MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRII - Universitatea din Bucureşti

Facultatea de Teologie Ortodoxă “Patriarhul Justinian”

Departamentul de Sistematică, Practica si Arta Sacra

Teologie PASTORALA, Licența, Anul al III-lea, sem.1

SOCIOLOGIA RELIGIEI

- suport de curs -

Atenție:

suport de curs, orientativ, pentru uzul studenților;

a nu se difuza public.

Lect. univ. dr. Laurenţiu D. TĂNASE

OBIECTIVUL CURSULUI:

Formarea capacităţilor de analiză critica si obiectivă a fenomenelor religioase, de identificare corectă a cauzelor

care determină aceste fenomene precum si formarea abilităţilor de înţelegere a evoluţiei probabile a vieţii religioase.

Cunoaşterea specificului religios al societăţii româneşti contemporane şi a mutaţiilor privind religiozitatea pe plan local şi internaţional în contextul transformărilor socio - politice si economice din ţara noastră şi a fenomenului de globalizare / secularizare pe plan mondial.

Familiarizarea studentului teolog cu cercetarea ştiinţifică în domeniu sociologiei religiei şi implicaţiile ei în pastoratia Bisericii si in educaţia religioasă.

Înţelegerea fenomenelor religioase şi sociale în context interdisciplinar în domeniul studiilor socio-umane.

Anul universitar 2012-2013 - semestrul I –

- Bucureşti -

TEMATICA DE CURS: - tematica orientativa

Semestrul I:

A. Elemente de istorie si teorie a Sociologiei Generale si a Sociologiei Religiei

1. Noţiuni introductive

Obiectul cercetărilor sociologice; religia, ca aspiraţie umana;

Necesitatea cunoaşterii ştiinţifice a fenomenelor si proceselor sociale. 2. Sociologia Religiei, ca specializare de cercetare a fenomenului religios

Fondatorii sociologiei: August Comte; Herbert Spencer; 3. Emile DURKHEIM, Formele elementare ale vieţii religioase (1912); 4. Max WEBER Tipologie; Secta si Biserica in tipologia weberiană – Etica protestanta si spiritul capitalismului (1904-1905) 5. Evoluţia preocupărilor de sociologie si sociologia religiei din perioada interbelica si pana in prezent; Studii de sociologie si sociologia

religiei in România; Dimitre DRĂGHICESCU si D. GUSTI, monografie si studii romaneşti de sociologie.

B. Religia ca fenomen social

6. Religia in perioada comunista - preţul supravieţuirii; colaboratori si opozanti ai regimului totalitar 7. Evoluţia societăţii contemporane din perspectiva vieţii religioase;

religie şi modernitate, sectele si noile mişcări religioase; 8. Pluralitate si pluralism religios

Marketing religios si logica concurenţială de piaţa libera 9. Secularizare – Globalizare; concepte şi dezbateri ştiinţifice

Efectele secularizării asupra fenomenului religios contemporan 10. Specificul vieţii religioase în România contemporană si tendinţele sale conflictuale;

atitudinea antrepreoriala a misionarilor religioasi veniti in Romania dupa 1989 11. Efectele concurentei religioase măsurate in funcţie de Recensământul naţional al populaţiei din 1992, 2002 si 2011;

studiu pe documentele statistice ale Recensămintelor naţionale si alte statistici in domeniu; CURSURI OPTIONALE

12. Responsabilitatea teologuilui contemporan

13. Aspecte juridice privind libertatea religioasa in legislaţia din România (Legea privind libertatea religioasa nr.489/2006 si alte leg i si norme europene privind viaţa si libertatea religioasa).

14. Documentele statistice

analiza practica pe documente statistice oficiale – Recensăminte naţionale (1930, 1992, 2002)

15. Familia contemporana

BIBLIOGRAFIE

1. AGABRIAN, Mircea, Sociologie Generala, Institutul european, București, 2003. 2. BOUDON, Raymond (coord.), Tratat de sociologie, Bucureşti, Humanitas, 1997. 3. DURKHEIM, Emile, Sociologia, regulile metodei sociologice, București, Antet, 2005. 4. DURKHEIM, Emile, Formele elementare ale vieţii religioase, Iaşi, Polirom, 1995. 5. GROSU, Dr. Nicolae, Esenţele sociologiei, Bucureşti, Militară, 1997. 6. GIDDENS, Anthony, Sociologie, București, ed. Bic All, 2001. 7. GUSTI, D.; STAHL, H., Sociologie româneasca – monografia, teorie si metoda, Paideia, București, 1999.

8. MIHAILESCU, Ioan, Sociologie generala, Polirom, Iași, 2003 9. SCHIFIRNET, Constantin, Formele fără fond, un brand romanesc, Comunicare.ro, București, 2007.

10. TĂNASE, Laurenţiu D., Evoluţia societăţii contemporane din perspectiva vieţii religioase: globalizare, secularizare, pluralizare, NMR, in Anuarul FTO – Universitatea Bucureşti, ed. Univ. Bucureşti, Bucureşti, 2006, pp.525-534.

11. VLASCEANU, Lazăr, Sociologie si modernitate, Polirom, Iași, 2007 12. WEBER, Max, Sociologia religiei, ed. Teora, Universitas - colectia Logos, Bucuresti, 1999 13. WEBER , Max, Etica protestanta si spiritul capitalismului, ed Incitatus, Bucuresti, 2003.

********

SUPORT DE CURS

Sociologie Generala

– noţiuni introductive -

Întrebările Sociologiei

Cum definim structura societăţii in care trăim? Cum evoluează societatea noastră si prin ce este ea

diferita de alte societăţi definite istoric? Care sunt cauzele care determina un anumit tip de comportament

social? Care este obiectul cercetărilor sociologice ?

Dacă prima întrebare se refera la structura socială, a doua întrebare are în vedere schimbarea

socială, iar cea dea treia se concentrează asupra studiului personalităţii şi a raporturilor individ – societate.

Întrebările pe care şi le-au pus şi continuă să şi le pună analiştii sociali îi frământă şi pe oamenii

obişnuiţi, fără a avea o imaginaţie sociologică educată, sistematică. Cine s-a întrebat în decembrie 1989 ce

societate vom edifica? Sau mai precis cine a încercat sa-si dea un răspuns referitor la evoluţia societăţii

romanești post-comuniste?

Cine poate să răspundă azi la întrebarea: Prin ce se diferenţiază noua societate de cea care ne-am

despărţit? Cum influenţează economia de piaţă asigurarea drepturilor omului şi un trai decent pentru

fiecare? Oamenii se întreabă: de ce a crescut exploziv infracţionalitatea? De ce au scăzut producţia şi

nivelul de trai? Care sunt cauzele extinderii corupţiei atât in mediul politic cat si-n cel economic de Stat? Ce

fel de oameni sunt cei care şi-au schimbat instantaneu convingerile politice comuniste, iar după 1989 sunt

traseiști politici? Prin ce se caracterizează întreprinzătorul ca tip uman impus de societatea în tranzacţia de

la totalitarism la democraţie? Cum se exercită justiţia socială în perioada de tranziţie post-comunistă? Cum

definim si cum înţelegem criza economica romanesca si mondiala?

Cum se raportează Biserica Ortodoxă la toate schimbările si mutaţiile pe care le trăieşte

societatea contemporană atât cea româneasca dar şi cea europeană?

Necesitatea cunoaşterii ştiinţifice a fenomenelor şi proceselor sociale.

Petru a putea da răspuns la toate aceste întrebări facem apel la studiile si analizele sociologice. Intr-

o scurta definiţie putem afirma că sociologia reprezintă studiul structurilor şi comportamentelor sociale.

În cercetarea sociologică adesea sunt abordate teme cum ar fi structurarea pe clase a societăţilor

moderne, familia, infracţionalitatea, religia, etc.

Când vorbim despre sociologie înţelegem faptul ca ea este o ştiinţă care are metode şi mijloace

specifice de investigare a fenomenelor sociale, mijloace verificabile empiric. Pe baza observaţiei obiective, utilizându-se metode adecvate, pot fi obţinute enunţuri empirice cu

valoare de adevăr. Nu întotdeauna ceea ce vedem însa exprima in totalitate realitatea.

Întâlnim in filozofia engleza a sec. al XVI-lea următorul exemplu: Schilodul care şchiopătă pe un drum bun

poate întrece trăpaşul care aleargă pe un drum greşit. Mai mult, cu cât trăpaşul care a greşit drumul aleargă mai repede, cu atât

schilodul îl lasă mai în urmă.

Definirea etimologica a termenului de sociologie

Termenul creat prin juxtapunerea conceptelor de societate şi „logos” a dat naştere unei noi

discipline de studiu numită „sociologie”. Etimologic, denumirea domeniului de studiu al sociologiei provine

de la cuvântul latinesc socius, -ia, -ium = tovarăş, aliat şi de la cel grecesc `o logos, ou = raţiune, ştiinţa,

desemnând în sens larg ştiinţa socialului. Aşadar într-o definiţie scurtă putem afirma că: sociologia este

studiul ştiinţific al structurilor (instituţiilor) sociale, al comportamentului şi relaţiilor sociale.

Ea nu este un simplu discurs, mai mult sau mai puţin profetic despre societate sau despre

tendinţele şi viitorul ei ci este o disciplină ştiinţifică modernă care studiază faptele şi manifestările sociale,

adică tot ceea ce primeşte viaţa şi comportamentul omului în societate: relaţiile familiale. practicile

culturale şi religioase, viaţa politică, economia, munca, etc. Sociologia este o disciplina academica

importanta care oferă o interpretare si o înţelegere știinţifica a societăţii. Despre studierea sociologiei,

Peter Berger, sociolog englez, afirma ca este un „univers intelectual pe care îl consider in mod special

pasionant si important; (...). Sociologia face parte dintre distracţiile academice la moda; ea este însa

asemănătoare unui joc regal la care nu participa decât cei ce au un bun entuziasm si o pregătire adecvata;

altfel spus, nu invitam la turneul de şah pe cei care nu sunt capabili sa joace nici măcar domino”. (Peter

Berger, Invitation a la sociologie, Paris, 2006).

Scopul studierii sociologiei generale

Scopul studierii sociologiei este variat, de la comportamentul individului şi până la investigarea

proceselor sociale globale. Sociologia este aşadar ştiinţa despre societate! Ea ne ajută in acelaşi timp să

înţelegem mai bine care sunt cauzele care generează un anumit comportament al omului in societate,

comportament care daca este cunoscut poate contribui la crearea unei societăţi mai umane şi mai stabile.

De cele mai multe ori percepem lumea în funcţie de trăsăturile propriei noastre personalităţi şi a vieţii

pe care o trăim fiecare dar constatăm deseori că realitatea este mult mai complexă. Studierea sociologiei

ne permite să înţelegem că „elementele” caracteristice ale vieţii noastre sunt puternic influenţate de forţe

istorice şi sociale. De multe ori provenienţa noastră socială este determinantă pentru deciziile pe care le

luăm, iar deciziile noastre sunt adesea influenţate de contextul social în care trăim. Pentru a putea înţelege

care este obiectul sociologiei, cercetătorul sau cel interesat, trebuie sa fie in măsura sa se distanţeze

mental de sine si sa fie ca un om printre alţii eliminând pe cat posibil doza de subiectivism din orice analiza.

Societatea poate fi reprezentata intr-o maniera egocentrica structurata pe diverse trepte de interes

personal.

Norbert Elias : Qu’est-ce que la sociologie ?, ed Pocket, Paris, 2004,p.8

Toate reprezentările-componente ale societăţii sunt in funcţie de interesul si de percepţia personala, si

sunt înţelese adesea ca obiecte aflate in exteriorul fiecăruia. In consecinţa individul se simte izolat de

societate si chiar ameninţat de ea ceea ce ii îngreunează capacitatea de a o înţelege. De aceea trebuie sa

treacă dincolo de sine, printr-un exerciţiu chenotic, pentru a putea înţelege obiectiv comportamentul

celorlalţi indivizi, fora a deforma interpretarea lui printr-o permanenta raportare la temerile si

reprezentările personale.

Sociologia analizează conexiunile dintre ceea ce face societatea din noi şi ceea ce facem noi înşine

din noi. Activitatea noastră structurează, modelează, lumea socială şi este totodată structurată de ea.

Sociologia lărgeşte orizontul cunoaşterii creează şi întăreşte conştiinţa de sine şi sporeşte

posibilităţile libertăţii umane. Anthony Giddens afirma:” Studierea sociologiei ar trebui să fie o experienţă

eliberatoare, deoarece sociologia ne lărgeşte orizontul simpatiilor şi imaginaţia si deschide noi perspective

asupra izvoarelor propriului nostru comportament. Ea creează o conştientizare si cunoaștere a unor cadre

culturale diferite de cele pe care le avem la un moment dat. În vreme ce ideile sociologice constituie o

provocare la adresa dogmei in general si ne învaţă să apreciem varietatea culturală şi să discernem modul

STAT

profesie

şcoala

familie

EGO-Eu

societate

de funcţionare al instituţiilor sociale, practica sociologică sporeşte in egala măsura posibilităţile libertăţii

umane”.1

Sociologia, ca disciplina știinţifica de studiu, face parte dintre ştiinţele socio-umane. Ea analizează

cel mai atent schimbarea şi conflictul la nivelul societăţii, manifestând o permanentă preocupare pentru

înţelegerea funcţionării societăţii. D. Gusti dădea o definiţie scurtă a sociologiei spunând că „sociologia este

ştiinţa realităţii sociale”. (D. GUSTI, Monografia-teorie şi metodă, Paideia, Bucureşti, 1999, p.7).

Dintre dificultăţile studierii sociologiei amintim confuzia generala pe care o fac in special cei mai

puţin avizaţi in domeniul cercetării sociologice intre o problema sociala si o tema de cercetare sociologica.

Nu întotdeauna realităţile negative ale existentei sociale (alcoolism, violenta conjugala, consum de droguri,

etc.) sunt si subiecte de cercetare sociologica. Trebuie făcuta diferenţa intre a explica (demers știinţific

specific sociologiei) si a face ceva sau a îndrepta ceva (atitudine de tip jurnalistic). (Steve Bruce, Soc. Alfa, 2003).

Sociologia Generala si studiile sociologice de ramura – Sociologia Religiei

Odată cu îmbogăţirea contribuţiilor academice in dezvoltarea cercetării sociologice s-au diversificat

si ramurile de abordare ştiinţifica. Astfel apare sociologia industriala, sociologia politica, sociologia

economica, sociologia muncii, sociologia rurala, etc.

Dintre aceste ramuri se desprinde încă din perioada începuturilor sociologiei un interes aparte

pentru studierea fenomenului religios in societate ceea ce a contribuit la apariţia unei sociologii a religiei.

Sociologia Religiei analizează si explica fenomenologia religioasa cu ajutorul instrumentelor teoretice si

empirice specifice sociologiei, de aceea putem afirma ca exista o strânsa legătura intre sociologie si

sociologia religiei încă de la începuturile preocupărilor sociologice.

Intr-o scurta definiţie de lucru putem spune ca : sociologia religiei studiază modul in care sacrul

(divinul) se manifesta ca fenomen in viaţa socială. Ea îşi propune sa studieze relaţiile care exista intre religie

si societate si formele de acţiune reciproca ce pe care le generează aceste raporturi.

1 Anthony Giddens, Sociologie, ed. Bic Alii, Bucureşti, 2001, p.7

Teologia si Sociologia Religiei

Trebuie clarificate de la început raporturile existente intre diferitele ramuri ale ştiinţelor religiei mai

precis intre teologie si sociologia religiei.

Teologia, fiind o ştiința normativa, si are drept scop analiza, interpretarea si expunerea unei

credințe date. Sociologia, in schimb, nu se ocupa cu explicarea « esenţei religiei » ci studiază condițiile si

efectele comportamentului uman in comunitate, comportament motivat de percepția subiectiva a

noțiunilor religioase.

Sociologia religiei, este in mod esențial descriptiv-analitica si are ca scop principal analizarea

fenomenelor religioase cu intenţia de a facilita înţelegerea oricărei religii.

Aşadar exista o diferența cantitativa si calitativa intre tipurile de abordare, metodele si scopurile

celor doua genuri de discipline; atât teologia cat si sociologia au drept obiectiv al cercetării o religie sau

un grup de religii diferite, însa metodele lor diferă; teologia este normativa iar sociologia religiei este

descriptiva.

Se cuvine menționat faptul ca sociologia religiei va aborda si va clarifica multe dintre aspectele

referitoare la fenomenul religios contemporan, dar nu se va putea substitui niciodată fenomenologiei,

psihologiei si istoriei sau cu atât mai puțin teologiei. Teologia are marea responsabilitate de a formula

normele religioase si valorile morale atât de necesare echilibrului social.

Unii cercetători in sociologia religiei promovează o sociologie militanta, care urmărește o

perspectiva confesionala sau anticonfesională, in timp ce alţii prefera o neutralitate prin care evita

implicaţiile directe (participante) si aplicaţiile imediate. Putem identifica doua orientări structurale ale

definirii religiei ca domeniu de studiu al sociologiei religiei:

- definiţiile substantive, care conţin elemente substantive referitoare la comportamentul religios:

cultul, ritualurile si riturile, supranaturalul, etc.

- definiţiile funcţionale, care insista asupra rolului religiei in societate, in special privind fenomenul

secularizării religioase. (RCmanual11)

In general definiţiile date religiei pot fi influenţate de apartenenţa religioasa a cercetătorului

sociolog, însa remarcabil ar fi ca neutralitatea academica sa elimine orice forma de subiectivism

interpretativ.

Obiect de studiu al Sociologiei Religiei

Obiectul de studiu al sociologiei este viaţa religioasa a societăţii. Sociologia religiei cercetează

comunităţile de credincioşi : statusul acestora, relaţiile din cadrul lor, formele de organizare a Bisericilor si

cultelor, riturile si ritualurile, etc. Sociologia religiei nu-i va studia numai pe credincioşi unei biserici sau ai

unei denominaţiuni religioase ci si întreaga societate, raportându-se permanent la întreg, analizând

distribuirea sociala a acesteia, împrejurările in care se manifesta fenomenul religios, etc.

Primul cercetător care a pus bazele unei metode de cercetare in Sociologie este Emile Durkheim,

autorul lucrării: Les Regles de la methode sociologique - Regulile metodei sociologice (1895). Max Weber,

un alt fondator al gândirii sociologiei religiei, a fost si el, primul cercetător care s-a preocupat de analiza

relaţiilor existente intre religie si societate precum si despre modul cum morala religioasa a influenţat

comportamentul economic capitalist.

Iată ce afirma Durkheim: pentru a respecta canoanele ştiinţei, trebuie in primul rând ca faptele

sociale sa fie considerate lucruri (... la première règle et la plus fondamentale est de considérer les faits

sociaux comme des choses). Sociologul trebuie sa ia distanta fata de faptele sociale pe care le observa.

Potrivit concepţiei lui Durkheim, sociologul trebuie sa refuze sa considere socialul ca pe ceva imediat si

transparent pentru ochiul lui. El trebuie sa se comporte asemeni fizicianului care înlocuieşte senzaţia de

căldura cu o măsura exacta, oferita de termometru. Termometru sociologului sunt tocmai metodele

experimentale, pragmatice, obiective, pe care le aplica in studiile sale.

Pentru a-si construi obiectul de studiu, sociologul trebuie sa izoleze si sa definească acea categorie

de fapte pe care îşi propune sa o studieze.

Relaţia sociologiei cu alte ştiinţe socio – umane

Înţelegerea specificului sociologiei, ca ştiinţă, rezultă şi din studiul relaţiilor acestei discipline cu alte

ştiinţe, grupate în categoria ştiinţelor socio-umaniste (antropologia, teologia, economia, dreptul, geografia,

psihologia, literatura, istoria, ştiinţele politice).

Sociologia comunică, practic, cu toate ştiinţele, deoarece socialul – adică obiectul ei de cunoaştere -

cuprinde elemente care sunt studiate din toate perspectivele ştiinţei. Cum fiecare ştiinţă îşi delimitează

obiectul la segmente ale realului este evident că viziunea sociologiei trebuie întregită cu argumente şi din

ştiinţe conexe. De aceea, graniţele dintre ştiinţele socio-umane sunt fluide.

Circumscrierea sociologiei de alte ştiinţe socio-umane se reflectă în obiectul de studiu şi în

problematica specifică celorlalte ştiinţe. Cu ce se îndeletniceşte sociologia? Ea studiază realitatea socială

dincolo de aspectele ei particulare. Finalitatea sociologiei stă în cunoaşterea, explicarea şi înţelegerea

ştiinţifică a structurii şi funcţionării societăţii globale. În acelaşi timp, sociologia caută răspuns la o întrebare

esenţială, şi anume relaţia dintre individ şi societate sub toate aspectele.

Rezumând relaţia sociologiei cu alte ştiinţe socio-umane, reţinem în principal patru aspecte

relaţionale.

Psihologia este ştiinţa care studiază comportamentul individual şi personalitatea prin proprietăţi

cum sunt: atitudini, nevoi, sentimente, precum şi prin procese: învăţare, percepţie, etc. În acest domeniu

se distinge o ştiinţă particulară, psihologia socială. Strâns asociată cu sociologia, psihologia socială este

cunoaşterea ştiinţifică a interacţiunii comportamentelor şi proceselor psihice umane. Ea studiază modul

cum are loc interacţiunea comportamentelor individuale şi de grup, ca şi stările şi procesele psihice

colective, personalitatea sub raportul condiţionării socio-culturale ( S. Chelcea: „Psihologia socială”, în

Dicţionar, 1993, p. 476). Sociologia, spre deosebire de psihologie, se ocupă de cunoaşterea relaţiilor

sociale, a structurilor, interacţiunilor şi organizării din societate. Psihologia studiază psihicul individului, iar

sociologia abordează colectivităţile sociale.

Antropologia este ştiinţa despre om ca individ, grup şi specie (G. Geană, „Antropologie”, în

Dicţionar, 1993, p.40), văzut din perspectivă biologică şi socială. Antropologia fizică analizează teme

referitoare la originea omului. Apropiată de sociologie este antropologia culturală, aceasta fiind

preocupată de studiul comportamentul uman în contextul normelor şi valorilor dintr-o societate concretă.

Sociologia se centrează pe cunoaşterea societăţilor contemporane, pe când antropologia culturală are ca

obiect culturile arhaice. Antropologia socială studiază structurile sociale ale unei societăţi tradiţionale, iar

sociologia abordează aceeaşi problematică în societăţile actuale. Antropologia are ca obiect societatea, la

fel ca şi sociologia. De aceea, ea a fost considerată ca fiind sora sociologiei. Din această cauză există mici

diferenţe între antropologie şi sociologie.

Ştiinţele economice studiază producerea, distribuirea şi consumul bunurilor şi serviciilor. Temele

predilecte sunt: munca, banii, finanţele, afacerile, relaţiile economice internaţionale. Spre deosebire de

sociologie, aceste ştiinţe acordă mică atenţie interacţiunii dintre oameni în activitatea economică, sau

structurile sociale din sfera economică. Pentru sociologie, economia este mediul de producere unor relaţii

sociale. De afirmare a omului ca forţă de muncă în anumite contexte sociale. Evoluţia gândirii sociologice a

condus la constituirea unei sociologii de ramură, sociologia economică, orientată către analiza sociologică a

vieţii economice.

Ştiinţele politice studiază ideile despre organizarea politică a societăţii, modurile de guvernare,

comportamentul politic, structurile de putere, mişcările politice, comportamentul electoral, participarea

politică. Sociologia include multe dintre subiecte, analizate însă ca realităţi sociale. Trebuie spus că între

sociologie şi ştiinţele politice deosebirile sunt mici. Baza ştiinţelor politice este dată, indiscutabil, de

sociologie.

Primele preocupări pentru înţelegerea si explicarea transformărilor sociale

Primele discursuri asupra societăţii se coagulează în secolul XVII-XVIII când societatea începe să se

constituie ca obiect de studiu, reflectând in primul rând preocuparea pentru înţelegerea funcţionării

societăţii. În mod concret însă, abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de al XIX-lea se poate

vorbi despre o structurare reală a discursului sociologic.

Dintre cei care au fost interesaţi sa explice cauzele evoluţiei sociale îl putem menţiona pe unul

dintre cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai Iluminismului francez, Montesquieu (1689-1755; Montesquieu, s-

a născut în castelul din la Brède lângă Bordeaux într-o familie de magistraţi aparţinând micii nobilimi; fost

una din cele mai complexe figuri ale iluminismului francez.). El este, de astfel considerat şi unul dintre

fondatorii gândirii sociologice care propunea, în mod explicit „cunoaşterea ştiinţifică a socialului ca atare”.

De asemenea, si Isacc Newton, renumit om de știinţa englez, (1642-1727), promotorul teoriei

mecaniciste era interesat de studierea şi înţelegerea societăţii. Fiecare poate să descopere şi să înţeleagă

legile naturale. Pe cale de consecinţă, dezvoltarea tehnicii şi a maşinilor de orice tip ne conduce la ideea că

natura, si deci si societatea, funcţionează mecanic.

Concret însa, analiştii consideră că primele impulsuri sociologice se regăsesc în efectele revoluţiei

industriale şi politice a Occidentului european desfăşurate între 1780-1860 care a produs prin

„industrializare, urbanizare, profesionalizare şi raţionalitate ştiinţifică şi economică schimbări sociale fără

precedent concretizate atât în apariţia unor fenomene sociale total necunoscute precum migraţia,

aglomerarea urbană, înstrăinarea şi depersonalizarea, cât şi în intensificarea şi extinderea la nivel de

societate a unor fenomene izolate precum: prostituţia, celibatul, divorţul, naşterile ilegitime, criminalitatea,

exploatarea, sărăcia, sinuciderea”. Mai exact transformările profunde înregistrate în Europa, S.U.A. şi apoi

Japonia la începutul secolului XIX-lea se desfăşoară în prelungirea principiilor Revoluţiei Franceze din 1789.

O întreagă ordine socială se răstoarnă. Tradiţional ea era fondată pe monarhia absolută, diviziunea

societăţii în ordine profesionale, şi rolul central pe care îl ocupa religia în societate. Revoluţia franceză şi

ideile care au urmat nu se mai conduc după principiul absolutismului ci după alte principii precum cel de

libertate, progres, dreptate, etc. Se petrec importante transformări sociale şi economice provocate de

Revoluţia industrială la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, originară în Anglia.

Societatea se caracterizează prin trecerea de la o societate rurală la una urbană cu profunde consecinţe;

dispare solidaritatea specifica satelor bazată pe rituri, sărbători si apare individualismul. Se naşte o nouă

clasă muncitoare – burghezia, în detrimentul nobilimii. Toate aceste convulsii ale societăţii industriale au

creat o serie de reacţii neaşteptate din partea grupurilor, ceea ce a încurajat şi impus necesitatea

cunoaşterii ştiinţifice a fenomenelor respective, ca observaţie, descriere, explicaţie şi predicţie, a

mecanismelor care le generează, astfel spus necesitatea cunoaşterii ştiinţifice a societăţii ca întreg.

Primele preocupări concrete pentru studiul şi înţelegerea societăţii;

fondatorii sociologiei ca știinţa:

Auguste COMTE (1798-1857 ).

Termenul de sociologie a fost creat şi pentru prima dată de filosoful

francez Auguste Comte.

August Comte este cunoscut în istoria filozofiei ca fiind reprezentat

al pozitivismului, curent filosofic conform căruia orice cunoaştere se

bazează pe observaţie şi experienţa, şi deci trebuie să aibă un caracter

empiric. Aşadar Comte consideră că societatea poate fi cunoscută

bazându-se pe evidenţa ştiinţifică.

Cu toate că pentru preocupările lui ştiinţifice ar fi preferat

termenul de „fizică socială” (atribut lui Adolphe Quetelet), totuşi,

pentru a marca exclusiv domeniul de studiu, dar şi pentru a se deosebi de rivalii săi intelectuali din epocă

inventează termenul de „sociologie” cu sensul de „cunoaştere ştiinţifică a societăţii ”.

Noua disciplină se defineşte ca fiind: „la vraie science de la nature humaine” (adevărată ştiinţă a

naturii umane), caracterizându-se prin „l´ètude positive de l`ensemble des lois fondamentales propres aux

phénomènes sociaux” (studiul pozitiv al ansamblului legilor fundamentale specifice fenomenelor

sociale).Comte aşează sociologia pe treapta cea mai înaltă ce derivă din fizică, biologie, chimie, fiind cea

mai complexă şi mai importantă dintre toate apreciindu-o drept. Regina ştiinţelor!.Ideile sale despre

cunoaşterea ştiinţifică a societăţii au fost expuse, într-un cerc restrâns de prieteni sub forma unui curs.

Primele trei şedinţe ale cursului au fost organizate de Comte în apartamentul său, în faţa câtorva auditori,

începând cu aprilie 1826, printre care fizicianul Carnot, lingvistul Humoldt şi viitorul bancher de Eichthal, matematicianul

Poinsot. După trei şedinţe, din cauza surmenajului întrerupe cursul, rămânând internat într-o casă de sănătate câteva

luni. În ianuarie 1829 reia Conferinţele – în total 72.

Ultimele „10” dedicate analizelor de „fizică socială”. Ele au fost structurate între 1830-1842 în Curs

de filozofie pozitivă. Cu această ocazie, în 1838, foloseşte pentru prima dată termenul de sociologie. El

consideră că înţelegerea transformărilor societăţii din vremea sa se poate face cu ajutorul studiilor de

sociologie. Analizele despre societate ale lui Auguste Comte au avut, ulterior, o puternică influenţă asupra

concepţiilor lui Herbert Spencer şi Emile Durkheim.

Herbert SPENCER ( 1820-1903)

Herbert Spencer fondator al sociologiei prin argumentarea

teoriei privind „organicitatea societăţii”. Spencer, dezvoltă ideile lui

Auguste Comte şi priveşte societatea ca pe un organism viu, aflat în

creştere care, pe măsură ce devine mai complex, trebuie să

înţeleagă şi să controleze, într-un mod conştient de sine,

mecanismele propriului său succes. În viziunea lui, societatea este

asemănătoare organismului biologic. Aşa cum este alcătuit corpul

uman din organe, (rinichi, plămâni şi inimă), tot aşa şi societatea

este alcătuită din instituţii (familia, religia, educaţia, statul şi

economia). Din această interpretare derivă aşadar teoria

organicităţii societăţii.

Aşadar o societate cunoaşte toate etapele dezvoltării şi evoluţia asemenea unui organism biologic

evoluţie care poate fi numită prin analogie, progres social. Finalitatea oricărei dezvoltări o reprezintă

crearea unei situaţii de echilibru iar Spencer concepe dezvoltarea istorică ca pe o luptă. Ideile sale vor fi

reluate de alţi sociologi, mai ales pe linia evoluţionismului. Concepţia sa a avut o oarecare influenţă asupra

unor gânditori români, cu deosebire la junimişti.

Karl MARX (1818-1883)

Karl MARX filosof, economist şi teoretician al socialismului german

fiul unui avocat israelian, deşi el însuşi nu s-a considerat un sociolog, a

influenţat puternic gândirea sociologică. Faţă de Spencer, Marx a susţinut

că, periodic, orice societate cunoaşte, inevitabil, transformări radicale, ceea

ce determină manifestarea acţiunilor revoluţionare. Societatea evoluează

nu numai spontan, ci şi prin intervenţia directă a omului. Societatea este

analizată de Marx ca un sistem alcătuit din forţe de producţie şi relaţii de

producţie, rolul determinat avându-l, în acest raport, cei ce produc bunuri,

oamenii muncii. Sistemul social este structurat în baza economică şi

suprastructura juridică, politică, religioasă, artistică.

Dintre elementele biografice care îl privesc pe Karl Marx am reţinut câteva care ni s-au

părut importante pentru activitatea lui de mai târziu. Karl Marx devine în 1841 jurnalist şi apoi editor la un ziar burghez radical în Prusia.

Întâmplător ţarul Nicolae I al Prusiei a citit un atac la adresa lui scris de Marx şi a convins guvernul Prusiei să suprime ziarul. Marx devine şomer

si poate că nu va uita uşor incidentul petrecut prin intervenţia ţarului Nicolae I.

În 1843 se căsătoreşte cu Jenny van Westphalen şi pleacă la Paris unde îl întâlneşte pe Friedrich Engels, fiul unui industriaş german

care conducea deja fabrica tatălui său în Anglia, la Manchester. În 1848 scrie Manifestul Partidului Comunist.

În 1857 îl întâlnim la Londra unde îşi aprofundează studiile teoretice şi analiza problemei forţelor de producţie a diviziunii muncii şi

ideologiilor proprietăţilor care împărţeau oamenii în clase sociale.

În urma studiilor şi analizelor sociale făcute scrie Capitalul 1867, o carte voluminoasă de peste 800 de pagini.

Cu toate că sub aspect ideologico-filosofic multe dintre ideile sale s-au dovedit inexacte totuşi ele

au influenţat major mişcarea socialistă şi comunistă a secolului XIX-XX lea.

În domeniul sociologiei, Marx este considerat unul dintre promotorii cercetărilor sociale, fiind

preocupat de natura relaţiilor sociale în societăţile contemporane lui, precum şi de relaţiile dintre indivizi

şi raporturile lor sociale.

Emile Durkheim (1858-1917)

Emile Durkheim este cel mai renumit sociolog

francez, considerat părintele sociologiei franceze şi unul

dintre cei mai importanţi fondatori ai sociologiei

ştiinţifice moderne.

S-a născut în data de 15 aprilie 1858 în localitatea

Epinal (în zona munţilor Vosges, regiunea Lorena) din

părinţi evrei, tatăl fiind rabin. Primește o educaţie

specifică, învaţă limba ebraică, merge la şcoală rabinică

dar preferă cariera didactică. Studiază filosofia la Ècole

Normale Supérieure după care întră în învăţământul

predând filosofia în diferite licee de provincie.

Fiind influenţat în lecturile sale de ideile lui Ag.

Comte şi Spencer, Montesquieu sau Rousseau, pune

bazele unei reflecţii sociologice, definind societatea după

modelul unui organism înzestrat cu conştiinţa colectivă. Tot în 1887 se căsătoreşte cu Louise Julie Dreyfus, fiica unui bogat industriaş parizian . În 1894 publică o serie de articole în Revista

filosofică în care tratează „Regulile metodei sociologice, una dintre cele mai apreciate lucrări de metodologie a sociologiei , articole

grupate şi publicate într-o carte în 1895”.

Un aspect important al activităţii sale îl constituie faptul că în 1896 înfiinţează revista l`Année

Sociologique, revistă ce reunea tineri colaboratori care, sub conducerea sa, aveau să constituie şcoala

franceză de sociologie.

În 1902 este numit profesor la Sorbona ocupând un post în domeniul ştiinţei educaţiei. Catedra pe

care o ocupă se va transforma în 1913 în „Catedra de ştiinţa educaţiei şi sociologiei”. În această perioadă Durkheim este cunoscut şi recunoscut drept cel mai atent şi mai valoros cercetător al fenomenelor societăţii.

Primeşte în 1907 distincţia naţională „Legiunea de Onoare” şi susţine numeroase conferinţe publice dintre care, amintim în 1906

„Determinarea faptului moral” prezentată în faţa Societăţii franceze de filozofie, şi în 1911 „Jougements de valeurs et jugements de rèalitè”

prezentată în faţa „Congresului internaţional de filozofie din Bologna”.

Anul 1912 un an de referinţă pentru sociologia religiei deoarece este anul în care Durkheim publică,

la Paris, o lucrare de referinţă numită: Les formes èlèmentaieres de la vie religieuse”, Formele elementare

ale vieţii religioase.

Formele elementare ale vieţii religioase (1912)

Este ultima lucrare importantă de cercetare pe care o scrie Emil

Durkheim, în 1912. După această dată, evenimentele istorice şi persoanele îi vor

remarca definitiv existenţa (criza socială de dinaintea Primului Război

Mondial şi uciderea fiului său Andrè pe frontul de la Salonic, în 1915).

În studiul său, E. D. Îşi propune să identifice, să analizeze şi să înţeleagă cauzele care generează comportamentul religios în societate.

Pentru acest demers, în vederea elaborării unei teorii generale a religiei, îşi propune să studieze instituţiile religioase cele mai simple şi mai primitive, fiind convins că este legitim şi posibil a frauda o teorie a religiilor superioare pe studiul formelor primitive ale religiei.

1. Lucrarea este structurată pe trei direcţii de abordare: 2. cuprinde o descriere şi o analiză detaliată a sistemului clanurilor şi a totemismului în anumite triburi primitive-

aborigene, australiene, cu aluzii şi la triburile din America 3. conţine o teorie a esenţei religiei, desprinsă din studiul totemismului australian 4. schiţează o interpretare sociologică a formelor gândirii umane, adică o introducere în sociologia cunoaşterii.

În opinia lui Durkheim, un sistem religios poate fi considerat cel mai simplu dintre cele observate atunci când: 1. „se întâlneşte în acele societăţi a căror organizare nu este întrecută în simplitate de o altă 2. poate fi explicat fără a se recurge la elemente împrumutate de la o religie anterioară”.

Durkheim îşi propune să urmărească modul cum religia s-a „alcătuit progresiv în istorie”, descompunând religia în elementele constitutive, pentru a afla cauze care au generat comportamentul religios.

Dans de iniţiere pentru copii,

intr-un trib australian (2008)

Europa anilor 1914-1916 cunoaşte o serie de convulsii socio-economice şi militare care vor afecta

stabilitatea continentului şi vor declanşa Primul Război mondial. În 1915 Durkheim îşi pierde unicul fiu, pe

Andrè, un strălucit lingvist, ucis pe frontul din Salonic, tragedie care va zgudui profund viaţa cercetătorului.

Puţin după aceea, pe 15 noiembrie 1917, moare în urma unui atac de inimă la vârsta de 59 de ani.

După moartea sa, în 1927, sociologia devine obiect de studiu în programa de pregătire a Şcolii

normale, iar la Strasbourg, în 1927, şi la Sorbona, în 1932, se înfiinţează catedre de sociologie.

MAX WEBER (1864 – 1920)

Max Weber se naşte la 21 aprilie 1864, la Erfurt

(Germania) intr-o familie de industriași protestanţi

prosperi, membri ai burgheziei germane; tatăl magistrat,

mama de origine hughenota-deosebit de cultivata. Max

Weber este considerat de unii exegeţi ca fiind cel mai

mare sociolog al tuturor timpurilor. La 18 ani se înscrie la

facultatea de drept din Heidelberg, unde urmează de

asemenea , cursuri de economie politică, filozofie, istorie

şi teologie, iar in 1884, îşi continuă studiile la Berlin.

Noua ani mai târziu, in 1893, predă istoria

dreptului roman şi dreptul comercial la facultatea din

Berlin, in 1894, este numit la catedra de economie politică

la Fribourg, iar in 1896, îl întâlnim la catedra de economie

naţională la facultatea din Heidelberg.

Max Weber călătoreşte şi îşi lărgeşte orizontul intelectual, îndeosebi spre sociologie. Este membru

fondator al revistei: Arhivele ştiinţelor şi politicii sociale, revista in care publica in 1904 –1905 cele două

articole care vor alcătui Etica protestantă şi spiritul capitalismului.1

In 1909, înfiinţează împreună cu alţi colegi ai timpului sau, Societatea germană de sociologie şi va deveni

trezorierul acesteia. In 1918, predă economia la Viena, iar in 1919, este invitat sa predea sociologia la

Universitatea din Munich, la o catedra pe care universitatea din Munich a creat-o special pentru el. Moare

in 14 iunie 1920, in urma unei pneumonii netratate corespunzător.

TIPOLOGIE

Economia şi religia sunt temele care l-au preocupat cel mai mult pe Max Weber. Preocuparea lui Weber

in lucrările sale de sociologie religioasă nu este atât cunoaşterea religiilor în sine cât raportul lor cu restul

lumii şi influenţa lor asupra practicilor economice.

Pentru el, religia este”un mod deosebit al manierei de a se comporta in comunitate”1 iar condiţiile

şi efectele acestuia trebuie studiate. Domeniul specific al activităţii religioase constă în a regla raportul

între puterea “supranaturala” cu oamenii subliniază Weber, care rămâne foarte prudent în definiţia sa

privind fenomenul religios El refuză in mod deosebit să se pronunţe asupra esenţei religiosului . Referitor la

religie, Weber face o interpretare care schimba radical maniera de interpretare dogmatica promovata de

Biserica pana atunci:

Cele mai simple forme ale comportamentului motivat de factori religios i sau magici sunt orientate către lumea

pământeasca. Actele prescrise de religie sau de magie trebuie îndeplinite “pentru a avea (…) fericire si viaţa lunga pe

1 Prof. Dr Ioan MIHAILESCU, Protestantism şi capitalism, în Max WEBER, Etica şi spiritul capitalismului, ed Incitatus,

Bucureşti, 2003 1 Jean Paul WILLAIME, Sociologie des religions, colecţia Que sais-je?, ed Presses Universitaires de France, Paris, 1995.

pământ” (Deuteronom IV,4O)2. Acest lucru reprezintă o răsturnare considerabilă in raport cu toate celelalte perspective

teoretice care, nefiind suficient de distanţate de discursurile religioase, identifică interesele religioase şi interesele materiale

pentru lumea cealaltă.

Weber acordă de la început o deosebită importanţă celor două caracteristic principale ale religiei ca

fenomen social: legătura socială căreia îi dă naştere şi tipul de putere pe care îl prilejuieşte. Sociologia

religiei a lui Weber vrea să definească în special tipurile de “ comunalizare religioasa” (religiöse

Vergemeinschaftung ) şi tipurile de autoritate religioasă.

Cele două tipuri de comunalizare religioasă, pe care le defineşte ca fiind Biserica şi Secta, sunt

văzute precum două moduri ale existenţei sociale ale religiei.

Biserica, reprezintă o instituţie birocratizată de mântuire, deschisă pentru toţi şi unde autoritatea

se exercită în funcţie de preot: ea este strânsă simbioză cu societatea.

Secta, constituie o asociaţie voluntară de credincioşi, religia definită este mai mult sau mai puţin

desprinsă de mediul social, intr-o astfel de asociaţie în care predomină o autoritate religioasă de tip

carismatic.

A aparţine unei secte era, pentru individ echivalentul unui certificat de calificare etică ,în special

pentru garantarea moralităţii în afaceri , spre deosebire de a aparţine unei “Biserici” in care suntem

„născuţi” si care face măreţia sa strălucească asupra a ceea ce este drept si nedrept. Într-adevăr, o

“Biserica”, corp social constituit în vederea mântuirii, administrează bunurile religioase necesare mântuirii.

A aparţine unei Biserici este ,în principiu pe o asociaţie voluntară, exclusivă, a celor care au din punct de

vedere religios şi moral calităţii comune pentru aderare.

Biserica şi Secta sunt, în abordarea lui Max Weber, tipuri ideale, adică modele elaborate pentru

cercetare şi care nu există în stare pură în realitate dar care sunt elemente utile de referinţă pentru studiul

realităţii empirice.

În ceea ce priveşte tipurile de autoritate religioasă ,Weber le formulează în urma identificării

diferitelor forme de putere adoptate în viaţa socială.

Puterea reprezintă oricare “șansa de triumfare a propriei voinţe în cadrul unei relaţii sociale, chiar

şi împotriva factorilor de opoziţie”4. În domeniul religios puterea se exprima intro maniera ideal tip prin trei

concepte: Preotul ,Vrăjitorul şi Profetul.

Preotul, reprezintă autoritatea religioasă care se exercită în cadrul unei întreprinderi birocratizate

de mântuire.

Vrăjitorul, autoritatea religioasă practicată pe lângă o clientelă care recunoaşte îndemânarea

purtătorului autentic al unei tradiţii.

2 Max WEBER, Economie et société, cap V "Les types de communalisation religieuse", t. I, 1921, Paris, Plon, p 429, 1971.

4 Henri MENDRAS, Jean Etienne, Les grands auteurs de la sociologie, Hatier, Paris 1996

Profetul, autoritatea religioasă personală a celui care este recunoscut pe baza unei relevaţii pe care

se bizuie (“ dar eu, eu vă spun că…. « ) .Situaţiile de criză ale societăţii sau a unor clase sociale favorizează

astfel de acţiuni. Legitimitatea acestui tip de autoritate se bazează pe carismă.

Autoritatea instituţională de tip Preot este, prin definiţie, cea care administrează religia zilnic şi ii

asigură continuitatea în timp ce autoritatea carismatică de tip Profet introduce o ruptură în această

gestiune zilnică producând stări conflictuale cu preotul.

Această tipologie a formelor de autoritate religioasă trebuie folosită cu precauţie dar puterea sa

euristică este mai mare şi mulţi sociologi ai religiilor fac referire la ea.

Etica protestanta şi spiritul capitalismului

În 1904-1905, Max WEBER publică în prima versiune a tezei “ Etica

protestantă şi spiritul capitalismului”, un studiu care analizează două categorii

aparent contradictorii Religia şi dezvoltarea economică. Acest studiu rămâne

încă şi astăzi o referinţă pentru cei ce vor să înţeleagă apariţia şi dezvoltarea

capitalismului in Occident. WEBER prezintă şi explică rolul hotărâtor al eticii

protestante în formarea capitalismului modern.

WEBER remarcă apariţia capitalismului modern şi mediile de confesiune

protestantă .La sfârşitul secolului XIX , WEBER verifică faptul că în regiunile

germane în care coexistă catolici şi protestanţi, aceştia din urmă deţin în

majoritate pârghiile puterii industriale şi comerciale.

Potrivit doctrinei catolice, mântuirea, depinde numai de fidelitatea faţă de Biserică şi nu de o activitate

intensă pe pământ. În schimb, după cum remarcă WEBER, există o strânsă legătură între protestantism ( în

cadrul căruia trebuie să includem, în afară de calvinism, pietismul, metodismul şi alte curente religioase

generate de mişcarea baptistă) şi progresul capitalismului.

Ceea ce ne trimite spre o întrebare centrală : care sunt trăsăturile particulare ale religiei protestante

care au putut influenţa un comportament de viaţă caracteristic capitalismului modern?

Max Weber compune astfel un portret ideal-tipic al capitalistului modern caracterizat prin trăsăturile

următoare: căutarea sistematica a profilului in cadrul unei profesii; atitudine sobra fata de plăcerile vieţii;

dezvoltarea economiilor in vederea acumulării de capital .

Spiritul capitalismului modern este definit astfel in contrast cu alte doua tipuri de mentalitate ,cea a

antreprenorului tradiţional si ce a omului de afaceri ,aventurier si fora scrupule. Profitul si bunăstarea nu

sunt condamnabile decât daca sunt folosite pentru plăceri trecătoare. Sensul acumulării de capital

presupune reinvestirea acestuia deoarece el este considerat ca dar si semn al lui Dumnezeu ca te afli

printre cei aleşi pentru mântuire. Lenea si utilizarea banilor câștigaţi pentru plăceri trecătoare sunt

condamnabile deoarece omul nu trebuie sa uite ca el este numai un servitor al lui Dumnezeu si va da

socoteala de toate darurile primite de la Creator.

Astfel, concomitent cu ideile religioase ale Reformei se conturează si o

„morala puritana” care se caracterizează prin: munca permanenta,

pietate, simplitate si spirit ascetic autocontrol si spirit critic. Pentru a

verifica teoriile lui economice bazate pe interpretarea

comportamentului religios protestant ,Weber face analiza speciala a

„sectelor protestante si puritane din SUA, încercând sa explice felul

cum mecanismele economice ale capitalismului au fost introduse intr-o

societate in formare cum era cea americana la sfârșitul secolului XIX – lea

si începutul secolului XX. Conform observaţiilor lui Weber, membrii

sectelor, care se considera aleşi isi dezvolta un puternic sentiment d

solidaritate, dovedind in permanenta ca merita darul de a fi aleşi de

Dumnezeu (comentariu privind succesul sectelor azi - in context concurenţial se considera foarte buni si

aleşi si rezulta implicare in activitatea misionara – zeciuiala prin convingere nu constrângere ).

CONCLUZIE: Analiza lui Weber privind explicarea apariţiei manifestărilor capitaliste ca urmare a unei

morale puritane favorabile nu poate constitui un comentariu exhaustiv al cauzelor sistemului capitalist.

Mai mult chiar, Weber însuși afirma ca intre protestantism si capitalism este o legătura incidentala (care

intervine întâmplător), si nu o dependenta cauzala absoluta . Aşadar teoria lui Weber este o teorie de

explicaţie regionala.

El evidenţiază un concept cheie introdus de Luther, noţiunea germana Beruf (datorie, vocaţie), prin

care definește faptul ca profesiunea devine o datorie, o vocaţie, o mărturie a credinţei. Noile

comportamente se caracterizează printr-un ansamblu de valori precum inclinaţia către economisire,

abstinenta, refuzul luxului, disciplina muncii si conștiinţa profesionala . Acest mod de a trai si a gândi,

impune credinciosului sa duca o viaţa de călugăr ascet. Spiritul capitalismului pe care îl remarca Weber

contrastează cu un comportament tradiţional, conform căruia muncitorul prefera mai mulţi bani pentru

munca mai putina, in timpul programului este preferabil minimum de efort si sa fie supus la cat mai puţine

modernizări cu putinţa in procesul de producţie ca schimbare a metodei de lucru.

Fundamentele acestei noi etici de lucru trebuie căutate in doctrina sectelor protestante ascetice si

in mod special in calvinism. Învăţătura ortodoxa si cea catolica îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind bun si

iertător. In Apus chiar, s-a mers pana la extrema cu o astfel de percepţie ajungându-se la Apocalipsa lui

Origen. Niciodată nu este prea târziu sa fii mântuit si sa ti se ierte păcatele .Acest fapt poate genera uneori

un comportament lax si foarte permisiv. In protestantism, in schimb, avem doctrina predestinaţiei conform

căreia din veşnicie fiecare om are hotărâta starea de gratie sau de pedeapsa veşnica. Omul singur nu mai

poate face nimic întrucât omul nu poate coopera cu Dumnezeu si nici nu-i poate pătrunde tainele.

Pe Weber nu-l interesează capitalismul in sine, ci o anumita forma a spiritului capitalist modern așa

cum apare el numai in Occident in secolul XVII. După aceea, pentru ca Weber nu ia drept obiect de studiu

doctrina lui Calvin ci consecinţele morale practice reţinute doua secole mai târziu de către pastorii

protestanţi si de către fideli. In mod concret, ceea ce-l interesează pe Weber , este naşterea unei noi forme

de comportament in viaţa economica.

Weber considera ca sistemul capitalist funcţionează acum intr-un mod mecanic: daca „puritanul

vroia sa fie om conștiincios, noi suntem nevoiţi sa fim”.

Cartea lui Max WEBER are si anumite ambiguităţi. Ce trebuie sa înţelegem , de exemplu, prin spiritul

capitalismului? Este un anumit tip de mentalitate sau un anumit tip de comportament ,de stil de viaţa?

Nefăcând clar diferenţa intre acestea doua, WEBER se expune riscului unui raţionament circular : a explica

schimbările de comportamente observate prin prisma noilor motivaţii suscitate de evoluţia mentalităţilor,

si, prin faptul de a considera aceeași schimbare a mentalităţilor drept verificata prin comportamentele nou

observate.

Max WEBER nu a susţinut niciodată faptul ca , exclusivist, constituţia etica puritana ar fi putut fi una

din cauzele care au dat naștere capitalismului ca sistem economic, chiar daca, in anumite pasaje din Etica

putem remarca un raţionament implicit care merge in acest sens si pe care îl putem schematiza astfel:

1. 1.etica protestanta a influenţat spiritul capitalismului modern

2. 2.spiritul capitalismului modern a favorizat nașterea sistemului economic capitalist: „ problema

majora a expansiunii capitalismului modern nu este ce a originii capitalului ci cea a dezvoltării

spiritului capitalist. Peste tot pe unde se desfășoară, peste tot pe unde este capabil sa acţioneze,

creează propriul sau capital si rezervele sale monetare - modurile de acţiune – dar invers nu este

adevărat”.

BIBLIOGRAFIE

LALLEMENT , Michel, Istoria ideilor sociologice, traducere din limba franceza de Marius CONCEATU, ed. Antet XX Press, Prahova MENDRAS, Henri; ETIENNE Jean , Les grands auteurs de la sociologie, ed. Hatier, Paris , 1996 WEBER, Max , L`Éthique protestante et l`esprit du capitalisme, ed. Plon, 1964 WEBER, Max , L`éthique protestante et l`esprit du capitalisme, ed. Flammarion, Maanchecourt, 2001 WILLAIME, Jean –Paul, Sociologie des religios, Presses Universitaires de France, Paris, 1995 WEBER, Max, Sociologia religiei,ed. Teora, Universitas- colecţia Logos, București, 1999 WEBER , Max, Etica protestanta si spiritul capitalismului, ed Incitatus, București, 2003

Scurtă prezentare istorică a evoluţiei preocupărilor de sociologie în România

Preocupări atente despre compoziţia şi evoluţia societăţii au existat şi în România, primele încercări

reuşite, identificându-le în scrierile cronicarilor. Evident nu putea confunda cronicile, cu scrieri dominate de

sociologie, dar, chiar şi aşa, ele ne oferă o serie de aspecte structurale interesante ale societăţilor

respective, aspecte utile în munca de cercetare sociologică.

Nicolae Milescu (1636-1708) a fost un adevărat „uomo universale” , iar prin activitatea sa a contribuit

la cunoaşterea românilor în lume şi la cunoaşterea lumii de către români. A călătorit în Europa, în Imperiul

Otoman, în Rusia şi China, a „fotografiat” realităţile sociale şi le-a interpretat (aşa cum au procedat şi Ion

Codru Drăguşanu, Dimitrie Bolintineanu, Ioan Popper, Nicolae Comăneşti, etc.).

Dimitrie Cantemir (1673-1723), fiu de domnitor moldovean, a studiat tradiţiile bizantine şi turceşti,

autori clasici şi contemporani, a învăţat limbi clasice şi moderne (orientale şi occidentale). Lucrarea sa

Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman a abordat aceeaşi tematică prezentă la G.B. Vico sau la

Montesquieu. Prăbuşirea imperiului turcesc se corela cu ascensiunea Europei moderne, în care se înscria şi

Moldova vremii sale. La cererea Academiei din Berlin a scris Descriptio Moldoviae în care arăta că „româno-

moldo-vlahii” pot deveni un factor de echilibrare între Est şi Vest.

Boierul Dinicu Golescu (1777-1830) considera „reforma socială” necesară, dar ea trebuia fundamentată

pe cunoaşterea temeinică a realităţii omeneşti. În O însemnare a călătoriei mele (1824), pe baza

observaţiilor şi a experienţei sale, el formula soluţii practice: ameliorarea situaţiei ţăranilor, austeritatea

boierilor (care trăiau în lux, lăcomie, lene) concomitent cu occidentalizarea lor, înlăturarea speculaţiilor, a

parveniţilor (care au venit desculţi şi au acaparat în scurt timp palate şi domenii), muncă mai eficientă, etc.

Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Bogdan Petriceicu Haşdeu, etc. au subliniat necesitatea

diagnosticării societăţii româneşti şi au căutat soluţii reale la probleme reale.

Nicolae Bălcescu (1819-1852), un adevărat vizionar european, a scris opere cu un vizibil caracter

analitic descriptiv de tip sociologic. Românii sub Mihai Voievod Viteazul şi Chestiunea economică în

Principatele Dunărene. Mişcarea progresivă a societăţii româneşti înseamnă emancipare naţională şi

rezolvarea „chestiunii agrare”. Ordinea socială a românilor a fost aristocratică (boierească), orăşenească

(fanariotă), birocratică şi ea trebuia să devină democratică. Fiecare naţiune are o misie de împlinit.

Naţiunile fac istoria. În interiorul lor trebuie să consolidăm liantul social, adică să facem să triumfe

egalitatea, libertatea, fraternitatea.

Societatea românească a primei jumătăţi a secolului al XIX-lea nu s-a cunoscut practic prin sociologie,

Documentele relevă un amestec original de romantism, iluminism, liberalism, într-o societate predominant

rurală, cu moravuri balcanice, spiritualitate bizantină şi credinţă ortodoxă.

Boierul Mihail Kogălniceanu (1817-1891) a devenit liberal cu o concepţie democratică, o

personalitate care a participat la toate momentele importante pentru societatea românească a secolului al

XIX-lea. „Românii trebuie să se maturizeze, dar să-şi păstreze particularităţile psihice, culturale”, spunea el.

Imitarea fără discernământ riscă ruperea de trecut fără a întemeia un prezent. Progresul este legea

umanităţii. „Niciodată n-am fost contra ideilor şi civilizaţiei străine. Dimpotrivă, mi-am petrecut tinereţile în

aceste ţări ce se află în fruntea Europei […]. Nici o naţiune nu trebuie să se închidă faţă de influenţele

timpului”, numai că trebuie să distingem între civilizaţia sănătoasă şi civilizaţia falsă, superficială şi să o

respingem pe aceasta din urmă.

Ion Ghica (1871-1897) a făcut studiile la Sorbona. Progresul şi civilizaţia, nu întoarcerea la o

presupusă „vârstă de aur” este soluţia pentru societatea românească, spunea el din fruntea naţiei. Trebuie

încurajate libera iniţiativă şi mai ales munca. „Starea de civilizaţiei” înseamnă muncă şi supremaţia legii,

egalitatea tuturor în faţa legilor. Nici marele poet şi publicist, Mihai Eminescu nu a fost indiferent faţă de

utilitatea abordărilor sociologice considerând că: sociologia, care studiază evenimentele concrete din viaţa

unui popor pentru a descoperi legi fixe, poate participa la rezolvarea marilor probleme ale societăţii

româneşti. În mod concret găsim elemente de sociologie (rurală) în scrierile lui Ioan Ionescu de la Brad

(1818-1891) unul dintre întemeietorii edificiului sociologiei româneşti. După studii la Paris şi călătorii prin

ţările Europei, Ion Ionescu s-a întors la Iaşi, unde a predat la Universitate, a participat la revoluţie, a fost

expulzat din ţară – timp în care a făcut propagandă în favoarea unirii – iar după Unirea Principatelor a

contribuit la reforma agrară (scop în care a realizat numeroase anchete de teren, monografii zonale, iar

parlamentul ţării a militat pentru modernizarea societăţii româneşti). Jules Michelet l-a considerat „sufletul

naţiunii române”.

În acelaşi timp s-au cristalizat preocupări de sociologie morală, de sociologia culturii, sociologia cunoaşterii,

sociologia educaţiei, etc. Pentru români idealul social era progresul în civilizaţie, considera Constantin

Dimitrescu – Iaşi (1849-1923). Alexandru Claudian (1958-1962) în Sociologia literaturii releva că

producţiile culturale, artistice nu sunt complet autonome, că au „rezonanţă socială” şi îndeplinesc „funcţii

sociale”. Virgil Bărbat (1879-1931) şi G.E. Marica (1904-1952) s-au preocupat de cunoaştere, reformarea

culturii şi a şcolii înscrieri de sociologia culturii şi sociologia educaţiei. Înainte de 1859 era răspândită

întrebarea: „Suntem milioane de români....Ce ne lipseşte ca să ajungem un neam tare?” şi răspunsul:

”Unirea, numai Unirea!”. De ce nu am devenit „un neam tare” după Unirea Principatelor? Un răspuns

aflăm de la Vasile Alecsandri, ministru de externe: „în vârful scării sociale stă un domn cu topuzul în mână

şi cu legea sub picioare; pe treptele scării, o boierime ghiftuită de privilegiuri, bucurându-se de toate

drepturile, până şi de ilegalităţi, fiind scutită de orice şefi, veniţi de la Fanar şi din vizuinile muntelui Athos,

se desfaţă într-o viaţă de lux, trândavă şi scandaloasă, iar jos, în pulbere, o gloată cu cerbicea plecată sub

toate sarcinile. Sus puterea egoistă, jos şerbirea şi mizeria fără protecţie, totul mişcându-se într-o

atmosferă neguroasă de ignoranţă şi de superstiţii, de pretenţii, lăcomie şi frică”. (citat în Al. Zub, op. Cit,.

P. 23); iar alt răspuns aflăm de la

Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) este primul cercetător al satului românesc. Realităţile sociale

au fost investigate cu metode ale cercetării empirice. În acest sens, el a întreprins cercetări de teren,

utilizând metoda monografiilor. Din acest punct de vedere, el este considerat întemeietorul metodei

monografice din România, ce va fi dezvoltată apoi de D. Gusti. Ion Ionescu de la Brad a realizat

monografiile judeţelor Mehedinţi, Putna şi Dorohoi şi ale regiunilor dobrogene. Aceste monografii au

abordat aspecte climatice, statistice, economice, demografice şi sociale din regiunile cercetare. Din datele

sintetizate în lucrările sale rezultă un profil al românului, aşa cum exista el în mediul ţărănesc, şi al unei

civilizaţii adecvate activităţii agricole. De aceea, el argumenta necesitatea cercetării agriculturii din toate

zonele locuite de români, o cercetare directă şi amănunţită a tuturor satelor.

Spiru Haret (1851-1912) a edificat o concepţie sociologică bazată pe principii matematice de

cercetare a fenomenelor sociale, în lucrarea sa Mecanica socială (1910). Haret remarcă lipsa unei legi

sociologice, aşa cum în mecanica raţională este legea newtoniană. De aceea, consideră că ştiinţa

sociologică nu dispune de o teorie de acelaşi nivel ca mecanica raţională. El apreciază că sociologiei

„experimentul îi este interzis şi observarea se reduce pentru ea la învăţămintele istoriei, care sunt departe

de a fi suficiente” (Spiru Haret, 2001, p 90). Din aceste raţiuni, sociologia trebuie să parcurgă toate etapele

prin care a trecut ştiinţa mişcării fizice, iar pentru moment nu-i rămâne decât să studieze realitatea socială

cu aproximaţii succesive. Sociologia va deveni ştiinţă veritabilă când „va fi capabilă să folosească calculul”.

Până atunci ea este o disciplină ştiinţifică imatură. Astăzi, studii despre gradul de evoluţie a ştiinţelor

plasează sociologia aproximativ în aceeaşi zonă de dezvoltare ca şi savantul român, cu toate achiziţiile

importante în analiza cantitativă a socialului. Explicaţia acestei situaţii a sociologiei este progresul

nesatisfăcător în descoperirea legilor sociale, care, aşa cum afirmă Haret, trebuie să fie analoage cu cele

după care dirijează echilibrul şi mişcarea materială. (Schifirneţ, 2001). Fără să identifice sistemele mecanice

cu cele sociale, Haret a sugerat o analogie între cele două tipuri de sisteme. Modelul după care operează

Haret este cel al spaţiului social cu trei coordonate: Economica; morală; intelectuală.

Însă progresul este produs de ceea ce el numeşte forţe sociale: „conformaţia mâinii şi limbajul”,

cauze sociale de prim ordin care au determinat mişcarea socială. (S. Haret, 2001, p. 133). Determinismul

social este conceput de Haret ca un complex de relaţii cauzale în societate, iar în explicaţia vieţii sociale ia

în seamă toţi factorii, de la mediul geografic până la individ cu toate actele ale.

Dimitrie Drăghicescu (1875-1945) a fost studentul lui E. Durkheim. În principalele sale scrieri de

sociologie: Rolul individului în determinismul social (1904), Idealul creator, Eseu psihosociologic asupra

evoluţiei (1914) etc. – apreciate ulterior de către G. Bouthoul, P. Sorokin, etc. – el a dezvoltat o concepţie

sociologică în ton cu sociologiile vremii. „Sociologia este ştiinţa unei societăţi concrete, a unei naţiuni.

Faptul social nu este universal”.

Traian Brăileanu (1882-1947) dăruieşte patrimoniului sociologic modalitatea proprie de analiză

privind existenţa unei ştiinţe autonome despre societate. În concepţia sa, exprimată în lucrările Introducere

în sociologie (1923), Sociologia generală (1926), sociologia este o teorie a principiilor generale despre

societate, derivate din investigaţia diferitelor tipuri de existenţă socială, şi nicidecum o colecţie de date

empirice sau o metafizică despre social. Prin corelarea sociologiei cu etica şi politica, el conferă un mod

original de gândire sociologică. Sociologia ocupă un loc central în sistemul ştiinţific sociale fiindcă oferă

fundamentul teoretic pentru cunoaşterea oricărei componente a societăţii. Societatea capătă o expresie

concretă, cea a comunităţii, iar sociologia studiază comunitatea: „obiectul sociologiei este sistemul social,

adică societatea ca formă evolutivă, sau, cum am putea-o numi cu un cuvânt, comunitatea”.

Învăţământul sociologic a fost introdus la Iaşi la doi ani după introducerea lui la London School of

Economics. Primul profesor de sociologie la Iaşi (1897) a fost Constantin Leonardescu, licenţiat în drept la

Paris, doctor în filosofie şi litere la Bruxelles, cu influenţă sociologică pozitivistă.

Dimitrie Gusti (1880-1955) se înscrie printre întemeietorii sociologiei din România. În concepţia

sa, sociologia este un sistem de cunoaştere a realităţii sociale prezente (D. Gusti, I, 1968, p. 237).

Sociologia, spre deosebire de istorie, care caută să refacă traseul evoluţiei societăţilor în trecutul lor,

explică fenomenele aşa cum apar ele în realitatea socială: „socialul este înainte de toate rezultatul unui

concurs de împrejurări: spaţiale, temporale, vitale şi spirituale, care formează cadrele cosmologice, istoric,

biologic şi psihologic, cu alte cuvinte ceea ce numim mediu [….]. Aceasta este geneza realităţii sociale,

acestea sunt condiţiile care acţionează permanent asupra ei, realitatea socială reacţionând şi actualizându-

se în activitatea socială, care poate fi redusă la patru categorii: economică, spirituală, politică şi juridică.

Valorile economice şi spirituale constituie însuşi conţinutul vieţii sociale, categoriile ei constitutive. Cu alte

cuvinte, ele fac ca societatea să existe, ele sunt societatea”. D. Gusti cuprinde în social tot ceea ce ţine de

activitatea umană desfăşurată într-un context sau mediu, dar precizează că există o anumită ierarhie în ce

priveşte tipurile de activitate socială. Activitatea economică şi cea spirituală, concretizată în valori

economice şi spirituale, sunt determinate societăţii însă acestea există numai dacă fiinţează politicul şi

juridicul cu funcţii de organizare şi reglementare.

Una din cele mai productive contribuţii ale lui D. Gusti şi ale şcolii sale o constituie elaborarea metodei

monografice şi aplicarea ei la studiul realităţilor sociale româneşti, aşa cum fiinţau ele în comunităţi

săteşti. În viziunea lui Gusti, sociologia îşi clădeşte eşafodajul teoretic numai în temeiul cunoaşterii faptelor

sociale prin metode autonomă şi acestea este metoda monografică. Mai mult, el crede în necesitatea

fuziunii sociologiei cu metoda monografică astfel încât se poate discuta despre „sociologia

monografică”. Se urmărea astfel depăşirea limitelor monografiilor sociale ca simple culegeri de

documente. Prin metoda monografică propusă D. Gusti se întreprinde descrierea şi cercetarea sistematică

şi integrală a unităţii sociale studiate. De aceea: „Sociologia nu se poate mărgini la studiul relaţiilor sociale

sau la cel al manifestărilor de viaţă, expresie a tuturor circumstanţelor locale”. După experienţa de opt ani

de activitate de cercetare monografică, D. Gusti a recomandat reguli ce trebuie respectate în aplicarea

observaţiei sociologice.

Acestea sunt: 1. observaţia trebuie să fie sinceră şi obiectivă; 2. trebuie să fie exactă, adică pătrunzătoare şi completă, să cuprindă toate detaliile în varietatea şi unitatea lor; 3. trebuie verificată şi controlată, obţinându-se astfel o observaţie „experimentală”; 4. observaţia monografică trebuie să fie colectivă, rodul colaborării specialiştilor; 5. observaţia trebuie informată şi pregătită, studierea teoretică fiind prima condiţie pentru reuşita ştiinţifică; 6. observaţia sociologică se cere să fie intuitivă, fiind un act de pătrundere a obiectului cercetat, ea este totodată şi un

act de creaţie; 7. alături de observaţie se cuvine să fie folosită şi metoda comparaţiei cu ajutorul căreia se elimină progresiv tot ceea ce

este particular şi accidental.

Regulile formulate de D. Gusti în anii '30 sunt, în esenţa lor, valabile şi astăzi, cu tot ceea ce ţine de demersul empiric din sociologie. Cele şapte norme decurg dintr-o logică a cercetării monografice a unităţilor sociale şi dovedesc caracterul ştiinţific al sociologiei monografice, prin urmărirea înţelegerii şi explicării realităţilor sociale studiate, semnificative pentru modul de a gândi metoda monografică. Observaţii critice faţă de metoda monografică s-au formulat cu privire mai ales la caracterul ei empirist.

Metoda monografică îşi aduce astfel contribuţia decisivă la constituirea ştiinţei naţiunii. Unitatea socială reprezentativă în afirmarea ştiinţei naţiunii este satul deoarece el păstrează nealterate trăsăturile vieţii naţionale. De aceea, activitatea monografiştilor s-a orientat exclusiv spre sate. Opera lui Gusti se constituie într-o demonstraţie a necesităţii unei ştiinţe a naţiunii, într-un context naţional românesc deosebit de favorabil, cum a fost perioada de după înfăptuirea Marii Uniri de la 1918. Naţiunea română impunea, în noul cadru statal cuprins în graniţele sale etnice, decelarea acelor cadre şi manifestări constitutive caracteristice pentru viaţa naţională românească. D. Gusti şi şcoala sa au oferit un model, cel al sociologiei monografice, de cunoaştere şi explicare a realităţilor sociale româneşti în integritatea lor.

Petre Andrei (1891-1940) a elaborat un sistem sociologic întemeiat pe o concepţie integralist

deterministă. Format sub influenţa ideilor lui Gusti, dar detaşându-se de acesta, Petre Andrei a cercetat

socialul în relaţie cu naturalul. Societatea are un fundament material, dar ea „e produsul spiritului, e o

parte din spirit” (Petre Andrei, 1970). Dacă ar fi să căutăm şi la noi „o vârstă de aur”, am afla-o în perioada

interbelică. Ar fi de ajuns să semnalăm recunoaşterea ei internaţională, amintind că în 1939 ar fi trebuit să

aibă loc la Bucureşti al XIV-lea Congres Mondial de Sociologie (îşi anunţaseră deja participarea circa 200 de

sociologi din 26 de ţări, între care M. Halbwack, H. Stoltenberg, M. Bloch, G. Richard, R. Bastide, F. Znaecki,

etc.). Invadarea Poloniei şi izbucnirea celui de-al doilea război au făcut ca această manifestare ştiinţifică să

nu mai aibă loc.

Parcursul istoric al sociologiei la începutul secolului al XXI-lea

În primii ani ai secolului al XXI-lea sociologia reprezenta un proiect intelectual de prestigiu, cu

contribuţii deosebit de importante la cu contribuţii deosebit de importante la cunoaşterea pozitivă a

realităţii sociale. (Auguste Comte – pozitivism – cunoaşterea sociologiei prin cercetare – analiză empirică,

ştiinţifică). Marile personalităţii academice ale vremii ca Emile Durkheim sau Max Weber, au contribuit

substanţial la definirea unei personalităţi ştiinţifice distincte a sociologiei în cadrul ştiinţelor socio-umane.

În perioada însă, care a urmat Primului Război Mondial, dificultăţile socio-economice şi politice al ţările

europene, în special ale Franţei şi Germaniei, au afectat şi evoluţia şi dezvoltarea studiilor de sociologie.

Instalarea comunismului sovietic, izbucnirea crizei economice mondiale, ascensiunea mişcărilor fasciste

europene, iată unele dintre marile dificultăţi socio-politice prin care a trecut sociologia europeană

interbelică.

În Franţa, după Durkheim preocupările de sociologie sunt continuate de membrii şcolii

durkheimiene de la Paris, dar evoluţia politică şi climatul social al Franţei vor cauza declinul preocupărilor

de sociologie.

Germania perioadei interbelice este dominată de mişcările politice pro-naziste, evident cu

importante consecinţe negative si asupra mediului universitar ştiinţific. Nici sociologia nu este ocolită de

aceste consecinţe care împingeau preocupările sociologice spre confiscarea ei de către ideologia

propagandei naţionalist – naziste. O serie de sociologi se arată favorabili acestui curent naţionalist german,

alţii însă preferă, în mod explicit, să rămână la distanţă de nazism.

Instaurarea celui de-al treilea Reich pune capăt cu brutalitate elanului sociologiei germane,

majoritatea revistelor de sociologie dispar, sociologii de origine evreiască emigrează din Germania şi se

exilează cu precădere în SUA.

Dincolo de Atlantic, Statele Unite cunosc o eră industrială înfloritoare, modul de viaţă urban devine

dominant, prosperitatea e generală dar nu dispar fenomenele de marginalitate, deviantă şi de delicvenţă.

Pragmatismul american presează sociologii să lase la o parte tradiţia speculativă a făuritorilor de sisteme

teoretice şi să elaboreze cunoştinţe „pozitive”, fondate pe cercetarea empirică inductivă cu aplicaţii sociale

imediate. Credinţa în progres rămâne fundamentală în sociologia americană. Sprijinul financiar dat de

familia Rockefeller sociologilor este substanţial. Sociologia americană întră în era metodologiei statistice

din ce în ce mai sofisticate, elaborarea „tehnologiilor sociale” având rostul de a rezolva fenomenele de

marginalitate, criminalitate şi segregare socială sau de a pune la punct tehnologia sondajelor preelectorale

şi anchetele de marketing. Oraşul este un adevărat laborator pentru Universitatea din Chicago fiind locul în

care instituţiile se dezvoltă rapid, unde fiecare caracteristică a naturii umane este vizibilă, unde fiecare tip

de individ – criminalul, cerşetorul ca şi omul de geniu – capătă dimensiune ştiinţifică evidentă şi impune

respectul cuvenit unei cercetări aprofundate!

Metodele de cercetare sociologică privilegiate de şcoala americană sunt: studiul mediului,

monografiile cartierelor (monografie – monos = obiect unic; grafeim (grec.), a descrie), observaţia

participantă, analiza istoriilor sociale locale sau studiul comunităţilor.

Anii 1945 – 1968 sunt anii ambiţiilor pentru sociologia europeană – ieşită anemică din război în

Germania, prăbuşită în Franţa, dispreţuită în Anglia, ignorată în Italia – şi ai „vârstei de aur” pentru

sociologia americană cu tendinţe spre universalism şi achievement. Fundaţia Rockefeller, noii mecena

privaţi (Carnegie, Ford, Rând, etc.), comenzile publice (din partea Ministerului armatei, al Agriculturii, al

Sănătăţii) procură sociologiei resurse imense, ceea ce permite înmulţirea centrelor de cercetare, a

societăţilor savante şi a revistelor.

Şi în Franţa sociologia recapătă dinamismul începutului de secol afirmându-se o pasionată ambiţie a

cunoaşterii sociale. Instituţiile internaţionale (CE şi UNESCO) dau sociologiei noi comenzi de cercetare,

finanţările americane venite de la Ford, Rockefeller sau Kodak o întăresc. Această reconstrucţie a

sociologiei nu se face într-un mediu cu totul favorabil însă.

A fi sociolog în 1950 nu era de invidiat, îşi aminteşte A. Touraine. Din punct de vedere material viaţa

tinerilor cercetători nu era uşoară, cariera era lentă, salariile mici, Mica lume a sociologilor era la marginea

universităţii. A fi sociolog era mai puţin onorat decât a fi istoric, filosof sau latinist. Cu timpul însă s-au creat

numeroase echipe de cercetare în cadrul CNRS (Centre National de la Recherche Scientiphique) sau în

cadrul EPHE (Ecole Pratique de Hautes Etudes), care au trecut la investigarea lumii reale, a educaţiei şi

învăţământului, loisir – ului, organizaţiilor, mijloacelor de comunicare în masă, sănătăţii populaţiei,

condiţiei femeii.

În jurul anului 1970, succesul internaţional al sociologiei este de netăgăduit, cu toate diferenţele şi

inegalităţile dintre sociologiile făcute în diferite ţări care traduc efectele contextelor socio-istorice. Creşte

rolul UNESCO şi al Statelor Unite în dezvoltarea sociologiei. Ţările occidentale au beneficiat de un ajutor

financiar considerabil din partea marilor fundaţii americane pentru dezvoltarea cercetării empirice, fiind şi

astfel complete finalităţile planului Marshall. În lumea non- europeană sociologia a cunoscut o dezvoltare

în Australia, Japonia, Canada, America Latină sau India. În ţările comuniste sociologia a fost confiscată de

aparatul de propagandă ideologică a regimului comunist.

Între 1968 – 1990 sociologia cunoaşte o explozie a paradigmelor. Paradigma este un concept

sociologic utilizat tehnic pentru prima dată de Thomas Kuhn – sociolog şi filosof – 1962 – şi se referă la

convingerile ştiinţifice ale comunităţii de specialişti pe baza cărora se elaborează teoriile, ipotezele şi în

general, îşi definesc obiectivele şi metodele.

Spre deosebire de teoria ştiinţifică, pe care o poate emite orice analist solitar, o paradigmă, nu

poate exista dacă nu e recunoscută şi utilizată ca instrument de structurare analitică, de către întreaga

comunitate ştiinţifică existentă.

Sociologia îşi extinde treptat în prezent câmpul de studiu la noile forme de consum, de cultură, de

marginalitate, de protestare, la politicile sociale şi culturale, la viaţa locală, bătrâneţe, imigraţie, devianţa

juvenilă, sărăcie, excludere, globalizare, secularizare, viaţa religioasă, etc.

Sociologia este un instrument de problematizare a socialului şi suscită întrebări pe care societatea şi

le adresează sieşi, fiind un indicator elocvent al profunzimilor societăţii contemporane. Sociologia este

necesară şi apreciată doar în societatea care doreşte cu adevărat să se cunoască pe sine în profunzime, în

societatea în care funcţionează libertatea individuală pluralismul şi democraţia politică.

Sociologia captivă din perioada comunistă

Sociologia captivă din perioada comunistă după cel de-al doilea război mondial, instalarea

comunismului la noi a însemnat obligaţia de a aplica politica economică, socială şi culturală a U.R.S.S. (P.

Calvacoressi, Politica mondială după 1945, ed. All, București, 2000). Mai exact: colectivizarea,

industrializarea (aberantă), urbanizarea (construcţia de bloc-uri), ultracentralizarea tuturor activităţilor

colective, aservirea mass-mediei.

Cei care apreciau Occidentul sau aveau prieteni acolo deveneau susceptibili de “înalta trădare”. Economia

(planificată) a fost condusă după criterii ideologice (conducătorii de partid aveau toată puterea fără a

putea fi traşi de cineva la răspundere, specialiştii aveau toată responsabilitatea fără nici o putere).

“Comunismul” s-a vrut o societate a oamenilor egali. În fapt a fost o societate uniformizată, nivelată –

“poporul unic muncitor” - o “masă” tăcută, ascultătoare a “cuvântărilor magistrale” rostite în “limba de

lemn”.

Toate aceste fapte şi fenomene au marcat sociologia românească. După instalarea comunismului, sociologii

care s-au afirmat între cele două războaie mondiale au fost obligaţi să-şi precizeze opţiunile ideologice. O

parte a acceptat aproprierea de “marxism-leninism”, nutrind speranţa că astfel vor putea să continue să

facă sociologie. Speranţa lor a fost serios zdruncinată în 1948 când sociologia, etichetată ca “ştiinţa

burgheză”, a fost scoasă din învăţământ (prin Legea învăţământului din 1948). Treptat sociologii au fost

“excomunicaţii” din viaţa socioculturală a ţării, sociologia devenind captivă ideologiei totalitate, fiind

obligată să accepte compromisul subordonării (totale) faţă de regimul comunist.

Începând cu 1977 sociologia a fost suprimată până în decembrie 1989. A supravieţuit o “ştiinţă socială”

asimilată adesea cu “materialismul istoric” ori cu “socialismul ştiinţific”, sociologii având de urmărit

impactul industrializării, al migrării de la sat la oraş, “navetismul”, “sistematizarea” etc., “în spiritul

materialismului dialectic şi istoric” (cu atât mai mult trebuia să respecte acest “spirit” atunci când li se

comandă să analizeze rolul partidului, rolul statului, propaganda, “noile realităţi socialiste”, “formarea

omului nou”.

Scurta recapitulare – aide mémoire, Sociologia Generala

Sociologia Generala si Sociologia Religiei; obiectul de studiu, metoda durkheiminiană de cercetare, primii analiști ai fenomenului religios in societate.

Odată cu îmbogăţirea contribuţiilor academice in dezvoltarea cercetării sociologice s-au diversificat

si ramurile de abordare ştiinţifica. Astfel apare sociologia industriala, sociologia politica, sociologia

economica, sociologia muncii, sociologia rurala, etc.

Dintre aceste ramuri se desprinde încă din perioada începuturilor sociologiei un interes aparte

pentru studierea fenomenului religios in societate ceea ce a contribuit la apariţia unei sociologii a religiei.

Sociologia Religiei analizează si explica fenomenologia religioasa cu ajutorul instrumentelor teoretice si

empirice specifice sociologiei, de aceea putem afirma ca exista o strânsa legătura intre sociologie si

sociologia religiei inca de la începuturile preocupărilor sociologice.

Intr-o scurta definiţie de lucru putem spune ca : sociologia religiei studiază modul in care sacrul

(divinul) se manifesta ca fenomen in viaţa socială. Ea îşi propune sa studieze relaţiile care exista intre religie

si societate si formele de acţiune reciproca ce pe care le generează aceste raporturi.

Trebuie clarificate de la început raporturile existente intre diferitele ramuri ale ştiinţelor religiei mai

precis intre teologie si sociologia religiei. Teologia, fiind o ştiinţa normativa, si are drept scop analiza,

interpretarea si expunerea unei credinţe date. Sociologia, in schimb, nu se ocupa cu explicarea « esenţei

religiei » ci studiază condiţiile si efectele comportamentului uman in comunitate, comportament motivat

de percepţia subiectiva a noţiunilor religioase.

Sociologia religiei, este in mod esenţial descriptiv-analitica si are ca scop principal analizarea

fenomenelor religioase cu intenţia de a facilita înţelegerea oricărei religii.

Aşadar exista o diferenţa cantitativa si calitativa intre tipurile de abordare, metodele si scopurile

celor doua genuri de discipline; atât teologia cat si sociologia au drept obiectiv al cercetării o religie sau un

grup de religii diferite, însa metodele lor diferă; teologia este normativa iar sociologia religiei este

descriptiva.

Se cuvine menţionat faptul ca sociologia religiei va aborda si va clarifica multe dintre aspectele

referitoare la fenomenul religios contemporan, dar nu se va putea substitui niciodată fenomenologiei,

psihologiei si istoriei sau cu atât mai puţin teologiei. Teologia are marea responsabilitate de a formula

normele religioase si valorile morale atât de necesare echilibrului social.

Unii cercetători in sociologia religiei promovează o sociologie militanta, care urmărește o perspectiva confesionala sau anticonfesionala, in timp ce alţii prefera o neutralitate prin care evita implicaţiile directe (participante) si aplicaţiile imediate. Putem identifica doua orientări structurale ale definirii religiei ca domeniu de studiu al sociologiei religiei:

- definiţiile substantive, care conţin elemente substantive referitoare la comportamentul religios: cultul, ritualurile si riturile, supranaturalul, etc.

- definiţiile funcţionale, care insista asupra rolului religiei in societate, in special privind fenomenul secularizării religioase. (RCmanual11)

In general definiţiile date religiei pot fi influenţate de apartenenţa religioasa a cercetătorului sociolog, însa remarcabil ar fi ca neutralitatea academica sa elimine orice forma de subiectivism interpretativ.

Obiectul de studiu al sociologiei este viaţa religioasa a societatii. Sociologia religiei cercetează

comunităţile de credincioşi : statusul acestora, relaţiile din cadrul lor, formele de organizare a Bisericilor si

cultelor, riturile si ritualurile, etc. Sociologia religiei nu-i va studia numai pe credincioşi unei biserici sau ai

unei denominaţiuni religioase ci si întreaga societate, raportându-se permanent la întreg, analizând

distribuirea sociala a acesteia, împrejurările in care se manifesta fenomenul religios, etc.

Primul cercetător care a pus bazele unei metode de cercetare in Sociologie este Emile Durkheim,

autorul lucrării: Les Regles de la methode sociologique - Regulile metodei sociologice (1895). Iată ce afirma

Durkheim: pentru a respecta canoanele ştiinţei, trebuie in primul rând ca faptele sociale sa fie considerate

lucruri (... la première règle et la plus fondamentale est de considérer les faits sociaux comme des choses).

Aceasta reprezintă o abordare complet diferita fata de abordările filosofice anterioare studiilor lui E.

Durkheim ; înseamnă trecerea de la subiectivismul filosofic la obiectivitatea știinţifica. Durkheim era

dominat de importanta metodei de cercetare, esenţiala in dezvoltarea oricărei știinţe, influenţat evident

de studiile lui din Școala Normala dar mai ales de concepţia pozitivista a lui Auguste Comte. Potrivit

concepţiei lui Durkheim, sociologul trebuie sa ia distanta fata de faptele sociale pe care le observa.; el

trebuie sa refuze sa considere socialul ca pe ceva imediat si transparent pentru ochiul lui. Comportamentul

lui trebuie sa fie ca al fizicianului care înlocuieşte senzaţia de căldura cu o măsura exacta, oferita de

termometru. Termometru sociologului sunt tocmai metodele experimentale, pragmatice, obiective, pe

care le aplica in studiile sale. Pentru a-si construi obiectul de studiu, sociologul trebuie sa izoleze si sa

definească acea categorie de fapte pe care îşi propune sa o studieze.

Max Weber, un alt fondator al gândirii sociologiei religiei, a fost si el preocupat de analiza relaţiilor

existente intre religie si societate precum si despre modul cum morala religioasa a influenţat

comportamentul economic capitalist.

TEOLOGIE PASTORALA

Sociologia Religiei – analiza aplicata

B. Religia ca fenomen social; diversificare, pluralizare si pluralism religios in România

SCURTA PREZENTARE A DIVERSIFICĂRII VIEȚII RELIGIOASE IN ROMANIA

LA ÎNCEPUTUL SEC. AL XX-LEA

Pentru a înţelege specificul religios al societăţii româneşti in general, este necesar să adoptăm o

perspectivă socio-istorică si să amintim că în România creştinismul ortodox a fost un factor central de constituire a statului român. Formarea statului român modern la începutul secolului al XX-lea, a reprezentant un moment istoric de o importanţă deosebită. Unirea provinciilor românești la 1 Decembrie 1918, Ţara Românească, Moldova, Transilvania, Bucovina si Basarabia, a fost posibila ca urmare a victoriei României in Primul război mondial si s-a putut realiza si datorita sprijinului susţinut pe care l-a primit din partea celorlalte tari europene învingătoare, in special din partea Franţei.

Provinciile romanești, care au constituit Romania, ca stat european in 1918, se caracterizau printr-o cultura si o spiritualitate comuna, românească. In afara limbii române vorbita majoritar in toate provinciile religia creștina ortodoxă a constituit matricea cultural-spirituala ă a noului stat, România. Cu atât mai mult cu cât în tradiţia creştinismului oriental, politica a fost mereu strâns legată de elementul religios. De aceea, elementul religios a jucat în mod deosebit un rol important în procesul de legitimare al puterii politice pentru tânărul stat european. Crearea naţiunii române moderne, s-a făcut dând politicului, bazele unor legitimităţi teologice. Această legătură strânsă între Stat şi Biserica Ortodoxă a condus diverşi analişti să vorbească despre sufletul românesc, înţeles ca o formă culturală şi spirituală specifica poporului roman, sau să utilizeze termenul de simfonie, pentru a defini un raport strâns intre aceste aspecte definitorii ale istoriografiei moderne.

Din perspectiva sociologiei religiei perioada de la sfârşitul secolului al XIX-lea si începutul secolului XX este în mod deosebit interesantă şi importantă ajutându-ne să înţelegem procesul de diversificare al societăţii românești, si mai apoi pe cel de pluralism religios modern. Putem afirma că la începutul secolului XX, pot fi identificate primele semne concrete de diversificare reală a câmpului religios românesc, dominat până atunci de elementul majoritar ortodox. Populaţia noilor teritorii care intrau in componenta României era eterogena atât pe plan confesional religios cat mai ales etnic. Credincioşii de confesiune ortodoxa erau majoritari dar întâlnim si catolici, greco-catolici, protestanţi, evrei si musulmani. In plus, in Transilvania, provincie care a fost o lunga perioada de timp sub ocupaţia austr-ungara, coexista deja un număr mare de secte si culte protestante: baptiste, adventiste, penticostale si evanghelice. Se poate observa aşadar ca România trece, după primul război mondial, de la o structura sociala nono-confesionala si nono-etnica, la una pluri-confesională si pluri-etnică. In acelaşi timp trebuie remarcat si faptul ca s-a dublat suprafaţa tarii prin unirea cu noi provincii romaneşti: Transilvania, Bucovina si Basarabia. Catherine Durandin1 un istoric francez contemporan afirma ca micul regat moldovlah s-a mărit astfel încât a devenit o mare putere regională, o nouă Românie, care ocupă o suprafaţă de 295.049 km pătraţi, în timp ce înainte de război avea numai 137.903 km pătraţi. In consecinţa, si populaţia si-a dublat numărul trecând de la 7.235.919 la 15.541.424 de locuitori in numai 8 ani, intre 1912 pana in 19202.

1 Catherine DURANDIN, Histoire des Roumains, Paris, Fayard, 1995, p. 240-241. 2 Cf. Bréviaire statistique de la Roumanie, Bucarest, L’Institut central de statistique, 1940, p. 9.

Conform informaţiilor statistice oficiale ale recensămintelor naţionale din 1899 si din 1930, se poate observa o evoluţie foarte interesanta a structurii etnice a României. Înaintea primului război mondial populaţia de etnie românească înregistra 92% de locuitori, formând un stat etnic aproape omogen.

G1. Structura etnică a României conform recensământului naţional din 1899

0,00%

10,00%

20,00%

30,00%

40,00%

50,00%

60,00%

70,00%

80,00%

90,00%

100,00%

92,10%

7,90%

ROMANI ALTE NATIONALITATI

G1. Informaţii statistice : L. GOLESCU, Analiza rezultatelor Recensământului general al populaţiei României din 1899, cu o prefaţă de Sabin MANUILA, București, Institutul Central de Statistică, 1944, p.93.

Găsim acelaşi rezultat (graficul G2) daca privim distribuţia confesionala. In 1899, la o populaţie de

5.956.690 de locuitori avem 91,5% creştini ortodocşi, 4,5% evrei, 2,5% catolici, 0,7% musulmani, 0,4% protestanţi si 0,4% aparţinând altor religii. Aşadar putem identifica o particularitate istorica a României care era structurata pe baza identităţii etnico-religioase fiind o tara majoritar ortodoxa si de etnie româneasca.

G2. România : structura confesionala după recensământul din 1899 la o populaţie de 5.956.690 locuitori.

0,00%

10,00%

20,00%

30,00%

40,00%

50,00%

60,00%

70,00%

80,00%

90,00%

100,00%

91,51%

4,50% 2,50% 0,70% 0,40% 0,40%

ORTHODOXES JUIFS CATHOLIQUES MUSULMANS PROTESTANTS AUTRES RELIGIONS

G2. Informaţii statistice : L. GOLESCU, Analiza rezultatelor,…, op. cit., 1944, p. 84.

În schimb, Recensământul din 1930 prezintă o alta configuraţie etnica si confesionala (graficul G3), păstrând o majoritate ortodoxa asemănătoare structurii etnice a romanilor. Totuși ortodoxia diminuase la 72.59% din totalul locuitorilor in timp ce greco-catolicii înregistrau (uniaţii) (7.9%), catolicii (6.83%), evreii (4.19%), reformaţii (3.93%), luteranii (2.2%), musulmanii (1.02%) si alte religii (1.34%). In cazul configuraţiei

etnice avem 71.9% romani si 28.1% minorităţi diverse, altfel spus, minorităţile reprezintă aproape o treime din populaţie, adică 5.069.000 locuitori cifra echivalenta cu populaţia generala a României după recensământul din 1899 !

G3.Romania: structura confesionala conform recensământului din 1930 la o populaţie de 18.057.028 de locuitori

G3. Informaţii statistice :: Samuil MANUILA, D. C. GEORGESCU, Populaţia României, Bucarest, Imprimerie Nationale, 1937 ; Al. ZUB, Identitate/alteritate in spaţiul cultural romanesc, éd. Univ. Al. I. CUZA, Iasi, 1996, pp. 345 – 346.

G4.Romania: structura etnica a tarii conform Recensământului din 1930 la o populaţie de 18.057.028 de locuitori

G4. Informaţii statistice :: Dumitru SANDRU, Populaţia rurala a României intre cele doua războaie

mondiale, Iasi, 1980, p.50.

Mai precis, la o populaţie de 18.057.028 de locuitori, in afara celor 13 milioane de Romani, restul locuitorilor erau: 1.425.000 Unguri, 745.000 Germani, 728.000 Evrei, 582.115 Ukrainieni, 409.150 Ruși, 366.384 Bulgari, 262.561 ţigani si 154.772 Turci, fara însa a cita si alte minoritati mai puţin numeroase.

Transilvania si pluralismul religios

Transilvania reprezenta o provincie deschisa la pluralismul religios ca urmare a evoluţiei ei istorice si

a apartenenţei la spaţiul Europei Centrale. Daca privim datele recensământului din 1930 si ecuaţia etnie/confesiune vedem ca dintre cei 3.218.000 de locuitori, 57,6% sunt romani, 29,1 unguri, 7,9% germani, 2,4% evrei si 2,4% ţigani, amintind astfel doar minorităţile care treceau de pragul de 0,5%.

G5.Transilvania: structura etnica conform recensământului din 1930 la o populaţie de 3.218.000 de locuitori

G5. Informaţii statistice :: Dumitru SANDRU, Populaţia rurala a României intre cele doua războaie mondiale (La population rurale de Roumanie entre les deux Guerres Mondiales), Iasi, 1980, p.50.

Pe plan confesional avem o mare diversificare creştina astfel: 31.1% uniaţi, 27.7% ortodocşi, 25.2% protestanţi, 12.8 de catolici si 2.5% evrei. Observam ca procentajul ortodocşilor este inferior celui al etniei romane (57,6%), dar ţinând cont ca greco-catolicii (uniţii) se considera tot cetăţeni ai etniei romaneşti, prin comasarea celor doua confesiuni creştine (ortodocşi si uniţi), ajungem la un procentaj sensibil egal cu cel al etnicilor romani.

G6.Transilvania : structura confesionala conform recensământului din 1930

0,00%

5,00%

10,00%

15,00%

20,00%

25,00%

30,00%

35,00%

31,10%

27,70%25,20%

12,80%

2,50%

UNIATES ORTHODOXES PROTESTANTS

G6. Informaţii statistice : L. GOLESCU, Analiza rezultatelor,…, op. cit., 1944, p. 84.

Concluzii

Putem afirma asadar că la sfârşitul secolului al XIX-lea, putem identifica primele semne concrete de diversificare reală a câmpului religios românesc, dominat până atunci de elementul ortodox, în majoritate. Compoziţia etnică a teritoriilor recuperate (Transilvania, Basarabia si Bucovina) era foarte variată în aşa măsură încât România înregistra după 1918 o diversificare etnică fără precedent si, în consecinţă o importanta diversificare religioasă.

Romania cunoaște primii germeni ai unei pluralizări religioase într-un context dominat de prezenta majoritara a Bisericii Ortodoxe Române, biserică ridicata, in 1924, la rang de Patriarhat, ceea ce a a contribuit la intarirea relaţiei acesteia cu Statul român, fiind declarată prin lege, Biserică de Stat (1925).

Statutul juridic al Bisericilor si Cultelor din România, in perioada interbelica

Trebuie subliniat faptul ca viata religioasa in perioadele trecute fusese reglementata doar de maniera ocazionala. Diferitele grupuri religioase trăiau in bune relaţii cu Ortodocşii, fie ca erau Evrei, Armeni, Musulmani sau cu adepţii Miscarii Raskolnice. Ei erau acceptaţi fara sa existe discriminări religioase reale, putându-si, manifesta liber identitatea religioasa chiar diferita de a majoritatii ortodoxe. Uneori, si doar sporadic, domnitorii decideau fie unele facilitaţi fie unele restricţii referitoare, in special la viata comunitatilor religioase minoritare. In general nu existau restricţii pentru majoritatea religioasa, Biserica Ortodoxa si ortodoxia fiind o componenta esenţiala a structurii politice. Înainte de perioada interbelica, in afara Bisericii Ortodoxe, toate celelalte credinţe religioase erau considerate culte străine. Acest statut insa nu avea nici prevederi discriminatorii si nici nu oferea un statut privilegiat. Era doar o terminologie definitorie a credinţelor care erau diferite de cea a majoritatii ortodoxe. Romanii nu erau interesaţi de alte credinţe si identitati religioase.

Percepţia populaţiei fata de un eventual pericol sectar era adesea opus discursului promovat de Biserica Ortodoxa. Odată cu diversificarea religioasa de la începutul secolului al XIX-lea, in realitate, cu cat atitudinea si predicile Bisericii Oxe. incriminau pericolul sectar cu atât, practic, declanşau curiozitatea populaţiei sa se intereseze de doctrina NMR. Mai mult chiar, credincioşii ortodocşi participau adesea măcar o data, din curiozitate, la o adunare a acestora. De exemplu, intr-o scrisoare pastorala in 1910, episcopul ortodox Nifon sublinia ca: „persecuţia sectelor a avut un efect contrar fata de cel care era aşteptat. Credincioşii noştri, preocupaţi de problemele religioase, au început sa se intereseze despre invataturile credinţei adventiste, iar unii chiar dintre cei care criticau invataturile adventiste despre Evanghelie, au ajuns in cele din urma credincioşi adventişti misionari”. 3 După primul război mondial, statutul organizaţiilor religioase in România avea reglementari diferite in funcţie de specificul istoric al diferitelor provincii de provenienţa. Aceste deosebiri au fost evidenţiate in expunerea de motive, care preceda Legea Cultelor din 1928, si au constituit una dintre motivaţiile care au condus la gândirea si legiferarea unui sistem unitar legislativ specific noului stat, România. Alexandru Lepadatu, ministrul cultelor si artelor din perioada respectiva preciza următoarele: „venind din state diferite, regimul acestor culte este si el diferit, astfel”

a. „in Bucovina, situaţia de drept a cultelor a fost fixata, in principiile ei fundamentale, prin art. 14-16 ale Constituţiei austriece (Staatsgrundgesetz), din 21decembrie 1867 si precizata mai amanuntit prin legea interconfesionala din 25 martie 1868, iar condiţiile pentru recunoaşterea cultelor noi au fost stabilite prin Legea din 28 mai 1874.

b. In Transilvania, in afara de unele dispozitiuni de pe timpul când aceasta provincie era principat autonom, regimul cultelor este fixat prin legile maghiare 1848, 1868, 1894 si 1895.

c. In Basarabia, regimul diferitelor culte este stabilit si el prin o mulţime de decrete si ordonanţe speciale.

d. In Vechiul Regat, numărul credincioşilor ne-ortodocşi fiind foarte mic si mare parte din ei nefiind cetateni romani, nu a fost necesara alcătuirea unei legi speciale care sa determine mai de aproape un regim al cultelor existente aici pe lângă cel ortodox. Astfel, legiuitorul s-a mulţumit cu fixarea in art. 21 al vechii Constituţii (1866), a principiului libertatii cultelor intre marginile ordinii publice si bunele moravuri, si sa decreteze in art. 7 ca diferenţa de credinţe religioase si confesiuni nu constituie in România o piedica spre a dobândi drepturi politice si civile, si a le exercita ». 4.

3 Evêque NIFON, Pastorala misionara – 1910, La bibliotheque du Saint Synod de l`Eglise Orthodoxe- Monastere Antim, Bucarest, 1910. 4 M. Alexandru LEPADATU, Ministre des Cultes et des Arts, Expunere de motive (L’Exposition des raison), dans : « Notre église et les cultes minoritaires. La grande discussion parlementaire autour de la Loi des Cultes », imprimerie du journal « Universul », Bucarest, 1998, pp. 3-4.

Înainte insa de Legea Cultelor din 1928, au fost identificate dificultati in uniformizarea statutului Bisericii ortodoxe din provinciile Romaneşti. Era necesar sa se tina cont, in special de contextul pluralist de ordin cultural si spiritual care definea situaţia din Transilvania. Avem in vedere prezenta in Transilvania a Bisericii Unite cu Roma, Greco-catolica, având un ritual religios si dogme foarte apropiate cu cele ale Bisericii ortodoxe. In acelaşi timp, dorind sa încurajeze apropierea frateasca intre credincioşii ortodocşi din Vechiul Regat (Moldova si Tara Romaneasca) si cei din Transilvania, au fost adoptate, in cea mai mare parte prevederile Statutului lui Andrei Saguna, episcop ortodox din Transilvania (1808-1873), chiar daca acestea integrau dese influente calviniste.

In Basarabia, ortodoxia era eterogena, atât din punct de vedere lingvistic dar si etnic si religios. Se constituise o sas numita biserica vie, care nu respecta in ierarhia bisericii ci avea o larga autonomie de organizare si de conducere. Adepţii acestei biserici erau ortodocşi romani, ruşi, si ucraineni. In general etnicii ortodocşii minoritari preferau sa frecventeze bisericile comunitatilor majoritare in funcţie de configuraţia religioasa a satelor.

O alta problema pe care trebuia s-o aibă in vedere Biserica Ortodoxa era cea referitoare la prosperitatea economica a parohiilor. In Transilvania parohiile erau mult mai prospere din punct de vedere economic in timp ce parohiile din sud, unde întâlnim si numeroşi refugiaţi din zonele lovite devastator de război, erau dezorganizate si cu venituri foarte reduse. Aceleaşi diferenţe le observam intre Transilvania si celelalte provincii romaneşti si in ceea ce priveşte pregătirea preoţilor, cei din Transilvania fiind scoliti, deseori la universitati teologice de prestigiu din Apus. De aceea adesea ortodocşii din Transilvania si-au manifestat rezerva si dezacordul cu decizia Sinodului de a centraliza averile Bisericii pentru a le redistribui la nivelul întregului teritoriu al României Mari. Acelaşi decalaj economic era observat si intre Biserica Ortodoxa si celelalte Biserici, cea Catolica, cea Luterana sau cea Calvina, acestea din urma fiind multa vreme privilegiate de politica oficiala din Transilvania. Mai mult, ştim ca in Vechiul Regat, bunurile Bisericii Ortodoxe au fost secularizate si luate de către Stat in timp ce in Transilvania, Biserica Romano-catolica, de exemplu, au fost chiar susţinuta politic si economic de Stat in special in timpul dominaţiei de Habsbourg. Din aceste motive, Biserica Ortodoxa considera ca a fost tratata injust si n-a avut parte de aceleaşi posibilitati materiale ca celelalte Biserici. In scopul eliminării acestor decalaje „constituirea unui fond religionar al Bisericii ortodoxe romane nu ar fi doar un acte ne o urgenta necesitate actuala dar si un act de înalta justiţie morala si politica fata de Biserica neamului, care a suferit cel mai mult pentru asteptarile sale de înfăptuire a idealului politic romanesc, Unirea cea Mare”5.

Biserica dominanta si Biserica prioritara In Constituţia României din 1923 se preciza ca « Romanii, fără deosebire de origine etnica, de limba

sau de religie, se bucura de libertatea conștiinţei, de libertatea învăţământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociaţie si de toate libertăţile si drepturile stabilite prin legi» (art. 5). Credinţa religioasa nu mai constituia aşadar un obstacol pentru exercitarea drepturilor politice si civile, (art.7), cum era situaţia in trecut in Transilvania pentru romanii ortodocşi. Mai mult chiar, Biserica ortodoxa capătă treptat un statut privilegiat. Caracterul majoritar al B.O.R. era recunoscut in Constituţie prin sintagma de Biserica dominanta, in timp ce Biserica romano-catolica era definita ca prioritara : « Libertatea conștiinţei este absoluta. Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate si protecţiune întrucât exerciţiul lor nu aduce atingere ordinei publice, bunelor moravuri si legilor de organizare ale Statului. Biserica creştina ortodoxa si cea greco-catolica sunt biserici romaneşti. Biserica ortodoxa fiind religia marei majorităţi a Romanilor este biserica dominanta in Statul roman ; iar cea greco-catolica are întâietatea fata de celelalte culte. » (art.22).

Constituţia însa nu mulţumea, prin precizările referitoare la libertatea religioasa, si cultele minoritare. Acestea erau, daca nu considerate nesemnificative, cel puţin trecute cu vederea de către legiuitorul Constituţiei. Pentru a diminua însa din nemulţumirile celorlalte Culte, Constituţia

5 Archiprêtre Dr. Gh. CIUHANDRU CIUHANDRU, Patronatul eclesiastic maghiar fata de drepturile Statului roman. Studii istorico-statistice si politico-eclesiastice, l’Imprimerie de la Tipographie Diocésaine, Arad, 1928, p.202.

instituia demnitatea de senator de drept pentru : « mitropoliţii tarii ; episcopii eparhioti ai Bisericilor ortodoxe române si greco-catolice (…), capii confesiunilor recunoscute de Stat, cate unul de fiecare confesiune, întrucât sunt aleşi sau numiţi conform legilor tarii si reprezintă un număr de peste 200.000 de credincioşi ; precum si reprezentantul superior religios al musulmanilor din Regat. » (art. 72, b-e). Si starea civila cu componenta ei religioasa era reglementata. La naştere, casatorie sau la deces, erau cerute actele laice dar ele trebuia « precedate mereu de binecuvântarea religioasa » (art23). Regele României trebuia sa fie de religie ortodoxa la fel ca si urmaşii familiei regale la tron (art. 77).

Aşadar Biserica ortodoxa dominanta ocupă o importanta dimensiune politica. Aceasta poziţie a fost întărita prin lege in 1925 când scaunul arhiepiscopal din București a fost ridicat la rangul de Patriarhat. Pana atunci legăturile canonice se derulau in principal cu Biserica Ecumenica a Răsăritului cu sediul la Constantinopol. Cu noul statut de Patriarhat, Biserica ortodoxa a fost recunoscuta prin lege ca Biserica de Stat.

Celelalte Culte recunoscute de Statul roman prin Legea Cutelor din 1928 sunt : 1. Cultul roman greco-catolic (unit), 2. cultul catolic [de rit grec-rutean (ucrainean) si armean], 3. cultul reformat (calvin), 4. cultul evanghelic-luteran ; 5. cultul unitarian ; 6. cultul armeano-gregorian ; 7. cultul mozaic, 8. cultul mahomedan.(art. 21/ Legea Cultelor 1928). In aceste condiţii, Biserica majoritara, preocupata mai mult de problemele ei interne in special de

cele referitoare la asigurare unitatii administrative si cultice in toate provinciile romaneşti, nu va acorda decât o atenţie nesemnificativa expansiunii fenomenului sectar.

Recunoașterea legala a noilor miscari religioase; dimensiunea naţionalista a discursului anti-secta

După anul 1920, cuvântul secta rezervat pana atunci doar limbajului comun teologic, va intra in vocabularul oficial al Statului si va fi in mod sistematic folosit in legislaţie si in sistemul politic. Înaintea utilizării cuvântului latin secta era preferate cuvintele grecești de erezie (haeresis) si schisma (skisma).

Daca adepţii miscarii Raskol, cunoscuţi sub numele de lipoveni, puteau fi consideraţi ca o mișcare sectara (secare=a rupe) pentru Biserica Ortodoxa din Rusia, in schimb Adventiștii, Baptiștii, Penticostalii sau Martorii lui Iehova nu aveau decât puţine elemente considerate ca schismatice. Acestea reprezentau miscari religioase originale, cu propriul lor profet întemeietor. Ele au apărut in spatii geografice mult îndepărtate de graniţele specifice Ortodoxiei. Puteau fi consideraţi ca religii străine fata de spaţiul ortodox romanesc sau mai precis ca noi miscari religioase.

Cuvântul secta era folosit mai mult pentru definirea miscarilor religioase autohtone, sosite in Romania in momente istorice si circumstanţe diverse, miscari dispersate iniţial printre etniile considerate ne-romanești, si care vorbeau o alta limba decât cea româneasca. Nu exista nicio grupare religioasa pe care s-o identificam ca fiind desprinsa din ortodoxia româneasca. Un atent observator al societatii romanești, Dimitrie Drăghicescu, elevul lui E. Durkheim, explica intr-o lucrare tipărita in 1907 ca lipsa sectelor in societatea romanesca se explica prin dezinteresul pe are l-a avut poporul roman pentru aspectele metafizice ale religiei : « daca religiozitatea romanilor este lipsita de un temei mistic si metafizic ; daca ea se reduce la un ritual si la un cult cu desavarsire superficial, la un formalism orb, nu este mai puţin adevărat ca acest rău are partea sa netăgăduita de bine : lipsa acelui fanatism si a certurilor si persecuţiilor religioase, care clătinară si dusera la marginile pieirii societatile din Europa Occidentala ».6 Plecand de la aceste considerente, cecetatorii fenomenului religios au remarcat faptul ca majoritatea miscarior religioase erau de origina străina culturii si spiritualităţii romanești. In acest sens G. Ispir nota următoarele : « in ceea ce ne privește pe noi romanii, putem sa afirmam cu mare satisfacţie ca originea etnica a sectarilor este in cele mai multe situaţii, străina de neamul nostru ». 7 Fiind recepţionate ca străine de interesele tarii si ale culturii si spiritualităţii romanești, sectele si noile miscari religioase au început sa fie considerate adevărate pericole la adresa religiei si politicii statului. Treptat, treptat, Biserica ortodoxa a dezvoltat o întreaga literatura defensiva dar foarte agresiva, împotriva noţiunii de secta. Statul n-a fost preocupat sa reglementeze in nici un fel situaţia, preferând mai ales sa nu decidă masuri speciale tocmai pentru a nu atrage atenţia asupra fenomenului. Totuși, inexistenta unor reglementari concrete referitoare la viaţa religioasa, un adevărat vid legislativ in domeniu, a favorizat implantarea a numeroase secte pe teritoriul tanarului stat, Romania. In egala masura, grupurile religioase care in

6 Dumitru DRAGHICESCU, Din psihologia poporului roman, ed. Historia, Bucuresti, 2007, p. 280.

7 Ibidem, p. 9.

anumite provincii se bucurau de anumite privilegii au reușit sa-si extindă statutul asupra întregului teritoriu al României. Acesta este cazul comunitatii Baptiste din Basarabia si Transilvania care avea o existenta îndelungata in aceste provincii, reușind pe baza acestui argument sa obtina recunoașterea sociala in toata Romania. Cu toate acestea, prin Legea Cultelor din 1928 nu li s-a acordat statutul de cult religios, asa cum aveau bisericile protestante istorice, calvina sau luterana. Din acest motiv, publicaţiile baptiste din tara, au acuzat aceasta decizie restrictiva a autoritatilor romane si au protestat pe langa Guvernul american ca in Romania nu exista libertate religioasa.8 Statutul de cult religios era acordat religiilor care aveau o îndelungata existenta istorica pe teritoriul Romaniei. Ele se caracterizau printr-o organizare unitara, un mare număr de credincioși, numeroase lacasuri de cult si dispuneau de mijloacele economice pentru întreţinerea si dezvoltarea comunitatii. Mai mult chiar, erau deja integrate societatii romanești si contribuiau la prosperitatea materiala si spirituala a acesteia, având o serie de personalitati ale comunitatii printre cei care au susţinut idealurile Unirii din decembrie 1918. Contrar acestora, miscarile religioase de data recenta, promovau o atitudine isolationista si de opoziţie către Biserica majoritara. Prin dimensiunea lor internationala, ele nu contribuiau la integrarea sociala de care tara avea atât de mare nevoie. Mulţi analiști le considerau mai degrabă dezintegratoare ale societatii decât grupări coagulante social. 9

Miscari Neo - Protestante in perioada interbelica, pe teritoriul României ADVENTIŞTII BAPTIŞTI MILENARIŞTII SAU STUDENTII IN BIBLIE NAZARINENII SAU POCAITII EVANGHELISTII PENTICOSTALII SECERATORII UCENICII LUI TUDOR SAU TUDORIŞTII SPIRITISMUL TEOZOFIA

Miscari ortodoxe sectare desprinse din Raskol (sec al XVII – lea)

POPOVŢII BEZPOPOVŢII NEMOLECII DUHOBORTII MOLOCANII STUNDISTII HLÂŞTII SCAPEŢII INOCHENTIŞTII

*******************

8 C. CUCIUC, Religii interzise in Romania, Bucarest, Gnosis, 2001, p. 14-17. 9 Idem, p. 15.

G9. Harta Romaniei contemporane, cu o prezentare, prin sageti, a implantarii noilor grupuri religioase pe teritoriul romanesc, la inceputul sec. al

XX-lea.10

10 La carte a été dessinée par nous même sur la base des données procurées chez : P. DEHELEANU, Manual de sectologie, Arad, 1948, p. 25-70 ; N. CONSTANTINESCU, Sectologia, istoricul si combaterea sectelor din Romania, IIIème édition, Bucarest, 1943. p. 12-71 ; P. I. DAVID, Calauza crestina, Arad, 1987, p. 3-92.

VIATA RELIGIOASĂ DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA COMUNISTĂ; LIMITELE LIBERTĂŢII RELIGIOASE;

Scurte repere istorice Perioada care a urmat celui de-al doilea război mondial a fost marcată prin instaurarea şi întărirea

regimului comunist totalitar, timp în care aproape 45 de ani viaţa religioasă a stagnat, încercând să găsească diferite forme de comunicare cu regimul politic, pentru a-şi asigura supravieţuirea. În timpul acestei perioade, nu se poate vorbi despre pluralism religios, ci despre o pluralitate limitată dependentă de stat.

Victoria politică a partidului comunist şi venirea sa la putere în România a răsturnat un întreg sistem de valori sociale şi economice, ceea ce a generat o deviere nedorită în evoluţia modernizării ţării. Introducând alte principii sociale şi politice decât cele practicate de societatea româneasca in perioada interbelică, comunismul a blocat şi a deviat dezvoltarea normală a societăţii române de pe drumul modernizării. Vechiul regim din perioada interbelică a fost abandonat cu sprijinul armatei sovietice care ocupa ţara. Domeniile în care se afirmau relaţiile sociale moderne (industria, suprastructura, comerţul) au fost naţionalizate şi socializate, iar agricultura, a fost cooperativizată în mod brutal, fiind impus un egalitarism utopic. S-a introdus sistemul economic şi social-politic sovietic, format în perioada când Rusia era mai puţin dezvoltată decât România (de exemplu abia în cea de-a doua jumătate a secolului XIX au abrogat iobăgia feudală), sistem care în trei decenii (după 1917) a fost transformat într-un regim rigid şi totalitar. Modelul impus de către Uniunea Sovietică a reprezentat blocarea dezvoltării normale a României, tara fiind forţata sa meargă pe un drum iluzoriu timp de o jumătate de secol, până în 1989.

Comunismul a reprezentat o întrerupere a continuităţii istorice românești fireşti, forţând, printr-o strategie mimetistă, integrarea într-un sistem politic străin (înfiinţarea SovRom-urilor si a economiei naţionale planificate, după modelul sovietic), care evoluase într-un ritm şi spaţiu geografic diferit. Valorile poporului român au fost înlocuite cu cele ale comunismului, practicate în Uniunea sovietică creându-se o ruptură dramatică între viaţa reală a României şi modelul comunist străin, impus în toate domeniile: în industrie, în agricultură, în ştiinţă, în cultură, în învăţământ, etc. Naţionalizarea, colectivizarea, elogiul culturii şi al ştiinţei sovietice, introducerea în învăţământ a altor programe şcolare, studiul limbii ruse, al istoriei şi literaturii Uniunii sovietice, sistemul notelor în şcoli cu calificative (după modelul sovietic), arestarea celor care nu făceau elogiul regimului comunist, erau forme concrete prin care se încerca înlăturarea specificului şi tradiţiilor naţionale române. Partidul Comunist, se baza, pentru câştigarea şi menţinerea puterii, pe populaţia cea mai săracă şi neinstruită pe care o manipula într-un sistem dictatorial. Întreruperea continuităţii istorice din drumul modernizării României a reprezentat o întârziere de o jumătate de secol şi crearea unei situaţii care nu a putut fi îndreptată nici în anii de tranziţie după 1989, pentru a se putea recupera decalajul socio-economic dintre Romania si celelalte tari europene occidentale.

Cu toată aparenţa de constanţă politică, perioada comunistă a fost una dintre cele mai instabile din istoria ţării. După populismul anilor 1944-1948, a urmat teroarea impusă de partea „moscovită” a partidului şi a purificării vieţii politice prin înlăturarea partidelor istorice sau a liderilor politici incomozi pentru puterea comunistă.

Dictatura comunistă intre 1945 – 1989

Perioadă comunistă cunoaşte în România doi lideri care au impregnat istoria poporului, fiecare prin personalitatea sa dictatorială: Gheorghe GHEORGHIU-DEJ (m.18 martie 1965), orientat mai mult către Moscova (comunismul de orientare stalinistă), şi Nicolae CEAUŞESCU (1965-1989), cu o puternică orientare naţionalistă. În pofida acestor viziuni aparent diferite, cei doi conducători ai partidului comunist au avut

totdeauna drept model pe „marele prieten” al Estului Europei, poporul sovietic şi au urmărit crearea omului nou11.

Trebuie de asemenea amintit faptul că România, după al Doilea Război Mondial, a pierdut mari teritorii12 (Basarabia si Bucovina), în favoarea Uniunii Sovietice iar la sud o parte din Dobrogea, în favoarea Bulgariei.. Spunem „pierdut”, pentru că acest lucru s-a întâmplat în urma unui dictat, consecinţa acordului secret între Germania şi Rusia: faimosul pact Molotov-Ribbentrop, semnat în 1939. Bulversată de război, slăbită de datoriile externe, ameninţată de ocupantul sovietic (prezent până în 1956), România a cunoscut o perioadă dominată de ură şi de crime abominabile împotriva oricărei ordini stabilite înainte de război.

Puşcăriile erau pline de oponenţi ai comunismului, mai ales intelectuali, în mare parte membrii ai fostelor partide politice istorice. Personalul de cult asimilat uneori cu cei bogaţi (chiaburii) din sate, era arestat şi urmărit în mod permanent pentru că exploata credincioşii săraci ai comunităţii. Ateu prin definiţie, („religia este un opiu pentru popor” Karl MARX), noul regim a încercat să distrugă credinţa românilor practicând cele mai oribile metode, precum spălarea creierului ( „experimentul Piteşti”13), pentru a impune sistemul marxist. În puşcării, insultele cele mai oribile erau adresate studenţilor în teologie şi clerului. Denis DELETANT, cercetător asupra perioadei comuniste în România, scrie în cartea sa, CEAUŞESCU şi Securitatea:

„… În puşcărie, Turcanu râdea mai ales de studenţii în teologie. Unora el le oferea „botezul” în

fiecare săptămână,băgându-i cu capul într-o putină plină cu urină şi materii fecale. Apoi, îi obliga pe fiecare să urmeze noul ritual creştin. După zeci de astfel de repetiţii, deţinuţii, veneau din proprie iniţiativă să-şi ia „botezul” în fiecare dimineaţă. În noapte de Paşti din 1950, un deţinut a fost obligat să joace rolul preotului. Acesta a fost îmbrăcat cu un cearşaf şi mânjit cu excremente. Avea un baston din hârtie (şi acesta mânjit), pe care ceilalţi deţinuţi erau obligaţi să-l sărute. Creştinul, în puşcărie, era constrâns să-şi abandoneze credinţa, blasfemiând eucaristia şi cântând parodii obscene în locul cântecelor liturgice şi rugăciunilor”14.

Totalitarismul comunist: teroare, obedienţă şi frică Viaţa românilor în timpul perioadei comuniste nu a cunoscut numai persecuţiile politice ale

regimului dictatorial care vroia să impună prin orice mijloc ideologia sa ci şi supunerea la unele umilinţe şi privări de orice fel, impuse de o existenţă trăită la limita sărăciei15. Iată o descriere a vieţii românilor sub regimul lui CEAUŞESCU făcută de jurnalistul de la Figaro Magazine:

11 “Omul nou, chiar şi eroul pozitiv, înzestrat cu toate virtuţile şi lipsit de defecte, nu era prezent decât pentru a da replica câtorva

naivi, dacă totuşi existau, susceptibili de a se lăsa prinşi. Pentru că omul nou, comunismul l-a realizat cu adevărat, şi acest lucru

s-a întâmplat în absolut toate ţările, fără excepţie, unde şi-a putut instala regatul. Dar cu acest om nou ne confruntăm la fiecare

pas din păcate! Această înmulţire rapidă, este contrariul acestui model ideal pe care fiecare conducător îl susţine în mod

conştient în faţa maselor, fără să creadă cu adevărat; omul nou este de asemenea, rezultatul robotizat al acţiunii sistematice – teroarea ajutând - de atomizare, de nivelare, de omogeneizare şi în final de masificarea pe care au trebuit să o suporte, zi după zi

şi picătură cu picătură, comunităţi de toate felurile care hrăneau în trecut cu seva lor ţesutul corpului social”. Mihai SORA,

Comment s’en sortir ?, în Alexandru DUTU et Norbert DODILLE ed. , L’état des lieux en sciences sociales, l’Harmattan, Paris,

1993, p. 82. 12 “Pe 26 iunie 1940, Sovieticii prezintă un ultimatum (în urma pactului Molotov Ribbentrop), şi pe 28 iunie ocupă Basarabia şi

Bucovina din Nord, […], în august România cedează Transilvania din Nord Ungariei (în urma unui diktal zis „din Viena” impus

de Hitler), şi în septembrie aceasta cedează de asemenea o parte din Dobrogea Bulgariei, ceea ce duce umilinţa pe culmile ei cele

mai înalte. Ţara este în stare de şoc. „Marea Românie”[…] nu mai există. În patru luni, din iunie până în septembrie 1940, ţara

a pierdut 36,000 kilometri pătraţi din teritoriul său şi şase milioane de cetăţeni. […] Traumatismul era deci profund”. Victor

LOUPAN, La révolution n’a pas eu lieu…Roumanie :l’histoire d’un coup d’Etat, éd. Robert Laffont, Paris, 1990, pp. 119 – 120.

13 Experienţa Piteşti, numită şi după numele oraşului Piteşti (la 120 km vest de Bucureşti), unde era una din puşcăriile comuniste de înaltă securitate. În această puşcărie comuniştii au folosit spălarea de creier împotriva oponenţilor regimului pentru a-i reeduca

în spiritul noii ideologii. Puşcăria din Piteşti face parte, împreună cu puşcăriile Gherla, Aiud şi Bucureşti, din marile centre de

exterminare din timpul perioadei comuniste. 14 Denis DELETANT, Ceauşescu şi Securitatea, Humanitas, Bucureşti, 1998, p.55. 15

“Într-adevăr, efortul populaţiei era îndreptat către supravieţuire: trebuie mai întâi să caute să se hrănească, să se încălzească, să

se îmbrace, are puţin timp pentru a complota”. Jean-Marie LE BRETON, La fin de CEAUŞESCU…, p. 19.

„Teroarea lui CEAUŞESCU a fost impregnată de un cinism şi de o imoralitate incredibilă. Persoanele în vârstă, nu mai erau îngrijite în spitale. Şi atunci când nu murau din lipsa îngrijirilor şi din absenţa medicamentelor, acestea îngheţau de frig până la moarte în apartamentele lor lipsite de încălzire şi lumină. Mii de persoane inutile, pentru că erau în vârstă, au fost astfel exterminate.

Pentru a preveni avorturile clandestine, controalele ginecologice erau practicate chiar la locul de muncă (ne putem imagina în ce condiţii!): Statul era informat înaintea mamei. Această oroare, în afară de faptul că crea familii (prea) numeroase care trăiau într-o mizerie neagră, nu împiedica un număr mare de avorturi clandestine, care deseori erau urmate de consecinţe dramatice. Şi totuşi, văzând că vine o pacientă aproape moartă la serviciul de urgenţe, ginecologul nu avea dreptul să o îngrijească pentru că ar fi fost condamnat pentru participare la avort. Trebuia mai întâi să anunţe poliţia, aceasta trebuia să se deplaseze, să stabilească procesul verbal şi, numai după aceea, doctorul era autorizat să o îngrijească. Este inutil să specificăm că, foarte des, victimele hemoragiilor, săracele femei nu supravieţuiau acestei proceduri penale. […]

În afară de acest lucru, CEAUŞESCU era un negustor de sclavi, pentru că a vândut zeci de mii de cetăţeni care vroiau să părăsească ţara. Preţul se învârtea în jur de 10.000 dolari. Pentru a obţine aceşti bani, copii şi soţiile erau reţinute ostatece în ţară până când cel care era în afară strângea suma necesară. Şi, în plus, candidaţii nu puteau lua la plecare decât câte o valiză în fiecare mână.

Este foarte dificil să enumerăm toate faţetele acestei terori cotidiene. […] Poporul român avea incontestabil impresia că o fatalitate se abătuse asupra lui, iar aceasta trebuia suportată. Suntem înconjuraţi. Sunt peste tot. Populaţia se predase duşmanului fără să opună rezistenţe”16.

Această stare de psihoză era provocată şi întreţinută în întreaga ţară, consideră istoricii

contemporani, de un organism de opresiune al Statului: Securitatea. „Aceasta făcea ca pe societatea română să cadă o ameninţare constantă şi multiformă. Securitatea era simbolul

Statului. Reuşise să invadeze totul. De la miliţia de bază, trupele de frontieră, secţiile de asalt şi până la informatori trecând prin agenţii care se ocupau cu ascultarea, un întreg popor trăia din informaţii şi represiune. […] Psihoza era atât de răspândită încât majoritatea oamenilor făceau exces de zel. CEAUŞESCU îşi dispreţuia colaboratorii, era mai ales un dispreţ moral.[…] Aici intervenea fenomenul Securităţii. Ameninţările pe care le făcea îi conducea pe majoritatea oamenilor să practice autocenzura şi autolimitarea”.17

Pentru a plăti datoria externă a ţării, CEAUŞESCU a introdus măsuri de austeritate fără precedent. A raţionat totul; produsele alimentare18 şi produsele energetice, (benzina, la 20 litri pe lună pentru fiecare maşină, şi energia electrică). Frecventele opriri ale curentului, în perioada 1984-1985, au cauzat moartea a peste 30 de copii din incubatoare19. Era o viaţă de mizerie. Fără lumină, fără hrană, fără libertate, fără viitor, Românii trăiau în disperare20.

Religia în perioada comunistă – elemente juridice constituţionale

Contestarea tradiţiei istorice şi spirituale de către comunism, si integrarea într-o spiritualitate atee a întrerupt de asemenea si evoluţia normală a pluralismului religios.

16 Victor LOUPAN, La révolution n’a pas eu lieu…, pp. 167 – 169. 17 Jean – Marie LE BRETON, La fin de CEAUSESCU…, pp. 24 – 25. 18 În 1989, produsele alimentare raţionate cuprindeau: 1 kg de zahăr, 1 kg de făină, 250 gr. De margarină, cinci ouă pe lună şi 300

gr. De pâine pe zi şi de persoană. Ibidem, p. 236. 19 Ibidem. 20 Jean – Marie LE BRETON, Sfârşitul lui CEAUSESCU…, pp. 16 – 18. „În 1987, oraşul Bucureşti nu cunoştea foametea, dar în

mod sigur cunoştea sărăcia. Stând la coadă, puteam găsi pâine, puţin ulei şi zahăr, lapte reconstituit, conserve de peşte. Pentru

restul, întâmplarea permitea uneori să găsim legume, cârnaţi, măruntaie şi ouă. […] Am văzut de exemplu, camioane livrând la

măcelărie oase de vită provenind de la atelierele de ecarisare. Carnea era ea exportată, după cum pretindea zvonul public şi

populaţia nu avea dreptul decât la oase? Nu aş şti să spun. Dar oricât am căutat în memoria mea: nici în Franţa ocupată, nici în

URSS sau în alte democraţii populare pe care le-am vizitat, nu am întâlnit o asemenea penurie. Românii erau invitaţi, dacă nu să

moară practic de foame, cel puţin să suporte cele mai grave lipsuri. […] Pe întreg parcursul şederii mele, mă duceam să văd

aceste cozi interminabile, dintre care cele mai puţin impresionante nu erau acelea ale automobilelor la pompele de benzină.

Patru sute, cinci sute de maşini aşteptau, uneori de pe o zi pe alta, pentru a putea face plinul. Automobiliştii avansau împingând

maşinile cu mâinile pentru a economisi benzina. Aceasta nu era scumpă dar era raţionalizată (20 de litri de benzină pe lună, n.

n.). […] Parcursul pietonului căutându-şi raţia, odată cu venirea serii, era şi mai greu datorită întunericului: un lampadar din

zece sau aproape, ara aprins. În buticuri un singur bec, cu putere scăzută, funcţiona ca un fel de veioză. Căldura, controlată în mod centralizat şi nu pe blocuri, datorită regulării gazului, era redusă la minimul strict.

Caloriferele erau puţin mai calde decât temperatura camerei. Îmi aduc aminte de reuniunile din Minister de unde ieşeam

îngheţaţi şi am văzut, la Biblioteca Naţională, în martie 1987, studenţi cu pardesiurile pe ei şi cu fulare, scriind cu mănuşi de

lână în mâini: erau mai puţin de 8 grade în sală. Apartamentele nu erau mai bine dotate. […] Într-o astfel de situaţie, toată

energia, toată inteligenţa se concentra asupra subzistenţei”.

Referitor la religie în perioada comunistă, putem distinge trei etape de analiză.

Prima, etapa rezistenţei având drept expresie protestele directe sau indirecte împotriva regimului, etapă marcată de arestările masive ( aprox. 1948-1965);

A doua etapă, cea a acceptării regimului (aprox. 1965-1970).

A treia etapă, cea a colaborării cu puterea comunistă ( aprox. 1970-1989). Noua Constituţie adoptată în aprilie 1948 menţiona: „Libertatea de conştiinţă şi libertatea religioasă

sunt garantate de Stat. Cultele religioase sunt libere să se organizeze şi pot funcţiona în mod liber dacă ritualul şi practica lor nu sunt contrare Constituţiei, securităţii publice şi bunelor moravuri” (art. 27). Toţi cetăţenii „fără distincţie sexuală, de naţionalitate, rasă, religie sau grad de cultură, sunt egali în faţa legii” (art. 16). Constituţia prevedea şi faptul că: Cetăţenii au dreptul să se asocieze şi să se organizeze dacă scopul urmărit nu este direcţionat împotriva ordinii democratice stabilite de Constituţie” (art. 32)21. În domeniul religios, acest drept nu a putut fi exercitat pentru că, pentru recunoaşterea legală a unei asociaţii, era necesară aprobarea ministerului de competenţă, aprobare ce nu a fost dată niciodată asociaţiilor religioase în cei aproape 45 de ani. In mod concret, in întreaga perioada comunista vom constata o divergenţă fundamentală între afirmaţiile dogmatice exprimate de sistemul legislativ referitoare la respectarea libertăţii religioase si realităţile din teren.

Un moment dramatic al intervenţiei brutale, nedemocratice, a regimului totalitar in viaţa religioasa din Romania a fost la sfârşitul anului 1948 când, Biserica Unită cu Roma, Greco-catolică, a fost desfiinţată, bunurile şi bisericile sale fiind luate de Stat şi date în folosinţă Bisericii Ortodoxe, iar Concordatul care specifica relaţiile între Statul Român şi Vatican fiind anulat. O mare parte din clerul si ierarhia superioară a Bisericii Greco-catolice a fost trimisă in închisoare sau siliţi sa locuiască in exil in diferite mânăstiri sub stricta observaţie din partea Securităţii, iar credincioșii fideli ai Bisericii au fost atent supravegheaţi de regim pentru a elimina orice forma de rezistenta sau intenţie de revenire la organizarea administrativa a Bisericii Unite de dinainte de 1948.

În acest context tensionat a fost adoptată Legea (Decretul) 177 din 4 august 1948 privind regimul general al cultelor din România. Legea cuprindea principiile generale referitoare la organizarea si desfășurarea vieţii religioase. Au fost aprobate statutele a 14 culte recunoscute legal de Statul român prin Decretul 177/ 1948:

1. Biserica Ortodoxa Romana 2. Biserica Romano-catolica 3. Biserica reformată (calvina), 4. Biserica evanghelica C.A. (de Confesiune Augustană, saşii luterani), 5. Biserica Unitariana 6. Biserica evanghelica S.P. (Sinodo-prezbiteriana, secuii), 7. Biserica creştină de rit vechi, 8. Biserica armeano-gregoriană 9. Biserica Penticostala, 10. Biserica Baptista, 11. Biserica Adventista de ziua a 7-a 12. Biserica Creștină după Evanghelie 13. Cultul Musulman (islamic), 14. Cultul Mozaic (iudaic),

Libertatea religioasă acordată constituţional în 1948 a fost recunoscută în mod permanent în toate Constituţiile perioadei comuniste22, dar a fost in permanenta aspru controlata si cenzurata. Cu toate că posibilitate constituirii altor culte sau asociaţii religioase era prevăzută, o astfel de aprobare nu a fost niciodată acordată între 1948 si 1989.

21Ioan MORARU, Gheorghe IANCU, Constituţiile române, ed. a treia , „ Monitorul oficial’, Bucureşti, 1995, pp. 116 – 117. 22 În perioada 1945-1989, au fost adoptate trei Constituţii; 1948; 1952; 1965, publicată din nou în 1986; cf. Ioan MORARU ; Ch.

IANCU, Constituţiile Române, op. cit. „ Monitorul oficial”, Bucureşti, 1995.

Sectele sau noile mişcări religioase nerecunoscute de Statul comunist s-au auto-dizolvat în mare parte sau au fost desfiinţate. Unele au supravieţuit totuși desfăşurându-şi activitatea în mod clandestin şi folosind cele mai variate forme pentru a ocoli supravegherea politică (Martorii lui Iehova, credincioșii ortodocși de stil vechi).

Biserica Ortodoxă Română în perioada comunistă – preţul supravieţuirii Analiza Bisericii Ortodoxe Române nu se deosebeşte cu mult faţă de ansamblul religios al ţării

prezentat până acum. Compromisurile, uneori aparente, făcute de Biserica Ortodoxă în perioada comunistă, au permis salvarea Bisericii şi chiar existenţa sa. „Biserica Ortodoxă a pactizat cu regimul comunist, sacrificând propria sa autoritate morală, pentru supravieţuirea sa fizică”.23

„Loialitatea Bisericii vizavi de Stat era condiţia sine qua non a libertăţii sale. Înţelegem întreaga ambiguitate

a noţiunii de libertate de conştiinţă înţeleasă în aceşti termeni şi în acest context. Biserica nu avea decât două posibilităţi în această situaţie: a accepta sau a fi în ilegalitate. Soluţia intermediară aleasă implica supunerea.24

Numai cei care nu au cunoscut privaţiunile şi frica Securităţii din interiorul ţării şi care au fost numai spectatorii evenimentelor (de exemplu anumiţi cercetători occidentali care acuzau, în ultimii ani, Biserica Ortodoxă de colaborare şi de cezaro-papism) îşi pot permite să discrediteze memoria suferinţelor clerului sau credincioşilor, fie ei ortodocşi, catolici, uniţi, baptişti, musulmani sau alţii. Pentru a înţelege mai bine această afirmaţie, este de ajuns să privim ţările vecine ale României, dar de tradiţie catolică sau protestantă, precum Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, etc., unde lucrurile s-au petrecut în aceeaşi direcţie colaboraţionistă.

Biserica Ortodoxă trebuia să supravieţuiască persecuţiilor atee ale regimului pentru că reprezenta cultura şi istoria poporului român. Era singura instituţie care asigura legătura între trecut şi viitor, în timp ce toate celelalte instituţii ale ţării (monarhia, partidele politice), şi chiar istoria României, fuseseră înlocuite de noul regim şi de faptele istorice interpretate într-o perspectivă marxistă. În ciuda aversiunii regimului faţă de credinţă, „uşile bisericilor au rămas deschise şi bisericile existau în calitate de sanctuar, de refugiu pentru cei care sufereau fără speranţă din cauza regimului ateu”25, in timp ce in Rusia zeci de mii de credincioși şi membrii ai clerului rus au fost deportaţi in Siberia, fără să mai vorbim de transformarea bisericilor şi mănăstirilor în depozite de cereale sau hangare pentru maşinile agricole. Totuşi, nici Biserica Ortodoxă din România nu a rămas la adăpost de toate persecuţiile regimului împotriva religiei.

Astfel, pentru perioada 1958 – 1963, „2500 de preoţi, călugări, religioase şi laici au fost arestaţi. Mai mult de jumătate din mănăstiri au fost închise şi 2000 de credincioşi au fost obligaţi să părăsească viaţa monastică şi trei seminarii teologice au primit interdicţia de a funcţiona (în 1959). După statistici, din peste 200 de mănăstiri cu 7000 de credincioşi în 1956, nu mai exista, în 1972 (16 ani mai târziu deci), decât jumătate din mănăstiri (114), cu 575 călugări şi 1493 credincioşi”26.

Monahismul român a fost ţinta preferată de distrugere a regimului comunist instalat în România după al Doilea Război Mondial. Iată câteva exemple despre ceea ce a putut însemna persecutarea mănăstirilor ortodoxe în perioada regimului comunist.

La Bucureşti, patru mari mănăstiri, clasate monumente istorice, au fost distruse, Văcăreşti, Cotroceni, Pantelimon şi Schitul Maicilor. În Vrancea, cele două biserici ale mănăstirii Vărzăneşti au fost transformate în grajduri pentru vaci. Ironia sorţii face ca mănăstirea Vladimireşti, din sud-estul României de lângă Galaţi, să devină o cazarmă a trupelor Securităţii în urma izgonirii celor 300 de maici. Mânăstirea Dervent din Dobrogea precum şi mănăstirea Piteşteanu, la sud de Bucureşti, au fost închise în 1959 şi

23Denis DELETANT, CEAUSESCU şi Securitatea ..., p. 35. 24Olivier GILLET, Religie şi naţionalism ; ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist, , ed. Universităţii din

Bruxelles, Bruxelles, 1997, p.29.

25 Denis DELETANT, CEAUSESCU şi Securitatea...,p.208.

26 Idem, p. 209.

transformate în cooperative agricole de producţie. Un martor al închiderii mănăstirii descrie modul barbar şi sacrilegiul pe care l-au înfăptuit membrii Securităţii, trimişi acolo:

„Era într-o zi de Vineri Sfântă de Paşte din anul 1959. Securiştii (membrii Securităţii), făcând zel şi

furie, au tăiat barba călugărilor şi i-au ras după care i-au gonit. Celulele au fost transformate în ferme agricole. La plecare, membrii Securităţii au furat tot ceea ce se putea lua; veşmintele sacerdotale, obiectele preţioase de cult şi sfintele icoane”27.

În 1961, sihăstria Grotei din Ialomiţa, a devenit o colonie pentru muncitorii forestieri. Din cauza

neglijenţei lor, un incendiu distruge clădirile iar pe ruinele vechii sihăstrii se construieşte un restaurant. Nu trebuie să uităm masacrul patrimoniului cultural prin demolarea unei mari părţi din casele şi bisericile istorice din Bucureşti, pentru a face loc proiectelor arhitecturale ale lui CEAUŞESCU. Între 1948-1987, 18 biserici şi o sinagogă au fost demolate.28Istoricul Răzvan THEODORESCU şi preotul ortodox Gheorghe Calciu DUMITREASA au fost arestaţi în martie 1979 pentru că au militat împotriva demolării Bisericii Enei situată în centrul oraşului Bucureşti.

Toţi călugării ortodocşi care au făcut parte din mişcarea spirituală „rugul aprins”, de la mănăstirea Antim din Bucureşti, au fost duşi la puşcărie şi obligaţi să facă ani grei de deportare în câmpurile de concentrare comuniste. Considerăm o datorie de onoare să amintim aici numele lor: Sofian BOGHIU, Arsenie BOCA, Vasile VASILACHI, Bartolomeu ANANIA, Antonie PLĂMĂDEALĂ, Justin PÂRVU, Felix DUPNEAC, Bartolomeu DOLHAN, Roman BRAGA, Arsenie PAPACIOC, Benedict GHIUŞ, Adrian FĂGEŢEANU, Sandu TUDOR.29

Duminica, a fost transformată din ziua consacrată Domnului într-o zi pentru Partid Ateismul, adoptat şi propagat în mod oficial, întărit de măsuri administrative, restrângea în mod

sever posibilităţile indivizilor de a participa la activităţile religioase organizate. Pentru a împiedica, în mod indirect credincioşii să meargă duminica la biserică, Partidul comunist găsise cele mai ingenioase „soluţii”, şi anume:

Prezenţa obligatorie, duminica dimineaţa, la faimoasele zile de „muncă patriotică”, , pentru „înfrumuseţarea”

satului sau oraşului. Aceste activităţi erau totdeauna gratuite. Acest lucru se întâmpla numai dimineaţa, pentru că regulile Bisericii Ortodoxe nu permiteau celebrarea liturghiei după amiaza. Slujba este mereu celebrată dimineaţa, numai cu excepţia zilei de Paşte când este celebrată la miezul nopţii;

Toate emisiunile de televiziune din timpul săptămânii erau „emisiuni cu caracter informativ şi patriotic” (2 ore de televiziune pe zi); singurul moment de divertisment se situa duminica dimineaţa: emisiuni speciale pentru femei, pentru agricultori, desene animate, filme artistice sau de aventură pentru copii şi tineri, etc.

Pentru şcolari, instituţiile de învăţământ erau obligate să organizeze activităţi suplimentare cu conţinut politic, patriotic, juridic şi sportiv la care elevii şi profesorii erau obligaţi să participe; totdeauna duminica; iar meciurile de fotbal sau handbal, care rămâneau singurul divertisment pentru tineret, erau organizate duminica dimineaţă;

Magazinele alimentare erau deschise şi aprovizionate în general duminica dimineaţa. Această aprovizionare, mereu în cantităţi insuficiente, nu se făcea decât spre orele de închidere, pentru a mări aşteptarea, nervozitatea oamenilor şi pentru a umple astfel timpul liber care le rămânea (în deosebi femeilor şi pensionarilor);

Pentru repararea maşinilor, garajele erau deschise duminica dimineaţa (calitatea maşinilor de fabricaţie autohtonă, precum Dacia, Oltcit şi Aro, era atât de slaba încât repararea frecventă era o necesitate imperativă).

Pentru ţărani, pieţele de duminica rămâneau cele mai atrăgătoare pentru că oamenii, profitând de timpul lor liber, îşi făceau proviziile pentru săptămână. În timpul săptămânii, ţăranii erau obligaţi să muncească pe terenurile C. A. P. – ului (cooperativa agricolă de producţie), o muncă aproape gratuită; nu le rămânea deci decât duminica dimineaţa pentru a-şi cultiva propriile pământuri;

27 DURA, Pr. Dr. Ioan, Monahismul român în anii 1848-1989; mărturii ale românilor şi consideraţii, ed. Harisma, Bucureşti,

1994, p. 72.

28Denis DELETANT, CEAUSESCU şi Securitatea..., p.288. 29

DURA, Pr. Dr. Ioan, Monahismul român în anii 1948 – 1989, pp. 79 – 87.

Întâlnirile Partidului şi Sindicatului aveau loc mai ales duminica dimineaţa, „pentru a nu perturba procedeul de producţie” din restul săptămânii;

Prin toate aceste activităţi de „duminică dimineaţa”, Statul – Partidul încerca să distrugă

spiritualitatea oamenilor, respectul pentru „ziua lui Dumnezeu” – a timpului liber deci, şi de a crea un fel de apartenenţă totală la nevoile „superioare” ale societăţii comuniste.

Sărbătorile laice înlocuiesc treptat sărbătorile religioase O altă metodă de desacralizare a societăţii române în perioada comunistă a fost şi cea a transferului

comunitar al sărbătorilor religioase spre cele laice, sau crearea unor sărbători laice care sa preia încărcătura religioasa a diferitelor perioade ale anului. Importanţa acordată celebrării sărbătorilor laice oficiale contribuia în mod involuntar la accelerarea procedeului de secularizare – înţeles ca o marginalizare a influenţei instituţiilor religioase în societate.

Bradul de Crăciun a fost înlocuit cu Pomul de iarna. Din cauza penuriei produselor tradiţionale şi a cadourilor de

Crăciun (banane, portocale, ciocolată, prăjituri, etc.), Partidul oferea gratuit (dar în urma unor impozite anuale) „cadouri” pentru „bradul de iarnă”, părinţilor care aveau copii sub 18 ani;

„Moş Crăciun”, devine Moș Gerilă, „Moşul Frigului, Moşul Gheţarilor, Moşul zăpezii, Moşul Iernii, etc.”

Perioada între 28 decembrie şi 2 ianuarie, (Crăciunul, Naşterea lui Isus Hristos), devine sărbătoarea iernii şi a zăpezii.

1 ianuarie (Sfântul Vasile), este înlocuita cu sărbătoarea Noului An; Revelionul

Luna martie, aprilie şi mai (luni ale postului Paştelui), cu sărbători precum: 1 martie – ziua cadourilor; 8-9 martie – ziua femeilor, 1 mai – ziua muncitorilor, 8-9 mai – ziua tinerilor;

23-24 august ca sărbătoare naţională de luptă împotriva fascismului şi imperialismului (în tradiţia orientală, creştin ortodoxă, luna august este luna postului Adormirii Maicii Domnului);

Deseori, în timpul posturilor religioase, magazinele alimentare erau aprovizionate cu cantităţi

suplimentare de produse de mezelărie şi măcelărie dar, pentru a împiedica populaţia să facă rezerve de alimente prin conservare la congelator sau frigider, şi-n consecinţă pentru a determina un comportament permanent de „stat la coadă”, curentul electric era întrerupt sistematic. „Programul zilnic” de energie electrică, de apă caldă şi apă curentă era: între 6 şi 8.30 dimineaţa şi 19-20 seara, cu nesemnificative schimbări de orar pentru întreaga ţară.

Situaţia economică dezastruoasă în care politica centralizată a regimului dictatorial al lui Ceauşescu a adus ţara, a determinat ca majoritatea populaţiei să găsească în instituţiile ecleziale unicul refugiu de libertate şi speranţă. Din acest motiv în timpul revoltei populare din 1989, împotriva regimului comunist, Biserica Ortodoxa si în general cultele recunoscute s-au bucurat de o foarte mare încredere din partea populaţiei, situaţie care a rămas neschimbată chiar după aceea şi în cei 15 – 18 ani care au urmat, Biserica si Armata fiind instituţiile publice in care romanii au cea mai mare încredere.

a. Concluzii

În timpul perioadei comuniste, Biserica Ortodoxă a fost obligată să devină un simplu „practicant de

servicii religioase”, ceea ce a cauzat atrofierea dimensiunii sale pedagogice, misionare şi chiar sociale, provocând formarea unui comportament de timiditate pastoral misionară care nu a fost depăşit în totalitate nici până în prezent.

Menţinând o industrializare şi o urbanizare la nivel înalt, cu inevitabilul procedeu de secularizare care îi însoţea, regimul comunist menţinea societatea într-o situaţie instituţională şi culturală, pre – modernă. Acesta menţinea clientela politică şi nu făcea nimic pentru a transforma indivizii în cetăţeni responsabili, capabili de a lua singuri o decizie. În consecinţă, modelul modernizării comuniste est–europene s-a caracterizat printr-o modernizare fără atingerea modernităţii, ceea ce este în mod clar un paradox.

Revoluţia din Decembrie 1989 vine să restabilească respectul valorilor umane şi libertatea individului. În pofida tuturor beneficiilor aduse, schimbarea regimului comunist cu un regim democratic s-a făcut cu mari sacrificii, mai ales economice. Au fost necesari mai bine de 16 ani de tranziţie dificila si dureroasă pentru a îndepărta efectele nefaste ale regimului comunist, pentru ca la 1 ianuarie 2007 Romania sa devina membru al U.E. Un al moment deosebit de important al istoriei post-decembriste l-a reprezentat asigurarea securităţii militare a ţării prin integrarea în structurile militare NATO in anul 2003.

Suntem încă departe de a vedea încheiat procesul de redresare economico-socială a ţării, cu toate că in perioada anilor 2000-2009 începuseră a fi simţite unele semnale încurajatoare pentru creşterea economica si bunăstarea sociala. Criza economica mondiala, care a afectat grav si Romania începând cu anul 2010, e departe de a-si fi arătat adevăratele consecinţe. Deja dificultăţile tarii noastre sunt foarte mari. Un sprijin real in aceasta perioada l-a constituit faptul ca Romania este membra a Uniunii Europene si am putut beneficia de sprijin economic si de împrumuturi avantajoase.

Pentru viaţa religioasa in general si pentru Biserica Ortodoxa Romana in special, perioada de după anul 1989 a fost deosebit de importanta. Provocările social-economice si misionare, învăţarea democraţiei si mai ales a pluralismului, au constituit pentru Cultele si Bisericile din Romania principalele dificultăţi ale perioadei de tranziţie. O analiza atenta a acestora, din perspectiva sociologiei religiei, va constitui partea principala a cursului nostru in semestrul următor.

REDINAMIZAREA VIETII RELIGIOASE DUPA CADEREA COMUNISMULUI; PREZENTA MISIONARILOR STRAINI

Spiritul antreprenorial al primelor campanii de evanghelizare religioasa dupa 1989

În timpul perioadei comuniste s-a urmărit dacă nu eliminarea religiei din sfera publică cel puţin diminuarea prezenţei şi importanţei ei în societate. Pentru a-şi atinge acest scop, regimul politic totalitar a folosit o strategie permanentă de intimidare, control şi cenzură a tuturor activităţilor religioase. Bisericile şi cultele, chiar dacă nu erau legal obtructionate, totuşi au fost determinate să se retragă din sfera publică, învăţământul religios a fost interzis în şcolile publice, iar propaganda politică de partid făcea elogiul ateismului de mase.

Societatea românească a fost confruntată cu acest tip de politică şi de atitudine timp de 45 de ani, între 1945 şi 1990.

Înainte de perioada comunistă, câmpul religios românesc s-a coagulat în jurul Bisericii Ortodoxe, element cheie al identităţii Statului – Naţiune, acceptându-se o diferenţiere – diversitate etnică a expresiilor religioase fiind tolerate primele manifestări publice ala N.M.R. cu toate că erau în mod strict supravegheate şi controlate, dar nu interzise, de către Statul român.

Această diversitate religioasă, specifică începutului de secol XX a căpătat timide accente pluraliste în perioada interbelică dar rapid descurajate în timpul perioadei comuniste când religia a fost inclusă într-un sistem planificat şi controlat de puterea politică fiind eliminată orice formă de concurenţă sau pluralism. Perioada comunistă se caracterizează – aşadar printr-o pluralitate religioasă, atent controlată şi cenzurată de Statul comunist!

După căderea comunismului, societatea românească cunoaşte o importantă etapă de redinamizare religioasă fenomenul religios fiind influenţat de schimbările sociale majore care caracterizează întreaga societate românească.

Noile forme de manifestare ale fenomenului religios se inscriu în logica raporturilor dintre religie şi modernitate, făcând analizele în contextul apariţiei pluralităţii religioase dezvoltate, caracterizată prin prezenţa numeroasă a N.M.R.

Anul 1989 reprezintă un important moment de cotitură în istoria românească contemporană, când Biserica Ortodoxă şi Cultele revin cu entuziasm în prim planul vieţii publice, aspiraţiile religioase şi actorii religioşi jucând un rol important în evenimentele care au marcat căderea comunismului.

Schimbările socio-istorice şi economice majore care au urmat căderii comunismului au afectat, şi influenţat, în mod inevitabil, şi câmpul religios.

În anii de după 1990 se accentuează un raport privilegiat de relaţionare între Stat şi B.O.R., Biserica fiind principala instituţie credibilă pe plan social. În special din acest motiv Biserica devine o instituţie inconturnabilă pentru legitimarea publică a noii puteri politice.

În acelaşi timp s-a putut observa deschiderea tot mai mare a societăţii româneşti faţă de ideile noi de pluralizare religioasă reală, în contextul eforturilor de modernizare democratică şi politică. Referitor la interesul cetăţenilor României pentru instituţiile si practicile religioase statisticile arata ca populaţia are un foarte ridicat grad de încredere in Biserica, Romania fiind, împreuna cu Polonia doua tari cu cel mai înalt nivel de religiozitate dintre toate fostele tari comuniste din centrul si sud-estul Europei30.

In decursul istoriei România n-a înregistrat conflicte majore sub aspectul disputelor religioase, ci chiar a constituit un loc de refugiu pentru minoritarii religioşi persecutaţi in alte tari ele Europei ca de exemplu pentru adepţii lui Jan Hus (1369-1415) care s-au refugiat in zona de Est a României sau pentru adepţii mişcării Raskol (1655) din Rusia, care au fugit de teama persecuţiilor si s-au aşezat un regiunea Deltei Dunării unde trăiesc si astăzi.

In pofida unei atitudini istorice conciliante totuşi viata religioasa din România a avut multe de suferit, in special după al Doilea Război Mondial, pentru aproape 50 de ani, din cauza instalării la putere a regimului totalitar comunist. Având o ideologie atee, comunismul a supravegheat si cenzurat strict orice forma de manifestare religioasa libera. Aceasta atitudine a îngrădit libertatea de exprimare si de

30 Laurenţiu TANASE, Pluralisation religieuse et société en Roumanie, éd. Peter Lang, Bern, 2008, pp. 256-266,

manifestare religioasa, au fost dărâmate biserici, au fost arestaţi preoţi sau deserventi de cult si trimişi in închisoare, au fost interzise manifestările religioase publice si a fost eliminat învăţământul religios din şcolile de Stat.

După înlăturarea regimului comunist prin Revoluţia din Decembrie, 1989, religia recapătă un loc si un rol important in cadrul noii societăţi libere si democratice, comform prestigiului de care s-a bucurat intotdeauna in traditia culturala si spirituala a poporului român in decursul istoriei sale.

Favorabila aderării la spaţiul Uniunii Europene si la NATO, România a adoptat o serie de reforme pentru revitalizarea economiei tarii si construirea unei mentalităţi democratice de tip capitalist bazata pe principiile libertăţii si ale pluralismului. Trecerea de la o economie centralizata si birocratizata excesiv către o economie capitalista a liberului schimb, constituirea unor noi instituţii administrative care sa corespunda vieţii democratice, încurajarea dezbaterilor parlamentare si a politicii de tip pluralist, armonizarea legislaţiei interne in acord cu legislaţia europeana comunitara, etc., a necesitat un efort considerabil din partea societăţii si clasei politice romaneşti. Transformările nu s-au făcut insa fără convulsii sociale si fără dificultăţile generate de o inflaţie care părea in ani `95-`98 scăpata de sub control. Primele semne economice încurajatoare au venit începând cu anul 2000, apoi din 2004 inflaţia a fost sub 10% si a putut fi controlata prin masurile economice specifice. România devine membru cu drepturi depline al NATO in 2003 si al Uniunii Europene in ianuarie 2007. In prezent România este una dintre tarile atractive sub aspect economic dintre fostele tari europene comuniste.

Sub aspectul vieţii religioase, după 1989 Bisericile si Cultele religioase din România au intrat intr-o serie de schimbări interne administrative in consonanta cu schimbările prin care trecea întreaga societate romaneasca. Este semnificativ faptul ca numărul total de biserici nou construite in România intre 1990 si 2005 a fost de aprox. 3500 de lăcaşuri de cult ceea ce reprezintă o creştere cu 19.2% in 15 ani fata de numărul total de biserici construite in România pana atunci in decursul istoriei31.

Un alt aspect important observat a fost si entuziasmul religios public, Biserica Ortodoxa in special, data fiind ponderea ei majoritara in societate, fiind unul dintre actorii importanţi ai transformărilor înregistrate, a fost creditata cu foarte mare autoritate in cadrul instituţiilor nou create, atât sub aspect administrativ cat si politic. Întâlnim, de exemplu, in primii ani după 1990 o serie de ierarhi ai Bisericii in Parlamentul României, parintele Tatu de la Manastirea Plumbuita sau Episcopul Calinic de Argeş.

Competiţia religioasa a înregistrat cote ridicate, prin sosirea a numeroase organizaţii religioase noi, in special de expresie evanghelica si harismatică neo-protestanta, venite in cea mai mare parte din America din cadrul bisericilor americane independente. Cu toate ca structura vieţii religioase din România n-a înregistrat modificări semnificative prin conversii religioase importante, noile mişcări religioase rămânând marginale ca număr de adepţi in pofida eforturilor depuse de acestea sub aspect misionar si economic, totuşi, prezenta numeroasa a ofertelor religioase noi a fost perceputa de populaţie ca o adevărata invazie a sectelor, creând o stare de iritare si de tensiune la nivelul vieţii religioase32.

31

Ibidem, p. 238. 32 Ibidem, pp. 109-110; 120-124.

Misionarii străini in România după 1990

În Transilvania, unde se găsesc importante comunităţi neo-protestante s-a putut observa o intensa activitate misionara dupa 1990. De exemplu, la Timişoara îl întâlnim pe celebrul pastor evanghelist Pat Robertson, cunoscut pentru preocupările sale teologico – politice conservatoare legate de moralitatea majorităţii nord americane a anilor 1990 şi mai ales cunoscut prin afacerile sale in sfera televiziunilor creştine fiind fondator şi preşedinte al CBN (Christian Broadcasting Network), reţeaua de televiziune creştină.

Robertson a venit in România in 1990 pentru a anunţa Evanghelia şi a predica despre libertate. Impresionant de evenimentele sângeroase care marcaseră istoria recentă a ţării, a României, el considera că cea mai mare victorie obţinuta de poporul român, era libertatea religioasă. In acest sens el afirma următoarele: ”după persecuţie, Revoluţia a adus creştinilor români libertatea anunţată în Evanghelie şi pentru aceasta trebuie să-l lăudăm pe Dumnezeu, poporul român este înfometat de Dumnezeu şi Iisus Hristos este singurul capabil să transforme omul şi să-i aducă lui adevărata libertate”. Vedem aici evident trei teme sensibile specifice momentului de entuziasm revoluţionar precum si perioadei imediat următoare lui Decembrie 1989, şi anume tema „Libertăţii” după mai bine de 45 de ani de cenzură şi de supraveghere atentă din partea regimului totalitar.

De asemenea, după o lunga perioadă de restricţii de orice fel si de înfometare a populaţiei pentru plătirea datoriei externe, el vorbeşte despre poporul român care este înfometat de Dumnezeu. In fine, în contextul în care regimul comunist vorbea de transformarea omului nou şi construirea unei societăţi libere, misionarul Robertson vorbeşte despre Iisus Hristos ca fiind singurul care este capabil să transforme omul şi să-i aducă adevărata libertate. Astfel spus are un discurs diametral opus faţă de discursul ideologic pe care îl promovase până atunci regimul comunist, discurs care fusese deja sancţionat prin evenimentele sângeroase ale Revoluţiei din Decembrie şi evident Robertson se aştepta ca rezultatele predicii sale inflacarate si mobilizatoare să fie pe măsura aşteptărilor credincioşilor săi.

Dincolo însă de discursul teologic evanghelic acest tip de acţiune umanitară şi religioasă a fost in mod fundamental expresia strategiilor de dezvoltare transnaţională de tip reţea a noilor organizaţii religioase. În acest sens amintim ca argument faptul că în anul 2000 reţeaua CBN va începe să fie recepţionata prin satelit la Timişoara, si în cea mai mare parte a Vestului României, susţinând astfel şi mai puternic activitatea misionară evanghelică in regiune.

Pastorul Dan Matei, fondatorul şi preşedintele Centrului Creştin Timişoara, asociatie religioasa neo-carismatica, a constatat chiar faptul că puţin după anul 2000 numărul de credincioşi care vin la biserică unde predică el, a crescut semnificativ. El consideră că recentele convertiri sunt in mare parte si rezultatul emisiunilor prezentate prin televiziunea CBN. În opinia lui credincioşii apreciază foarte mult emisiunile religioase ale CBN, în mod special tinerii care găsesc la televizor un alt tip de mesaj religios faţă de cel din trecut care era conservator şi deseori nu îndemna energic la misiune creştină.

Mesajul religios televizat, este mult mai atrăgător decât cel cu care erau obişnuiţi până mai ieri şi care era centrat în special pe un trecut istoric şi pe prezentarea dogmelor. Foarte numeroşi şi cu acţiuni foarte bine organizate, misiunile evanghelice după 1990 erau susţinute şi de o publicitate extraordinar de importantă, prin măsuri şi suport tehnic foarte performant, creând societatii romanești si in special majoritatii ortodoxe, impresia unei veritabile invazii a sectelor.

Totuşi, atractivitatea sau interesul populaţiei pentru acest tip de întâlniri se explică mai mult prin curiozitatea acestora faţă de programele religioase televizate de origine nord americană, noi in peisajul naţional, si mai putin printr-o voinţă publica deliberată de aderare la mişcări noi de tip exogen.

Biserica Ortodoxă, zguduită de această manieră originală a NMR de a-si manifesta libertatea de credinţă, a reacţionat din păcate deseori foarte slab, foarte anemic, prin acţiuni lipsite de energie şi fără rezultate. De fapt ea se găsea angajată intr-o perioadă de importante transformări interne de altfel ca întreaga societate românească post-comunistă din întreaga ţară. Această angajare în transformările interne şi la nivelul societăţii nu îi permitea să se risipească şi în alte activităţi colaterale cum ar fi diminuarea impactului propagandei misionare de tip prozelitist, totuşi se vor putea observa câţiva ani mai târziu o serie de reacţii din partea bisericilor tradiţionale, în special din partea Bisericii Ortodoxe faţă de prezenţa importantă a noilor mişcări religioase iin Romania dupa 1990.

Adaptându-se logicii concurenţiale de piaţă bisericile tradiţionale istorice au întrat în competiţie cu religiile importate utilizând in special în cea mai mare parte a timpului metodele lor. Astfel ei si-au multiplicat publicaţiile şi broşurile pentru a putea promova principalele învăţături, au organizat acţiuni pentru tineri sau pentru femei, au desfășurat activităţi şi programele cu caracter caritativ şi au crescut interesul lor pentru activităţile deosebite promovate de mass-media cu publicarea de jurnale şi de reviste lucrare, şi prin producţia unor emisiunii radio difuzate şi chiar televizate.

Date statistice privind prezența misionarilor în România după 1990 Pentru a descifra mai bine şi mai clar fenomenul misionar după 1990, precum şi logica transnaţională a

noilor organizaţii religioase, am recurs la informaţiile pe care le deţine Ministerul Culturii şi Cultelor făcând referinţă la sosirea misionarilor în România după 1990.

Din păcate pentru perioada 1990 – 2000 nu există decât informaţii fragmentare privind numărul misionarilor pe care nu le-am luat în calcul cu foarte mare atenţie în analiza noastră pentru a nu induce o concluzie eronată din contră noi am putut beneficia de datele complete pentru perioada 2001 – 2004, adunarea unor astfel de date a fost posibilă ca urmare a legii privind regimul străinilor în România, Legea nr. 194/2002 care impunea existenţa unui preaviz din partea Ministerului Culturii şi Cultelor pentru a acorda o viză de 6 luni până la 5 ani pentru cetăţenii străini care doreau să rămână în România.

Între 1 ianuarie 2001 şi 1 aprilie 2003 prelungirea vizei a fost acordată numai pentru 6 luni, pentru toţi cetăţenii străini, dar în perioada 2003 – 2004 ea a fost prelungită până la 1 an pentru cetăţenii străini care nu proveneau nici din Statele Unite, nici din Uniunea Europeană şi pentru 2 ani pentru cei acre proveneau din Statele Unite şi din Uniunea Europeană.

Misionarii au fost adesea însoţiţi de către familia lor, din acest motiv există câteva diferenţe în graficele pe care le vom prezenta. Graficele privind ţara de provenienţă a stabilit că dintr-un total de 5379 de avize în perioada 2001 – 2004, împreună cu cele care au fost eliberate atât ca solicitare din partea cultului sau a organizaţiei religioase, avem numai 4344 de avize pentru această perioadă. Pentru a obţine un aviz oficial, pentru viza de sejur de 6 luni trebuia ca declaraţia să fie declaraţia de luare în responsabilitate, să fie făcută de un cult sau o asociaţie religioasă, diferenţa între aceste două cifre existente în graficul nostru, în tabelul nostru, adică între 5379 de avize până la 4344 de avize este legată de numărul membrilor familiei care au fost incluzi în calculul pentru avizele pe ţările corespunzătoare misionarilor legat de cultele sau organizaţiile religioase în situaţia respectivă.

În acest fel nu a fost reţinută decât o singura solicitare pe familie din partea cultului în timp ce numărul de avize acordate putea să fie de 2, 3 sau mai multe vize.

T. 1. Tarile de provenienta a misionarilor straini, prezenti in Romania intre 2001-2004

Nr. Crt.

PAYS NOMBRE D’AVIS, SECRETARIAT D’ETAT CHARGE DES CULTES, POUR OBTENIR OU PROLONGER LE VISA DE SEJOUR POUR LES MISSIONNAIRES

2001 2002 2003 2004 TOTAL POURCENTAGE %

1. Etats-Unis 963 923 415 296 2597 48.28

2. Italie 481 383 236 90 1190 22.12

3. REPUBLIQUE DE COREE

77 113 78 71 339 6.3

4. Allemagne 115 133 34 29 311 5.78

5. GRANDE BRETAGNE

71 63 25 17 176 3.27

6. TURQUIE 23 48 40 52 169 3.14

7. CANADA 59 58 10 8 135 2.5

8. INDE 7 12 29 38 86 1.6

9. France 40 30 26 16 112 2.08

10. AUSTRALIE 24 30 21 8 83 1.5

11. BRESIL 15 18 8 9 50 0.9

12. POLOGNE 11 17 10 9 47 0.8

13. PHILIPPINES 8 12 4 9 33 0.6

14. ISRAEL 7 12 2 9 30 0.5

15. SLOVAQUIE 3 4 6 14 27 0.5

TOTAL 1904 1856 944 675 5379 100

POURCENTAGE/ AN 35.39 34.5 17.54 12.54 100%

Sursa : « Dosar cu avizele consulare pentru misionarii straini din Romaniaintre 2001-2004 ». Directia de Relatii Culte,

fondul documentar al S. S. C, consilier, Radu Ciumara, Bucarest, 2004.

În acest sens noi putem observa că Statele Unite reprezintă principala ţară de origine a misionarilor

străini veniţi în România cu 2597 de avize dintr-un total de 5379 altfel spus aproape jumătate din avizele emise, în mod exact 48% procent.

Au fost urmaţi misionarii americani de cei veniţi din Italia, cu 1190 de vize acordate respectiv 22% din totalul vizelor. În cazul Italiei majoritatea vizelor au fost emise pentru biserica romano-catolică şi pentru biserica greco-

catolică, pentru cazul misionarilor din Statele Unite avizele se adresau în cea mai mare parte sub numele unor …de factură neo-protestantă şi anumitor noi mişcări religioase, astfel n conformitate cu datele furnizate de Direcţia Generală de Relaţii Culte din Secretariatul de Stat pentru Culte, pentru anul 2001 Biserica Ortodoxă a primit acordul de prelungire de viză pentru sejurul în România pentru 4 misionari americani, Biserica Catolică-romană pentru 2, Biserica Uniată pentru 1, Cultul ritului vechi 2, cultul mozaic 2, în revanşă neo-protestanţii şi noile mişcări religioase de factură neo-protestantă au solicitat cel mai mare număr de vize, ceea ce demonstrează astfel intensitatea acţiunilor religioase întreprinse de aceştia, 193 de vize erau acordate pentru cultul creştin după Evanghelie, 185 de vize erau acordate asociaţiei Lia Hona, rebotezaţă recent „Biserica lui Iisus Hristos, a Sfinţilor din zile din urmă”, respectiv Biserica mormonilor, 104 vize erau acordate asociaţiei religioase evanghelice libere, 72 de vize pentru asociaţia baptistă independentă, etc.

Strategiile misionare care fac apel la noile mişcări religioase demonstrează în mod clar tendinţa de trans-naţionalizare, un caz interesant este cel al Martorului lui Iehova, ai căror misionari provin în cea mai mare parte din ţările Europei şi în mod special din Italia.

În conformitate cu informaţiile de la Secretariatul de Stat pentru Culte, pentru anul 2001 pe un total de 333 de vize care le-au fost acordate, 237 avize de prelungire de şederea în România, a fost pentru misionarii italieni şi numai 15 pentru cei nord – americani, ceilalţi misionari ai grupurilor religioase provenind din Anglia 22, Germania 18, Franţa 12, Canada 10, Austria 6, Belgia 4, Danemarca 3, Africa de Sud 3, Australia 1, Elveţia 1, Olanda 1 şi Coreea de Sud 1; sunt aşadar mai puţini numeroşi. În perioada 2001 – 2004 Biserica Romano – Catolică s-a situat pe primul nivel între organizaţiile religioase cu 1229 de avize pentru obţinerea vizelor, mai precis 28%, aceasta a fost urmată de martorii lui Iehova cu 632 de avize, cultul baptist cu 629 de avize, Biserica Iisus Hristos a Sfinţilor din zile din urmă cu 569 de avize, cultul penticostal Biserica lui Dumnezeu apostolică cu 228 de avize.

T. 2. Tabloul de mai jos demonstrează toate aceste cifre prezentate mai sus. Tabel cu misionarii străini în perioada 2001 – 2004

Nr. Crt.

DENOMINATIONS RELIGIEUSES PERIODE ETUDIEE TOTAL GENERAL

PAR CULTE

2001-2004 POURCENTAGE

% 2001 2002 2003 2004

1. Eglise catholique romaine 360 369 296 204 1229 28.29

2. « Les Témoins de Jéhovah » 333 206 77 16 632 14.5

3. Eglise de Jésus-Christ des Saints des derniers jourss

196 242 70 61 569 13

4. Culte chrétien baptiste 243 191 146 42 622 14.3

5. Culte pentecôtiste – Eglise de Dieu apostolique

81 103 25 19 228 5.24

6. Eglise évangélique luthérienne C. A. 59 85 38 18 200 4.6

7. Eglise roumaine unie à Rome 43 77 28 25 173 3.98

8. Culte chrétien selon l’évangile 37 61 46 36 180 4.1

9. Association chrétienne méthodiste de Roumanie, Association chrétienne des méthodistes, Association chrétienne

méthodiste « Vie nouvelle »

0 39 44 34 117 2.6

10. Association « Centre chrétien Timisoara » 12 8 17 13 50 1.15

11. Association « Centre chrétien Brasov » 32 33 16 17 98 2.25

12. Culte mosaïque / Fédération des communautés juives de Roumanie

9 11 3 9 32 0.7

13. Culte musulman de Roumanie 18 32 6 5 61 1.4

14. Fondation des services islamiques de Roumanie

5 11 35 47 98 2.25

15. Assemblée spirituelle nationale des Baha’i de Roumanie

23 20 5 7 55 1.26

TOTAL GENERAL/AN DES AVIS LIBERES

1451 1488 852 553 4344 100

Sursa : « Dosar cu avizele consulare pentru misionarii straini din Romania intre 2001-2004 ». Directia de Relatii Culte,

fondul documentar al S. S. C, consilier, Radu Ciumara, Bucarest, 2004.

Pe baza analizei evoluţiei fluxului de misionari pentru perioada reţinută noi putem de asemenea constata o scădere continua a numărului de misionari străini începând cu anii 2002 şi chiar cu anii 2003, tendinţa de scădere este valabilă de asemenea pentru bisericile istorice, tradiţionale, precum biserica romano – catolică, aşa cum vedem din următorul grafic, grafic 1 cu evoluţia numărului de misionari străini ai bisericii catolice romane în perioada 2001 – 2004.

Grafic G. 1. Evolutia numarului misionarilor straini ai Bisericii catolice din Romania intre 2001-2004

360 369

296

204

0

50

100

150

200

250

300

350

400

2001 2002 2003 2004

Sursa : « Dosar cu avizele consulare pentru misionarii straini din Romania intre 2001-2004 ». Directia de Relatii Culte, fondul documentar al S. S. C, consilier, Radu Ciumara, Bucarest, 2004.

Fenomenul este identic de exemplu cu un alt cult recunoscut de mai multă vreme pe teritoriul naţional biserica evanghelică luterană de confesiune de …, Biserica Saşilor, avem graficul 2 – evoluţia numărului de misionari străini ai bisericii evanghelice luterane de confesiune de Ausburg prezenţi în România în perioada 2001 – 2004.

Grafic G. 2. Evolutia numarului misionarilor straini ai Bisericii Evanghelice Luterane C.A. din Romania intre 2001-2004

59

85

38

18

0

10

20

30

40

50

60

70

80

90

2001 2002 2003 2004

Sursa : « Dosar cu avizele consulare pentru misionarii straini din Romania intre 2001-2004 ». Directia de Relatii Culte, fondul documentar al S. S. C, consilier, Radu Ciumara, Bucarest, 2004.

Prezenţa descrescătoare a misionarilor străini începând cu anul 2002 este generală aşa cum îl vedem şi în tabloul următor. Graficul 3 numărul de avize emise de Secretariatul de Stat pentru Culte pentru obţinerea sau prelungirea vizei misionarilor străini în perioada 2001 – 2004.

Graficul G. 3. Numarul de avize consulare emise de SSC din Romania pentru misionarii straini in vederea prelungirii sau obtinerii vizei, intre 2001-2004

1451 1488

852

553

0

200

400

600

800

1000

1200

1400

1600

2001 2002 2003 2004

Sursa : « Dosar cu avizele consulare pentru misionarii straini din Romania intre 2001-2004 ». Directia de Relatii Culte,

fondul documentar al S. S. C, consilier, Radu Ciumara, Bucarest, 2004.

Aceeasi scădere progresivă a numărului misionarilor pionieri veniţi din străinătate pentru misiune în

România este observabila si in cazul Adunarilor Nationale Bahai. aşa cum vedem în tabelul de mai jos.

Grafic G. 4. Misionarii Bahaï in Romania intre 2001-2004

23 22

5 7

0

5

10

15

20

25

2001 2002 2003 2004

Sursa : Adunarea Nationala a Bahaï-lor din Romania, adresata Secretariatului de Stat pentru Culte, No. 444/16.03.2004. in « Dosar cu avizele consulare pentru misionarii straini din Romania

intre 2001-2004 ». Directia de Relatii Culte, fondul documentar al S. S. C, consilier, Radu Ciumara, Bucarest, 2004.

**********

Spiritul de antrepriză misionar religioasă şi declinul misionarilor

Caracterul din ce in ce mai global al economiei mondiale şi fluxurile migratoare care s-au produs în ultimii 20

de ani, au desfiinţat în mod concret frontierele şi au favorizat în mod egal o migraţie importantă trans-naţională a

organizaţiilor religioase. Noile mişcări religioase, în strategiile lor trans-naţionale răspund în general unui regim de

performanţă sau unor criterii care urmăresc performanţe anteprenoriale precum şi unui succes caracteristic

demersurilor înscrise în logică de piaţa liberă.

Diminuarea numărului de misionari străini din România începând cu anul 2000 se poate explica prin

rezultatele descurajante observate, faţă de aşteptările pe care le aveau cultele religioase şi noile mişcări religioase.

Acest aspect a antrenat în mod inevitabil şi o diminuare s investiţiilor trans-naţionale în campanii sau strategii

misionare în România. În mod cert, dupa 1989 au fost folosite importante mijloace financiare pentru a susţine

strategiile misionare ale diferitelor organizaţii religioase pentru a răspândi ideile şi doctrinele şi pentru a susţine

campaniile umanitare şi alte activităţi socio-culturale.

În acest sens pastorul Dan Matei preşedintele al Centrului Creştin din Timişoara ne-a declarat că în 1990, de

exemplu au fost făcute importante investiţii la Timişoara de ordinul sutelor de mii de dolari americani pentru

construirea de imobile necesare desfăşurării activităţii religioase şi administrative. În acelaşi timp este interesant de

observat faptul că în cele mai multe cazuri se observă un decalaj între aşteptările misionarilor şi rezultatele concrete

de teren, mai ales la nivelul conversiilor şi la nivelul influenţei primite de către noile mişcări religioase pentru a

reconfigura câmpul religios, influenţe care au rămas marginale conform datelor furnizate de Recensământul naţional

din anul 2002. Reprezentanţii noilor organizaţii religioase şi-au dat seama că interesul populaţiei pentru mesajul lor

este foarte scăzut, si în consecinţă au redus numărul de misionari străini voluntari.

O altă explicaţie referitoare la tendinţa constatată poate reieşi şi din faptul că apariţia altor organizaţii

religioase a amplificat registrul opţiunilor în societatea românească şi concurenţa a devenit mult mai strânsă pentru

a câştiga acelaşi public care diminua încet ca număr la nivelul societăţii. Aceasta noua realitate implica în principiu

intensificarea strategiilor misionare şi susţinerea lor prin noi produse financiare. Or, aceasta masura investitionala

însă nu se mai justifică deoarece s-a observat ca la toate Noile Miscari religioase dupa 1989 din Romania convertirile

au rămas foarte reduse, devenind prioritară mai întâi menţinerea şi intreţinerea structurilor administrative deja

formate. Evident ca în aceste condiţii numărul de misionari a scăzut.

O altă cauză a acestui declin numeric în România după 2000 ar putea să se găsească un comportamentul

particular impus de către anumite organizaţii religioase adepţilor lor. Aşa cum aflăm şi la clasicii sociologiei religiei la

Max Weber, în mod contrar afilierii la religiile tradiţionale adeziunea la o organizaţie religioasă de tip sectă este

voluntară şi impune neofitului în afara respectului anumitor norme şi reguli de conduită strictă precum şi

responsabilitatea acestuia pentru dogmele religioase specifice. Exact această rigoare normativă şi comportamentală,

specifică noilor mişcări religioase, marcată de pretenţii impuse de exigenţe particulare şi de prezenţa obligatorie în

fiecare sambata sau duminica cel puţin, la ritualul religios saptamanal, precum si respectul modalităţilor diferite de

credinţă specifică, reprezintă un obstacol real pentru a atrage si câştiga noi adepţi. Odata depăşita perioada dintre

primul impact legat de noutatea mesajului şi curiozitatea receptorului de a reveni, interesul scade sau cel mult

rămâne constant, ceea ce determină într-o logică de piaţa, diminuarea investitiilor din partea antreprenorului

religios.

Totuşi, putem avansa si un alt tip de ipoteza si anume ca scăderea numărului de misionari străini poate in

mod egal să fie atribuită şi succesului cunoscut de noile organizatii religioaset în cadrul societăţii româneşti. Mai

precis Noile Organizaţii religioase au ajuns să-şi creeze propriile lor structuri administrative şi si-au format în

consecinţă şi propriile cadre misionare printre românii convertiţi.

Mai mult chiar, dupa o serie de investitii importante in opera misionara efortul misionar se declină acum mai

mult pe responsabilitatea autohtonilor şi mai puţin pe responsabilitatea misionarilor străini care vor fi trimişi către

alte regiuni de misiune ale planetei. Chiar dacă noile mişcări religioase nu au înregistrat convertiri sau creşteri

numerice spectaculoase şi au rămas marginale au modificat dinamicii configuraţie câmpului religios din Romania.

EVOLUTIA SOCIETATII CONTEMPORANE

DIN PERSPECTIVA VIETII RELIGIOASE - RELIGIE SI MODERNITATE

Pentru a putea avea o atitudine corectă faţă de unele aspecte care definesc societatea

contemporană, aspecte privind fenomenul de globalizare, integrare, secularizare, ateism - indiferentism,

pluralizare, e necesar mai întâi ca aceste aspecte să fie atent studiate, cunoscute şi înţelese în contextul

societăţii contemporane.

Secularizarea, globalizarea, indiferentismul religios, nu reprezintă probleme sociale ci fenomene

sociale, moduri specifice de exprimare ale societăţii contemporane.

Ceea ce ne propunem aşadar după aceste lămuriri introductive este să dăm răspuns la întrebarea:

Cum trebuie înţeleasa evoluţia societăţii contemporane din perspectiva vieţii religioase?

Pentru aceasta e necesar să înţelegem care sunt formele moderne prin care se exprimă

religiozitatea în societatea contemporană. In acest sens trebuie să ţinem cont in mod special, de logica

raporturilor între religie şi modernitate.

Religie şi modernitate

Între religie şi modernitate există, chiar de la începutul coexistenţei lor socio-istorice la începutul

secolului XX, o antinomie care opunea modernitatea religiei. Ideile marxiste şi apoi acelea ale

comunismului au accentuat această manieră de „a considera religia ca un fenomen social depăşit,

incompatibil cu societăţile aflate pe drumul progresului economic şi social”33. Într-o evoluţie previzibilă a

societăţii industriale, modernitatea ar fi condus la o dispariţie a religiosului sau la o diminuare semnificativă

a influenţei sale.

Aceste raporturi între modernitate şi religie, la care se adaugă paradigma secularizării, pot fi

înţelese „după logica unui joc cu rezultat nul: cu cât avansează modernitatea, cu atât va regresa religia”34.

Cu toate acestea insa, in pofida previziunilor pesimiste, J.P. Willaime35 contrazice interpretarea

lineara de mai sus considerând că scăderea influenţei sociale a religiei nu semnifică în mod obligatoriu si

dispariţia religiei, ci numai o scădere relativă a autorităţii acesteia in societate, influenţată fiind de factori

socio-istorici. In mod vizibil religia nu va dispare din societate si din preocupările omului modern indiferent

de influenţa sau evoluţia modernităţii, ci se va recompune după alte reguli.

Dezvoltarea însă a unor forme noi si interesante de recompunere a religiosului în modernitate se

manifestă în paralel cu diminuarea puterii sociale a religiei aflată în confruntare cu elementele

caracteristice ale modernităţii şi anume: diferenţierea funcţională, globalizarea, individualizarea,

raţionalizarea, secularizarea şi pluralismul.

Religiosul contemporan nu se mai exprimă doar în forma sa pur tradiţională, ci apar, concurenţial,

diverse tipuri de religiozitate care pot fi numite „religiozităţi laice”. Religiozitatea laică este o formă de tip

„hibrid”36 împrăştiată între credinţă şi necredinţă, definind astfel explicativ raporturile între modernitate şi

tradiţia religioasă. Această răspândire a religiosului în secular se observă mai ales în modul în care

33 Jean–Paul WILLAIME, Sociologie des religions, Paris, PUF, op. cit., 1995, p. 82. 34 Idem, p. 88. 35

Idem, p. 98 36 Albert PIETTE, „Religiozităţile laice: o hibriditate exemplară pentru antropologia religiosului”, Social Compass, vol. 41, 1994

manifestarea credinţei se exprimă în comportamentul omului modern, în absenţa unei apartenenţe

ecleziastice. Grace Davie vorbeşte despre „credinţă fără apartenenţă”, „believing without belonging”37,

fenomen care conduce inevitabil la slăbirea instituţiilor religioase tradiţionale şi implicit la o înflorire a unor

forme noi de religiozitate38.

Încercând să definească religia propagată astăzi prin noile mişcări religioase, mulţi analişti le

interpretează în raport cu religiozitatea tradiţională instituţionalizată. Astfel, T. Luckmann recurge la

conceptul de „religie invizibilă” („invisible religion”) pentru a defini formele religioase non-

instituţionalizate care s-au dezvoltat în societăţile moderne în comparaţie cu Bisericile creştine, puternic

instituţionalizate39. El „deplasează radical analiza clasică” asupra pierderii de plauzibilitate a credinţelor

religioase confruntate cu raţionalitatea, devenită hegemonică (…) spre o identificare a formelor noi ale

religiozităţii”, care se exprimă prin scurte expuneri de credinţă din ce în ce mai îndepărtate de „expunerile

ample” folosite de tradiţiile religioase consacrate.

Această individualizare a credinţei determină de asemenea o percepţie subiectivă a religiosului,

adeptul devenind foarte mobil la nivelul apartenenţei sale şi a percepţiei religioase. Subiectivitatea

religioasă se exprimă, după cum afirmă Willaime, după principiul „do it yourself”40 , ceea ce determină un

fel de autonomie a actorului religios care îşi bricolează (aranjează) singur sistemul de credinţe, într-o

formă, evident, utilitarist-sincretistă.

Varietatea formelor de expresie a sentimentului religios in societatea moderna cunoaşte o

exprimare impresionantă. Plecând de la cele clasice, tradiţionale, instituţionalizate, si mergând până la cele

sincretiste, cu abordări de credinţa, suple şi pragmatice, numite „religie la propria alegere”41, sau religie à

la carte, avem o reală expresie a raporturilor între religie şi modernitate, realitate care ne determina să

punem sub semnul întrebării însăşi pertinenţa teoriilor despre secularizare.

F. Champion şi Hervieu-Leger consideră că în modernitate religiosul nu-şi diminuează importanta si

rolul social ci cunoaşte o reînnoire emoţională şi o întoarcere la extazul mistic. Se poate observa o

dezvoltare puternică a unor practici religioase efervescente sub forma comunităţilor emoţionale. Paradoxul

religios al societăţilor secularizate face posibilă coabitarea între „un proces istoric de secularizare a

societăţilor moderne şi dezvoltarea unei religiozităţi individuale mobile şi flexibile care lasă loc si facilitează

apariţia unor forme inedite de sociabilitate religioasă”42.

Noile mişcări religioase

Sectele şi noile mişcări religioase care se multiplică în lume cu o efervescenţă religioasă neaşteptată,

răspund aşteptărilor colective şi individuale într-o societate destabilizată în care valorile, chiar şi cele

precum modernitatea şi progresul, sunt repuse în discuţie43.

Dacă vrem să ne referim mai exact la actualitatea sectelor şi a altor noi mişcări religioase, putem

distinge, în lumina elementelor care caracterizează situaţia europeană, de exemplu trăsături determinante,

cum ar fi:

eroziunea religiei instituţionalizate,

diminuarea practicii religioase,

37 Grace Davie, Religia în Marea Britanie din 1945.Credinţă fără apartenenţă, Oxford, Blackwell, 1994. 38 Jean–Paul WILLAIME, Sociologie des…, op. cit., 1995, p. 82. 39 Thomas LUCKMANN, The Invisible Religion, New York, MacMillan, 1967. 40 Jean–Paul WILLAIME, Sociologie des…, op. cit., 1995, p. 82. 41 Idem, p. 58. 42 Daniele HERVIEU-LEGER, La religion en mouvement : le pèlerin et le converti, Paris, Flammarion, 1999, p. 36. 43

Jean Pierre BASTIAN, „Les religions dans l’espace européen”, dans L’Europe a la recherché de son âme - Les Eglises entre

l’Europe et la nation, J. P. BASTIAN et J.F. COLLANGE (eds.), Genève, Labor et Fides, p. 25.

criza recrutării personalului clerical,

scăderea influenţei politice directe a Bisericilor,

scăderea credinţei într-un Dumnezeu personal,

expresia autonomă a conştiinţei morale, personale, în raport cu dispoziţiile etice ale aparatelor

religioase.

În varietatea formelor de expresie a religiosului în modernitate, sectele şi noile mişcări religioase

tind să ocupe o sferă din ce în ce mai largă.

Preocupat de această reînnoire religioasă, Jean Paul Willaime44 identifică o serie de caracteristici ale

noilor mişcări religioase contemporane pe care le vom prezenta în continuare:

hiper-modernitatea metodelor misionare: noile mişcări religioase folosesc experienţa şi practica

mijloacelor moderne de organizare şi difuzare în masă, publicitate, relaţii cu media, tehnică

modernă, pentru managementul relaţiilor publice, etc.

pragmatism: adeptul noilor mişcări religioase nu se raportează la un corpus de dogme şi tradiţii

sfinte, ci este invitata să experimenteze o formă de înţelepciune care să îi confere o stare de bine.

Laicizarea autorităţii religioase: autoritatea instituţională în cadrul noilor mişcări religioase nu se

mai exercită prin intermediul unui corpus de persoane distincte, considerate ca purtătoare a unei

tradiţii sacre, ci se transferă în mod direct către adepţi, care îşi pot impune credinţa. „Este mai

puţin o religie de clerici decât una de laici”45.

Finalitate intra-mundană: adesea, în discursul lor, noile mişcări religioase nu mai afişează o legătură

cu lumea imaginară de dincolo, ci finalitatea acţiunilor religioase este îndreptată în această lume,

de jos.

Comuniune emoţională: elementul central al activităţii noilor mişcări religioase se bazează pe

expresia emoţiilor.

Fluiditatea mesajului religios: noile mişcări religioase au un caracter fluid în ceea ce priveşte

internaţionalizarea. J.P. Willaime vorbeşte chiar despre „veritabile multinaţionale de salvare”46.

Acest aspect generează o anumită mobilitate şi circulaţie a adepţilor de la un grup la altul. Este

evident că instabilitatea mesajului religios creşte în aceeaşi măsură în care creşte mobilitatea individului,

capătă o dimensiune holistică, cu posibilitatea de a se regăsi parţial în discursul altor mişcări religioase

decât cea care l-a generat.

Expansiunea noilor mişcări religioase în societăţile contemporane este favorizată atât de elemente

obiective, caracteristice manifestării religiosului în modernitate, secularizarea, pluralismul şi

individualizarea, cât şi printr-o serie de factori subiectivi cum ar fi specificitatea cultural - morală a unui

popor, similitudini lingvistice, diferiţi factori socio-economici de conjunctură, care susţin o propagare rapidă

a noilor idei religioase, etc.. Este evident că mijloacele contemporane de informare în masă reprezintă unul

dintre aceşti factori şi există analişti care susţin că acestea, şi în special televiziunea, devin producători

independenţi de idei religioase, ca urmare a formării unei mentalităţi moderne bazate pe emoţie şi

senzaţie imediată47.

Un alt factor subiectiv care favorizează propagarea rapidă a noilor forme de religiozitate este şi

literatura religioasă (devotional literature) care alimentează din abundenţă piaţa literară cu volume despre

psihologia populară, practicile meditaţiei orientale, sfaturi astrologice, bioenergie, etc48.

44 Jean- Paul Willaime, Sociologie des…, op. cit., 1995, p.62-63. 45 Idem, p. 63. 46 Idem. 47

Thomas LUCKMANN, „Transformations of Religion on Morality”, in Social Compass, vol. 50 (3)/2003, p. 281. 48 Idem, p. 282

În general, noile tendinţe religioase nu aspiră la instituţionalizare, ci unele dintre ele aspiră la a

deveni organizaţii ample, favorizând astfel crearea unor reţele mistice şi un spaţiu de cult exploatabil într-o

manieră comercială, antreprenorială49.

Diversitatea fenomenului religios, regresul Bisericilor istorice, apariţia noilor credinţe în afara

religiilor tradiţionale organizate instituţional, ca şi dezvoltarea unei pieţe religioase concurenţiale, oferă o

perspectivă din ce în ce mai complexă asupra modernităţii religioase. Luând în considerare toate aceste

aspecte ale manifestării religiosului, Willaime consideră că suntem într-o fază a modernităţii, o

modernitate a dezamăgirii, a lipsei utopiilor, devenită auto-critică, pe care el o numeşte ultra

modernitate50.

Această atitudine auto-critică a modernităţii nu este fără precedent: am văzut foarte bine acest

lucru în domeniul politicii cu ocazia crizei marxismului şi a prăbuşirii regimurilor comuniste. Deziluzia

modernităţii, în capacitatea sa filosofică şi politică de a produce concepţii alternative ale omului şi ale

lumii, a generat, în mod paradoxal, o anumită revalorizare socio-culturală a religiosului. Avem deci, în

prezent, o altă etapă a modernităţii care se caracterizează si printr-o importanta re-desfăşurare a

religiosului ca răspuns faţă de procesul secularizării51. Putem spune în acest sens, luând în considerare

multiplele opinii terminologice, că există, în momentul de faţă, din punct de vedere ştiinţific, o dificultate

reală de a defini o formulă unică a modernităţii din perspectiva raporturilor sale cu fenomenul religios.

49 „Multe dintre proiectele din biserica Noii Ere nici măcar nu încearcă să ajungă la instituţionalizare formală. Se fac puţine încercări de a transforma proiectele

mici în corporaţii mari. Se creează reţele, sau, cel puţin, se cultivă o mistică de reţea şi astfel se ajunge la naşterea unui „centru de cult” care poate fi exploatat

comercial”. Thomas Luckmann, „Transformations of…, op.cit. p. 282. 50

Jean Paul WILLAIME, op. cit., 1995, p. 105. 51 Idem, p. 104.

SECULARIZARE ŞI GLOBALIZARE RELIGIOASĂ

Secularizarea, o paradigmă52 incompletă

Evoluţia rolului religiei în modernitate a fost exprimată în manieră clasică prin conceptul de

secularizare, ridicat la rangul de paradigmă în anii 1970. Aş vrea să verific, pe scurt, pertinenţa acestui

model, pentru a interpreta realitatea religioasă europeană actuală.

Pentru sociologi, secularizarea apare ca un proces inevitabil, religia găsindu-se în mod inevitabil

descalificată în raporturile sale cu modernitatea şi cu procesul raţionalizării. Fie că vorbim despre Marx,

Durkheim sau Weber, toţi au anunţat pierderea influenţei şi importanţei religiei în societăţile moderne.

Pentru Marx, care considera religia ca fiind „opium pentru popor”, aceasta trebuia să dispară odată cu

venirea societăţilor fără clasă şi a cu sfârşitul inegalităţilor sociale. Pentru Durkheim, religia trebuia să fie

înlocuită cu un fel de religie civilă, conţinând o morală care să permită consolidarea coeziunii sociale. În

sfârşit, pentru Weber, dezvrăjirea progresivă a lumii nu conduce în mod sigur la dispariţia religiei, ci la

marginalizarea acesteia53.

Mult timp, analiştii au privilegiat interpretările care postulau pierderea, privatizarea sau

marginalizarea religiosului şi, în consecinţă, dispariţia credinţei54, dispariţia locurilor de cult şi abandonul

practicilor religioase comunitare. Pesimiştii anunţau chiar moartea lui Dumnezeu55. Această desacralizare a

lumii prin transformarea domeniului sacru într-un domeniu laic, ne trimite din nou la conceptul lui

Durkheim de diferenţiere funcţională care „presupune că societatea îşi asumă progresiv toate funcţiile

laice care aparţineau anterior religiei56.De astfel, sensul cuvântului a seculariza înseamnă a trece în

patrimoniul statului un bun aparţinând Bisericii.

În sens larg aşadar, secularizarea defineşte un proces social de marginalizare a religiei, proces

rezultat în urma evoluţiei societăţii moderne, fără a presupune o înţelegere sau fie chiar si numai o intenţie

directă a unor entităţi mai mult sau mai puţin ascunse, de a ataca religia şi implicit Biserica tradiţionala

instituţionalizata. Fenomenul de secularizare religioasă nu poate fi înţeles decât dacă sunt cunoscute şi

înţelese în primul rând mecanismele care definesc societatea modernă contemporană. După cum susţine

O. Tschannen57 (1992) fundamentul paradigmei secularizării se bazează pe un pe un nucleu format din trei

elemente: diferenţierea, raţionalizarea şi mundanizare.

Prin diferenţiere, viaţa socială se separă în mai multe sfere distincte: religioasă şi non-religioasă.

Procesul de laicizare (care reprezintă autonomia diferitelor câmpuri ale socialului în raport cu religia), a

fost adesea asociat cu cel de secularizare, pentru a sublinia importanţa raţionalizării asupra fenomenului

52 Termenul paradigma se „refera la convingerile implicite pe baza cărora cercetătorii îşi definesc obiectivele si metodele. Termenul a fost introdus ca si concept

ştiinţific de către Thomas Kuhn(1962), istoric si sociolog al ştiinţelor”. Cf. Larousse, Dicţionar de sociologie, ed. Univers enciclopedic,

Bucureşti, 1996. 53 Jean Pierre Bastian, Aspecte ale credinţei; consideraţii sociologice asupra credinţelor şi practicilor religioase contemporane, în

Bernard KAEMPF (coord.), Introducere în teologia practică, Strasbourg, Presse Universitaire de Strasbourg, 1997, p. 64. 54 „Lumea a câştigat independenţă în domeniu gândirii. (…) Nu este vorba numai despre o laicizare a instituţiilor ecleziastice, nici de o simplă eliberare de sub

tutela clericală, ci de un fenomen mult mai profund în planurile culturale şi sociologice. (…) Lumea obţine în final autonomia în raport cu un sacru care face ca

omul să depindă de forţe necunoscute, în raport cu o religie care nu este altceva decât cultura sentimentelor care motivează frica şi dorinţa. (…) Facem parte

dintr-o lume în care întrebările nu se mai pun în raport cu Dumnezeu, nici chiar pentru a-l nega”. Louis BOISSET, Societatea modernă, dovada

credinţei, Paris, Centurion, 1972, p. 86-88. „Dar dacă secularizarea constituie o mişcare de eliberare, nu se întâmplă acelaşi lucru cu laicul, văzut ca

un sistem ideologic închis în el însuşi, ca o religie”, Harvez COCS, Societatea laică, Casterman, 1968, p.50. 55 „Propunerea unei versiuni laice a creştinismului poate părea interesantă, reducând divinul la o simplă modalitate de a vorbi despre om. S -ar predica, în

consecinţă, după cum fac câţiva teologi americani, un ateism creştin, sentiment dezvoltat la creştini şi la non-creştini, scrie HAMILTON, care susţine că

Dumnezeu s-a retras, este absent, s-ar putea spune că este mort”. HAMILTON,citat de G. TAVARD, Rezistenţa religiei la ideile moderne,

Paris, ed. Centurion, 1970, p. 58. 56

Jean Pierre BASTIAN Credinţa…, op. cit. 1997, p.64. 57 Olivier TSCHANNEN, Les théories de la sécularisation, Genève, éd. Droz, 1992.

religios în modernitate. Acest proces de laicizare presupune că, odată cu dezvoltarea instanţelor civile,

religia devine o instituţie între alte instituţii şi îşi pierde dimensiunea globalizantă şi dominantă care o

caracteriza pana atunci.

Prin raţionalizare, sfera non-religioasă laică, născută din procesul de diferenţiere, începe să

funcţioneze conform criteriilor raţionale şi nu celor religioase, iar sfera religioasă însăşi este supusă

criteriului raţionalităţii.

Prin mundanizare, sfera religiosului care se naşte din propriul său proces de diferenţiere, se apropie

din ce în ce mai mult de interesele caracteristice sferei non-religiosului.

Abandonarea teoriilor privind evoluţia liniară a secularizării în sensul dispariţiei religiosului în

societatea modernă, a fost motivată prin reîntoarcerea vizibilă a religiosului, care s-a remarcat încă din anii

1990. Dificultatea de a explica întoarcerea religiosului în societăţile moderne l-a făcut pe Peter Berger, unul

dintre susţinătorii teoriei secularizării, să afirme că lumea în care trăim nu este secularizată şi, în

consecinţă, teoriile secularizării - inclusiv cele care îi aparţin - sunt false. El consideră că lumea de astăzi, cu

mici excepţii, nu s-a schimbat şi rămâne religioasă ca întotdeauna, în unele aspecte mai religioasă chiar

decât acum treizeci de ani. În zilele noastre, religiosul nu numai că a supravieţuit, dar este pretutindeni

înfloritor. Berger şi-a reiterat opiniile într-o lucrare cu un titlu semnificativ: „De-secularizarea lumii” (The

Desecularisation of the World)58.

Bryan WILSON consideră că există două tipuri de secularizare. El vorbeşte despre situaţia din

America şi Europa, apreciind că „dacă în Anglia ca şi în alte ţări ale Europei, secularizarea a fost văzută ca o

părăsire a Bisericilor, în America, ea a fost văzută ca absorbţie a Bisericilor de către societate şi pierderea

de conţinut religios distinct59. De aceea trebuie manifestată prudentă atunci când vorbim despre evoluţia

fenomenului de secularizare a religiosului în societăţile contemporane şi aplicarea teoriilor specifice ale

secularizării la scară mondială. Pentru el, secularizarea ar putea să fie o teorie regională care este într-o

anumită măsură validă în societăţile lumii occidentale, dar total nepotrivită pentru societăţile asiatice,

africane, latino-americane, etc. Este adevărat că în modernitatea întârziată, principiile generale precum

raţionalizarea, diferenţierea şi autonomia - laicizarea rămân valabile; lor insa li se adaugă alte principii care

în urmă cu treizeci de ani erau necunoscute, de exemplu cel al globalizării, apariţia comunităţilor

emoţionale. Caracteristicile procesului de secularizare la nivel global sunt numeroase şi diferite de la o

regiune la alta, dar explicabile în lumina acestor principii generale.

58 „Consider că presupunerea potrivit căreia trăim într-o lume secularizată este falsă. Lumea de astăzi, cu unele excepţii, (…) este la fel de atinsă de religie ca

întotdeauna şi, în unele aspecte, chiar mai mult. Aceasta semnifică faptul că o întreagă latură a literaturii a fost etichetată fără exactitate de către istorici şi

oameni de ştiinţă - teoria secularizării este falsă. Religia de astăzi nu numai că a supravieţuit, dar se află într-o înflorire continuă. Din Peru la Guatemala, din

China în Sudan, din Los Angeles la templele din New York, vedem dovezile acestei renaşteri.” Peter BERGER, „The Desecularisation of the World:

a global overview”, în Peter BERGER (ed.) The Desecularisation of the World; Resurgent religion and World Politics,

Washington D.G., Ethics and Public Policy Center, 1999, p.2. 59

Bryan WILSON, Religion in Secular Society, Londres, Watts, 1966, p. 114.

PLURALIZAREA OFERTEI RELIGIOASE Un alt element caracteristic, legat de noţiunea de secularizare, este pluralizarea ofertei în materie

religioasă şi intrarea religiei în situaţia de liberă concurenţă într-o piaţă fără reguli. Este o situaţie în care uniformitatea culturală sau spirituală nu mai este impusă de către o autoritate politică, „baldachinul sacru”60 fragmentându-se într-o multitudine de viziuni concurente ale lumii. Pluralismul religios constituie o componentă importantă a societăţii contemporane. El contribuie, într-un mod involuntar, la accelerarea procesului de individualizare al religiei şi provoacă, în mod implicit, efecte secularizatoare. A înţelege si conştientiza principiile specifice pluralismului religios si ale liberei concurenţe in domeniul produselor simbolice religioase este o necesitate si o provocare pentru abordarea unei strategii pastoral-misionare eficiente.

Pluralismul religios

Pluralismul religios defineşte structura pluri-religioasă a societăţilor democratice moderne. Termenul de pluralism este specific ştiinţelor politice mai ales anii începând cu 60, pentru a descrie

funcţionarea democraţiei americane. Utilizat în cercetările sociologice ale fenomenului religios, termenul de pluralism religios exprimă un atribut esenţial al funcţionării societăţilor democratice contemporane, fiind un indicator important alături de pluralismul politic, cultural sau economic.

Conform pluralismului religios, puterea religioasă într-o societate mai precis în cadrul relaţiei dintre Stat şi Biserică, nu este deţinută numai de o singură Biserică sau religie. Existenţa pluralismului religios presupune că puterea religioasă este distribuită după anumite criterii de vechime istorică, de vizibilitate cultural spirituală sau de reprezentativitate numerică, între diferite grupuri concurente. Nici unul dintre grupurile religioase nu deţin monopolul absolut al relaţiei cu Statul, însă fiecare deţine suficientă influenţă, deci putere religioasă, pentru a-şi atinge propriile interese legitime.

Aşadar pentru a putea vorbi despre existenţa pluralismului religios trebuie să vorbim implicit şi despre competiţie sau concurenţă religioasă. Iar pentru ca o concurenţă religioasă să nu se transforme în conflict deschis, e necesar să existe un cadru juridic adecvat care să permită o competiţie funcţională. Într-un astfel de context putem defini pluralismul religios ca fiind o formă de exprimare a civilizaţiei dialogului şi a respectului reciproc intre actorii religiosi.

Juxtapunerea diverselor culturi religioase in sânul aceleiaşi societăţi contribuie la relativizarea „adevărului” fiecăreia şi, în consecinţă, „la birocratizarea şi standardizarea religiilor, care din acel moment, se vor găsi expuse preferinţei consumatorilor şi confruntate cu o logică de piaţă libera, concurenţială”61. Această pierdere a monopolului in societate de către religia tradiţională instituţionalizata este un proces socio-structural care modifică statutul social al religiei62.

Expresia cea mai des folosită în studiile de specialitate este acea de piaţă liberă a pluralismului religios – free market religious pluralism. Plecând de la acest concept se poate construi o analiză pertinentă si un întreg discurs despre marketingul religios contemporan, înţeles ca formă de exprimare concurenţiala liberă a pluralismului religios.

Termenul de liberă concurenţă a ideilor religioase, care defineşte pluralismul religios, ca o componentă a societăţii moderne democratice, este caracteristic S.U.A. şi s-a conturat ca principiu la începutul secolului. În S.U.A. – nici o sectă nu poate deveni vreodată majoritate şi să deţină monopolul în societate. Teritoriile întinse au asigurat, încă de la începutul colonizărilor din secolele trecute, o deplină independenţă comunităţilor religioase. Ca urmare a nevoii permanente de mana de lucru ieftina si calificata – (in acest sens este interesantă istoria dezvoltării comunităţilor mormone), a făcut neprofitabilă

60 Peter BERGER insistă asupra acestei teorii: Peter BERGER, The Sacred Canopy; Elements of a Sociological Theory of

Religion, New York, Doubleday, 1969. 61 Peter BERGER, La religion dans la conscience moderne, Paris, Le Centurion, 1971, p. 214-233. 62 „O caracteristică esenţială a formei de religie „moderne” , privatizată este monopolul producţiei şi distribuţiei concepţiilor asupra lumii. Reprezentările

religioase colective sunt produse şi distribuite într-o piaţă relativ liberă”. Thomas LUCKMANN, „Transformations of Religion on Morality”, in

Social Compass, vol. 50 (3)/2003, p. 281.

discriminarea din motive religioase, astfel că un bun muncitor nu era refuzat pe considerente de opţiuni religioase iar deseori era chiar preferat pentru că muncea conştiincios. Statele Unite şi Japonia, două ţări care reprezintă modernitatea, oferă un exemplu de societăţi care combină modernitatea şi religia. Prima deoarece aici se menţine un nivel important de implicare religioasă (aproximativ 40% de practicanţi) şi pentru că aici se poate observa un rol important al mişcărilor fundamentaliste ; a doua pentru că este vorba despre o societate unde industrializarea s-a produs în cadrul unui sistem teocratic unde mişcările politico-religioase ocupă întotdeauna scena politică.63 Varietatea formelor de expresie a sentimentului religios de astăzi, plecând de la formele clasice, tradiţionale, instituţionalizate, până la cele sincretiste - fenomen care adesea depăşeşte predicţiile cele mai rezervate - poate fi abordată cel mai adesea plecând de la această serie de caracteristici esenţiale prezentate mai sus.

*******************

63 Jean Paul WILLAIME, op. cit., 1995, p. 91

Efectele concurentei religioase măsurate in funcţie de Recensământul Naţional al

populaţiei din 1992, 2002 si 2011;

studiu pe documentele statistice ale recensămintelor naţionale si alte statistici in domeniu;

După 1989, Bisericile si Cultele religioase din România au intrat intr-o serie de schimbări interne in consonanta cu schimbările prin care trecea întreaga societate romaneasca. Este semnificativ, in acest sens, faptul ca numărul total de biserici nou construite in România intre 1990 si 2005 a fost de aprox. 3500 de lăcaşuri de cult ceea ce reprezintă o creştere cu 19.2% in 15 ani fata de numărul total de biserici construite in România pana atunci, in decursul istoriei64.

Un alt aspect important observat a fost si entuziasmul religios public, Biserica Ortodoxa in special, data fiind ponderea ei majoritara in societate, fiind unul dintre actorii importanţi ai transformărilor înregistrate, a fost creditata cu foarte mare autoritate in cadrul instituţiilor nou create, atât sub aspect administrativ cat si politic. Întâlnim, de exemplu, in primii ani după 1990 o serie de ierarhi ai Bisericii in Parlamentul României, parintele Tatu de la Manastirea Plumbuita sau Episcopul Calinic de Argeş.

Competiţia religioasa a înregistrat cote ridicate, prin sosirea a numeroase organizaţii religioase noi, in special de expresie evanghelica si harismatică neo-protestanta, venite in cea mai mare parte din America din cadrul bisericilor americane independente. Cu toate ca structura vieţii religioase din România n-a înregistrat modificări semnificative prin conversii religioase importante, noile mişcări religioase rămânând marginale ca număr de adepţi in pofida eforturilor depuse de acestea sub aspect misionar si economic, totuşi, prezenta numeroasa a ofertelor religioase noi a fost perceputa de populaţie ca o adevărata invazie a sectelor, creând o stare de iritare si de tensiune la nivelul vieţii religioase65.

Structura religioasa tri-polara a societăţii romanesti Utilizând comparativ datele recensămintelor naţionale desfasurate in 1992, 2002 si 2011 putem

observa configuraţia vieţii religioase in prezent si dinamica ei, precum si raportul procentual intre religia majoritara ortodoxa si celelalte minoritati religioase sau confesional creştine.

Pentru o mai clară intelegere a dinamicii vietii religioase din Romania in ultimii 18 ani am redactat

un tabel comparative cu datele privind structura religioasă a populaţiei conform recensamintelor naţionale din 1992, 2002 si 2011. Pe o prima coloana sunt introduse datele corespunzătoare recensamantului din 1992, calculand apoi procentajele pentru fiecare Biserica sau Cult recunoscut de Stat iar pe alta coloana am introdus aceleasi calcule dar pe baza datelor recensamantului din 2002. In cea de-a cincea coloana am mentionat diferentele numerice dintre cele doua REcensaminte, diferente pe care le-am exprimat si-n procentaje pe urmatoarea coloana pentru a putea interpreta daca s-au inregistrat cresteri sau diminuari ale numarului de credinciosi pentru fiecare Biserica sau Cult recunoscut. Vrem sa precizam faptul ca formularul de recenzare atat la recensamantul din 1992 si 2002 dar si in 2011, a continut si o intrebare despre identitatea religioasa a persoanei intervievate ceea ce ne-a permis, ca pe baza declaratiilor individuale, centralizate statistic la nivel national, sa facem o analiza atenta si corecta a dinamicii vietii religioase.

64

Ibidem, p. 238. 65 Ibidem, pp. 109-110; 120-124.

T1. Dinamica vietii religioase din Romania intre 1990 – 2012 Tabel comparativ statistic întocmit pe baza Recensămintelor Naționale din 1992, 2002 si 2011

Dr. Laurentiu D. TANASE

Religie - Confesiune

1992

Percentage

% 1992

2002

Percentage

% 2002

Diferences:

2002 / 1992

&

Percentage

% increase

/decrease by

2002 / 1992

2011

Percentage

% 2011

Diferences:

2011/2002

&

Percentage %

increase

/decrease by

2011 / 2002

Diferences:

2011/1992

&

Percentage %

increase

/decrease by

2011 / 1992

TOTAL 22810035 100.00% 21680974 100.00% - 1.129.061 =

- 4.94% 19043767 100.00 % - 2.637.207 =

- 12,16%

- 3.766.268 =

- 16,51%

Ortodocși 19802389 86.8% 18817975 86.79% - 984.414 =

- 4.97% 16367267 85,94 %

- 2.450.708 =

- 13,02

- 3.435.122 =

- 17,35%

Romano-catolici 1161942 5.1% 1026429 4.73% - 135.513 =

- 11.66% 869246 4,56 %

- 157.183 =

- 15,31%

- 292.696 =

- 25,19%

Greco – catolici 223327 1.00% 191556 0.88% - 31.771=

- 14.22% 160275 0,84%

- 31.281 =

- 16,32%

- 63.052 =

- 28,23%

Reformaţi 802454 3.5% 701077 3.23% - 101.377=

- 12.63% 600970 3,15%

- 100.107 =

- 14,28%

- 201.484 =

- 25,11%

Penticostali 220824 1% 324462 1.50% + 103.638=

+ 46.93% 367938 1,93%

+ 43.476 =

+ 13,40%

+147.114 =

+ 66,62%

Baptiști 109462 0.5% 126639 0.6% + 17.177=

+ 15.69% 118003 0,61%

- 8.636 =

- 6,82%

+ 8.541 =

+ 7,8%

Adventiști de ziua a

-7a

77546 0.3% 93670 0.43% + 16.124=

+ 20.79% 85902 0,45% - 7.768 =

- 8,29%

+ 8.356 =

+ 10,78%

Unitarieni 76708 0.3% 66944 0.31% - 9.764=

- 12.72% 57558 0,30%

- 9.386 =

- 14,02%

- 19.150 =

- 24,96%

Musulmani 55928 0.2% 67257 0.31% + 11.329=

+ 20.25% 62882 0,33% - 4.375 =

- 6,5%

+ 6.954 =

+ 12,43%

Creştini după

Evanghelie

49963

0.2%

44476 +

18178 =

62654

0.21%

+ 12.691=

+ 25,40%

43179+

17745=

60.924

0,31% - 1.730 =

- 2,76%

+ 10.961 =

+ 21,94%

Creștinii de rit vechi 28141 0.1% 38147 0.18% + 10.006=

+ 35.55% 32055 0,16% - 6.092 =

- 15,97%

+ 3.914 =

+ 13,91%

Biserica Luterana

(secui)

21221

0.1%

27112

0.13%

+ 5.891=

+ 27.76%

20580 0,10% - 6.532 =

- 24,09%

- 641 =

- 30,21%

Biserica Evanghelica

C.A. (sași)

39119

0.2%

8716

0.04%

- 30.403=

- 77.71%

6990 0,03% - 1.726 =

- 19,80%

- 32.129 =

- 82,13%

Evrei - mozaici 9670 0.04% 6057 0.03% - 3.613=

- 37.36% 3823 0,02%

- 2.234 =

- 36,88%

- 5.847=

- 60,47%

Alte religii 56329 0.39% 89196 0.50% + 32.867=

+ 58.34%

22518

(cu MJ

74.328)

0,11% - 14.868 =

- 16,67%

+ 17.999 =

+ 31,95%

Fara religie 24314 0.1% 12825 0.06% - 11.489=

- 47.25% 23918 0,12%

+ 11.093 =

+ 86,5%

- 396 =

- 1,63%

Atei 10331 0,045% 8524 0.039% - 1.807=

- 17.49% 21196 0,11%

+ 12.672 =

+ 148,66%

+ 10.865 =

+ 105,17%

Religie nedeclarata 8139 0.035% 11734 0.05% + 3.595=

+ 44.17% 84753 0,44%

+ 73.019 =

+ 622,29%

+76.614 =

+ 941,32%

Martorii lui Jehova 51810 0,27%

(Alte religii, Fara

religie, Religie

nedeclarata) = NMR

si SECTE

56329 +

24314+8139

= 88.782

0,39%

(total

populație)

89196 +

12825+11734

= 113.755

0,52%

(total

populație)

+ 24.973 =

+ 0,11%

22518 +

23918 +

84753 =

131.189

(cu MJ =

182.999)

+ 0,69%

+ (0,96%)

+ 69.244 =

+ 60,87%

+ 94.217 =

+ 106,12%

Sursă: Tabel comparative redactat pe baza datelor oficiale ale Recensământului naţional al populaţiei din 1992, (I.N.S.,

Bucureşti, 1995, p. 296), Recensământul din 2002, I.N.S., vol. I, București, 2003, p. 802-803, (şi pe baza datele preliminare ale

Recensământului naţional din oct. 2011 - http://www.recensamantromania.ro (03.09.2012).

T.1. ROMANIA – configuraţia religioasa a populatiei

Interpretare comparativă intre Recensamântul national al populatiei din 1992 şi 2002

Religie - Confesiune 1992

Procentaj %

1992

2002

Procentaj %

2002

Diferences: 2002 / 1992

Percentage % increase /decrease by … 2002 / 1992

TOTAL 22810035 100.00% 21680974 100.00% - 1.129.061 - 4.94%

Orthodocşi 19802389 86.8% 18817975 86.79% - 984.414 - 4.97%

Romano-Catholici 1161942 5.1% 1026429 4.73% - 135.513 - 11.66%

Greco – catholici 223327 1.00% 191556 0.88% - 31.771 - 14.22%

Reformaţi 802454 3.5% 701077 3.23% - 101.377 - 12.63%

Penticostali 220824 1% 324462 1.50% + 103.638 + 46.93%

Baptisti 109462 0.5% 126639 0.6% + 17.177 + 15.69%

Adventisti de ziua a -7a 77546 0.3% 93670 0.43% + 16.124 + 20.79%

Unitarieni 76708 0.3% 66944 0.31% - 9.764 - 12.72%

Musulmani 55928 0.2% 67257 0.31% + 11.329 + 20.25%

Creştini dupa Evanghelie

49963

0.2%

44476 + 18178 = 62654

0.21%

+ 12.691

+ 25,40%

Creştiniii de rit vechi 28141 0.1% 38147 0.18% + 10.006 + 35.55%

Biserica Luterana (secui)

21221

0.1%

27112

0.13%

+ 5.891

+ 27.76%

Biserica Evanghelica C.A. (sasi)

39119

0.2%

8716

0.04%

- 30.403

- 77.71%

Evrei - mozaici 9670 0.04% 6057 0.03% - 3.613 - 37.36%

Alte religii 56329 0.39% 89196 0.50% + 32.867 + 58.34%

Fara religie 24314 0.1% 12825 0.06% - 11.489 - 47.25%

Atei 10331 0,045% 8524 0.039% - 1.807 - 17.49%

Religie nedeclarata 8139 0.035% 11734 0.05% + 3.595 + 44.17%

Sursă: Tabel comparative redactat pe baza datelor oficiale ale Recensamântului naţional al populaţiei din 1992, (I.N.S., Bucureşti,

1995, p. 296), şi Recensamântul din 2002, I.N.S., vol. I, Bucharest, 2003, p. 802-803.

Pentru o mai clară intelegere a dinamicii vietii religioase din Romania in ultimii 22 ani am redactat

un tabel comparative cu datele privind structura religioasă a populaţiei conform recensamintelor naţionale din 1992, 2002 si 2011.

Pe o prima coloana sunt introduse datele corespunzătoare recensamantului din 1992, calculand apoi procentajele pentru fiecare Biserica sau Cult recunoscut de Stat iar pe alta coloana am introdus aceleasi calcule dar pe baza datelor recensamantului din 2002. In cea de-a cincea coloana am mentionat diferentele numerice dintre cele doua REcensaminte, diferente pe care le-am exprimat si-n procentaje pe urmatoarea coloana pentru a putea interpreta daca s-au inregistrat cresteri sau diminuari ale numarului de credinciosi pentru fiecare Biserica sau Cult recunoscut. Vrem sa precizam faptul ca formularul de recenzare atat la recensamantul din 1992 cat si din 2002 a continut si o intrebare despre identitatea religioasa a persoanei intervievate ceea ce ne-a permis, ca pe baza declaratiilor individuale, centralizate statistic la nivel national, sa facem o analiza atenta si corecta a dinamicii vietii religioase.

Aşa cum se poate observa din tabelul de mai sus, Bisericile tradiţionale (ortodoxa, catolica, greco-

catolica sau protestante), au înregistrat o diminuare a numărului de credincioşi in cei 10 ani intre cele doua recensăminte. In acelaşi timp Bisericile neo-protestante (adventista, baptista, penticostala), si comunitatea musulmana înregistrează procente importante de creştere. Evident sunt numeroase cauzele care au stat la

baza acestor evoluţii dar, pentru studiul nostru privind comunitatea musulmana din România, nu vom intra in alte detalii in afara celor generale, cu precădere verificabile.

Referitor la configuratia vietii religioase din Romania, in prezent, pentru o populatie de 22.810.035

locuitori, putem redacta urmatoarea interpretare grafica:

G.1. Configuratia tri-polara a vietii religioase din Romania

86.70%

12.13%

1.20%

0.00%

10.00%

20.00%

30.00%

40.00%

50.00%

60.00%

70.00%

80.00%

90.00%

Biserica Ortodoxă Româna Bisericile entice, B. Catolica, Greco-catolica,

Musulmani, Protestanti si neo-protestanti

Atei,fara religie declarata,

N.R.M.

86.7% 12.13% 1.20%

Sursă: Recensamântul national - 2002, I.N.S., vol. I, Bucuresti, 2003, p. 802-803.

Din interpretarea grafica de mai sus se poate observa ca majoritatea religioasa a României este cea creştin ortodoxa cu un procentaj de 86,7% declarat la ultimul recensământ in 2002. In cea mai mare parte numărul de ortodocşi aparţine etniei romaneşti. Toate celelalte religii minoritare sunt de fapt si expresii ale identitatii etnice. De exemplu pentru etnia maghiara corespunde religia luterana, catolica sau intr-un procent redus cea unitariana, pentru minoritatea germana corespunde religia catolica, pentru comunitatea evreiasca avem identitatea religioasa mozaica, pentru comunitatea turco-tătara avem religia musulmana, etc.

Bisericile neo-protestante precum si noile miscari religioase au insa un mesaj misionar care depaseste limitele identitare etnice si se adresează tuturor cetatenilor. De aceea, in special in ceea ce priveşte mesajul misionar al noilor miscari religioase, înregistram deseori tensiuni intre comunitatile autohtone etnice structurate pe anumite criterii teritoriale si istorice si noii veniţi care ignora toate aceste elemente identitare.

Urmatorul Recensamant Naţional al Populaţiei se va desfășura in Romania in luna octombrie a anului 2011. Rezultatele recensamantului vor oferi, cu siguranta, o noua interpretare a dinamismului vieţii religioase din Romania in ultimii 20 de ani.

INTEGRAREA EUROPEANĂ

Căderea regimurilor comuniste în Europa, în 1989, a constituit un eveniment central al sfârşitului

de secol XX. Aceasta a schimbat cursul istoriei contemporane şi a marcat în profunzime evoluţia relaţiilor

internaţionale. Transformările sociale care au urmat căderii comunismului au dus la o redefinire a relaţiilor

socio-politice în întreg spaţiul european, de la est la vest, proces care, după Tratatul de la Maastricht,

poartă numele de construcţie a Uniunii Europene.

Prima etapă s-a consumat în 2004 cu primirea a 10 noi membrii ajungând la 25 iar în 2007 a fost al

2-lea val cu două noi state, România şi Bulgaria.

Nu cred că este întâmplător faptul că cele două state care au rămas in al doilea val de integrare au

o puternică identitate ortodoxă. Religiozitatea lor a generat o serie de precauţii atât de ordin administrativ

cât şi ideologic (ciocnirea civilizaţiilor), subliniindu-se necesitatea construirii in timp a unei mentalităţi

europene care să încurajeze dialogul şi apropierea dintre diferitele culturi religioase şi istorice. Ne

reamintim ca una dintre aspiraţiile factorilor de decizie europeană este să se găsească şi un suflet pentru

Europa, nu doar forma cea mai potrivita de construcţie politico-economică. Până in prezent însa

dezideratul sufletului european rămâne doar o provocare.

În plus, cred că absenţa dialogului atât la nivel politic cât şi la nivel religios are doza lui de

contribuţie în încurajarea actelor teroriste care au lovit acum câţiva ani, din nou Europa, la Madrid, sau

anul trecut în Londra. Şi-n acelaşi registru definit de absenţa dialogului cred că trebuie privite şi

numeroasele tulburări sociale provocate de publicarea în 2005 în Danemarca a unor caricaturi la adresa

profetului Mahomed.

Aşadar, în contextul religios european despre ce fel de identitate creştină putem vorbi? Cum

trebuie să se poziţioneze Biserica Ortodoxa din România faţa de noul context socio-economic european?

În mod evident identitate creştină europeană nu există concret. De aceea se cere, construită sau

mai bine zis re-construită. Nu ne putem permite luxul, în Europa secularizată de azi şi de mâine să mai

existe dispute si diviziune la nivelul Bisericilor tradiţional-istorice. Însă, pe cât este de urgentă şi necesară

această reconstrucţie europeană identitar creştină pe atât este de dificil de realizat din cauza suspiciunilor

dar în acelaşi timp din cauza auto-suficienţei Ortodoxe, cu accente exclusiviste care refuză adesea dialogul

şi apropierea faţă de creştinismul apusean.

Referitor la suspiciunile existente faţă de ortodocşi, în procesul extinderii europene aş reaminti un

articol interesant scris de Nicolai Petro în martie 2005 cu un titlu sugestiv "The European Union: The

Ortodox are Coming ".

În acel articol se preciza faptul că, trebuie avut in vedere faptul ca lărgirea Uniunii cu România şi

Bulgaria insemna in acelasi timp si o importanta prezenta ortodoxă. Astfel ortodoxia crestina va deveni un

important partener jucător în spaţiul unional. Europa trebuie să facă eforturi să nu interpreteze ortodoxia

ca având, în mod întrinesc o atitudine anti-modernă şi anti-Occidentală.

Titlul articolului "The Ortodox are Coming ! The Russians are Coming" (filmul se cheama: Vin Rusii!

Vin Rusii!), relata povestea unui submarin rusesc eşuat pe coastele Americii. Echipajul a fost ajutat de

localnicii americani să se salveze cu submarin cu tot înainte să vină trupele U.S. Air Force. Întreaga acţiune

a filmului pune în evidenţă diferenţele dintre ruşi şi americani sugerând în acelaşi timp că ei au mai multe

în comun decât bănuiam.

Referitor la situaţia lărgirii Uniunii, numărul de Ortodocşi va creşte de la 10 milioane câţi sunt în

prezent până la peste 40 milioane, iar dacă procesul de lărgire va continua vor mai sosi încă 200 milioane

de ortodocşi, transformând Ortodoxia dintr-o minoritate într-o denominaţiune importantă a Europei.

Sosirea ţărilor ortodoxe în U.E. trebuie să constituie şi o asumare de către acestea a valorilor aşa zis

Occidentale: liberalism, constituţionalism, drepturile omului, egalitate, libertate, respectul legii,

democraţia, piaţa liberă concurenţială, separaţia bisericii de Stat, etc.

În acest context ar fi foarte util ca ţările ortodoxe dar şi cele Occidentale, conştiente de derapajele

care pot apărea să evidenţieze responsabil, mai puţin elementele care separă şi mai mult pe cele care

reprezintă moştenirea comună care altădată unea spaţiul european. Moştenirea comună începe cu legile

Romane şi cu filosofia greacă, care împreună au contribuit la stabilitatea Imperiului Bizantin.

Referitor la auto-suficienţa ortodoxă, despre care spuneam mai devreme că împiedică derularea

firească a unui proces european identitar, vreau numai să precizez că e nevoie să facem un examen critic şi

obiectiv cu noi înşine pentru a reuşi să depăşim frustrările naţionalismului excesiv şi să înţelegem sensul

real al universalismului creştin. Atât timp cât vom continua să credem că Ortodoxia este ameninţată de

inamici care vor să distrugă specificul ei, vom fi mereu în defensivă faţă de orice alteritate confesională sau

religioasă, ceea ce este total în defavoarea creștinismului ortodox.

Aşadar identitatea creştină europeană, consider că nu există, până în prezent, nici măcar conturată

în formă de schiţă, cu atât mai puţin ca realitate concretă. De ce nu există încă? Deoarece, mai întâi pentru

că elementul constitutiv esenţial, dialogul inter-creştin eficient, nu funcţionează ca manieră concretă de

exprimare.

E suficient să ne amintim câte temeri a trezit vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România, şi cât de

precaut a fost stabilită ca itinerar exprimandu-se temeri legate de un eventual prozelitism romano-catolic

printre creştinii ortodocşi. Vizita desfăşurată între 7-9 mai 1999, ca mesaj clar pentru simbolistica unitatii

spatiului comun european, data de 9 Mai fiind si ziua Europei, a fost aniversata cu prilejul implinirii deja a

10 ani.

Trei ani mai târziu, in 2002, Prea Fericitul Teoctist, si vreau să subliniez acest aspect în mod special,

semnează, împreună cu Papa Ioan Paul al II-lea, declaraţia comună de la Vatican, în 12 octombrie 2002. In

aceasta se precizează în mod explicit, necesitatea construirii unei noi colaborări şi a unui dialog responsabil

între cele două biserici:

„Noile posibilităţi care se creează într-o Europă deja unită şi care îşi extinde graniţele pentru a

îmbrăţişa popoarele şi culturile din partea centrală şi răsăriteană a continentului, constituie o provocare

pe care creştinii din Răsărit şi din Apus trebuie să o întâmpine împreună. Cu cât vor fi mai uniţi în

mărturisirea Unicului Dumnezeu, cu atât ei vor da expresie, consistenţă şi spaţiu sufletului creştin al

Europei, sfinţeniei vieţii , demnităţii şi drepturilor fundamentale ale persoanei umane, dreptăţii şi

solidarităţii, păcii, reconcilierii, valorilor familiei, apărării creaţiei".

Europa întreagă are nevoie de bogăţia culturală creată de Creştinism.

***********

CURSURILE URMATOARE NU VOR CONSTITUI TEMATICA OBLIGATORIE LA EXAMENUL DIN DATA DE 06 FEBRUARIE 2013 PENTRU

TEOLOGIE PASTORALA ANUL AL III-LEA

Curs optional: 2012-2013

Sociologia Religiei – analiza aplicata;

METODE DE CERCETARE SPECIFICE SOCIOLOGIEI

(prezentare teoretica si aplicatii in sociologia religiei)

Preocupat de metodele de cercetare a fenomenelor sociale, Emile Durkheim afirma in 1895 in lucrarea sa ‚Regulile metodei sociologice”, ca «faptele sociale se exprima prin reprezentari (manifestari) » dar trebuie tratate precum obiectele, lucrurile concrete.

- Durkheim indica faptul ca sociologul trebuie sa-si elaboreze metodele de cercetare ale fenomenelor sociale ca si cum ar studia stiintele exacte, astfel spus trebuie facut catre sociologie un transfer al procedurilor de cercetare de tip experimental.

De aceea, primele interpretari sociologice purtau denumirea de fizica sociala. Elementele concrete insa de tehnica de cerceatre sociologica le gasim la Max Weber, si-n mod special la E. Durkheim. Stiintele sociale sunt discipline de observare a vietii sociale si in consecinta, sociologia cerceteaza practicile sociale si le analizeaza cu ajutorul unor metode stiintifice. « Activitatea sociologului nu se limiteaza doar la a reflecta asupra existentei fenomenelor sociale ci el se intreaba si despre modul cum pot fi cunoscute cauzele care genereaza fenomenele sociale. Sociologul e chemat, in primul rand sa incerce gasirea unor raspunsuri pentru intelegerea fenomenelor sociale. Problemele sociologice nu trebuie confundate, ca interpretare cu ceea ce presa prezinta ca fiind problemele sociale. Exista o mare diferenta de abordare intre aceste doua notiuni, probleme socilae /probleme sociologice. Pentru a intelege problemele sociologice trebuie sa intelegem ce se intampla ca urmare a interactiunii sociale. Astfel, cercetarea problemelor (aspectelor) sociologice, nu-si propune sa explice de ce lucrurile nu functioneaza corect, conform opiniei autoritatilor sociale ci, in primul rand cum functioneaza intregul sistem social, care sunt principalele elemente constitutive si cum sunt mentinute impreuna si in echilibru.

Analiza sociologica nu-si propune sa studieze crima ci sa inteleaga sistmul juridic ; nu sa studieze divortul si rolul casatoriei in societete, nu discriminarea sociala ci comportamentul si stratificarea sociala definita in termenii raselor sociale, nu revolutia ci exercitiul puterii in societate (Berger).

In planul sociologiei religiei, analiza isi propune asadar sa studieze confesiunea « x » sau « y »,sau secta « z », ci raporturile generate de logica relatiilor dintre religie si modernitate si modul de manifestare a religiosului in societate. Analiza sociologului este bazata pe utilizarea celor mai eficiente metode de cercetare care sunt aplicate cu ajutorul unei tehnici speciale de cercetare.

Se cuvin clarificate aspectele etimologice ale termenilor care vizeaza cercetarea sociologica : - metoda-modul de analiza sociologica - tehnica-aplicarea concreta a metodei de cercetare - metodologie-construirea teoretica a etapelor de cercetare in vederea formularii concluziilor stiintifice.

Schema generala de cercetare sociologica presupune o etapa initiala-exploratorie si o etapa finala de verificare. Anumite cercetari sunt m.m exploatarii altele m.m de control, insa trebuie sa existe permanent o stransa legatura intre etapa exploratorie si cea de verificare.

Fiecare metoda de colectare si de tratament de informatie trebuie, pentru a fi completa sa evalueze de la un pol de explorare catre un obiectiv final de verificare prin interpretarea ipostazelor de lucru si raportarea lor la un sistem mai larg de cercerare –teoretica si comparativa.

DEFINIREA METODELOR DE CERCETARE

In sociologie pot fi identificate patru metode reprezentative de cercetare : 1. Observatia 2. Ancheta 3. Experimentul 4. Studiul indiciilor (urmelor, amprentelor)

OBSERVATIA: poate fi definite ca o privire atenta asupra unei situatii(eveniment) fara ca aceasta sa

fie modificata. Metoda este de natura generala si permite adunarea de informatii necesare care ajuta la intelegerea evenimentului.

ANCHETA : a realiza o ancheta inseamna a interoga realitatea sociala cu scopul exprimarii unei concluzii (generalizarii). Pentru a desfasura o ancheta cercetatorul intervine adresand intrebari dar fara a urmari sa modifice configuratia sociala de cercetat. Trebuie spus totusi ca simpla intervievare modifica totusi, in parametrii acceptabili situatia de cercetat. Ancheta se deosebeste de observatie (unde interventia cercetatorului este minima) si de experiment unde, in mod contrar cercetatorul creeaza si controleaza situatia de care are nevoie ( de ex se creeaza o situatie de criza pentru a urmari reactia unui grup social cu scopul prevenirii unor efecte imprevizibile-atac terorist, incendiu chimic, explozie). In concluzie, ancheta este o metoda sociologica de cercetare care presupune o prezenta neutra a cercetatorului dat totusi vizibila. Rezultatele anchetei sunt aplicabile in special pentru concluzii reprezentative unor studii mai vaste de analiza.

EXPERIMENTUL : poate fi definit ca o forma particular de interogare asupra unei situatii create si controlate de cercetator. Aceasta interogare are ca scop verificarea unei ipoteze sau a unui corp axiomatic al carui produs este ipoteza.

STUDIUL INDICIILOR: poate fi considerate ca o forma speciala de observatie care dintr-un scop bine definit, isi propune sa analizeze numai anumite aspecte-speciale ale unui fapt social sau fenomen. Aceasta metoda poate fi folosita pentru analiza anumitor documente,a statisticilor oficiale,precum si a unor indicii materiale concrete. Este tipul de metoda considerate non-reactiva (nu declanseaza reactii din partea subiectului de cercetat) deoarece cercetatorul nu intervine decat dupa ce s-a produs fenomenul si in consecinta, nu mai poate fi influentat. Trebuie totusi avut in vedere ca procesul de productie si de conservare a « indiciilor » poate fi foarte complex ceea ce ar putea cauza concluzii eronate. De asemenea anumite indicii,ca de exemplu statisticile oficiale, pot avea un termen de valabilitate foarte scurt, deci pot fi foarte repede depasite ca utilitate in cercetare.

OBSERVATIA : notiuni generale

Observatia este o metoda de cercetare care iti permite sa descoperi ceva nou. Poate fi asemanator

cu relatarile facute cu ocazia unei calatorii, sau cu reportajele realizate de trimisii speciali, sau cel mai simplu cu descrierea unui eveniment pe care o face un martor ocular care a auzit si a participat la eveniment. In orice caz, observatia necesita o prezenta speciala pe termen. Aceasta prezenta poate fi de cateva ore ( a observa o sarbatoare sau un curs, sau o mica manifestare) sau pe parcursul mai multor ani (prezenta continua,uneori revenire repetata pe teren pentru a studia comparativ evolutia diferitelor elemente de cercetat). A observa inseamna a trai printre, sau a fi foarte apropiat de zona de interes si intensitate a unui eveniment.

Deontologia cercetarii sociologice necesita ca sociologul sa nu se ascunda atunci cand observa un eveniment ba chiar sa se prezinte daca prezenta lui poate crea anumite suspiciuni. Cand insa anonimatul

lui nu ridica semne de intrebare, atunci e bine sa fie pastrat cercetatorul observator trebuie sa aiba o atentie dubla :

atentie la noutate, la ceea ce poate fi nou si surprinzator

atentie la sine, sa nu atraga asupra sa prea multe priviri Observatia presupune :

plan general de observare

grila specifica de observare Ea necesita inregistrarea cat mai precisa si imediata (posibil) a ceea ce se observa si analiza

frecventa si regulata a ceea ce a fost inregistrat. Cercetatorul debutant are adesea teama sa inregistreze ceea ce vede si aude cu microfon, carnet de note, aparat video, altfel spus, nu-si asuma pozitia de cercetator. El considera ca un astfel de comportament ar putea aduce prejudicii epistemologice (sa nu deranjeze) si morale.

Totusi, odata depasita aceasta etapa, prima regula e sa te prezinti, sa explici motivul prezentei si obiectivele cercetarii si sa soliciti acordul de a putea participa la eveniment. Uneori e bine venita disimularea identitatii si obiectivelor cercetarii, sau, cel putin se vor face prezentarile numai catre un grup restrans (sef, sau superiori ierarhici). Unii cercetatori prefera, pentru corectitudinea informatiilor sa intre, ca adepti militanti, in organizatii (secte sau partide) cu care imparte o perioada de timp activitatea fara insa a fi motivat de idologia grupului respectiv. Din punct de vedere etic trebuie vazut daca valoarea cunostintelor dobandite justifica moral, disimularea cercetatorului. Un rol important pentru cercetare il au asa numitele persoanele de contact si intermediere a informatiei din grupul de cercetat. De obicei acestia sunt purtatori de cuvant sau reprezentanti de presa, delegati,presedinti de asociatii, etc. Catre acestia sociologul trebuie sa se prezinte si sa solicite acordul pentru adunarea de informatii. Cu cat informatorii sunt mai diversificati cu atat observatorul are posibilitatea de a aduna si lamuri informatii cat mai exacte si mai diverse. A inregistra si a analiza imediat comportamentul social al unui eveniment este o conditie esentiala pentru reusita cercetarii. Durata in timp, precizia si multiplicitatea inregistrarilor sunt primele conditii pentru calitatea analizei. Cel mai util este sa fie intocmit un jurnal de teren, in care se trec toate detaliile observate. Jurnalul de teren poate fi completat cu dictafon, aparat foto sau video.

Cercetatorul trebuie sa stabileasca un plan de observare cu care sa ghideze cercetarea. Aceasta poate fi sub forma unui chestionar detaliat.

regiunea, locul, evenimentul de cercetat

etapele de cercetare

diviziunea muncii in echipa (unul atent la imbracaminte, altul la gesturi, altul la continut, sau cate doi pe o categorie astfel incat sa se verifice si detaliile observatiei).

Complementara planului de observare este grila de observare. Planul urmareste in mod special a favoriza si a organiza descoperirea subiectului de observat iar

grila asigura conditiile sistematice ale observarii. De exemplu, prezentam mai jos, o grila de observare a unei situatii pedagogice. Cu ocazia acestei crecetari trebuie notate (uneori cu ajutorul codului de notarea) urmatoarele:

-starea generala psihica a salii -locul ocupat de fiecare elev -relatia dintre ordinea intrarii in sala si locul ocupat -prezenta sau absenta conversatiei -natura preocuparilor fiecaruia inainte de inceperea cursurilor -comportamentul fiecaruia imediat dupa inceperea cursului -continutul intrebarilor adresate profesorului

A aplica aceeasi grila pentru mai multe situatii pedagogice, intr-o anumita unitatea de timp permite o comparatie sistematica a rezultatelor si intareste validitatea cercetarii. Mai mult chiar, o astfel de cerectare in domeniul pedagogic este indicat sa se efectueze chiar in mai multe scoli, cu scopul diminuarii concluziilor subiective care ar putea fi legate strict doar de specificul unei anumite scoli.

STUDIUL DOCUMENTELOR SOCIALE (documente statice, cifre publice oficiale);

Date statistice - recensămintele,

Anuarul statistic,

Documente statistice (cifrice) publice oficiale si neoficiale,

Valoarea şi limitele utilizării documentelor statistice în cercetarea socio-umană

Identificarea unui document

Metodologia cercetărilor de sociologia religiei prersupune, concomitent cu lărgirea surselor

informative, si consultarea documentelor sociale, in special a statisticilor oficiale. În limbajul comun, termenul „document” are, în principal, înţelesul de act oficial cu ajutorul căruia

poate fi probat un fapt, poate fi recunoscut un drept sau stabilită o obligaţie. În cercetările socio-umane, termenul de document este utilizat, cu precădere, în accepţia lui originară:

Lat. documentum (de la docere= a indica) şi semnifică un obiect sau un text care oferă o informaţie. Clasificarea documentelor sociale

Din multitudinea criteriilor de clasificare a documentelelor (natura lor, conţinutul, gradul de încredere în ele, autencitatea, destinaţia lor, vechimea, accesibilitatea,.... ), vom reţine doar pe acelea care au un grad mare de generalitate, putând fi aplicate, cel puţin unor categorii mai largi de documente. Terminologia întâlnită în descrierea diferitelor tipuri de documente sociale suferă de o oarecare neclaritate: uneori se vorbeşte de documente personale, alteori de documente private; se utilizează greşit termenii de „cifrat” în loc de „cifric”, iar termenul de „oficial” nu este foarte clar precizat.

Câteva interpretări terminologice! Sunt oficiale (lat. officialis) documentele emise de guvern şi de autorităţile de stat-cele emise de o înaltă autoritate, în timp ce oficioase (lat. offciosus) sunt cele care exprimă poziţia oficială, fără a fi recunoscute expres ca atare (spre exemplu, ziarele diferitelor partide politice). Documentele private sunt individuale (lat. privatus) şi cele personale (lat. personalis), ele aparţin cuiva (fiind proprietatea lui). Distincţia între privat şi personal este neclară, de multe ori, termenii fiind utilizaţi cu acelaşi înţeles. Există nuanţe care ne îndreptăţesc să reţinem pentru clasificarea documentelor termenul de „personal”, care are nu numai înţelesul de individual, ele aparţinând cuiva, dar şi înţelesul de specific, caracteristic pentru o anumită persoană. Putem spune proprietate privată sau proprietate personală, dar nu putem afirma ca cineva are farmec privat (în timp ce este foarte măgulitor să constatăm că are un farmec personal). Referitor la documente, putem apreciat că buletinul de identitate- ca document oficial- este personal, dar nu vom spune niciodată ca el este „privat”. Documentele publice, spre deosebire de cele personale, interesează întreaga colectivitate umană, privesc viaţa politico-administrativă a statului. Ele pot fi oficiale sau neoficiale (în nici un caz private). Uneori, în lic de documnete cifrice (exprimate în cifre) se utilizează- greşit- termenul de „documnete cifrate” (scrise în cifru). Documentele cifrice publice oficiale Colectivităţile şi activităţile umane, societatea în ansamblul ei, pot fi caracterizate sub raport cantitativ prin expresii numerice, cifrice. „Dacă cifrele nu guvernează lumea, cel puţin ele ne arată cum e guvernată”- spunea Mihai Eminescu. Recensămintele populaţiei, ale locuinţelor şi animalelor, statistica stării civile, vechile caragrafii şi urbarii (registru oficial de proprietate funciară), actele administrative, dările de seamă statistice,

balabnţa cheltuielilor şi încasărilor etc., sunt atâtea documente cifrice oficiale, cu caracter public. Ele sunt, pentru unele teme, indispensabile în cercetarea vieţii sociale. Nici o cercetare sociologică nu poate fi cât de cât relevantă dacă nu porneste de la cunoaşterea numărului, structurii pe vârste şi socioeconomice, de la cunoaşterea repartizării pe localităţi a populaţiei.

Recensămintele populaţiei Acesată formă de observare statică urmăreşte „înregistrarea populaţiei la un moment dat împreună cu o serie de caracteristici demografice şi socioeconomice: domiciliul, vârsta, sexul, starea civilă, cetăţenia, nivelul de instruire, locul de muncă, categoria sociakă, ocupaţia, etc, organizată în vederea determinării numărului, structurii şi repartizării teritoriale a populaţiei „ (Vladimir Trebici, 1975). Spre deosebire de alte modalităţi de determinare a populaţiei (anchete, registre permanente alr populaţiei), recensămintele moderne ale populaţiei au o serie de caracteristici distincte, din care decurg atât valoarea, câ şi limitele lor:

sunt iniţiale de autoritatea administrativă supremă în stat,

se referă la întreg teritoriul asupra căreia se exercită suveranitatea statului respectiv (în cazul recensământului general ) sau la anumite zone bine delimitate (recensământ parţial);

se înregistrează situaţia la un moment determinat, acelaşi pentru toată populaţia cuprinsă în recensământ (momet critic al recensământului – ziua decretată, ora zero).

Chiar dacă înregistrarea durează mai multe zile, totdeauna se are în vedere situaţia din momentul critic al recensământului, asigurându-se astfel condiţia de simultaneitate a înregistrării;înregistrarea populaţiei se face în baza unei metodologii unice pentru întreg teritoriul cuprins în recensământ. Fiind realizate în baza unui act normativ de stat, înregistrarea populaţiei devine obligatorie. Obligativitatea înregistrării se extinde asupra întregii populaţii. Formularele de recensământ, buletinul individual ce se completează separat pentru fiecare persoană, lista membrilor gospodăriei (când unitatea de observare este gospodăria) pot cuprinde date mai bogate sau mai limitate despre populaţie. Recensământul din 15 martie 1966 marchează introducerea în ţara noastră a prelucrării electronice a datelor, vârsta, locul nalşterii, anul stabiirii în localitatea de domiciliu, starea civilă, anul încheierii căsătoriei, numărul copiilor născuţi vii, cetăţenia, naţionalitatea, limba maternă, nivelul de instruire, şcoala absolvită, sursa de existenţă, locul de muncă, ocupaţia, sectorul social-economic de încadrare şi categoria socială (obşinută prin corelarea caracteristicilor economice înregistrate).

Volumul informaţiilor cerute într-un recensământ depinde de necesităţile de organizare şi conducere ale societăţii în fiecare etapă a evoluţiei ei de disponibilităţile materiale şi umane.

Din istoricul recensămintelor Din cele mai vechi timpuri, în scopuri administrative s-au militare, s-a urmărit înregistrarea

populaţiei. În China şi Egipt s-au făcut astfel de înregistrări mai mult sau mai puţin complete cu mii de ani înainte. Astfel, este atestat recensământul efectuat în Egiptul antic, în 1400.......în prezent, această formă de înregistrare s-a extins, astfel că „numărul şi caracteristicile populaţiei globului se determină în cea mai mare parte prin recensăminte şi numai în foarte mică măsură prin estimaţii”.

Recensămintele se efectuează în prezent pe baza metodologiei ONU, pentru comparabilitate, apreferinţă din 10 în 10 ani (în anii terminaţi cu 0 sau 5).

Recensămintele în România Recensămintele se efectuează în prezent pe baza metodologiei ONU, pentru comparabilitate,

apreferinţă din 10 în 10 ani (în anii terminaţi cu 0 sau 5). Istoricul înregistrării populaţiei pe teritoriul ţării noastre începe imediat după cucerirea Daciei, prin

„cens” –ul dispus de Împăratul Traian (98-117 e.n. ). Din păcate rezultatele acestei înregistrări, ca şi ale celor efectuate în timpul ocupaţiei romane, nu s-au păstrat. În perioada Statelor Feudale, evidenţa populaţiei se făcea pe baza listelor de dări faţă de biserică, prin catastifele vistieriei. Catastiful din 1591 a Domnitorului Petru Şchiopul este cunoscut ca prima înregistrare în limba română a populaţiei. Din timpul domniei lui Mihai Viteazul (1599) se păstrează un al doilea catastif. În 1713, sub domnia lui Constantin Brâncoveanu, se efectuează o cuprinzătoare înregistrare a populaţiei pentru stabilirea tributului datorat turcilor.

Din secolul XVIII-lea se păstrează catafrafii ale localităţilor (fiscale) sau religioase şi conscripţii (fiscale, militare), ca şi urbarii, registre de dijme, aşezăminte omeneşti, etc.

Din aceeaşi perioadă datează şi primul recensământ modern din ţara noastră (1838). Până în prezent s-au efectuat 12 recensăminte într-un interval de peste 150de ani. Frecvenţa lor s-a dublat în ultimile decenii: în prima sută de ani s-au efectuat cinci recensăminte, mai puţine decât sau făcut în ultima jumătate de veac.

Recensământul din 1838 a cuprins întreg teritoriul Moldovei, populaţia înregistrându-se nominal. Recensământul din 7 ianuarie 1992 s-a desfăţurat în climatul încă tensionat al schimbărilor radicale

produse în România după evenimentele din decembrie 1989. La acest recensământ, pe lângă aflarea numărului (22 810 035) şi distribuţia teritorială a populaţiei, s-a putut înregistra şi structura pe naţionalităţi.

La recensământul populaţiei din 18 martie 2002 s-au ur,ărit aflarea numărului, structurii demografice şi socioeconomice ale populaţiei, precum şi stabilirea număruluişi structurii clădirilor, locuinţelor şi gospodăriilor. Rezultatele definitive ale acestui recensământ arată că, în perioada intercenzitară, volumul total al populaţiei a scăzut cu 1 129 061, fiind de 21 680 974 de persoana (bărbaţi- 10 568 741, femei – 11 112 233).

Ultimul Recensamant National al populatiei in Romania s-a realizat in octombrie a anului 2011,

inercandu-su astfel treptat ca Romania sa ajunga la recenzarea populaţiei in anii cu 0 sau cu 5, conform metodologiei ONU, putand astfel compatibiliza mai ușor datele interne cu cele internationale.

Alte documente cifrice publice şi oficiale

Am stăruit mai mult asupra recensămintelor pentru că ele constituie forma principală a observării în statistica socială, dar şi pentru că în cadrul acestor forme de înregistrare au fost elaborate tehnicile generale de observare statistică. Alătur i de recensăminte, statisticile economice, culturale, juridice, etc sunt indispensabile cercetării socioumane. Trebuie să subliniem faptul că Anuarul static al României conţine o mare bogăţie de informaţii utile cercetătorului. Anuarul static al României, apărut prima dată în 1902, fiind publicat de Direcţiunea statistică din Ministerul Finaţelor. Următoarele apariţii ale Anuarului (din 1909 şi 1912) au fost asigurate de Ministerul Industriei şi Comerţului. Anuarul din 1922 e editat de Institutul de Statistică Generală a Statului şi prezintă date cu privire la România întregită . Din 1922 Anuarul apare cu regularitate, prezentând un volum mai mare sau mai redus de date.

În perioada de după cel de-al doilea război mondial s-a continuat publicarea Anuarului statistic, volumul de informaţii variind de la o etapă la alta. Cenzura absurdă practicantă anterioară prăbuşirii comunismului în România a făcut ca datele statistice din Anuar să fie din ce în ce mai sărace. Pentru comparaţie, a se vedea, de exemplu, structura Anuarului statistic al R.S România (1983) şi a Anuarului statistic al României (1999).

În prezent, Anuarul statistic al României, în cele aproximativ o mie de pagini ale sale, cuprinde 18

capitole:

76

Cap.1 - geografia şi mediul înconjurător Cap. 2 - populaţia Cap. 3 - forţa de muncă Cap. 4 – veniturile, cheltuielile şi consumul populaţiei Cap. 5 – protecţia socială Cap. 6 – sănătate Cap.7- învăţământ, industrie, cercetare Cap.8 – cultură, sport Cap. 9- indicatori sintetici Cap. 10- preţuri Cap. 11- agricultură, silvicultură Cap. 12- industrie, construcţii Cap. 13- transporturi, telecomunicaţii Cap. 14- comerţ, turism, servicii Cap. 15- justiţie Cap. 16- finanţe Cap. 17- teritorii Cap. 18- statistica internaţională.

Alte izvoare de informaţie statistică sunt: Indicatorul statistic al statelor şi unităţilor

administrative din România (apărut în 1922), care oferă date despre structura populaţiei, numărul clădirilor, al gospodăriilor, al locurilor de muncă şi al întreprinderilor comerciale şi industriale din fiecare stat, oraş, palsă şi judeţ, Buletinul demografic al României (apărut în 1932), Buletinul statistic al Eforiei Spitalelor Civile (apărut în 1938), Statistica învăţământului din România (apărut în 1922), buletinul muncii (apărut în 1920). În afara acestor surse de informaţii statistice, se poate face apel la publicaţiile Institutului Naţional de Statistică (de exemplu, Breviarul statistic al României, 1938).

Documente cifrice publice neoficiale În diferite cărţi, ziare sau reviste sunt publicate date statistice de interes sociologic. Ele pot fi

reinterpretate, adâncindu-se sau formulându-se noi concluzii. Lipsa unor documente publice oficiale adecvate îl obligă pe sociolog la efectuarea unor micro recensăminte. Publicarea micro recensămitelor realizate în cercetările sociologice de teren dă naştere unor documente cifrice publice neoficiale, ce pot fi utilizate pentru comparaţii sau ca bază pentru noi cercetări.

Documente cifrice personale oficiale şi neoficiale Astfel de documente sunt mai rar utilizate în cercetările sociologice, deşi, atunci când pot fi colecţionate în număr

suficient, ele constituie o sursă de informaţii extrem de valoroasă. Deciziile de încadrare, deciziile de trecere într-o altă categorie de salarizare-ca documente cifrice personale oficiale, pot reconstitui evoluţia reală în cariera profesională a unei persoane sau a unei categorii socio profesionale. De asemenea, listele de venituri şi cheltuieli ale familiei-ca documente cifrice neoficiale, pot furniza informaţii dintre cele mai semnificative referitoare la calitatea vieţii şi evoluţia ei. Este de la sine înţeles că documentele cifrice personale oficiale şi neoficiale trebuie corelate cu celelalte tipuri de documente şi cu informaţii obţinute prin intermediul altor metode şi tehnici.

77

Valoarea şi limitele utilizării documentelor cifrice în cercetarea sociologică Documentele cifrice asigură o determinare cantitativă a faptelor, fenomenelor şi proceselor

sociale. Ele se cer a fi întodeauna verificate pentru a se stabili autencitatea informaţiilor statistice în expresia lor numerică. Se exclud de la început statisticile trucate, cele cu erori de înregistrare sau incompetente. Valoarea informativă a datelor statistice sociale depinde, în principal, de doi factori, şi anume : de sistemul de recoltare şi prelucrare a datelor statistice şi de „vizibilitatea” faptelor, documentelor cifrice conţin informaţii în ansamblu valide. Verificarea lor se impune totuşi, întrucât sistemele de recoltare a informaţiilor pot introduce distorsiuni. Vizând scopuri diferite. Este greşit, în aceste condiţii, să se acorde încredere deplină doar uneia dintre statistici. Pentru a le stabili valoarea, statisticile trebuie raportate la sistemul de evidenţă general, coroborându-le, fără a exclude de la început vreuna din ele.

Vizibilitatea faptelor, fenomenelor şi proceselor ce urmează a fi înregistrate condiţionează valabilitatea statisticilor sociale. Cu cât vizibilitatea fenomenelor este mai accentuată, cu atât valoarea de reflectare a documentelor cifrice este mai mare. În baza acestui raţionament, ne aşteptăm în mod legitim ca recensământul locuinţelor să fie mai exact decât recensământul populaţiei şi acesta mai exact decât recensământul animalelor. Chiar recensămintele populaţiei, atât de perfecţionare sub raport metodologic, nu sunt ferite de distorsiuni. Există o atracţie către rotunjirea numerelor, ca să nu mai vorbim de erorile de înregistrare nesistematice. Persoanele care au 49 de ani, ca şi cele de 51 de ani- de exemplu –au tendinţa de rotunjire a vârstei, declarând pur şi simplu că au vârsta de 50 de ani. Alcătuind piramida vârstelor, se observă o supradimensionare a claselor de vârstă terminate cu zero (30, 40, 50, ş.a.m.d). Uneori, rezultatele recensămintelor sunt în mod voluntar trucate. În urma recensământului din 1980 din SUA, municipalitatea din New York a intentat o acţiune în justiţie împotriva biroului de recensământ, apreciind că populaţia newyorkeză a fost subestimată. Se pare că eroarea nu a fost deloc întâmplătoare: în SUA, în funcţie de rezultatele recensămintelor se stabileste numărul locuitorilor pentru alegerea membrilor din Camera reprezentanţilor, precum şi ajutorul federal pentru fiecare stat în parte. În concluzie, informaţiile statistice cuprinse în documentele cifrice se impun dintru inceput atenţiei sociologului, care trebuie să le verifice autenticitatea şi să le integreze cu alte informaţii, astfel încât să obţină o descriere cantitativ-calitativă a vieţii sociale în dinamica ei. Dar să nu uităm ceea ce a spus Constantin Noica (1985) referitor la statistici : „să fim prudenţi în faţa exactităţii goale”.

******************

78

Caracteristicile religiozităţii contemporane; - responsabilitatea teologului contemporan -

Dr. Laurenţiu D. TĂNASE - Sociologia Religiilor – Universitatea București

Facultatea de Teologie Ortodoxa

Tema pe care o propun pentru dezbatere analizează: Caracteristicile religiozităţii contemporane

dar si atitudinea Bisericilor faţă de problemele sociale actuale. Toate acestea însa in contextul temei mai largi a dezbaterii din seara aceasta care privește relaţia dintre tradiţie si comunitatea de credinţa.

Si tradiţia si comunitatea au, din punct de vedere sociologic, un numitor comun si anume faptul ca reprezintă, fiecare in parte, un set, un ansamblu de valori, relaţii si practici sociale complexe care pot fi întâlnite in domenii diferite, atât in ceea ce privește viaţa economica, politica sau știinţifica dar si in cea religioasa.

Tradiţia implica existenta unui trecut referenţial care devine norma de comportament simbolic si care oferă coeziune si forţa comunităţii morale sau religioase generând legături comportamentale variate, foarte strânse, intre membrii săi. Acestea se pot manifesta printr-o puternica „relaţie de solidaritate intre membrii grupului dar si printro serie de relaţii caracterizate de un înalt grad de intimitate personala, profunzime emoţionala, angajare morala, coeziune sociala si continuitate in timp”66.

Termenul a fost folosit si analizat cu mare atenţie de Emile Durkheim, filozof si sociolog francez care in 1912 publica o carte foarte interesanta numita: Formele elementare ale vieţii religioase. In aceasta lucrare Durkheim arata cat de importanta este tradiţia pentru coeziunea si autoritatea unei comunităţi.

Prin termenul de probleme sociale contemporane ne referim în mod concret la viaţa cotidiană a oamenilor în societate, „la raporturile dintre ei" sau "faţă de " societate, cum ar fi de exemplu sărăcia, sau abandonul copiilor, violenţa în familie, prostituţia, avortul, reconfigurarea socială ca urmare a fenomenului de emigrare/imigrare, etc. Secularizarea, globalizarea, indiferentismul religios, nu reprezintă probleme sociale ci fenomene sociale, moduri specifice de exprimare si de structurare ale societăţilor contemporane.

A privi aceste caracteristici ale societăţii contemporane drept "probleme sociale", aşa cum am fi tentaţi la o prima privire, ar îngreuna abordarea corecta a responsabilităţii Bisericilor si Cultelor fata de societatea contemporana, creând in acelaşi timp şi o atitudine pesimistă, defensivă, evident nefolositoare activităţii de slujire a misionarului. Teologul misionar social trebuie sa cunoască in profunzime societatea contemporana precum si mecanismele care structurează evoluţia si formele ei de expresivitate.

Ceea ce ne propunem aşadar după aceste lămuriri introductive este să dăm răspuns la întrebarea: Cum trebuie înţeleasa evoluţia societăţii contemporane din perspectiva vieţii religioase si care sunt Caracteristicile religiozităţii contemporane? Peste toate acestea am încercat sa vedem si care trebuie sa fie responsabilitatea teologului contemporan in fata tuturor acestor provocări ale modernităţii?

66 ***Dictionar de sociologie-Oxford, ed. Univers enciclopedic, București, 2003, p.119.

79

TEOLOGUL contemporan – realism si responsabilitate

In lumina celor analizate pana acum, aspecte care definesc maniera complexa in care religia se manifesta si se exprima in societatea contemporana, voi încerca in continuare, pe baza experienţei mele de teolog si de sociolog si ca urmare a unei atente si permanente observaţii si analize a vieţii religioase din tara noastră, sa identific provocările care stau in fata teologului contemporan dar si răspunsurile sau responsabilităţile pe care trebuie acesta sa si le asume in societate. Construcţia noului spaţiu comun european cunoscut sub numele de Uniunea Europeana, mobilitatea tehnologica, financiara si umana fără precedent dar si consecinţele încă insuficient evaluate ale crizei financiare mondiale reprezintă tot atâtea elemente de analiza care trebuie avute in vedere cu prioritate.

Teologul contemporan: Ce înţelegem prin sintagma de teolog contemporan? Ce ne rezervă

nouă, teologilor, viitorul; sau care este rolul şi locul teologului în societatea de azi? Iată întrebări care mă vor ajuta să vă prezint opinia mea despre teologul vremurilor noastre.

Consider că sintagma - teolog contemporan – poartă in ea o anumită încărcătură conflictuală , deoarece observ că in Romania, mulţi dintre teologii de azi (daţi-mi voie să exagerez) nu sunt contemporani. Sau într-o altă gamă de interpretare: teologul de azi, si mă refer la sensul general de teolog fără sa-i adaug nici o încărcătura confesionala sau religioasa specifica, fie ea ortodoxa, catolica, protestanta, neo-protestanta sau, de ce nu, chiar islamica! – așadar, nu se ridică la nivelul provocărilor societăţii contemporane. A fi contemporan – nu înseamnă doar a trăi întâmplător azi, - ci necesită un permanent efort intelectual şi afectiv de a înţelege ce se întâmplă în jurul tău - înseamnă a fi în con-sens cu vremea ta!

În acest sens el trebuie să-şi manifeste realismul prin disponibilitatea de a cunoaşte provocările lumii în care trăieşte şi responsabilitatea, prin găsirea de răspunsuri la toate aceste provocări. Aşadar, teologul social contemporan, trebuie să dea dovadă, înainte de orice, de realism şi responsabilitate. Timpul istoric – creează şi timpul teologic, iar dimensiunea socio-istorică – postulează şi dimensiunea socio-teologică. Teologul trebuie să înţeleagă lumea din vremea lui şi să şi-o explice prin frumuseţea şi înţelepciunea tezaurului revelat al creştinismului. Un teolog al Evului Mediu ar părea cel puţin bizar în vremurile noastre dacă ar considera evoluţia societăţii până azi ca fiind de la diavol, pentru că n-o înţelege, aşa cum un teolog al zilei de azi s-ar simţi cu siguranţă ruşinat pentru puţinătatea credinţei dacă ar fi să trăiască în anii martirilor Bisericii Creștine. În sens pozitiv putem identifica teologul : - pragmatic, om politic, diplomat, arhitect, misionar, constructor, soldat, medic, judecător, asistent social, electronist, etc. În sens negativ putem identifica teologul: - ipocrit, fariseu, mediocru – superficial, comerciant – speculant, etc. Spun acestea pentru a evidenţia marea influenţă pe care societatea şi contemporaneitatea le exercită asupra dimensiunii şi calităţii de teolog. Pentru a vedea mai uşor complexitatea acestor influenţe pentru viaţa teologului am identificat o schemă a contrariilor care ne-ar putea ajuta să înţelegem mai uşor ce înseamnă teologul contemporan:

80

Aşa cum se poate observa din reprezentarea grafică de mai sus, am aşezat in centrul analizei noastre teologul contemporan. Cu toate ca slujirea sa o dedică lui Dumnezeu, totuşi teologul, cetăţean responsabil al societăţii, fără a avea pretenţia ca face parte dintr-o categorie privilegiata, primeşte foarte multe influenţe pe care trebuie sa le echilibreze astfel încât menirea lui pastoral misionară sa fie constructivă pentru societate si nu conflictuală sau creatoare de dezechilibre sociale. Am desenat in schema noastră cele doua dimensiuni care definesc viaţa si activitatea teologului misionar: Biserica si Societatea. Le-am identificat in locuri opuse pentru ca au exprimări opuse, atât ca mod de raportare la timp (Biserica postulează veşnicia iar societatea lumescul, ceea ce este trecător), dar si ca mijloace existenţiale (Biserica hrăneşte si ocroteşte credinciosul prin sfintele slujbe si, rugăciune dar si prin cuvântul revelat iar societatea oferă alte mijloace existenţiale precum salariul regulat, asigurările de sănătate, diferitele

BISERICA

MANTUITORULUI IISUS HRISTOS (pastoraţie, misiune si slujire)

PROFESIE (capacitate competiţionala si

asigurări sociale)

MORALITATE (integritate morala,

compromisuri, spiritualitate)

ATITUDINE

UMANISTA

PLURALISM

RELIGIOS

CONSTRUCTII

RELIGIOASE (ecumenism, dialog

interconfesional,

mediere conflicte) SOCIETATEA ROMANESCA (limite cultural istorice si juridice de

acţiune, abordările politice)

TEOLOGUL

CONTEMPORAN

SOCIETATEA EUROPEANA – U. E. (responsabilitate pentru viitor, universalismul religios)

G.1. Sursa: observaţia directa asupra realităţilor sociale si religioase – Dr. Laurenţiu TANASE

TENDINTE MODERNISTE

SI EGOISME (casa-vila, maşina, iaht, home-cinema)

EXPLOZIE

INFORMATIONALA (informare permanenta,

provocări ştiinţifice in domeniul arheologiei si

vieţii religioase)

FAMILIE

COPII (scoală, profesie)

SOTIE (bijuterii, haine, întreţinere

corporala-spa, concedii

PARINTI (relaţionare,

responsabilitate boala

si bătrâneţe)

G.1. Interpretarea grafică a influenţelor sociale asupra

teologului contemporan – 2011

81

forme de protecţie sociala, etc.). Fără a intra in prea multe detalii aş vrea sa comentez fiecare dintre influenţele care condiţionează viaţa si activitatea teologului contemporan. Biserica: Misiunea pastoral misionara este principala menire a teologului. Ea trebuie făcuta cu credinţă si convingere, calităţi sufleteşti pe care teologul trebuie sa le transmită si celorlalţi. Daca el nu va fi suficient de puternic in credinţă, nu va reuşi niciodată sa transmită un sentiment convingător către ceilalţi, către credincioșii pe care-i păstorește. Slujirea înseamnă de cele mai multe ori jertfa si smerenie. Daca teologul nu va şti sa facă exerciţiul renunţării la sine si nu se va smeri atunci când e nevoie nu va putea pretinde nici credincioşilor săi acest lucru. Nimic nu poate fi mai rău pentru o Biserica sau un Cult decât un teolog sau, si mai dramatic, un misionar ipocrit, fals. Mai devreme sau mai târziu, el, va deveni o mare dezamăgire pentru credincioşii care-l ascultă, care nu numai că-l vor părăsi dar vor fi tentaţi sa părăsească si Biserica din care făceau parte. Slujirea in Biserica lui Hristos este deosebit de complexă si cere calităţi deosebite, de la folosirea cuvântului revelat si a înţelepciunii Scrierilor sfinte si a teologiei academice si pana la lucrările de reparaţii la lăcașul de cult sau la gardul bisericii si acţiunile de asistenta sociala sau de reprezentare protocolară in comunităţile pe care le reprezintă. Seriozitatea, punctualitatea, hărnicia, generozitatea, dăruirea, politeţea sau răbdarea sunt numai câteva dintre calităţile pe care trebuie sa le aibă un teolog azi, ca reprezentant si slujitor al Bisericii lui Hristos. Societatea: Teologul contemporan nu-si desfăşoară activitatea intr-un mediu abstract sau aseptic, daca este sa vorbim metaforic; nu! El îşi desfăşoară activitatea in cadrul societăţii, iar Biserica, cu toata dimensiunea ei divino-umana, este o instituţie sociala printre alte instituţii sociale. Atât Biserica dar si propovăduitorii credinţei sunt indivizi-parte ai unei societăţi aflata intr-un anumit stadiu de dezvoltare socio-istorica si culturala. Caracteristicile culturale, istorice, economice sau politice ale societăţii, trebuie sa fie foarte bine cunoscute de teolog pentru ca ele condiţionează si fixează limitele de acţiune misionara si pastorala. Atunci când definim societatea contemporana se impune să nu privim restrictiv doar la societatea româneasca ci sa ţinem cont permanent si de realitatea sociala a Uniunii Europene. In viitorul apropiat consideram ca societatea la care ne vom raporta va fi societatea comună europeană. O astfel de raportare ne va permite sa înţelegem mai bine, mai ales in contextul fenomenului de mondializare si globalizare, mesajul universalismului creştin. Profesia: Înainte de a fi o misiune de slujire in fata lui Dumnezeu, responsabilitatea de teolog si misionar este privita cel mai adesea ca o profesie pentru care trebuie sa urmezi o pregătire umanista susţinuta, in şcolile confesionale de teologie. Fiind căsătorit, teologul asigura, prin profesia lui – un venit lunar familiei sale. Ca orice profesie, ca sa fie mai bine remunerata, cel care o practica trebuie sa dea dovada si de calităţi foarte bune, competiţionale, astfel încât sa poată ocupa in timp o funcţie mai bună in ierarhia administrativa a Bisericii lui, sau, de ce nu o comunitate mai mare si mai atrăgătoare decât altele apreciate cu o cota de piaţa mai redusă. Salariul pe care-l primeşte lunar trebuie sa-i permită sa-si plătească asigurările sociale si de sănătate, precum si alte cheltuieli curente de întreţinerea locuinţei, rata la maşină, sau ultimul împrumut bancar pentru nevoi personale. Aşadar, misiunea de teolog-misionar devine in egală măsură jertfă misionară dar si obligaţie social-profesională. A nu respecta specificul exterior al unei profesii (respectul pentru program, săptămâna de lucru, disponibilitate pentru relaţii publice sau disciplina si transparenta financiară), va atrage cu siguranţă o critica aspra din partea comunităţii. Moralitatea: Calitatea de teolog nu se manifesta numai între anumite ore de program si nici in zile speciale din săptămână sau din an. A fi teolog trebuie sa ai in permanenta un comportament adecvat si o moralitate desăvârşita. Este total incorect sa vezi un comportament vulgar la nivelul moralităţii unui teolog si sa încerci să-l scuzi cu : ”e si el om!”. A fi responsabil pentru o moralitate creştină pilduitoare nu tine de exerciţiul reuşit al unei dedublări in public; nu este un rol ieftin jucat cu spectatori de ocazie, ci trebuie sa fie interior teologului si să facă parte din educaţia lui permanenta. Un teolog educat si manierat va şti mereu sa aibă si o moralitate desăvârşită. Compromisurile morale sunt cele mai grele încercări pentru un teolog. Ele trebuie respinse cu fermitate si convingere. Un teolog care s-a compromis moral încetează de a mai fi un model creştin pentru apropiaţii săi. Iar daca mai este si slujitor este indicat sa renunţe la slujire decât sa smintească si pe alţii. Altfel autoritatea lui va fi serios pusa la îndoială. Un teolog nu trebuie sa uite ca nu poate trai decât aşa cum îi învaţă pe alţii. Exemplul personal poate fi adesea cel mai convingător argument pastoral misionar. Atitudinea umanista: Un teolog al timpurilor de azi nu poate fi nici duşmănos nici exclusiv cu semenii pe criterii etnice, religioase sau de natura minoritara. Aproapele lui trebuie sa fie orice fiinţa umana care poarta chipul lui Hristos. Atitudinea permanenta a teologului intre oameni trebuie sa fie prietenoasa si îngăduitoare; trebuie sa fie o atitudine umanista, dar nu impusa ci însuşita prin convingerea educaţiei teologice. Trăim intr-o lume in care stadiul de dezvoltare al societăţii cunoaşte printre alte criterii structurale si pe acela al pluralismului, iar in cazul nostru suntem interesaţi de pluralismul religios. A nu înţelege si accepta pluralismul religios ca pe o componenta a societăţii moderne înseamnă sa respingi diversitatea religioasă contemporană, iar a respinge diversitatea religioasă poate conduce inevitabil spre forme patologice de fundamentalism religios si

82

confruntare. A înţelege si accepta diversitatea religioasa contemporana si deci pluralismul religios înseamnă sa dai dovada de o adevărată civilizaţie si cultură a dialogului. Iar a şti sa dialoghezi cu cel de alta credinţă decât a ta demonstrează o profundă atitudine umanistă. Arta dialogului va putea permite unui teolog responsabil sa medieze chiar si cele mai complicate conflicte. Atitudinea umanista este calitatea care trebuie sa domine întreaga activitate a teologului slujitor in societatea contemporana. In afara acestor aspecte prezentate pana acum, care ţin de natura prezenţei publice a teologului contemporan, am mai identificat si o serie de alte influenţe sociale, însă de natură privată. Familia: Pentru un teolog, viaţa de familie este o mare provocare deoarece, prin diversitatea persoanelor si personalităţilor care o formează iese de sub controlul imediat si direct al teologului. Fiecare membru al familiei se va manifesta diferit, dar va contribui sau va afecta ca un tot-unitar imaginea teologului in comunitate. In plus, familia reprezintă factorul cu cel mai mare impact de influenţare directă a activităţii teologului. O soţie care iubeşte hainele scumpe, bijuteriile sau practică şedinţe regulate de întreţinere corporală va reprezenta o grija sporita pentru teolog. El va trebui să asigure, in afara fondurilor corespunzătoare, si funcţionarea vieţii de familie, prin preluarea responsabilităţilor neglijate sau chiar abandonate de celalalt. Uneori chiar si insistenţele şotiei de a pleca in concediu, fără a mai vorbi de cheltuielile aferente, poate reprezenta o sursa de stres pentru un teolog. Un copil trebuie dus la şcoală, apoi la facultate si chiar la doctorat. Deja a intrat in preocuparea multor teologi grija ca odrasla lor sa studieze la o şcoală primară într-o limba străină, alta decât limba romană iar studiile de facultate sau doctorat sa fie urmate într-o universitate europeană sau americană. Cum bursele de studiu oferite de stat sau de diverse organisme de învăţământ sunt limitate, înţelegem foarte bine ce presiune financiara considerabilă este pe bugetul familiei unui teolog slujitor care are unul sau doi copii, cel puţin, la şcoală. Tot ca o dimensiune caracteristica familiei in general, trebuie sa ţinem cont că părinţilor sau socrilor bolnavi sau vârstnici le sunt necesare medicamente si adeseori alimente. Nu este suficient pentru cei in vârstă să oferi periodic o suma de bani care sa le completeze cheltuielile, deseori nesemnificative, din pensie, dar cel mai important este sa le acorzi un timp suficient de generos astfel încât ei sa nu se simtă singuri după o viata întreagă petrecuta in lipsuri si greutăţi. Astfel, activitatea misionară poate fi puternic influenţată si condiţionată de ceilalţi membri ai familiei. Tendinţele moderniste si egoismele: Ca orice om al zilelor noastre, si teologul trăieşte sub asaltul modernităţii si al agresiunilor publicitare de marketing de orice fel. Mulţi dintre teologii de azi folosesc economiile sau fac împrumuturi substanţiale pentru a cumpăra o maşină din Vest sau pentru a construi o casa mai mare. Alţii, mai întreprinzători, se gândesc sa-si cumpere si o mica bărcuţă cu motor sau vaporaş ori sa-si instaleze in vila un sistem performant de home-cinema cu plasma si DVD. Oare nu si aceste tendinţe de modernism social, de consum, trebuie luate in calcul atunci când analizăm influenţele sociale asupra vieţii si activităţii unui teolog? Explozia informaţională: Am lăsat deliberat la sfârşitul analizei noastre aspectele care privesc explozia informaţională pentru că vreau ca acestea sa fie foarte bine înţelese, reţinute si însuşite de dumneavoastră, teologii de azi, in special încă de acum din anii studenţiei. Consider ca este cea mai importanta provocare pe care timpurile noastre moderne o fac la adresa teologului. Teologul contemporan nu mai deţine unicitatea sau supremaţia informaţiei, adeseori nici chiar in domeniul teologiei. Exista atât de numeroase forme alternative moderne de informare, atât pentru cei mici dar mai ales pentru cei mari (canale de televiziune cu specific ştiinţific sau religios, bogata editare de carte religioasă sau pur si simplu, banalul de acum, Internet, unde, evident cu limitele critice de rigoare, găseşti orice informaţie doreşti, din orice domeniu, deci si din domeniul vieţii religioase). Ne imaginăm oare, in aceste circumstanţe, ce cantitate enormă de informaţie trebuie sa parcurgă si sa acumuleze permanent teologul ca sa aibă capacitatea de a redacta predici si sfaturi utile credinciosului modern?! Ce tip de pregătire promovează şcolile de teologie pentru viitorii teologi? Ar trebui sa fie întrebarea pe care noi, dascălii de teologie, responsabili de viitorul studenţilor noştri, si-n acelaşi timp responsabili de viitorul Bisericii lui Hristos, sa o avem permanent in atenţie. Fără o pregătire enciclopedică chiar, permanentă, capabilă să înţeleagă si să explice in lumina adevărurilor credinţei numeroasele provocări ştiinţifice in domeniul arheologiei sau a vieţii religioase (Evangheliile apocrife – Evanghelia lui Iuda, mormântul lui Iisus, Sfântul Graal, etc.), teologul contemporan nu va fi capabil de competiţie intelectuala. A fi corect si permanent informat, este o cerinţă esenţială a vieţii teologului contemporan.

Dacă schematizăm întreaga interpretarea grafica a influentelor sociale asupra teologului contemporan de mai sus după vectorii cardinali: Nord – Sud, Est – Vest, vom avea următoarea reprezentare a contrariilor:

83

………………………………………………. Am numit schema de mai sus, reprezentarea contrariilor, deoarece cele patru aspecte care definesc teologul contemporan se afla in poziţii contrare. Consideram însa ca cele patru tendinţe trebuie să se găsească într-un echilibru permanent astfel încât prezenta si menirea teologul in societate contemporana sa fie utilă, constructivă si datatoare de speranţa si încredere in viitor. Concluzie Interpretarea noastră de mai sus defineşte dimensiunea teologului social contemporan. Teologul contemporan se definește aşadar, prin capacitatea de a echilibra contrariile, exprimându-şi realismul prin disponibilitatea de a cunoaşte şi înţelege provocările lumii în care trăieşte şi responsabilitatea prin găsirea de răspunsuri la toate aceste provocări. Credinţa si comunitatea religioasa reprezintă pentru credinciosul contemporan un refugiu de încredere si de speranţa in viitor iar tradiţia religioasa o permanenta sursa de învăţătură, de autoritate si de experienţă morala.

************

G.2. Influenţele sociale asupra teologului

contemporan – 2011

TEOLOG

CONTEMPORAN

TRADITIE - BISERICA

SOCIETATE - MODERNITATE

PUBLIC PRIVAT

G.2. Sursa: Observaţia directa asupra realităţilor sociale si religioase – Dr. Laurenţiu TĂNASE

84

Caracteristicile familiei moderne contemporane, o analiza din perspectiva sociologica

Contextul evoluţiei societăţii moderne

A vorbi astăzi despre familie şi despre caracteristicile acesteia în contextul evoluţiei societăţii moderne, nu mai poate fi doar o preocupare academică ci trebuie să devină o grija a societăţii in ansamblul ei. În contextul societăţii moderne contemporane, multe dintre conceptele știinţifice trecute sunt repuse in discuţie si reinterpretate ţinându-se cont de evoluţiile recente ale societăţii. Vorbim evident despre concepte moderne, iar dintre acestea cel referitor la modernitatea familiei67 si caracteristicile ei reprezintă o preocupare foarte importanta si complexa.

Condiţiile de mediu, demografice, socio-economice şi militare influenţează şi condiţionează organizarea vieţii şi implicit structura şi evoluţia familiei, pana acum înţeleasă în logica ei tradiţional-religioasă. Iată de ce, decizia Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de a dedica anul 2011, tainei Cununiei şi Botezului, ca expresii religioase ale organizării familiale, reprezintă tot atâtea modalităţi de înţelegere ale preocupărilor comune pe care trebuie să le manifeste toate sectoarele vieţii sociale. Declinul familiei organizata tradiţional Se poate observa fie doar şi numai la o privire generală, că peste tot în Europa familia se află în declin68, si aceasta in timp ce a crescut „ponderea familiilor de coabitare (sau consensuale) si ponderea familiilor monoparentale”69 . Recent mi-au reţinut atenţia două exemple dramatice care au îngrijorat, până la revoltă opinia publică din ţara noastră şi pe cea internaţională. Din cauze insuficient cunoscute dar care au la bază in mod vizibil dezorganizarea familială şi lipsa afectivităţii specifice educaţiei parentale, am aflat despre tragedia unei familii din loc. Slavă Rusă, jud. Tulcea70. Tatăl, rămas singur în ţară, soţia fiind plecată la muncă în Italia, avea în grijă o fetiţă de doi ani. Lipsurile vieţii, precaritatea educaţiei acestuia, anterioară căsătoriei, absenţa consoartei atât in calitatea ei de soţie at mai ales de mama a fetiţei, nevoită să-şi câştige existenţa la mii de kilometrii depărtare, şi gravele tulburări psihice alimentate de gelozie, l-au împins la un gest revoltător pentru noi toţi, şi-a omorât prin spânzurare propria fiică în vârstă de numai doi ani. Remuşcările gestului său l-au determinat apoi să se sinucidă. Un alt exemplu care subliniază drama pe care mulţi o trăiesc astăzi în lipsa educaţiei şi a căldurii afective a familiei este gestul unui tânăr care a omorât prin împuşcare ucis 12 copii cu vârste intre 12 si 14 ani într-o şcoală din Rio de Janeiro71. Wellington Menezes de Oliveira, asasinul in etate de 24 ani, s-a prezentat la intrarea in fosta sa școala din Realengo, explicând ca merge sa susţină o conferinţa. Nimeni nu a bănuit gândurile lui ucigașe. Anchetatorii au descoperit intr-o scrisoare redactata înainte de crima, ca prin gestul lui a vrut sa răzbune toate umilinţele pe care el le-a indurat cat a fost elev al scolii. Sunt doar două exemple dintre multele drame zilnice care au la bază cauze cu profunde rădăcini în instabilitatea şi declinul vieţii de familie în societatea modernă contemporană. O mai bună cunoaştere a caracteristicilor familiei contemporane poate fi utila pentru prevenirea derapajelor sociale. Întrebările care ne-au ghidat în structurarea materialului nostru de analiza au fost: Cum se manifestă familia ca structură socială în contextul societăţii contemporane moderne? Care sunt factorii care influenţează dinamica familiei? Care sunt funcţiile familiei afectate de evoluţia şi contextul social

67 Martine SEGALEN, Sociologie de la famille, ed. Armand Colin, Paris, 2010, p.6. 68 Traian ROTARIU, Demografie si sociologia populatiei – fenomene demografice, Iasi Polirom, 2003, p. 237. 69 Maria VOINEA, «Familia in societatea de tranzitie », in B.O.R., Familia si viata la inceputul unui nou mileniu crestin –

congres international, Bucuresti, 2001, p. 104. 70 Feri PREDESCU, “Si-a omorât copilul de doi ani şi apoi s-a sinucis”, in Evenimentul Zilei, 15 Aprilie 2011. 71 Romania Internațional, Masacru la Rio de Janeiro! 12 elevi au fost omorati, vineri, 8 aprilie 2011;

http://www.romaniainternational.com/externe/masacru-la-rio-de-janeiro-12-elevi-au-fost-omorati-10868, (aprilie 2011).

85

contemporan? Ce forme noi de organizare sociala e posibil sa genereze viitorul apropiat si in ce circumstanţe? Iată doar o parte dintre întrebările la care vom încerca să dăm un răspuns. Am urmărit însă numai o analiză din perspectiva sociologiei. Provoc şi invit cercetătorii fenomenului religios şi responsabilii vieţii religioase şi ai teologiei sociale să identifice şi să găsească soluţii, la problemele urgente cu care ne confruntăm în viaţa de familie.

Chiar dacă familia, ca structură instituţională a organizării sociale, se manifesta ca o importantă expresie a vieţii private, ea totuşi se află în strânsă legătură cu tot ceea ce defineşte sfera publica si

mutaţiile structurante ale societăţii: economia, cultura, spaţiul urban, religia –secularizarea, etc. E necesar să precizăm că analiza noastră privind aspectele specifice ale familiei moderne, are pertinentă în special în spaţiul european, cu precădere în cel occidental cu care tara noastră se întâlnește din ce in ce mai vizibil si mai determinant. Observăm totuși similitudini şi-n zona ţărilor sud-est europene şi centrale. Pentru a avea însa o privire globală a problematicii familiei moderne, ar trebui făcută însa o analiza în alţi termeni şi cu alte direcţii de analiză în Turcia sau ţările arabe şi evident în zona Africii sau Asiei. De asemenea, inclusiv în zona ţărilor occidental-europene e necesar să se ţină cont de „apartenenţa socială şi culturală a familiei […] pentru că divorţul de exemplu nu are aceeaşi intensitate atunci când se face între două persoane cu un nivel redus de bunuri sau între persoane foarte bogate”72. Aşadar, pertinenţa analizei noastre se referă, în principal la spaţiul socio-economic european în general înţelegând aici inclusiv zona din care România face parte. Dorim sa precizam in același timp ca analiza noastră, dat fiind timpul limitat pe care-l avem la dispoziţie pentru intervenţia noastră in cadrul acestui simpozion, nu este in nici un caz exhaustiva ci surprinde numai câteva dintre multele cauze care influenţează dinamica familiei moderne contemporane. Un vizibil semnal de alarmă referitor la declinul familiei şi chiar temerea privind dispariţia ei, a fost înregistrat în perioada anilor `70 când, sub influenţa individualismului, de altfel o mentalitate greu de măsurat, au început sa fie afectate relaţiile în cuplu şi nevoia de a avea copii. Familia organizata tradiţional – religios, risca să-şi piardă funcţiile şi pertinenţa socială. Din comoditate socială, foarte multe cupluri au decis atunci ca Statul – sfera publică, să nu mai interacţioneze cu sfera privata, dominata de sentimente, a familiei. Astfel s-a trecut de la căsătoria din dragoste la dragostea fără căsătorie, „du mariage d`amour à l `amour sans mariage”73. Studiile de analiză a familiei au identificat mai multe expresii definitorii pentru această situaţie: concubinaj, coabitare, uniune liberă, căsătorie de probă.74 Mai mult chiar, coabitarea devine treptat, treptat un substitut adoptat din ce in ce mai mult fata de familia nucleara75. Începând cu anii 1975 s-a constituit un întreg discurs în acest sens fiind „identificat un nou model conjugal, mult mai fragil, instabil […], condiţionat de scăderea gradului de fecunditate în contextul apariţiei unor noi categorii de risc social – familiile monoparentale sau „copiii divorţului”.76 Însa, mentalitatea de tip individualist nu e singura responsabila pentru transformările pe care le-a cunoscut familia după anii `70-`75, in special. Cauzele trebuie căutate in schimbările trăite de societatea moderna la sfârșitul sec. al XIX-lea si in prima jumătate a sec. al XX-lea. Rădăcinile acestor transformări au fost alimentate de evoluţiile sociale pe care le-a cunoscut societatea odată cu schimbarea relaţiilor de producţie a bunurilor, a migraţiei de la sat la oraș in căutarea unor condiţii de trai mai favorabile si cu creșterea nivelului de trai prin acumularea de bunuri si de capital. Toate aceste modificări au favorizat trecerea de la o mentalitate de tip agrar, rurala la una de tip industrial, urbana. In aceste circumstanţe, familia organizata tradiţional si-a pierdut treptat multe dintre funcţiile îndeplinite pana atunci.

72 Martine SEGALEN, Sociologie de … op. cit., p.88. 73 Ibidem, p. 98. 74 Idem. 75 Maria VOINEA, «Familia in …op. cit., p. 105. 76 Martine SEGALEN, Sociologie de … op. cit., p. 5.

86

Schimbările structurale ale societăţii si influenţele in organizarea familiei moderne Ca urmare a dezvoltării unei mentalităţi urbane si a migraţiei de la sat la oraș, amintind aici si faptul ca in perioada comunista aceasta a reprezentat chiar o strategie de dezvoltare forţata a societăţii, familia îşi pierde treptat rolul de „unitate de producţie” (familii meşteşugăreşti). Ca urmare a acestei schimbări „relaţiile de dependenţă economică între membrii familiei au scăzut, venitul gospodăriei nemaifiind rezultanta acţiunii colective a grupului familial, ci mai curând suma veniturilor individuale”77. In egala măsura înregistram si alte consecinţe astfel:

- dispare proximitatea permanentă între membrii familiei; - dispare solidaritatea familiei specifică scopului comun; - dispare comunicarea permanentă între membrii; - dispare vizualizarea permanentă a celuilalt; - apar crizele afective în cadrul cuplului ca urmare a multiplicării tentaţiilor extra –

conjugale; - se individualizează personalitatea fiecărui membru al familiei – si subliniem în special

independenţa femeii, ceea ce contribuie la alimentarea fenomenului individualismului despre care am amintit mai sus. 78

Diminuându-se relaţiile de interdependenta din familie scade si funcţia intr-ajutorării, cea de protecţie precum şi cea de sprijin a persoanei in special in cazurile de boala79 sau accident. Statul a preluat treptat această responsabilitate sprijinit fiind şi de asigurările private de sănătate precum si de asigurările de viaţă, etc. Aceasta tendinţa reprezintă o consecinţă a tentaţiei de atomizare a societăţii!

Tendinţa independentei membrilor familiei accentuează individualismul si favorizează o noua dimensiune in evoluţia familiei si anume funcţia de consum80. Consumul comun al familiei se diversifică pe fiecare persoană. Rămân în comun doar aspectele tradiţionale – mobila, bucătăria, cărţile, dar se diversifică tendinţa spre spaţii personale, individuale diferite de cele comune:

- fiecare cu camera lui - fiecare cu dressing-ul lui - fiecare mai ales – cu maşina şi laptop-ul personal. Întâlnim din ce în ce mai multe

situaţii cu familii având 3 maşini, 2 pentru oraş/serviciu şi una pentru vacanţe. Familia contemporana se individualizează din ce in ce mai mult atât in interiorul ei cat si in exterior, in sfera publica. Odată cu sporirea urbanizării societăţii si a creșterii capacitaţii tehnice de comunicare, „omul modern se eliberează de constrângerile vecinătăţii, alimentându-si tot mai mult, evident involuntar, individualismul”81. Sentimentul apartenentei la comunitate se restrânge pe măsura ce creste dimensiunea individualismului, proces social exprimat întocmai si la nivelul familiei contemporane. Se poate observa astăzi ca familia moderna este o instituţie unde membrii săi au o individualitate mult mai mare decât in trecut. In acest sens vedem ca părinţii ii rezerva o camera speciala fiecărui copil, ca ii respecta intimitatea vieţii zilnice, in contrapartida copilul deseori refuzând solicitările părinţilor – ca forma de revolta a unui individualism incipient. In aceeași logica a individualismului întâlnim copii care deţin propriul cont de e-mail sau de „mess” (messenger), cu care comunica pe internet având o parola de acces, evident, necunoscuta de părinţi.

77 Traian ROTARIU, Demografie si sociologia populatiei – fenomene demografice, Iasi Polirom, 2003, p. 238. 78 Ibidem. 79 Idem. 80 Idem. 81 Francois de SINGLY, Sociologie de la famille contemporaine, Armand Colin, Paris, 2004, p.10.

87

Ciclul de viaţă familial – influenţat de logica demografica

Un alt aspect care conduce la diminuarea funcţiilor familiei tradiţionale in cadrul societăţii este ciclul de viaţă familial – influenţat direct de:

- creşterea nivelului de trai şi a nivelului de protecţie sanitară; - creşterea speranţei de viaţă de la 55 – 60 ani către 75 – 80 ani; - creşterea posibilităţilor de recreere, călătorie, timp liber.

Această nouă situaţie care influenţează organizarea familiei moderne se explică în logica exclusiv demografică82. Dacă în urmă cu 50 – 100 de ani, principala preocupare umană era agricultura de subzistenta, ea necesita atunci existenta unor familii numeroase pentru asigurarea forţei de muncă permanentă, ieftină şi eficientă.

Cu trecerea timpului însa, în logica unei analize Weberiene, loturile de pământ rămân, prin actul transferului generaţional al moştenirii, din ce în ce mai mici favorizând astfel mutarea interesului familial către preocupări mai mult de natură urbană decât rurală. În mod automat şi numărul de copii scade odată ce mentalitatea urbana câștiga din ce in ce mai mult teren si ne apropiem de timpurile moderne contemporane.

In trecut, vârsta cuplului familial la care apăreau copiii, luând ca medie 5-6 copii, începea cu etatea de 25–26 de ani, perioada terminându-se undeva către 35 – 37 de ani83. Ultimul născut din familie, părăsea familia când părinţii ajungeau la vârsta de 55 – 60 de ani. După plecarea acestuia, conform mediei de vârstă şi a speranţei de viaţă, cuplul rămas singur mai avea doar 3 – 7 ani de viaţa. Grija unuia faţă de celălalt la bătrâneţe reprezenta un motiv în plus de a rămâne împreună până la sfârşitul vieţii.

Astăzi, societatea modernă a reformulat în întregime această logică şi interpretare demografică. Căsătoriile se realizează la vârste cuprinse între 25 – 30 de ani, dar numărul de copii este mult mai restrâns. Civilizaţia urbană a încetinit ritmul de creştere demografică favorizând în acelaşi timp creşterea speranţei de viaţă – până către 80 –85 ani.

Media de copii pe familie este astăzi de 1 – 2, iar în puţine cazuri cel mult trei copii.84 Ultimul va părăsi căminul în care s-a născut – imediat după 18 –20 de ani, dar nu pentru a se căsători ci pentru a-şi exprima, individualitatea şi independenţa personalităţii sale faţă de controlul părinţilor.

În această situaţie, părinţii rămân fără un obiectiv comun – creşterea copiilor, undeva la jumătatea vieţii biologice – către 40 – 50 de ani. În aceste situaţii apar crizele profunde ale familiei contemporane care conduc, în cele mai multe cazuri la divorţ.

Cei doi soţi, aflaţi intr-o astfel de situaţie de criza si având faze diferite de interpretare a responsabilităţii biologice, vor prefera să se separe şi să trăiască fiecare singur. Femeia, consideră că şi-a îndeplinit misiunea biologică a naşterii şi a creşterii copiilor, în timp ce bărbatul are in continuare, cel puţin mental si biologic, capacitatea reproducerii, ceea ce-l va îndemna să-şi caute o nouă parteneră de viaţă, cu mult mai tânără decât el. Uită evident, că după 50 de ani, ritmul biologic al îmbătrânirii masculine este mult mai alert şi cu mult mai multe complicaţii decât până atunci.

Interesul pentru reuşita profesională

Diminuarea rolului familiei moderne contemporane in societate este pricinuita si de deprecierea rolului maternităţii şi a paternităţii – ca urmare a interesului soţilor pentru reuşita profesională85. Deseori, in astfel de situaţii copii sunt consideraţi inutili, sau nedoriţi, fiind mai importanta cariera, in special pentru femei, decât îndeplinirea rolului de mama. Consecinţele unei mentalităţi de acest fel sunt deseori traumatizante. Ea provoacă izolarea sociala sau auto-izolarea,

82 Traian ROTARIU, Demografie si … op. cit. p. 239. 83 Ibidem. 84 Ibidem. 85 Eglise Orthodoxe Russe, Les fondements de la doctrine sociale, Cerf-Istina, Paris, 2007, pp.119-121.

88

persoanele carieriste fiind foarte egoiste cu timpul pe care-l acorda celorlalţi. Intra adesea in antagonism sau chiar in conflict cu alte generaţii, in special cu cea a părinţilor sau a bunicilor, cu care se afla in dezacord de opinii sau obiective de viaţa. In situaţia in care apare un copil el va fi crescut mai ales de către bunici sau de către persoane angajate sa se ocupe de supravegherea lui, dereglându-se astfel relaţia fireasca dintre el si părinţi din cauza absentei afectivităţii care ar trebui sa caracterizeze primii ani de viaţa ai copilului. Familia trebuie sa asigure, in principal, funcţia de suport emoţional, deoarece pentru toate celelalte aspecte legate de supravegherea si educarea copilului, instituţiile statului sau cele private, oferă soluţii si alternative. Nici formarea personalităţii sociale a copilului prin socializarea primară nu va putea fi realizata daca in perioada primilor ani de viat ai copilului in familie nu vom avea o contribuţie semnificativa a părinţilor in acest sens. In consecinţa este pusa in discuţie însăși dezvoltarea normala a personalităţii copilului, ceea ce va crea, mai târziu, dezechilibre educaţionale exprimate in creșterea delicventei juvenile, a prostituţiei sau a consumului de alcool. Ca urmare a acestor perioade insuficient responsabilizate de către părinţi, cea a socializării primare, întâlnim din ce in ce mai multe cazuri de copii cu mari posibilităţi materiale dar cu o educaţie deficitara, cel mai adesea având probleme cu consumul de droguri sau cu infracţionalitatea. In situaţia in care astfel de copii hotărăsc sa fuga de acasă si sa trăiască singuri pe străzi vorbim despre un paradox civic si anume: orfani cu părinţi în viaţă!

Sărăcia şi instabilitatea profesională

Sărăcia şi instabilitatea profesională reprezintă alte aspecte sociale care afectează organizarea familiei moderne. Ele cauzează scăderea natalităţii şi creşterea mortalităţii. Chiar familiile cu venituri medii se limitează adesea la un singur copil, ceea ce alimentează o simţitoare descreştere demografică. Un fenomen constatat în sociologia familiei din tara noastră este influenta perioadei de tranziţie asupra scăderii natalităţii. În acelaşi timp însa, creşte, uneori excesiv, natalitatea în familiile periferice, sărace, instabile. Din aceste familii provin cei mai mulţi copii abandonaţi, fără educaţie, dezintegraţi social sau potenţiali infractori. Multiplele probleme sociale pe care le-a cunoscut Romania in timpul perioadei de tranziţie de după căderea regimului totalitar comunist au crescut numărul celor săraci, afectând in același timp insecuritatea individuala si comunitara86. De asemenea s-a putut constat o reducere semnificativa a accesului la serviciile publice de sănătate, scăderea nivelului de trai pentru categorii extinse de populaţie si polarizarea vieţii sociale tot mai mult intre săraci si bogaţi.87 Toate aceste aspecte negative influenţează nu doar bunul mers al societăţii ci, inevitabil si viaţa de familie.

Mulţi tineri trăiesc singuri, au relaţii întâmplătoare, nu se căsătoresc. Cea mai frecventă motivaţie a acestei situaţii este cea materială. Din veniturile lor nu au posibilitatea să întreţină o familie şi să crească un copil. Dacă existenţa unei familii organizate contribuie la sporirea religiozităţii şi formarea unor buni cetăţeni, lipsa acesteia are frecvent efecte negative. Declinul autorităţii părinţilor, neînţelegerile din familie, îi fac pe copii să-şi piardă încrederea în părinţi, în buna funcţionare a organizării instituţiilor sociale. Copiii se îndepărtează de tradiţii, de religie, devin sceptici, caută soluţii de viaţă în altă parte. Orfanii sau cei abandonaţi sunt mai puţin credincioşi, refractari, dezorientaţi. Chiar instituţionalizarea lor în cămine, orfelinate, nu le oferă întotdeauna căldura şi ambianţa spirituală din familie. Modelul familial bazat pe afecţiune şi emotivitate este înlocuit în instituţiile de stat cu modelul organizat, raţionalizat, obligatoriu. Motivaţia trăirii religioase se schimbă din dragoste, în constrângere.

86 Maria VOINEA, «Familia in …op. cit., p. 101. 87 Ibidem.

89

Familia şi societatea într-o lume secularizata

Diminuarea rolului Bisericii în viaţa cotidiană şi scăderea încrederii în Dumnezeu ca efecte al fenomenului secularizării, fenomen care însoţește ecuaţia raporturilor dintre religie si modernitate, au ca urmare imediata degradarea relaţiilor dintre oameni, nerespectarea principiilor morale, sporirea infracţionalităţii, un libertinaj excesiv, înmulţirea actelor de corupţie, iresponsabilitate politica, ş. a. Asemenea manifestări antisociale nu sunt cauzate prioritar de secularizare, dar sunt în mare parte efecte colaterale secularizării. Familia resimte așadar procesul de secularizare prin toate funcţiile pe care le îndeplineşte în viaţa socială.

Din punct de vedere religios, familia reprezintă pentru copil, laboratorul in care se descoperă se înţelege si se învaţă universului divino-uman in care trăim.

Este de la sine înţeles că educaţia religioasă primită la şcoală este eficientă numai dacă ambianţa familială, mediul în care trăieşte copilul, intră în consonanta si nu in confruntare cu cele auzite la şcoală. Deoarece dacă, la orele de religie, de exemplu, copiii învaţă că este o greşeală, un păcat, în faţa lui Dumnezeu, adulterul, să fure sau să mintă, iar la părinţi ei văd contrariul, atunci confuzia lor va fi fără ieşire.

Societatea românească, cu un grad redus de secularizare in comparaţie cu spaţiul occidental european, se sprijină mult pe valorile tradiţionale ale mediului rural. La sate educaţia din familie se completează cu mediul tradiţional religios al comunităţii, al vecinilor. In trecut, copiii observau comportamentul sătenilor, auzeau clopotele bisericii, aflau despre evenimentele religioase, si nu lucrau în zilele de sărbătoare. Astăzi însa, aspectele modernităţii si ale secularizării se pare ca pătrund şi dezorganizează şi lumea satelor. Părinţii sunt navetişti, copii rămân cu bunicii, vin în vacanţă “la ţară” cu spiritul orăşenesc, sau se integrează religios neconvingător.

Tendinţele familiei moderne - raportul dintre spaţiul privat si spaţiul public al familiei

Familia contemporana se construiește din ce in ce mai mult ca un spaţiu privat88, membrii familiei manifestându-si interesul si dorinţa sa fie mai mult timp împreuna, să împartă si sa sporească intimitatea familiei si sa construiască atent relaţii familiale de calitate. Aceasta tendinţă progresiva de separaţie între spaţiul public si privat, însoţește, in egala măsura creșterea afectivităţii in raporturile intra-familiale. Organizarea spaţiului familial, tine cont de aceste considerente specifice ale afectivităţii umane, de a fi cu ai tai, protejat de zgomotul exterior obositor si de agitaţia zilnica. Aspectul afectivităţii relaţionale se afla in strânsa legătura cu creșterea interesului pentru spaţiul privat al familiei si definește mai clar faptul ca legăturile de familie devin temeinice si de durata dacă afectivitatea se manifestă la cote ridicate îndreptându-se către mamă, tată, soţie sau copii. Totuși, contradicţia familiei contemporane este că pe măsura ce se retrage tot mai mult in sfera privată, in același timp ea se manifesta tot mai mult public, in logica dependentei din ce in ce mai mari fata de Stat. Statul si-a construit instrumente juridice ca sa poată monitoriza respectarea drepturilor copilului, igiena sanitara si procesul educativ. In acest sens știm foarte bine cat de importanta dar si dificila, a fost comunicarea Statului cu familia in derularea campaniilor diverse de vaccinare din anii 2008-2010 (împotriva gripei porcine sau aviare, ori contra virusului papiloma). Astăzi Statul reglementează sfera privata a familiei prin numeroase dimensiuni legislative si am identificat cel puţin trei:

- la nivel juridic, prin legi care privesc contracepţia, alocaţiile familiale, divorţul sau autoritatea parentala;

- la nivel economic, prin anumite facilitaţi fiscale sau prin ajutorul alocaţiilor pentru copii; - in fine, la nivel instituţional, face posibila școlarizarea si emanciparea sociala.

De maniera oarecum generala, putem considera ca orientarea contemporana a familiei, din ce in ce mai mult către sfera privata, trădează o creștere constanta a egoismelor, ceea ce va influenta

88 Francois de SINGLY, Sociologie de …op.cit., pp.7-8.

90

organizarea sociala tradiţionala a familiei, cauzând o serie de distorsiuni sociale inevitabile. Punctul de echilibru intre modernitatea societăţii si reorganizarea familiala Având in vedere caracteristicile familiei prezentate mai sus, si evoluţia unor aspecte structurante ale modernităţii sociale, putem spune totuși ca declinul familiei ca organizare nucleară „tradiţională a societăţii, se pare că şi-a diminuat intensitatea ”89. Astfel spus, declinul familiei, ca instituţie socială de bază, a ajuns într-un punct din care nu mai coboară, stabilizându-si oarecum raportul cu evoluţia societăţii. Elementele care încetinesc acest declin sunt favorizate de:

- măsurile fiscale care se acordă celor căsătoriţi pentru a încuraja relaţia de cuplu; - drepturile la protecţie socială în cazul morţii partenerului; - procedurile legate de moştenire; - relaţia cu copii, etc.

Sistemele sociale moderne au creat instrumente juridice care să favorizeze viaţa în cuplu, cu sau fără organizarea de tip familial tradiţional. Este ceea ce întâlnim în Franţa începând din anul 1999 când au fost introduse aşa numitele înţelegeri de tip „parteneriat”. Se poate întrerupe oricând un „parteneriat înregistrat”, printr-o procedura juridica simpla, in cazul plecării din căminul comun a unui dintre parteneri. Astfel de înţelegeri juridice promovate de Franţa poarta numele de „PACS - pacte civil de solidarité”. Situaţii asemănătoare întâlnim şi-n Danemarca, Norvegia, Suedia şi Olanda.90 Pactul civil de solidaritate (PACS), a intrat în vigoare în Franţa, din 15 noiembrie 1999 oferind o formă juridică, prin care parteneri semnatari ai actului se angajează să-şi ofere „ajutor mutual şi material”.91 În urma semnării acestui pact ei beneficiază de avantaje fiscale prin impozitarea în comun, drepturi succesorale şi sociale cum ar fi dreptul la o locuinţă socială şi dreptul la securitate socială. În 1999 au fost semnate 6139 de înţelegeri, în 2006 – 77 372 şi în 2008 – 144 00 de Parteneriate de solidaritate si 265 400 de căsătorii tradiţionale. Aşadar peste 54% dintre cuplurile anului 2008 au preferat încheierea unor parteneriate de solidaritate decât căsătorie.92

89 Traian ROTARIU, Demografie si … op. cit. p. 240. 90 Ibidem, p.242. 91 Martine SEGALEN, Sociologie de … op. cit., p. 102. 92 Ibidem, pp. 102-103.

91

Concluzii Analiza privind caracteristicile familiei contemporane este in egala măsura importanta si provocatoare; este importanta pentru ca echilibrul familiei generează in mare măsura si echilibru social, si provocatoare pentru ca in fata familiei contemporane apar in fiecare zi noi si noi dificultăţi care cauzează cel puţin diminuarea rolului familiei in societate in comparaţie cu perioadele socio-istorice anterioare. Pericolele care ameninţa familia moderna sunt: scăderea treptata a rolului tatălui in educaţia si viaţa familiei, creșterea accelerata a ratei divorţurilor, separarea conjugala, creșterea numărului de nașteri din afara căsătoriei, fragilitatea conjugala, apariţia confortabila a coabitării in paralel cu declinul instituţiei căsătoriei, etc. Ţinând cont de toate aceste provocări, precum si de caracteristicile constitutive ale familiei contemporane, observam așadar ca familia trece azi printr-un serios proces de readaptare la realităţile societăţii moderne. Specialiști ai fenomenului social european considera ca spaţiul comun al Uniunii este dominat din ce in ce mai mult de „individualism si utilitarism in detrimentul unei Europe a solidarităţii si a subsidiarităţii”.93 Din nefericire, efectele grave ale crizei economice mondiale la care suntem si martori si victime, accelerează acest proces, deseori cu consecinţe negative pentru stabilitatea familiei si, implicit, pentru stabilitatea sociala. Este dificil de anticipat ce se va întâmpla cu familia în viitorul apropiat sau îndepărtat. Cert este că evoluţia societăţii influenţează inevitabil si evoluţia familiei care treptat, treptat şi-a abandonat responsabilităţile sociale în detrimentul formelor contractuale mult mai puţin constrângătoare. Fie că vorbim de o creştere o ratei divorţurilor, sau de o preferinţă din ce în ce mai mare pentru înţelegeri de tip parteneriat decât de căsătorie tradiţională, se poate observa că alianţele conjugale vor continua să existe atâta timp cât ele vor avea responsabilitatea actului biologic reproductiv.

Societatea modernă contemporană, în mod evident şi inevitabil, imprimă familiei tradiţionale forme noi de exprimare sociale, dar nu-i anulează sensul de funcţionare fundamentală; ajutor reciproc şi naştere de copii. E dificil de anticipat cum va evolua din punct de vedere sociologic, structura societăţii şi implicit a familiei în perioadele următoare. Sunt analişti care trag însă un semnal de alarmă şi afirmă că deocamdată, atâta timp cat “înmulţirea populaţiei se face prin mijloace tradiţionale şi câta vreme procrearea va rămâne în domeniul vieţii private”,94 căsătoria şi viaţa de familie vor continua să reprezinte un reper social. Însă nu este imposibil ca, dacă se continuă condiţiile actuale de fertilitate sau mai bine spus de infertilitate, specia sau măcar anumite populaţii să fie ameninţate cu dispariţia, ceea ce ar putea determina Statul să ia în grija problema reproducerii demografice, situaţie ceea ce poate schimba radical structura familiei’.95O astfel de alertă ar trebui luată serios în calcul, chiar dacă ea implică serioase critici privind deontologia şi etica a unui astfel de demers.

Să nu uităm faptul că planeta noastră îşi consumă într-un ritm alert resursele de hrană, crescând în paralel suprafeţele deşertificate din cauza poluării industriale. Gravitatea situaţiei este dată de „urgenţa fără precedent cu care trebuie gândite şi aplicate soluţii şi politici la nivel mondial care să contracareze declinul ambiental şi colapsul economic, înainte de a depăşi metaforic vorbind, buza prăpastiei” 96. Preocuparea pentru producţii agricole performante, potenţate cu îngrăşământ chimic, a fost generată de grija privind asigurarea surselor de hrană pentru populaţia globului aflată în creştere impresionată. Astfel au apărut aşa numitele culturi modificate genetic cu rezistenţă mult mai mare la dăunători dar cu consecinţe insuficient studiate pentru sănătatea populaţiei pe termen mediu si lung.

93 Gilbert VINCENT, L`avenir de l`Europe sociale, l`Harmattan, Paris, 2007. 94 Traian ROTARIU, Demografie si … op. cit. p. 242. 95 Ibidem. 96 Lester BROWN, Lumea, pe marginea prăpastiei, ed. Tehnică, Bucureşti, 2011, p.158.

92

În plus productivitatea recoltelor este serios pusă sub semnul întrebării dacă nu se va reuşi „ stoparea rapidă a emisiilor de carbon şi eroziunea solului care generează valuri uriaşe de caniculă”97. Omenirea va atinge în curând cifra de 8 miliarde de locuitori care trebuie hrăniţi. Studiile arată că „solicitările colective de hrana ale omenirii au depăşit pentru prima dată capacitatea de regenerare a resurselor minerale ale pământului în jurul anului 1980” 98. În 1999 solicitările globale au depăşit productivitatea sistemelor naturale cu 20% - iar calculele în curs vorbesc despre faptul că în 2007 acest indicator a ajuns la 50%. Acum, ne aflăm în situaţia de avarie când ar fi nevoie de o planetă şi jumătate pentru a susţine consumul actual de hrană al omenirii.99În aceste condiţii se vorbeşte despre o adevărată capcană demografică care trebuie evitată prin eradicarea sărăciei şi planificare familială. În caz contrar ca o serie de „state riscă să eşueze iar civilizaţia globală să înceapă să se dezintegreze”100. Considerăm ca Bisericile sunt acum, chemate, mai mult ca oricând să se implice activ intr-o campanie susţinută de protejare ecologică a mediului înconjurător şi a vieţii în special! In tara noastră, Biserica, înţelegând prin aceasta – diversitatea confesionala si religioasa caracteristica societăţii romanești, este chemata, in calitatea sa de partener social al Statului, sa susţină si sa îndrume dezvoltarea si exprimarea fireasca a familiei contemporane in sensul orientării constructive si responsabile a destinului familial. Spunem acestea mai ales pentru faptul ca familia creștina, ca de altfel mai toate structurile sociale sunt puternic afectate de secularizarea lumii contemporane, dar si de alte fenomene sociale specifice modernităţii contemporane cum ar fi individualismul si consumismul! Este necesara, in acest sens, o conlucrare si o cooperare susţinuta a tuturor instituţiilor sociale existente pentru binele comun al existentei noastre. Responsabilitatea comună este cu atât mai mare cu cât soluţiile care trebuie aplicate sunt din ce în ce mai puţine!

*************************

BIBLIOGRAFIE

1) BROWN, Lester, Lumea, pe marginea prăpastiei, ed. Tehnică, Bucureşti, 2011. 2) BOLLIET, Dominique; SCHMITT, Jean-Pierre, La socialisation, Breal, Rosny-surBois, 2008. 3) CIOBOTEA, Mitropolitul Daniel, „Familia crestina – speranta Romaniei”, in B.O.R., Familia si viata la inceputul unui

nou mileniu crestin – congres international, Bucuresti, 2001, pp.33-38. 4) DUBAR, Claude, La socialisation, Armand Colin, Paris, 2010. 5) EGLISE Orthodoxe Russe, Les fondements de la doctrine sociale, Cerf-Istina, Paris, 2007, pp.119-121. 6) ICA, Ioan I. jr.; MARANI, Germano (coord.), Gandirea sociala a Bisericii, Deisis, Sibiu, 2002. 7) OCOLEANU, Picu; PREDA,Radu, (coord.), Viaţa liturgica si ethos comunitar. Preliminarii la o teologie sociala

ortodoxa, ed. Mitrop. Olteniei, 2007. 8) PREDESCU, Feri, “Si-a omorât copilul de doi ani şi apoi s-a sinucis”, in Evenimentul Zilei, 15 Aprilie 2011. 9) Romania Internaţional, Masacru la Rio de Janeiro! 12 elevi au fost omorati, vineri, 8 aprilie 2011, in:

http://www.romaniainternational.com/externe/masacru-la-rio-de-janeiro-12-elevi-au-fost-omorati-10868, (aprilie 2011).

10) ROTARIU, Traian, Demografie si sociologia populatiei – fenomene demografice, Iasi Polirom, 2003. 11) SEGALEN, Martine, Sociologie de la famille, ed. Armand Colin, Paris, 2010. 12) SINGLY, Francois de, Sociologie de la famille contemporaine, Armand Colin, Paris, 2004. 13) TANASE, Laurentiu, « Familia si societatea intr-o lume secularizata », in B.O.R., Familia si viata la inceputul unui nou

mileniu crestin – congres international, Bucuresti, 2001, pp. 80-95. 14) VINCENT, Gilbert, L`avenir de l`Europe sociale, l`Harmattan, Paris, 2007. 15) VOINEA, Maria, «Familia in societatea de tranzitie », in B.O.R., Familia si viata la inceputul unui nou mileniu crestin

– congres international, Bucuresti, 2001, pp.101-108.

97 Ibidem, p.159. 98 Ibidem, p.147. 99Ibidem, p. X-XI. 100 Ibidem, p.172.

93

ASPECTE JURIDICE REFERITOARE LA VIATA RELIGIOASA

Aspecte juridice privind libertatea religioasa in legislaţia din România - Legea privind libertatea religioasa nr. 489/2006

Sub aspect juridic viata religioasa din România este reglementata de legea 489/2006, referitoare la

Libertatea religioasa, o lege moderna votata recent de Parlamentul României101. Conforma acestei legi in România sunt menţionate un număr de 18 entitati religioase care au statutul juridic de Cult religios recunoscut de Statul roman. Cu acestea Statul încheie diferite convenţii de tip parteneriat, le acorda sprijin financiar pentru construirea de biserici sau pentru diverse activitati social-caritative, acorda sprijin pentru salarizarea personalului de cult (preoţi, pastori, imani, cantareti sau personal auxiliar). In afara Cultelor religioase mai functioneaza legal si asociaţiile religioase care sunt constituite conform legii privind dreptul de asociere si care sunt luate in evidenta Ministerului Culturii si Cultelor. Aceste asociatii pot solicita, daca întrunesc o serie de criterii menţionate in Legea 489 cum ar fi vechimea neîntrerupta pe teritoriul României si un număr de membri, etc., acordarea statutului de Cult recunoscut de Stat.

Cele 18 Culte religioase recunoscute de Statul roman sunt următoarele: 1. Biserica Ortodoxă Română 2. Episcopia Ortodoxă Sârbă de Timişoara 3. Biserica Romano- Catolică 4. Biserica Românâ Unită cu Roma, Greco-Catolică 5. Arhiepiscopia Bisericii Armene 6. Biserica Creştină Rusă de Rit Vechi din România 7. Biserica Reformată din România 8. Biserica Evanghelică C.A. din România 9. Biserica Evanghelică Lutherană din România 10. Biserica Unitariană din Transilvania 11. Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste din România 12. Biserica Creştină după Evanghelie din România- Uniunea Bisericilor Creştine după Evanghelie din

România 13. Biserica Evanghelică Română 14. Uniunea Penticostală - Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România 15. Biserica Creştină Adventistă de Ziua a Şaptea din România 16. Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România 17. Cultul Musulman 18. Organizaţia religioasă Martorii lui Iehova

Alte texte importante care fac referire la dreptul de libertate religioasa si de conștiinţa

A) CONSTITUTIA ROMANIEI - 2003

ARTICOLUL 29 - Libertatea constiintei (1) Libertatea gandirii si a opiniilor, precum si libertatea credintelor religioase nu pot fi ingradite sub nici o forma. Nimeni nu poate fi constrans sa adopte o opinie ori sa adere la o credinta religioasa, contrare convingerilor sale. (2) Libertatea constiintei este garantata; ea trebuie sa se manifeste in spirit de toleranta si de respect reciproc. (3) Cultele religioase sunt libere si se organizeaza potrivit statutelor proprii, in conditiile legii. (4) In relatiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau actiuni de invrajbire religioasa. (5) Cultele religioase sunt autonome fata de stat si se bucura de sprijinul acestuia, inclusiv prin inlesnirea asistentei religioase in armata, in spitale, in penitenciare, in azile si in orfelinate. (6) Parintii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educatia copiilor minori a caror raspundere le revine.

B) CONVENŢIA APĂRĂRII DREPTURILOR OMULUI ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE Roma, 4.XI.1950 Articolul 9 . Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie

101 Legea 489 privind Libertatea religioasa in România a fost votata in Parlament in Decembrie 2006 si a fost publicata in

Monitorul Oficial in ianuarie 2007. Pentru textul integral al Legii 489/2006 recomandam site-ul oficial al Secretariatului de

Stat pentru Culte : www.culte.ro.

94

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie ; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor. 2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

C) TRATATUL CONSOLIDAT PRIVIND UNIUNEA EUROPEANĂ

La 13 decembrie 2007, liderii Uniunii Europene au semnat Tratatul de la Lisabona, încheind astfel mai mulţi ani de negocieri pe tema aspectelor instituţionale.

Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatele CE, în vigoare în prezent, fără a le înlocui. Tratatul va pune la dispoziţia Uniunii cadrul legal şi instrumentele juridice necesare pentru a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor. Uniunea se întemeiază pe prezentul tratat si pe Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (denumite în continuare „tratatele”). Aceste două tratate au aceeasi valoare juridică. Uniunea se substituie Comunităţii Europene si îi succedă acesteia. Tratatul de la Lisabona se află în prezent în curs de ratificare de către statele membre în conformitate cu normele procedurale ale acestora. Astfel cum prevede articolul 6, tratatul va intra în vigoare la 1 ianuarie2009 în cazul în care toate instrumentele de ratificare au fost depuse anterior acestei date sau, în caz contrar, în prima zi a lunii următoare celei în care a fost depus ultimul instrument de ratificare.

PREAMBUL DECISI să parcurgă o nouă etapă în procesul de integrare europeană iniţiat prin constituirea comunităţilor europene, INSPIRÂNDU-SE din mostenirea culturală, religioasă si umanistă a Europei, din care s-au dezvoltat valorile universale care constituie drepturile inviolabile si inalienabile ale persoanei, precum si libertatea, democraţia, egalitatea si statul de drept, REAMINTIND importanţa istorică a sfârsitului divizării continentului european si necesitatea stabilirii unor baze solide pentru arhitectura Europei viitoare, CONFIRMÂND atasamentul lor faţă de principiile libertăţii, democraţiei si respectării drepturilor omului si libertăţilor fundamentale, precum si ale statului de drept, CONFIRMÂND atasamentul lor faţă de drepturile sociale fundamentale definite în Carta socială europeană, semnată la Torino, la 18 octombrie 1961, si în Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor din 1989, HOTĂRÂŢI să întărească solidaritatea dintre popoarele lor, respectând totodată istoria, cultura si tradiţiile acestora, HOTĂRÂŢI să consolideze caracterul democratic si eficacitatea funcţionării instituţiilor, pentru a le permite acestora să-si îndeplinească mai bine, într-un cadru instituţional unic, misiunile care le sunt încredinţate, HOTĂRÂŢI să-si consolideze economiile naţionale, să asigure convergenţa acestora, precum si să stabilească o uniune economică si monetară care presupune, conform dispoziţiilor prezentului tratat și ale Tratatului privind functionarea Uniunii Europene, o monedă unică si stabilă, DECISI să promoveze progresul economic si social al popoarelor lor, Ţinând seama de principiul dezvoltării durabile si în cadrul realizării pieţei interne, al consolidării coeziunii si protecţiei mediului, precum si să pună în aplicare politici care asigură progrese concomitente în domeniul integrării economice si în celelalte domenii, HOTĂRÂŢI să instituie o cetăţenie comună pentru resortisanţii Ţărilor lor, HOTĂRÂŢI să pună în aplicare o politică externă si de securitate comună, inclusiv definirea treptată a unei politici de apărare comune, care ar putea conduce la o apărare comună, în conformitate cu dispoziţiile articolului 42, consolidând astfel identitatea Europei si independenţa acesteia în vederea promovării păcii, securităţii si progresului în Europa si în întreaga lume, HOTĂRÂŢI să faciliteze libera circulaţie a persoanelor, asigurând totodată siguranţa si securitatea popoarelor lor, prin instaurarea unui spaţiu de libertate, securitate si justiţie în conformitate cu dispoziţiile prezentului tratat și ale Tratatului privind functionarea Uniunii Europene, HOTĂRÂŢI să continue procesul de creare a unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei, în care deciziile să fie luate cât mai aproape posibil de cetăţeni, în conformitate cu principiul subsidiarităţii, ÎN PERSPECTIVA etapelor următoare care vor trebui parcurse pentru ca integrarea europeană să progreseze, AU DECIS să instituie o Uniune Europeană….

…………….. ARTICOLUL 2 Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnităţii umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, precum si pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate si egalitate între femei si bărbaţi. ARTICOLUL 17 (1) uniunea respectă si nu aduce atingere statutului de care beneficiază, în temeiul dreptului naţional, bisericile si asociaţiile sau comunităţile religioase din statele membre. (2) Uniunea respectă, de asemenea, statutul de care beneficiază, în temeiul dreptului naţional, organizaţiile filosofice si neconfesionale. (3) recunoscându-le identitatea si contribuţia specifică, Uniunea menţine un dialog deschis, transparent si constant cu aceste biserici si organizaţii.

******************

95

Studii:

Facultatea de Teologie Ortodoxă - Bucureşti (1993, şef de promoţie);

Studii ecumenice, Universitatea din Geneva – Elveţia, Institutul Ecumenic din Bossey (1996);

D.E.A. – Master, bursier al guvernului francez, Universitatea de Ştiinţe Umaniste din Strasbourg, “Marc Bloch“ – Centrul de Sociologie Religioasă (1997);

D.E.A. – Master, Universitatea „Robert Schuman” Strasbourg, Franţa, Institutul de Înalte Studii Europene (2000), Master in Istorie Europeana Contemporana, Geostrategie si Geopolitica;

Doctor în Teologie – specializarea: sociologia religiilor, Universitatea de Ştiinţe Umaniste “Marc Bloch”, din Strasbourg, Franţa (2005), „Noile miscari religioase si sectele in România după căderea comunismului si pana in prezent” (magna cum laude).

Activitate universitara: Lector universitar titular la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Sociologia Religiilor, Teologie Sociala,

Sociologie Generala.

Colaborare universitara Licenta si Master, Academia Nationala de Informatii (2008-2009 ; 2009-2010) ;

Colaborare universitara Master – Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala, Bucuresti (2008-2009), Functii de demnitate publica Secretar de Stat pentru Culte în Ministerul Culturii şi Cultelor (2001 - 2004),

Membru al Colegiului CNSAS (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii 2005 - 2006) – primul mandat.

Membru al Colegiului CNSAS (2006 - 2012) – al doilea mandat.

Membru în consilii ştiințifice, asociații şi organizații interne şi internaționale

1999 – 2003 Membru fondator al CTTOR (Conferinţa Tinerilor Teologi Ortodocşii Români ) . 2004 - Membru - expert în echipa de cercetare – proiect european EUREL (Religia în Uniunea Europeană), iniţiat de C.N.R.S., Paris

– Franţa (Centre National de Recherche Scientifique - http://eurel.u-strasbg.fr/, (http://www.eurel.info/), reprezentant ştiinţific pentru România).

2007 - Membru fondator si Preşedinte al Centrului de studii si documentare „Societate, Drept, Religie”, Bucureşti, România. 2007 - Cercetător asociat - Membru al echipei de cercetători în sociologie religioasă a Centrului de Sociologie a Religiilor şi Etică

Socială – CSRES, Facultatea de Teologie Protestanta, Universitatea de Ştiinţe Umaniste “Marc Bloch” din Strasbourg, Franţa.

2008 - Membru cu drepturi depline al Societatii Internaţionale de Sociologia Religiei - SISR, societate asociativa știinţifica, cu sediul in Belgia.

2009 - Membru al Asociaţiei Franceze de Sociologia Religiei-AFSR, societate asociativa știinţifica, cu sediul la Paris, Franţa. Ordine, decorații si decizii naționale si premii academice:

2002 Ordinul naţional „Serviciul Credincios” in grad de Cavaler, cf. Decret Prezidenţial nr. 961 din 28.11.2002. 2006 Decizia CNSAS (Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii), nr. 235.36 /27.06.2006 ca dl. TĂNASE

Laurenţiu : „nu a fost agent/colaborator al politiei politice comuniste”. 2010 Premiul „Dimitrie Gusti” al Academiei Romane pe anul 2010, secţia sociologie, pentru lucrarea: Pluralisation

religieuse et societe en Roumanie, ed. Peter Lang, Berna, 2008. Participări grant european:

EUREL – proiect european, site interdisciplinar cu informatii stiintifice si juridice referitoare la fenomenul religios in Europa. Informatiile sunt in permanenta verificate si actualizate. Proiectul a demarat in 2004 si se continua si in prezent. EUREL se adreseaza comunitatii stiintifice internationale precum si administratiei europene si oamenilor politici, reunind informatii despre Europa unita. Fiecare tara este prezenta in site, fiind reprezentata de o personalitate ştiinţifica recunoscuta de comunitatea organizatoare, reprezentant care coordonează la nivelul tarii lui o echipa de cercetare. Numele reprezentantului naţional si ale membrilor echipei, se afla pe lista de prezentare a membrilor corespondenţi. Proiectul EUREL se bucura de autoritatea ştiinţifica CNRS – Paris, Franţa (Centrul Naţional de Cercetare Ştiinţifica). (http://eurel.u-strasbg.fr/).

Lucrări publicate : Numeroase articole de specialitate in reviste din tara si din străinătate: teologie, sociologie, ecumenism, metodologie şi pedagogie creştină; coordonare volume colective de specialitate. Participare – congrese, simpozioane, seminarii ştiinţifice şi reuniuni interne si internaţionale, de specialitate.

Lucrari de autor – limba franceza, engleza 1. TANASE, Laurentiu D., Pluralisation religieuse et société en Roumanie, ed. Peter Lang, Publications Universitaires

Européennes, Bern, Suisse, 2008. 2. TANASE, Laurenţiu, Study regarding the Muslim community and the Islamic Education in Romania, in, ASLAN, Ednan

(ed), Islamic Education in Europe, ed. Bëhlau, Vien, 2009, pp. 367- 403. Participări mass-media :

- participări la numeroase emisiuni de dezbatere si informare publica la posturile de radio si televiziune, locale si naţionale, pe teme privind fenomenul religios, legislația in domeniul relațiilor Stat – Biserica, evenimente religioase si dinamica vieții religioase contemporane.

***********

Dr. Laurenţiu D. TĂNASE, Bucureşti, România

laurentiudtanase@gmail.com