizarea ştiinţei şi tehnicii în scopuri precise. Aceasta este utopia lui Comte. Spre deosebire de utopia lui Marx care atribuia rolul salvator proletariatului, rol care va fi deviat de Lenin spre ideologia revoluţiei, utopia comteienă atribuie rolul hotărâtor intelectualului savant.

Acestea sunt cele două mari utopii care au traversat epoca modernă. Dacă cea marxistă s-a prăbuşit, cea comteiană hrăneşte speranţa unor intelectuali care se cred chemaţi azi să salveze lumea.

Continuator al lui A.Comte a fost francezul E.Durkheim (1858-1917). Meritul său a constat în elaborarea cadrului conceptual specific sociologiei şi a definirii termenilor ei proprii. De asemenea a fundamentat anumite principii metodologice privind sociologia. El a urmărit să dezvolte o disciplină care să aibă un obiect distinct. El a elaborat cunoscuta teorie a "faptului social" după care: faptele sociale trebuiesc considerate drept lucruri. Fiind exterioare individului particular şi exercitând o presiune forţată asupra acestuia, ele au un rol coercitiv. Un spaţiu distinct în opera lui Dürkheim este afectat solidarităţii sociale. El consideră că există două tipuri de solidaritate socială, şi anume o solidaritate mecanică şi o solidaritate organiză. Prima corespunde societăţilor primitive şi caracterizează indivizi puţin diferenţiaţi. Oamenii se asociază între ei fiindcă au aceleaşi sentimente şi au norme pe care le recunosc în comun. In cazul solidarităţii organice, coerenţa grupului rezultă nu din uniformitatea indivizilor, ci din diferenţierea lor. Activităţile productive se multiplică în mod considerabil, iar diviziunea muncii la fel. Se dezvoltă elemente legate de dezvoltarea meşteşugurilor, mai târziu apare industria. Individualitatea umană - la acest nivel - se afirmă prin sine iar societatea se dezvoltă datorită dezvoltării de personalitate a fiecărui om.

O personalitate care s-a impus în aproape toate ştiinţele despre om, în sociologie, psihologie, drept, etică şi statistică. Herbert Spencer (1820-1903), de formaţie inginer, ca şi Auguste Comte, contemporan cu o pleiadă de gânditori englezi, a încercat să ilustreze legile de evoluţie socială prin date din istorie, biologie şi psihologie. Pe baza unui vast material ştiinţific a susţinut că legea fundamentală a întregii existenţe este evoluţia. Consideră că toate transformările din univers sunt de două feluri: integrarea sau evoluţia şi dezintegrarea sau disoluţia. Spencer susţine că societatea este o specie a universului şi o compară cu un organism biologic. în fiecare om există o tendinţa proprie de a se dezvolta. în societatea se instituie un echilibru de structură, care tinde spre un echilibru de funcţiuni. După concepţia lui, societatea umană parcurge două faze, faza militară şi faza industrială.

11

Faza militară se caracterizează prin cooperare impusă din afara grupului. În faza industrială, concomitent cu acţiunile aparatului politic şi paralel cu rolul acestuia de a conduce s-a format un for de tip industrial care coordonează într-un mod autonom activităţile economice. Funcţiile statului se restrâng. Cetăţenii în faza industrială sunt determinaţi să aibă ei înşişi grijă de "Subsistenţa lor generală", ceea ce presupune afirmarea plenară a iniţiativei proprii şi duce la anularea funcţiilor coercitive ale organelor de stat. El insistă asupra ideii după care "statul există în profitul indivizilor" şi este preocupat de a formula soluţii care să restrângă prerogativele oficiale în avantajul libertăţii individuale în doctrina liberală.

Un loc central în doctrina lui Weber (1864-1920) îl ocupă conceptul de acţiune socială. însăşi sociologia este definită de el drept ştiinţa a acţiunii umane. El distinge patru tipuri de acţiune: a. acţiune raţională - în raport cu un scop; b. acţiune raţională în raport cu o valoare; c. acţiune afectivă sau emoţională; d. acţiune tradiţională. Primul tip de acţiune se referă la faptul că individul structurează precis scopul propus şi alege mijloacele pentru atingerea lui. In al doilea caz, nu se acţionează pentru un scop în sine nici pentru un rezultat, ci pentru a rămâne fideli unei anumite idei, ideii de onoare, cinste, prietenie, curaj. Abandonând o acţiune sau neîndeplinind-o în termeni exacţi, o atare atitudine conduce la deprecierea socială şi la pierderea credibilităţii celor din jur. Urmează acţiunea afectivă care decurge din starea de spirit a subiectului şi din trăirile lui sentimentale. Ea caracterizează acţiunile săvârşite din pasiune sau din sentimente. In fine, există un tip special de acţiune umană care este impusă de tradiţii şi obişnuinţe. In limitele acestor acţiuni precizează sociologul german, autorul, agentul se manifestă nu în virtutea unui scop propriu, şi nici pentru că reprezintă o valoare sau este afectat de emoţie, ci întrucât se subordonează firesc modelelor din practică. In concluzie, trebuie să menţionăm că Max Weber se numără printre pionierii sociologiei întreprinderii şi ai sociologiei industriei. împreună cu fratele său Alfred Weber a făcut cercetări în legătură cu "Selecţia şi adaptarea muncitorilor în diferite ramuri ale marii industrii".

După Weber, s-a remarcat în domeniul sociologiei economice Werner Sombart (1863-1941). După le ideea de economie se concretizează în manifestări istorice precise. Sombart a împărţit istoria în perioade de cultură, deosebind: epoca timpurie, dezvoltată şi târzie. Interes deosebit a acordat capitalismului şi teoriilor social economice care depindeau de acesta. In lucrarea sa "Capitalismul modern", după descrierea economiei precapitaliste, s-a îndreptat asupra bazelor istorice ale capitalismului modern în care el a socotit demn de a acorda atenţia în special statului, tehnicii, apariţiei întreprinderilor, şi dreptului burghez. El a analizat şi elemente referitoare la formarea pieţei, producerea de bunuri, începuturile marii industrii, legăturile economice internaţionale. Alte aspecte din etapa capitalismului dezvoltat: stat modern, politică economică, imperialism, tehnică, capital, forţă de muncă, concurenţă, conjunctură, se regăsesc în opera lui. La început a fost un adept a lui Karl Marx, apoi a devenit un duşman al marxismului.

în mod constructiv a dezvoltat mai departe sociologia Leopold von Wiese (1876-1969). în activitatea sa el caută să găsească răspunsul la întrebarea: "Cum se comportă omenii unul

12

faţă de altul în faţa grijilor zilnice pentru existenţă?", - considerat elementul esenţial al sociologiei economice. După el, sociologia cuprinde comportamentul individului din cadrul economiei. în rândul întemeietorilor sociologiei economice se numără şi Franz Oppenheimer (1864-1943). Gândirea sa de bază era legată de posibilităţile de depăşire a crizei socio-economice şi politice. Bazându-se pe teoria sociologului Ludwig Gumplowicz, el a înţeles societatea ca o acţiune reciprocă a grupelor sociale care luptă pentru putere. Forţa principală a dezvoltării sociale se regăseşte în năzuinţa grupelor individuale de a realiza satisfacerea necesităţilor lor prin exploatarea şi dominarea altor grupe. Acest concept cu privire la naşterea exogenă a dominaţiei stă la baza teoriei sale despre stat. Statul s-ar naşte din victoria unei grupe asupra alteia. Lupta dintre grupe devine în prezent expresia luptei de clasă.

Sociologia industriei şi sociologia întreprinderii s-au dezvoltat prin contribuţia lui Elton-Mayo (18801949) psiholog economist. In cadrul cercetărilor legate de interdependenţa între condiţiile de muncă şi capacităţile de producţie pe care le-a făcut împreună cu alţi cercetători renumiţi la uzinele Hawthorne ale Companiei Generale Electric din Chicago, a descoperit structura informală a grupei din întreprinderea industrială.

Conturarea pregnantă a sociologiei economice a atins un nivel ridicat prin lucrarea "Economy and Society" (Londra 1956) a lui Talcott Parsons (1902-1979) şi Neil J.Smelser (născut în 1930). Urmărind acţiunea spiritului de sintetizare a ştiinţelor economice pe de o parte şi a sociologiei pe de altă parte cei doi cercetători au dorit să realizeze o apropiere între acestea în cadrul teoriei generale a sistemelor sociale, şi să obţină integrarea între aceste două ramuri teoretice ale ştiinţelor sociale. Această năzuinţă se baza pe teza conform căreia teoria economică, în sens logic, reprezintă un caz special al teoriei generale a sistemelor sociale. Pentru această principală teză este important a se sublinia că economia trebuie să fie considerată un sistem social. Pe baza aspectelor teoretice ale sistemului şi luând în consideraţie conceptele economico-teoretice Persons şi Smelser au analizat delimitările şi procesele de schimb între economie ăi alte subsisteme importante ale societăţii. Cei doi cercetători au analizat structura instituţională a economiei (contractul, proprietatea şi piaţa) împreună cu procesele economice şi cu problema complexă a creşterii economice şi a schimbărilor instituţionale în economie. In 1970, sociologul Niklas Luhman (născut în 1927) încadrează economia într-un cadru de orientare sistemică, ca un sistem funcţional diferenţiat.

Dezvoltarea sociologiei româneşti

Menţionăm că aceasta nu s-a situat la periferia doctrinelor europene şi nici nu s-a subordonat teoretic sau metodologic acestora. Putem să subliniem priorităţile în cadrul sociologiei noastre şi personalităţi de renume mondial. Apariţia şi dezvoltarea sociologiei la noi au fost determinate de evenimentele istorice de la jumătatea secolului XIX-lea. Influenţată de revoluţia burghezo-democratică de la 1848, stimulată de reformele lui Cuza, sociologia românească reprezintă de la apariţia sa idealurile democraţiei noastre şi este

13

orientată asupra problemelor legate de soarta ţării. Sociologii români, prin studiile făcute peste hotare şi prin legăturile lor cu diverşi cărturari din afara graniţelor ţării au fost mereu influenţaţi de ideile progresiste ale vremii urmărind în acelaşi timp şi realităţile de la noi, idealurile de independenţă naţională şi dreptate socială. Din aceste motive sociologia românească s-a dezvoltat de la început ca parte integrantă a culturii noastre naţionale. O deosebită problematică sociologică o găsim în Questions économiques des principau danubiennes a lui N. Bălcescu. Alături de Bălcescu, menţionăm şi pe Ion Ionescu de la Brad (1818- 1891) care a întreprins în premieră mondială, cercetări monografice în profil zonal. El ne-a lăsat monografii ale teritoriului Dobrogei, ale judeţelor Mehedinţi, Putna, Dorohoi, monografii complexe, atestând valoarea investigaţiilor. Continuator al lui Ionescu de la Brad a fost Spiru Haret (1851-1912). Lucrarea "Mecanica socială" fiind considerată de contemporani "una din operele cele mai viguroase ale sociologiei din Europa sa făcut efortul de "punere în ecuaţie a fenomenelor istorice" şi s-a încercat o metodă certă de "inginerie socială". Spiru Haret matematician şi sociolog a crezut că legile mecanice se pot extinde şi asupra fenomenelor sociale. Societatea sau "scopul social", cum îi spune dânsul, e o reuniune de atomi, deci de indivizi în relaţii unul cu altul. Corpul social nu este ceva încremenit, ci se schimbă mereu, unităţile componente suferind şi ele schimbări. Cauzele sau forţele care pot produce schimbarea societăţii şi a indivizilor sunt: economice, intelectuale şi morale. Intre aceste forţe pot fi diferenţe, ciocniri, dar echilibrul lor este ţinta finală a tuturor mişcărilor. Acest echilibru este, după Haret, rezultanta forţelor care se traduce în viaţa socială prin ceea ce numim noi civilizaţie" (Spir Haret. La mécanique sociale. 1910) de teren pentru decizia politică. Constantin Dimitrescu-Iaşi (1849-1923) colaborator al lui Spiru Haret a inaugurat în 1896 la Universitatea din Bucureşti primul curs de sociologie din România, urmat de o acţiune similară a lui C. Leonardescu, la Universitatea din Iaşi, în 1897. Dumitru Drăghicescu (1875-1945) a fost un continuator al doctrinei lui Constantin Dimitrescu-Iaşi şi doctorandul lui Emile Durheim. El a creat un sistem sociologic original în care susţinea rolul creator al individului, elaborând o doctrină sociologică cu un profund caracter umanist.

Dimitrie Guşti (1880-1955) un nume de prestigiu a creat o doctrină şi a iniţiat un program naţional de cercetări concrete prin cunoscuta Şcoală monografică de la Bucureşti, Punctul iniţial în analiza lui Guşti îl reprezintă omul, care se manifestă prin "iubirea de sine (egoismul) şi prin simpatie, "religiozitate", prin "sentimentul de teamă şi respect" (altruism). El a intenţionat ca prin monografii generale şi monografii zonale să elaboreze anumite hărţi, iar în final să realizeze un atlas sociologic. Pentru şcoala sociologică de la Cluj îl menţionăm pe Virgil Iuliu Bărbat (1879-1931). Premisa fundamentală a gândirii lui V.Bărbat o constituie cultura. Pentru el, omul este centrul universului, iar universul însuşi dobândeşte un sens prin creaţia umană. Petre Andrei (1891-1940) profesor din centrul universitar Iaşi, s-a format la seminarul lui D.Guşti şi a devenit o personalitate marcantă a sociologiei româneşti. In viziunea lui universul este un "tot integrat" iar societatea o parte a lui. După cel de al doilea război mondial, în 1948, printr-o "hotărâre de partid", sociologia a fost desfiinţată, şcoala monografică a lui D.Guşti îşi înceta activitatea. In 1966 s-au reînfiinţat Catedra şi o secţie de Sociologie la Facultatea de Filozofie a Universităţii Bucureşti desfiinţată precum şi colaboratori. In 1977 printr-o decizie de "partid". In această perioadă M.Constantinescu precum şi colaboratorii lui D.Guşti, Traian Herseni şi H.Stahl au continuat să întreprindă cercetări de teren şi au elaborat teme de valoare ştiinţifică.

14

Prin cele prezentate am vrut să demonstrăm că sociologia a apărut dintr-o necesitate istorică şi dintr-o cerinţă culturală, dezvoltându-se în timp, în funcţie de momentul istoric şi de spaţiul naţional, devenind un instrument al transformării sociale şi având un rol de "terapie" umană. Am urmărit să relevăm funcţia ei de raţionalizare a vieţii şi de optimizare a activităţii sociale.

In perioada actuală i se dă o deosebită importanţa sociologiei economice. Aceasta se datorează faptului că:

a. elementele teoretico-economice care erau bazate pe cunoştinţele social-psihologice s-au apropiat în urma unui proces de formalizare şi matematizare de realitate. Economistul, politicianul, antreprenorul, managerul au nevoie astăzi, în lumea care devine tot mai complexă, pentru a desfăşura o activitate de succes, de o bază ştiinţifică care nu se limitează numai pe modele pur economice, ci într-o măsură crescândă conţine rezultatele cercetărilor în domeniul socio-cultural, politic şi psihologic.

b. în viaţa economică domeniul marketing, desfacere, reclamă, vânzare, au devenit câmpuri de decizie. In acest domeniu succesul depinde din ce în ce mai mult de evaluarea practică a metodelor sociologice şi social-psihologice;

c. creşterea dependenţei succesului economic de creativitate şi pregătirea forţei de muncă necesita un stil de conducere şi un personal cu orientare sociologico-psihologică;

d. în cea mai mare parte, serviciile publice se apropie de economia liberă, astfel cercetătorul din domeniul ştiinţelor sociale trebuie să acorde sociologiei economice o semnificaţie mai largă;

e. stabilitatea şi calitatea vieţii în comun a oamenilor, în cadrul societăţii depinde în mare măsură de dezvoltarea economică şi de nivelul de trai, pe care îl influenţează, şi mediul natural. Aceste procese economice sunt subordonate din ce în ce mai mult constrângerii orientărilor de valoare, în special valorilor socio-umane, ca demnitatea, egalitatea, dreptatea, solidaritatea. In această interdependenţă complexă de probleme se ajunge la o întărire a premiselor socio-culturale, a posibilităţilor de modelare şi de acţiune a proceselor economice în favoarea unei dezvoltări generale acceptată din punct de vedere ecologic şi social.

15

Capitolul 3. Cercetarea în sociologie

In cadrul acestei teme ne punem de la început întrebarea care sunt tendinţele cercetării sociologice.

In zilele de astăzi putem vorbi de o adevărată explozie sociologică. Sociologia a pătruns în universităţi, instituţii de învăţământ superior şi au apărut catedre de sociologie, care asigură pregătirea specială în acest domeniu. Ea s-a răspândit pe glob, fiind solicitată de diferite instituţii politice, publice, firme particulare, etc, în probleme legate de sondaje de opinie publică, în investigarea unor probleme de administraţie publică. In momentul de faţă managerii se interesează mai mult decât înainte de dorinţele şi sentimentele celor asupra cărora îşi exercită autoritatea. Dacă în trecut datele analizate de sociologie se refereau la elementele de la marginea societăţii, delicvenţii, copii străzii, alcoolicii, familii destrămate, astăzi se studiază: mobilitatea profesională, stratificarea socială, relaţiile inter-rasiale, organizarea diferitelor domenii, organizarea companiilor politice, structura internă a familiei (nu numai a celor distruse), efectul şomajului asupra familiilor, structura socială a noilor zone locuite, activitatea din timpul liber, mişcările de reformă socială, aspiraţiile profesionale ale tineretului şi multe altele. Spitalele, laboratoare de cercetări, cămine studenţeşti, organizaţii sindicale actuale, secte religioase şi biserici, societăţi filantropice, secţii locale ale partidelor politice, servicii publice, cazinouri, închisori, organisme militare se găsesc pe listele de cercetare ale sociologiei. Diferite profesii : avocaţi, medici, profesori universitari, oameni de ştiinţa, ofiţeri, artişti, scriitori, reprezintă obiecte concrete de cercetare sociologică. Teme noi şi teme vechi au dus la dezvoltarea metodelor de lucru şi a tehnicilor în sociologie, elemente care să-i asigure sociologului posibilitatea de a clarifica neliniştea şi indiferenţa contemporană.

Cunoaşterea ştiinţifică nu este numai suma cunoştinţelor dobândite, ci şi o acţiune a unor noi cunoştinţe. Ea este un proces continuu de reflectare intelectuală a realităţii obiective, în cazul sociologiei, a realităţilor sociale, sub toate formele lor existente. Munca specială de cunoaştere ştiinţifică a realităţii constă în cercetare. Ca să ne dăm seama cu precizie în ce constă sociologia, este necesar să ştim cum operează ea până la obţinerea cunoştinţelor urmărite şi în ce mod înţelege să le valorifice.

Tratatele şi manualele tradiţionale de sociologie acordă o atenţie tot mai mare metodelor de cercetare, ceea ce este cât se poate de necesar, dar nu este suficient. Despre metodele sociologice din zilele noastre, care sunt extrem de variate şi laborioase, există un număr impresionant de lucrări speciale, dedicate numai lor sau numai unora dintre ele cu toate indicaţiile necesare, inclusiv tehnicile de aplicare şi procedeele matematice de măsurare, prelucrare şi interpretare. Tratatele şi manualele de tip nou lasă problema metodelor şi tehnicilor de cercetare în seama acestor lucrări speciale, dar în schimb acordă un loc mult mai mare acţiunilor de cercetare în toată complexitatea lor, mai ales sub aspect teoretic, al valabilităţii şi aportul lor gnoseologic şi epistemologic.

16

Multă vreme sociologia nu s-a bazat, în ceea ce priveşte faptele, deci realitatea socială propriu-zisă, pe cercetări proprii, ci a utilizat pe cele înregistrate şi înfăţişate de alte ştiinţe, mai ales de istorie, etnografie şi statistică. Ea a fost astfel o ştiinţă derivată din alte ştiinţe, o ştiinţa "suprapusă", cu sarcina de a prelucra şi teoretiza într-o nouă perspectivă, cea integralistă, rezultatele, în general parţiale, descriptive şi constatative ale cercetărilor din alte domenii ştiinţifice. Au făcut excepţii numai unele şcoli sau curente sociologice cu preocupări în acelaşi timp teoretice şi practice, de sociologie şi politica socială (anchetele industriale engleze, sociologia germană, mişcarea monografică din România). Marii creatori ai sociologiei moderne: F.Giddings, E.Durkheim, V.Pareto, Max Weber, au cunoscut foarte bine realităţile sociale pe baza unei vaste documentări, dar ei înşişi nu au făcut ceea ce se cheamă azi cercetare de teren, nu şi-au bazat teoriile de numele lor, decât într-o măsură foarte mică pe investigaţii sau anchete sociologice personale.

3.1. Etape în cercetarea sociologică

Cercetarea sociologică presupune parcurgerea ai multor etape: selectarea temei, formularea obiectivelor, precizarea ipotezelor, proiectarea modului de desfăşurare a cercetărilor efective, stabilirea metodelor şi mijloacelor adecvate, a tehnicilor şi procedeelor de cercetare, structurarea eşantionului cercetării, desfăşurarea investigaţiei de teren, analiza datelor cercetării, interpretarea rezultatelor, elaborarea concluziilor teoretice şi practice.

Orice cercetare sociologică începe cu selectarea temei. Practic, această problema este ridicată în mai multe moduri: de către sociolog sau o echipă de sociologi, de către lumea ştiinţifică a sociologilor în ansamblu, ca o cerinţă teoretică a etapei în care se găsesc, de către stat, societate, diferite instituţii, întreprinderi şi organizaţii, deci ca o comandă socială prin simpla recomandare sau presiunea opiniilor, până la dispoziţii, contracte, planuri de stat.

Odată cu selectarea temei şi definirea ei, se fixează şi scopul cercetării. Unele probleme nu cer decât acţiuni de constatare imediată, cu caracter strict informativ sau operativ, pe când altele cer studii îndelungate, fie pentru a cunoaşte cât mai complet realitatea şi a construi pe baza acestei cunoaşteri teorii de maximă extensiune şi aplicare posibile, fie pentru a se ajunge la propuneri de rezolvare a unor probleme sociale concrete sau chiar până la rezolvarea lor efectivă. Finalitatea informativă, explicativă sau aplicativă, teoretică sau operaţională, generală sau concretă, de lungă durată sau cu caracter imediat, este în fond cea care determină întreaga cercetare, amploarea ei, metodele care vor fi folosite.

Indiferent de calea cum se ajunge la punerea problemei de cercetare, odată acceptată, sociologii trec la pregătirea minuţioasă a cercetării şi rezolvării ei. Urmează un moment care este adeseori pierdut din vedere, dar prin aceasta nu este lipsit de importanţă. Sociologii nu

17

se angajează la o cercetare de specialitate ca o simplă maşină de calcul; ei posedă o pregătire prealabilă, chiar o experienţă în domeniul respectiv, ca şi o mulţime de informaţii şi opinii în legătură cu problema dată. Ei nu află pentru prima oară de existenţa problemelor sociale pe care urmează să le cerceteze, ci, de regulă, cunosc foarte multe lucruri despre ele, cel puţin din literatura de specialitate.

După fixarea problemei urmează definirea ei în termeni ştiinţifici, mai exact transpunerea ei de pe planul practicii sociale pe planul teoriei sociale, de pe planul acţiunii pe planul gândirii. Nici despre operaţia aceasta nu existau reguli bine stabilite cu atât mai puţin "reţete", de aceea totul depinde de pregătirea, experienţa şi talentul cercetătorilor, de atmosfera ştiinţifică care-i înconjoară, de dezbaterile critice pe care le acceptă.

Momentul cel mai important din această etapă este precizarea ipotezelor de cercetare, adică o ipoteză de lucru, care este în acelaşi timp una din operaţiile ştiinţifice cele mai fascinante. O ipoteză de cercetare înseamnă, de fapt, încercarea de a rezolva mental problema supusă cercetării, de a întrevedea posibilitatea cea mai adecvată de soluţionare. Odată emisă, ea dirijează întreaga cercetare şi, dacă "bănuială" exprimată prin ea se dovedeşte întemeiată, se cheamă că întreaga cercetare va fi încoronată de succes.

Ipotezele de lucru sunt absolut necesare mai ales în cercetările sociologice cu caracter experimental. Există însă cercetări care nu operează, cel puţin la început, cu nici o ipoteză. Este vorba de problemele despre care nu se ştie nimic precis, care nu au mai fost cercetate, nu sunt nici cel puţin clar cercetate, din care cauză cercetătorii sunt nevoiţi să le abordeze după principiul: "să vedem ce se întâmplă şi eventual de ce se întâmplă aşa". Sunt cercetările numite curent de explorare. In domeniul sociologiei frecvenţa lor este mult mai mare decât se admite de obicei. Majoritatea anchetelor oficiale, a anchetelor sociologice rurale, industriale, comerciale, culturale, şcolare, chiar a anchetelor de opinie publică sau cele de marketing (studiul pieţei) au un caracter net de explorare nu de verificare a unor ipoteze în cazul anchetelor de opinie, pentru sondaje politice, cât şi pentru sondaje comerciale sau de alt gen cercetarea este menită să stabilească preferinţele maselor pentru anumiţi candidaţi sau anumite produse industriale, iar verificarea rezultatelor se face fără intervenţia cercetătorilor ştiinţifici de exemplu, prin rezultatele unor alegeri, prin creşterea debuşeelor sau vânzărilor, etc.

După stabilirea problemei şi a finalităţii cercetării, cu elaborarea eventuală a ipotezelor, urmează întocmirea detaliată a proiectului de cercetare adică urmează etapa proiectivă. Aceasta cuprinde trei aspecte principale, unul privitor la desfăşurarea de ansamblu a cercetărilor, la tot ce este de făcut; altul privitor la organizarea cercetării şi în final ultimul, privitor la metodele şi tehnicile de investigaţii. In proiect trebuie să se arate deci, în funcţie de datele problemei şi ţelurile cercetării, unde se va desfăşura cercetarea, asupra căror fenomene, de către cine, cât timp, prin ce mijloace, etc.

18

Planul general de cercetare decurge de regulă, din natura problemei sau temei de cercetare şi din finalitatea cercetării, ceea ce înseamnă că diversitatea lui poate fi foarte mare. Un plan de sondaj de opinie, cuprinde lista anchetatorilor, eşantionul reprezentativ al subiecţilor care urmează să fie interogaţi, chestionarul care urmează să fie aplicat, data la care se va executa sondajul. E vorba deci de operaţii care se pot desfăşura integral, de la pregătire până la încheiere, în câteva săptămâni, iar pentru instituţiile specializate în câteva zile. O cercetare sociologică experimentală, de laborator sau de teren, prin aplicare de teste, cuprinde numele experimentatorilor, a subiecţilor experimentali (inclusiv al celor din grupurile de control), testele care urmează să fie aplicate, tehnica aplicării lor, locul şi data experimentării.

Organizarea cercetărilor are şi ea unele aspecte care variază de la caz la caz, dar în general este foarte important ca cercetătorii să ştie exact ceea ce au de făcut, să fie instruiţi din timp, să se pregătească toate instrumentele de cercetare (formulare, chestionare, fişe, aparate de înregistrare, de multiplicare, de calcul), iar în cazul unor colective mai extinse, să se fixeze precis echipele, sarcinile şi răspunderile.

Problema cea mai elaborată care se bucură de un număr impresionant de scrieri în toate ţările avansate este a metodelor şi tehnicilor de cercetare.

3.2. Metode şi tehnici de cercetare

Sociologia se distinge printr-un sistem complex de metode şi tehnici de cercetare, pe baza cărora se realizează nu numai demersurile de diagnoză şi prognoză socială, ci şi eforturile de înnoire a valorilor cunoaşterii ştiinţifice privind viaţa socială.

Specificul cunoaşterii sociologice în funcţie de complexitatea fenomenelor şi proceselor sociale, care alcătuiesc obiectul propriu de studiu în sociologie determină şi specificitatea metodelor de cercetare sociologică. Metodă înseamnă din punct de vedere etimologic cale, drum, mijloc, mod de prezentare sau expunere". Denumirea sa vine de la cuvântul grecesc "metodos" - cale, drum, mijloc sau instrument. In ştiinţa metoda înseamnă şi mod de cercetare, de cunoaştere şi transformare a realităţii. Unii autori consideră metoda ca elementul cel mai activ sau dinamic al ştiinţei; ea contribuie la transformarea cunoştinţelor ştiinţifice dintr-o anumită "stare" în altă stare, cu sens progresiv, la îmbogăţirea sau înnoirea

19

tezaurului de cunoaştere ştiinţifică dintr-un anumit domeniu. Metodele de cercetare în sociologie nu pot fi rupte de valorile ştiinţei în acest domeniu, de adevărurile esenţiale anterior elaborate. De aceea este o înlănţuire permanentă şi intermediară, între cunoştinţele ştiinţifice anterior achiziţionate şi noile adevăruri care se cristalizează treptat în domeniul ştiinţei.

In cadrul cercetării sociologice trebuie să deosebim metodologia cercetării sociologice şi metodele de cercetare sociologică. Metodologia nu este altceva decât studiul sistematic şi logic al metodelor. Sociologul îl studiază pe om în societate, iar metodologul pe sociolog în muncă. Metodologia oferă principiile cele mai frecvente care ghidează orice cercetare sociologică ea stabileşte valoarea şi limitele fiecărui tip de metodă. Aceasta decurge din faptul că ea este o teorie a metodelor oferind criterii de evaluare a rigurozităţii şi a tehnicilor de investigaţie. Metodologia recomandă cercetătorului să constate dacă faptele culese aduc vreun spor de cunoaştere. Metodologia cercetării sociologice cuprinde: a. principiile teoretice referitoare la fapte, fenomene, grupuri sociale; b. ansamblul metodelor şi tehnicilor de strângere a datelor; c. tehnicile şi procesele de prelucrare a datelor; d. procedeele de analiză, formularea unor puncte de vedere teoretice pe baza cercetării concrete. In general pot fi supuse investigaţiei sociologice atât probleme globale ale societăţii, cât şi cele microscopice, atitudinile, opiniile, motivaţiile, aspiraţiile, comportamentele umane în anumite situaţii.

Metoda sociologică reprezintă un sistem de principii şi modalităţi, caracterizate prin continuitate şi coerenţă logică care oferă cercetării posibilitatea căutării şi formulării legilor, legalităţilor, şi regularităţilor fenomenului social. (Dana Savu, op.cit., p. 70).

Printre cele mai importante metode se numără: observaţia sociologică, ancheta sociologică, analiza de caz, metoda monografică, experimentul sociologic. Observaţia sociologică, ca metodă de investigare, constă în perceperea sistematică a faptelor sociale, a atitudinilor, comportamentelor şi interacţiunii actorilor sociali, în momentul manifestării lor, fără ca cercetătorul să modifice condiţiile desfăşurării acestora, dar conform unui plan dinainte elaborat şi cu ajutorul unor tehnici specifice de înregistrare.

Se cunosc următoarele tipuri de observaţie: a. observaţie nedistorsionată, care se caracterizează prin utilizarea de aparate tehnice pentru înregistrarea fenomenelor sociale în desfăşurarea lor naturală şi eliminarea observatorului fenomenelor sociale în desfăşurarea lor naturală şi eliminarea observatorului din scenele sociale; b. observaţia structurată caracterizată prin aceea că observatorul stabileşte o ipoteză de cercetare şi utilizează ca tehnici de înregistrare a datelor: listele de control, scalele de evaluare, descrierea narativă şi sistemele de codificare a interacţiunilor; c. observaţia participativă care presupune implicarea observatorului în activităţile actorilor sociali propriu-zişi pentru a înţelege structurile relaţiilor comportamentale şi a le supune unei analize ulterioare.

20

Tehnicile de observaţie se referă la: observaţia documentară (documente de arhivă, tipărituri, statistici, iconografice, fotografice, fonetice), la metodele de analiză a documentelor (între care semantica cantitativă şi analiza de conţinut, cu tehnicile matematice respective), observaţia directă extensivă (anchetele sociale, determinarea eşantioanelor reprezentative, metodele de interogaţie şi aplicarea chestionarelor, prelucrarea şi publicarea rezultatelor), observaţia directă intensivă (interviurile, testele şi scările de măsurare a atitudinilor şi opiniilor, observaţia prin participare). Analiza sistematică se referă la elementele acesteia (cadrele conceptuale ale cercetării: nivelele cercetărilor ştiinţifice, clasificările şi tipologiile, teoriile şi ipotezele; experimentarea: de laborator, grupurile artificiale, sociograma; experimentele de teren; metoda comparativă; analiza asociaţiilor şi corelaţiilor; analiza factorială; cercetarea operaţională), analiza documentelor, experimentul, scalarea, sociometria, modelarea socială, analiza sistemică, observaţia, descrierea, tipologizarea.

Metoda observaţiei va fi completată de anchete pe baza unor chestionare liber structurate. In ceea ce priveşte ancheta sociologică o definiţie a ei ar fi atât de generală încât i-ar anula scopul, deoarece însuşi termenul şi metodele legate de ea se aplică într-o varietate foarte largă de cercetări începând de la analizele clasice ale sărăciei, până la sondajele asupra opiniei publice şi anchete pentru cercetarea pieţei.

O anchetă poate fi determinată pur şi simplu de necesitatea unor acţiuni administrative într-un anumit aspect al vieţii publice ori poate fi concepută pentru a studia unele relaţii cauzale sau pentru a arunca o lumină nouă asupra unor aspecte ale teoriei sociologice.

Se poate defini ancheta socială ca "un studiu constatativ privind natura şi problemele comunităţii".

Scopul anchetelor poate fi descriptiv sau explicativ (multe anchete urmăresc să explice mai degrabă decât să descrie). De aceea se afirmă că funcţiunea lor poate fi uneori teoretică (să testeze o anumită ipoteză sugerată de o teorie) sau strict practică, să evalueze influenţa exercitată asupra unui anumit fenomen de diferiţi factori care pot fi manipulaţi. De aceea scopul a fost definit ca fiind explicarea raportului dintre un număr de variabile.

Aşadar, anchetele sunt utile atât pentru determinarea căilor spre formularea ipotezei, cât şi pentru verificarea lor. Funcţiunea lor într-o cercetare dată depinde de măsura cunoaşterii prealabile a subiectului şi de scopul pentru care este cerută informaţia.

21

Există patru mari tipuri de probleme:

a. caracteristicile demografice ale unui grup de oameni;

b. mediul lor social;

c. activităţile lor;

d. opiniile şi atitudinile lor.

In cercetările sociologice sunt utilizate mai multe tipuri sau "variante" ale anchetei sociologice. In realizarea unei anchete sociologice se recomandă urmărirea problemelor legate de:

a. Obiective şi resurse. Stabilirea obiectivelor presupune enunţarea scopurilor generale. Nu este suficient să se spună că ancheta urmăreşte să se stabilească "care sunt condiţiile de viaţa ale bătrânilor ci trebuie definit în mod precis ce înseamnă a fi bătrân, ce probleme întâmpină aceştia; dacă prin "condiţii de viaţă" se înţelege numai o descriere a tipurilor de locuinţe, a numărului de camere sau sunt necesare şi date privind veniturile şi cheltuielile respective. Enunţul iniţial trebuie să explice în ce scop se efectuează ancheta, să arate ce probleme intenţionează să abordeze şi ce rezultate scontează.

b. Enunţarea obiectivelor trebuie să specifice metodele care vor fi folosite şi trebuie să arate clar ce este practic, realizabil cât şi ce este numai deziderat.

c. Cuprinderea. La început trebuie să se determine populaţia care va fi cercetată (eşantionul), limitele sale geografice, demografice;

d. Culegerea datelor. Alegerea datelor este determinată de subiect, de unitatea de cercetare şi de scara anchetei;

e. Chestionare. Forma şi angajamentul întrebărilor reprezintă partea cea mai importantă a sarcinii anchetei;

f. Erori. Fiecare fază a anchetei constituie un izvor de erori. In afara erorilor ocazionate de eşantionare, se pot strecura inexplicabil cu ocazia interviului, la punerea întrebărilor, la redactarea, tabularea şi analiza finală.

g. Munca de teren. Calitatea pregătirii operatorilor de interviu are o importanţă evidentă pentru anchetele de teren.

h. Prelucrarea şi analiza. Chestionarele trebuie analizate riguros pentru a depista erorile, omisiunile pentru ca, în final, să se facă analiza, interpretarea rezultatelor.

22

i. Documente. Odată ce au fost rezolvate problemele de mai sus se procedează la redactarea documentelor, a formularelor, a instrucţiunilor pentru utilizarea chestionarelor, a formelor de înregistrare a interviurilor.

j. Programul, costul şi personalul sunt dependente de instituţia care a propus ancheta.

Înainte de a aplica ancheta este nevoie de o pretestare a chestionarului, o stabilire a eficacităţii instrucţiunilor, a non-răspunsurilor şi altele.

Un model de anchetă poate avea următoarea structură:

a. Tema (temele urmărite);

b. Tehnicile utilizate;

c. Conceptele specifice utilizate;

d. Concluziile obţinute;

e. Realizări şi publicaţii.

Orice anchetă sociologică prezintă anumite etape:

a. Organizarea anchetei;

b. Culegerea şi înregistrarea informaţiilor;

c. Analiza informaţiilor;

d. Stabilirea concluziilor şi valorificarea lor.

Organizarea anchetei. O pregătire atentă şi minuţioasă a cercetării va permite evitarea anumitor erori şi pierderi inutile de timp şi mijloace materiale în etapele următoare, poate arăta din vreme dificultăţile ce trebuie depăşite şi eventual necesitatea abandonării anchetei dacă proiectul este greşit sau sortit eşecului, va permite obţinerea unor rezultate semnificative într-un timp scurt.

La rândul ei, această etapă presupune trecerea prin mai multe subetape:

23

a.1. Stabilirea temei şi a problemelor

a.2. Redactarea metodologiei şi construirea instrumentelor de lucru a.3. Stabilirea populaţiei sau a eşantionului

Precizarea temei, a problemelor şi obiectivelor urmărite trebuie urmată de prezentarea investigaţiilor şi anchetelor anterioare din acelaşi domeniu. Planul tematic este urmat de un plan calendaristic şi o organigramă a echipelor şi posturilor de activitate.

In cadrul pregătirii anchetei sunt cuprinse şi alegerea tehnicilor şi procedeelor de lucru precum şi stabilirea populaţiei.

Organizarea unei anchete sociologice impune operaţionalizarea conceptelor, stabilirea dimensiunilor variabilelor, indicilor şi indicatorilor, construirea şi testarea instrumentelor de lucru şi verificarea reprezentativităţii eşantionului, inventarul de probleme şi setul de ipoteze.

După ce s-a stabilit tema şi câmpul investigaţiei, urmează să se stabilească cadrul teoretic şi modelul conceptual care vor ghida culegerea, analiza şi valorificarea datelor.

Sistemul iniţial de concepte constituie o sistematizare a informaţiilor anterioare, o ipoteză de lucru.

Etapa organizări anchetei se încheie prin construirea instrumentelor de lucru, alcătuirea echipelor de teren şi a eşantionului.

Dintre problemele decisive privind valoarea instrumentelor de lucru, menţionăm problema verificării validităţii şi fidelităţii lor.

Prin validitate înţelegem aptitudinea unui instrument de a măsura o anumită caracteristică.

Un instrument este fidel dacă se obţin aceleaşi rezultate ori de câte ori este aplicat aceluiaşi subiect, în aceleaşi condiţii.

24

Culegerea şi înregistrarea informaţiilor. In etapa culegerii datelor apar două probleme importante: una privind calitatea cercetătorului şi rolul lui, iar cealaltă privind calitatea informaţiilor strânse.

Calitatea informaţiilor sociologice este însă greu de stabilit. Cea mai bună cale o constituie descoperirea tuturor tipurilor de erori de înregistrare, care aparţin de subiect, de operator, de tehnica de lucru, de instrumentul aplicat, erori de calcul, de transcriere, de clasificare, de analiză şi interpretare.

Se pot identifica 12 categorii de surse de erori:

1. Imprecizia definirii temei şi obiectivelor;

2. Imprecizia definirii populaţiei;

3. Lipsa preanchetei sau realizarea unei preanchete superficiale;

4. Lipsa ipotezelor, selecţia subiectivă a ipotezelor, alegerea unor ipoteze nesemnificative;

5. Existenţa în chestionar a unor întrebări confuze, tendenţioase care determină reacţii de apărare din partea subiecţilor;

6. Pretestarea necorespunzătoare a instrumentelor de lucru;

7. Erori de eşantionare şi de calcul;

8. Nerespectarea regulilor comune de anchetă, deformări datorate raportului anchetator - anchetat, manierei de a pune întrebările, de a înregistra şi transcrie răspunsurile;

9. Neconcordanţa dintre eşantionul real chestionat şi eşantionul iniţial stabilit, ignorarea non-răspunsurilor;

10. Interpretarea "prea personală", subiectivă a datelor;

11. Erori de analiză, analiza sumară;

12. Erori de valorificare a rezultatelor anchetei.

Investigaţia sociologică, implicit ancheta, presupune un proces cumulativ de producţie, schimb şi consum de informaţii.

25

Reuşita unei anchete sociologice, este dependenţa de valoarea tehnicilor utilizate şi experienţa cercetătorului.

Tehnicile de înregistrare a informaţiilor sunt diverse.

1. Informaţii orale ce se transformă în informaţii scrise;

2. Informaţii scrise (cuvinte, cifre transferate pe cartele perforate);

3. Informaţii sonore altele decât cele orale conservate pe casete;

4. Informaţii iconografice şi foto (documente, imagini);

5. Informaţii animate (gesturi, scene din viaţa socială) înregistrate cu ajutorul aparatelor de filmat; Aceste tehnici de înregistrare sunt operaţii prin care se modifică forma de prezentare a datelor în vederea creşterii eficienţei şi a siguranţei în conservarea, manipularea şi transmiterea-utilizarea informaţiilor de teren.

Există însă anumite pierderi şi distorsiuni de informaţii.

Analiza informaţiilor

Există numeroase procedee de analiză a datelor şi informaţiilor în funcţie de sursele lor, de canalele de informare şi de tehnicile de culegere.

Maurice Duverger vorbeşte de o serie întreagă de procedee împărţite în două categorii:

- Procedee calitative;

- Procedee cantitative.

Procedee de analiză

1. Calitative:

a. Generale:

- literar istorice;

- sociologică.

b. Particulare:

-juridică;

26

- psihologică;

- etc.

2. Cantitative:

a. Semantica cantitativă;

b. Analiza de conţinut.

Se realizează prin aplicarea unor tratamente statistico-matematice.

Analiza datelor de teren parcurge mai multe momente diferite de cele ale analizei documentelor, materialelor istorice:

Codificarea (stabilirea categoriilor de analiză pe baza sistematizării, centralizării şi clasificările materialului informativ);

Tabularea (construirea tabelelor cu două sau mai multe variabile, pe baza "categoriilor de analiză" stabilite);

Interpretarea informaţiilor pe baza corelaţiilor cuprinse în tabele şi în alte materiale şi formularea concluziilor finale;

- Valorificarea rezultatelor.

Obiectivul principal al unei anchete de teren îl constituie formularea unor propuneri şi soluţii practice de transformare a realităţii studiate. Se întocmeşte astfel raportul de anchetă, în baza căruia beneficiarul va utiliza concluziile şi propunerile echipei de cercetare pentru ameliorarea fenomenului sau domeniului investigat.

Structura de ansamblu a unui raport de anchetă este următoarea: Definirea temei şi problemelor iniţiale; O schiţă istorică a studiilor anterioare;

O prezentare justificativă a ipotezelor, tehnicilor şi instrumentelor;

O prezentare a măsurilor care s-au luat pentru calcularea, evitarea sau micşorarea ponderii erorilor în ansamblul datelor înregistrate; aprecierea critică a valorii anchetei;

- Prezentarea concluziilor şi propunerilor.

Ancheta s-a dovedit a fi nu numai dintre cele mai importante metode de culegere a datelor şi informaţiilor în cercetarea socială, ci, în unele situaţii chiar singura metoda. "Metodologia ştiinţei sociale a devenit virtual sinonimă cu cercetarea prin anchetă". Utilitatea sa pentru cercetare este cu atât mai mare cu cât ancheta se asociază cu alte metode de culegere a datelor şi se bazează pe cooperarea şi interpretarea datelor.

Metoda monografică presupune observarea directă a unei unităţi social teritoriale (regiune, sat, oraş, cartier, instituţie, întreprindere) sau a unui sistem social de un anumit tip.

27

Din trăsăturile sale specifice menţionăm:

deşi este o metodă extensivă, permiţând cercetări la scară mare, îşi fixează drept obiect un domeniu mai circumscris al realităţii;

odată ales, obiectul cercetării este supus observaţiei directe, în toată multitudinea aspectelor sale; realizează studii calitative, fiind mai flexibilă şi totodată mai complexă decât ancheta sociologică. Această metodă se poate aplica la: instituţii sociale (monografii de familie, monografii şcolare), mari colectivităţi teritoriale (monografii urbane, monografii rurale, etc), categorii profesionale (monografii de meserii sau profesiuni), sisteme şi subsisteme sociale (monografii ale unor ramuri industriale sau monografii de întreprindere industriale); procese sociale (urbanizare, migraţie, mobilitate socială). Monografia

Fondatorul monografiei este considerat de Frederic Le Play care a realizat monografii de familii muncitoreşti, urmărind studiul bugetelor de familie.

Menţiona contribuţia deosebită a şcolii monografice de la Bucureşti. Având ca model şcoala lui Le Play, precum şi contribuţiile lui Ion Ionescu de la Brad autor de monografii cu caracter rural, Dimitrie Guşti, prin Şcoala Monografică de la Bucureşti al cărui întemeietor a fost, a dat un puternic impuls cercetărilor de sociologie rurală.

Metoda monografică este definită prin raportarea la metoda anchetei: "monografia constă în a face o anchetă aprofundată asupra unui obiect foarte redus. Metoda monografică este mai puţin extensivă decât cea a anchetei. In timp ce metoda anchetei se aplică de obicei asupra ansambluri sociale mai mult sau mai puţin vaste, metoda monografică îşi fixează drept obiect un domeniu al realităţii mai circumscris (o întreprindere, un sat, un oraş, o instituţie). O investigaţie de tipul anchetei nu abordează obiectivul ca atare, ci îl reduce la un eşantion, pentru ca după aceea să adune date despre acesta şi să treacă la generalizări. Prin metoda monografică odată ales obiectul cercetării este supus observaţiei în toată multitudinea aspectelor sale. Metoda are trăsături specifice. In primul rând nu se poate aplica în laborator, ci doar pe teren. Se manifestă pentru interdisciplinaritate, având în vedere necesitatea abordării multilaterale a realităţii sociale.

D. Guşti a conceput un vas program de cercetare a satului, pe baza metodei monografice, acţiune începută în 1925 şi continuată până în 1946. D.Guşti concepea realitatea socială ca fiind un sistem complex de cadre şi manifestări. Cele patru cadre: cosmic, biologic, istoric şi psihic constituie mediul în care au loc manifestări: economice, spirituale, politice şi juridice. Formele concrete în care acţionează aceşti factori sunt unităţile sociale (satul, oraşul, şcoala, fabrica, etc). Esenţa metodei monografice, după Guşti, este observaţia directă, înţelegând prin aceasta culegerea şi investigarea de fapte. Dar în cadrul mai larg al metodei monografice, observaţia directă trebuie să se îmbine cu experimentul (observaţia provocată), şi cu metoda statistică. Rezultă că metoda monografică este o metodă complexă. In acelaşi timp, metoda monografică a fost concepută ca o metodă colectivă, adică o metodă care datorită complexităţii ei nu poate fi aplicată decât de mai mulţi cercetători organizaţi în echipe. Guşti a alcătuit echipe monografice, compuse dinte-un număr mare de specialişti. Cercetarea prin echipe interdisciplinare şi abordarea multilaterală a realităţii sociale studiate, constituie contribuţii originale ale Şcolii monografice de la Bucureşti. D.Guşti a enunţat o serie de principii care îşi menţin valabilitatea şi astăzi, numindu-le reguli ale unei bune cercetări monografice:

28

1. pregătirea teoretică;

2. sinceritatea şi obiectivitatea faţa de fapte;

3. observaţia să fie exactă şi completă;

4. observaţia să fie controlată şi verificată;

5. cercetătorul să fie documentat şi informat asupra fenomenului pe care îl cercetează;

6. cercetarea să fie făcută de echipe de specialişti, deci să fie colectivă;

7. fenomenele cercetate trebuie să fie comparate cu alte fenomene.

Cercetările monografice efectuate trebuie să fie comparate cu alte fenomene. Cercetările monografice efectuate în peste 600 sa te au permis, printre altele, tipologizarea localităţilor rurale din ţara noastră. Metoda monografică se caracterizează prin două trăsături fundamentale: caracterul ei interdisciplinar şi caracterul ei metodologic.

Şcoala sociologică de la Bucureşti, coordonată de D.Guşti a elaborat o schemă de cercetare care poate fi adoptată la orice unitate socială şi anume:

I. Unităţi, relaţii şi procese sociale. Aici se grupează cercetările sociologice de bază: satul ca totalitate şi toate subunităţile din cuprinsul lui. Se studiază, după caz, integral sau pe bază de eşantion reprezentativ, subunităţile respective, în structura sa, relaţiile interioare şi exterioare, funcţionarea şi schimbările eventuale prin care trec.

In acest scop s-au clasificat unităţile sociale în trei mari categorii sau tipuri fundamentale comunităţi, instituţii şi grupări. Comunităţile erau considerate a fi toate formele de viaţa socială din care individul face parte prin naştere (familie, grup de rubedenie, apartenenţă etnică sau personalitate) naţionalitate, limba maternă, multă vreme şi localitatea, cetăţenia, religia, etc.

Instituţiile sociale sunt organizaţii stabilite de societate, în epoca noastră de către stat, pentru îndeplinirea unor sarcini specializate.

Grupurile sau asociaţiile sunt colective, bazate pe simplul consimţământ al părţilor, pe înţelege tacită sau expresă, eventual pe convenţii sau contracte, în care nu intră şi nu rămâne decât cine vrea, cu singura condiţie a acceptării celorlalţi membri sau a unor învoieli libere.

II. Activităţile sau manifestările sociale.

Colectivităţile umane nu sunt şi nu pot fi statice oamenii din cuprinsul lor nu pot trăi şi supravieţuii decât dacă au cele necesare traiului, iar la nivelul (specializării) specific umane traiul se asigură prin muncă.

Şcoala sociologică de la Bucureşti cuprindea toate activităţile speciale, mijloacele şi procedeele folosite, produsele obţinute în vederea satisfacerii nevoilor materiale ale oamenilor sub numele general de activităţi sau manifestări economice.

29

Economia unui stat nu se mărgineşte însă la gospodăriile particulare şi la diferitele întovărăşiri ale gospodăriilor, nici la cele câteva ateliere meşteşugăreşti şi industrii ţărăneşti, ea cuprinde şi numeroase activităţi de ordin comunal şi instituţional. Comuna, biserica, şcolile, dispensarele au şi ele averile, veniturile şi cheltuielile lor, deci este necesar să fie studiată şi sub aspect economic.

Principiul era să nu rămână necercetat nici un aspect economic al satului şi al unităţilor din cuprinsul lui, sub orice formă s-ar fi prezentat. De asemenea se acorda o atenţie deosebită activităţilor de tot felul de la arte decorative până la bogatul nostru folclor coregrafic, literar şi muzical. Tot ca o activitate culturală de mare însemnătate au fost studiate şi acţiunile instructiv educative aşa cum se petreceau efectiv în familie, comunitate, şcoală, cămin cultural, bibliotecă sătească, pentru toate vârstele, dar mai ales pentru generaţiile tinere.

Au fost cercetate şi activităţile etico-juridice şi activităţile politico-administrative.

Activităţile politico-juridice-administrative, se referau atât la politica şi administraţia internă a statului (partide şi grupări locale, conflicte şi luptele dintre ele, participarea oamenilor la treburile comunale, modul în care se făcea administraţia locală, opinia şi atitudinea sătenilor faţă de ea etc), cât şi la politica şi administraţia de nivel naţional sau statal.

III. Cadrele vieţii sociale

In legătură cu cadrul geografic al unui sat se studiau toate elementele de interes uman din litosferă (mai ales productivitatea solului), hidrosferă (apele de interes pentru oameni), atmosferă (în special climatul) şi biosferă (îndeosebi plantele şi animalele sălbatice utile sau nocive pentru oameni).

Cu privire la cadrul biologic se studiau populaţia (număr, sex, vârstă, repartizare teritorială, natalitate, mortalitate, migraţii etc.) se studiau tipurile antropologice (alpin, mediteranian, nordic) şi se examina starea de igienă şi sănătate a tuturor oamenilor din sat.

Pentru cadrul psihologic planurile de cercetare elaborate de Şcoala sociologică de la Bucureşti prevedeau măsurarea inteligenţei şi a altor funcţii psihice pe bază de teste, mai ales la copiii de şcoală, accentul principal se punea însă pe studiul complex al personalităţii, pe diferite eşantioane reprezentative.

Pentru cadrul istoric se reconstituia trecutul satului prin toate mijloacele la îndemână, nu numai în ansamblu, ci pentru fiecare activitate socială în parte trecutul economic, juridic, politic, administrativ, cultural, etc.

Drept tehnici de lucru utilizate enumerăm:

- convorbirea (interviul) cu localnici sau alţi informatori autorizaţi;

- numărătoarea şi alte operaţii statistice (ex. participarea la recensământul populaţiei, al locuinţelor);

- studiul de cazuri, pe cât posibil tipice pentru anumite domenii, pentru cercetare în acelaşi timp cât mai multilaterală şi cât mai amănunţit, în care scop fenomenul era "desfăcut" metodologic în aspecte, trăsături, părţi, elemente componente, pentru ca apoi să fie refăcut

30

şi se obţinea astfel un model mai bogat în conţinut, mai structurat şi corelat decât era văzut înainte de aceste analize şi sinteze;

- folosirea de eşantioane reprezentative pentru a cuprinde probabilitatea realităţii sociale de mare întindere, inabordabile sau greu abordabile pe alte căi şi nici nu oferă rezultate ştiinţifice mult superioare;

- experimente naturale, prin cercetarea în condiţii experimentale, a unor fenomene sociale petrecute în timpul cercetării, a căror dată de începere este cunoscută dinainte şi deci pot fi studiate ca şi cum s-ar desfăşura în laborator;

- experimente provocate, determinând apariţia unor fenomene, bineînţeles în condiţii de teren, nu de laborator, folosind chiar anumite ipoteze sau presupuneri, care pot fi deci verificate, ca apelul la anumite acţiuni colective, dorite de unii, nedorite de alţii sau acţiuni de propagandă sanitară şi verificarea efectelor dobândite prin diferitele mijloace de propagandă folosite;

- folosirea documentelor, fie din arhivele particulare, fie din cele publice, ca un mijloc de informare suplimentară în legătură cu faptele culese de cercetători "pe viu".

Fiecare cercetător sau echipă de cercetare utiliza numeroase metode şi tehnici specifice, în funcţie de natura problemelor, fie de profilul disciplinelor angajate în cercetare. Experimentul

In accepţiunea cea mai largă din ştiinţa contemporană, experimentul este o metodă de cunoaştere folosită în domeniile fundamentale ale ştiinţei naturii, ştiinţelor tehnice, sociale, care presupun intervenţia conştientă a omului în desfăşurarea fenomenelor cu scopul descoperirii legilor ce le guvernează.

In experiment producem un fenomen în condiţiile unui control mai mult sau mai puţin complet, schimbăm anumiţi parametri, eliminăm acţiunea perturbatoare a altor factori sau condiţii.

Trebuie subliniat că, forţa experimentului rezidă în primul rând în faptul că este şi o formă a practicii, având unele caracteristici comune în activitatea de producţie. Astfel, experimentul modifică, transformă, cu ajutorul unor aparate şi instrumente, obiecte din lumea înconjurătoare sau provoacă procese, evenimente ce duc la schimbarea stării iniţiale a obiectului cercetat.

Experimentele pot fi provocate sau neprovocate.

In orice experiment avem un obiect al cercetării, aparate sau instrumente de cercetare, subiectul cunoscător care concepe, declanşează şi controlează procesul experimentării şi o ipoteză călăuzitoare.

In tot timpul când lucrează investigatorul social trebuie să fie călăuzit de gândire.

O lege a cercetării ştiinţifice arată că "nu găseşte decât cel care ştie ce caută". Prea rareori intervine întâmplarea ca să ne pună pe calea unor descoperiri utile.

31

In munca ştiinţifică nu trebuie deci, să contăm pe întâmplare, pe aşa numitele "experiences pour voir" cum le spunea marele metodolog Claude Bernard.

Munca ştiinţifică are întotdeauna la bază o ipoteză adică un gând care trebuie verificat printr-un "experiment" înţelegând prin aceste termen o experienţa care urmăreşte confirmarea, infirmarea sau modificarea unui gând ipotetic.

Mai mult decât atât măcar observarea concretă nu poate fi făcută fără sprijinul unei gândiri. De fapt observatorul ştiinţific nu cunoaşte şi mai degrabă "recunoaşte existenţa sau inexistenţa unui fenomen în măsura în care depinde acel fenomen există o suficientă infîrmaţie teoretică".

Observarea fenomenelor sociale când se reflectă în mintea noastră trebuie deci să ducă la o gândire abstractă, servind ca punct de plecare pentru observarea în continuare a fenomenelor studiate. Numai în felul acesta, de la o cunoaştere de suprafaţă a lucrurilor putem ajunge treptat la o cunoaştere de suprafaţă a lucrărilor putem ajungem treptat la o cunoaştere esenţială a lor, adică la cunoaşterea în lumina legilor obiective ce le dirijează.

Metoda experimentării constă în observaţie, clasificare, verificare prin experienţe apropiate.

Experimentul este o metodă complexă care nu se reduce numai la observarea, măsurarea şi descrierea lor cu cuprinde şi elemente logice esenţiale. Pe baza experimentului se pot descoperi idei noi pentru ştiinţă, se pot formula principii şi legi.

Claude Bernard, pentru care metoda capătă un sens larg, caracterizează experimentul ca un proces care cuprinde 3 momente: observarea, ipoteza, verificarea ipotezei prin experiment.

Gândirea savantului străbate, după CI. Bernard următoarele moment în cursul cercetării experimentale: el constată un fapt oarecare iar în legătură cu acest fapt, în mintea lui se naşte ideea. Pe baza acestei idei el raţionalizează, elaborează o experienţa, imaginează şi realizează condiţiile ei materiale, iar din această experienţă rezultă noi fenomene, care trebuie observate.

Analizând demersul cunoaşterii ştiinţifice J.Foursted stabileşte trei mari faze: explorarea realului, elaborarea ipotezei şi controlul ipotezei.

Experimentul îşi relevă necesitatea ca metodă de cunoaştere în ansamblul demersului ştiinţific în general şi în faza de control al ipotezei în special.

Organizarea şi realizarea experimentului social reprezintă o activitate empirico-teoretică complexă, care în dinamică şi structură sa cuprinde mai multe etape, mai multe momente, relativ distincte. Considerate în succesiunea lor logică, aceste etape pot fi reproduse schematic astfel:

1. Alegerea şi modelarea obiectului cercetării experimentale (pornind de la anumite ipoteze, teorii formulate în prealabil sau existente deja, stabilirea obiectivelor cercetării);

2. Elaborarea programului experimental (alegerea, precizarea sau elaborarea metodicii, a modelului situaţiei experimentale);

32

3. Realizarea în practică a programului experimental (crearea situaţiilor experimentale, în general aplicarea unor tehnici şi procedee de observare, de măsură şi control);

4. Analiza şi verificarea rezultatelor (apreciere, interpretare, integrarea lor în soluţii şi recomandări pentru practică, generalizarea teoretică).

O formă a metodei experimentale este cercetarea de laborator. Ea permite într-o măsură mai mare decât în cazul celorlalte tipuri de experiment, controlul condiţiilor care ar putea denatura urmărirea "pură" a acţiunii factorului uman sau factorilor de intervenţie asupra grupului experimental şi al "existenţei: normale a grupului de control.

Faptul că experimentele de laborator au o mare putere verificaţională nu este însă un motiv suficient să aducem toate probele de cercetare în laborator.

Este de dorit să se înceapă cu o investigaţie asupra unei probleme să se treacă cu ea în domeniul experimentului şi de abia apoi să devină subiectul unui experiment de laborator.

Laboratorul este folosit în cercetarea sociologică şi psihologică a microsocialului.

Cercetarea efectuată de Robert F.Bales Harvard cu privire la procesul de "decizion - making" este cea mai cunoscută în lumea specialiştilor. El a dat membrilor unor grupuri mici de diferite mărimi (5,6,7 membri) să rezolve anumite probleme şi să ia decizii asupra lor.

Observându-i în laborator şi înregistrând cu un dispozitiv special fenomenele petrecute în grupuri, Bales a realizat (sesizat) existenţa unor repetabilităţi în cursul luării deciziilor în succesiunea unor fenomene de un anumit tip.

Există o serie de motive întemeiate şi interesante care determină examinarea acestor fenomene în laboratoarele de sociologie cum ar fi: permiterea efectuării unei cercetări de microsocial şi micropsihologic; mijloc de instruire a viitorilor sociologi. Pe această cale ei ar putea înţelege mai bine problematica metodei experimentului şi a cerinţelor ei; şi-ar putea ascuţi spiritul de observaţie sub îndrumarea şi supravegherea unui specialist.

Există totuşi limite legate de folosirea laboratorului în sociologie "ştiinţa mai ales cea despre om", are atâta nevoie de nesfârşitele mijloace de o aşa de relative încât numai talentul le poate da notaţia exactă. Metoda biografică

In literatura de specialitate se conturează două accepţiuni ale termenului de "metodă biografică":

înţelesul clasic, de biografie socială (de analiză a biografiilor individuale şi de grup, ca metodă de a descrie şi explica realităţi şi fenomene socio-umane);

când activităţile şi procedeele prin care se construiesc, se compun de către autori (biografiile unor

oameni obişnuiţi sau a unor personalităţi); Documentele prezentate de cercetător ca biografii cunosc o intervenţie a biografului, de la simple autobiografii sau scrisori ale subiecţilor, până la biografii intelectuale ce înglobează multă muncă creativă a autorilor lor.

33

Termenul de autobiografie se utilizează în metodologia socio-umană:

ca desemnând relatările subiecţilor despre ei înşişi, pe care cercetătorul le analizează şi

interpretează , exploatându-se dintr-o anumită postură teoretico-metodologică;

în sensul de reflecţie a cercetătorului despre propria viaţa şi activitate de studiu şi investigaţie; Utilizarea metodei biografică în disciplinele socio-umane este influenţată de faptul că:

In biografii se relevă cum se împleteşte strâns traiectoria de viaţă personală cu micromediul social

şi cu dimensiunile macromediului (instituţii sociale, schimbări politico-sociale);

Din biografii se pot desprinde strategiile şi consecinţele activismului actorului individual sau de

grup asupra socialului;

Specific metodei biografice este că interacţiunile individ-grup-societate sunt redate ca procese temporale "â la long" (desfăşurate, de obicei, pe câteva decenii);

Biografiile individuale (mai ales dacă sunt proiectate pe un fundal socio-istoric studiat şi prin date statistice) se pot constitui în cazuri tipice pentru ciclul vieţii sociale şi familiale, precum şi pentru problema generaţiilor;

Biografiile au mare valoare, în calitate de cazuri tipice, în special în înţelegerea "din interior" a unor fenomene sociale majore (migraţia, urbanizarea, sau, în cazul ţării noastre colectivizarea forţată);

Biografiile sunt relevante în cazul societăţilor simple, cu un grad mare de uniformizare, în descrierea raportului personalitate (sine social) - cultură, iar în cele complexe, a proceselor de constituire a identităţii personale şi sociale;

- Chiar şi din punct de vedere psihologic, biografiile individuale, convertite în studii de caz, au fost explorate şi exploatate pentru a se descifra evoluţia proceselor cognitive şi afective, a judecăţilor şi comportamentului moral şi psihosocial în general, de cercetător precum Piaget, E.Erickson, B.Skinner;

Tipurile mai semnificative de biografii sociale sunt:

provocate, când persoanele sunt rugate să-şi relateze viaţa;

neprovocate, când din alte raţiuni (nu la cererea cercetătorului) oamenii îşi povestesc sau

consemnează drumul vieţii lor; Cele provocate se mai clasifică în:

nedirij abile (spontane) când subiectul spune tot ce crede de cuviinţă;

34

dirijate, când acestuia i se oferă un ghid, un punctaj după care face relatarea. O altă clasificare a biografiilor sociale, se face după forma lor şi anume:

- vorbite (înregistrate prin mijloace vizuale);

- scrise.

Aceste criterii pot fi combinate. In cercetarea socială, o sursă biografică o reprezintă documentele (scrisori, jurnale) şi relatările vorbite provocate subiecţilor (prin interviuri dirijate).

Unul din cei mai avizaţi specialişti nord-americani în metoda biografică, L. Smith a arătat cum a fost utilizată aceasta în câmpurile majore ale cunoaşterii socio-umane.

Biografiile literare, au nu numai valoare estetico-intelectuală, pentru mulţi indivizi, mai ales la o anumită vârstă constituind lectura preferată, dar constituie, pe de o parte, un document social pentru starea de spirit, şi mentalităţile unor momente şi perioade istorice, iar pe de altă parte un model de analiză subtilă pentru cercetările de tip calitativ, care s-au cristalizat şi consolidat, la intersecţia ştiinţelor sociale cu disciplinele umaniste (filozofia, critica literară).

In istorie, documentele biografice, vieţile personalităţilor istorice au o relevanţă deosebită.

In antropologie, inclusiv sub rubricile "istoriile de viaţă" (life histories) şi "personalitate şi cultură", biografiile permit prezentarea pentru publicul larg, a unor contexte sau fenomene socioculturale la care acesta nu avea acces direct.

In România T. Herseni (1967) a condus un colectiv de cercetare în realizarea unor studii biografice extinse (pe 550 de lucrători industriali) şi intensive (pe două grupe de 9 şi 10 persoane), desprinzând pertinent concluzii de ordin metodologic şi teoretic privind profilul psihosocial al evoluţiei omului contemporan în procesele de şcolarizare, muncă.

Mai aproape de prezent, şi în actualitate, metoda biografică în sociologie este influenţată de interpretare. Autorii au încercat să detalieze conceptual ideea de "biografie interpretativă".

3.3. Tehnici specifice sociologiei

In cadrul cercetării sociologice pe lângă metode se urmăreşte şi modalitatea concretă de utilizare a lor, respectiv tehnici şi procedee de cercetare. Tehnica de cercetare reprezintă ansamblul de instrumente, prescripţii şi reguli necesare desfăşurării unei metode de cercetare.

Tehnica de cercetare este ansamblul de instrumente, prescripţii şi reguli necesare desfăşurării unei metode de cercetare.

Principalele caracteristici ale tehnicilor sociologiei sunt:

tehnicile sunt subordonate ipotezelor cercetării, ca şi definiţiilor explicite sau implicite pe care le dă cercetătorul subiectului studiat;

35

validitatea unei tehnici de investigaţie are caracter relativ, ea depinzând de ipoteza căreia i se subordonează şi de definiţiile date obiectului cercetării;

- tehnicile sunt riguros definite;

- tehnicile au însuşirea de a putea fi standardizate;

tehnicile sunt transmisibile altor cercetători şi susceptibile a fi aplicate exact în acelaşi mod, în condiţii identice, la acelaşi timp de fapte sociale;

- tehnicile pot fi folosite cumulativ, nu se exclud;

tehnicile sunt organizate şi coordonate, ghidate de o metodă sau alta, prin ele asigurându-se aplicarea metodei la obiectul ales şi de cercetat; Observaţia sociologică foloseşte tehnici diverse de înregistrare a datelor: înregistrarea directă;

- înregistrarea audio;

- înregistrarea video sau audiovideo; înregistrarea post factum a informaţiilor

- listele de control;

- scalele de evaluare;

schemele de codificare a interacţiunilor.

Ancheta sociologică încorporează de asemenea tehnici, procedee şi instrumente interogative de culegere a informaţiilor. Foloseşte tehnici de proiectare a cercetării - eşantionarea - tehnici de recoltare a datelor - interviul, testul sociometric, sondajul de opinie, tehnici de analiză şi interpretare - analiza de conţinut, analiza factorială, analiza marginală, scalarea.

Eşantionarea este un instrument indispensabil, într-un număr tot mai mare de cercetări; reprezintă ansamblul de operaţiuni care permit selectarea dintr-o populaţie a unui număr de unităţi - eşantionul. Eşantionul trebuie să fie reprezentativ, să fie economicos în raport cu resursele financiare de timp şi de personal disponibile.

In funcţie de tehnica de selectare a elementelor populaţiei, se disting două tipuri de eşantionare.

Eşantionarea reprobabilistă, presupune o modalitate mai liberă de alegere a eşantionului, facilitează culegerea unor date privitoare la relaţiile dintre entităţi sociale, conducând la formularea de generalizări empirice sau teoretice.

Deşi rapidă şi cu costuri reduse această tehnică este arbitrară şi nu permite estimarea şi testarea ipotezelor.

Eşantionarea probabilistă permite folosirea calcului probabilistic, cunoscând o puternică dezvoltare tehnică, aflându-se la baza aplicării diferitelor tipuri de anchete sociologice.

36

Una din cea mai importantă, complexă şi exigentă tehnică o reprezintă interviul sociologic. Se constituie pe o relaţie de comunicaţie verbală între cercetător şi subiect, în care informaţia circulă într-un singur sens, de la subiect la cercetător.

Această tehnică prezintă o serie de avantaje şi dezavantaje. Ca avantaje sunt:

flexibilitatea interviului oferă posibilitatea de a obţine răspunsuri specifice la fiecare întrebare; rata mai ridicată a răspunsurilor este asigurată de faptul că pot oferi informaţii şi persoanelor care nu ştiu să scrie şi să citească;

caracterul spontan al răspunsurilor conferă un grad sporit de veridicitate; interviul asigură standardizarea condiţiilor de răspuns; operatorul obţine răspunsuri personale. Din dezavantaje menţionăm:

- costul ridicat;

- timpul îndelungat;

- erorile datorate operatorilor de interviu;

- neasigurarea anonimatului;

imposibilitatea subiecţilor de a consulta diferite documente scrise în vederea formulării unor răspunsuri precise.

Chestionarul este o tehnică, şi corespunzător, instrument de investigare. Constă într-un ansamblu de întrebări scrise şi eventual imagini grafice ordonate logic şi psihologic.

Elaborarea chestionarului necesită adecvarea sa la tema investigată, definirea conceptelor, operaţionalizarea lor, transformarea lor în dimensiuni variabile, indicatori, formularea întrebărilor. Tipurile de întrebări sunt: întrebări de date factuale; întrebări de oprire; întrebări de motivaţie; întrebări deschise; întrebări închise; întrebări mixte.

Utilizat cu respectarea deontologiei sociologice, chestionarul asigură obţinerea unor informaţii utile pentru cunoaşterea fenomenelor şi proceselor sociale.

Există sociologi care cred că pot cerceta orice problemă cu ajutorul chestionarelor (aplicate oral sau în scris), deci acordă acestei metode şi tehnicilor legate de ea o importantă cu totul exagerată. In esenţa lui un chestionar constă dintr-o seamă de întrebări adresate unor oameni dispuşi să răspundă de bunăvoie şi cu maximă sinceritate la ele. Lăsând la o parte condiţiile tehnice (modul în care este alcătuit şi aplicat chestionarul), metoda aceasta, care este strict verbală, nu dă rezultate serioase decât în probleme despre care subiecţii sunt perfect conştienţi, mai exact care ţin exclusiv de conştiinţă şi pot fi exprimate limpede prin grai. Ne dăm deci uşor seama că rezultatele obţinute pe această cale, chiar dacă sunt supuse, cum se procedează de regulă, unor operaţii matematice foarte laborioase, de o exactitate ireproşabilă, au un caracter pur subiectiv (cunoştinţe personale, convingeri, credinţe, sentimente, opinii, bănuieli, etc). Dacă cercetătorul urmăreşte să stabilească fenomene de acest gen, chestionarul este, dacă nu singura., în orice caz metoda cea mai eficientă. Desigur pot fi întrebaţi şi alţii despre ceea ce cred sau spun X şi Y despre o persoană, o instituţie, un articol comercial etc, dar este mai simplu şi mai sigur să fie

37

întrebaţi chiar cei în cauză. Sociologia nu este însă numai ştiinţa fenomenelor sociale subiective, petrecute în conştiinţa oamenilor, ci în primul rând al fenomenelor sociale obiective ivite şi desfăşurate prin indivizi, dar nu totdeauna în funcţie de voinţa şi conştiinţa lor, nici de capacitatea lor de a reflecta subiectiv în chip corespunzător realitatea socială obiectivă. Mai precis, orice fenomen social are două aspecte, unul care ţine de existenţa socială şi de fenomenele de suprastructură derivate nemijlocit din aceasta, altul care constă în reflectarea subiectivă a lumii în conştiinţa oamenilor, reflectarea care poate fi exactă, dar de cele mai multe ori este numai aproximativ sau chiar complet eronată.

Scalarea este o tehnică de măsurare realizată prin redarea intensităţii de manifestare a unor fenomene sociale şi psihologice, prin ordonarea pe un conţinut sau spaţiu linear gradat ce se întinde de la extrema favorabilă până la cea nefavorabilă.

Ansamblul scalelor folosite în cercetarea socială poate fi împărţită în funcţie de structura acestora

astfel:

- scale simple;

- scale complexe. Trăsături ale scalelor simple:

- cuprind:

- scale de ierarhizare;

- scale de atare.

se surprinde gradul de intensitate cu care oamenii sunt de acord sau nu, acceptă sau resping o idee. Trăsături ale scalei compuse:

elaborarea scalei duce la obţinerea unui set de propoziţii ordonate funcţie de intensitatea ce o exprimă;

fiecărei propoziţii i se atribuie o valoare. Scalele poartă denumirea celor care le-au creat:

- Scala lui Bogardus 91925);

- Scala lui Thurstone (1927);

- Scala lui Ticket (1932);

- Scala lui Guttman (1941).

Analiza conţinutului este o altă tehnică de cercetare, care constă în identificarea de descrierea obiectivă şi sistematică a conţinutului manifestat. Elementele componente sunt:

- unitatea de înregistrare;

- unitatea de context; unitatea de numărare.

38

In funcţie de tema de cercetare stabilită, se alege materialul pentru analiză; se realizează eşantionarea materialului şi se procedează la alegerea tehnicilor şi procedeelor de analiză.

Testul sociometric reprezintă, de asemenea un instrument principal al sistemului metodologic. A fost creat de I.J. Mareno, permiţând descrierea cantitativă şi calitativă a structurii socio-afective făcând posibilă radiografierea obiectivă a configuraţiei relaţionale a grupului. El permite punerea în evidenţa a cauzelor tensiunii din grupuri şi posibilitatea înlăturării lor.

Poate fi aplicat în şcoli, spitale, armată, în scopul alcătuirii unor grupuri omogene, al selecţiei conducătorilor. Aplicarea şi constituirea corectă determină în anumite cazuri, punctul de plecare pentru o reală terapeutică socială.

Şcoala sociometrică fondată de J.Moreno este cea a cărui obiect de cercetare 1-a constituit viaţa grupului şi anume analiza preferinţelor exprimate de membrii grupului, atât în relaţiile dintre ei, cât şi faţa de membrii altor grupuri cu care sunt în contact. In cadrul oricărui grup mic există şi o structură afectivă, compusă din relaţii de simpatie, antipatie şi indiferenţă. Această structură afectivă a fost explorată de Moreno şi colaboratorii săi care au dezvoltat o serie de tehnici speciale pentru măsurarea acestor relaţii afective. Este vorba de testul sociometric care concepe relaţiile dintre oameni ca fiind dispuse în reţele sociometrice, constituite prin acţiunea "atomilor sociali". In viziunea lui Moreno electronul social este "cea mai simplă unitate de sentiment transmisă de un individ altuia, cimentul care leagă individul de grup. Cercetarea sociometrică are loc prin intermediul unui test aplicat fiecărui subiect în parte, solicitându-i acestuia opţiunile afective faţă de ceilalţi. Un test sociometric cuprinde: specificarea grupului faţă de care este exprimată opţiunea (echipă, brigadă, secţiune etc); precizarea criteriilor în funcţie de care se face alegerea (intensitatea relaţiilor afective), indicarea ordinii de alegere şi a gradului de preferinţă (în primul rând, în al doilea rând, etc); numărul de alegeri (limitat dau nelimitat) de care poate dispune subiectul. Analiza datelor recoltate după administrarea testului se face prin intermediul unei matrice sociometrice, care oferă o imagine globală a numărului de alegeri, respingeri, etc. întrunite de fiecare subiect. Din examinarea matricei sociometrice rezultă situaţia preferenţială afectivă întrunită de fiecare grup. Reprezentarea grafică a rezultatelor testelor sociometrice conduce la obţinerea unor sociograme, individuale şi colective care oferă imaginea statusului sociometric ale fiecărui subiect, respectiv imaginea stării afective (climatul) a grupului în totalitate.

3.4. Elemente de analiză sociologică

Sociologia ar fi de neconceput în absenţa teoriei, deoarece aceasta este fiinţa ştiinţei, respectiv un ansamblu sistematic de cunoştinţe având drept scop fundamental explicarea fenomenelor şi proceselor realităţii sociale.

Ideea conform căreia teoria are o importanţă aparte pentru sociologie, este pe larg acceptată, fiind tratată preferenţial nu numai în lucrări cu profil metodologic, dar şi în monografiile sau studiile dedicate unor probleme specifice. Prima întrebare ce şi-o pune J.Hadge este următoarea: "Ce orientare generală are orientarea sociologică?". Tot el spune că a pune un accent mai mare pe practica cercetării decât pe teorie înseamnă "a pune căruţa înaintea calului".

39

Unii cercetători semnalează 3 cerinţe importante teoriei pentru cercetare: cercetarea sociologică trebuie să plece de la o teorie sociologică, să-şi specifice modelul conceptual şi să-şi definească problema de cercetare.

Corespunzător metodei deductive sociologia nu se rezumă doar la strângerea datelor empirice de tipul practicii efectuării recensămintelor.

Sociologia tinde spre elaborarea unor generalizări bazate pe fapte particulare. De exemplu, ea semnalează existentă unor modele în viaţa indivizilor (şcolarizare, serviciu militar, căsătorie, copii, etc.) în distribuţia activităţilor în cursul anului (frecventarea bibliotecilor de către studenţi).

Sociologia, bazându-se pe datele inducţiei primare şi apelând la ajutorul inferenţei inductive, face postdicţii şi predicţii ale unor regularităţi necunoscute. Se disting 4 clase de inferenţe inductive: directă (de la populaţie spre eşantion); inversă (de la eşantion la populaţie); predictivă (de la eşantion la alt eşantion); singulară (de la eşantion la un individ aflat în afara lui). In clasa inferenţelor inductive în a doua jumătate a secolului XX, sub influenţa fizicii cuantice, s-a impus o nouă formă, anume cea statistică (de la enunţuri particulare la inducţie cu caracter statistic). Formele logice ale celor mai răspândite tipuri de inferenţe inductive sunt următoarele: inferenţa directă (sau specificarea statistică); inferenţa inversă (sau generalizarea statistică); inferenţa probabilistică (sau explicaţia inductiv-statică). De exemplu, faptul că un copil a căpătat oreion poate fi explicat arătându-se că el a contractat această boală de la un prieten cu care s-a jucat cu câteva ore, cu o zi înainte ca acesta din urmă să fi arătat că are o formă severă de oreion.

Factorii antecedenţi invocaţi sunt: expunerea copilului la boala transmisibilă a prietenului său şi faptul că el nu a mai avut oreion (recâştigând-şi astfel imunitatea). In aplicarea fenomenului în cauză nu putem utiliza o lege conform căreia, în condiţiile în care copilul a fost în contact cu prietenul său, în mod inevitabil, el trebuie să capete oreion. Nu se poate stabili cu siguranţă gradul de probabilitate ca el să se îmbolnăvească. Ceea ce se poate spune este că boala va fi transmisă cu o mare probabilitate, foarte probabil, aproape sigur, etc.

Conform metodei deductive sociologia poate servi pentru predicţii, postdicţii şi explicaţii, anumite generalizări gata elaborate, legi generale şi sisteme teoretice. Trecerea de la general la particular se face cu ajutorul metodei deductive.

Teoriile deductive sunt formate din trei părţi:

- baza primitivă (un set de definiţii ce permit identificarea conceptelor şi enunţurilor abstracte în starea concretă sau empirică a relaţiilor sociale);

- mijloacele logice: folosite într-un limbaj dat (pentru o lege conceptele cu şi în enunţuri, pentru a deriva enunţuri din reţele de enunţuri);

- corpul sistemului: din baza primitivă prin aplicarea mijloacelor logice aşa cum rezultă din denumirea lor, mijloacele logice folosite nu sunt altele decât inferenţele deductive.

40

Trebuie făcută o distincţie între sistemele deductive axiomatice şi sistemele deductive genetice sau constructive.

In primul caz enunţurile primitive (axiomele) sunt adaptate fără verificare, termenii lor nefiind explicit definiţi; regulile de interferenţă sunt rigid fixate şi trebuie aplicate întocmai.

In cel de-al doilea caz se tinde ca enunţurile neverificate să fie eliminate şi să fie acceptate în teorie doar acelea care au sau este posibil să aibă corespondent real.

Terence K.Hopkins ne oferă un exemplu de teorie deductivă ce face posibilă teoria de la general la particular şi elaborarea unor noi enunţuri. In teoria lui asupra grupurilor mici, definiţiile de bază sunt cele de rangului, centralităţii, influenţei, şi conformităţii.

In legătură cu metoda deductivă se ridică cel puţin două probleme ce atrag atenţia asupra nevoii de a nu fi idealizată.

Mai întâi este vorba despre paradoxul inferenţei deductive. El contestă în aceea că, pe de o parte, concluzia decurge din premise şi este, prin urmare, conţinută de acestea, iar pe de altă parte, ea poate enunţa ceva nou faţa de premise.

In al doilea rând, în sociologie se pune problema valorii generalizării iniţiale ce intră în cadrul teoriei deductive.

Ele nu sunt într-o stare suficient de elaborată, ci un fel de şedinţe teoretice solicitând certificări şi rafinări ulterioare.

Atunci când teoria nu se verifică prin cercetare ea ar trebui înlăturată, ceea ce este destul de greu de făcut pentru cineva care s-a implicat intelectual sau a fost sub influenţa unor interese extraştiinţifice în elaborarea şi susţinerea ei.

Abordarea compozită atrage atenţia că părerea conform căreia inducţia şi deducţia sunt opuse este greşită şi poate duce la consecinţe nedorite asupra procesului de cunoaştere sociologică.

Richard S.Rudn spune în aceste sens că deducţia nu se limitează la inferenţa de la general la particular, iar inducţia presupune ca unul dintre momentele ei, efectuarea unei deducţii.

Abordarea compozită vrea să depăşească limitele strategiilor menţionate anterior şi totodată să fie mai fidelă practicilor ce se petrec în comunitatea ştiinţifică a sociologilor.

Această abordare poate fi înţeleasă secţionând activitatea de cercetare în trei stadii:

- explorativ: un prin contact cu fenomenele şi procesele sociale, cercetătorul poate formula ideii sugestive, iar cercetarea trebuie să fie cât mai flexibilă;

- descriptiv: descrierea atentă a structurilor existente, doar schiţate în faza precedentă, astfel încât să poată fi asigurată cerinţa intersubiectivităţii;

- explicativ: apelul la o teorie existentă deja sau în curs de construire, care să dea unor răspuns întrebărilor "de ce?"; Un punct forte al acestei strategii îl constituie faza explorativă

41

care nu consideră colectarea şi descrierea datelor ca un răspuns final al cercetării şi presupune totodată că o teorie este greu de construit iară un prealabil contact cu realitatea socială.

Metoda comparativă: sociologul nu urmăreşte să cunoască doar un fenomen unic sau o situaţie irepetabilă. Pe el îl interesează cunoaşterea fenomenelor sau a proceselor de depăşesc singularitatea (nu este puterea, familia, mişcarea socială de masă, migraţia, etc).

Pentru a îndeplini aceste obiectiv el determină factorii responsabili de producerea unui fenomen dat, şi apoi verificării dacă ei produc aceleaşi efecte sau consecinţe în situaţii diferite.

Metoda este folosită la început de acei care au situat în centrul preocupărilor lor problematica evoluţiei.

Cel care a dezvăluit pentru prima oară semnificaţia metodei respective pentru sociologie a fost E.Durkheim. El a considerat că singura cale de a demonstra că un fenomen este cauza altuia este de a examina cazurile cu care două fenomene sunt simultan prezente sau absente, şi astfel de a stabili dacă unul este dependent de celălalt.

Metoda comparativă contribuie la construcţia teoriei sociologiei prin mai multe căi:

lărgeşte aria variaţiei variabilelor astfel încât este nevoie de un plus de teorie pentru a explica acest fapt;

oferă o replică unor studii făcute într-o ţară (sau societate) ori într-un număr redus de ţări (sau societăţi) în investigarea altor ţări (sau societăţi);

generalizează cunoştinţele verificate iniţial într-un tip de societate în alt tip de societate.

Studiile de acest gen îşi aduc contribuţia la construcţia teoriei prin aceea că demonstrează că aria de aplicabilitate a unui enunţ sau teorii nu se limitează la societăţile care sunt în general similare unele cu altele, ci sunt extinse cu succes şi la alte societăţi în general diferite de primele.

Dezvoltă noi enunţuri, ce vor să explice discrepanţele dintre datele obţinute din societăţi diferite.

Metoda comparativă a fost în primii ani ai secolului XX, pentru sociologie, metoda prin excelenţă. Apoi a fost încorporată în experimentul şi cercetarea transversală (comparaţia înainte şi după introducerea factorului experimental, între grupul experimental şi cel de control, ş.a.).

Ea se bucură astăzi de un loc privilegiat în antropologie.

Prin explicaţia cauzală: sociologii ridică întrebări de tipul "de ce?" în legătură cu toate aspectele realităţii sociale obişnuite şi neobişnuite, microsociale şi macrosociale, statice şi dinamice etc. Ei se întreabă "de ce unii oameni migrează dintr-o ţară în alta?", "de ce alţii nu respectă normele şi valorile sociale?", "De ce o parte din adolescenţi devin delicvenţi?", "de ce oamenii răstoarnă stări de lucruri sociale?". Formularea unor asemenea întrebări care să

42

depăşească obişnuinţa oricui. Cel ce reuşeşte această performanţă se deosebeşte de omul de rând prin aceea că pe lângă o pregătire de specialitate corespunzătoare mai posedă şi disponibilităţi adecvate, cum sunt capacitatea de a sesiza problemele mai rapid decât alţii, de a avea o viziune globală asupra căilor corecte şi eficiente de a pune întrebări.

Răspunsurile la întrebările de tipul "de ce?" sunt numite în ansamblul lor "explicaţii".

Ele rezultă din combinaţiile logice de conceptelor şi enunţurilor şi constituie o parte importantă a teoriei sociologice sau aspiră la acest statut. (Mihai Achim, Introducere în sociologie).

Capitolul 4. Sisteme sociale

4.1. Noţiunea de sistem

Sistemul este o noţiune cu care noi cercetăm corelaţia structurală, din punctul de vedere al corelării reciproce a structurilor parţiale, al naşterii unui raport funcţional, închis, autoconservant, delimitat din exterior. Un sistem social este o structură socială complexă caracterizată de fenomene reciproce care permit delimitarea întregului şi coordonarea părţii lor întregului. (Hans Paul Bahrdt, Schlusselbegriffe der Soziologie, 8. Milnchen: Beck, 2000, p. 113). In timp ce prin Structură" se înţelege în genere o noţiune metodică, (structură - întreg ordonat după un exemplu precis), expresia de sistem desemnează o structură specială, respectiv un întreg ordonat, ale cărui părţi constitutive se află într-o interdependenţa reciprocă, şi anume fiecare schimbare a unui element, acţionează în continuare asupra altor elemente ale sistemului. Un exemplu pentru sisteme, ale căror părţi se află în interdependenţă este organismul uman (Gilnter Wiswede, Soziologie, Landsberg am Lech,: Verlag Moderne Industrie, 1985, p.210).

Desemnarea structurilor sociale, respectiv a formaţiunilor sociale (de exemplu a unei comunităţi săteşti, a unei grupe sociale sau a unei comunităţi întregi) ca sisteme sociale are ca ipoteză că respectivele elemente ale sistemului se află în legături reciproce. Fiecare schimbare a unui element acţionează mai departe asupra altora.

La sisteme se iau în consideraţie: identificarea părţilor independente ale sistemului, concurenţa dintre părţile sistemului şi resursele existente, năzuinţa părţilor sistemului spre autonomie.

O altă problemă este aceea a elementelor sistemului. Aici intră în discuţie: persoane, grupe, instituţii, acţiuni, roluri, părţi de sisteme, etc. Cele mai multe teorii sociologice referitoare la sistem pornesc de la unităţi abstracte, ca de pildă de la roluri sociale. Sistemul poate fi reprezentat şi ca o reţea de diferite roluri. Alte teorii sistemice reflectă interacţiunile: sistemele prezintă reţele de acţiuni interdependente, respectiv relaţii de interacţiune. Concretizarea interdependenţei este reprezentată prin legături de reciprocitate şi de complementariat. Reciprocitatea prezintă echivalenţă reciprocă în cadrul legăturilor de schimb. Complementariatul reprezintă punerea de acord a legăturilor individuale între ele, respectiv obligaţiile de roluri ale unuia reprezintă drepturile de rol ale altuia. Legăturile lor sunt posibile în cadrul reţelei sociale.

43

4.2. Sistemul social global - caracteristicile sale.

Abordată ca sistem, societatea poate fi înţeleasă ca un ansamblu unitar de componente, dispunând de anumite structuri interioare şi anumite niveluri de organizare, ca un ansamblu coerent de instituţii aflate în relaţii de interacţiune. Astfel, societatea ne apare ca un complex de subsisteme (de ordin economic, social, administrativ, politic), dispuse ierarhic şi în anumite corelaţii. Aşa de pildă, sistemul economic nu poate fi separat de cel demografic sau de cel cultural educaţional şi invers, sistemul de învăţământ nu poate fi rupt de celelalte subsisteme. Un rol important revine relaţiilor dintre componente edificiul social. In raport cu alte sisteme, societatea constituie un sistem complex şi supraordonat. Ca sistem global, societatea se află în acelaşi timp în relaţii cu sistemele care alcătuiesc mediul ambiant (sistemul natural, ecologic). Deci societatea cu ansamblul componentelor şi laturile ei poate fi concepută ca un sistem social global. Sistemul social global presupune totalitatea componentelor vieţii sociale. Cuprinzând ansamblul relaţiilor, procesele şi activităţilor umane, societatea ca sistem global include modul de organizare al acestora în funcţie de specificul activităţilor umane, în procesul de creare a bunurilor materiale şi spirituale, necesare existenţei şi dezvoltării societăţii. Reprezentând rezultatul activităţii oamenilor, desfăşurată în cadrul existenţei lor comunitare şi sociale, sistemul global atestă înfăptuirea unor transformări fundamentale prin trecerea de la comunitatea socială arhaică (primitivă), la comunitatea contemporană cu activităţile ei complexe. Sistemul social global mondial, ca o consecinţa a dezvoltării şi modernizării politice este alcătuit din subsisteme naţionale, care se află în strânsă interdependenţă, se afirmă relativ autonom, dar presupune cooperare, în unele cazuri integrare. Societatea omenească privită ca sistem social global nu poate fi redusă la nici una din componentele sale şi nici nu reprezintă doar suma acestora. Dinamica sistemului social global presupune că fiecare sistem parţial manifestă funcţii specifice, îndeplinind un rol propriu în dezvoltarea şi autoreglarea sistemului. In cadrul acestui proces economicul, socialul, politicul, culturalul nu se confundă ci se împletesc, se intercondiţionează, contribuind fiecare în parte şi împreună la dezvoltarea generală a societăţii. Sistemul social global nu poate fi constituit, nici transformat după bunul plac de către indivizii care îl compun.

Ideea de bază a acestei teorii este că sub aspectul organizării interne şi al interacţiunii cu mediul totul şi fiecare poate fi cercetat ca sistem. Obiectul care prezintă interes poate fi cu ajutorul unor metode precise reconstituit ca sistem şi supus apoi unui procedeu de analiză precisă. Esenţial ca metodă în teoria sistemică este principiul analogiei, precum şi metoda paralelă pentru diferite procese. Teoria sistemelor a apărut în timpul celui de al doilea război mondial ca o cerinţa legată de planuri militare. împreună cu modele biologice şi matematice a fost preluată după război în toate domeniile ştiinţei. Noţiunea de sistem serveşte pentru desemnarea oricăror obiecte. Se poate vorbi despre sistem teoretic, sistem social, sistem de idei, sistem psihic. Prin noţiunea abstractă de sistem se înţelege o mulţime de elemente între care se manifestă legături, şi interdependenţe. Din aceste legături dintre elemente se naşte o structură. Din noţiunea de sistem rezultă că toate părţile sistemului sunt interdependente. Schimbările unor elemente din sistem acţionează direct sau indirect asupra altor elemente ale sistemului şi schimbă astfel starea întregului sistem. Subsistemul este un domeniu în interiorul unui sistem care are aceleaşi proprietăţi ca şi sistemul. Principiile formării sistemului sunt dirijate din perspectiva sistemului total. De exemplu reprezentările de valori ale unui individ formează un subsistem în interiorul sistemului său cognitiv. In aceeaşi ordine de idei putem menţiona fracţiunile ca subsisteme în interiorul unui parlament sau

44

domeniile de specialitate ca subsisteme în interiorul unei universităţi. Subsistemele funcţionale sunt răspunzătoare pentru păstrarea sistemului social total. Un sistem formează un tot unitar, cu o delimitare precisă faţa de lumea exterioară. Concomitent fiecare unitate luată în consideraţie este întotdeauna o parte componentă a unor sisteme supraordonate, care la rândul lor sunt subsisteme ale unor sisteme mai cuprinzătoare. Universul pare făurit de o structură de sisteme, în care fiecare sistem este plasat în alt sistem mai mare.

4.3. Economia ca subsistem sociocultural

Aşa cum am prezentat mai sus prin noţiunea abstractă de sistem se înţelege o mulţime de elemente între care există legături, acţiuni reciproce, interdependenţe. Legăturile dintre elemente formează interdependenţă structurală. Un sistem formează un tot unitar ordonat, cu o delimitare precisă faţa de lumea exterioară lui. In acelaşi timp, această unitate cercetată este întotdeauna o parte componentă a sistemelor supraordonate, care la rândul lor sunt subsisteme pentru alte sisteme mai cuprinzătoare. Universul pare clădit ca o structură de sisteme, în care fiecare sistem este încadrat într-un alt sistem mai mare.

Un sistem social este generat prin procese de interacţiune care se desfăşoară în cadrul sociocultural între doi sau trei actori. Actorul este fie o persoană individuală, fie un colectiv, de care depind mai multe persoane ca membri. In mod obişnuit, o persoană sau un colectiv nu acţionează cu întreaga "natură" individuală respectiv colectivă asupra unui sistem de interacţiune, ci numai cu o parte. Specialiştii (T.Parsons şi N. Smelser- Economy and Society, Londra, 1956) au denumit acest fragment rol social. Exemple tipice sunt acelea de soţ, comerciant, alegător, etc. Un individ poate fi posesorul a numeroase astfel de roluri. După T.Parsons, fiecare sistem social are de îndeplinit patru funcţii de bază:

Adaptarea sistemului social la mediul corespunzător. Deosebit de important în acest caz este

valorificarea resurselor mediului. - Atingerea scopului privind realizarea scopului în utilizarea resurselor;

Integrarea între diferitele acţiuni ale unui sistem social şi controlul coeziunii sociale,. Important

este aici integrarea individului în societate, în primul rând cu ajutorul normelor sociale.

Păstrarea modelului respectiv a reprezentărilor religioase şi orientărilor de valoare, normelor

sociale şi a procedeelor de acţiune. In fiecare societate trebuiesc îndeplinite aceste patru funcţii diferite. Societatea în dezvoltare, a ei tinde ca să se diferenţieze în patru subsisteme, ea reprezentând sistemul total. Aceste subsisteme sunt specializate în îndeplinirea unuia din cele patru funcţii de bază. Gradul de diferenţiere structurală a acestor patru funcţii de bază este variat din punct de vedere istoric şi cultural. In perioadele anterioare epocii moderne societăţile sunt puţin diferenţiate. In societăţile moderne, dezvoltate se constată o diferenţiere structurală deosebit de puternic conturată. In cadrul societăţilor s-au identificat patru subsisteme specializate funcţional. (Parson şi Smelser, op.cit. p. 44).

45

Economia este acel subsistem al societăţii, care se manifestă ca o unitate, prin asigurarea funcţiei de adaptare a societăţii.

Politica ca subsistem al societăţii este orientată spre funcţia de întărire şi atingere a scopului colectiv.

Activitatea socială comună este dirijată ca subsistem social de funcţia de integrare socială.

Subsistemul cultural are ca sarcină îndeplinirea funcţiei de păstrare a valorilor importante a societăţii, a normelor, a modelelor de acţiune. Cele patru subsisteme specializate ale societăţii formează împreună situaţia socială, respectiv mediul social.

Nu numai societatea, ca un sistem total tinde să se diferenţieze în patru subsisteme, ci şi subsistemele sociale. Astfel se conturează două cadre diferite de sistem: unul prezintă economia ca un sistem funcţional al societăţii, iar celălalt ca un sistem funcţional diferenţiat.

Pentru obţinerea coeziunii sociale sunt absolut necesare procesele de schimb între subsistemele primare ale societăţii. Economia favorizează bunăstarea, politica favorizează puterea, sistemul integrativ înfăptuieşte solidaritatea, subsistemul cultural asigură condiţiile necesare respectării normelor. După concepţiile actuale scopul economiei este producerea de bunuri, prezentarea ofertelor de servicii, crearea de venituri, Ca un cadru de referinţă este luat adesea aspectul satisfacerii cerinţelor societăţii. Producţia este utilă când ea prezintă bunuri şi servicii care sunt necesare pentru satisfacerea cerinţelor. Bunăstarea se poate defini ca valoare economică a bunurilor şi serviciilor orientată într-o perioadă de timp dată. (Karl-Heinz Hillmann, Allgemeine Wirtschaftssoziologie, München, 1988, p.46). Din punct de vedere al perspectivei teoriei sistemelor, specialiştii au prezentat concepţia conform căreia scopul economiei nu este numai producţia de bunuri sau crearea de venit pentru a fi utilizat de câţiva indivizi. Este necesar ca utilitatea economică, să nu fie definită în legătură cu "individul" ci luându-se ca punct de referinţă societatea. Scopul economiei este deci maximizarea producţiei dirijată spre sistemul de valori şi funcţii al societăţii şi subsistemele ei. Utilitatea este aşadar valoarea economică a obiectelor sociale sau culturale în concordanţă cu capacitatea de adaptare a sistemelor sociale. Prosperitatea poate fi înţeleasă ca totalitatea valorilor economice ale unui sistem social într-o perioadă de timp precizată. Plecând de la teoria sistemelor, bunăstarea sau venitul reprezintă capacitatea de producţie a economiei în favoarea altor subsisteme ale societăţii. Influenţa economiei asupra bunurilor de consum şi serviciilor este în primul rând dirijată de bugetul de familie. Acesta cuprinde în societăţile moderne elementul esenţial al familiei şi anume părinţii şi copii. Din punctul de vedere al perspectivei sociale prima acţiune a bugetului de familie este "organizarea" motivaţiei. Aceasta include socializarea copiilor. Din punctul de vedere al sistemului de valori sociale, bugetul de familie asigură forţa de muncă. Se poate considera că între subsistemul economic şi cel cultural se formează legături de schimb reciproce, respectiv bunuri de consum şi servicii pentru forţa de muncă socializată.

Aşa numitele "culturi primitive" aflate într-o etapă de subdezvoltare erau din punctul de vedere al structurii societăţii relativ simple şi dispersate. Se formează comunităţi mici, omogene, nestratificate, dintre care numai puţine numărau o duzină de membri. Economia acestor culturi era orientată asupra asigurării existenţei prin autoaprovizionarea comunităţii. Problema principală era căutarea hranei: bărbaţii se ocupau cu vânătoarea, femeile adunau fructe şi seminţe. Se cunoaşte prima diviziune socială a muncii. In cursul dezvoltării

46

ulterioare vor apărea primele forme de cultivare a plantelor, grădinăritul, creşterea vitelor. Meşteşugurile erau din punct de vedere economic de importanţă secundară. Ele ajutau la obţinerea hranei. Prin măsurile de apărare a teritoriului şi a greutăţilor transportului de bunuri, economia unei comunităţi a rămas autarhică şi izolată.

Organizarea, concentrarea diferitelor activităţi pentru dezvoltarea economiei se realiza de comunităţi foarte anevoios, nu existau scopuri precise, norme, coordonări. Economia era mai mult legată de obiceiuri, datini, comportamente. Funcţiile economiei se îndeplineau în cadrul altor instituţii sociale fiind dependente de funcţiile militare, religioase, politice. Familia, economia casnică şi religia formau o unitate astfel încât procesele economice importante se îndeplineau nemijlocit şi direct. Ciclul de la producţie la consum nu era întrerupt prin mijlocirea banilor. In multe zone nu există nici un element comun care să fie utilizat ca mijloc de schimb.

In cadrul comunităţii domnea un sentiment de solidaritate în faţa sorţii, Nu era obişnuită acapararea hranei fără luarea în consideraţie a membrilor comunităţii. Rezervele din economie erau utilizate în cazuri deosebite - război, calamităţi naturale, pentru hrana comunităţii; pe timp de pace aveau loc ritualuri religioase, se aduceau jertfe, se făceau cadouri, aveau loc sărbători comune. Prin aceasta erau stabilite ajutoarele reciproce în caz de necesitate, zeii, erau slăviţi, legăturile între indivizii comunităţii întărite şi prestigiul social al individului era ridicat.

In cursul dezvoltării istorice s-a ajuns la o diferenţiere funcţională care este considerată de unii cercetători ca o constituire din subsisteme a unui sistem total (Wirtschaft als soziales System, în Soziologische Aufklärung, Aufsätze zur Theorie sozialer Systeme , Bd. 1,4. Aufl., Opladen 1974, p. 219).

Procesul de diferenţiere a condus în cadrul procesului de rediferenţiere la subsisteme ale societăţii specializate funcţional, relativ autonome. In cadrul procesului de diferenţiere, s-au detaşat activităţile economice importante până la un anumit grad de raporturile socioculturale în special cele familiare şi s-au concentrat din ce în ce mai mult într-un subsistem relativ permanent al societăţii. Procesul de rediferenţiere a economiei conţine o dinamică proprie manifestată prin funcţionalitate, specializare, profesionalizare, raţionalitate, şi efectivitate. Din punct de vedere al teoriei sistemice, economia s-a despărţit în mare măsură, în cadrul procesului de rediferenţiere, de domeniile societale: familie, religie, ştiinţă şi politică. Economia s-a detaşat de elementele străine şi s-a limitat la rezolvarea problemelor şi sarcinilor cu caracter economic. Procesul evolutiv de rediferenţiere este întovărăşit de un proces de diferenţiere internă crescută. In legătură cu aceasta, în primul rând s-au format pieţele. Legată de industrializare s-a ajuns la o diferenţiere largă a întreprinderilor. Despre o totală desprindere nu poate fi vorba, deoarece în societăţile moderne mulţi comercianţi şi meşteşuguri individuali şi în primul rând întreprinderile de la ţară sunt legate încă de bugetul de familie. Ca obiective principale ale economiei s-au conturat: rezolvarea problemei lipsurilor şi posibilitatea satisfacerii într-o măsură mai mare a necesităţilor materiale şi spirituale ale oamenilor. La început aceste cerinţe ale economiei n-au fost limitate la un anumit teritoriu. In timpurile mai noi s-a pus problema unui teritoriu delimitat naţional. In prezent a apărut problema unei orientări globale, care trebuie privită cu neajunsurile pe care le provoacă. Globalizarea este astăzi răspunzătoare de reducerea

47

numărului de persoane ocupate în sectoarele productive din economiile ţărilor dezvoltate şi de presiunea care determină reducerea salariilor persoanelor cu calificare inferioară.

Un efect mai puternic al globalizării s-a resimţit la nivelul pieţelor financiare care prezintă deja o dimensiune globală. Capitalul se poate deplasa rapid dintr-o zonă în alta, fiind primul care previzionează şi fenomenul de criză, atât economic cât şi politic, Guvernele sunt obligate astfel să reglementeze condiţiile de dezvoltare a pieţei financiare globale. In societatea modernă un accent deosebit îl prezintă dinamica necesităţilor şi nivelul revendicărilor.

Globalizarea este astăzi răspunzătoare de reducerea numărului de persoane ocupate în sectoarele productive din economiile ţărilor dezvoltate şi de presiunea care determină reducerea salariilor persoanelor cu calificare inferioară.

Un efect mult mai puternic al globalizării s-a resimţit la nivelul pieţelor financiare care prezintă deja o dimensiune globală. Capitalul se poate deplasa rapid dintr-o zonă în alta, fiind primul care previzionează şi fenomenul de criză, atât economic cât şi politic. Guvernele sunt obligate astfel să reglementeze condiţiile de dezvoltare a pieţei financiare.

La nivel mondial procesul de globalizare cunoaşte evoluţii diferite, existând contraste vizibile între diferitele zone geografice.

Diferenţe considerabile sunt înregistrate şi în modul de a privi problema globalizării chiar în cadrul aceluiaşi stat. Astfel apar diferenţe între vestul şi estul Germaniei, între sudul şi nordul Coreii sau între Taiwan şi China. Sunt situaţii în care una din părţi a ales sau a fost nevoită să aleagă "izolarea" în timp ce cealaltă a adoptat "integrarea economică".

Globalizarea a condus şi la modificarea modelului managerial. Managerii nu se mai pot limita la problemele curente ale firmei şi la cunoaşterea condiţiilor de desfăşurare a afacerilor din ţara în care activează.

Managerul este obligat să fie la curent cu inovaţiile din domeniul care apar pe plan mondial, cu tendinţele de evoluţie a pieţei şi chiar cu perspectivele de dezvoltare ale competitorilor globali.

In cadrul firmelor multinaţionale pregătirea managerilor este direcţionată spre orientările strategice ale firmei, implicaţiile acestora şi pe stimularea spiritului de întreprinzător inovator.

Globalizarea este implementată prin intermediul soluţiilor multidisciplinare de către managerii care îşi asumă responsabilitatea deciziilor locale.

Managerii globali trebuie să ia în considerare implicaţiile propriilor decizii asupra întregului mediu al companiei, care să conducă la creşterea generală a profitabilităţii firmei.

Managerii trebuie să acţioneze în vederea:

deplasării organizaţiilor de la producţia de masă "stabilitatea dinamică"; evaluării şi dezvoltării competenţelor organice de care dispun;

- descoperii competitorilor reali ai firmei.

48

In acest fel se poate asigura dezvoltarea capacităţii de adaptare a oamenilor în urma procesului de educare şi de perfecţionare, creşterea competenţei managerilor în vederea creşterii eficienţei relaţiilor din cadrul reţelei.

Specialiştii converg tot mai mult spre ideea că avantajul competiţional în societatea informaţională depinde tot mai mult de pregătirea şi calificarea forţei de muncă. Roadele politicii de pregătire se obţin după ani de zile şi de aceea necesită chiar mai mult decât celelalte politici de gândire şi o planificare de perspectivă.

Globalizarea ar fi procesul în urma căruia corporaţiile multinaţionale îşi deplasează banii, fabricile şi produsele în jurul planetei în căutarea unei forţe de muncă ieftine, a unor materii prime ieftine căutând să beneficieze cât mai mult de facilităţile oferite de guverne naţionale şi să ocolească în acelaşi timp legile de protecţie destul de restrictive ale consumatorilor, ale protecţiei forţei de muncă şi ale protecţiei mediului. Din punctul de vedere ale etici sau a moralei acestea se confruntă cu valori foarte scăzute. (Mihai Pricop, Adrian Tanţău, Globalizarea şi strategia firmei, Ed. Eficient, Bucureşti, 2001, p. 86).

Din orientarea centrală rezultă graniţele acestui subsistem social, respectiv subsistemul economic faţa de alte subsisteme. Din orientarea principală se pot urmări conturarea sarcinilor, orientărilor de valoare, normele sociale şi comportamentul, modele de acţiune, remedierea problemelor, care alături de necesităţi determină resursele materiale şi monetare, structurile organizaţionale, şi soluţii potrivite pentru acţiunea economică.

Rediferenţierea economiei este strâns legată de naşterea şi dezvoltarea banilor. Banii formează mediul specific de interacţiune, respectiv de schimb al subsistemului societal, economia. Funcţionarea ciclului economic de la oferta muncii, producţiei, vânzarea şi consumul prezintă poziţia de centru a banilor, Banii funcţionează ca mediu, ca mijloc de achiziţie şi vânzare a bunurilor şi capacităţilor.

Acestea trebuiesc întărite prin valoarea banilor şi pot să fie câştigate de regulă numai cu bani. Se poate deci dezvolta o societate a câştigului, în care banul funcţionează ca: :limbaj special" ca un mijloc de schimb simbolic.

Aşa cum au constat unii economişti, banii nu sunt legaţi de indicii sociali sau graniţele sociale. Ei neutralizează legăturile societale. Legăturile de schimb sunt raţionalizate, standardizate şi simplificate cu ajutorul banilor. Ca mediu generalizat, banii înving pieţele locale, graniţele naţionale şi orizonturile culturale.

Banul creează până la un anumit grad statusul social, prestigiul social, puterea economică, societală şi de asemenea politică, precum şi posibilităţi crescânde de influenţă. Banul nu formează numai un mediu curat de interacţiune, ci joacă în interiorul societăţii moderne şi în alte cadre socioculturale un rol din ce în ce mai important.

Prin rediferenţierea economiei în primul rând favorizată de dezvoltarea banilor, a evoluat şi piaţa ca instituţie economică centrală, coordonată liber de raportul dintre cerere şi ofertă. Prin rediferenţierea economiei s-a produs în cadrul acestui subsistem societal un progres deosebit în privinţa raţionalităţii. In special în domeniul întreprinderii s-a conturat o

49

raţionalitate strategică care este, minimalizarea preţurilor, asigurarea viitorului întreprinderii. Această raţionalitate urmăreşte formele de organizare, o dezvoltare mai mare a proceselor decizionale, progrese ale productivităţii, etc.

Unii specialişti (N. Luhmann, E Buss) prezintă concepţia conform căreia procesul de rediferenţiere conduce spre o "relativă autonomă a economiei". Rediferenţierea favorizează nu autarhia, respectiv independenţa faţă de alte subsisteme ale societăţii, ci un anumit grad de autonomie adică autoimpunerea economiei. In primul rând, cu ajutorul mecanismului banilor, economia are scopuri proprii, valori proprii, norme şi criterii de raţionalitate conturate, asupra cărora se orientează acţiunea economică. Autonomia relativă asigură un câştig ridicat de raţionalitate a economiei, un cadru larg pentru decizii economice, specializare eficientă în privinţa funcţiilor economice. Cu cât economia este mai specializată, cu atât mai mult este ea indicată în îndeplinirea funcţiilor celorlalte subsisteme societale. (E. Buss, Lehrbuch der Wirtschaftssociologie. Berlin und New York, 1985, p. 88-89).

Globalizarea este astăzi răspunzătoare de reducerea numărului de persoane ocupate în sectoarele productive din economiile ţărilor dezvoltate şi de presiunea care determină reducerea salariilor persoanelor cu calificare inferioară.

Un efect mult mai puternic al globalizării s-a resimţit la nivelul pieţelor financiare care prezintă deja o dimensiune globală. Capitalul se poate deplasa rapid dintr-o zonă în alta, fiind primul care previzionează şi fenomenul de criză, atât economic cât şi politic. Guvernele sunt obligate astfel să reglementeze condiţiile de dezvoltare a pieţei financiare globale.

La nivel mondial procesul de globalizare cunoaşte evoluţii diferite, existând contraste vizibile între diferitele zone geografice.

Diferenţe considerabile sunt înregistrate şi în modul de a privi problema globalizării chiar în cadrul aceluiaşi stat. Astfel apar diferenţe între vestul şi estul Germaniei, între sudul şi nordul Coreii sau între Taiwan şi China. Sunt situaţii în care una dintre părţi a ales sau a fost nevoită să aleagă "izolarea" în timp ce cealaltă a adoptat "integrarea economică".

Globalizarea a condus şi la modificarea modelului managerial. Managerii nu se mai pot limita la problemele curente ale firmei şi la cunoaşterea condiţiilor de desfăşurare a afacerilor din ţara în care activează.

Managerul este obligat să fie la curent cu inovaţiile din domeniu care apar pe plan mondial, cu tendinţele de evoluţie a pieţei şi chiar cu perspectivele de dezvoltare ale competitorilor globali.

In cadrul firmelor multinaţionale pregătirea managerilor este direcţionată spre orientările strategice ale firmei, implicaţiile acestora şi pe stimularea spiritului de întreprinzător inovator.

Globalizarea este implementată prin intermediul soluţiilor multidisciplinare de către managerii care îşi asumă responsabilitatea deciziilor locale.

Managerii globali trebuie să ia în considerare implicaţiile propriilor decizii asupra întregului mediu al companiei, care să conducă la creşterea generală a profitabilităţii firmei.

Managerii trebuie să acţioneze în vederea:

50

deplasării organizaţiilor de la producţia de masă la "stabilitatea dinamică"; evaluării şi dezvoltării competenţelor organice de care dispun;

- descoperirii competitorilor reali ai firmei.

În acest fel se poate asigura dezvoltarea capacităţii de adaptare a oamenilor în urma procesului de educare şi de perfecţionare, creşterea competenţei managerilor în vederea creşterii eficienţei relaţiilor din cadrul reţelei.

Specialiştii converg tot mai mult spre ideea că avantajul competiţional în societatea informaţională depinde tot mai mult de pregătirea şi calificarea forţei de muncă. Roadele politicii de pregătire se obţin după ani de zile şi de aceea necesită chiar mai mult decât celelalte politici de gândire şi o planificare de perspectivă.

Globalizarea ar fi procesul în urma căruia corporaţiile multinaţionale îşi deplasează banii, fabricile şi produsele în jurul planetei în căutarea unei forţe de muncă ieftine, a unor materii prime ieftine căutând să beneficieze cât mai mult de facilităţile oferite de guverne naţionale şi să ocolească în acelaşi timp legile de protecţie destul de restrictive ale consumatorilor, ale protecţiei forţei de muncă şi ale protecţiei mediului. Din punctul de vedere al eticii sau moralei acestea se confruntă cu valori foarte scăzute. (Mihai Pricop, Adrian Tanţău Globalizarea şi strategia firmei, Ed. Eficient, Bucureşti, 2001, p. 86).

Capitolul 5. Determinantele socioculturale ale comportamentului economic

Dezvoltarea ştiinţelor economice este strâns legată de reliefarea principiului economic raţional.

Raţionalitatea economică constă în esenţă în aceea că prin mijloacele date sau chiar prin mijloace reduse să se năzuiască spre un succes economic pe cât posibil de ridicat, respectiv să se poată realiza un câştig maximal. Prin concurenţă antreprenorul este forţat să se comporte raţional cristalizându-se imaginea unui "homo economicus".

Datorită creşterii influenţei consumatorului în economia modernă, în teoria economică este analizat şi comportamentul consumatorului şi principiul raţionalităţii economice. Conform acestuia consumatorul încearcă prin mijloace limitate (venit) să realizeze o utilitate cât mai ridicată, (maximizarea utilităţii). In parte este cunoscut că estimarea utilităţii se face în funcţie de necesitate. Fără a fi luat în consideraţie acest punct de referinţă, în legătură cu necesităţile, apare primejdia că noţiunea de utilitate se opreşte la o formă goală, nelegată de viaţă. Luându-se în consideraţie necesităţile consumatorului a fost reliefată economia ca un domeniu de activitate care este competent pentru producţia şi distribuirea mijloacelor necesare satisfacerii necesităţilor.

Atât în comportamentul antreprenorului, cât şi în acel al consumatorului este vorba de o raţionalitate scop-mijloc, care apare ca o neglijare a necesităţilor şi a problematicii de evaluare, ca o raţionalitate instrumentală.

Numai în măsură limitată se poate vorbi în acest context de o acţiune cu un scop raţional în sensul lui Max Weber. Tipul ideal construit de el, al acţiunii cu un scop raţional, conţine

51

acelaşi aspect esenţial aceleaşi consecinţe secundare posibile, care la alegerea scopurilor râvnite sunt luate în consideraţie în mod echilibrat. Problemele grave ale prezentului, în special crizele mondiale au rezultat în mare măsură din luarea în consideraţie în mode nesatisfăcător a consecinţelor secundare extra economice a acţiunilor economice naţionale. Restrângerea teoretică a omului şi raţionalităţii sale pe chipul unui "homo economicus" a contribuit la faptul că subiectul economic ar putea fi descărcat de o răspundere extraeconomică.

La o cercetare justă a realităţii vieţii economice se arată întotdeauna clar că figura importantă a unui "homo economicus" corespunde fără îndoială cu omul economic de fapt, ceea ce este foarte important pentru fundamentarea unei teorii economice relevante ale economicului raţional.

In consecinţă, principiul raţionalităţii economice a devenit un model de comportament în cadrul teoriei economice care dă posibilitatea formulării de legităţi sau legi, precum şi o matematizare a concepţiilor teoretice.

Modelul de comportament economic raţional conţine următoarele ipoteze, care pot solicita o analiză economico-sociologică.

1. Subiectul economic raţional este conceput ca un individ iară emoţii care este în stare să existe în afara lumii socioculturale şi urmăreşte numai interesele sale proprii. Pentru acest subiect economic sunt emoţiile, motivaţiile: dragostea, teama, invidia, încrederea, bunătatea, promptitudinea însuşirii necunoscute în deciziile sale acest subiect economic ignorează toate orientările de valoare care se contrapun intereselor sale.

2. Acţiunii economico-raţionale i se serveşte ca bază o ordine preferenţială, care se desemnează ca sistem preferenţial sau structură preferenţială.

3. Subiectul economic dispune de o informaţie deplină.

4. Subiectul economic este pe deplin conştient de raţionalitatea scopului său.

5.1. Determinantele psihologice ale comportamentului economic în contextul factorilor de influenţă socioculturali

In privinţa determinantelor comportamentului economic trebuie să fie dezvoltate condiţiile naturale de mediu. In rândul acestora menţionăm în special clima, felul solului, rodnicia pământului, precum şi peisajul.

Perioade îndelungate de arşiţă favorizează letargia multor oameni şi micşorează motivaţii pentru muncă. Ierni lungi, grele întăresc tendinţa oamenilor spre precauţie, precum şi grija oamenilor pentru aprovizionare. înrăutăţirea climei şi a fertilităţii solului pot în primul rând, în legătură şi cu creşterea demografică, să ducă la un comportament agresiv concurenţial. O lipsă a albuminei care capătă un caracter cronic duce la înrăutăţirea situaţiei hranei şi lasă să decadă nivelul unor activităţi importante a populaţiei înfometate din ţările sărace.

In sfârşit, probleme neglijate ale economiei pot să distrugă condiţiile naturale de viaţă ale omenirii, ca de pildă problema învingerii pericolului distrugerii fertilităţii solului prin chimizare şi eroziune.

52

Condiţiile naturale de mediul, diferenţiate regional acţionează asupra comportamentului economic. Acestea pot să stimuleze sau să stagneze forţele motrice, nivelul activităţii să-1 ridice sau să-1 prăbuşească, să favorizeze fatalismul sau resemnarea, dinamica sau activismul, să întărească comportamentul altruist sau egoist de rivalitate.

Variaţia chiar pe termen scurt a condiţiilor de mediu existente influenţează în mod specific ordinea preferenţială şi comportamentul economic.

Astfel, o iarnă deosebit de aspră poate să ridice valoarea hainelor calde şi să declanşeze un comportament specific de cerere şi ofertă. Zăpezi abundente ridică cererea articolelor de sport. O vară secetoasă promovează cererea de haine uşoare, subţiri de vară, de plajă, de camping. Astfel se înţelege clar că anotimpurile şi variaţiile vremii influenţează raportul dintre cerere şi ofertă.

In mod deosebit, comportamentul omenesc este influenţat şi precizat de forţa de muncă motivaţională.

Omul este fără îndoială, în comportamentul său, influenţat de instincte, necesităţi, imbolduri.

Realitatea arată că modul de comportament depinde în mare măsură de condiţiile socioculturale, de legăturile de dominaţie şi de situaţia economică existentă. Intr-o societate autoritară un antreprenor poate să manifeste un comportament mai agresiv decât într-o societate democratică. într-o perioadă de supra-ocupare şi de lipsă a forţei de muncă, şeful trebuie să-şi învingă comportamentul său agresiv faţa de o societate în care şomajul atinge o cotă ridicată.

Caracterul instinctiv indică necesităţile primare, precum şi necesităţile vitale. Ca necesităţi primare, respectiv vitale menţionăm: dependenţa de oxigen, foamea, setea, necesitatea de a dormi, asigurarea unui stadiu optim de încălzire. Satisfacerea necesităţilor primare se face prin: hrană de bază, apă de băut, spaţiu de locuit, haine groase, care pot fi realizate într-o societate caracterizată prin diviziunea dezvoltată a muncii. Mijloacele de supravieţuire trebuie să existe şi într-o societate a lipsurilor, dar aici apar tulburări sociale şi contradictorii ale populaţiei. Omul este puternic legat de satisfacerea necesităţilor primare după anumite mode. De-a lungul istoriei s-au manifestat diferite mode, care caracterizau diferite culturi, care erau supuse schimbărilor. Aici acţionează şi condiţiile de mediu existente. în cursul proceselor de dezvoltare a avut loc o perfecţionare culturală crescândă a satisfacerii necesităţilor primare. Satisfacerea necesităţilor de hrană variază de la cultură la cultură. Putem să menţionăm selectarea şi pregătirea mijloacelor de hrană: protecţia, interzicerea anumitor posibilităţi de hrană (în Islam este de exemplu interzis consumul de carne de porc), anumite obiceiuri şi mijloace de a mânca (de exemplu: cuţit, furculiţă, lingură sau beţişoare), selectarea felurilor de mâncare zilnică (de exemplu aprecierea ridicată a micului dejun sau masa principală, la prânz sau seara).

Numeroase necesităţi secundare, respectiv motivaţii se formează în interdependenţă cu satisfacerea necesităţilor primare, cu influenţe socioculturale diverse. Astfel membrii bine situaţi ai unei societăţi urmăresc relativ rar satisfacerea necesităţilor primare. De regulă ei nu percep cerinţele după hrana obişnuită, au gusturi pentru anumite mijloace de hrană cu calităţi deosebite. De pildă deşi apa obişnuită le poate satisface cerinţele de sete, ei preferă băuturi rafinate, precum cafea, limonadă, bere, vin. Aşa ajung oamenii să bea cafea ca o

53

necesitate secundară. Aceste necesităţi secundare, din care rezultă o cerinţă de ofertă de produse speciale, sunt întărite adesea prin acţiuni psihice organice. în timp ce consumatorii de vin şi cafea pot fi stimulaţi, unii băutori de bere ştiu să aprecieze acţiunea binefăcătoare a băuturii lor. Felurite sunt necesităţile secundare în legătură cu diferitele părţi de îmbrăcăminte, care variază cultural şi astăzi sunt subordonate fluctuaţiilor modei. Alte necesităţi secundare subordonate schimbărilor sunt acelea legate de locuinţă. Necesităţile secundare nu răspund unei cerinţe organice şi nu sunt nici născute ci ele au intrat în toate epocile şi culturile. Ele se nasc ca produse secundare asociative de la fenomene de studiu, în situaţia de satisfacere a necesităţilor primare. Necesităţile secundare sunt motivaţii învăţate şi de studiat care în conturarea lor reflectă legături socioculturale.

O altă categorie a năzuinţelor o formează necesităţile: necesitatea la siguranţă, proprietate, capacitate, succes, progres, apreciere favorabilă, autorealizare, prestigiu, autodezvoltare, năzuinţa de putere şi dominaţie.

Modalitatea de satisfacere a năzuinţelor depinde de particularitatea mediului social-cultural corespunzător. Intr-o societate în care oamenii nu cunosc nici un automobil şi nici o poziţie profesională pentru funcţiile de conducere, nu au nici năzuinţa de a poseda un automobil sau să atingă o poziţie profesională de conducere. Dacă într-o societate prestigiul social este preţuit la un nivel superior, atunci mulţi membrii ai societăţii se orientează în acest scop. Dacă prestigiul social se poate asigura numai printr-o concurenţă de la serviciu, atunci mulţi membrii ai societăţii vor intra în această luptă.

Prin dezvoltarea societăţii actuale modalităţile de satisfacere a trebuinţelor trebuiesc fundamentate în procesul de învăţare socială. In referirile lor concrete şi delimitările lor specifice năzuinţele sunt în acelaşi timp necesităţi învăţate, respectiv secundare. Cu cât năzuinţele în cadrul unei societăţi sunt mai variate, diferenţiate şi structurate vertical cu atât mai greu este de atins un scop mai înalt.

5.2. Ideologii

In calitatea sa de fiinţă activă din punct de vedere spiritual, omul în decursul istoriei a creat numeroase ideologii. Acestea pot fi apreciate ca sisteme de înţelegere umană individuale şi universale. Cu ideologiile sau născut structuri de cunoştinţe care au permis ca întreaga viaţă în univers să se manifeste cu un anumit scop.

Ideologiile formează în mare parte substanţa ideală a culturii. Ele sunt de o importantă majoră pentru viaţa comună ordonată cu rost, a oamenilor din interiorul unei societăţi.

In perioadele timpurii din istorie ideologiile erau influenţate religios şi în mare măsură închistate dogmatic faţă de noile reprezentări ale credinţelor sau cunoştinţelor. In epoca modernă s-au mai adăugat ideologii care îşi au originea în gândirea raţională. Oricare din aceste ideologii moderne au fost într-o măsură crescândă în evoluţia lor influenţate politic, consolidate dogmatic şi dovedite ca ideologii de puternică influenţă, ca de exemplu comunismul cu feluritele sale variante. Chiar în această ideologie o poziţie centrală a ocupat dimensiunea economică a traiului comunitar uman.

54

Ideologiile nu servesc numai la interpretarea realităţii existente. Ele conţin concepţiile specifice, ca de pildă cum în interiorul unei culturi viaţa în comun a oamenilor poate asigura problemele de existenţă, ce este important pentru aceşti oameni, cum trebuie ei să se comporte.

Ca urmare a rolului de orientare fundamentală a ideologiilor pentru înţelegerea existenţei şi a comportamentului oamenilor, aceste sisteme acţionează în mod deosebit şi asupra vieţii economice.

In interdependenţă cu apariţia statelor naţionale moderne s-a format naţionalismul, o ideologie seculară, care a impulsionat comportamentul economic al multor oameni. Identificarea sentimentală cu propria naţiune a dus la apariţia multor neajunsuri, lipsuri, şi jertfe, în vederea creşterii puterii propriei ţări. Prin orientarea spre o naţiune mulţi oameni

s-au apropiat spre orizontul colectiv de gândire, care a depăşit năzuinţa spre o fericire individuală proprie. In afară de aceasta, naţionalismul a réorientât concepţiile religioase tradiţionale care împiedicau activitatea economică.

Dezvoltarea economică a Japoniei după cel de-al doilea război mondial este esenţială pentru reîntoarcerea la naţionalism, care a unit scopuri politice militare expansioniste cu scopuri de creştere economică şi a stimulat comportamentul economic al multor japonezi.

In aşa numitele ţări ale lumii a treia, naţionalismul a dus la o reanaliză cu privire la identitatea culturală proprie, la o revitalizare a elementelor culturale religioase tradiţionale. Prin aceasta au fost stăvilite sau chiar orientate cerinţele de modernizare după modelul din vest care acţionau asupra comportamentului economic. Un exemplu în acest sens este revoluţia din Islam de sub conducerea ayatolahului Ruhollah Khomeni.

Pentru comportamentul economic de o importanţă deosebită sunt idelogiile socialismului şi comunismului. Pe baza orientării lor materialiste aceste ideologii tradiţionale, strâns înrudite, au înlăturat în primul rând elementele tradiţionale. In locul acestora au fost impulsionate: o industrializare forţată, o activitate de serviciu disciplinată, o creştere economică accelerată. întrepătrunderea capacităţii societăţii socialiste cu un puternic naţionalism sau patriotism a impulsionat hotărârea multor muncitori, prin preluarea propriilor lipsuri şi greutăţi, să acţioneze la fundamentarea economică a unei societăţi comuniste îmbelşugate, de ale cărei roade s-ar fi putut bucura generaţiile următoarele. Colectivismul susţinut prin ideologia oficială şi totalitarismul exercitat prin sistemul de dominaţie au constrâns mai departe iniţiativa, creativitatea, şi autorăspunderea individului. Persistenţa unei pătrunderi totalitare a unei astfel de ideologii colectiviste a dus chiar în prezent în societăţile afectate la concluzia că elementele indispensabile ale unui comportament economic rămân reprimate în astfel de cazuri. In concluzie se constată că manifestarea comportamentului economic depinde şi de cadrul de referinţe în care trăieşte individul.

In încheiere trebuie să menţionăm că între viaţa economică şi comportamentul economic pe de o parte şi ideologiile pe de altă parte se manifestă nenumărate întrepătrunderi.

5.3. Valori, sisteme de valori, schimbări de valori.

55

In rândul elementelor principale ale unei ideologii se numără valorile socioculturale. Acestea formează coloane ale sensului interdependenţei universale. Valorile socioculturale funcţionează ca cele mai înalte scopuri şi măsuri ale moralei şi obiceiurilor. Din punct de vedere sociologic valorile sunt după părerea unui cercetător "elementele hotărâtoare ale unei culturi". (W.Rudolph: Die americanische "Cultural Anthropology" und das Wertproblem, Berlin, 1995, S. 164). Din punct de vedere al concepţiei sociologice, o valoare este un standard general de orientare selectivă, pentru direcţia, intensitatea, scopul şi modalitatea de comportament pentru apartenenţii unui domeniu social cultural determinat (W.Rudolf, op cit.). Valorile unei culturi precizează în mod fundamental ce este important pentru membrii unei societăţi respective, care sunt scopurile care trebuiesc urmărite. Fără astfel de valori, omul ar fi fără orientare. Ele oferă oamenilor o capacitate ridicată de adaptare în ce priveşte diferitele interdependenţe climatice şi condiţiile naturale de viaţă. In favoarea şanselor de supravieţuire ale oamenilor, în domeniile climatice diferite, s-au conturat diferite culturi, care sunt desemnate prin valori specifice.

Valorile, canalizate într-o ideologie, apoi încheiate într-o cultură, s-au născut în context istoric.

Valorile nu rămân fără interdependenţe, ci dezvoltă felurite legături privind: dependenţele şi intensificările sub şi supraordine, tensiuni şi antagonisme. Prin acestea valorile formează sisteme de valori structurate ierarhic, care prezintă în societăţile mari şi moderne un caracter puternic pluralist.

Comportamentul economic depinde de măsura în care societatea este caracterizată printr-un sistem de valori liber-tolerant sau autoritar totalitar. In ambele cazuri este concludent care sunt valorile dominante care caracterizează respectivul sistem de valori. Un sistem liber tolerant asigură comportamentului economic, relativ, inovator un spaţiu larg de acţiune şi anume în favoarea dezvoltării economice. O societate cu un sistem închis, totalitar, autoritar, restrânge posibilităţile de iniţiativă, de evoluţie a ideilor, de creativitate, în dauna dezvoltării economice.

Aceasta poate să fie favorizată când sistemul închis, autoritär-totalitär conţine valori care sunt urmate de membrii societăţii cu dăruire şi care pot să acţioneze stimulativ asupra comportamentului economic şi asupra pregătirii pentru muncă. Aceste valori pot fi: mândrie naţională, progres, orientare pentru viitor, fericire pământească, etc.

In societăţile moderne este dirijat comportamentul economic de un sistem de valori stabil şi de durată. In comparaţie cu culturile şi societăţile anterioare, s-a impus o schimbare de valori accelerată: diminuarea sau anularea valorilor precizate, apariţia de noi valori, reevaluarea vechilor valori, înşiruirea valorilor individuale într-un sistem de valori, naşterea de noi sisteme de valori, noi întrepătrunderi între valorile individuale, penetraţia largă a valorilor individuale, schimbarea punctelor de vedere cu privire la valori, schimbările în comportamentul legat de sisteme de valori şi valori.

Schimbarea de valori are loc nu numai într-o formă lineară. Multe aspecte ale schimbării de valori prezintă o formă ciclică. Tendinţele de schimbare de valori indică conturarea de forţe contrarii. In primul rând aceia care îşi văd propriile elemente de valoare ameninţate, interese şi câştigurile fiind în pericol, vor acţiona cu forţe contrarii: prin reclamă, activităţi publice,

56

campanii de educare, de lămurire, influenţe asupra domeniului politic, asupra mass-mediei şi asupra sectorului de instruire.

Pluralizarea valorilor în interiorul societăţilor moderne prezintă o multitudine de reprezentări de valoare individuală şi de asemenea preferinţe, interese, dorinţe, scopuri, gusturi, etc. In primul rând aceste determinante ale comportamentului economic se deosebesc, în mare măsură, între diferiţi indivizi. Există de pildă o mare deosebire între ordinea preferenţială individuală. Schimbarea accelerată a valorilor socioculturale şi reprezentările individuale acţionează în mod fundamental asupra schimbărilor în ordinea preferinţelor precum şi asupra bazei de desemnare a comportamentului economic, ca de pildă reprezentări de utilitate, atitudini revendicative, mod de a înţelege gustul, etc. Nu trebuie să nu luăm în consideraţie că accelerarea schimbării valorilor este legată în mare parte de elementul economic prin influenţa progresului tehnic şi dezvoltarea economică, prin schimbările în viaţa de serviciu, prin scurtarea timpului de muncă şi prin reclamă în mod special.

Ordinea preferenţială şi în primul rând precizarea individuală a comportamentului economic este manifestată într-un permanent proces de schimbare: prin inovaţii, prin noi experienţe de producţie şi produse ori posibilităţi de consum, noi tehnici de organizare şi stil de conducere, noi servicii şi şanse de manifestare, etc.

Pluralizarea şi dinamizarea valorilor socioculturale, a reprezentărilor individuale, a ordinii preferenţiale şi celelalte determinante interne ale comportamentului economic sunt pe deplin cunoscute şi supuse la noi evaluări şi reevaluări, prin noi precizări legice, şi reglementări.

Pluralizarea şi dinamizarea valorilor socioculturale, a reprezentărilor individuale şi celelalte determinante interne psihice ale comportamentului economic corespund unei multitudini şi accelerate schimbări de expresii de comportament, stiluri de viaţă, stiluri de consum. Modele de comportament moştenite, tradiţionale, sunt destabilizate şi chiar înlocuite. S-a produs o diferenţiere de comportament, care este mărită de spaţiul individual de acţiune. A apărut în acelaşi timp o nesiguranţă de comportament, pe care personalitatea labilă o dezorientează şi o îngreunează. Comportamentul devenit foarte variat şi subordonat schimbărilor accelerate de valori nu se lasă captat în modele de comportament ideale, înguste nici în acelea ale raţionalităţii economice. Prognozele cu privire la schimbările de comportament s-au îndepărtat de realitate. Aceste reprezentări fac din ce în ce mai actuală problema cercetărilor experimentale cu date actuale.

5.4. Normele sociale

Comportamentul economic trebuie canalizat prin norme sociale.

Normele sociale sunt concretizări ale valorilor socioculturale. Normele sunt cu atât mai mult acceptate ca reguli a traiului în comun zilnic, cu cât sunt legitimate prin valori interiorizate şi împărţite în comun. Dacă este apreciată în interiorul unei societăţi, proprietatea familiară asupra bunurilor cu atât mai mult norma va fi apreciată şi urmată, astfel că nici o familie nu trebuie să-i ia alteia bunuri. In sistemul de valori a unei societăţi, egalitatea are o poziţie superioară atunci se admite norma că în acţiunile de schimb între două sau mai multe persoane trebuie să fie atinsă starea de echivalent între a da şi a lua.

57

De multe ori o normă socială este legitimată prin mai multe valori. In decursul istoriei unei culturi şi a unei societăţi se naşte mereu o ordine normativă instituţională care precizează în mod specific care moduri de comportament ale individului se pot practica într-o situaţie specifică.

Pentru a face vizibil câmpul larg al normelor sociale se observă deosebirea între norme necesare, norme obligatorii şi norme posibile. (Muss-Soll und kann-Normen-Karl-Heinz Hillmann, Allgemeine Wirtschaftssoziologie, - München Vahlen, 1988, p.103).

Normele necesare sunt reguli de comportament la care nu se prea poate renunţa pentru a desfăşura o viaţă în interiorul unei societăţi. Ele indică un grad ridicat de obligativitate. Respectarea acestor norme este considerată ca necesară sau ca firească şi nu este răsplătită. încălcarea normelor necesare este pedepsită cu sancţiuni negative, respectiv pedepse. In aşa numitele societăţi primitive aceste norme sunt identice acelor interdicţii "tabu". Vătămarea unui Tabu putea să ducă la înlăturarea din comunitate a individului care a săvârşit aceasta.

In societăţile moderne sunt identice cu normele necesare, normele de drept care fixează în scris indicaţii de comportament. In cadrul sistemului de drept al societăţii moderne sunt direcţionate domenii importante pe reglementarea normativă a comportamentului economic şi anume: dreptul comercial, economic, al muncii, o mare parte a dreptului impozitelor, dreptul social, dreptul privat, şi în măsură crescândă dreptul mediului. Aici se adaugă şi o internaţionalizare a dreptului, de exemplu dreptul european şi dreptul de comerţ exterior.

Normele obligatorii cuprind obiceiuri tradiţionale, moştenite, care în cursul unui proces de păstrare din punct de vedere istoric s-au cristalizat. Ele sunt considerate de oameni mai mult ca "naturale" sau ca "de la sine înţeles". La fel ca şi normele necesare, normele obligatorii sunt legate de sancţiuni negative. Nerespectarea normelor obligatorii duc în cadrul formaţiunilor sociale la sancţiuni negative. Ele pot să fie solicitate de cei în cauză. Dee exemplu neîndeplinirea repetată a normelor de către un membru grupului are drept consecinţă că aceasta să fie înlăturat din cercul colegilor săi. O astfel de sancţiune negativă ajunge să fie pentru cei pedepsiţi cu mult mai grea decât o amendă. Pe de altă parte respectarea normelor obligatorii are uneori ca rezultat sancţiuni pozitive, respectiv, câştigarea simpatiei. Intre normele obligatorii şi cele necesare nu există o linie de demarcaţie precisă. In organizaţiile mai mari multe norme obligatorii sunt fixate în cadrul regulamentelor quasijuridice.

Comportamentul economic se subordonează şi unei mulţimi de norme posibile care s-au conturat în diferite domenii ale vieţii, formaţiuni sociale, situaţii obişnuite. In intersectarea cu normele obligatorii se includ în normele posibile multe datini, convenţii, uzanţe, ca de exemplu moduri constante de comportament în relaţii comerciale. Respectarea normelor posibile nu este garantată prin sancţiuni negative sau constrânsă. Eventual cel care ignorează normele posibile declanşează o puternică antipatie din partea partenerilor săi. In genere este stimulată respectarea normelor posibile prin recompense. Acela care în defavoarea timpului său liber, a comodităţii sale sau chiar a sănătăţii sale respectă normele posibile poate să câştige preţuirea deosebită a colegilor săi, colaboratorilor, şefilor, subordonaţilor, partenerilor de afaceri sau clienţilor.

58

Pentru mulţi oameni, înalta recunoaştere, preţuirea deosebită, şi prestigiul de care se bucură în faţa semenilor săi reprezintă o valoare intrinsecă care ridică valoarea vieţii. In afară de acestea îndeplinirea normelor posibile este pentru întreprinderile şi organizaţiile actuale o premisă esenţială pentru carieră şi succes. De pildă, un funcţionar care prestează multă muncă, care face ore suplimentare, care se poartă prietenos şi cooperant cu toţi şefii şi colaboratorii este cotat în cadrul întreprinderii cu mai multe şanse de avansare decât un coleg care nu renunţă la timpul său liber, care respectă numai normele necesare şi normele obligatorii. O antreprenoare care se ocupă cu toată căldura de bunăstarea socială a colaboratorilor săi nu se bucură numai de o recunoaştere şi o preţuire deosebită, ci şi de angajarea puternică a capacităţii colaboratorilor săi.

Ca urmare a accelerării schimbărilor socioculturale în interiorul societăţii moderne s-au slăbit unele dintre normelor obligatorii şi posibile. într-o vreme în care permanentele inovaţii şi schimbări ale individului pretind o deosebită capacitate de studiu şi flexibilitate, nu este de ajuns numai onestitatea vârstei ca să confere normelor valabilitate. Mai mult, sub influenţa ştiinţelor sociale s-a pătruns în domeniul normelor sociale şi-a scos la iveală pentru tot mai mulţi oameni istoricitatea, relativitatea, şi necesitatea schimbării acestor reguli de comportament. Reconstruirea normărilor tradiţionale de comportament şi pluralizarea economiei moderne constituie primejdiile de apariţie a unei lacune normative crescânde în defavoarea aşteptărilor de siguranţă, seriozitate în viaţa oamenilor în comun. Moderarea normelor obligatorii şi posibile deschide individului izolat câmpuri mai largi de acţiune şi autodezvoltare personală. Creşterea utilizării acestui spaţiu de manifestare accelerează acel proces de moderare normativă. Fenomenele economice cum sunt: schimbările structurale, mobilitatea serviciilor şi reclama acţionează în această privinţă din ce în ce mai mult. Individul nu mai este ca în epocile primitive legat puternic de o comunitate şi subordonat etic şi moral acesteia. Mai mult, el a dobândit libertatea intrării şi a desprinderii de comunitate. Moderarea normelor posibile şi obligatorii dă posibilitatea individului luând în consideraţie mediul înconjurător şi semenii săi să acţioneze din punct de vedere moral autonom şi pe răspundere proprie. Se aşteaptă o astfel de orientare de la posesorii de poziţii de răspundere: antreprenori, funcţionari superiori în funcţii de conducere, conducători de uniuni. Se încearcă respectiv prin apele la raţiune, şi la înţelegere să se acţioneze prin autocontrolul şi răspunderea proprie a managerilor şi prin realizarea unei schimbări a comportamentului de mediu. Moderarea normelor posibile şi obligatorii măresc posibilităţile ca până la un anumit grad să se poată comporta individul ca "homo economicus", de a se lăsa condus individul de un stil individualist raţional, orientat asupra intereselor şi necesităţilor. Comportamentul omului economic se poate apropia de un model de comportament tipic ideal al realităţii economice.

In legătură cu nesiguranţa reglementărilor normative ale vieţii economice precum şi referitor la problemele care se ridică, apare un complex de sarcini care din punct de vedere economico-sociologic este de mare importanţă.

a. Reliefarea unui comportament în general acceptat dirijate pe urmărirea sistemului de valori şi norme. Acesta trebuie să asigure supravieţuirea şi ridicarea calităţii vieţii.

b. Luând în consideraţie o flexibilitate economică a individului este suficient înţelegerea necesităţii unui sistem comun de valori şi norme, iar omul economic acţionează etic, moral, după principii şi raţionamente.

59

c. Problemele şi conflictele se lasă fie ocolite sau rapid învinse prin posibilităţi largi, precizate tuturor celor lezaţi şi prin participarea la un sistem de comunicare pe cât posibil de deschis, pe deplin înţeles, reciproc.

d. Prin fundamentarea unei educaţii morale se poate acţiona în aşa fel ca omul economic să atingă o treaptă pe cât posibil de înaltă dezvoltare morală. Esenţial în această direcţie este că omul individual trebuie să năzuiască nu numai scopuri individuale de grup sau din urmarea cugetărilor sale, ci în acelaşi timp să practice şi răspundere ecologică şi justeţe socială.

5.5. Roluri sociale

Dacă statusul este ansamblul comportamentelor la care se poate aştepta individul din partea celorlalţi membri ai grupului, rolul defineşte ansamblul comportamentelor pe care grupul le poate aştepta în mod legitim de la individ. Deşi sunt două noţiuni distincte, ele se completează reciproc, stabilind poziţia socială a fiecărei persoane în societate. Fiecare status trimite în mod neaşteptat la un rol, iar societatea dispune de un sistem de norme şi mijloace de constrângere, implicite sau explicite pentru a obţine ca indivizii să-şi adapteze conduita la modelul care le este recunoscut (datorită faptului că rolurile sunt în general prestabilite).

Statusul împreună cu rolurile care îi sunt aferente condiţionează integrarea individului în structura socială. Vom explica mai clar legătura dintre status şi rol. Viaţa în comun a oamenilor are la bază o structură de poziţii sociale. Viaţa în comun a oamenilor are la bază o structură de poziţii sociale. Poziţiile sociale sunt formaţii care sunt legate de funcţii precise: sarcini, contribuţii de capacitate, acţiuni. Funcţiile legate de poziţii trebuiesc îndeplinite, dacă societatea trebuie să supravieţuiască ca o interconexiune de oameni care colaborează.

Poziţiile sociale sunt evaluate în mod diferit de membrii societăţii. Estimarea unei poziţii depinde în ce măsură funcţiile legate de ea sunt importante pentru păstrarea coeziunii grupului. Poziţia legată de o evaluare precisă este desemnată în sociologie aşa cum am prezentat mai sus ca status social. (Statusul social = Poziţie socială + Evaluare).

Prestigiul social al unei persoane atârnă în mare măsură de poziţia sa socială. Din funcţiile unei poziţii sociale rezultă drepturile şi îndatoririle precise ale posesorilor de poziţii. Drepturile şi îndatoririle posesorilor de poziţii indică ce fel de comportament trebuie să aştepte un posesor de poziţii, şi ce comportament aşteaptă alţii de la el. Acest comportament conţine şi reprezentarea propriei persoane.

Pe baza drepturilor şi îndatoririlor care sunt combinate cu poziţii sociale, posesorul de poziţii individuale subordonează o mulţime de aşteptări de comportament din partea mediului său social. Aşteptările normative de comportament legate cu o poziţie socială au ca rezultat un rol social. (Rolul social = poziţie socială + aşteptări de comportament normativ).

Rolul social este prin urmare un mănunchi de aşteptări normative de comportament care sunt legate de o poziţie socială. Aşteptările de comportament posesoare de poziţii sunt desemnate prin urmare ca aşteptări de roluri. Rolurile nu sunt percepute ca presiuni din

60

afară, ci ca părţi componente ale personalităţii individuale. Este individul mulţumit cu situaţia sa de viaţă, atunci nu-i vine ideea ca să reflecteze la rolurile sale în mod critic. El se identifică mai mult cu ele şi se angajează ca să le îndeplinească.

De pildă un agricultor individual a crescut prin moştenirea în rolul profesiei sale; el va ajunge în rolul său în cadrul rezolvării unei situaţii din agricultură.

Fiecare individ are cel puţin unul până la mai multe roluri economice importante.

Fiecare om îmbracă pe baza necesităţii sale organice fără îndoială rolul de consumator. Din perspectiva societăţii bunăstării generale, cu greu se găseşte vreun individ care să fie gata ca rolul de consumator să-1 îndeplinească numai pentru satisfacerea necesităţilor fiziologice importante. Ca urmare a socializării, consumatorul a dezvoltat o structură motivaţională care nu se bazează numai pe necesităţile primare, desemnate social culturale ci şi pe necesităţile secundare, care se subordonează influenţei factorilor mediului economic, social, cultural.

Rolul de consumator conţine în sensul de subrol acela de cumpărător. In ce măsură consumatorul individual intră în rolul de cumpărător, nu depinde de legăturile corespunzătoare de venit şi de avere, respectiv de puterea de cumpărare. Mulţi indivizi sunt atât de absorbiţi de activitatea lor profesională că abia îşi pot permite să dispună de timpul necesar pentru cumpărături. Ca urmare a diviziunii muncii tradiţionale familiare activitatea de cumpărător este preluată de soţie. Actualul schimb al rolului, legat de gen acţionează din nou, astfel că mulţi bărbaţi preiau mai mult decât până acum rolul de cumpărător. Cazuri extreme prezintă acei oameni care din cauza unor piedici, nu pot să apară drept cumpărători. Ei nu pot să acţioneze în calitate de cumpărători decât prin telefon. Rolul de cumpărător adună numeroase aşteptări de diferite origini. In contra consumatorului au fost întreţinute aşteptări legate de interese din partea a altor participanţi la piaţă şi instituţii mai mult sau mai puţin specifice. Astfel în cadrul unei economii de piaţă, întreprinderile aşteaptă de la consumator ca el să se lase influenţat prin măsuri de marketing şi să se comporte pe cât posibil prietenos în privinţa cumpărării. Organizaţiile de apărare a mediului aşteaptă de la cumpărător un comportament de cruţare a mediului.

In realitate comportamentul de roluri a consumatorului nu conţine obligaţii din partea întreprinderii, a organizaţiilor de consumatori, organizaţiilor de apărarea mediului care sunt dirijate direct asupra rolului de consumator. Multe aşteptări specifice care pentru consumatorul individual sunt într-o măsură crescândă sunt obligatorii, formează elementele altor roluri. Astfel se pot cuprinde în rolul de consumator al unui individ aşteptările care se împletesc cu rolul de tată de familie sau cu rol de profesie precis. In măsura împletirii strânse a rolului de consumator cu late roluri, trebuie să fie analizate ca o aglomeraţie de roluri.

Accelerarea de astăzi a schimbării sociale iese în evidenţă prin schimbări reprezentative ale rolurilor sociale. Schimbarea rolului de consumator include numeroase impulsuri prin aceea că mulţi consumatori ajung bucuroşi de inovaţii şi se interesează de noi posibilităţi de modelare a vieţii proprii. In afară de aceasta, diferite instituţii cunoscute încearcă să schimbe comportamentul de consumator în favoarea propriilor priorităţi de valoare şi interese. Ca urmare a unei largi precizări de roluri ale comportamentului economic schimbarea rolurilor sociale conduce în mod obligatoriu la o schimbare susţinută a comportamentului economic.

61

Cei mai mulţi membri ai societăţii (care sunt capabili de câştig au rolul de angajat). Aşteptările normative care formează rolul de angajat rezultă din scopurile întreprinderii, sarcinile de serviciu, necesităţile organizatorice, structurile birocratice. Din ce în ce mai mult elemente de rol de angajat sunt întărite prin norme juridice, în special prin dreptul muncii. In general se aşteaptă de la posesorul unui rol de angajat, ca el să respecte timpul de muncă, să-şi îndeplinească corect şi eficient sarcinile sale să nu tulbure limita întreprinderii, să se angajeze după posibilităţi pentru realizarea binelui întreprinderii. Rolul de angajat se împarte în rol de muncitor şi model de rol pentru funcţionar.

Din punctul de vedere al puternicilor schimbări ale funcţiilor şi domeniului sarcinile cu caracter sociologic este problematică diferenţierea între funcţionari şi muncitori. In primul rând datorită dezvoltării tehnice activitatea muncitorului este mai bine căutată decât aceea a multor funcţionari din cadrul statusurilor inferioare sau serviciilor. La drept vorbind, mulţi muncitori primesc un venit mai mare decât micii funcţionari.

În cadrul categoriei de status muncitor şi funcţionar există deosebiri funcţionale pe măsura statusului, care duc iarăşi la o diferenţiere a reflectării rolurilor concrete. In cadrul categoriei de muncitori se prezintă ca diferenţiere: muncitori necalificaţi, muncitori calificaţi, muncitori specialişti. In genere se poate spune că muncitorul specialist subordonează aşteptările de roluri pretenţioase faţă de muncitorul necalificat. Astfel, de pildă, se aşteaptă de la mulţi specialişti muncitori o pregătire ridicată pentru ridicarea permanentă a calificării profesionale. Calitatea muncii şi muncitorilor specialişti le dau posibilitatea ca să exercite şi activităţi subordonate.

Diferenţierea manifestărilor rolurilor de angajaţi subordonează nu numai treptele ierarhice verticale ci şi deosebirile regionale, specifice profesiei şi branşei, De pildă putem da ca exemplu diferenţierea între industria calculatoarelor şi agricultură.

Precizarea rolului de angajat depinde şi de mărimea întreprinderii. In întreprinderile mici se pot accentua aceste roluri chiar emoţional. Ca urmare a progresului tehnic, rolurile de angajaţi sunt subordonate unor schimbări rapide. Astăzi angajaţii au pretenţii din ce în ce mai mari. De la muncitorii specialişti, tehnicienii şi inginerii se aşteaptă aptitudini complexe: capacitate de studiu, capacitatea de schimbare, gândire proprie, conştiinţa răspunderii, capacitate de activitate în comun, flexibilitate, îndemânare în deservirea agregatelor complicate, decizii rapide în cazuri de dereglări.

Măsurile luate de întreprindere pentru creşterea identificării celor care lucrează în întreprindere cu rolurile lor de angajaţi conţin o schimbare planificată în mod ştiinţific de roluri şi anume: revalorizarea rolurilor specifice de muncă

schimbarea de scop a rolurilor în favoarea domeniilor de competenţă mai mare şi a domeniilor de răspundere pentru posesorii de roluri;

îmbunătăţirea şanselor de afirmare şi de confirmare a capacităţii, coordonarea unui stil de conducere colegial.

Schimbarea rolurilor de angajaţi aduce o nouă determinare de profesii, de pildă: instalator de unelte, electronist de energie a agregatelor, mecanic de întreţinere a agregatelor.

62

în viaţa economică o categorie importantă de roluri o formează aceea de manageri şi patroni.

O sarcină importantă a analizei de roluri economico-sociologică constă în descoperirea feluritelor reliefări ale rolurilor de antreprenori. Există antreprenori de averi proprietar de întreprinderi, antreprenori angajaţi, respectiv manageri.

De la posesorul unui rol de manageri se aşteaptă în genere ca el să se angajeze pentru bunăstarea întreprinderii sale şi a colaboratorilor săi, să îmbunătăţească condiţiile de muncă, pe cât posibil să reglementeze dorinţele clienţilor şi ale consumatorilor săi, să realizeze produse bune, sănătoase, neprimejdioase, convenabile, să asigure servicii utile, sigure, să creeze locuri de muncă sau cel puţin să le păstreze, să ia în consideraţie progresul tehnic, să preia răspunderile sociale, să ia în consideraţie pe cât este posibil importantă ocrotirii mediului.

Manifestarea aşteptărilor concrete cu privire la rolul de manageri atârnă în special de poziţia diferiţilor parteneri de roluri ai întreprinderii. în rândul acestor parteneri de roluri menţionăm: colaboratori, clienţi, furnizori, sponsori, parteneri de afaceri şi concurenţi, reprezentanţi ai sindicatelor, de uniuni, reprezentanţi ai vieţii publice.

Colaboratorii aşteaptă de la manager ca el să manifeste interes pentru prosperitatea întreprinderii pentru locuri de muncă sigure, pentru condiţii sănătoase de muncă, să plătească pe cât posibil salarii ridicate să producă capacităţi sociale, să practice un stil cooperant colegial, să se îngrijească pentru şanse de manifestare şi pentru un bun climat de întreprindere. în dependenţă de respectivele poziţii şi de rolul în întreprindere sunt aceste aşteptări accentuate de la indivizii izolaţi în mod diferenţiat: muncitorii aşteaptă în primul rând salarii ridicate şi condiţii de muncă sănătoase. Funcţionarii superiori aşteaptă în special un stil de conducere modern, şanse de afirmare, pretenţia unei cariere proprii. In decursul timpului şi sub influenţa actualelor fenomene, ca de pildă şomaj, în structura de aşteptări de roluri se pot produse deplasări de priorităţi, de exemplu reevaluarea siguranţei locului de muncă în cadrul intereselor pentru un climat de întreprindere favorabil.

Furnizorii aşteaptă de la manager să plătească la timp livrările. Concurenţii aşteaptă interzicerea unei concurenţe distrugătoare, eventual cooperare şi dezbateri.

în legătură cu alte roluri sociale pe care le are un manager în viaţa particulară menţionăm şi rolul de tată de familie. Conform aşteptărilor acestui rol, el trebuie să asigure familiei sale un nivel de viaţă ridicat, să le consacre acestora timp suficient. Aici apar aşteptările de la prieteni şi cunoscuţi, rude. în direcţia de a-şi interpreta rolurile sale manageriale se orientează în aşteptări generale, pozitiv conturate, pe care le întreţine. Din această concepţie de roluri autoclarificate rezultă un autoportret de roluri.

Acest autoportret de roluri în cadrul structurii motivaţionale îmbracă următoarele ordini de priorităţi:

a. autorealizarea personalităţii active;

63

b. asigurarea viitorului întreprinderii;

c. asigurarea grijii pentru propria familie;

d. asigurarea rentabilităţii câştigului;

e. răspundere socială faţă de colaboratori.

f. creşterea consideraţiei naţionale sociale în cadrul publicităţii. In unele cazuri pot să ocupe un loc deosebit: năzuinţa de putere, maximizarea câştigului, stilul de viaţa luxos.

Alte roluri în viaţa economică sunt acelea care sunt localizate în uniuni, în mod deosebit acelea din organizaţiile sindicale, uniunile de antreprenori şi de patroni, uniunile profesionale şi camerele(de industrie, de comerţ). In interiorul acestor organizaţii se conturează rolurile pentru forţe de conducere, pentru colaboratori principali, pentru membri. Din punct de vedere economic, a fost subapreciat, până acum rolul femeii casnice, care de multe ori a fost ignorat. Ignorarea şi subevaluarea rolului femeii casnice stă in contradicţie cu importanţa ei economică reală. Rolul gospodinei formează o punte de legătură între economie şi familie. In legătură cu rolul de mamă, gospodina se îngrijeşte în primul rând de reproducţia societăţii în sens biologic. Ea are un rol deosebit în creşterea copiilor care vor deveni forţa de muncă viitoare şi de asemenea consumatori ai economiei. Rolul femeii casnice este împletit cu acela al cumpărătorului şi prin aceasta, ea formează o bază sigură pentru cerere. Activitatea femeii casnice creează condiţiile ca alţi membrii ai familiei să poată practica diverse profesii. Intre timp, multe femei au preluat profesii. Această reorientare are la bază numeroase procese de dezvoltare. Probabil că în viitor nu se va mai face deosebirea ca urmare a unei schimbări de roluri între femei casnice şi bărbaţi casnici.

In concluzie din punct de vedere teoretic putem afirma că rolurile pot fi simple sau complexe, previzibile sau imprevizibile. Rolurile previzibile sunt: impuse, organizate, obişnuite. Rolurile imprevizibile sunt fluctuante, neaşteptate sau inventate. In principiu se pot distinge roluri instituţionalizate, legate de sistemul instituţiilor sociale, roluri personale, care emană de la particularităţile modelului comportamental, realizate de individ şi roluri determinate de participarea la activităţile spontane, neprescrise grupurilor restrânse. In grupurile structurate, rolurile se diferenţiază, vizând realizarea obiectivelor acestora.

In viaţa socială indivizii pot avea roluri date (te naşti bărbat sau femeie şi joci rolurile respective) şi dobândite (de pildă rolurile profesionale). Pot exista roluri predominante (pe care le joci zi de zi) şi roluri episodice(odată în viaţă poţi fii "vedeta zilei" - de pildă când sărbătoreşti un eveniment deosebit - ex. ieşirea la pensie, etc.) Pot fi şi roluri biologice (după sex sau vârstă), roluri instituţionale (în familie, în întreprindere), extrainstituţionale (în grupul de prieteni). Se poate constata rolul dependent şi independent al aceluiaşi rol. De pildă, rol de tată este dependent pentru că se exercită faţă de rolul de fiu. Intr-un grup restrâns el poate fi (tatăl): profesor, tată, frate, soţ, deputat, ministru. In concluzie se poate afirma că precizarea comportamentului economic al individului depinde în mare măsură de rolurile sociale pe care el le are.

5.6. Grupele sociale

64

Conceptul de grup a fost împrumutat la sfârşitul secolului sec. XVII şi XVIII din limba franceză şi folosit în primul rând în artă pentru desemnarea unei orientări în figurile sau obiectele interdependente. De aici a pătruns în limbajul comun ca o conturare a unor legături interne între obiecte şi oameni, care în ciuda elementelor caracteristice de specie, categorie, sort, apoi referitor la comunitatea de interese, de exemplu uniuni politice, etc.

Conceptul sociologic de grup este chiar recent, extrem de răspândit în limbile engleză şi franceză. Grupul este sinonim cu uniune, formaţiune socială, esenţă socială, configuraţie socială. Grupă este o noţiune de bază în diferite sisteme sociologice. Unii cercetători consideră învăţătura despre societate ca o teorie a grupurilor. Ei simplifică astfel realitatea socială; grupurile se pot dezvolta din procesele sociale, dar exista grupuri care se sprijină pe fundamente geografice (relaţii de vecinătate, aşezare)

In genere, în regiunile neospitaliere, oamenii pot numai atunci să supravieţuiască când cooperează în cadrul grupurilor sociale. Fără o astfel de cooperare este imposibilă dezvoltarea culturală, dezvoltarea economică şi ridicarea nivelului de trai. Creşterea demografică şi reducerea resurselor împiedică ca individul să se poată gospodări singur. In cadrul creşterii populaţiei se întăreşte presiunea asupra indivizilor ca să coopereze din punct de vedere economic, în cadrul grupurilor, după anumite norme. De asemenea, din necesităţile oamenilor de siguranţă, pentru protecţia semenilor şi recunoaştere socială rezultă o puternică constrângere de a se trăi în grupe sociale.

In grupurile sociale se imprimă valorile socioculturale şi normele sociale în mod specific grupat. In aceste formaţiuni sociale, valorile şi normele dezvoltă o acţiune directă asupra comportamentului individului izolat. Rolurile sociale sunt localizate în grupe. Ele sunt legate şi mai departe cu grupe mai îndepărtate. In cadrul grupelor sociale se cristalizează normele de valori ale societăţii cu aşteptările de roluri.

In sociologie se înţelege prin grup o formaţiune structurată relativ durabilă, care constă dintr-o mulţime de posesori de roluri, respectiv de roluri (Heinz Hillman, Allgemeine Wirtschaftssoziologie, München, Vahlen, 1988, p.124.)

Referitor la grup se poate afirma că "Grupul gândeşte, simte, lucrează cu totul altfel decât ar face membrii săi dacă ar fi izolaţi" (Emile Dürkheim, Regulile metodei sociologice. Bucureşti, Edit._Ştiinţifică, 1976, p. 146) ' '

Din înţelegerea noţiunii de grup din punct de vedere sociologic se constată că se poate vorbi de fenomene sociale care nu formează grupe, de pildă - categorii sociale, un număr important de persoane cu una sau mai multe caracteristici comune, cum sunt - funcţionarii, femei, membri de sindicat, ingineri -agregate sociale, o mulţime de persoane care cel puţin se găsesc într-un loc comun (cum sunt cumpărătorii într-un magazin sau vizitatorii unui târg); straturile sociale, clasele, stările şi castele (mulţimea de persoane care preiau în interiorul coordonării ierarhice verticale a unei societăţi acelaşi status sau un status socioeconomic asemănător).

Clasificarea grupelor

In literatura americană împărţirea grupelor a fost făcută în "primare" şi "secundare". (Această deosebire a fost făcută de sociologul american Charles Norton Cooley (1864-1929)

65

în lucrarea sa "Social Organization" publicată în 1909). Ca grupe primare (Primary groups, face to face groups) se încadrează acele care sunt cunoscute prin legături relativ stabile, personale, de încredere, sentimentale. Exemple clasice sunt familia, grupa de prieteni, grupa de vecini.

In literatura germană se deosebesc grupele mari şi grupele mici. In decursul timpului acele grupe mici pot, ca urmare a conturării legăturilor personale emoţionale, să îmbrace caracterele grupelor primare. In grupele mici domneşte o intimitate anumită. Aceasta se bazează pe legăturile sentimentale personale strânse între membrii grupului. Claritatea şi vizibilitatea acestor grupe face posibil un control social şi o conştiinţă a unităţii. Grupele mici sunt formaţiuni sociale care menţin roluri şi posesori de roluri, între care sunt legături directe şi posibile interacţiuni. Grupurile mici pot să fie mult timp născute şi în ciuda unei fluctuaţii a membrilor care aparţin grupului, să supravieţuiască în continuare. Unele grupuri mici sunt identice cu instituţii relativ stabilite care sunt în toate societăţile, ca de pildă familia şi rudenia. In societatea modernă sunt numeroase grupuri mici, care sunt orientate într-un anumit scop şi sunt create în mod conştient, de exemplu întreprinderi mici, care sunt formate dintr-un antreprenor, câţiva muncitori. Alte grupuri mici le putem considera a fi grupurile de muncă din cadrul întreprinderilor mai mari. In cadrul grupurilor mici putem să menţionăm de asemenea pe lângă familie despre care am vorbit şi tribul, satul, grupele de joacă, uniunile de tineri. Grupurile mici sunt mai mult identice cu grupurile primare, despre care am mai vorbit. Deosebit de puternică este influenţa grupurilor primare asupra comportamentului consumatorului. In cursul proceselor de adaptare şi de asimilare se scot în relief orientări comune de valori, standarde de consum, acţiuni de revendicări, prezentări de modă, aprecieri de gusturi, obişnuinţe de cumpărături, comportamente de consum. Aceste determinante ale comportamentului consumatorului formează şi elementele unei culturi de grup. Aceste determinante de consum specifice grupului asigură individului orientarea, soliditatea internă şi sentimentul de mulţumire.

Standardele de consum specifice grupului formează până la un anumit grad, bariere faţă de inovaţiile de consum şi influenţa marketingului în special a reclamei. Mărimea şi permeabilitatea acestor bariere depind de particularităţile concepţiilor şi orientărilor de valoare în interiorul unui grup. In interiorul grupurilor primare se concretizează şi se specifică concepţiile, evaluările, reprezentările normative, atitudinile şi aşteptările reciproce cu privire la muncă şi profesie, capacităţi, orientări de succes, proporţia angajamentului profesional, mărimea venitului, legătura dintre muncă şi timpul liber.

Există familii în care etica muncii moştenite, capacităţile de serviciu, şi succesul se bucură de o înaltă preţuire. Astfel de familii formează un mediu de cultură foarte favorabil, care că şi la copii se formează orientări de valoare şi moduri de comportament. In astfel de familii în mod obişnuit se exersează o presiune puternică, normată prin care se poate dirija calea în viaţă, succesul în instruire şi în profesie.

In grupurile mari lipseşte contactul personal, iar înstrăinarea personală şi indiferenţa sunt tipice. Ca urmare a lipsei de concretizare şi a sistematizării nu se poate dezvolta o conştiinţă a unităţii viabilă. Procesul de integrare este mai greu şi mai complicat decât în grupurile mici. Intre persoane şi grupuri se nasc tensiuni mari. Forţele de legătura joacă un rol fără relaţii personale puternice, ca de pildă dominaţia în cadrul grupurilor mari în care intră şi tribul, poporul, naţiunea, statul, biserica, uniunile politice, culturale, religioase.

66

În rândul grupurilor mari sau mici există grupuri organizate sau neorganizate. Ca grupă organizată este acea grupă în care evenimentele şi acţiunile sunt conduse mai mult sau mai puţin conştient de la un centru. La grupurile neorganizate lipseşte o conducere conştientă.

Grupurile organizate politice, economice, în mod deosebit statul încearcă în mod ştiinţific raţional şi economic să creeze structuri corespunzătoare (de exemplu organe constituţionale, de conducere, de reprezentare) şi să le păstreze.

Acestea sunt instituţiile şi aparatele cu ajutorul cărora se poate dezvolta capacitatea organizatorică, de pildă: organele legislative şi executive, aparatul militar, aparatul birocratic.

Grupurile mici şi primare pe care comportamentul economic relevant al individului le determină şi le influenţează se nasc în interiorul structurilor mai mari, organizate formal. Este de semnalat că în această corelaţie de întreprinderi şi servicii se dezvoltă o reţea de legături şi grupuri informale legată de structura formală de poziţii, roluri, ranguri. Această structură informală de legături şi grupuri formează un aspect esenţial al fiecărei organizaţii reale, al fenomenului obişnuit de organizare. Aşadar, putem să deosebim în sociologie grupurile informale de grupurile formale. Aceste noţiuni perechi au ca bază studiile făcute în prima jumătate a secolului XX, cunoscute sub numele de "Hawthorne-Studien" (vezi anexa).

Experimentele de la Hawthorne au demonstrat că randamentul muncitorilor este determinat de natura relaţiilor la nivel orizontal şi vertical cu colegii de echipă şi cu conducerea. Experimentele respective au fost făcute în uzinele "Hawthorne" ale Societăţii electrice Vest" din Chicago între anii 1927-1932. rezultatele neaşteptate ale experimentului au uimit teoria valabilă atunci aşa numita "Scientific-Management-School". Un pas înainte a fost făcut de cunoscutul "Bank-Wiring-Room-Experiment" care a pus sub semnul întrebării o mare parte din teoria şcolii mai sus menţionate. S-au pus bazele unei şcoli "Human-Relation-School" al cărei întemeietor este considerat a fi Elton Mayo.

Pentru cunoaşterea raportului dintre grupurile formale şi informale au ca importanţă rezultatele acestui experiment şi anume: în interiorul structurii de grup formele s-au format structurile informale. Fiecare societate are structura ei formală, o structură de roluri instituţionalizate. Dar ea are şi structură sa informală, sociometrică, în care legăturile sunt pe măsura sentimentelor. Structura sociometrică este o structură a atomului social, a moleculei sociale, a interdependenţei psihosociale. Această teorie a fost numită sociometrie. Fondatorul ei, Jacob Moreno s-a născut la Bucureşti în 1892. Moreno este şi întemeietorul Institutului de sociometrie al teatrului pentru psihodramă (teatrul terapeutic). Din 1952 a fost profesor universitar la New York. Sociometria descrie şi analizează legăturile cu ajutorul sociogramelor (reprezentări grafice formalizate) sau sociomatriţelor (reprezentări de legături sociale ale indivizilor dintr-o grupă pe matriţă) şi prin luarea în consideraţie a coeficienţilor algebrici sau statistici pentru descrierea structurii de grup şi clasificarea elementelor de grup, cu privire la legăturile cercetate. Prin metoda sociometrică se cercetează următoarele legături importante: a) structura funcţională de muncă (cooperarea, poziţia funcţională de muncă), b) structura socială personală; c) structura legăturilor economice; d) legăturile socio-psihologice(simpatie şi antipatie, interese, legături de autoritate). Sociograma cuprinde grafic legăturile dintre membrii grupei.

67

Dacă din cele relatate mai sus am văzut cum s-a studiat problema să vedem prin ce se caracterizează aceste structuri informale. Grupurile informale aşadar apar: a) prin contacte între indivizi care reies din structura formală a structurii organizaţionale; b) de asemenea în cadrul legăturilor de serviciu pe baza orientărilor comune cu privire la valori, interese şi experienţă, precum şi datorită unui puternic sentiment de apartenenţă comună; c) ca urmare a intereselor în afara serviciului (sport, activităţi destinate timpului liber); d) pe baza deosebirilor de origine socială (straturi sociale asemănătoare, similitudini de mediu social); e) ca rezultat al poziţiei de interese precizate de generaţii şi de vârstă; f) ca reacţie la normele, autorităţile şi impunerile de comportament prin organizarea formală care se opune concepţiilor şi intereselor membrilor organizaţiei.

Structura informală de grup poate să influenţeze elasticitatea şi capacitatea unei organizaţii în mod pozitiv. Improvizaţiile de succes în cazul unor evenimente neprevăzute depind în mare parte de existenţa unei structuri informale. Esenţiale sunt procesele de formare a opiniilor, a atitudinilor în cadrul grupelor informale, care imprimă iarăşi atitudinea individului faţă de organizaţie. O atitudine predominantă negativă prejudiciază elasticitatea, capacitatea şi şansele de viitor a unei organizaţii. Grupele acţionate negativ pot printr-o puternică coeziune internă luând aspect de clici să creeze o primejdie, de pildă, un act de sabotaj, o acţiune grevistă. Se încearcă din partea conducerii întreprinderii ca printr-o modelare ştiinţifică şi obligaţii legate de legături informale şi structură de grup să se îmbunătăţească legăturile umane în favoarea capacităţii de producţie a întreprinderii. In cadrul grupelor informale se formează norme de capacitate care depind în importanţa lor de atitudinea faţă de organizaţie.

De pildă o atitudine negativă duce la colaborarea, solidaritatea apartenenţilor grupei la un nivel scăzut în privinţa capacităţii, care intersectează normele formale de capacitate, fixate la un nivel ridicat. Din contra, o atitudine pozitivă poate să asigure norme de capacitate informale care să imprime o creştere de capacitate. Din punct de vedere economic sunt deosebit de importante formarea deciziilor, judecăţilor şi modurilor de comportament care se manifestă în cadrul legăturilor informale. Acestea nu se limitează numai în cadrul unor organisme interne ci şi prin contactele cu numeroase alte organizaţii.

In cadrul grupelor informale factorii sociali, emoţionali şi iraţionali pot să influenţeze deosebit de puternic deciziile cu privire la ocuparea posturilor de conducere. Comportamentul economic este influenţat de încă o categorie de grupe sociale şi anume de grupele de referinţă. In sens restrâns în acest caz este vorba de grupuri se orientează sau chiar se identifică cu o persoană. Se pot deosebi grupuri de referinţă comparative, acelea cu care individul compară aspecte precise ale situaţiei sale de viaţă pentru a le satisface sau să-şi înşele speranţele, să se decepţioneze, ca de pildă: mărimea venitului naţional, gradul de asigurare materială, nivelul de consum, posibilităţile de decizie, privilegiile, succesul, etc.

Astfel, un muncitor specialist se poate orienta după colegii de la o altă întreprindere. Procesul de cumpărare poate să aibă ca rezultat că respectivul se simte păgubit. Aceasta va avea consecinţe asupra comportamentului ulterior, şi anume: pretenţii la sindicat, la conducerea întreprinderii, la patron, pretenţii cu privire la schimbarea întreprinderii, etc.

68

Grupurile de referinţă normative sunt acele grupuri care prin valori şi norme se identifică cu un individ. De multe ori este vorba, din punct de vedere al persoanei respective, de grupuri dotate care depăşesc statusul socio-economic atins de individ. Dorinţa sa de a obţine apartenenţă la astfel de grup stimulează identificarea lui cu acele valori şi norme. In acest fel se poate orienta într-o întreprindere un funcţionar dornic de a face carieră şi care nu a atins încă o funcţie de conducere. El poate lua ca grup de referinţă comportamentul de şef de secţie. El se identifică cu valorile, normele şi modul de comportament al şefului de secţie, pentru a putea grăbi avansarea sa. Grupurile de referinţă normative stimulează nu numai motivaţia de capacitate şi succes, ci şi dinamizarea pretenţiilor de consum şi în cele din urmă accelerarea dezvoltării economice.

întrucât comportamentul economic este în mare măsură influenţat de grupurile sociale, să urmărim în continuare care sunt elementele principale care determină grupul. în această analiză putem menţiona structura grupului, funcţionalitatea grupului, ansamblul rezultatelor grupului.

Structura grupului social este determinată de elementele caracteristice grupului: indivizi, relaţii interpersonale, norme şi valori, scopuri, motivaţii, activităţi. Structura este determinată şi de comunicarea, conducerea, competiţia, cooperarea , din cadrul grupului. în cadrul grupului se manifestă anumite relaţii interindividuale, care în funcţie de numărul şi caracteristicile persoanelor din grup imprimă: coeziunea, consensul, conformitatea grupului. Coeziunea, cea mai importantă proprietatea a grupului caracterizează gradul de unire a membrilor grupului într-o unitate de sine stătătoare.

Consensul grupului se exprimă prin manifestarea aceluiaşi tip de atitudine, determinată de situaţia în care este pus individul de a consimţi, a adera la conduita grupului, de a-şi formula corespunzător judecăţi proprii. Conformitatea grupului se manifestă prin supunerea, acceptarea sau urmarea indicaţiilor normative. Comunicarea prin relaţiile verbale sau nonverbale ocupă un loc deosebit de important în definitivarea grupului. Competiţia şi cooperarea sunt procese de grup cercetate mai ales în funcţie de eficienţa grupului. Studiul lor constituie elemente importante în cercetarea posibilităţilor de creativitate în domeniul conducerii.

Dacă fenomenele prezentate mai sus constituie elemente cheie în structura grupului, să prezentăm care sunt caracteristicile funcţionalităţii grupului. Funcţionalitatea grupului înseamnă implicarea proceselor menţionate în activităţi specifice care să ducă la realizarea scopului propus legat de activitatea grupului. Eficienta grupului reprezintă atingerea scopurilor propuse în cadrul grupului pentru realizarea anumitor obiective. Rezultatele grupului nu pot fi apreciate deci numai prin raportare la criterii de pragmatică ci şi în funcţie de criterii psihosociale, mai precis de efectele grupului asupra membrilor săi: pozitive, negative, integratoare, de echilibru sau de dezechilibru (Savu Dana, Sociologie generală. Buc. 1997, p. 137)

Structura, funcţionarea şi ansamblul rezultatelor grupului ca dimensiuni esenţiale ale acestuia se află în raporturi reciproce de influenţare.

Un tip specific de grupuri de persoane cu anumite interese şi direcţii comune de acţiune care urmăresc atingerea unor scopuri directe sau ascunse de ordin social sau politic îl constituie grupurile de presiune.

69

Ele au un rol deosebit în contextul pluralismului politic. Acest concept are în prezent o largă circulaţie internaţională. El prezintă tipurile "de confruntări sau de înfruntări" care se instituie între anumite forţe sociale faţă de autorităţile publice. Ele pot acţiona agresiv sau ofensiv, cu mijloace deschise, publice, controlabile sau, dimpotrivă.(Virgiliu Constantinescu ..■Op.cit., p.96). unii autori consideră că grupurile de presiune pot fi stabile sau spontane, structurate şi labile, formale sau informale. Uneori se exprimă şi ca grupuri de interese. Grupurile de presiune urmăresc să influenţeze factorii puterii în direcţia intereselor lor directe sau a grupărilor politice cu care ele pot fi conectate. Ele pot avea reprezentanţe în organismele puterii care rămân secrete. Ele au mai mult scopul de a devia acţiunile puterii după interesele şi orientările lor. Uneori antrenează mişcări de orientare politică deosebit de periculoase cum ar fi mişcările neofasciste. Acţiunile lor sunt corelate cu anumite manifestări de ale factorilor politici, care se realizează nu numai direct ci şi prin structuri "subterane". Practica unor grupuri de presiune a fost denumită "guvernul invizibil". Un profesor american a făcut următoarea caracterizare a grupurilor de presiune, desemnându-le ca "organizaţie care promovează cauze economice, morale sau de altă natură, prin utilizarea de agenţi plătiţi sau lobbyşti pentru a influenţa legislatorii sau funcţionarii publici prin susţinerea candidaţilor numiţi de partide politice sau prin organizarea de campanii sistematice educaţionale, ori de propagandă în rândurile publicului" (Virgiliu Constantinescu, Paula Stoleru, Pompiliu Grigorescu, op.cit.p97)

Din prezentarea problemelor legate de grupurile sociale rezultă că orice grup constituie prin sine un subsistem social care prin rezultatele obţinute se raportează la mediu în mod sistematic, astfel încât el se află într-un proces permanent de autoreglare, modificându-şi structura şi modul de funcţionare. (Nicolae Grosu, Tratat de sociologie - Abordare teoretică. Editura Expert, 2000, p.45) reprezentanţe în organismele puterii care rămân secrete. Ele au mai mult scopul de a devia acţiunile puterii după interesele şi orientările lor. Uneori antrenează mişcări de orientare politică deosebit de periculoase cum ar fi mişcările neofasciste. Acţiunile lor sunt corelate cu anumite manifestări de ale factorilor politici, care se realizează nu numai direct ci şi prin structuri "subterane". Practica unor grupuri de presiune a fost denumită "guvernul invizibil". Un profesor american a făcut următoarea caracterizare a grupurilor de presiune, desemnându-le ca "organizaţie care promovează cauze economice, morale sau de altă natură, prin utilizarea de agenţi plătiţi sau lobbyşti pentru a influenţa legislatorii sau funcţionarii publici prin susţinerea candidaţilor numiţi de partide politice sau prin organizarea de campanii sistematice educaţionale, ori de propagandă în rândurile publicului" (Virgiliu Constantinescu, Paula Stoleru, Pompiliu Grigorescu, op.cit.p97)

Din prezentarea problemelor legate de grupurile sociale rezultă că orice grup constituie prin sine un subsistem social care prin rezultatele obţinute se raportează la mediu în mod sistematic, astfel încât el se află într-un proces permanent de autoreglare, modificându-şi structura şi modul de funcţionare. (Nicolae Grosu, Tratat de sociologie-Abordare teoretică. Editura Expert, 2000,p.45)

5.7. Stratificare socială Structura socială verticală

In prezent nu este cunoscută vreo societate în care viaţa în comun a oamenilor să se desfăşoare pe baza unei egalităţi depline. Se pune întrebarea dacă vreodată o astfel de

70

societate ar fi existat. Informaţiile speculative cu privire la o societate primitivă, fără clase urmăreau să fundamenteze o societate comunistă, a viitorului, care a rămas şi astăzi la stadiul de utopie.

In strânsă legătură cu diviziunea muncii şi diferenţierea socială, precum şi cu extinderea legăturilor de dominaţie s-a format şi structura socială verticală. Elemente ale acestei inegalităţi sociale sunt poziţiile care sunt legate în sensul noţiunii de status de diferitele valori, calificări, capacităţi, drepturi şi obligaţii, recompense şi sarcini. Poziţiile mai înalte sunt caracterizate prin privilegii deosebite, câştiguri, autoritate.

Societatea se perfecţionează sub influenţa unor factori generali specifici, sub impulsul unui ansamblu de statusuri, de poziţii în cadrul sistemului organizaţional. Deci statusul reprezintă poziţia pe care un individ o ocupă în una din dimensiunile sistemului social, ca profesie, nivel de instruire, sex şi vârstă. El defineşte identitatea socială. Statusul poate fi definit ca ansamblul comportamental la care individul se poate aştepta în mod legitim din partea celorlalţi membri ai grupului. Adesea decalajele dintre diferitele tipuri de statusuri constituie cauza unor tulburări sociale sau politice. (Virgiliu Constantinescu, Paula Stoleru, Pompiuliu Grigorescu, Sociologie, E.D.P., Bucureşti, 1994, p. 48).

Fiecare are un status social precizat. In limbajul obişnuit aceasta înseamnă că individul aparţine unei pături sociale distincte. Statusul este o parte a caracterelor de poziţii care se prezintă faţă de evaluarea dimensiunilor, ca de pildă: mai înalt/mai scund, mai frumos/mai oribil, mai bun/mai rău, mai puternic/mai slab.

Apoi intervin caracteristicile care să fie însărcinate cu valori pozitive sau negative: gen, Bătrân, sănătate, apartenenţă religioasă, apartenenţă etnică, înapoiere fizică, maternitate. Caracteristicile externe precise, de pildă o coafură deosebită sau îmbrăcăminte pot în acţiunea lor semnalizatoare să precizeze purtători importanţi. O mulţime de persoane cu un status asemănător sau cu acelaşi status formează o pătură socială. In vorbirea obişnuită status reprezintă un şir de diferite statusuri individuale, de pildă: statusul venitului, statusul instruirii, statusul de servicii, statusul originii.

În general, statusul total al unei persoane se prezintă ca suma statusurilor individuale. Apar greutăţi când indivizii se ordonează în domenii de status individuale, după diferite mărimi. Această situaţie se desemnează ca aşa numita consistenţă a statusului, sau congruenţe statusului. După unii cercetători, consistenţa statusului unor persoane este cu atât mai mare, cu cât sunt mai diferenţiate caracteristicile legate de demnitatea, rangul social. După alţi cercetători consistenţa statusului este cu atât mai bine conturată, cu cât caracteristicile semnificative ale respectivei persoane deviază de la aşteptările pe care le are partenerul de interacţiune cu privire la conturarea acestor semnalmente. (Günter Wiswede, Soziologie, - Landsber am Lech, Editura Moderne Industrie, 1985, p. 238).

O implicare în teoria consistenţei statusului este ipoteza că individul năzuieşte ca rangurile sale să fie obţinute pe cât posibil de pe acelaşi plan, şi anume din planul celei mai înalte demnităţi. Alte dimensiuni ale statusului, ca de pildă: vârsta, genul, culoarea feţei nu pot fi

71

schimbate. Schimbarea factorilor este legată de costuri diferenţiate, care pot fi mai ridicate decât câştigul prin creşterea caracteristicilor deficitare. Un rol decisiv îl joacă vizibilitatea socială a caracteristicilor individuale. în timp ce culoarea pielii se poate ascunde cu greu, originea socială inferioară se poate mai uşor muşamaliza sau reinterpreta. Individul se găseşte în situaţia ca prin eforturi deosebite sau prin comportamente de consum demonstrative factorii deficitari să-i lase la spate. Teoria comportamentului de compensaţie subliniază că individul va fi acolo compensat unde apare mai mare efectul compensaţiei şi unde costurile compensaţiei sunt cele mai joase. A doua implicaţie a acestei teorii este că reflectările deosebite ale consistenţei statusului duc la diferite moduri de comportament. Aceste schimbări duc la manifestarea comportamentului de la un comportament de consum demonstrativ până la simptome de stres, de la retragerea din interacţiuni sociale la supărarea în viaţă.

Structura socială verticală este o structură de poziţii sociale inegale (status), acţionează în măsură crescândă asupra comportamentului economic.

Acţiunea structurii sociale verticale asupra comportamentului economic variază în funcţie de localizarea unei societăţi.

în culturile superioare, premergătoare epocii moderne structura socială verticală s-a cristalizat în societatea castelor şi societatea stărilor.

Societatea castelor s-a dezvoltat în special în India, ca o structură socială predominantă, care se caracteriza prin subordinea şi supraordinea diferitelor caste. Casta însăşi cuprinde o categorie socială, "închisă" de membri.

Din punct de vedere economic este important să menţionăm că aceste caste erau legate de funcţii sociale precise, servicii, orientări de valoare, modele de comportament, ritualuri, stil de viaţă.

Sistemul de caste indian se diviza în patru caste principale: brahmanii (preoţii), şatria (nobili şi războinici), waişia (ţărani) şi şudra (servitori). Ultimii erau cei fără caste, paria. Munca şi consumul erau limitate şi determinate pe măsura castelor. Soarta individului depindea de casta în care s-a născut, principiul naşterii fiind dominant. Diferenţierile de caste care barau făurirea unei societăţi moderne au fost formal desfiinţate în India prin constituţia din 1950.

în evul mediu a dominat într-o mare parte a Europei, societatea stărilor. Structura socială a acestei societăţi era desemnată în orientarea în ei pe verticală, printr-o supra şi subordine de drept şi religioasă a diferitelor stări. Starea cuprindea o totalitate de persoane care ocupau acelaşi rang în interiorul societăţii. In funcţie de ordinea ierarhică, diferitele stări erau investite cu funcţii, profesii, obligaţii, posibilităţi de dominaţie, privilegii şi standarde de consum diferenţiate social. Astfel se dădeau dispoziţii în funcţie de stări referitoare la îmbrăcăminte sau la diferite evenimente din viaţa individului, de pildă nunta. Posibilităţile de comportament economic ale persoanei erau fixate conform stărilor, ele limitându-se în interiorul unor spaţii înguste. Stările cuprindeau în special: nobilimea, clerul, burghezia, ţăranii liberi şi robii. în decursul evului mediu au avut loc schimbări cum au fost ridicarea oraşelor, dezvoltarea comerţului, care au dus la dislocări în societatea stărilor, şi anume decăderea rangului cavalerilor şi ridicarea burgheziei orăşeneşti. Apartenenţa la o anumită stare era reglementată după principiul provenienţei, al naşterii adică şi numai arareori după

72

principiul capacităţii. Graniţele între stările individuale erau puţin permeabile, dar nu atât de rigid închise ca în societatea castelor. La drept vorbind erau şanse de ascensiune în rândul clerului şi al burgheziei. De altfel, şansele pe care individul le putea avea în viaţă erau favorizate printr-o origine legată de stări; respectiv posibilităţile de instruire, de consum, de acţiune politică, intrarea într-o categorie profesională se făceau după stări. Poziţia din cadrul stărilor era în favoarea unor indivizi, existând totuşi şi neprivilegiaţi la care şansele de mobilitate şi dezvoltare desemnată prin înalta consistenţa a statusului şi siguranţa statusului erau reduse. Prin consistenţa statusului se apreciază că diferitele poziţii sociale ale membrilor unei societăţi a stărilor erau de regulă localizate în acelaşi status şi aceştia erau comasaţi în mod compact după rang. Restrângerea şanselor mobilităţii şi de dezvoltare din partea stărilor se va răsfrânge fără îndoială asupra schimbărilor sociale şi a dezvoltării economice.

Din punct de vedere al istoriei economice şi al sociologiei economice, breslele şi corporaţiile formau o parte importantă a societăţii stărilor din evul mediu.

Breslele erau uniuni profesionale, corporaţii, asociaţii. Se întemeiau şi asociaţii de ajutor reciproc, uniuni de comercianţi, meşteşugari, sau ţărani. In sfârşit, existau şi uniuni religioase. Corporaţia era din punct de vedere economic o uniune organizată de meşteşugari liberi şi de comercianţi. Ea asigura membrilor ei exercitarea unui anumit meşteşug. Membrii corporaţiei trebuiau să se supună aceloraşi norme şi interdicţii. Corporaţia forma o organizaţie orăşenească care lua parte şi la exercitarea drepturilor politice. Ea era în afară de aceasta şi o organizaţie viabilă care dezvolta şi un sistem social şi cultural legat de obiceiuri, de activitatea zilnică, de sărbători, etc.

Este de luat în consideraţie că în cadrul societăţii stărilor, comportamentul economic al meşteşugarilor şi al comercianţilor era în mare măsură reglementat prin dispoziţii etico-comunitare ale corporaţiilor. Cadrul pentru individualismul raţional economic era limitat.

Odată cu începutul epocii moderne au avut loc schimbări în procesele de dezvoltare care au dus la prăbuşirea societăţii tradiţionale a stărilor. Aceste evenimente au fost: reforma, iluminismul, apariţia liberalismului, industrializarea, dezvoltarea burgheziei, răspândirea principiului libertăţii meşteşugurilor, naşterea structurilor de piaţă, accelerarea creşterii populaţiei (creşterea demografică), fluctuaţii sat-oraş, urbanizarea.

S-au creat condiţiile de manifestare a unei noi societăţi care a imprimat noi categorii în structura socială verticală, respectiv clasele sociale.

Aşa cum a arătat K.Marx, s-a format prin industrializare şi prin capitalism cunoscuta "societate burgheză" care a dus pe baza diferenţierii proprietăţii asupra mijloacelor de producţie la apariţia a două clase antagonice: burghezia (clasa posesoare a mijloacelor de producţie) şi proletariatul (clasa muncitoare).

Apartenenţa persoanelor la una din aceste două clase este determinată de şansele individuale, de interese, de gândire, de comportament (K.H.Hillmann, Allgemeine Wirtschaftssoziologie, Verlag Franz Vahlen Milnchen, 1988, p. 142). Burghezia a devenit clasa dominantă ideologic, politic, economic, în interiorul societăţii burgheze-capitaliste

73

dezvoltate. In centrul acestei clase dominante se găsesc posesorii de mijloace de producţie: industriaşii, fabricanţii, respectiv capitaliştii în sens restrâns. In primul rând capitaliştii sunt orientaţi în lărgirea propriului capital (acumularea de capital). Banii ajung un scop în sine. De aici încolo, din ce în ce mai mult, lupta de concurenţă îl împinge pe capitalistul individual la acumularea de capital. Comportamentul său tinde să devină pur economic. Forţa de muncă este tratată ca un factor de producţie şi exploatată. Salariile ajung pe cât posibil reduse. Legăturile etice ale societăţi, din punct de vedere al comportamentului economic slăbesc. întreprinderile şi birourile sunt conduse autoritar şi ierarhic şi chiar milităreşte.

Reprezentanţii proletariatului care vor deveni clasa muncitoare au fost de la început în mare măsură legaţi de o viaţă, care se caracteriza prin înstrăinare, exploatare, nesiguranţă, sărăcie, lipsuri. Prin favorizarea unui comportament economic de întreprindere, prin crize economice şi creştere demografică a crescut pauperizarea clasei muncitoare. In contradicţie cu concepţia marxistă, societatea bazată pe clase nu s-a cristalizat niciodată într-o formă pură. Nu s-a născut nici o societate bazată pe clase care în ajunul unei revoluţii radicale să pună împreună două clase antagoniste, duşmănoase, combatante. Dezvoltarea ulterioară a structurii sociale verticale este urmărită în alte cadre.

Stările de mijloc, respectiv ţăranii independenţi, meşteşugarii, comercianţii şi micii industriaşi nu au fost conform ipotezelor lui Marx nimiciţi şi aproape cu totul coborâţi în ultima clasă. Acest stadiu de mijloc a fost prezentat ca "vechiul stadiu de mijloc", prin care au rămas în viaţă sau au fost revitalizate rămăşiţele stărilor. De pildă, vechile corporaţii le regăsim în parte în corporaţiile diferitelor meşteşuguri. In interiorul acestui sector al societăţii moderne s-au putut păstra obligaţiile etice profesionale ale comportamentului economic care au limitat individualismul economic raţional, s-au păstrat reprezentările cu privire la consum şi stilul de viaţă al stărilor, care pe cât a fost posibil nu a fost depăşit sau subminat. Bineînţeles, aceste rămăşiţe ale limitelor de consum caracteristice stărilor au fost deviate prin noile dezvoltări ale societăţii bunăstării.

Pe lângă "vechea stare" de mijloc a luat naştere aşa numita "noua stare de mijloc". Ca urmare a creşterii şi birocratizării multor întreprinderii, a activităţii de stat şi a sectorului terţiar a luat naştere corpul de salariaţi care se delimita de clasa muncitoare. Pe lângă funcţionari a crescut numărul salariaţilor, Salariaţii şi funcţionarii conform reglementărilor nu puteau să fie consideraţi proletari. Ei se orientează după normele, valorile, consumurile, modelele de comportament burgheze, încă influenţate de stări. Cei care aparţin noului strat de mijloc au refuzat marxismul. îmbunătăţirea situaţiei după părerea lor proprie se poate realiza nu printr-o revoluţie socială ci prin reforme sociale, dezvoltare economică, ascensiune socială proprie. Chiar la membrii noului strat de mijloc autoevaluarea individuală depinde în mare măsură de aspectul social,

74

respectiv de prestigiul social. Prestigiul social creşte odată cu statusul socio-economic, care iarăşi atârnă de succesul profesional. Năzuinţa spre un status pe cât posibil ridicat stimulează la drept vorbind motivaţia succesului şi capacitatea profesională. Cu ajutorul unui comportament de consum, orientat din punctul de vedere ale prestigiului, multe persoane ale clasei de mijloc încearcă să demonstreze, în cadrul societăţii urbanizate, un status social pe cât posibil de ridicat. Acest comportament de consum care declanşează nu numai atenţia, recunoaşterea, ci şi limitarea, invidia, pizma, rivalitatea, dinamizează consumul şi cererea de mărfuri. Aceste corelaţii sunt de o mare importantă pentru comportamentul economic al membrilor din stratul de mijloc, dar şi pentru dezvoltarea economică.

Progresul tehnic şi creşterea concurenţei economice pretinde o calificare a marii părţi a categoriei de muncitori. Nu creşte numai numărul de muncitori necalificaţi, ci şi al acelora instruiţi, precum şi al celor specializaţi. Astfel se produce în interiorul categoriei de muncitori o diferenţiere între trepte, între muncitorii necalificaţi şi specialişti interpunându-se categoria celor instruiţi. Noile condiţii au dus la creşterea conştiinţei de sine a muncitorilor specialişti. Ei şi-au apropiat din ce în ce mai mult concepţiile, valorile, normele, modelele de comportament ale treptei inferioare ale stratului de mijloc şi au pătruns în mica burghezie. Favorizate de venitul real crescut, familiile de muncitori specialişti au preluat pretenţii de consum burgheze: obişnuinţe de hrană rafinate, îmbrăcăminte modernă, mobilă de bună calitate, casă proprie. Tinerii muncitori specialişti încearcă prin instruirea ulterioară să ajungă tehnicieni sau ingineri şi probabil să atingă o poziţie conducătoare. Clasa dominantă a burgheziei s-a schimbat de asemenea. Influenţa marilor moşieri şi a celor care în unele zone posedă titluri mobiliare a devenit mai puţin însemnată, Locul proprietarilor de mari întreprinderi a fost ocupat în mare măsură de funcţionari întreprinzători, respectiv manageri de elită. O influenţa mereu crescândă o au bancherii. Demnă de semnalat este şi influenţa vârfurilor politice. O influenţa necesară de menţionat este şi aceea a slujbaşilor bisericii. Mai departe un loc important îl joacă militarii şi ocupanţii poziţiilor de frunte ai diferitelor uniuni. In locul burgheziei dominante văzută de Marx, în societăţile moderne s-a format un strat superior puternic diferenţiat. In cadrul său se găsesc oameni de ştiinţă renumiţi, personalităţi cunoscute, sportivi de marcă, artişti cunoscuţi, cântăreţi de succes, etc. In schimbările din straturile societăţii au loc modificări chiar în vârful societăţii, ca de pildă: vechea elită, unii chiar posesori de titluri nobiliare, proprietarii de întinse terenuri, marea burghezie şi-au pierdut din consideraţia pe care o pretindea poziţia lor socială. In locul lor au pătruns în mare parte artiştii populari, sportivii, cântăreţii, care sunt ceruţi de moda actuală şi asigură un comportament de consum extravagant.

Pe baza poziţiilor lor, în primul rând marii antreprenori, managerii, şi marii bancheri exercită o influenţă puternică asupra economiei. In special prin deciziile lor referitoare la investiţii, ei precizează mişcările conjuncturale, situaţia şomajului, şansele de dezvoltare şi creşterea bunăstării.

Ca urmare a schimbărilor social structurale a fost prezentată concepţia conform căreia în locul unei societăţi divizată în două clase s-a format o societate variată, stratificată, relativ deschisă şi mobilă.

Se consideră astăzi că societatea modernă poate fi prezentată ca o structură sub şi supra ordonată, care se face cunoscută prin diferite poziţii profesionale, şanse de viaţă, concepţii, orientări de valoare, norme şi roluri, stil de creştere şi stil de discuţii, modele de

75

comportament, gusturi, obişnuinţe de consum etc. Se întăreşte concepţia că aceste aspecte ale vieţii, din punct de vedere socio-cultural au caracteristici legate de stratificarea societăţii.

Imaginea unei societăţi constituite din straturi sociale vine în întâmpinarea marketingului bunurilor de consum şi marketingului serviciilor. Straturile sociale sunt desemnate ca scopurile unui marketing de succes şi a unei reclame de efect.

Prin cercetări experimentale sociale şi de marketing se pot identifica:

straturile sociale care ar putea să solicite anumite bunuri de consum, servicii; variante de producţie, mărci de producţie şi modele noi;

modalităţile de reducere a puterii de cumpărare a straturilor sociale; felul în care straturile sociale ar putea să abordeze probleme de publicitate. In cadrul cercetărilor legate de structura socială verticală se poate prezenta un model de stratificare:

- strat superior;

- strat mijlociu;

- strat inferior.

Muncitorii specialişti au fost din ce în ce mai mult ridicaţi în stratul mijlociu. Ca rezultat al diferenţierii stratului de mijloc, au apărut o mulţime de straturi mijlocii. Luându-se în consideraţie aceste schimbări au apărut modele diferenţiate de straturi, ca de pildă:

- strat superior;

- strat mijlociu superior;

- strat mijlociu de mijloc;

- strat mijlociu inferior;

- strat inferior superior;

- strat inferior inferior; dispreţ social.

In categoria intitulată "dispreţ" intră muncitorii zilieri şi auxiliari.

Astăzi are un rol precumpănitor tabloul unei societăţi stratificate variat, relativ deschise şi mobile, cu linii de demarcaţie între straturi permeabile, cu mari şanse de afirmare, care stimulează capacitatea de motivaţie, orientarea spre succes. In favoarea capacităţii profesionale şi economice este întărită pregătirea pentru instruire, instruirea la un nivel superior, adaptabilitatea, cooperativitatea. Individul se identifică cu serviciul său, cu societatea sa.

In concluzie putem afirma că în măsură crescândă, comportamentul economic al individului atârnă de schimbările din structura verticală a societăţii din care face parte.

76

5.8. Inegalitate socială

In lupta pentru dominaţie şi libertate se manifestă o formă de utilitate pe care o numim putere.

Puterea este un cadru al vieţii omeneşti. Banii, armele, informaţiile sunt mijloacele puterii. Sfera puterii poate să cuprindă o constrângere obiectivă pentru întrecere, concurenţă, care se poate sfârşi numai prin victorie sau înfrângere. După Max Weber, "puterea reprezintă orice şansă în cadrul unei legături sociale, care impune voinţa proprie indiferent pe se bazează această şansă. "Puterea este valabilă: ca noţiune generală pentru diferite condiţii favorabile de a impunere a voinţei, ca noţiune generală pentru acele grupe cu pretenţii, de a-şi impune voinţa, care nu găsesc nici o recunoaştere pozitivă din partea celor în cauză.

Din această definiţie rezultă că voinţa proprie nu se presupune. Prin sublinierea "de asemenea împotriva voinţei proprii" este posibilă situaţia când un individ fără voinţa proprie suportă consecinţele, de exemplu din maleabilitate, supunere, conformitate şi oportunitatea chibzuirii. După această definiţie reiese că Weber lasă pe deplin deschisă problema fundamentului puterii exercitate care ar putea fi: putere fizică, economică, putere politică, decizională.

Purtătorii puterii sunt nu numai persoane, ci grupuri, uniuni, partide sau state, care dispun de posibilitatea ca să asigure autoritatea lor chiar fără legitimitate. Puterea este din punct de vedere sociologic nedeterminată. Toate situaţiile posibile pot să înlesnească oricui în situaţia ca sa-şi impună propriile interese împotriva voinţei altora. Noţiunea putere-dominaţie este din această cauză mai precisă. In putere se regăseşte tendinţa de a instituţionaliza dominaţia. După Max Weber, dominaţia este o formă a puterii instituţionalizată, unde revendicarea "dominanţilor" este apreciată ca legitimă. După concepţia sociologică, dominaţia se deosebeşte de puterea socială prin două puncte de vedere: puterea trebuie să fie în primul rând instituţionalizată şi în al doilea rând trebuie să fie apreciată ca exercitarea legitimă a puterii. Ca tipuri ale unei astfel de dominaţii deosebeşte Weber dominaţia raţională, la care legitimitatea este deviată de la reglementări legale, dominaţia tradiţională care se bazează pe credinţa în valabilitatea formelor sociale transmise şi dominaţia charismatică, care se conduce după încrederea în calităţile de conducător sau predestinarea anumitor persoane.

Ca funcţii ale dominaţiei putem menţiona:

- Stabilirea valorii; aceasta se referă la consolidarea sau schimbarea valorilor precizate sau tradiţiilor, precum şi la fixarea priorităţilor (de ex. prevenirea inflaţiei, motivarea şomajului, măsuri pentru protecţia mediului).

- Interpretarea normelor; Pe baza preferinţelor dezvoltate se pot schimba normele într-un perimetru precis şi în interiorul delimitărilor instituţionale, (de ex. schimbarea legislaţiei) sau se pot da noi legiferări (o nouă lege) sau reinterpretări (de exemplu ample forme precise ale interpretărilor juridice şi aplicaţiilor juridice).

- Controlul social; acesta reprezintă verificarea şi supravegherea acţiunilor persoanelor care sunt obligate cu îndeplinirea normelor legale. Este necesar a fi sancţionat comportamentul deviant.

77

- Sancţionarea socială; Este vorba de funcţia dominaţiei asupra normelor nerespectate pentru a reactiva, pentru a preîntâmpina o eventuală diminuare a normelor, pentru a apăra membrii societăţii de contravenţii sau de acţiuni de intimidare.

- Coordonarea şi integrarea; In societăţile puternic diferenţiate este foarte important a fi coordonate planurile individuale. Această capacitate de integrare poate să lase mai departe să acţioneze mecanismul de piaţă sau să se remedieze prin instanţele de plan.

Puterea şi dominaţia formează elementele absolut necesare pentru convieţuirea în comun şi pentru supravieţuirea umanităţii. învingerea cu succes a greutăţilor vieţii este posibilă pentru individ numai în cadrul unui colectiv. Acţiunea colectivă presupune coordonarea şi unirea acţiunilor individuale. În multe situaţii se impune conducerea, controlul şi exersarea constrângerii. Oricum trebuie să se contureze o ordine ierarhică, o structură de subordonare şi supraordonare.

In cursul luptei de concurenţă pentru râvnita putere şi poziţii de conducere se stabilesc în cadrul unui proces de selecţionare cei mai puternici şi cei mai slabi. Subordonaţii vor recunoaşte şi vor respecta împuternicirile de dominaţie şi putere ale superiorilor, dacă aceştia prin capacitatea lor de conducere, le aduc lor folos. Cei care conduc se bazează pe prosperitatea lor economică. înrăutăţirea situaţiei economice generale duce la o criză. Capacitatea de conducere şi de impunere a puterii devine îndoielnică. Ei îşi vor pierde recunoaşterea din partea dominaţilor.

Puterea şi dominaţia conţin permanent pericolul abuzului.

Posesorii deciziilor de putere şi dominaţie se găsesc în situaţia care le dă posibilitatea de a utiliza peste măsură sau chiar de a exploata în folosul lor pe subordonaţi, dependenţi şi dominaţi.

In ce măsură se lasă cei dominaţi, exploataţi, depinde de orientările ideologice şi de reprezentările de valori. Atunci când legăturile de dominaţie şi exploatare sunt considerate ca "naturale" sau "prin voinţa domnului" se va aprecia situaţia existentă ca având caracter de fatalitate. Dominanţii vor încerca prin doctrine de manipulare să asigure baza ideologică a societăţii existente.

Pentru a fi mobilizată capacitatea de putere economică a dominaţilor se va urmări cultivarea de valori sau chiar un "management valorilor", în cadrul căruia să se orienteze spre muncă, capacitate, disciplină, linişte, ordine, supunere.

Aceste valori trebuiesc urmărite de individ nu considerate ca fiind de "la sine înţeles".

Prin răspândirea cunoştinţelor se întăreşte capacitatea dominaţilor şi hotărârea lor de a pune sub semnul întrebării abuzurile, şi exploatarea de a le remedia şi chiar de a le birui. Aici acţionează şi luarea în considerare a valorilor democrate: demnitatea umană, libertatea, egalitatea, dreptatea, solidaritatea.

In condiţiile unei accelerări a dezvoltării economice actuale şi a unei creşteri a economiei de concurenţă se îngreunează impulsionarea capacităţii economice legată de inegalitatea socială, de raporturile dintre dominanţi şi dominaţi. Capacitatea de inovaţie şi de întrecere a

78

economiei moderne presupune din ce în ce mai mult creaţie, bogăţie de idei, iniţiativă, participare, angajament. Reevaluarea, dezvoltarea şi pretinderea acestor priorităţi individuale, specificităţi şi năzuinţe duc la fundamentarea unei personalităţi într-o societate democratică.

In societăţile dictatoriale, autoritare sunt limitate posibilităţile de manifestare a comportamentului economic pentru dominanţi, ca o consecinţă a legăturilor rigide - de putere şi dominaţie.

In societăţile libere democratice, ca urmare a diminuării diferenţierilor de putere şi a reglementării democratice posibilităţile de comportament economic sunt lărgite. Libertatea de a alege profesia, autonomia tarifelor, libertatea consumului formează în ciuda multor limitări concrete în situaţia actuală, elemente esenţiale ale societăţii moderne democratice. Individul se poate hotărî singur pentru o anumită profesie la fel ca şi pentru un anumit consum, stil de viaţă. In concluzie, putem să menţionăm că posibilităţile de manifestare a comportamentului economic a individului depind de raporturile dintre membrii societăţii în care este inclus individul.

Capitolul 6. întreprinderea ca sistem

în acest capitol vrem să urmărim acea formă de organizare care este purtătoarea producţiei economice; în contextul teoriei cu privire la sistemul social, cu privire la procesele din cadrul grupului, cu privire la organizaţiile sociale.

întreprinderea apare ca un sistem format din subsisteme şi interacţiunile dintre acestea, aflat într-un mediu în continuă schimbare.

în centrul modelului se află analiza sistemelor socio-tehnice. Acest concept descrie organizaţia ca sistem deschis, dirijat spre un anumit ţel şi subliniază importanţa aspectelor umane şi obiective în angrenarea lor, reciprocă. Deci o importanţă centrală este interacţiunea sistemului socio-tehnic cu sistemele sale de mediu. O altă interpretare sistemică cercetează întreprinderea, respectiv organizaţia, ca un proces de schimb. Echilibrul sistemului este atins când imboldurile date sunt mai mari sau egale cu contribuţiile permise pentru îndeplinirea sarcinilor sistemului. Unii cercetători au încercat să interpreteze fenomenele din organizaţie în sensul analizei de roluri. Organizaţia apare, în acest caz, ca o reţea de corelaţii între roluri.

în cadrul contextului social al întreprinderii o mare importanţă o are sublinierea dependenţei întreprinderii de alte împrejurări externe. Ideea fundamentală este aici că structura mediului influenţează structura cadrului intern al întreprinderii. Cercetarea acestui raport are loc în cadrul aşa numitului concept de contingenţă, la a cărui dezvoltare contribuie în aceeaşi măsură economişti şi sociologi.

întrebarea legată de mediul unei organizaţii, respectiv al unei întreprinderi, prezintă un criteriu de diferenţiere între sistemul intern şi extern. Chiar în cadrul disputei referitoare la rolul întreprinderii apar greutăţile unei astfel de delimitări. Mediul rămâne mai mult o noţiune difuză care include: clienţii, furnizorii, concurenţii, autorităţile, etc.

79

Important este de subliniat că diferite sectoare de mediu se află în legătură cu elemente ale sistemului întreprinderii. De o deosebită importanţă este faptul că organizaţia este constrânsă şi influenţată de mediu aşa cum subliniază conceptul de contingenţă. Astfel o întreprindere încearcă prin marketing să influenţeze piaţa de desfacere să-şi depăşească concurenţii săi, sau autorităţile să le determine să ia decizii în favoarea întreprinderii. In această privinţă mediul unei întreprinderi este şansă şi constrângere în acelaşi timp. Constrângere întrucât întreprinderea are de luat în consideraţie condiţii generale, politice, culturale, sociale şi prin aceasta se vede limitată în posibilităţile sale de acţiune. Şansă pentru că purtătorii de decizii pot să valorifice condiţiile de mediu pentru scopuri proprii.

După unii cercetători mediul unei organizaţii poate să fie determinat cu ajutorul a două perechi contradictorii:

1. sigur - nesigur:

- precizarea şi onestitatea informaţiilor;

- frecvenţa modificării informaţiilor;

- durata cuplajului între organizaţie şi mediu.

2. homogen - heterogen, după împrejurări, dacă în mediul individual pătrund diferenţieri importante sau mai puţin importante cu privire la siguranţă.

Dezvoltarea istorică prezintă, în genere situaţia că mediul întreprinderii devine mereu mai complex, nesigur şi turbulent. Cauzele sunt clare: importanţa mereu crescândă a întreprinderii şi prin aceasta o mai mare diferenţiere internă, creşterea diversificării, interdependenţa crescândă între domeniile economice şi celelalte domenii, dependenţă mai puternică de elementul surpriză prin: legislaţie, spiritul epocii, nivelul culturii şi politicii, automatizare, etc.

Conform unor concepţii se emite ipoteza cu privire la natura mediului şi structura organizaţională. Ca afirmaţie principală este valabilă presupunerea, că o organizaţie este cu atât mai eficientă cu cât este mai bună concordanţa între sistem şi mediu. Concret, o organizaţie poate să realizeze o structură birocratică formală când mediul este omogen, static şi sigur. Dacă dimpotrivă mediul este nesigur, turbulent, piaţa de desfacere este precară, şanse de export în descreştere, piaţă financiară, fluctuantă, urmează ca dimensiunea implementărilor formale să fie injustă, întreprinderea trebuie să fie caracterizată de flexibilitate, capacitate de reacţie şi capacitate de schimbare.

Aceste reprezentări fundamentale care pretind legături de mediu, structuri organizaţionale echilibrate şi orientări reprezentative ale membrilor organizaţiei sunt cercetate în numeroase variante, în cadrul diferitelor modele.

6.1. Structura socială a întreprinderii

Orice întreprindere economică poate fi considerată un ansamblu tehnic bazat pe o organizare raţională, care urmăreşte anumite funcţionalităţi. întreprinderea reprezintă şi un sistem socio-uman, care se orientează în obţinerea de bunuri pentru indivizii care fac parte din acest sistem. Scopul întreprinderii economice solicită realizarea unei reţele specifice de

80

relaţii interumane definite printr-un model de organizare formală. Prin organizarea formală, persoanele fizice ocupă anumite posturi de muncă în cadrul întreprinderii, care ajung să fie roluri sociale, bazată pe un status bine definit. Organizarea formală obligă realizarea unui sistem de roluri structurate pe baza unor raporturi ierarhice de autoritate, din perspectiva unui scop predeterminat. (Toma Roman, Introducerea în sociologia economică. Editura A.S.E., Bucureşti, 2000, p. 146). Organizarea socială formală a unei întreprinderi nu trebuie confundată cu organizarea ei tehnică. Organizarea tehnico-economică nu duce automat la integrarea socială a indivizilor şi la cooperarea lor pentru realizarea scopului definit.

In funcţionarea organizării sociale a întreprinderii apar în afara relaţiilor definite prin modelul de organizare formală, şi numitele relaţii sociale informale, ca urmare a relaţiilor non-formale, spontane din grupul de muncă şi din afara lui. Relaţiile informale sunt determinate de formele de cooperare în muncă, de simpatia reciprocă dintre indivizi de preocupările comune, în afara activităţii de întreprindere (sport, evenimente culturale), de cooperare temporară în cadrul anumitor activităţi, în petrecerea timpului liber, etc. Aceste relaţii sunt influenţate de grupul de muncă. In situaţiile de criză grupul informai joacă un rol deosebit de important permiţând acţiuni revendicative, acţiuni sindicale, greve.

Comportamentul grupului informai este foarte important pentru funcţionarea normală a întreprinderii.

Pentru eficienţa activităţii desfăşurate în întreprindere se impune armonizarea celor două tipuri de organizare socială, cea formală şi cea informală.

In problema clarificării în continuare a structurii informale şi a legăturii cu cea formală, cercetătorii s-au concentrat asupra interdependenţei dintre influenţele sociale, asupra satisfacţiei muncii, asupra comportamentului. S-a dovedit că muncitorii într-o întreprindere dezvoltă trebuinţe sociale, care prin fenomene normale de întreprindere, nu pot să fie satisfăcute, astfel că structurile informale reprezintă în mare măsură, reţeaua de captare pentru o serie de necesităţi psihice şi sociale şi anume: recompensele şi pedepsele, care numai în parte sunt consolidate în puterea poziţională a membrilor întreprinderii. In acest mod prezumţiile şi procesele informale încheie un fel de alianţă. Astfel structura reală de comunicare este delimitată printr-o cale oficială, ierarhică, planificată şi prin canale de comunicare.

întrucât una din problemele sociologice deosebit de importante cu privire la relaţiile interumane în întreprinderea modernă este problema comunicării, vom prezenta câteva elemente legate de clasificarea formală şi informală a comunicărilor.

6.2. Comunicaţiile în întreprindere

Comunicarea poate fi definită ca un schimb de mesaje între oameni. în cadrul grupului de muncă, comunicarea defineşte toate schimburile semnificative de informaţie dotate cu o anumită finalitate. Ele au loc, în primul rând, pe baza unor relaţii funcţionale (X depinde de Z, Z face echipă cu Y), dar se constituie şi spontan, ca urmare a legăturilor preferenţiale afective între membrii echipei. (Toma Roman, op.cit., p. 149). Comunicarea face posibilă transmiterea unui mesaj purtător de informaţie. Prin termenul de informaţie se poate înţelege o acţiune de a informa asupra unui conţinut, respectiv datele care sunt comunicate. Se pot ivi cazuri când sursa de informaţii şi emiţătorul pot să coincidă (de pildă şeful ia o decizie pe

81

care o comunică echipei de lucru, el reprezentând în acelaşi timp şi sursa şi emiţătorul), sau aceste două elemente se pot distinge unul de altul (şeful echipei transmite o dispoziţie pe care a primit-o de la un nivel ierarhic superior, în acest fel, el joacă şi rolul de emiţător). In acelaşi fel se poate discuta şi despre receptor, adică destinatar.

Linia de comunicare este formată din relee care pot fi umane sau tehnice, care fac legătura între sursa se informaţie şi destinatar. Foarte important pentru comunicaţiile întreprinderii este păstrarea secretului mesajului în acţiunea de trecere prin reţeaua de comunicare. Un loc important îl joacă şi modalitatea de transmitere: telefon, radio, televizor, internet, scrisori, care solicită adaptarea releelor la limbajul respectiv. Mesajul exprimă o anumită intenţie specific uman de a transmite ceva, de a face cunoscut celor din jur anumite lucruri. Mesajul conţine ideea scopului atins şi în acelaşi timp elemente utile de informaţie. Transmiterea mesajului implică două operaţii distincte: codificarea şi emisiunea, după care el urmează o linie de comunicaţie care poate fi prestabilită (un canal oficial de comunicaţie) sau spontană (în structura informală). Comunicaţiile din cadrul întreprinderii se pot clasifica după mai multe criterii: după canalul de comunicare deosebim comunicaţii formale şi informale (O.Nicolescu, I.Verboncu, Managementul resurselor umane). Dimensiunea şi sensul reţelei informale depinde de calitatea reţelei oficiale, formale. Orice modificare sau deficienţă a reţelei formale, impune, favorizează apariţia a noi canale de comunicaţie informale care tind să echilibreze cerinţa de informaţie, care nu a fost satisfăcută prin canalele oficiale. O altă clasificare este realizată după direcţia comunicării şi anume: comunicaţii verticale, care sunt cele tradiţionale şi se bazează pe legăturile ierarhice de subordonare care sunt prevăzute în organigrama întreprinderii.

Acestea pot fi ascendente şi descendente. Comunicaţiile descendente se concretizează în ordine, sau regulamente, beneficiind de diferite sisteme de transmisie: telefon, radio, t.v. Comunicaţiile ascendente, de la bază spre vârf, oferă satisfacţii muncitorilor prin participarea lor la decizii. Comunicaţiile ierarhice pot fi uneori scurtcircuitate, de pildă, maistrul se adresează inginerului şef fără a consulta în prealabil şeful de secţie. Comunicaţiile ierarhice pot fi legale sau paralele. Comunicaţiile legale sunt stabilite pentru o perioadă determinată, corespunzând unor nevoi speciale de informare a conducerii întreprinderii. Comunicaţiile paralele sunt reprezentate de canalele de comunicaţii aparţinând diferitelor organizaţii, care folosesc reţele de comunicaţii proprii, dar pot beneficia şi de alte canale ierarhice ale întreprinderii.

In cazul clasificării după direcţie pe lângă comunicaţiile verticale întâlnim şi comunicaţiile orizontale, care permit rezolvarea operativă a unor probleme în cadrul unor posturi de muncă între care există relaţii organizatorice de cooperare. De pildă relaţiile de comunicare între secţii, între echipele de muncă. Comunicarea oblică, se stabileşte între persoane situate la nivele ierarhice diferite şi care aparţin unor servicii diferite, de pildă subordonaţii serviciului de contabilitate intră în relaţii directe cu subordonaţii serviciului tehnic.

Comunicaţiile se pot clasifica şi după conţinut în: operatorii (care îmbracă forma explicaţiilor şi instrucţiunilor necesare pentru executarea sarcinilor şi realizarea obiectivelor individuale) şi opţionale (care deşi nu urmăresc în primul rând realizarea obiectivelor individuale circumscrise posturilor sunt foarte importante în relaţiile dintre salariaţi). Aceştia joacă un rol deosebit în privinţa creării şi menţinerii unui climat favorabil adecvat realizării obiectivelor

82

firmei. Un rol deosebit îl joacă şi comunicaţiile generale care se referă la piaţa firmei, la strategia şi politica firmei. Se mai pot deosebi şi comunicaţii motivaţionale care au în vedere relaţiile dintre manageri şi executanţi în legătură cu salariaţii, cu posibilităţile de promovare, relaţiile cu sindicatul, cu administraţia. După modul de transmitere se deosebesc comunicaţiile verbale, care sunt cele mai frecvente şi pun în valoare capacitatea managerilor de a se exprima şi a asculta şi comunicaţii nonverbale, care deţin aproximativ 70% din mesajele care se transmit şi se primesc într-o conversaţie. Acestea permit perceperea şi reprezentarea realităţii atât vizual cât şi auditiv. Există şi reţele de comunicaţii: centralizate, descentralizate, în cerc sau în lant.

Ne vom opri asupra clasificării formale şi informale.

Deja am menţionat că dimensiunea reţelei informale depinde de calitatea reţelei oficiale. Orice schimbare în reţeaua informală, duce la apariţia a noi canale de comunicaţii informale. Aşadar, în întreprindere se găsesc toate condiţiile de folosire a reţelei informale pentru completarea reţelei oficiale, în concordanţa cu sarcinile întreprinderii.

6.3. Aspecte ale culturii întreprinderii

O întreprindere nu este numai o unitate economică şi de producţie, ci în acelaşi timp o unitate socială de sine stătătoare. In aceste sens, ea are o funcţie economică şi o dimensiune personală. Justeţea lucrurilor din punct de vedere economic, ca şi în viziunea întreprinderii trebuie să includă şi principiul justeţei persoanei (dreptăţii). Sunt luate în consideraţie următoarele caracteristici umane:

- integralitatea şi demnitatea care îl caracterizau pe individ;

libertatea sa specifică personală în sensul "suveranităţii" aceasta înseamnă aptitudinea sa de moralitate şi autodeterminare, care îl caracterizează ca fiind capabil de decizii raţionale, libere. Ca principiu specific legat de etica întreprinderii se manifestă:

1. In cadrul instituţional ca cerinţa şi unitate de măsură a dezvoltării unei culturi de întreprindere, care sprijină comportamentul moral, urmărind ca integritatea personală şi "suveranitatea" personală a fiecărui individ să fie respectată.

2. In cadru individual, ca obligaţie morală a fiecărui membru al întreprinderii faţă de parteneri, colegi, colaboratori, ofertanţi, dar şi faţă de el însuşi.

Schimbarea, prefacerea principiului justeţei persoanei, în contextul întreprinderii poate fi observată cu ajutorul următoarelor câmpuri de acţiune:

- cu ajutorul raporturilor determinate de resursele umane şi naturale;

cu ajutorul stilului de conducere şi al formării organizaţiei (modelării). Se pune întrebarea în ce măsură modele de organizare şi de conducere sunt discutate în cadrul noţiunii de descentralizare şi de decizie, alături de modelarea unei culturi de întreprindere, cu ajutorul

83

instrumentalizării formării unei culturi organizaţionale. In ce măsură se prezintă concepţiile şi dispoziţiile aşa zisei "culturi de întreprindere" ca o primejdie pentru libertatea personală a membrilor organizaţiei?

cu ajutorul întrebării cu privire la ocupaţia permanentă şi la împărţirea câştigului.

Legitimitate

Numai după îndeplinirea obligaţiilor morale valabile faţă de toate persoanele şi prin observarea responsabilităţilor individuale faţă de persoanele precizate este considerată totalitatea şi multidimensionalitatea omului ca persoană.

Ca o concretizare a cerinţei elementare de legitimitate, principiul legitimităţii personale pretinde tratarea egală şi respectarea fiecărui individ în demnitatea sa ca persoană.

Legitimitatea joacă un rol important în special în domeniul managementului resurselor umane, a conducerii personalului care se poate caracteriza:

printr-o formă de utilizare a colaboratorilor care nu deţin pe lângă calificarea de specialitate şi competenţele şi calităţile personale;

printr-un mod de conducere care permite muncitorilor să-şi mărească potenţialul specific individual;

prin măsuri de perfecţionare, de ridicare a calificării care nu sunt adaptate numai la necesităţile specifice actuale ale firmei, ci în acelaşi timp, servesc la formarea unui capital uman de viitor; printr-o nouă formă de motivare a muncitorilor.

Participarea

In cadrul conducerii există multe aspecte de schimbare a principiului de legitimitatea persoanei. Importantă este participarea muncitorilor la activitatea întreprinderii şi anume luând în consideraţie aspectul spiritual prin descentralizarea structurilor organizaţionale şi promovarea conceptelor de conducere cooperante, în cadrul unei culturi de întreprindere corespunzătoare;

Luând în consideraţie aspectul material, prin coparticiparea la câştig, în ultima perioadă, se doreşte ca noile modele de conducere şi de management să asigure colaboratorilor noi posibilităţi de identificare cu activitatea din întreprindere. Cunoscut în această direcţie este "managementul prin obiective". Prin acest model muncitorii sunt aduşi cât mai aproape de scopurile întreprinderii. Adevărata identificare a muncitorilor cu ţelurile întreprinderii se realizează numai acolo unde muncitorii acţionează pentru stabilirea acestor scopuri.

Astăzi în centrul modelării organizaţiei se manifestă strădania descentralizării structurilor şi delegare în cadrul grupelor mici. Modelele de management impun asumarea răspunderii şi acţiuni de cugetare. Angajamentul şi răspunderea proprie a muncitorilor a condus la aceea că aceştia, ca reprezentanţi ai organizaţiei se consideră şi se pot identifica cu aceasta. Odată cu gradul de identificare creşte şi motivaţia pentru muncă a muncitorilor.

84

Se pune întrebarea care sunt caracteristicile culturii întreprinderii. Cultura de întreprindere trebuie să pretindă astăzi noi elemente caracteristice, ca de pildă creativitate, care să contribuie la autonomia individului şi să promoveze angajamentul personal. La aceasta se adaugă următoarele:

Să aibă prestaţie care să asigure o înaltă competenţă;

Să manifeste iniţiativă proprie şi să fie pregătită pentru risc;

Să se adapteze la procese de schimbare;

Să colaboreze în cadrul grupului;

Să ia decizii;

Să fie corectă în special în probleme legate de informaţii, cunoştinţe şi noutăţi legate de

problemele prezentate sau cotidiene;

Să aibă încredere în alţii sau să rămână demn de încredere;

Să respecte pe cei din jur (cumpărători, furnizori, şi colegi) şi să se respecte pe sine; Să-şi asume acţiuni şi răspunderi;

Să aprecieze şi să răsplătească pe sine şi pe alţii în funcţie de realizări.

Climatul de întreprindere

Dimensiunea legăturilor socio-emoţionale din cadrul întreprinderii, respectiv din interiorul unei grupe sunt desemnate de unii cercetători prin noţiunea de climat de întreprindere. Acesta poate fi diferenţiat în: climat de succes (achievement climate), climat de asociere (affiliation climate), climat de putere (power climate) (Wisweder Günter, Soziologie, Landsberg am Lech, 1985, p. 295).

In primul caz, climatul se bazează pe capacitatea organizaţiei, pe realizările ei. Climatul de putere este un climat care conţine elemente autocratice. Climatul de asociere conţine elemente de solidaritate şi de orientare a muncitorilor. După rezultatele experienţelor, un climat de succes înglobează comportamentul productiv cu elemente de inovaţie. Climatul de asociere poate să contribuie în mare măsură la mulţumirea muncitorilor. In momentul în care se vorbeşte de climatul de întreprindere trebuie să se sublinieze că orizontul experimental al individului trebuie să urmărească acelaşi lucru cu grupa de muncă sau cu comportamentul. Se poate vorbi în interiorul unei întreprinderi de zone climatice, respectiv segmente cu climat. Un aspect al acestui procedeu diferenţial îl reprezintă analiza managementului climatului, în care se cercetează climatul din cadrul conducerii.

Se poate considera că acest climat de întreprindere reprezintă atmosfera de întreprindere care ia naştere prin atitudinile şi modurile de comportament ale membrilor întreprinderii care

85

la rândul lor reprezintă expresia mulţumirii legate de organizarea formală şi informală a întreprinderii, a evaluării capacităţii şi a stilului de conducere.

86

Capitolul 7. Aspectul social al repartiţiei 7.1. Piaţa ca formă a ordinii

Max Weber desemnează piaţa ca tip ideal al acţiunii raţionale a societăţii.

Un cunoscut sociolog modern (Zetterberg H.L., Social theorie and social practice, New York, 1962) propune diferenţierea principalelor elemente ale reţelei de legături sociale în două clase şi anume: în una din care se manifestă caracterul de piaţă şi în alta în care se manifestă caracterul de organizaţie.

Unii renumiţi sociologi (Parson, T. - Smelser, N. J: Economy and society London, 1956) au considerat diviziunea muncii, schimbul şi contractul drept instituţii economice deosebit de importante.

Analiza structurii pieţei a dus la următoarele concluzii referitoare la schimbul liber:

a. Libertatea şi egalitatea legăturilor;

b. Existenţa posibilităţilor de comparaţie într-o dintr-o dublă privinţă: comparaţia unui obiect cu alt obiect precum şi comparaţia între persoanele care vor să schimbe obiectele între ele;

c. Existenţa unui mecanism de control şi sancţiuni, aici în primul rând mecanismul de sancţiuni financiare, care fără o conducere centrală dă posibilitatea, pe baza imboldurilor financiare, impunerea comportamentului participanţilor la piaţă

După părerea cercetătorilor aceste elemente de structură nu sunt dezvoltate în societăţile primitive. Aici lipseşte posibilitatea principală, de a nega legăturile dintre persoane şi obiecte, lipseşte posibilitatea de a desface legăturile de schimb impersonale de legăturile familiale, politice, religioase şi nu se manifestă interes legat de sancţiuni şi control financiar. Valoarea ştiinţifică a comparaţiei ideale, tipice este limitată, şi aceasta pentru a că în aşa numitele societăţi primitive există pieţe concrete unde se face comerţ cu bunuri necesare existenţei şi unde ca mijloc de schimb era utilizată moneda naturală: vite, sare, piei, bare de fier, ca o a treia marfă. Următoarea etapă ar fi aşa numitele societăţi primitive unde sunt utilizate simbolurile monetare, de pildă scoicile, în sensul unui mediu de interacţiune simbolic.

Factori de piaţă şi bunuri de piaţă

In cadrul bunurilor de piaţă sunt înglobate bunuri şi servicii pentru schimb. De un deosebit interes este ultima fază a procesului de piaţa şi anume piaţa de bunuri de consum. In legătură cu factorii de piaţa se pot menţiona banii şi capitalul pe de o parte şi factorul muncă pe de altă parte. Din punct de vedere al sociologiei un deosebit interes îl joacă piaţa de muncă. Piaţa de bunuri, în primul rând piaţa de bunuri de consum este supusă numeroaselor schimbări în decursul dezvoltării sale. Două schimbări esenţiale legate de dezvoltarea pieţei bunurilor de consum sunt depersonalizarea şi complexizarea. Elementele tradiţionale de structură ale pieţei, ca relaţiile particulare (relaţiile de rudenie) sau încărcăturile sociale ale actelor de cumpărare (de exemplu negocierea preţurilor) s-au schimbat mult şi au făcut loc unui sistem unitar abstract. Acum este de asemenea important de semnalat că mecanisme reprezentative substituie legăturile slăbite dintre cumpărător şi vânzător. Aceste noi mecanisme sunt în mare măsură un echivalent funcţional pentru crearea legăturilor de încredere deosebite: explicarea garanţiei, dezvoltarea articolelor de

87

piaţă, care trebuie să semnaleze o deosebită încredere în calitatea produselor, reclama abstractă, pe care discuţia personală între partenerii de piaţă poate să o substituie. Aceleaşi mecanisme îndeplinesc funcţiunea unei reduceri de complexitate cu privire la varietatea bunurilor oferite şi a serviciilor. Tendinţe de dezvoltare cunosc şi metodele moderne de desfacere. Domină încercarea ca sistemele de desfacere şi căile de desfacere să fie depersonalizate şi cu aceasta să fie obiectivizate la fel ca odinioară elementele sociale în acţiunile de vânzare şi cumpărare.

Modificarea de distribuţie este dictată de ofertă şi de piaţă. Condiţiile de piaţa şi reacţiile consumatorului sunt precizate. Această situaţie se poate să se clarifice teoretic, respectiv în sensul unui model eficient de premii-sancţiune care să favorizeze canalele eficiente sau favorabile, care să-1 răsplătească pe ofertantul capabil, în timp ce printr-un mecanism de sancţiune asemănător, canalele ineficiente să fie înlăturate. Din punct de vedere al teoriei sistemelor se poate ca dezvoltarea noilor forme de desfacere să fie explicate printr-o echilibrare a sistemului şi de promovare a structurilor şi capacităţilor de adaptare. Noile canale de desfacere sau modificarea canalelor anterioare sunt în aceste sens în mare măsură răspunsurile sistemului la tulburările din sistem.

Piaţa muncii este în parte influenţată de alte legităţi decât domeniul bunurilor. Economiştii şi sociologii susţin că modelul clasic al pieţei şi ideea unui raport just între cerere şi ofertă pe piaţa muncii nu sunt eficiente. Procesul de producţie este organizat şi controlat de posesorul de capital, astfel că se naşte o asimetrie structurală între muncă şi capital (Gunter Wiswede, op.cit, p.310). De asemenea piaţa muncii trebuie să se concretizeze prin năzuinţa pentru siguranţa muncitorilor. Prin concedierea muncitorilor ar fi lezate interesele de câştig pentru existenţă, funcţii importante ale societăţii (bazele familiei, rata natalităţii, sociologizarea copiilor şi nu ar mai fi băgate în seamă contrastele societăţii.

O altă particularitate care caracterizează factorii de muncă este heterogenitatea lor. La piaţă se fac cunoscute diferite cantităţi şi calităţi de muncă care sunt oferite, care la rândul lor implică diferite roluri de serviciu, şi pretind diferite grade de pregătire.

Un alt aspect al heterogenităţii pieţei muncii este că diferite segmente ale acestei pieţi sunt distincte. Unii cercetători pun problema unei pieţe a muncii duale. (Gordon, D.M.: Theories of poverty and unemployement Lexington, 1972). Ideea de bază constă în utilizarea unui nou model al inegalităţii sociale, respectiv o diferenţiere între centru şi periferie. In apropiere de centru (în pieţele de muncă primare) există şanse favorabile asigurării locului de muncă, ocupaţii stabile, asigurarea unor activităţi bine plătite. Mai departe, la periferie se găseşte piaţa de muncă duală, cu fluctuaţie ridicată, calificare restrânsă, şanse de muncă schimbătoare, siguranţă redusă, nivel scăzut al calităţii vieţii (Günter Wiswese, op.cit, p. 311).

Condiţiile sociale

Pentru analiza sociologică a comportamentului de piaţă este necesar a se cerceta legăturile dintre parteneri de piaţă în acţiunile lor concrete. Comportamentul de piaţa este mai mult

88

canalizat în cadre condiţionate cultural, economic şi politic. Se pot deosebi condiţii cadru ale legăturilor de interacţiune de piaţă. (Schild, R.: Der Markt als soziales Interaktionsfeld, în "Der Markt", 56, 1977), şi anume:

Condiţii cadru culturale, în special prin acţiunile de valoare delimitate cultural şi necesităţile de

ofertanţi şi solicitanţi.

Condiţii cadru politice, în mod deosebit în funcţiile de reglementări ale mecanismului pieţei, în cadrul ordinii economice, sisteme de reglementare juridică, mecanisme de sancţiune politică. Condiţii cadru ecologice-economice-tehnologice, care prezintă bazele pentru potenţialul necesar economiei în privinţa resurselor şi situaţia aprovizionării unei societăţi (de pildă stadiul de dezvoltare economică).

Condiţii cadru social-structurale, în special dimensiunea puterii reale de pe piaţă împreună cu posibilităţile de intervenţie economică precum şi influenţa grupărilor sociale pe care individul le întâlneşte la piaţă şi care îl limitează pe individ în scopul şi motivaţia sa. Aceste condiţii cadru care se află în interdependenţă acţionează în sensul unei structuri normative în

care legăturile interumane se manifestă în cadrul subsistemului "piaţă". Influenţele de interacţiune al acestui

mod sunt un aspect parţial al proceselor sociale relevante de piaţă.

7.2. Sisteme economice

Noţiunea de sistem economic reprezintă în epoca modernă totalitatea părerilor privind concepţia supra lumii, valorile socioculturale, reprezentările de ordine şi legăturile de conducere ale structurii unei economii naţionale care precizează şi canalizează particularităţile şi orientarea proceselor economice. (Karl-Heinz Hillmann, Allgemeine Wirtschaftssoziologie, München: Vahlen, 1988, p. 172).

Un sistem economic stabil conţine o ordine economică specifică împletită cu legăturile de conducere socială care în mod fundamental organizează şi structurează evenimentul economic. Din punct de vedere al sociologiei economice este important de precizat că sistemele economice sunt canalizate schimbărilor mediului sociocultural. Sistemele economice sunt legate de reprezentări socioculturale precise şi exercită asupra acestora o influenţă puternică.

Purtătorii unui sistem economic sunt oameni cu structuri de personalitate diferită şi moduri de comportament, care sunt caracterizaţi de influenţele socioculturale ale mediului.

Diferite sisteme economice au de rezolvat probleme fundamentale comune privind producţia bunurilor necesare traiului, a serviciilor oferite, a repartizării bunurilor şi a produselor, a mijloacelor utilizate pentru aceasta.

89

In cadrul economiei moderne trebuie să se ajungă la o realizare a scopurilor diferitelor sisteme economice: dezvoltarea economică în favoarea ridicării nivelului de trai general, asigurarea locurilor de muncă, stabilitatea preţurilor, echilibrul extraeconomic şi siguranţa socială. Pe lângă asigurarea unui nivel de trai ridicat de la sistemele economice dezvoltate sunt aşteptate realizarea scopurilor de autodezvoltare şi de adaptare a mediului.

In cele ce urmează se vor prezenta principalele tipuri de sisteme economice: economia de piaţă liberă, economia de piaţă socială, economia de piaţă centralizată. Economia de piaţă liberă

Economia de piaţă liberă formează un sistem economic, în care independent de stat, producţia şi oferta de bunuri şi servicii pe de o parte şi cererea de bunuri şi servicii pe de altă parte sunt dictate de deciziile individuale ale subiecţilor economici.

Pentru economia de piaţă liberă este esenţial că oferta şi cererea pe pieţele individuale se armonizează printr-un mecanism de preţuri.

Noţiunea "piaţă" reprezintă instituţia de bază a legăturilor de schimb între indivizi respectiv categorii de persoane (producători, ofertanţi, comercianţi, cumpărători, consumatori) cu interese şi scopuri comerciale, deosebite. Pe baza unei întreceri nelimitate se formează preţurile care reflectă restrângerea diferitelor bunuri şi servicii. Preţuri ridicate pentru anumite bunuri semnalează lipsuri în proporţie crescândă şi cauzează întreprinderilor care urmăresc maximizarea câştigului să dezvolte producţia şi oferta. Preţuri scăzute din contră duc la limitarea producţiei şi a ofertei precum şi la punerea în mişcare a factorilor de producţie care trebuiesc amplasaţi în domeniile producătoare de câştig. In economia de piaţă liberă planurile economice individuale sunt coordonate cu ajutorul preţurilor pieţei.

Managerii aleg acea combinaţie de factori de producţie care determină cele mai reduse costuri. In orientarea preţurilor de piaţă se stabilesc bunuri care vor fi produse şi calitatea acestora.

Cumpărarea sau necumpărarea din partea consumatorilor influenţează mărimea preţurilor corespunzătoare pieţei şi precizează mărimea şi natura producţiei. Din necesitatea de a avea câştig, antreprenorii sunt constrânşi să realizeze cele mai bune şi mai ieftine produse pentru consumatori.

Mărimea salariului este un model al economiei de piaţă libere. Managerul angajează lucrătorii pe o perioadă de timp în care această forţă de muncă realizează câştig sau cel puţin acoperă costurile producând şi vânzând. In cadrul pieţei libere nu pot apărea perioade de şomaj de durată, ca urmare a mobilităţii crescânde a forţei de muncă şi flexibilităţii salariului. Schimbările legate de cerere şi ofertă dirijează preţurile de piaţa astfel că factorii de producţie se deplasează în acele domenii în care este posibilă o salarizare a muncii mai ridicată şi o mai mare dobândă a capitalului.

Pentru sociologia economică sunt deosebit de interesante următoarele reprezentări ale unei economii de piaţă libere (Karl-Heinz Hillmann, Allgemeine Wirtschaftssoziologie, Miinchen: Vahlen, 1988, p. 175).

90

o largă secularizare a societăţii şi respingerea formelor de viaţă colective-sociale, reconstruirea socialului, a semenilor, a comportamentului;

o realizare socială a raţionalismului, individualismului şi liberalismului;

dezvoltarea şi asigurarea, din partea statului, a instituţiilor de drept, a proprietăţii private (chiar asupra mijloacelor de producţie), libertatea de contractare, libertatea practicării meşteşugurilor, alegerea liberă a profesiei, libertatea consumului, egalitatea în faţa legii;

limitarea activităţii statale în ceea ce priveşte menţinerea siguranţei interne şi externe, a siguranţei juridice; conform principiului "Laissez-faire" fără manifestarea vreunei intervenţii a statului în viaţa economică; - asigurarea întrecerilor nelimitate;

eliminarea manipulării consumatorului acesta devenind un solicitant autonom şi raţional. Un deosebit avantaj al pieţei libere este eficienţa economică ridicată. Sunt stimulate capacitatea, creativitatea şi iniţiativa individului.

Modelul unei economii de piaţa libere nu a reuşit să se contureze în realitate într-o formă curată, pură. O astfel de realizare este împiedicată de faptul că nu este numai un "homo economicus". Din contră, fiinţa umană se manifestă diferenţieri individuale între oameni din punct de vedere emoţional şi iraţional care se întăresc prin condiţii de viaţă care îmbracă caractere socio-culturale. In afară de aceasta, condiţiile de viaţă moştenite şi întărite structural formează o barieră care trebuie înlăturată pentru realizarea unei economii de piaţă liberă.

Dezvoltarea unei economii de piaţă liberă are ca tendinţa în baza competiţiei nelimitate şi a şanselor individuale diferenţiate să determine o ascuţire a inegalităţii sociale. In cadrul societăţii se manifestă creşterea agresivităţii, a conflictelor, tensiunilor. Stabilitatea societăţii este slăbită.

Economia de piaţă socială

In esenţa acestei economii de piaţă socială găsim ideea că statul trebuie să se îngrijească, printr-o politică economică conformă pieţei de o capacitate de întrecere economică de durată. Aici se ajunge prin asigurarea unei justeţi sociale, prin măsuri social-politice. Fundamentul spiritual al economiei de piaţă socială se ridică până la concepţia moral filozofică a unei ordini economice libere şi a unei ordini sociale care a fost elaborată în sec. XVIII de A.Smith şi de alţii. Plecând de la aceste premize teoretice, Ludwig Erhard şi A. Miiller - Armack au realizat pe baza situaţiei din Germania schema economiei de piaţă socială. Noţiunea de economie de piaţă socială a fost utilizată de Alfres Muller Armack (Genealogie der sozialen Marktwirtschafţ Bern und Stuttgart, 1974).

S-a făcut încercarea realizării unei sinteze între formele de viaţă libere, economia de piaţă şi necesităţile sociale ale societăţii moderne. Motorul economiei de piaţă socială care a rezultat din această sinteză formează capacitatea de întrecere posibilă, asigurată de politica statului. Această capacitate de întrecere favorizează progresul tehnic şi creează condiţiile pentru o creştere economică şi creşterea bunăstării generale. Alături de asigurarea întrecerii, creşterea economică se numără printre scopurile principale ale

91

politicii economice a statului. Statul trebuie să se îngrijească de condiţii favorabile de dezvoltare.

Procesul economic trebuie să fie impulsionat mai departe de iniţiativa particulară, a producătorilor, ofertanţilor, solicitanţilor şi consumatorilor. Dreptul la proprietatea particulară şi preluarea răspunderii personale formează elemente de decizie.

Caracterul social constă în aceea că economia de piaţă trebuie limitată în acele domenii în care ea favorizează urmări sociale nedorite. Economia de piaţă cuprinde nu numai acei oameni care pot să alcătuiască prin capacităţi de piaţă mijloacele pentru acţiunile de cumpărare necesare şi pentru un standard de viaţă determinat social. Factorul economic trebuie să fie încadrat într-un cadru social, iar politica economică solicită completarea prin politica socială.

Domenii precise ale vieţii trebuie reglementate în afara economiei de piaţă. Repartizarea venitului şi a averii trebuie corectată în sensul unei justeţi sociale. Aici trebuie să se năzuiască spre o mai mare simetrie socială. Membri ai societăţii cu o situaţie economică şi socială: bătrâni, copii, invalizi, bolnavi, şomeri, trebuiesc sprijiniţi de societate. Sunt absolut necesare măsurile pentru recalificarea forţei de muncă. Trebuie asigurată apărarea consumatorului şi a informaţiilor în aşa fel ca toţi cetăţenii să ia parte activ la fenomenul de piaţă.

Mai multe domenii sunt retrase iniţiativei particulare: valuta, radioul, televizorul, instruirea, modul de circulaţie, învăţământul superior, agricultura, protejarea energiei. Politica economică a statului trebuie să asigure stabilitatea monetară şi să se îngrijească de o creştere economică pe cât posibilă fără tensiune.

Realizarea, funcţionarea şi şansele de viitor ale economiei de piaţă socială depind de numeroase reprezentări:

Lărgirea pe cât posibil a modelelor de ordine a economiei de piaţă socială în conştiinţa publică, în legătură cu convingerea capacităţii şi superiorităţii acestui sistem economic. Aici este necesară o muncă specială de instruire şi de informare.

Forţe politice cât mai cuprinzătoare şi de influenţă în societate care să intervină în primul rând în domeniul politic pentru realizarea şi asigurarea economiei de piaţă socială. - Un echilibru al puterilor socio-economice în special între întreprinderi şi sindicate. Supraponderea puternică a unui grup de putere respectiv a unei tabere de interese poate să conducă la punerea în pericol a stabilităţii sistemului;

Un stat mai puternic, capabil de acţiune care garantează legalitatea şanselor asigură condiţiile de viaţa pentru cei oropsiţi, delimitează mai departe condiţiile cadru pentru modelarea consumului şi pentru un model economic care protejează mediul;

Sindicatele şi managerii care nu urmăresc numai interesele lor particulare, ci şi elemente exterioare acţiunilor proprii trebuie să manifeste pe cât este posibil răspunderi şi pentru probleme ecologice, sociale şi economice;

92

Trebuie să se asigure muncitori bine instruiţi, capabili, care se pot adapta, care dau dovadă de flexibilitate, care creează o parte a venitului productiv în favoarea unei împărţiri echilibrate a bunurilor, care luptă pentru mai multe drepturi juridice pentru semenii lor, care ţin cont de răspunderea socială;

O altă condiţie pentru viabilitatea economiei de piaţă sociale este manifestarea consumatorilor bine informaţi, instruiţi, care au răspundere ecologică şi socială şi participă activ la piaţă prin poziţia lor de putere suverană şi autonomă.

Trebuie să menţionăm că economia de piaţă socială poate să supravieţuiască numai în cadrul unei societăţi a cărei structură verticală nu conţine numai caste, stări, sau clase; mai mult această structură trebuie să fie în fundamentarea ei deschisă şi permeabilă, să permită individului manifestarea capacităţii, şanse de avansare şi de câştig cu un cuvânt şanse de viaţă. In concluzie se poate menţiona că şi economia de piaţă socială asigură individului şi formaţiunilor economice un cadru pentru comportament concurenţial. Egoismul, interesele particulare, şi acţiunea îndreptată unui scop raţional se pot dezvolta şi constitui forţe motrice pentru dezvoltarea economică. Şansele de viitor ale economiei de piaţa socială sunt cu atât mai mari cu cât acţionează mai mult răspunderea ecologico-socială în raţionalitatea acţiunilor subiectului economic. Economia centralizată

Economia centralizată spre deosebire de economia de piaţă reprezintă un sistem economic în care economia în totalitatea ei este condusă şi dirijată de o autoritate de plan, după un plan central.

Elemente de reprezentare a unei economii centralizate planificate le găsim în secolul XVIII la socialiştii utopici. In cadrul socialismului ştiinţific nu este menţionat un astfel de concept, dar Marx şi Engels au avut referiri indirecte la această problemă a economiei planificate, centralizate prin critica lor cu privire la "Anarhia modului de producţie capitalist".

În primul război mondial s-au luat în unele din ţările participante măsuri de economie planificată. Ca urmare a blocadei de război începută de Anglia în 1914, a fost necesar ca Imperiul German din acea perioadă să întreprindă măsuri pentru o economie de război dirijată şi controlată de stat. Această economie de război dezvoltată în Germania, a reprezentat o contribuţie la o economie planificată coordonată de stat. Chiar la scurt timp după război unele personalităţi din această ţară au avut ideea de a menţiona problema unei economii planificate într-un memoriu în care se manifestă năzuinţa înlăturării economiei de concurenţă precum şi a "producţiei anarhice", cu toate consecinţele ei.

Economia centralizată a fost realizată pentru prima dată în Rusia. Aici a fost ridicată planificarea centrală a economiei de către conducerea totalitară a partidului comunist reprezentantă de Lenin şi apoi de Stalin la o dogmă politico-ideologică.

Marea criză economică din 1929 a dus în multe ţări necomuniste la apariţia îndoielii cu privire la forţele de autoînsănătoşire şi de ordine ale economiei de piaţa a întreprinderilor. Ca urmare a acestei situaţii au fost făcute propuneri de reforme legate de planificare. Pentru biruirea crizei economice şi pentru îmbunătăţirea condiţiilor sociale, F.D.Roosevelt a început în anul 1933 cu politica sa de New Deal o nouă extindere a activităţii statale şi

93

supravegherea unui mare sector al vieţii economice. In cadrul măsurilor se pot menţiona: o nouă reconstrucţie naţională în favoarea industriei, controlul condiţiilor de muncă şi a salariului, realizarea unei asigurări de stat pentru muncitori, aspectul muncii în întreprinderile coordonate de stat.

în perioada celui de al "treilea Reich" (1933-1945) a fost impulsionată în Germania o economie de plan parţială la solicitarea scopurilor înarmării naţional-socialiste. Economia de război în timpul celui de al doilea război mondial a condus la aceea că economiile parţiale de plan îmbracă din ce în ce mai mult trăsăturile centralizatoare. Cu toate acestea s-a păstrat principiul proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie.

După cel de al doilea război mondial a avut loc o largă dezvoltare a planificării centrale, pe care fosta Uniune Sovietică prin sistemul ei de conducere centralizată a economiei a impus-o în toate ţările din estul Europei. Prin manifestările concrete ale economiei centralizate au apărut sub influenţa necesităţilor naţionale şi evenimentelor politice nuanţe şi variaţiuni precise.

Economia centralizată cuprinde un aparat ierarhic de conducere şi controlul care prin dispoziţii ordonate şi măsuri rigide de constrângere subordonează în realizarea planului întreprinderi şi oameni. Economia planificată centralizată este desemnată ca o economie de comandă, respectiv de ordine.

Conducerea, instituţionalizarea şi jurisdicţia unei economii centralizate plasează la baza caracterului acestui sistem economic o conducere politică, stabilă, dictatorială, birocratică. In centrul acestei ordine de dominaţie se găseşte un stat puternic, care controlează toate domeniile vieţii sociale.

Economia centralizată este împletită cu o ordine de dominaţie dictatorială birocratică care acţionează în defavoarea dezvoltării forţelor economice. Libertatea de a alege profesia, exercitarea profesiei, libertatea consumului sunt în mare măsură restrânse. Promovarea profesională şi şansele de creştere a consumului sunt legate de o acomodare politico-ideologică. Planurile avansate la centru şi birocraţia împiedică iniţiativa unei economii dinamice şi la fel a unei conduceri dinamice a întreprinderii. Oprimarea care rezultă din ordinea dictatorială totalitară de dominaţie în privinţa ideilor critice precum şi suprimarea exprimării libere a gândirii acţionează asupra creativităţii, spiritului de iniţiativă. In locul acestora se manifestă resemnarea, alcoolismul, ca atitudini şi moduri de comportament.

Capitolul 8. Aspectul social al consumului

8.1. Consumul şi societatea

Dezvoltarea societăţilor de consum se poate urmări sub două aspecte: ca schimbări structurale economice şi sociale (tendinţele de nivelare şi democratizare) şi dezvoltarea economică (lărgirea lumii mărfurilor, dezvoltarea câmpurilor de consum, schimbările legate de venit şi de puterea de cumpărare) care conduc spre o schimbare drastică a exemplelor de consum social. Pe de altă parte ar fi perspectiva schimbărilor socioculturale, unde trebuie dat răspuns la întrebarea "ce exemple fundamentale urmăresc dezvoltarea sistemelor

94

relevante de consum în trecerea de la societatea tradiţională la societatea modernă". Această perspectivă ar fi legată de tendinţele de schimbare care se manifestă în societatea actuală.

Putem să prezentăm succint câteva linii de dezvoltare. Ni se pare relevant că valoarea consumului în societăţile moderne dezvoltate are o importanţă care trebuie stimulată prin ridicarea capacităţii de producţie. Pieţele de desfacere şi necesităţile de consum trebuiesc stimulate pentru a se asigura desfacerea bunurilor produse. De aceea noi constatăm că, evoluţia istorică a adus o legare de domenii de consum tradiţionale, determinate puternic de modele de consum stabile, condiţionate de simţăminte, puritane ale culturii muncii. Pentru procesul de dezvoltare în continuare, din punct de vedere economic, cu o producţie de masă ridicată, pentru o piaţă cât se poate de largă, este un stil de consum ascetic. O societate în evoluţie pretinde necesităţi în continuă creştere şi un stil de comportament rezultat din mobilitatea şi schimbare, care să se fundamenteze prin producţia flexibilă. Schimbarea relevantă de consum a valorilor se roteşte în patru planuri: acela al bunurilor, al necesităţilor, al pieţei, al bugetului de familiei. Cele mai importante tendinţe de dezvoltare în sfera bunurilor lasă să se coordoneze în general noţiunea dezvoltării planului de consum. Acestea sunt înainte de toate: denaturarea, diferenţierea, expansiunea în domeniu, cursul victoriei al bunurilor de durată, răspândirea modei, impunerea de bunuri cu simbol social şi psihic, astfel că acestea prin mobilitate să semnalizeze şi să simbolizeze posibilităţile unui nou stil de viaţă. Această extindere multidimensională a bunurilor din punct de vedere calitativ şi cantitativ are implicaţii importante în dezvoltarea de noi şi alte necesităţi. Aceasta are puternice consecinţe pentru ce se întâmplă la piaţa. Cu cât mai plastic se manifestă necesităţile, cu atât mai mult se lărgeşte oferta de bunuri de multe dimensiuni, cu cât mai subtilă şi diferenţiată este posibilitatea de încărcare simbolică pentru aceste bunuri, cu atât mai mare este posibilitatea de alegere şi de apreciere a consumatorilor; cu atât mai mult scade siguranţa de piaţă a unui bun de consum, cu atât mai mult devine orânduirea pieţei o problemă. Fenomenul de interacţiune se manifestă între ofertant şi solicitant care rămân reciproc în mare măsură anonimi şi se găsesc numai în locuri periferice, respectiv în locuri de interacţiune ale vânzărilor. Plasticitatea necesităţilor de consum prezintă pentru ofertant o problemă şi o şansă în acelaşi timp.

In sfârşit menţionăm şi schimbările din cadrul bugetului de familie.

Dezvoltarea actuală în ţările "bogate" este caracterizată printr-un nivel relativ ridicat de dezvoltare a bugetului de familie cu bunuri tehnicizate. Aceasta înseamnă că aşa numitele bunuri de întrebuinţare au numai o şansă de extindere sectorială, (de exemplu obiectele video), în timp de marea majoritate a altor obiecte tehnice cel puţin prezintă interese ca înlocuitori. In alte domenii faza "calitate" a atins un nou stadiu. Naturaleţea îmbunătăţită, înnobilată, modestia scumpă sunt iarăşi cerute. Aceste tendinţe nu sunt atât de reprezentative încât să dea posibilitatea unui adevărat impuls spre o nouă dezvoltare economică, pe care o desemnase epoca de după război.

Un aspect structural important este dezvoltarea timpului liber. Este vorba nu numai despre o schimbare cantitativă, ci de o schimbare calitativă: ce reprezintă pentru individ timpul liber? într-o epocă în care timpul liber reprezintă numai cadrul pentru dirijarea necesităţilor naturale: muncă, dormit, mâncare, timpul liber era privit ca supliment. în antiteză cu munca se numea lenevirea (nu timp liber) şi timpul liber rămânea un mod de comportament pe care

95

numai straturi limitate ale societăţii: oamenii deosebiţi, boemi îl aveau la dispoziţie, ca un comportament special.

Generaţia de astăzi în contrast cu generaţia părinţilor reprezintă un element de schimbare de la reprezentările de valori ideale. De aceea a fost detaşat un stil de viaţa orientat spre consum, un fundament de bază, care era dirijat spre dezvoltarea propriei personalităţi. Dorinţa crescândă a tineretului spre autorealizare şi pentru o "nouă calitate a vieţii" pare să semnalizeze această schimbare.

8.2. Consumul şi structura socială

Pe lângă contextul de valori care fixează valoarea de servicii a consumului într-o societate, există şi alte condiţii structurale. Aceasta este de exemplu dezvoltarea demografică care ne interesează pe noi într-o altă interdependenţă, anume ca disproporţionalitatea crescândă între populaţia productivă şi pensionari. Pentru o piaţă de bunuri de consum se poate ca vidul de populaţie să reprezinte un volum mai îngust din punct de vedere al consumatorului, cu siguranţă o dislocare drastică în defavoarea pieţii pentru copii şi tineret, în favoarea pieţei pentru adulţi, care de azi înainte ar putea să experimenteze diferenţieri mai puternice. Cadrul economic, pe deplin important, este fără îndoială dezvoltarea venitului respectiv dezvoltarea puterii de cumpărare. Dezvoltarea între anii '50 până în anii '80, era recunoscută printr-o creştere economică cu greu întreruptă, aşa că venitul real era evident în creştere. După 1980 această dezvoltare se pune sub semnul întrebării. In acelaşi timp ea balansează principiul de bază al dezvoltării de după război: "năzuinţa spre creşterea bunăstării, imprimată în dorinţa legată de lărgirea cererii şi a proprietăţii". Situaţia se prezintă după cum urmează: scăderea neînsemnată a venitului real mediu, scăderea concomitentă a volumului distribuţiei. O parte din consumul real este subvenţionat printr-o rezolvare parţială a volumului de economii. Se cercetează dezvoltarea venitului disponibil care urmează să se fixeze după măsura consumurilor pentru un scop sau altul (de exemplu pentru tehnicizarea bunurilor); astfel este de notat în primul rând o creştere importantă a acestei părţi a venitului întrucât această parte a "banilor la discreţie" este subordonată într-o măsură deosebită disponibilităţii. Prin aceasta, utilizarea sa depinde în mare măsură de aşteptări de viitor pozitive sau negative, de fluctuaţiile aferente consumului de factorii principali de acţiune. Din 1980 este micşorată partea de venit, odată condiţionată de scăderea venitului real, pe de altă parte printr-o ridicare a aşa numitelor încărcături specifice fixe, de exemplu asigurarea de boală, asigurarea de viaţă, poliţe sociale, etc. pe baza costurilor relativ mai ridicate de locuinţe şi energie.

Acest "defileu discreţionar nu a dus în general până acum la o preluare drastică, a mulţumirii în faţa vieţii, ci a fundamentat aşteptări pesimiste. Este de presupus că aşteptările consolidate nu au fost schimbate deodată, ca să se poată manifesta un nou nivel de adaptare. Mulţi consumatori trăiesc încă într-o manieră de iluzii în privinţa banilor în problema unei dezvoltări nominale a venitului. In sfârşit prăpastia discreţionară acţionează pe deplin nu ca o piedică dureroasă pentru că între timp nivelul de înzestrare al bugetului de familie este încă ridicat astfel că încă relativ puţine bunuri "noi" se mişcă în cercul de dorinţe ale bugetului de familie. Şi în sfârşit dimensiunea producţiei proprii în cadrul activităţii informale a atins o astfel de dimensiune înaltă, adesea profesionalizată încât aceasta acţionează cel puţin din punct de vedere a finanţelor ca o degrevare. Desigur mulţumirea

96

depinde de venit, depinde de mărimea acestuia; fără îndoială se găsesc în fiecare domeniu de viaţă grupe de persoane care chiar în condiţii bune de viaţă nu sunt fericiţi şi altele care în condiţii precare de viaţa sunt fericite. De asemenea este necesar a se observa că mulţumirea şi prosperitatea sunt întotdeauna rezultatul experienţelor precise (aici experienţele de venit precedente) şi a unui nivel de comparaţie determinat (venitul altora, alternative de atins). In aceste mod se pot da chiar la un înalt nivel al bunăstării privaţiuni relative (sociale).

Succint trebuie să indicăm că venitul nu se roteşte numai în sfera de consum ci ca întăritor generalizator în toate domeniile vieţii; noi ne gândim pur şi simplu la funcţia semnalizatoare şi stratifîcatoare a venitului. Şi ne gândim în cele din urmă că venitul influenţeză alte poziţii de bunăstare (de exemplu condiţii de locuit stabilităţii, mulţumirea muncii şi a serviciului). Pe această bază venitul este considerat cel mai important indicator al bunăstării individuale şi al calităţii vieţii, interpretat ca constelaţie a condiţiilor obiective de viaţă şi subiective ale individului şi grupelor.

Comportamentul de consum specific straturilor.

Studii detaliate legate de comportamentul de consum al diferitelor pături sociale au dus la concluzia că orientarea consumatorilor din stratul inferior este făcută după grupele primare în privinţa comportamentului. Prestigiul şi tendinţa de manifestare se ridică în funcţie de poziţia straturilor sociale, aşa după cum arată tendinţele de modă şi de interese. Femeile din stratul de mijloc preiau frecvent de la straturile superioare hoinăreala după cumpărături, practicând-o poate cu mai multă strădanie. In timp ce consumatorii din straturile inferioare favorizează formele de desfacere, consumatorii din straturile superioare practică o politică de desfacere legată de preţuri, cu un caracter extravagant, determinat de modă.

Interdependenţa între stilul de viaţă şi comportamentul de consum are implicaţii largi. Cercetătorii din domeniul ştiinţelor sociale consideră în unanimitate că apartenenţa la un strat social delimitat are ca urmare moduri de comportament mai mult sau mai puţin diferenţiată, astfel că se ajunge la concluzia că moduri de comportament precise favorizează şansa individului în favoarea atingerii unui anumit strat social. Apartenenţa la un strat reflectă un stil de viaţă precis. Aceasta se poate observa în cadrul zonelor delimitate ecologic sau în cadrul grupelor de cunoştinţe.

Este valabil că în urma cercetărilor făcute în interiorul straturilor superioare, se transmit prin tradiţie stiluri de viaţa precise şi în mare măsură constante sociale, care rezistă marilor tendinţe de schimbare. Acolo unde mobilitatea socială se află într-o permanentă schimbare stilului de consum, sindromurile de comportament unitare care se pot cuprinde în noţiunea de stil de viaţă, ni se înfăţişează numai în mică măsură într-o formă cristalizată. Cercetările sociologice ale ţărilor europene arată că în grupele de muncă

97

sunt purtate mai departe trăsăturile unui stil de viaţă tradiţional, astfel că teza referitoare la nivelarea globală a comportamentului, care reflectă stilul de viaţă al individului, este fără îndoială evidentă. Mass media şi reclama

Sistemul nostru de consum este înglobat într-un sistem mediu. Aceasta înseamnă pe de o parte că conţinutul acestuia reprezintă obiectul consumului; utilizarea televizorului stă aici pe primul loc. Pe de altă parte, liberalizarea are în legătură cu consumul şi cu stilul de viaţă o acţiune nivelatoare, în parte în sensul convergenţei atitudinilor, comportamentelor de valoare, şi modele lor de comportament între diferite grupe sociale. Un puternic factor de influenţă pentru modelarea sistemului de consum este fără îndoială reclama economică.

In cadrul atitudinilor critice faţă de reclamă a fost prezentată o acţiune de manipulare respectiv că aceasta ar stimula naşterea unor noi necesităţi. Analiza corectă a acţiunii reclamei arată în concordanţă cu cunoştinţele noastre în cadrul cercetărilor de comunicare şi atitudine că reclama oferă posibilitatea întăririi atitudinilor - în primul rând în privinţa interacţiunilor de grup care dau posibilitatea influenţării individului. Numeroase norme sub influenţa reclamei sunt modificate, întărite sau deviate, slăbite. (De exemplu, normele de igienă, de economii, de îmbrăcăminte, etc. până la dezvoltarea standardelor de consum social). Mai departe se poate trage concluzia că trenduri precise sau obişnuinţe de consum sunt înscenate de reclamă. Se poate considera că reclama acţionează prin socializare. Pentru economia de piaţa, reclama ca mijloc de armonizare între producţie şi consum ar putea reprezenta o parte componentă a sistemului de piaţă. Importanţa ei este într-o societate a abundenţei este mai mare decât într-o societate în care resursele se restrâng, în care există o piaţă neîndestulată.

8.3. Familia şi modelul de consum Familia şi ciclul de viaţă.

Pentru delimitarea modelului de consum specific şi a stilului de viaţă o deosebită importanţă o are o grupă primară şi anume familia. Aici este de menţionat familia ca orientare (orientation family). Ea dă posibilitatea ca prin standardizare să fie influenţate numeroase scopuri de consum care devin cadre de referinţă pentru comportamentele ulterioare de consum. Acest lucru este valabil şi pentru propria familie de mai târziu (procreation family). In cadrul ei au loc interacţiuni şi comunicaţii relevante de consum. Să ne întoarcem în primul rând la socializarea consumului în cadrul familiei de origine. Aici se ridică întrebarea care sunt cunoştinţele relevante de consum, în ce măsură, în ce mod şi de ce învaţă copiii. Aşa cum a subliniat Parsons (Parsons T.: Structures and proces in modern societes, New York, 1960) casa părintească imprimă aspecte instrumentale ale comportamentului de consum. Datele experimentale arată o legătură pozitivă între măsura comunicaţiilor interioare de familie cu privire la problemele de consum şi măsura cu care motivaţiile economice le face valabile pentru consum.

In ultimii ani s-a urmărit acţiunea televizorului asupra copiilor. Aceasta poate fi cercetată sub aspectul unei influenţări imediate (de exemplu realizarea directă de dorinţe de consum în funcţie de banii de buzunar şi realizări indirecte prin exersarea impunerilor sociale asupra părinţilor) sau din punct de vedere al acţiunilor de socializare pe termen lung este schimbat conceptul de ciclul al vieţii.

In privinţa cercetărilor legate de consum aici sunt diferenţiate diferite stadii în succesiunea traiului. Acestea sunt clasificate ca succesiuni de roluri. O deosebită atenţie câştigă

98

comportamentul de consum în stadiul de tinereţe şi de maturitate, la fel ca şi adaptarea la un nou echilibru de consum printr-o prăbuşire de roluri (de exemplu părăsirea casei părinteşti, căsătoria, apariţia copiilor, pierderea serviciului, moartea partenerului de viaţă). Cercetarea desfacerii existenţei stă în interdependenţă cu aspecte ale comportamentului de consum familiar. Familia este înţeleasă în mod frecvent ca purtătoarea bugetului de familie.

Sociologia cercetează bugetul de familie ca subsistem al familiei, mai exact ca un sistem coordonator al consumului în cadrul familiei. Interesant este aici că structura de roluri ale bugetului de familie este în cadrul diferitelor cercetări obiectul intereselor sociologice. Cele mai multe cercetări reprezintă comportamentul membrilor de familie în prim plan şi studiază influenţa manifestărilor patri- sau matridominante asupra comportamentului de consum. Este necesar de semnalat că unitatea de acţiuni de consum depinde şi de maniera deciziilor de consum respective.

Din punct de vedere istoric se constată creşterea rolului bărbatului la cumpărarea bunurilor periodice, precum şi participarea copiilor şi tinerilor la deciziilor de consum şi de utilizare. Interesul comun în sectorul de consum se manifestă dacă dimensiunile egalităţii specifice stratului şi grupelor sunt imprimate în mod diferit şi pot să reflecteze în primul rând un strat de mijloc ideal. In cadrul proceselor de decizie mai complexe, adesea contribuţiile individuale sunt izolate. Pe de altă parte cei care influenţează este posibil ca să evalueze contribuţia lor practică voit sau involuntar, în mod eronat supraevaluarea sau subevaluarea, în special pe fondul stereotipurilor de roluri. în acest fel se ajunge la rezultate care diminuează influenţa femeii sau a copiilor în procesele de decizie din gospodărie.

Atât producătorii cât şi consumatorii sunt influenţaţi prin comunicaţii personale. Persoane de referinţa relevante pentru consum le găsim în mai multe domenii:

în interiorul grupelor de cunoştinţe ale individului (vecini, colegi);

în interiorul grupelor de aspiraţii ale individului (şefi);

în interiorul grupelor de cunoştinţe se găseşte frecvent un proces care nu reprezintă discuţii de consum intenţionale, în care sunt împărtăşite concepţii precise şi norme referitoare la importanţa consumului. Pentru persoanele din grupele de aspiraţii, importante sunt problemele legate de aspiraţii.

în concluzie, în cadrul interdependenţei dintre economie şi societate am căutat să cuprindem aspecte legate de producţie, distribuţie şi consum.

în cadrul consumului am căutat să aruncăm o privire asupra interdependenţei dintre aspectele legate de stilul de viaţa, calitatea vieţii şi bunăstare.

Capitolul 9. Factorii motivaţiei muncii 9.1. Noţiunea de motivaţie

Oamenii se duc zilnic la serviciu şi îşi îndeplinesc munca lor. Ei trebuie să aibă un motiv care nu este nimic altceva decât o cauză fundamentată internă, care să dea posibilitatea manifestării unui mod de comportament în exterior. (Altmann, H.C.: Motivation der Mitarbeiter, Frankfurt, M. 1992).

99

Prin noţiunea de motivaţie se defineşte forţa motrică de autoreglare a unui individ. Prin întrebarea legată de motivaţie se prezintă problema legată de cauzele comportamentului uman. In domeniul managementului importanţa motivaţiei creşte, deoarece include şi îndemânarea de conducere pe care o aduc muncitorii pentru ridicarea randamentului. In acest caz este reinterpretată întrebarea "de ce" a comportamentului în "cum": "Cum pot eu să activez capacitatea de producţie a colaboratorilor mei". Aceasta are la bază ideea că motivaţia este disponibilă în muncitor în stare latentă în mod natural. Motivaţia trebuie să fie stimulată printr-o intervenţie păstrată sau intensificată printr-o intervenţie eficientă. (Wörterbuch der Mikropolitik, Leske&Budrich, Verlag Opladen, 1988, p. 18).

In problema motivaţiei şi-au spus părerea cercetătorii români şi străini. Astfel, Al.Roşca defineşte motivaţia ca "totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înnăscute sau dobândite, conştiente sau inconştiente, simple trebuinţe fiziologice sau idealuri abstracte". J.Nuttin consideră motivaţia ca fiind "orientarea activă, persistentă şi selectivă, care caracterizează organismul şi se exprimă printr-o multiplicitate de forme după tipul de conduită (înnăscut sau dobândit) şi nivelul de dezvoltare al organismului", iar P.Fraisse consideră că "o motivaţie se prezintă ca o orientare spre ceva sau o orientare de retragere de la ceva" (Toma Roman, op.cit., p. 175). Abraham Maslow a elaborat o teorie a motivaţiei umane care se clasifică în cinci clase:

trebuinţe fiziologice (hrană, adăpost);

trebuinţe de securitate (fizică dar şi socială, garantarea protecţiei faţă de toţi factorii negativi ai mediului fizic şi social);

trebuinţe de apartenenţă şi dragoste (cerinţe de afecţiune în relaţiile cu familia, prietenii, colegii); trebuinţe de stimă (apreciere, recunoaştere);

trebuinţe de autorealizare (afirmare şi dezvoltare a potenţialului personal).

Această "piramidă a trebuinţelor" are la bază trebuinţele cele mai puternice, anume cele de subzistenţa, fiind urmate de trebuinţele de securitate, de apartenenţă, de stimă, de autorealizare.

Trebuie să menţionăm câteva proprietăţi fundamentale: astfel o trebuinţă este activă, influenţând întregul comportament, în măsura în care nu este satisfăcută. In momentul în care este satisfăcută, ea trece în stare latentă şi o altă trebuinţa devine activă. Trecerea în latenţă a unor trebuinţe prin satisfacerea lor nu anulează impulsurile în organizarea şi motivarea comportamentului în ansamblul său (cum acţionează mecanismul de autoactualizare). Mai atragem atenţia că o clasă de trebuinţe devine activă, apare ca motivantă, numai dacă celelalte nivele inferioare a ei au fost satisfăcute. In cazul în care nici o clasă de trebuinţe nu este satisfăcută, singura clasă care rămâne activă este cea primară (trebuinţe de subsistenţă) celelalte clase, chiar dacă nu sunt satisfăcute, rămân în stare latentă. Subliniem de asemenea că o clasă de trebuinţe odată satisfăcute, următoarea clasă devine activă. In concluzie, conform părerii cercetătorilor, problema motivaţiei umane nu se reduce numai la un grup sau altul de factori, ci reprezintă un ansamblu dinamic de factori, care se interacţionează cu o intensitate diferită.

100

Sistemul motivaţional care rezultă din această interacţiune de factori este determinat de: condiţionări generate de cadrul social-economic; factori situaţionali;

- factori personali.

In cadrul social economic se urmăreşte tipul organizării sociale. Este de la sine înţeles că o economice de comandă, hipercentralizată, se va caracteriza printr-un anumit tip de motivaţie, iar un alt tip de motivaţie va fi generat de mecanismele economiei de piaţă.

Factorii situaţionali se manifestă în mod diferenţiat. Astfel situaţiile de muncă pot induce motivaţii diferite în funcţie de caracterul complex, variat sau de rutină al muncii. De asemenea există tipuri de activităţi care pot fi motivate cu o gamă largă de Stimuli şi anume: realizarea unei sarcini curente de producţie poate fi motivată de câştig, sau de dorinţa de promovare, sau de evitarea penalizării, iar alte activităţi nu pot fi motivate de orice Stimuli, o motivaţie tehnică nu poate fi motivată de teama sancţiunii.

Factorii personali sunt legaţi de individ, care se poate comporta diferit, având motivaţii diferite. La un individ poate fi dominant factorul câştig, în timp ce la alt individ, acest factor se poate asocia cu pasiunea pentru munca respectivă sau cu dorinţa de promovare sau cu teama de sancţiune. Un rol important îl joacă la fiecare individ tipul de personalitate. Astfel ierarhizarea motivelor va fi diferită la persoanele înclinate spre reflexie, faţă de cei înclinaţi spre acţiune, la cei înclinaţi spre sinteză faţă de cei înclinaţi spre analiză.

9.2. Motivaţia muncii

Posibilităţile de a fi satisfăcut un nou motiv sunt foarte diferite, atât din punct de vedere personal cât şi cultural. Din punct de vedere a tipurilor de motivare se poate vorbi de motive înnăscute şi de motive dobândite, ambele tipuri fiind incluse în clasificarea după criteriul originii stimului. In cazul motivelor primare, înnăscute menţionăm: motive generate de trebuinţe fiziologice: foame, sete, etc. precum şi motive dobândite, secundare, derivate, apărute în contact cu mediul social cultural;

Motivele muncii din cadrul serviciului se diferenţiază în: motive extrinseci, acestea sunt acelea care sunt situate în afară (exterior) în raport cu subiectul. Acestea se motivează prin stimuli materiali, bani, aprecierea din partea grupului. Motivele intrinseci sunt acelea care sunt satisfăcute printr-o parte a muncii sau prin întreaga activitate. Oamenii sunt motivaţi prin însăşi munca, prin năzuinţele lor de afirmare, de autorealizare, stimulii priori din interior. Se mai deosebesc motive pozitive, care direcţionează comportamentul spre obiective care asigură recompensa, satisfacţia, adaptarea, cum sunt motivele legate de dorinţa de promovare, de creştere a salariului, o muncă mai interesantă. Alte motive pot fi negative, ca de pildă penalizarea, sancţiuni administrative, dezaprobarea din partea colegilor.

Aceste elemente teoretice ne ajută astăzi în problemele care sunt deosebit de importante pentru cunoaşterea stimulilor, imboldurilor care declanşează motivaţia pentru muncă a salariaţilor firmei, adică să încercăm să răspundem la întrebarea "Ce-i determină pe oameni să muncească şi de asemeni să lucreze mai mult, mai bine? (motivaţia performanţei). La aceste întrebări trebuie să se răspundă ţinându-se seama de complexitatea motivaţiei

101

muncii, de tipul de activitate de mediul fizic şi psiho-social, de structura personalităţii. In rândul factorilor principali ai motivaţiei muncii se propun:

- stimuli materiali şi morali; conţinutul muncii;

- factorii mediului fizic (subiectul);

- "moralul" grupului (climatul psiho-social);

- identificarea cu obiectivele firmei.

In privinţa stimulilor materiali şi morali menţionăm că salariul şi celelalte forme de recompense băneşti reprezintă factori de prim ordin în sensul de nivel de bază în piramida trebuinţelor. Motivaţia declanşată de aceşti stimuli nu încetează odată cu satisfacerea trebuinţelor pentru hrană, adăpost, îmbrăcăminte, se menţine în stare latentă dincolo de acest prag, urmărind asigurarea unui confort pentru salariat şi familie. Salariatul este interesat să fie plătit corespunzător muncii prestate, dar stimulii materiali îl pot determina să-şi ridice nivelul de calificare, să năzuiască spre o promovare. Contribuţia stimulilor materiali în cadrul motivaţiei muncii trebuie analizată în mod diferenţiat în funcţie de beneficiari. Contribuţia adusă de inovator se deosebeşte de aceea a lucrătorului obişnuit, a celui de înaltă calificare faţă de cel necalifîcat. Nu trebuie să uităm că individul este sensibil şi la stimuli morali, este sensibil la un gest de preţuire a efortului său, aceasta ducând la o satisfacţie deosebită. Recompensele morale sunt legate de forma utilizată, de momentul ales, de valoarea simbolică a gestului, toate aceste elemente solicitând strategii care trebuiesc aplicate chiar din momentul angajării lucrătorului.

In privinţa conţinutului muncii se ridică mai multe probleme. Acest stimul este superior pe termen lung; superioritatea sa apare şi în privinţa realizării performanţei calitative. In concluzie, cu cât conţinutul muncii este mai complex, ceea ce presupune un înalt grad de creativitate, motivaţiile intrinseci se dovedesc a fi mai eficiente decât cele extrinseci; aceasta explică de ce inovatorii sunt mai interesaţi de valorile de conţinut a muncii, caracterul variat al muncii, instructiv, munca corespunde aptitudinilor.

In prezentarea conţinutului muncii ca factor motivaţional trebuie să se urmărească şi corespondenţa dintre aptitudinile fizice şi intelectuale şi profesionale. Astfel insatisfacţia în muncă rezultă şi din faptul că aceasta (munca) nu corespunde aptitudinilor. Rezolvarea acestei probleme se realizează prin orientarea şcolară şi profesională. Problema şomajului ridică astăzi din ce în ce mai frecvent obligativitatea unei noi orientări profesionale.

Factorii mediului fizic se referă la teme legate de ergonomie şi psihologia muncii.

Moralul grupului. Astăzi se utilizează acest termen în sensul de "stare de spirit a grupului" sau a individului în grup.

După părerea unui cercetător (J.Ardoino) se poate considera că "nu este deloc exagerat a vedea factorii umani ai productivităţii participând într-o măsură tot atât de importantă la procesul de producţie ca şi factorii economici şi tehnici" (Toma Roman, op.cit. p. 185).

Unii cercetători (D.Katz) consideră că principalele elemente componente ale moralului sunt: identificarea cu grupul, motivaţia de producţie, integrarea în echipa de muncă, posibilitatea

102

de promovare sau nivelul de aspiraţie. Din aceste orientări rezultă că un loc special îl ocupă sentimentul apartenenţei la grupul de muncă, identificarea cu ţelurile şi aspiraţiile grupului. In rândul factorilor care imprimă climatul favorabil al grupului de muncă enumerăm:

a. existenţa unor scopuri pozitive pe care şi le propune grupul în funcţie de exigenţele sociale pe care este chemat să le satisfacă;

b. sentimentul de progresare către scopul fixat (nu este suficient numai existenţa unui scop ci grupul trebuie să simtă apropierea mereu de obiectivul respectiv);

c. nivelul de aspiraţie şi nivelul de realizare (stabilirea de obiective concepute realist care să mobilizeze grupul spre atingerea unor performanţe);

d. trebuie să existe o perspectivă temporală, salariaţii trebuie să aibă înţelegerea contribuţiei proprii la efortul comun, îmbinând preocupările actuale cu obiectivele de viitor;

e. identificarea cu obiectivele firmei (capacitatea organizaţiei de a propune salariaţilor scopuri care să fie acceptate de aceştia, motivaţia muncii devenind un element de imbold pentru realizarea de performanţe). Aceasta se realizează prin diferite mijloace, ca de pildă prin implicarea factorului uman în situaţii emoţionale, utilizarea de simboluri şi mituri ale lumii moderne, ritualuri şi ceremonii în momentele cheie din trecutul şi prezentul firmei, selecţia personalului după portretul robot al angajatului ideal.

Trebuie să subliniem că motivaţia muncii este o cerinţa deosebită a economistului şi a managerului zilelor noastre care permite cunoaşterea modalităţilor de influenţare a comportamentului lucrătorilor firmei.

Capitolul 10. Aspecte sociologice ale dezvoltării economice Creşterea economică trăsătură distinctă a economiei mondiale

Viaţa economică actuală este în comparaţie cu epoca anterioară subordonată unui proces de accelerare a schimbărilor. Această schimbare este împletită cu avântul ştiinţelor moderne şi dezvoltarea globală a procesului de industrializare. In societăţile preindustriale a avut loc un proces de schimbare relativ lent, în perioade mari de timp.

Pe baza elementelor tradiţionale dominante, aceste societăţi erau caracterizate ca statice, cele mai multe duşmane inovaţiilor şi rezistente la schimbări. Starea staţionară a acestor societăţi era cu atât mai stabilă cu cât, favorizată prin condiţiile geografice, era închisă ermetic în faţa culturilor şi societăţilor străine; populaţia rămâne o constantă şi îşi realiza satisfacerea necesităţilor prin păstrarea sistemului natural mondial.

Procesul de creştere economică şi de dezvoltare economică se caracteriza printr-o dimensiune centrală a accelerării proceselor schimbării din societăţile epocii moderne.

Creşterea masivă a populaţiei şi dinamizarea pretenţiilor generale cu privire la condiţiile vieţii materiale au sfărâmat formele economiei relativ statice tradiţionale. Pentru a fi satisfăcute pretenţiile tot mai ridicate ale populaţiei, trebuie ca economia să se dezvolte. In acest sens trebuie să urmărim:

103

creşterea producţiei de bunuri şi a ofertei de servicii, respectiv produsul social brut;

creşterea venitului naţional real şi prin aceasta puterea de cumpărare respectiv creşterea venitului

populaţiei;

- creşterea cererii şi prin aceasta capacitatea de vânzare; creşterea investiţiilor şi a capacităţii de producţie; creşterea ofertei de locuri de muncă;

- creşterea masei monetare;

creşterea câştigului şi a acţiunilor întreprinderii;

creşterea bunăstării materiale. Noţiunea economică a creşterii se interferează în mare măsură cu cea a dezvoltării. Această noţiune desemnează în conţinutul său mai mult decât creşterea mulţimilor, creşterea cantităţilor, mărirea cifrelor. Noţiunea de dezvoltare desemnează în primul rând procese de schimbare a obiectelor, legăturilor de viaţa, structuri de societate, moduri de gândire şi de comportament, în perioade mai mari de timp. Esenţial este faptul că aceste schimbări conduc spre altele eventual spre acelea care nu sunt numai relativ stabile, ci şi caracterizate printr-un grad înalt de diferenţiere şi complexitate. In cadrul acestor procese de dezvoltare apar faze diferite care sunt legate de procese de schimbare ireversibile. Procesul de dezvoltare se poate dezvolta evoluţionar sau revoluţionar. Dezvoltarea este pusă pe aceeaşi linie cu evoluţia sau cu progresul. Noţiunea de dezvoltare economică este utilizată în prezent şi în desemnarea proceselor economice pe termen scurt. Aici este vorba în special de fluctuaţii conjuncturale, perspective de dezvoltare, fenomene de creştere, în prezent, şi în viitorul apropiat, respectiv schimbări în preţurile de desfacere, în comportamentul de consum, de economii, de cerere posibilităţi de desfacere, câştiguri, circulaţia, producţia şi depozitarea în cadru întreprinderilor, numărul de întreprinderi nou înfiinţate şi al falimentelor întreprinderilor, a ofertelor de locuri de muncă şi al şomerilor, a venitului şi a cotelor de economii, a valorii banilor, viteza circulaţiei monetare, a dobânzilor, importurilor şi a exportului, a bilanţului comercial, de capacitate şi de plată.

Din punct de vedere sociologic nu poate fi considerată dezvoltarea economică ca un proces izolat, ci ca un proces în desfăşurare. Dezvoltarea economică este canalizată mai mult într-un proces de schimbare social-culturală care în epoca modernă îmbracă aspect de transformare.

10.1. Determinantele dezvoltării economice

In declanşarea unei analize a structurilor, în schimbare de acţiuni, tendinţe potrivnice, procese cumulative se pot prezenta următoarele premise şi determinante ale dezvoltării economice.

a. Deschiderea societăţii în faţa societăţilor şi culturilor străine care sunt caracterizate printr-un nivel ridicat;

104

b. Slăbirea formelor de viaţă tradiţionale, moştenite şi a modelelor de comportament, în special învingerea ideologiilor şi ritualurilor magice-religioase, duşmane dezvoltării;

c. Dezvoltarea economică pretinde descătuşarea gândirii, consolidarea şanselor de afirmare pentru procese de gândire, imbolduri din punct de vedere ştiinţific pentru creativitate, idealuri, spirit de cercetare. Importantă este naşterea formelor de gândire legate de creşterea economică, afirmarea pe larg a inovaţiilor, creşterea flexibilităţii individuale, pregătirea de adaptare (adaptabilitatea) şi de mutaţii.

d. De o mare importantă este o schimbare a valorilor socioculturale.

Înlocuirea reprezentărilor şi orientărilor de valoare duşmane inovaţiilor cu cele care acceptă schimbările, reevaluarea orientărilor de progres, năzuinţele individuale spre progres, succes, pregătirea pentru studiu, angajamentele de serviciu, munca efectivă, disciplina muncii seriozitatea şi precizia sunt supuse în continuare unei divizări raţional ştiinţifică a timpului şi a utilizării lui. Stimulând, dezvoltarea este activă în calitatea de a acţiona economic, în adunarea de capital, în investiţiile productive şi pregătirea pentru profesie. Aşa cum rezultă din istoria economică a diferitelor sisteme, revalorificarea, legalizarea şi acceptarea socială a dobânzii şi a năzuinţelor de câştig au o deosebită importanţă, în contrast cu interzicerea dobânzii prin Coran precum şi discriminarea sau oprimarea năzuinţelor de câştig în societăţile socialiste.

e. Ne luarea în consideraţie a principiului legat de naştere sau origine şi înlocuirea lui cu principiul capacităţii;

Principiul naşterii conferă siguranţa statusului şi a protecţiei, dar împiedică mobilitatea socială şi slăbeşte năzuinţele individuale de afirmare şi de capacitate. Acceptarea principiului capacităţii duce dimpotrivă la o mai mare concurenţa între indivizi pentru ocuparea de poziţii profesionale şi succesul economic. Aici este important că năzuinţele de succes şi capacităţile individuale nu sunt limitate printr-un ideal de egalitate orientat politic, printr-un sistem de impunere incapabil, printr-o reglementarea birocratică a vieţii economice.

f. Dinamizarea structurii sociale verticale

Creşterea şanselor de dezvoltare economică a unei societăţi depind de posibilitatea unei asigurări a unei structuri sociale verticale capabilă de schimbare, flexibilă care dă posibilitatea naşterii unor straturi de mijloc şi a elitelor capabile. Aici este importantă naşterea noilor roluri de conducere, profesii şi muncă, orientate pe baza capacităţii şi verificării. Importante sunt şi posibilităţile de afirmare în profesiile stratului de mijloc sau chiar în poziţiile elitelor. Mai departe există şanse de dezvoltare pentru personalităţile creatoare inovatoare pentru antreprenorii dinamici.

g. O premisă esenţială pentru dezvoltarea economică o formează exercitarea puterii de stat şi a ordinii.

Statul trebuie să rămână suficient de puternic în atribuţiile sale, pentru a putea asigura o societate stabilă, în mod deosebit ordinea de drept şi proprietatea, siguranţa internă şi

105

externă. El trebuie să dispună de o legislaţie, care să garanteze un sistem de norme generale, un stadiu pe cât posibil de ridicat al acţiunilor economice şi sociale. Pe de altă parte, reglementările şi controlul de stat nu trebuie să limiteze şansele de afirmare ale oamenilor care activează în domeniul economic sunt dinamici şi cu simţ de răspundere. Statul trebuie de asemenea să diminueze sau chiar să învingă stările de tensiune, contradicţiile sociale sau conflictele.

h. Pentru dezvoltarea economică de mare importanţa este creşterea populaţiei. In ţările puternic industrializate, creşterea populaţiei furnizează o importantă sursă de forţă de muncă şi potenţial pentru cererea de consum. întrucât creşterea populaţiei este mai rapidă decât creşterea economiei, dezvoltarea economică este stăvilită sau chiar oprită de dezvoltarea demografică. Creşterea explozivă a populaţiei din ţările sărace duce în mare măsură la extinderea pieţei la negru, a economiei subterane şi a unei proaste gospodăriri, la distrugerea infrastructurii la întărirea corupţiei, şi a criminalităţii. O populaţie care creşte numeric care dă dovadă de raţionalitate, năzuinţe individuale spre succes şi pretenţii de bunăstare formează o forţa de muncă importantă pentru dezvoltarea economică.

i. O altă premisă a dezvoltării economice o reprezintă resursele naturale.

Cum poate fi vorba de prosperitate fără valorificarea resurselor naturale. In sec. XX, creşterea producţiei, a consumului şi a populaţiei au dus la creşterea utilizării resurselor naturale.

Resursele ca zăcăminte sau combustibil fosil sunt depozitate numai în câteva localităţi şi aceste depozite sunt limitate. Resursele care pot fi reînnoite pot fi utilizate până la un anumit grad. In unele părţi există o limită a utilizării lor, Dacă în trecut se putea vorbi de o criză regională a resurselor, era în general posibil a se proba eficienţa cu care erau ele utilizate sau substituite cu alte resurse. Referindu-ne la producţia de alimente, limitele se plasează la suprafeţele la îndemâna agriculturii care a învins cu ajutorul fertilizării artificiale şi noile soiuri de plante şi animale. Probleme cauzate de lipsa cărbunelui de lemn în secolul al XVIU-lea, a fost rezolvată prin introducerea huilei drept combustibil.

Rapida epuizare a multor resurse limitate, ca prevedere a Clubului de la Roma în 1972 a fost amânată prin descoperirea a noi depozite şi a primelor succese în eficienţa cu care ele au fost utilizate. Se poate conchide din aceasta că accesibilitatea resurselor nu va constitui o problemă a viitorului? Mulţi economişti şi politicieni consideră că o criză a resurselor nu va fi niciodată o problemă întrucât va fi oricum posibilă o descoperire de noi resurse, o dezvoltare a vechilor resurse. în contrast cu situaţia existentă cu un secol înainte, resursele disponibile sunt mai bine cunoscute astăzi. întinderile (câmpurile), depozitele şi sursele sunt oricum utilizate extensiv în toată lumea şi înlocuitorii sunt disponibili pentru a limita un anumit grad de utilizare a metalelor şi a substanţelor minerale. Oricum, însumând că experienţa istorică cu accesibilitatea şi înlocuirea resurselor pot fi întrepătrunse se poate avea mare încredere în accesibilitatea nelimitată a resurselor şi practic încrederea nelimitată în talentul oamenilor în invenţii. (Volrad Wollny, "Recycling as a source of row materials, Annual report, în 2000, Der grüne Punkt -Duales System Deutschland, s.g., p.71).

O problemă astăzi care a devenit deosebit de importantă, legată de problema resurselor este reciclarea ambalajelor.

106

In Europa, întreprinderile răspund atât pentru produsul fabricat cât şi pentru ambalajul acestuia.

Chestiunea care se ridică astăzi este reciclarea ambalajelor care pot deveni o sursă de materii prime, concomitent cu creşterea dramatică a cererii globale de resurse, ca o consecinţă a dezvoltării economice. Mulţi economişti consideră că nu se poate pune problema unei crize a resurselor, întrucât apar continuu noi resurse. Astfel, limitele suprafeţelor destinate agriculturii au fost extinse prin fertilizarea artificială, lipsa cărbunelui din lemn drept combustibil a fost înlăturată încă din secolul XVIII prin utilizarea huilei, iar astăzi metalele şi substanţele minerale sunt înlocuite de compuşi minerali. Populaţia globului care a crescut de la 2 bilioane în 1900 la 6 miliarde la începutul secolului XXI ridică problema resurselor la imperative de valoare mondială.

Pentru a se armoniza în cadrul european nivelul ambalajelor, la 20 decembrie 1994, Parlamentul European a votat o ordonanţă cu privire la ambalajele şi deşeurile din ambalaje (Nr. 62/94). Importanţa reciclării ambalajelor ca sursă de materii prime reiese şi din documentul din iunie 1999 al Parlamentului European care impune creşterea gradului de reciclare a materiilor prime şi a materialelor, deci şi a ambalajelor. In UE există sisteme de reciclare şi revalorificare a ambalajelor. De exemplu "Der Grüne Punkt" (Punctul verde) este cel mai utilizat semn de marcă. Sistemul dual german pe scurt "punctul verde" se bazează pe o taxă pe care producătorii o plătesc pentru funcţionarea sistemului de colectare şi reciclare a ambalajelor. Pentru a putea imprima "punctul verde" pe produse, producătorii plătesc "sistemul dual" o taxă pe care o recuperează de la consumatori, ea fiind inclusă, în preţul de vânzare al produsului. "Punctul verde" este recunoscut şi în alte state, iar în prezent Norvegia şi Lituania au aderat la acest sistem de reciclare. Se estimează că Europa 18 milioane de consumatori au cumpărat mărfuri care poartă punctul verde.

Problema reciclării ambalajelor în România trebuie privită în contextul problematicii managementului deşeurilor.

In domeniul deşeurilor, pentru transpunerea Directivei Cadrului a UE privind deşeurile a fost aprobată Ordonanţa de Urgenţă nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor publicată în MO nr. 283/22.06.2000.

In România problema reciclării ambalajelor prezintă o importanţa deosebită în contextul creşterii alarmante a deşeurilor şi chiar a gunoaielor cu efecte negative asupra protecţiei mediului înconjurător. Reciclarea ambalajelor vine în ajutorul diminuării poluării industriale, în timp ce incinerarea deşeurilor nu soluţionează această problemă. Reciclarea ambalajelor va fi şi pe viitor un promotor al unei economii nepoluante universale.

Reciclarea ambalajelor va contribui în secolul următor împreună cu măsurile de economisire a energiei la regenerarea energiei şi la creşterea eficienţei economice de reutilizare a materialelor, element cheie spre o dezvoltare durabilă.

10.2. Dezvoltarea economică şi ecologia

O problemă care trezeşte un interes deosebit în momentul de faţă este reorientarea ecologică a dezvoltării economice.

107

In secolul nostru, omenirea începe să-şi dea seama că resursele naturale ale planetei noastre nu sunt nelimitate, inepuizabile, că natura nu este cornul generos al abundenţei, aşa cum era privită în antichitate. In ultima vreme a fost infirmată concepţia conform căreia, omul ar fi stăpânul atotputernic al naturii, Viaţa din zilele noastre impune fiinţei umane să înţeleagă natura în imensitatea ei, pentru a-i putea valorifica foloasele. Cunoaşterea şi înţelegerea în mod ştiinţific a naturii poate să împiedice aspectele negative de exploatare fără margini a Terrei şi să ducă la o folosire chibzuită a imenselor bogăţii pe care le oferă mediul natural.

In condiţiile civilizaţiei prezente, mediul geografico-social în contactul său cu omul devine o sursă de constrângeri întrucât sursele de viaţă - apa, aerul - sunt poluate, radiaţiile solare ajunse la sol sunt sărăcite în radiaţii ultraviolete, în locul vechilor aşezări tradiţionale au apărut marile oraşe, în locul vechilor relaţii familiare apar relaţii funcţionale, hiperspecializarea este legată de utilizarea noilor agregate industriale, suntem martorii unei explozii informaţionale. Deci, totul se schimbă. Vechile adevăruri se neagă, ierarhia valorilor este răsturnată, frumosul şi urâtul, binele şi răul se inversează. Apare necesitatea fiinţei umane de a se adapta acestei lumi, apare imperativul de a se pune de acord interesele omului cu ale societăţii, In zilele noastre mai mult ca oricând, evaluarea raportului dintre om şi natură este impusă de elaborarea unei strategii globale de supravieţuire.

Demn de remarcat este faptul că în prezent, orice activitate socială economică se desfăşoară între anumite jaloane ale unui spaţiu ecologic dat. Direcţia acestei activităţi poate fi desfăşurată în sensul evoluţiei biologice sau pot avea loc mişcări contrarii care duc la catastrofe, ajungându-se la stagnarea dezvoltării social-economice sau chiar la oprirea ei.

Societăţile moderne încep să realizeze că sunt pe cale nu numai de a-şi distruge mediul înconjurător dar chiar de a-şi submina propriul viitor. In consecinţă guverne, agenţii pentru dezvoltare şi cetăţeni din toată lumea au început să încerce schimbarea semnificativă a sensului acestor tendinţe ameninţătoare.

Constituirea unui viitor stabil, adaptat necesităţilor ecologice necesită o viziune clară asupra acestui subiect. Cu ce pot fi înlocuiţi combustibilii fosili, baza energetică a societăţilor actuale? Dacă pădurile nu mai trebuiesc tăiate pentru a face loc culturilor alimentare, atunci cum va fi hrănită o populaţie în continuă creştere? Dacă o civilizaţie a consumului conduce în mod inevitabil la poluare şi la secătuirea resurselor, cum putem să ne satisfacem nevoile materiale? In concluzie, dacă prezenta cale de dezvoltare este periculoasă ce viziune asupra viitorului ne-ar putea ghida către realizarea unei comunităţi globale care să poată dura?

O societate viabilă este aceea care îşi satisface cerinţele fără a pune în pericol perspectivele generaţiilor viitoare. Aceasta presupune în mod inerent responsabilitatea fiecărei generaţii faţă de asigurarea posibilităţii ca următoarea să beneficieze de o zestre naturală şi o economie nediminuată. In esenţă aceasta este sarcina pe care ne-o asumăm, să prezentăm o schiţă asupra dezvoltării economice a unei societăţi, luând în consideraţie aspectele reorientării ecologice.

Nu cu mult timp în urmă multe din tehnologiile disponibile acum pentru utilizarea surselor regenerabile de energie nici măcar nu existau. Sub presiunea necesităţilor de a găsi mijloace pentru încetinirea încălzirii globale probabil că ştiinţa va dezvolta o serie de noi

108

tehnologii energetice, unele din ele dificil de imaginat în momentul actual. Putem presupune că economia viitorului nu se va mai baza pe energia obţinută cu ajutorul cărbunelui, petrolului sau a gazelor naturale, întrucât utilizarea masivă a combustibililor fosili poate duce la schimbări catastrofale ale climei. Pe viitor se va alege energia solară sau cea nucleară. Deci, este posibil ca în mileniul IU sistemul energetic mondial să nu mai semene cu cel de azi, când acesta ne mai fiind dominat de combustibili fosili, va funcţiona pe baza resurselor solare, completate zilnic de energia geotermală. Energia hidroelectrică are de asemenea perspective promiţătoare. In viitor multe ţări se vor putea găsi în situaţia actuală a Kenyei, Nicaraguei sau Flipinelor care obţin o mare parte din energia electrică necesară prin exploatarea resurselor geotermale. Reorientarea ecologică a dezvoltării economice cere eficienţă în toate direcţiile. Este necesar a fi pus la punct o serie de tehnologii capabile a realiza acest lucru. Astfel, pentru a reduce la jumătate consumul de combustibil al automobilelor, pentru a tripla eficienţa sistemelor de iluminat sau pentru a reduce cheltuielile necesare pentru încălzire nu este nevoie de noi descoperiri ştiinţifice realizări tehnice epocale, ci prin tehnologiile care vor fi dezvoltate în deceniile care urmează se vor permite câştiguri chiar şi mai mari. Poate că nu va constitui o surpriză faptul că urmare a dezvoltării de noi tehnologii nu vom mai găsi becul lui Edison decât în muzee iar cea mai importantă sursă de iluminat va fi becul fluorescent.

Tot pentru a se îmbunătăţi eficienţa energetică se va ajunge la utilizarea unor materiale, ca de pildă aluminiul, numai pentru aplicaţii speciale, ele fiind înlocuite cu materiale sintetice mai puţin energointensive.

O problemă a viitorului este reutilizarea şi reciclarea materialelor. Industriile specializate în reducerea şi reciclarea deşeurilor vor înlocui actualele companii de colectare şi depozitare a gunoiului. Multe din materialele utilizate astăzi sunt aruncate după o singură utilizare, aproximativ două treimi din tot aluminiul, trei pătrimi din oţel şi hârtie, şi o parte chiar mai mare din materialele plastice. Putem considera reciclarea şi ca un mijloc pentru a coborî nivelul poluării solului, aerului, apei la nivelele acceptabile.

In economia viitorului principala sursă de materiale pentru industrie va fi reprezentată de bunuri reciclabile. Majoritatea materiilor prime pentru obţinerea aluminiului va proveni de la centrele locale pentru colectarea deşeurilor şi nu din minele de bauxită. Hârtia şi produsele din hârtie vor fi fabricate în uzine de reciclare. Când în final fibrele nu vor mai fi reutilizabile, ele vor putea fi utilizate drept combustibil şi arse într-o centrală de energie termică şi electrică.

Pentru o industrie de hârtie care va folosi în mod continuu materialele reciclate, pulpa de lemn vajuca un rol minor.

Se cere reciclarea şi a substanţelor nutritive - apele şi reziduurile menajere care au devenit o sursă de poluare periculoasă. Ele pot fi utilizate ca îngrăşământ pentru culturi intensive de legume din jurul marilor oraşe sau pentru fertilizarea culturilor acvatice. Reducerea sistematică a fluxului de deşeuri, reciclarea şi reutilizarea majorităţii materialelor au ca rezultat o micşorare a poluării aerului, apei, solului.

109

Reorientarea ecologică va urmări şi restaurarea bazei biologice. De nevoie, societatea în viitor va mări exploatarea terenurilor în mod intensiv. Varietatea solurilor, condiţiile climatice, cantităţile de apă disponibilă vor duce la diversificarea modelelor de exploatare a terenurilor şi de stimulare a culturilor agricole, astfel încât să se obţină recolte maxime. Se pot adopta numeroase forme de agro-silvicultură, combinaţie între culturile agricole şi creşterea arborilor. Schimbări fundamentale din domeniul energetic, silvicultură şi alte sisteme fizice pe care le-am scos în evidenţă nu pot avea loc fără schimbări fundamentale pe plan social, economic şi moral al societăţii umane. Liderii politici şi cetăţenii vor trebui să adopte un nou set de principii care să aibă ca obiectiv protecţia şi prosperitatea generaţiilor viitoare. Este vorba de un nou set de valori.

Printre cele mai evidente mutaţiile survenite vor fi cele legate de întrebuinţarea forţei de muncă. Trecerea de la combustibili fosili la un set divers de surse regenerabile de energie, extragerea din pământ a unor cantităţi mai mici de minereuri şi reciclarea mai multor materiale, restructurarea practicilor legate de agricultură şi silvicultură vor crea un număr foarte mare de oportunităţi în noi domenii şi chiar creşterea numărului de locuri de muncă din unele ramuri tradiţionale. Vor apare noi profesiuni pe baza economiei energiei regenerabile.

Va creşte numărul celor care vor fi ocupaţi în producerea de noi energii şi tehnologii. De pildă cei care se vor ocupa de procurarea celulelor sola, a turbinelor eoliene, echipamentul pentru transportul în comun şi a numeroaselor tehnologii pentru reciclarea materialelor. Se vor extinde sistemele agrosilvice, se vor răspândi noi modele agricole, se va reduce utilizarea chimicalelor toxice, ceea ce va duce la o cerere tot mai mare de specialişti în agricultura care se va dezvolta pe baze moderne.

Astăzi, când resursele naturale sunt supraexploatate, capacitatea productivă a multor sisteme ecologice este în scădere, iar deteriorarea structurii şi proceselor ecologice a atins dimensiuni planetare se cere a se da o nouă dimensiune procesului de dezvoltare economico-socială.

Cerinţa de mai sus se poate asigura prin fundamentarea unei culturi ecologice, prin mobilizarea potenţialului uman, prin cunoaşterea eficienţei utilizării resurselor şi a reducerii cantităţii de deşeuri.

Este important a se clarifica felul în care interesele economice sunt în conexiune cu cele mai evoluate structuri ale culturii umane, precum şi felul în care cultura umană influenţează ambianţa. In diferite studii s-a exemplificat felul în care în condiţii asemănătoare de mediu acelaşi habitat poate da naştere simultan unei varietăţi de moduri de trai sau ecosisteme. In momentul de faţă considerăm că de mare importantă pe lângă analiza relaţiilor dintre mediu şi tehnologia de producţie şi analiza modelelor de comportament în exploatarea unei zone particulare prin mijlocirea unei tehnologii, de asemenea analiza felului în care modelele comportamentale în domeniul exploatării mediului afectează şi alte aspecte ale culturii.

Reorientarea economică a dezvoltării ecologice deschide o nouă perspectivă a procesului de dezvoltare economico-socială, jalonează o strategie globală de abordare a relaţiilor mediu - dezvoltare.

110

In concluzie trebuie să menţionăm că o economie de piaţă dinamică modernă trebuie să se dezvolte nu numai în cadrul unor elemente sociale, ci şi ca urmare a unor condiţii ecologice. Dezvoltarea economică trebuie orientată spre o economie de piaţă ecologică şi socială (economie de piaţă eco-socială), care corelează eficienţa economică cu protecţia mediului, cu păstrarea resurselor naturale, cu asigurarea unei ordini sociale. In condiţiile creşterii crescânde a crizei mondiale, succesul conducerii întreprinderii este dependent de întrepătrunderea economiei cu ecologia.

Această sarcină nu este proprie numai întreprinderilor mari, ci şi pentru întreprinderile mici şi mijlocii. Protecţia mediului devine o parte importantă a culturii întreprinderii: o sarcină importantă a conducerii întreprinderii, un management al protecţiei mediului. Aceste probleme de mediu pot fi rezolvate printr-o "contabilitate ecologică" respectiv prin integrarea costurilor utilizării mediului în preţul bunurilor şi serviciilor. Acest mecanism determină creşterea preţurilor. Consolidarea protecţiei mediului în întreprindere poate fi sprijinită organizatoric prin funcţionari însărcinaţi cu probleme de mediu. Sarcinile acestora vor consta în sfâtuirea conducerii şi a consiliului de conducere de a se orienta în direcţia protecţiei mediului. Această acţiune de integrare duce la stimularea fanteziei creatoare a muncitorilor, în direcţia ecologică. Din punct de vedere al perspectivei economiei de piaţă acestea ar putea fi o cale de rezolvare, când consumatorul ar putea impune o nouă reorientare ecologică a dezvoltării economice şi anume: orientarea ecologică a consumatorului. Aceasta ar presupune următoarele: interzicerea în continuare a produselor şi a formelor de consum care se bazează materiile prime care dăunează mediului, înlăturarea gunoaielor şi reciclarea ambalajelor, utilizarea mijloacelor de transport publice sau reîntoarcerea la mijloacele clasice, bicicleta sau mersul pe jos, limitarea sau evitarea activităţilor turistice, în favoarea unui turism sănătos, bazat pe protecţia mediului.

111