Teoria istoriei. Cursul 1- se poate vorbi de o criză a disciplinei istorice ? criză e un termen relative, pt că putem vorbi de o criză a cunoaşterii în general- trecutul e o succesiune de prezenturi trăite; noi îl percepem ca timp trecut; prejudecata trecutului- istoria postmodernă oferă o multiplicitate de direcţii la nivelul discursului istoriografic; condiţia postmodernă – condiţie relaxată a istoricului

Obiectul de studiu al teoriei istoriei- se plasează la întâlnirea dintre filosofia istoriei şi istoriografie; teoria istoriei cuprinde câteva reflecţii şi meditaţii asupra locului şi rolului pe care istoria îl ocupă printre celelalte domenii ale cunoaşterii umane- în egală măsură, teoria istoriei se ocupă fragmentar de analiza unor concepte precum:

* timpul istoric* adevărul istoric* obiectivitate/subiectivitate în scrisul istoric* relaţiile scris istoric – celelalte domenii de cercetare* discurs istoric – CUM se scrie despre trecut şi nu CE se scrie despre trecut * raportul scris istoric – politica/ideologia epocii

- cercetarea istorică presupune dincolo de trecutul propriu-zis, dincolo de metodologie, şi o serie de noţiuni, concepte, definiţii, care au un înalt grad de generalitate şi problematizare, iar aceste noţiuni, concepte şi definiţii reprezintă achiziţii, acumulări provenite din teoria generală a cunoaşterii şi achiziţii, acumulări teoretice extrase din practica cercetării şi investigaţiei istorice- de-a lungul timpului au apărut reflecţii teoretice care susţineau necesitatea ca istoricul să aibă şi cunoştinţe de filosofie istorică; astfel, istoricul şi filosoful istoric francez Henri I.Marrou spunea că „în cercetarea istorică nu se poate intra dacă istoricul nu e şi filosof, adică dacă nu a reflectat asupra naturii istoriei şi asupra condiţiei istoricului”- de aceea, azi se vorbeşte de „spaţiile ontologice” ale istoricului; aceste spaţii ontologice sunt elementele precedente, bagajul, instrumentarul teoretic al istoricului; au apărut din nevoia de a răspunde la câteva întrebări pe care scrisul istoric conştient şi le-a pus de-a lungul vremiiQ1: de ce istoricii care sunt contemporani dau interpretări diferite aceluiaşi eveniment?Q2: de ce există o selecţie subiectivă a faptelor, evenimentelor studiate de istorici?Q3: dacă acceptăm existenţa acestor precedente subiective, este istoria o ştiinţă sau o artă?Q4: e istoricul capabil să transmită adevărul despre trecut în integralitatea lui sau poate el transmite un adevăr nealterat, nedistorsionat asupra subiectului studiat?

- toate aceste întrebări au fost puse în secolul XX, după experienţa istoriei pozitiviste- perioada pozitivistă în definiţia lui I.H.Marrou era o epocă în care „scrisul istoric se afla în faza inocenţei” – adică, nu au existat reflecţii asupra statutului scrisului istoric, a rolului istoricului; exista „amorţeala în care pozitivismul i-a menţinut foarte mult pe istorici”; nu au existat meditaţii teoretice ale istoricilor, ce nu au avut nelinişti metodologice

* „religia” izvorului istoric, SURSA; totul era arhivă, sursă- fiecare societate lasă pentru memoria posterităţii doar ceea ce doreşte ea, ce crede ea că trebuie reţinut; livrează o imagine favorabilă, lasă în arhive doar ce vrea ea- „mistica arhivelor” a fost întreţinută de pozitivism; când istoria dorea să fie o ştiinţă – în secolul XIX, dominat de scientism- prima criză a scientismului: sf XIX, început de sec XX, a doua criză a scientismului: postmodernismul

1

- istoria nu e o explicaţie; există zone inexplicabile, „întâmplătorul”, zone ce nu pot fi cuantificate, reduse la nivelul unor formulări logice; istoria presupune înţelegere – înţelegi omul trecutului; un model comprehensiv- pozitivismul s-a aflat într-o stare de servitute faţă de izvoare; nu a avut posibilitatea să producă deliberări teoretice asupra istoriei şi a trecutului

Istoria între teoria cunoaşterii şi teoria comunicării- analiza cunoaşterii în domeniul istoriei să ţină cont de aspectele legate în general de teoria cunoaşterii în ştiinţele umane- cunoaşterea include 3 elemente1. SUBIECTUL cunoscător – istoricul2. OBIECTUL cunoaşterii – realitatea trecută3. CUNOAŞTEREA ca produs al procesului cognitiv, adică al interacţiunii dintre SUBIECT şi OBIECT

1. SUBIECTUL cunoscător- s-a pus accent pe subiectul cunoscător, pe istoric, elaborându-se un model idealist de cunoaştere, în sensul că, proclamând rolul important al subiectului cunoscător realitatea istorică e în cele din urmă un produs al subiectului cunoscător- trecutul se livrează doar de către istoric, trecutul există în măsura în care scriem despre el2. OBIECTUL cunoaşterii- se supralicitează realitatea istorică; s-a elaborat un model de cunoaştere construit pe teoria reflectării, adică: realitatea depăşeşte subiectul cunoscător, rolul acestuia reducându-se la unul contemplativ- cunoaşterea istorică e descrierea realităţii istorice DAR putem noi se o descriem perfect? Putem scana trecutul?3. se elaborează un model de cunoaştere în care atât subiectul cât şi obiectul cunoaşterii deţin un rol important – cunoaşterea în istorie e rezultatul unui proces cognitiv, în care obiectul cunoaşterii interacţionează cu subiectul cunoscător- cunoaşterea trecutului e o parte a procesului general de cunoaştere a lumii şi a realităţii înconjurătoare; de aceea şi scrisul istoric se poate plasa în raportul produsul cunoaşterii – ştiinţă- ştiinţa ca ştiinţă a lumii şi naturii e rezultatul cunoaşterii, e codificarea cunoaşterii într-un sistem de noţiuni, concepte, legităţi, axiome- între cunoaştere şi ştiinţă s-a instituit un raport de reciprocitate; ştiinţa depinde de procesul cunoaşterii, pentru că fără procesul cunoaşterii nu există efecte ale cunoaşterii, efecte care formează consistenţa ştiinţei; pe de altă parte, procesul cunoaşterii e bazat pe achiziţiile ştiinţifice existente; aceste achiziţii devin la rândul lor puncte de plecare pentru o nouă cunoaştere

(Interacţiunea A-B – rezultă efecte ale cunoaşterii, ce sunt condificate în legi, axiome; se obţine de fapt sinteza unui proces de cunoaştere, ce formează consistenţa ştiinţei )

2