Cursuri DM

5/17/2018 Cursuri DM - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/cursuri-dm 1/33

1

Capitolul 4

ORGANIZAREA INSTITUŢIONALĂ A DREPTULUI MEDIULUI

Secțiunea 1

IZVOARELE INTERNAŢIONALE

Dreptul internaţional al mediului este un domeniu extrem de vast şi de complex,

cuprinzând un număr de aproximativ 900 de tratate.

,,Conform definiţiei general acceptate, dreptul internaţional al mediului este

ansamblul regulilor de drept internaţional care au ca obiect protecţia mediului”. (S.

DOUMBÉ-BILLÉ, Force du droit et droit de la force en droit international de l'environnement,

in R. BEN ACHOUR și S. LAGHMANI [sub coordonarea], Le droit international à la croisée des

chemins. Force du droit et droit de la force, 2004, Pedone, p. 367)Dreptul international al mediului nu este astfel un drept autonom raportat la dreptul

internațional, fiind vorba de ,,un drept internațional, aplicat mediului”. (P.-M. DUPUY, Où en

est le droit international de l'environnement à la fin du siècle ?, RGDIP 1997. 873, spéc. p.

899)

§1 - Obiectivele dreptului internaţional

Pe plan internaţional, nu există o autoritate centrală care să poată defini interesul

general. Acesta este definit, pe cale de consecință, prin consens, în baza intereselor

naţionale.

Dreptul internaţional este format, astfel, prin coordonarea intereselor individuale ale

fiecărui stat. Cu alte cuvinte, dreptul internaţional public există pentru a proteja interesele

comune ce rezultă dintr-un compromis între interesele individuale ale statelor, în baza

principiului pacta sunt servanda, adică al voinței statelor.

A. Obiectivele tradiţionale ale dreptului internaţional al mediului

Dreptul internaţional al mediului abordează, tradițional, trei probleme:

- managementul resurselor naturale;

- combaterea poluării transfrontaliere;

- reducerea denaturărilor condițiilor concurenţei.

a - Protecţia resurselor naturale comune şi conservarea speciilor utile omului

Acest obiectiv există din cele mai vechi timpuri. În dreptul internaţional, resursele

naturale exploatabile au făcut de timpuriu obiectul unei protecții directe, prin:



2

- Convenţia privind protecţia păsărilor utile agriculturii, semnată la Paris în 19 martie

1902;

- Tratatul de la Washington din 7 februarie 1911 privind protecția focilor cu blană;

- Convenţia de la Washington privind reglementarea vânării balenelor din 2

decembrie 1946.Acestea urmau aceeaşi logică ca și astăzi, logică prin care organizaţiile internaţionale

(în special, Comisia Internaţională pentru Vânătoarea de Balene) sau regionale (Uniunea

Europeană) stabilesc cote anuale pentru capturile de peşte sau de mamifere marine.

Concentrându-se inițial pe împărțirea resurselor naturale între diferitele state,

dreptul internaţional al mediului a evoluat spre împărțirea acestora în timp, între generaţii.

Declaraţia de la Stockholm din anul 1972, ,,Resursele naturale ale globului, inclusiv aerul,

apa, pământul, flora şi fauna şi, în special, eşantioanele reprezentative ale ecosistemelor

naturale, trebuie să fie conservate în interesul generaţiilor prezente şi viitoare printr -o

planificare sau o gestiune atentă, după caz".

b - Combaterea poluării transfrontaliere

În 1941, într-un litigiu survenit între SUA şi Canada, în privința daunelor ocazionate de

emisiile poluante ale unei topitorii de metale neferoase situate de-a lungul frontierei

canadiene (Topitoria Trail) a fost pronunțată o celebră sentință arbitrală:

,,Niciun stat nu are dreptul de a folosi sau de a permite utilizarea pe teritoriul său,

astfel încât să provoace, prin emisiile de fum, un prejudiciu pe teritoriul unui alt stat, sau

proprietății sau persoanelor care se găsesc pe acesta, în cazul în care este vorba de

consecinţe grave şi dacă prejudiciul este stabilit prin dovezi clare şi convingătoare".

(Topitoria Trail, SUA c. Canadei, SA, 11 martie 1941, RSA III, p. 907).

Considerată expresia unei norme de drept internaţional cutumiar, această idee a fost

apoi consacrată în diverse texte internaţionale cu valoare obligatorie (precum Convenţia

privind poluarea atmosferică transfrontalieră pe o distanță lungă, semnată la Geneva la 13

noiembrie 1979 şi Convenţia privind efectele transfrontiere ale accidentelor industriale,

încheiată la Helsinki la 17 martie 1992).

c - Diminuarea denaturărilor condițiilor concurenţei

Un ultim obiectiv se înscrie în voința de a egaliza normele naţionale în scopul:

- în primul rând, evitării unor atitudini protecţioniste care s-ar prevala de protecţia

mediului;

- de a lupta împotriva ,,dumping-ului de mediu", încurajând statele lipsite de norme

de protecţie.



3

B - Noile obiective ale dreptului internaţional al mediului

Printre interesele comune generale ale statelor, trebuie să distingem o categorie

specială: a intereselor necesare menţinerii ordinii juridice fundamentale în societatea

internaţională. Aici regăsim şi dreptul mediului. Protecţia stratului de ozon, prevenirea încălzirii globale prin creșterea C02 și protecţia

pădurilor tropicale sunt considerate ca fiind vitale pentru întreaga omenire.

În această perspectivă, au fost adoptate mai multe texte:

- Convenţia de la Viena pentru protecţia stratului de ozon din 22 martie 1985;

- Protocolul de la Montreal privind materialele care distrug stratul de ozon de la 16

septembrie 1987;

- Convenţia-cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite privind schimbările climatice din 9

mai 1992;

- Convenţia de la Rio privind diversitatea biologică din 5 iunie 1992.Toate aceste acorduri au fost încheiate în vederea protejării intereselor vitale ale

umanității și ale generaţiilor viitoare.

La ora actuală, statele rămân suverane şi coordonarea intereselor naţionale rămâne o

chestiune delicată. Protecţia mediului constituie însă ilustrarea unei cooperări accentuate

ale cărei instrumente se multiplică și sunt tot mai elaborate.

§2 - Organizaţiile internaţionale

Fenomenul apariției organizaţiilor interguvernamentale pe scena dreptului

internaţional este recent.

Organizaţiile interguvernamentale sunt asociaţii de stat care împărtăşesc obiective

comune. Ele presupun un acord permanent (un tratat sau o rezoluţie a Adunării Generale a

Organizaţiei Naţiunilor Unite), structuri decizionale, buget, administrație şi un sediu social.

Dacă crearea primelor organizații internaţionale datează din secolul trecut, abia la

sfârşitul celui de-al doilea război mondial, numărul şi greutatea lor politică au adus în

discuție calitatea acestora de subiecte de drept internaţional, recunoscută anter ior exclusiv

statelor suverane.

1 - Grupurile de state

Anumite grupuri de state pot avea un rol special cu privire la crearea anumitor norme

privind mediul, contribuind Ia apariția unui drept regional ecologic.

Este vorba, de exemplu, de Acordul dintre Franţa şi Elveţia din 16 noiembrie 1962

pentru protecţia lacului Leman sau Convenţia privind cooperarea pentru protecţia sau

utilizarea durabilă a Dunării sau Acordul din 27 octombrie 1960 între unele landuri germane

(Baden-Württemberg, Bavaria), Austria şi Elveţia privind protecţia lacului Constance împotriva poluării.



4

Astfel, de exemplu, statele baltice, din proprie iniţiativă, au încheiat la 22 martie 1974

Convenţia de la Helsinki pentru protecţia mediului marin din zona Mării Baltice.

2 – Organizațiile interguvernamentale

Organizaţii interguvernamentale în domeniul mediului sunt acum foarte numeroase.

În principiu, orice stat poate fi un membru al unei OIG.

ONU

ONU a fost înfiinţată la 24 octombrie 1945 când un număr de 51 de ţări s -au angajat

să menţină pacea prin cooperare internaţională şi securitate colectivă. Astăzi, aproape toate

naţiunile lumii sunt membre ONU: în total 192 de state.

ONU oferă mijloace pentru rezolvarea conflictelor internaţionale şi pentruformularea de politici în chestiuni care ne afectează pe toţi.

La recomandarea conferinței Naţiunilor Unite, Adunarea Generală a creat în 1972 un

organism subsidiar dotat cu un consiliul de administraţie şi un secretariat: UNEP (Programul

Naţiunilor Unite pentru Mediu). Acesta are sediul la Nairobi.

Printre realizările UNEP:

- Convenţia de la Washington privind comerţul internaţional cu specii sălbatice

ameninţate cu dispariţia, semnată în 3 martie 1973.

Convenţia are drept scop protejarea anumitor specii pe cale de dispariţie prin

exploatarea excesivă, printr-un sistem de autorizații de import şi de export. Autorizaţiile sunt

emise de un organ de gestiune național cu avizul unei autorități ştiinţifice.

Convenţia privind controlul circulaţiei transfrontaliere a deşeurilor periculoase şi al

eliminării acestora, semnată la Basel la 22 martie 1989.

Este vorba de controlul transferurilor de deşeuri şi de prevenirea traficului de deşeuri

toxice de tipul celui care a avut loc la Abidjan cu ceva timp în urmă. Cazul recent (septembrie

2006) al companiei britanice Trafigura, navlositorul navei Probo Koala, care a descărcat 580

de tone de deşeuri toxice la Abidjan, provocând moartea a zeci de persoane şi intoxicarea a

altor câteva mii, ne permite să înţelegem mai bine interesul unei astfel de convenții.

Comisia Economică a Naţiunilor Unite pentru Europa (UNECE)

Creație din 1947 a Consiliului Economic şi Social al Naţiunilor Unite, inițial însărcinat

cu reconstrucția economiei europene devastate de cel de-al doilea război mondial, Comisia

Economică pentru Europa adună în prezent 55 de state (inclusiv toate statele Europei, Asiei

Centrale şi Transcaucazului, Canada, Statele Unite ale Americii şi Israel şi Elveţia).

Activităţile desfăşurate de UNECE în domeniu au ca obiectiv protecţia mediului şi a

sănătăţii umane şi promovarea dezvoltării durabile în ţările membre, conform principiilorAgendei 21.



5

Ea se află la originea mai multor instrumente internaționale, inclusiv:

- Convenţia privind poluarea atmosferică transfrontalieră la lungă distanță, semnată

la Geneva la 13 noiembrie 1979

- Convenţia privind efectele transfrontiere ale accidentelor industriale şi Convenţia

privind protecţia şi utilizarea cursurilor de apă transfrontiere şi a lacurilor internaţionale, încheiate la Helsinki la 17 martie 1992;

- Convenţia privind accesul la informaţii, participarea publicului la procesul decizional

şi accesul la justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus (Danemarca ) la 25 iunie 1998.

UNESCO

Organizația Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO) s-a

preocupat de mediu pentru o anumită perioadă (înainte de înființarea UNEP). UNESCO este

în continuare preocupată de relaţia populațiilor dezavantajate cu mediul şi de problemelespecifice ce decurg de aici, inclusiv păşunatul excesiv şi despăduririle, prin intermediul

programului MAB (Omul şi Biosfera) mai ales.

UNESCO se află la orginea a două importante instrumente:

- Convenția de la Ramsar (din 2 februarie 1971) asupra zonelor umede de importanţă

internaţională (de exemplu, Camargue, Djoudj în Senegal). Fiecare parte desemnează zone

umede pe care se angajează să le protejeze, prin planuri de amenajare şi de conservare .

Sunt situri Ramsar: Delta Dunării, Insula Mică a Brăilei, Lunca Mureșului, Complexul Piscicol

Dumbrăvița, Lacul Techirghiol.

- Convenţia de la Paris (din 16 noiembrie 1972) cu privire la protejarea patrimoniului

mondial cultural şi natural: acest acord permite menţionarea în inventarul patrimoniului

mondial, alături de capodoperele arhitecturale, a unor situri naturale de importanţă

internaţională (de exemplu, Golful Porto din Corsica, Muntele St. Michel).

Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA)

Agenția Internațională pentru Energie Atomică este o organizație internațională

creată în 1957, sub egida ONU, cu sediul la Viena, care are ca principală sarcină, potrivit

statutului său, să contribuie la dezvoltarea și folosirea practică a energiei atomice în scopuri

pașnice și la dezvoltarea cercetărilor științifice în acest domeniu, cu o misiune de instruire şi

asistenţă din partea experţilor.

Ea are o autoritate de reglementare pentru a adopta norme de protecţie împotriva

radiaţiilor ionizante, inclusiv gestiunea deşeurilor radioactive.

Accidentul de la Cernobîl a determinat agenția să supună semnării două acorduri :

Convenţia cu privire la notificarea rapidă a unui accident nuclear şi Convenția cu privire la

asistenţa în caz de accident nuclear, care datează din septembrie 1986.



6

Agenţia se află, de asemenea, la originea unui cod de bune practici privind circulaţia

transfrontalieră a deşeurilor radioactive, adoptată la 27 iunie 1990 şi a Convenţiei privind

siguranţa nucleară, semnată la Viena în septembrie 1994.

Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO)

Scopul principal al FAO este de a asigura supravieţuirea din punct de vedere

alimentar a unei populaţii în continuă creştere. În acest sens, ea caută stabilirea unui

echilibru între gestionarea resurselor alimentare şi ameliorarea mediului, prin promovarea în

special a policulturii de subzistenţă față de monocultura de export.

FAO a adoptat câteva texte care pot avea efecte pozitive în ceea ce privește mediul,

astfel cum este prima rezoluţie privind manipulările genetice în agricultură (1983), un cod

internaţional pentru utilizarea pesticidelor (1985) sau un acord care reglementează pescuitul

în larg (1993).

Organizaţia Maritimă Internaţională (OMI) şi Organizaţia Meteorologică Mondială

(OMM)

Ambele organizaţii merită menţionate, prima pentru inițiativa de a elabora

principalele convenţii privind combaterea poluării marine, a doua pentru că permite

observarea fenomenelor care pot avea consecinţe importante pentru mediu, precum

încălzirea atmosferei legată de efectul de seră, sau deteriorarea stratului de ozon.

Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE)

OCDE, care are 33 de membri este adesea descrisă ca fiind ,,clubul ţărilor bogate" (ea

include majoritatea ţărilor europene şi Canada, SUA şi Japonia).

Realizând previziuni economice pe termen lung, această organizaţie a trebuit să ia în

considerare efectele degradării mediului şi costul protecţiei sale. Din 1970, a fost înființată o

comisie de mediu în cadrul său.

Lucrările OCDE sunt, fără îndoială, la originea principiului ,,poluatorul plăteşte”. Rolul

său este important în combaterea poluării aerului şi a apei, precum şi a poluării

transfrontaliere și a tranferurilor de deşeuri periculoase.

Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC)

OMC a fost înființată la 1 ianuarie 1995, dar sistemul comercial pe care îl reprezintă

are aproape o jumătate de secol.

Succesoare a Acordului General asupra Tarifelor Vamale și Comerț (GATT), care nu

beneficia de o structură permanentă, OMC include astăzi un organism de soluţionare a

litigiilor în fața căruia ţările care se consideră prejudiciate pot depune o plângere.



7

În cadrul organizaţiei, există diverse acorduri, printre care, în acest domeniu, Acordul

privind măsurile sanitare şi fitosanitare, numit Acordul SPS.

Acest acord cuprinde normele care decurg din articolul XX b) din GATT 1994

referitoare la ,,măsurile necesare protecției vieții şi sănătății oamenilor, animalelor şi

prezervării plantelor" pe care un membru le poate ca excepţie generală la angajamentelesale în favoarea unui comerț liber. Pe scurt, acestea sunt norme privind securitatea

produselor alimentare şi norme sanitare pentru animale şi plante.

Consiliul Europei

Consiliul Europei a fost interesat de la începutul anilor '60 de problema mediului.

Printre lucrările sale, regăsim:

- Carta apei (1968)

- Carta solurilor (1972),- Convenţia de la Berna din 19 septembrie 1979 privind conservarea vieții sălbatice şi

a habitatelor naturale din Europa

Mai recent, au apărut:

- Convenţia de la Lugano (21 iunie, 1993) privind răspunderea civilă pentru daunele

rezultate din activităţile periculoase pentru mediu.

- Convenţia privind protecţia mediului prin intermediul dreptului penal, din 4

noiembrie 1998.

- Convenţia de la Florenţa cu privire la protecția peisajelor, în vigoare de la 1 martie

2004.

Secțiunea 2

IZVOARELE EUROPENE

§ 1 – Competenţele Uniunii europene în domeniul mediului

Corpusul juridic privind protecţia mediului în dreptul european conţine acum un

număr impresionant de reguli şi principii. Lucrurile nu au stat însă așa de la început:

1 - Actul Unic European

Adoptat în 8 iulie 1986 şi intrat în vigoare la 1 iulie 1987, Actul Unic European are un

aport fundamental, conferind Comunității o competenţă în domeniul mediului.

Trei articole noi sunt fundamentale:

Două articole specifice:- articolul 130R, care se ref eră la competenţa ratione materiae



8

- articolul 130S, care privește procedura de adoptare de măsuri.

- un articolul 100A, articol general care vizează măsurile destinate apropierii

legislațiilor în vederea funcţionării pieţei interne, inclusiv în ceea ce priveşte protecţia

mediului.

Articolul 130R prevede că:

,,(1) Măsurile comunitare referitoare la mediu au următoarele obiective:

- păstrarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului;

- contribuţia la protecţia sănătăţii umane;

- asigurarea unei utilizări prudente şi raţionale a resurselor naturale.

(2) Măsurile comunitare privind mediul se bazează pe principiul acţiunii preventive,

de remediere, în funcţie de priorităţi, la sursă, a daunelor aduse mediului, şi pe principiul

„poluatorul plăteşte”. Cerinţele de protecţie a mediului sunt o componentă a celorlalte

politici comunitare.(3) Pentru elaborarea măsurilor privind mediul, Comunitatea ţine cont de:

- datele ştiinţifice şi tehnice disponibile;

- condiţiile de mediu în diverse regiuni ale Comunităţii;

- beneficiile şi costurile potenţiale ale acţiunii sau inacţiunii;

- dezvoltarea economică şi socială a Comunităţii ca întreg şi dezvoltarea echilibrată a

regiunilor sale.

(4) Comunitatea ia măsuri privind mediul în măsura în care obiectivele menţionate la

alineatul (1) pot fi îndeplinite mai bine la nivel comunitar decât la nivelul statelor membre

luate individual. Fără a aduce atingere anumitor măsuri de natură comunitară, statele

membre finanţează şi pun în aplicare celelalte măsuri.

(5) În cadrul competenţelor corespunzătoare, Comunitatea şi statele membre

cooperează cu ţări terţe şi cu organizaţiile internaţionale responsabile. Mecanismele privind

cooperarea Comunităţii pot fi supuse acordurilor între Comunitate şi terţii implicaţi, care

sunt negociate şi încheiate în conformitate cu articolul 228.

Dispoziţiile paragrafului anterior nu aduc atingere competenţei statelor membre de a

negocia în cadrul organismelor internaţionale şi de a încheia acorduri internaţionale”.

Potrivit articolului 130S:

,,Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei şi după consultarea

Parlamentului European şi a Comitetului Economic şi Social, stabileşte măsurile care trebuie

luate de către Comunitate.

Consiliul, în condiţiile stabilite în paragraful anterior, defineşte acele chestiuni asupra

cărora urmează să se ia decizii cu majoritate calificată”.

Iar, conform articolului 100A (1) ,,(...) Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, în

cooperare cu Parlamentul European şi după consultarea Comitetului Economic şi Social,adoptă măsurile de apropiere a dispoziţiilor stabilite prin legile, regulamentele şi normele



9

administrative ale statelor membre care au ca obiectiv stabilirea şi funcţionarea pieţei

interne”.

2 - Tratatul privind Uniunea Europeană

Adoptat la Maastricht în 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993,

Tratatul privind Uniunea Europeană a adus unele modificări în domeniul politicii de mediu.

Chiar dacă modificările aduse de Tratatul de la Maastricht sunt mai puţin spectacu loase, în

ceea ce privește mediul decât cele aduse de Actul Unic European, ele nu sunt neglijabile.

Printre cele mai importante regăsim:

a) respectarea mediului este plasată aproape pe picior de egalitate cu obiectivele

economice clasice urmărite de tratat.

Două articole subliniază importanţa dezvoltării durabile şi a politicii de mediu.

Comunitatea se angajează: - conform art. 2: să promoveze o dezvoltare armonioasă şi echilibrată a activităţilor

economice pe întregul său teritoriu precum și o creştere durabilă şi non inflaţionistă

respectând mediul;

- art. 3 din tratat, care defineşte acţiunile Comunităţii, se referă acum în mod expres

la ,,o politică în domeniul mediului” (articolul 3 lit. k)).

b) o consolidare a articolelor 130R şi 130S şi menținerea art. 100A.

3 - Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Amsterdam, adoptat la 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai

1999, nu aduce decât câteva modificări prevederilor referitoare la mediu.

Articol 2 înscrie printre misiunile Comunităţii pe aceea de promovare a ,,unui nivel

ridicat de protecţie şi de îmbunătăţire a calităţii mediului".

În mod similar, unul dintre principiile generale ale articolului 130R face de acum

obiectul unui articol specific în cadrul principiilor de bază ale Uniunii Europene. Noul art. 6

este prevede că: ,,Cerinţele de protecţie a mediului trebuie integrate în definirea şi punerea

în aplicare a politicilor şi acţiunilor Comunităţii prevăzute la articolul 3, în special pentru

promovarea dezvoltării durabile.”

Principiul integrării nu mai apare, prin urmare, doar ca un principiu al politicii

Comunității în domeniul mediului, ci ca un principiu aplicabil întregului Tratat CE, ceea ce îi

amplifică substanțial incidența juridică şi politică.

4 - Tratatul de la Nisa

Acest tratat, adoptat la Summit-ul de la Nisa în decembrie 2000 şi semnat la data de

26 februarie 2001, nu aduce modificări majore în ceea ce priveşte mediul.



10

Trebuie reținută însă prevederea din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii

Europene (7 decembrie 2000), care precizează, la articolul 37 - Protecţia mediului, că:

,,Politicile Uniunii trebuie să prevadă un nivel ridicat de protecţie a mediului şi de

îmbunătăţire a calităţii acestuia, care să fie asigurat în conformitate cu principiul dezvoltării

durabile”.Carta are aceeaşi valoare în prezent ca şi tratatele însele.

5 - Tratatul de la Lisabona

Intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona nu modifică

fundamental competenţele în materia mediului, dar schimbă numerotarea articolelor.

§ 2 - Fundamentele și conținutul competenței în domeniul mediului

Există mai multe fundamente posibile pentru o intervenţie a Uniunii Europene în

domeniul mediului:

- dispoziţiile specifice referitoare la mediu: articolele 191, 192 şi 193 (fostele 174 -

176)

- dispoziţie care să permită apropierea legislaţiilor statelor membre care au ca obiect

funcţionarea pieţei interne: articolul 114 (fost 95)

- articolul 352 (competența subsidiară) (fostul 308) care a servit ca bază Directivei

79/409 din 2 aprilie 1979 privind conservarea păsărilor sălbatice.

Alte dispoziții pot, de asemenea, fonda în mod direct acţiuni în favoarea mediului.

Este cazul, de exemplu, al politicii agricole (articolul 43, fostul 37), care a fondat măsurile de

agro-mediu.

Alte prevederi ale Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene pot juca un rol

important indirect: este mai ales cazul limitărilor aduse importurilor, exporturilor sau

tranzitului mărfurilor din motive ce țin în special de protecţia sănătăţii şi a vieţii persoanelor,

animalelor sau prezervării plantelor (articolul 36 - fost 30) sau de politica comercială comună

(articolul 207, fostul 133).

Dreptul european derivat (regulamente, directive etc.) al mediului va fi uneori

adoptat în baza competenţei de mediu (articolul 192), alteori, ca o măsură de apropiere a

legislaţiilor (art. 114).

Articolul 191 (1) din Tratatul privind funcţionarea UE enumeră obiectivele ce trebuie

urmărite în cadrul politicii europene în domeniul mediului.

Primul obiectiv al politicii Uniunii în domeniul mediului constă în ,,conservarea,

protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului".



11

Al doilea obiectiv este cel al ocrotirii sănătății oamenilor. Există directive aflate la

limita dintre protecţia mediului şi a consumatorului sau a sănătăţii publice.

De exemplu:

• Directiva privind calitatea apei potabile;

• Directiva privind calitatea apei de îmbăiere; • Directiva privind diseminarea deliberată de OMG-uri.

Al treilea obiectiv constă în utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale.

Noţiunea de ,,resurse naturale" nu este definită în tratat. Ea poate acoperi:

- speciile de floră şi faună,

- apa, uleiul, gazele naturale, mineralele etc.

Al patrulea obiectiv este ,,promovarea pe plan internațional a unor măsuri destinate

să contracareze problemele de mediu la scară regională sau mondială și în special lupta împotriva schimbărilor climatice". Tratatul de la Lisabona adaugă ,,în special lupta împotriva

schimbărilor climatice".

Uniunea Europeană are competenţa de a acţiona pe plan internaţional. Art icolul 191

§ 4 menţionează în mod expres cooperarea Uniunii şi a statelor membre cu ţări terţe şi cu

organizaţii internaţionale.

Secțiunea 3

IZVOARELE DE DREPT INTERN

§ 1 – Izvoarele dreptului mediului

În continuare, ne vom referi la izvoarele interne formale ale dreptului mediului, adică

acelea care conferă unei norme caracter de drept pozitiv.

1. Constituția

În urma revizuirii din 2003, legea noastră fundamentală a consacrat „dreptul oricărei

persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic” (art. 35) şi a stabilit

raportul acestuia cu dreptul de proprietate *art. 44 alin. (7) „Dreptul de proprietate obligă la

respectarea sarcinilor privind protecţia mediului ...”+.

S-au păstrat elementele şi implicaţiile din domeniul economic, prin obligaţia statului

de a asigura: exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional *art. 135

(2) lit. d)+, refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibruluiecologic *lit. e)+ şi crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii *lit. f)+.



12

2. Legea propriu-zisă

Legea propriu-zisă este izvor al dreptului mediului în cazul în care reglementează

relaţiile sociale privind protecţia, conservarea sau ameliorarea mediului.

Ea reprezintă unul dintre izvoarele cele mai importante ale acestei ramuri de drept.Există în numeroase ţări tendința adoptării unor legi-cadru pentru protecţia mediului, care

enunţă principiile generale de acţiune, la nivelul întregului domeniu şi pe „sectoare“,

preluate şi concretizate apoi prin legi speciale, „sectoriale“.

Este şi cazul României, unde Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005 privind protecţia

mediului (aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 265/2006) are caracterul unei legi -cadru,

care stabileşte „principiile şi elementele strategice“, ele¬mentele cadrului juridic orizontal

(garanţiile dreptului la un mediu sănătos, procedura de autorizare a activităţilor economice

şi sociale cu impact asupra mediului), regulile fundamentale ale reglementărilor sectoriale

(regimului substanţelor şi deşeurilor peri¬culoase, precum şi al altor deşeuri, regimul îngrăşămintelor chimice şi al pesticidelor, regimul privind asigurarea protecţiei împotriva

radiaţiilor ionizante şi securităţii surselor de radiaţii, protecţiei împotriva radiaţiilor ionizante

şi securităţii surselor de radiaţii, protecţiei apelor şi ecosistemelor acvatice, protecţiei

atmosferei ş.a.), atribuţiile şi răspunderile autorităţilor publice, obligaţiile persoanelor fizice

şi juridice, sancţiuni. În baza prevederilor sale s-au adoptat numeroase reglementări

speciale.

3. Tratatele internaţionale

Potrivit dispozițiilor art. 11 (2) din Constituţia României, „tratatele ratificate de

Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern“. În caz de contra¬rietate între un tratat

şi o lege, primează dispoziţiile tratatului. Ca atare, tratatele internaţionale cu privire la mediu

pe care România le-a adoptat sau la care a aderat fac parte din dreptul intern şi constituie

izvoare pentru dreptul mediului, indiferent de caracterul lor – bilateral sau multilateral – sau

domeniul la care se referă.

4. Dreptul european

În urma aderării României la Uniunea Europeană (la data de 1 ianuarie 2007), dreptul

european a devenit izvor direct pentru dreptul intern, inclusiv pentru dreptul mediului.

Astfel, prevederile tratatelor Constitutive ale Comunităţilor Europene, precum şi celelalte

reglementări cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile

interne şi un efect direct (după caz) (art. 148 din Constituția României).

În aceste condiţii, dreptul european al mediului (care, cu cele peste 250 de acte

normative ale sale, reprezintă circa 40% din reglementările europene) constituie un izvor

important pentru dreptul mediului.



13

Textele constitutive delimitează obiectivele urmărite şi fundamentele acţiunilor în

materie, prevăzând mai multe principii: principiul introducerii cerinţelor de mediu în

celelalte politici europene, principiul precauţiei, principiul prevenirii, principiul ,,poluatorul

plăteşte” şi principiul corectării cu prioritate la sursă a atingerilor aduse mediului. Conform

principiului subsidiarităţii, competenţa Uniunii în domeniul mediului este una reziduală, însensul că intervenţia Uniunii nu e permisă decât dacă măsura preconizată este mai eficace la

acest nivel, decât la cel naţional.

5. Actele guvernamentale

Potrivit articolului 108 din Constituția României, guvernul adoptă două categorii de

acte:

- hotărâri (emise pentru organizarea executării legilor);

- ordonanţe (emise în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiileprevăzute de acestea) şi ordonanţe de urgenţă. În măsura în care aceste acte normative se

referă la protecţia, ameliorarea şi conservarea mediului, constituie izvoare ale acestei

ramuri.

De asemenea, ordinele ministeriale în materie pot avea o atare calitate.

6. Actele autorităţilor publice locale

Actele, respectiv hotărârile adoptate de consiliile locale în exercitarea atribuţiilor

privind protecţia şi refacerea mediului; conservarea, restaurarea şi punerea în valoare a

monumentelor istorice şi de arhitectură, a parcurilor şi rezervaţiilor naturale *art. 35 (2) și (2)

din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, republicată+ constituie izvoare ale

dreptului mediului.

7. Mijloace auxiliare

Dintre mijloacele auxiliare, jurisprudenţa, doctrina şi dreptul comparat se regăsesc şi

în cadrul dreptului mediului.

Jurisprudenţa

Înţeleasă ca dreptul (obiectiv) care se degajă din hotărârile adoptate de către

instanţele judecătoreşti, jurisprudenţa nu este considerată ca un izvor de drept propriu-zis în

sistemul nostru de drept (ca de altfel în toate sistemele de drept continental), ci are un rol

auxiliar, contribuind la fixarea şi dez¬voltarea reglementărilor existente ori la stimularea

legislatorului în adoptarea altora noi.



14

Doctrina

Ca operă a teoreticienilor dreptului, doctrina analizează dreptul pozitiv. În acest mod

ea influenţează atât elaborarea şi adaptarea reglementărilor juridice, cât şi aplicarea

acestora de către instanţele judiciare. În prezent doctrina are şi în ţara noastră un rol tot mai important, datorită

multiplicării numărului lucrărilor apărute pe această temă.

Dreptul comparat

Apariţia şi dezvoltarea de „drepturi ale mediului“ în diverse ţări ale lumii fac

indispensabil studiul comparativ al acestora. El urmăreşte în primul rând desprinderea

tendinţelor generale ale evoluţiei reglementărilor naţionale, de armonizare şi chiar de

unificare a lor (ca de exemplu în cadrul UE). În acelaşi timp, experienţele şi soluţiile adoptate în legislaţia altor state pot influenţa procesul de elaborare şi/sau aplicare a dreptului

mediului în altele. Pentru ţările asociate Uniunii Europene un rol deosebit de important

joacă în acest sens procesul de apropiere a legislaţiei naţionale cu regle¬mentările dreptului

european al mediului, care va duce la uniformizarea continentală accelerată a normelor

juridice.

§ 2 – Instituțiile mediului

Ministerul Mediului şi Pădurilor (MMP)

Ministerul Mediului şi Pădurilor (MMP) realizează politica naţională în domeniile

mediului, gospodăririi apelor şi managementului silvic, îndeplinind rolul de autoritate de

stat, de sinteză, coordonare şi control în aceste domenii, direct sau prin organisme tehnice

specializate, autorităţi sau instituţii publice aflate în subordinea, coordonarea sau sub

autoritatea ministerului.

Ministerul Mediului şi Pădurilor acţionează pentru a proteja mediul şi resursele

naturale, pentru a garanta generaţiei actuale şi celor viitoare un mediu curat, în armonie cu

dezvoltarea economică şi progresul social.

Printre prioritățile MMP regăsim:

- integrarea cerinţelor privind protecţia mediului în celelalte politici sectoriale, în

concordanţă cu cerinţele şi standardele europene şi international;

- ocrotirea biodiversității, reabilitarea infrastructurii costiere a litoralului românesc,

redimensionarea ecologică și economică a Deltei Dunării;

- ameliorarea calității factorilor de mediu în zonele urbane si rurale;

- managementul riscului și prevenirea dezastrelor (provocate în special de

inundații).



15

În subordinea MMP funcţionează următoarele instituţii publice cu personalitate

juridică: Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului (ANPM), Administraţia Rezervaţiei

Biosferei „Delta Dunării” şi Garda Naţională de mediu.

A. Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului (ANPM) (înfiinţată prin Hotărârea deGuvern nr. 1625/2003 şi reorganizată prin Hotărârea de Guvern nr. 918/2010) este o

instituție publică cu personalitate juridică, finanțată de la bugetul de stat, organ de

specialitate al administrației publice centrale, în subordinea autorității publice centrale

pentru protecția mediului, cu competențe în implementarea la nivel național a politicilor,

strategiilor și a legislației în domeniul protecției mediului *art. 1 alin. (1)+.

Conform art. 3 din Hotărârea de Guvern nr. 918/2010, ca autoritate de execuție și

implementare, în subordinea autorității publice centrale pentru protecția mediului, ANPM

are următoarele funcții în domeniul protecției mediului:

a) de suport tehnic pentru fundamentarea proiectelor de acte cu caracter normativ, astrategiilor și politicilor sectoriale, cât și a planurilor de acțiune în domeniul protecției

mediului;

b) de implementare a politicilor, strategiilor și legislației din domeniul protecției

mediului, la nivel național;

c) de coordonare a activității agențiilor regionale pentru protecția mediului și a

agențiilor judetene pentru protecția mediului;

d) de autoritate care emite acte de reglementare, potrivit prevederilor legale;

e) de instruire și perfecționare continuă a personalului aparținând instituțiilor publice

din subordine;

f) de reprezentare în domeniul său de activitate, în relațiile interne și externe,

conform mandatului acordat de conducătorul autorității publice centrale pentru protecța

mediului.

Potrivit art. 2 (1) din Hotărârea de Guvern nr. 918/2010, Agenția Națională pentru

Protecția Mediului are în subordine 8 agenții regionale pentru protecția mediului și 34 de

agenții județene pentru protecția mediului.

Agenţiile regionale pentru protecţia mediului sunt instituţii publice cu personalitate

juridică care îndeplinesc atribuţiile ANPM la nivel regional, în domeniile implementării

strategiilor şi politicilor de mediu, legislaţiei în vigoare şi coordonează elaborarea planurilor

de acţiune la nivel regional. Emit acte de autorizare în domeniul protecţiei mediului.

Agenţiile judeţene pentru protecţia mediului sunt instituţii publice cu personalitate

juridică, în subordinea ANPM, cu statut de servicii publice deconcentrate şi îndeplinesc

atribuţiile aferente autorităţilor publice teritoriale pentru protecţia mediului la nivel

judeţean.

B. Garda Naţională de Mediu (GNM) (reorganizată şi funcţionând conform Hotărârii

de Guvern nr. 112/2009) este instituţie publică „de inspecţie şi control”, cu statut de „organ

de specialitate al administraţiei publice centrale”, având personalitate juridică şi aflată însubordinea M.M.P (art. 1).



16

Conform Hotărârii de Guvern nr. 112/2009, GNM este responsabilă de asigurarea

controlului implementării profesioniste, uniforme şi integrate a politicii Guvernului de

aplicare a legislaţiei naţionale armonizate cu cea comunitară în domeniul protecţiei mediului

(art. 2 (1)).

GNM are atribuţii în aplicarea politicii Guvernului în materia prevenirii, constatării şisancţionării încălcării prevederilor legale privind protecţia mediului, inclusiv a nerespectării

reglementărilor prevăzute în legile specifice domeniului controlului poluării industriale şi

managementului riscului, substanţelor şi preparatelor periculoase, biodiversităţii şi ariilor

naturale protejate, fondului de mediu şi altor domenii prevăzute de legislaţia specifică în

vigoare (art. 2 (2)).

În plan teritorial, GNM are în subordine 8 comisariate regionale, instituţii cu

personalitate juridică a căror structură organizatorică include 41 de comisariate judeţene,

Comisariatul Municipiului Bucureşti şi Comisariatul Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”,

organizate ca servicii fără personalitate juridică în cadrul comisariatelor regionale de careaparţin (art. 10 din Hotărârea de Guvern nr. 112/2009).

C. Administraţia Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării (ARBDD)” (constituită prin Legea

nr. 82/1993 privind constituirea Rezervaţiei Biosferei ,,Delta Dunării", cu modificările

ulterioare) este o instituţie publică, cu personalitate juridică, având ca misiune

„administrarea patrimoniului natural din domeniul public de interes naţional al rezervaţiei,

precum şi pentru refacerea şi protecţia unităţilor fizice-geografice aferente acesteia” (art. 4

din Legea nr. 82/1993).

Conducerea ARBDD aparține Consiliului ştiinţific (format din 15 membri, dintre care 3

reprezentanţi ai administraţiei publice locale) şi Colegiului executiv, ambele organisme

având ca preşedinte pe Guvernatorul Rezervaţiei. Corpul de inspecţie şi pază realizează

supravegherea întregului teritoriu al rezervaţiei şi sancţionează nerespectarea măsurilor de

protecţie stabilite conform legii. Administraţia îndeplineşte funcţia de autoritate de mediu

pe teritoriul rezervaţiei şi organism de gestiune a problemelor de protecţie şi conservare a

patrimoniului natural al zonei deltaice, conform statutului său intern şi internaţional de

rezervaţie a biosferei.

Organisme consultative

Pe lângă Ministerul Mediului şi Pădurilor funcţionează următoarele organisme

consultative:

a) Comitetul Ministerial pentru Situaţii de Urgenţă;

b) Comisia Naţională pentru Siguranţa Barajelor şi a Altor Lucrări Hidrotehnice;

c) Comitetul Naţional Român pentru Programul Hidrologic Internaţional;

d) Comisia naţională de acordare a etichetei ecologice;

e) Comitetul consultativ de organizare şi coordonare a schemelor de management demediu şi audit;



17

f) Comitetul interministerial pentru coordonarea integrării domeniului protecţiei

mediului în politicile şi strategiile sectoriale la nivel naţional;

g) Comisia tehnico-economică;

h) Centrul Român pentru Reconstrucţia Ecologică a Râurilor şi Lacurilor.

Structuri pentru probleme ecologice globale

A. Comisia Naţională privind Schimbările Climatice (CNSC) (înfiinţată prin Hotărârea

de Guvern nr. 1275/1996 şi reorganizată prin Hotărârea de Guvern nr. 658/2006) este un

organism interministerial, fără personalitate juridică care ,,promovează măsurile şi acţiunile

necesare aplicării unitare pe teritoriul României” a obiectivelor şi prevederilor Convenţiei-

cadru privind schimbările climatice (1992) şi ale Protocolului de la Kyoto (1997), ratificate de

România (art. 1 și art. 2 din Hotărârea de Guvern nr. 658/2006).

B. Comitetul Naţional pentru Protecţia Stratului de Ozon (CNPSO) (înfiinţat prin

Hotărârea de Guvern nr. 243/1995) constituie un organism interministerial, fără

personalitate juridică, menit să promoveze măsurile şi acţiunile necesare aplicării pe

teritoriul României a prevederilor de la Viena privind protecţia stratului de ozon, adoptată în

anul 1985, a protocoalelor şi amendamentelor ulterioare la acestă convenţie, ratificate de

statul român (art. 1 și art. 2 din Hotărârea de Guvern nr. 243/1995).



18

Capitolul 5

PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI MEDIULUI

Secțiunea I

PRINCIPIUL INTEGRĂRII CERINȚELOR DE MEDIU

ÎN CELELALTE POLITICI SECTORIALE

Vom începe analiza principiilor și fundamentelor politicii de mediu și ale dreptului

mediului cu un principiu preluat atât în politica de mediu cât și în dispozițiile de aplicare

generală ale Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene: ,,(c)erințele de protecție amediului trebuie integrate în definirea și punerea în aplicare a politicilor și acțiunilor Uniunii,

în special pentru promovarea dezvoltării durabile" (articolul 11 TFUE).

Principiul integrării cerințelor de mediu în celelalte politici sectoriale se regăseşte atât

în textele de drept internaţional, cât şi în cele ale legislaţiei europene sau ale dreptului

național.

§ 1 - La nivel internaţional

Considerat a constitui ,,esența conceptului de dezvoltare durabilă” (Y. Petit,

Environnmenet, Dalloz, 2010), principiul integrării a fost formulat în principiul 13 al

Declaraţiei din 13 iunie 1972 de la Stockholm, potrivit căruia: ,,(p)entru a realiza un

management mai raţional al resurselor, care să conducă astfel la îmbunătăţirea mediului,

Statele trebuie să adopte o abordare integrată şi coordonată a planurilor lor de dezvoltare,

pentru a asigura că dezvoltarea lor este compatibilă cu necesitatea de a proteja şi îmbunătăţi

mediul în beneficiul propriei populaţii".

La cea de a doua Conferinţă a Naţiunilor Unite privind mediul şi dezvoltarea, care a

avut loc la Rio de Janeiro, Declaraţia din 13 iunie 1992, care stabileşte douăzeci și şapte de

principii, menţiona un principiu 4, potrivit căruia: ,,(p)entru o dezvoltare susţinută, protecţia

mediului va constitui o parte integrantă a procesului de dezvoltare şi nu poate fi considerată

separată de acesta".

De asemenea, Agenda 21 îi consacră un întreg capitol - Capitolul 8 dedicat ,,integrării

procesului de luare a deciziilor cu privire la mediu şi dezvoltare". Acest capitol identifică o

serie de acţiuni ce trebuie întreprinse şi mijloacele de executare, în scopul de a asigura, pe

cât posibil, principiul integrării preocupărilor de mediu în celelalte politici.

Deşi nici Declaraţia de la Stockholm din 1972, nici Declaraţia de la Rio din 1992 nu

constituie texte constrângătoare din punct de vedere juridic, ele au influenţat foarte multmentalităţile la nivel mondial, cât şi național.



19

În acest context, toate aceste principii, inclusiv principiul integrării preocupărilor de

mediu în celelalte politici, stau la baza multor alte texte internaţionale care s-au inspirat din

acest principiu.

De exemplu, putem menţiona articolul 7 din Carta Mondială a Naturii, adoptată de

Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 28 octombrie 1982, care prevede că: ,,(î)nplanificarea și executarea activităţilor de dezvoltare socio-economică, se va ține cont în mod

corespunzător de faptul că conservarea naturii este o parte integrantă a acestor activităţi".

Găsim principiul integrării cerințelor de mediu în celelalte politici sectoriale, de

asemenea, în texte constrângătoare precum, de exemplu, Convenţia-cadru privind

schimbările climatice din 9 mai 1992, care prevede în articolul 4 (1) f) că toate părțile (...): ,,în

politicile și acțiunile lor sociale, economice și de mediu țin cont, în măsura posibilului, de

considerații legate de schimbările climatice și utilizează metode corespunzătoare, de

exemplu studii de impact, formulate și definite pe plan național pentru a reduce la minimum

efectele - dăunatoare economiei, sănătății publice și calității mediului - proiectelor sau alemăsurilor pe care ele le întreprind în vederea atenuării schimbărilor climatice sau adaptării la

acestea".

Regăsim această preocupare și în politica urmărită de OCDE (Organizaţia pentru

Cooperare şi Dezvoltare Economică) în strategia de mediu şi fondată, în speci al, pe

integrarea dimensiunilor - economică, socială şi de mediu - ale dezvoltării durabile.

În aceeaşi ordine de idei, putem menţiona preambulul la Acordul de la Marrakesh

privind crearea Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), în care părţile recunosc

importanţa luării în considerare a aspectelor de mediu în globalizarea comerțului, chiar dacă

jurisprudenţa Organului de soluţionare a litigiilor nu este foarte convingătoare în acest sens.

§ 2 – La nivel european

Chiar dacă instituţiile europene au fost interesate de problemele de mediu la sfârşitul

anilor '60, a trebuit să așteptăm adoptarea Actului Unic European la 7 august 1986, intrat în

vigoare la 1 iulie 1987, pentru ca Tratatul de la Roma, astfel modificat, să recunoască o

competenţă formală a autorităţilor europene în domeniul mediului.

Articolul 130R § 2, inclus în Tratat cu această ocazie şi care enumeră principiile

politicii de mediu din Europa, prevedea că: ,,(c)erinţele în materia protecţiei mediului sunt o

componentă a celorlalte politici ale Comunității”.

Tratatul privind Uniunea Europeană, adoptat la 7 februarie 1992 la Maastricht, a

modificat formularea acestui principiu, după cum urmează: ,,Cerinţele în materia protecţiei

mediului trebuie să fie integrate în definirea şi implementarea celorlalte politici ale

Comunităţii".

Prin utilizarea termenilor ,,trebuie să fie integrate" în loc de ,,sunt o componentă",

Tratatul impunea o veritabilă obligaţie autorităţilor europene şi, indirect, statelor membre.

Acest demers este aplificat de Tratatul de la Amsterdam din 2 octombrie 1997 care, în afaraunei ajustări a textului, încadrează cerinţele legate de preocupările de mediu în principiile de



20

bază ale Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, prin articolul 6 conform căruia:

,,(c)erinţele protecţiei mediului trebuie să fie integrate în definirea şi implementarea

politicilor şi acţiunilor Comunităţii vizate de articolul 3, în special, în vederea promovării

dezvoltării durabile".

În mod cert, menţionarea acestei obligaţii, nu doar cu privire la politicile, ci deasemenea, și la acţiunile Comunităţii Europene și, în plus, introducerea acestor cerinţe în

articolele de bază ale Tratatului, reflectă voința de a acorda acestui principiu, al integrării

preocupărilor legate de mediu, nu doar a unu i caracter de principiu de drept european al

mediului, ci și a unui principiu general de drept europen, după modelul, aşa cum am văzut, al

principiului precauţiei, care are vocația de a se aplica în toate politicile UE.

Tratatul de la Nisa din decembrie 2000 şi Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii

Europene confirmă importanța acestui principiu, deoarece articolul 37 - Protecţia mediului

din Cartă prevede că: ,,(p)oliticile Uniunii trebuie să prevadă un nivel ridicat de protecţie a

mediului şi de îmbunătăţire a calităţii acestuia, care să fie asigurat în conformitate cuprincipiul dezvoltării durabile”.

Odată cu Tratatul de la Lisabona, ce a intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009,

articolul 11 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene a devenit sediul principiului

integrării, articol care preia formularea din Tratatul de la Amsterdam: ,,(c)erințele de

protecție a mediului trebuie integrate în definirea și punerea în aplicare a politicilor și

acțiunilor Uniunii, în special pentru promovarea dezvoltării durabile”.

§ 3 - La nivel naţional

Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005 distinge între, pe de o parte, principii şi elemente

strategice (înţelese ca având aceleaşi funcţii şi semnificaţii generale), iar pe de alta,

modalităţile de implementare a lor.

Printre principii, este prevăzut ca prim principiu, acela al integrării cerinţelor de

mediu în celelalte politici sectoriale [art. 3 lit. a)].

Secțiunea II

PRINCIPIUL PROTECȚIEI RIDICATE

Articolul 191 (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene prevede că

,,(p)olitica Uniunii în domeniul mediului urmărește un nivel ridicat de protecție, ținând

seama de diversitatea situațiilor din diferitele regiuni ale Uniunii”.

Este vorba mai degrabă de un obiectiv decât de un principiu.

Art. 191 din Tratat nu vizează nivelul cel mai ridicat, dar obligația unui nivel ridicat de

protecție este constrângătoare şi constituie un temei de verificare a conformității cu dreptulderivat.



21

Nu este vorba nici de un concept absolut, dat fiind că el este nuanţat prin faptul că

nivelul ridicat de protecţie ține seama de ,,diversitatea situațiilor din diferitele regiuni ale

Uniunii". În special, pot fi prevăzute termene mai lungi pentru noile state membre pentru

transpunerea directivelor din domeniul mediului.

Acest principiu al nivelului înalt de protecţie este aplicat de Curtea de Justiţie aUniunii Europene, care consideră că el ar fi încălcat, de exemplu, în cazul în care numai apele

uzate deversate direct într-o zonă sensibilă ar fi supuse unui tratament mai strict, exceptând

deversările indirecte .

În plus, Curtea verifică conformitatea legislaţiei UE cu acest principiu, precum, spre

exemplu, valabilitatea Regulamentului (CE) nr. 3093/94 al Consiliului din 15 decembrie 1994

privind substanţele care diminuează stratul de ozon . Curtea a apreciat, în mod constant, că

acest principiu impune ca politica urmată de Uniunea Europeană în domeniul mediului să

vizeze un nivel ridicat de protecţie; un astfel de nivel de protecţie, pentru a fi compatibil cu

această dispoziţie, nu trebuie neapărat să fie punct de vedere tehnic cel mai înalt posibil.

Secțiunea III

PRINCIPIUL PREVENȚIEI SAU AL ACȚIUNII PREVENTIVE

Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, prevenția constă în ansamblul de

măsuri menite să evite apariția unei boli, a unui accident etc., adică, altfel spus, acțiunea de

a anticipa pentru a evita apariția unui risc sau, cel puţin, a reduce un prejudiciu.

Principiul prevenției se impune cu forța evidenței în dreptul mediului, unde, din punct

de vedere economic, reparația este adesea exorbitantă.

Modelul preventiv este cu atât mai necesar, atunci când prejudiciul este ireversibil

(cum se întâmplă în cazul dispariţiei unor specii) – situaţii în care revenirea la situaţia

anterioară este exclusă definitiv.

§ 1 - Consacrarea principiului acțiunii preventive

Anterior recunoașterii sale prin principiul 21 al Declarației de la Stockholm, preluat de

articolul 2 de la Rio, principiul prevenției și-a găsit consacrarea în sentința arbitrală

pronunţată la 11 martie 1941, în litigiul dintre Canada şi Statele Unite ale Americii în cazul

topitoriei Trail. Potrivit sentinței, dreptul internaţional impune statelor obligaţia de a preveni

o poluare transfrontalieră, iar, în cazul în care acestea nu respectă această obligație, ele

comit un act internaţional ilicit care le angajează răspunderea internaţională.

În dreptul european, principiul acțiunii preventive apare în Actul Unic European, care

a definit politica de mediu.

Dreptul derivat contribuie și el la dezvoltarea acestui principiu. În domeniulgestionării deşeurilor, prevenirea producerii de deşeuri este de esența noii Directive – cadru



22

din 19 noiembrie 2008 privind deşeurile. Statele membre trebuie să susțină, în primul rând,

reducerea producţiei de deşeuri, în al doilea rând, recuperarea lor și, în cele din urmă,

eliminarea acestora.

Principiul prevenției se află, de asemenea, în centrul preocupării prevenirii riscurilor

tehnologice majore (Directiva 96/82 din 9/12/96 privind controlul asupra riscului deaccidente majore care implică substanţe periculoase).

În dreptul intern, potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 195/2005, ,,(p)rincipiile și elementele

strategice ce stau la baza prezentei ordonanțe de urgență sunt: c) principiul acțiunii

preventive”. Conform art. 4 lit. a) printre modalitățile de implementare a principiilor și a

elementelor strategice sunt ,,prevenirea și controlul integrat al poluării prin ut ilizarea celor

mai bune tehnici disponibile pentru activitățile cu impact semnificativ asupra mediului”.

Această logică de prevenire irigă astfel toate legislaţiile sectoriale, fie privind aerul, apa,

solul, deşeurile, substanţele periculoase.

§ 2 - Aplicarea principiului acțiunii preventive

Există mai multe modalităţi de aplicare a principiului acțiunii preventive:

- Interdicția - Este modalitatea cea mai drastică de transpunere în practică a

principiului prevenției. Poate fi vorba în acest sens, spre exemplu, de interzicerea

introducerii pe piaţă a unei anumite substanţe sau a unui produs (precum, de exemplu,

azbestul).

- Controlul activității dăunătoare - Principiul prevenției se materializează cel mai

adesea prin măsuri de control al activității dăunătoare. Este vorba de o abordare rezonabilă,

a concilierii unor interese concurente: anumite activități trebuie autorizate din motive

economice şi sociale, dar trebuie controlate, limitând astfel impactul lor asupra mediului.

Acest lucru este, în mod evident, conform conceptului dezvoltării durabile, cu cele trei

dimensiuni ale sale: economică, socială şi de mediu.

La baza acestei idei se află capacitatea de autoepurare a ecosistemelor. Prin

capacitate de autoepurare se înțelege proprietatea factorilor de mediu (apă, aer, sol) care au

suferit o poluare de a-și redobândi total sau parțial starea de puritate inițială, prin diferite

procese fizice, chimice și biologice, fără o intervenție a omului în acest sens. Există opinii în

sensul că ,,soluţia la poluare este diluarea" (the solution to pollution is dilution). Nu este

necesară reducerea emisiilor de poluanţi la nivelul 0, ci trebuie adaptat nivelul emise

autorizate la capacitatea mediului.

Pentru a preveni poluarea, trebuie impuse, prin urmare, norme: generale, sectoriale,

speciale – a căror nerespectare este sancționată.

- Informarea - Din moment ce nu putem împiedica ceea ce nu ştim, este necesară o

intensificare a investigaţiilor pentru a avea o mai bună informare cu privire la impactul

asupra mediului al unei activități. Acest lucru impune efectuarea unor evaluări anterior

aprobării unui proiect, cum se întâmplă în cazul mecanismului de evaluare prealabilă aimpactului unui proiect asupra mediului.



23

La fel, în cazul studiului de risc în domenii deosebit de sensibile, precum

întreprinderile (ex. Seveso), OMG-uri, introducerea pe piață a unor substanțe chimice prin

Regulamentul REACH care impune investigaţii precise pentru a evalua siguranţa substanţelor

chimice utilizate .

Investigaţiile pot fi efectuate, de asemenea, ulterior. Acest lucru poate fi realizat prinmonitorizare. Este vorba de tehnica de ,,monitorizare a mediului", impusă de Directiva

Parlamentului și a Consiliului European 2001/42/CE din 27 iunie 2001 privind evaluarea

efectelor anumitor planuri şi programe asupra mediului.

- Stimulentele - Principiul prevenției poate fi pus în practică și prin mecanisme care să

încurajeze potenţialul poluator în sensul luării unor măsuri preventive.

În ceea ce priveşte stimulentele directe, ele iau forma ajutoarelor de stat pentru o

politică preventivă.

Stimulentele indirecte sunt cele precum generalizarea mecanismelor de genul

răspunderii obiective, care ar trebui să încurajeze în mod normal pe cei în sarcina cărora estereținuă această responsabilitate să ia orice măsură preventivă.

- Substituirea - Substituirea ia adesea în dreptul mediului forma unor măsuri

alternative.

Directiva Parlamentului și a Consiliului European 2001/42/CE din 27 iunie 2001

privind evaluarea efectelor anumitor planuri şi programe asupra mediului prevede că atunci

,,(c)ând evaluarea mediului este necesară în conformitate cu art. 3 alin. (1), se elaborează un

raport de mediu în care sunt identificate, descrise şi evaluate efectele probabile importante

asupra mediului ale aplicării planului sau programului şi alternative rezonabile, ţinând cont

de obiectivele şi domeniul de aplicare geografic al planului sau programului. Informaţiile

necesare în acest scop sunt enumerate în anexa I". (articolul 5 (1))

CEJ a avut ocazia de a se pronunța cu privire la aplicarea acestui principiu al

substituirii legat de proiectul unei autostrăzi ce traversa o zonă Natura 2000 în Portugalia .

În speţă, Curtea a considerat ,,că, prin executarea unui proiect de autostradă al cărui

traseu traversează zona de protecţie specială Castro Verde, în ciuda concluziilor negative ale

evaluării impactului asupra mediului şi fără a demonstra absenţa unor soluții alternative la

acel traseu, Republica Portugheză nu şi-a îndeplinit obligaţiile sale (...)".

De altfel, în temeiul articolului 6 § 4 din Directiva 92/42/CE215, numită ,,Habitate",

un proiect care afectează un sit Natura 2000 nu poate fi autorizat decât cu îndepliirea a trei

condiţii - să fie justificat de cerinţele imperativ de interes public major, să includă măsuri

compensatorii, să demonstreze absenţa unor soluţii alternative.



24

Secțiunea IV

PRINCIPIUL PRECAUȚIEI

Modelul anticipativ în drept a fost dezvoltat pornind de la o nemulţumire în privințaabordării ştiinţifice clasice. Previzibilitatea ştiinţifică cunoaște, în domeniul mediului, limitări

importante. Știinţa contemporană mai mult ridică întrebări decât oferă răspunsuri.

Un nou model, al precauţiei, a început să se impună odată ce daunele ecologice au

atins dimensiuni planetare: schimbări climatice, subțierea stratului de ozon, distrugerea

diversităţii biologice, suprapopularea, deşertificarea.

În acest context, a apărut un nou model anticipativ care trimite la ideea de precauţie.

Incertitudinea trebuie tratată cu prudenţă sau precauție - ,,principiul este simplu şi înţelept:

dacă omul nu poate măsura posibilele efecte negative ale activităţilor sale asupra mediului,

el are obligaţia de a renunţa la a le mai întreprinde” (M. Bedjaoui, L'humanité en quête depaix et de développement (II), Cours général de droit international public (2004), RCADI, t.

325, 2006, p. 362).

Distincția faţă de principiul acțiunii preventive se bazează, așadar, pe o diferenţă

subtilă a gradului de risc.

Aplicarea principiului prevenției, presupune luarea măsurilor necesare pentru

î nlăturarea unui risc previzibil. În schimb, principiul precauţiei presupune o atitudine dictată

de luarea în considerare a unui risc care nu este cunoscut, ci doar presimțit.

Altfel spus:

- prevenirea constă în luarea măsurilor necesare nesurvenirii unui eveniment

previzibil sau probabil

- precauţia, în schimb, merge mai departe, prin adoptarea de măsuri de protecţie

împotriva riscurilor care nu sunt nici chiar probabilizabile.

§ 1 - Principiul precauţiei în dreptul internaţional

1. O consacrare relativ timidă în dreptul internaţional

Declaraţia de la Rio privind mediul şi dezvoltarea din 14 iunie 1992 stabileşte în

principiul său 15 că: ,,(p)entru a proteja mediul, Statele vor folosi o abordare precaută, în

funcţie de capacităţile lor. În cazurile în care există pericolul producerii unor pagube severe

sau ireversibile, nu se va utiliza ca argument lipsa certitudinii ştiinţifice integrale, pentru a

amâna aplicarea unor măsuri eficiente sub aspectul costurilor, în vederea prevenirii

producerii degradării mediului".

Instrumentele de drept internaţional al mediului care promovează precauția sunt

destul de rare. Ne putem referi, spre exemplu, la Protocolul de la Cartagena privind

Biosecuritatea din 29 ianuarie 2000, adoptat în aplicarea Convenţiei privind diversitateabiologică.



25

Obiectivul acestui protocol este, în conformitate cu principiul precauției conţinut în

principiul 15 al Declaraţiei de la Rio privind mediul şi dezvoltarea, de a contribui la asigurarea

unui nivel adecvat de protecţie pentru siguranţa transferului, manipulării şi utilizării

organismelor modificate genetic, rezultate din biotehnologia modernă şi care pot avea

efecte adverse asupra conservării şi utilizării durabile a diversităţii biologice, ţinându-se, deasemenea, cont de riscurile pentru sănătatea umană şi concentrându-se în special asupra

mişcării lor transfrontiere.

Protocolul de la Cartagena reglementează o procedură de autorizare prealabilă

pentru transferurile de OVM (Organisme vii modificate) şi permite statelor părţi la Protocol

să-și justifice refuzul pe principiul precauției. Conform art. 10 (6) ,,Lipsa unei certitudini

științifice, datorată informațiilor și cunosțintelor stiințifice insuficient de relevante p rivind

proporțiile potențialelor efecte adverse ale organismelor modificate genetic asupra

conservării si utilizării durabile a diversitătii biologice în statul parte importator, ținând, de

asemenea, cont de riscurile pentru sănătatea umană, nu impiedică partea respectivă sa ia odecizie, dupa cum socotește de cuviință, cu privire la importul organismelor modificate

genetic in cauză, astfel cum este indicat în paragraful 3 de mai sus, în scopul evitării sau

reducerii la minimum a potențialelor efecte adverse”.

Principalele ţări exportatoare de OMG (în special SUA) nu au semnat însă acest

protocol. Aceasta aduce în discuție normele Acordului General pentru Tarife şi Comerț

(GATT) al OMC, al cărui art. XX permite statelor să deroge de la normele privind liberu l

schimb pentru a acorda prioritate sănătăţii și mediului.

2 – Jurisprudenţa

Jurisprudenţa internaţională nu este nici ea fermă în afirmarea principiului precauției,

după cum o arată câteva exemple:

A - Curtea Internaţională de Justiţie

- Decizia Curții Internaţionale de Justiţie din 22 septembrie 1995, Noua Zeelandă c.

Franţei: în cazul testelor nucleare efectuate de Franța în 1995, CIJ a eludat pe motive de

procedură soluţionarea cererii Noii Zeelande legate de încetarea testelor nucleare, cerere

întemeiată pe principiul precauției;

- Decizia Curții Internaţionale de Justiţie din 25 septembrie 1997, Gabčíkovo –

Nagymaros, Ungaria c. Slovaciei: Ungaria a invocat riscuri ecologice pe termen foarte lung

pentru a nu își respecta obligaţiile în ceea ce priveşte construcţia barajelor hidraulice pe

Dunăre prevăzute în cadrul unui tratat între Ungaria şi Cehoslovacia. Curtea nu a confirmat

poziţia Ungariei apreciind că ,,pericolul pretins de Ungaria se înscria pe termen lung şi, un

element mai important chiar, rămânea incert”.



26

B. Organismul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) de soluţionare a litigiilor

- decizia OSL (Organul de soluţionarea a litigiilor) al OMC, din 16 ianuarie 1998,

Canada şi Statele Unite ale Americii c. UE

În Statele Unite ale Americii şi Canada hormonii se vând fără restricții, fiind o practicăcomună ca aceștia să fie administrați animalelor destinate consumului alimentar. Europa s-a

opus importului cărnii tratate cu hormoni provenind din aceste ţări în aplicarea acordului

privind măsurile sanitare şi fitosanitare (Acordul SPS), care urmăreşte să promoveze

armonizarea măsurilor de protecţie a sănătății oamenilor, animalelor şi plantelor.

OMC a refuzat, în speță, să aplice principiul precauţiei, pe motiv că identificarea

riscului prezenţei hormonilor din carne este o condiţie pentru a lua măsuri restrictive. OMC a

considerat că Uniunea nu a reuşit să demonstreze acest risc.

Organul de apel și-a confirmat această poziţie la 30 octombrie 1998 cu privire la o

hotărâre de embargo pronunţată de Australia privind somonul canadian şi la 22 februarie1999 privind măsurile restrictive luate de Japonia cu privire la importul anumitor produse

agricole (fructe şi nuci gazde potenţiale de molii codling).

Situația evoluează însă. Un prim raport al OMC din 18 septembrie 2000, confirmat de

organul de apel în martie 2001, a făcut o aplicarea practică a principiului precauției în

domeniul azbestului, interzicând importul și comercializarea în Franța de produse care

conţin azbest.

C – Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Jurisprudenţa sa a evoluat, într-adevăr. Primele decizii ale Curții respingeau principiul

precauției, în special, în privința centralelor nucleare.

- Comisia, 4 decembrie 1995, Tauira şi 18 alții c. Franţei - Simpla referire la riscurile

inerente utilizării energiei nucleare, atât civile cât și militare, nu este suficientă pentru a

permite reclamanților să se pretindă victime ale unei încălcări a Convenţiei, multe activităţi

umane fiind generatoare de risc.

Ei trebuie să prezinte indicii rezonabile şi convingătoare ale probabilităţii realizării

unei asemenea încălcări, simplele suspiciuni sau conjuncturi fiind insuficiente.

Lucrurile s-au schimbat recent.

- CEDO, 27 ianuarie 2009, Tătar c. României - În speță, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a făcut în mod expres şi extensiv referire la principiul precauţiei, prin

raportare la instrumente Uniunii Europene, care l-au consacrat (în special comunicarea din 2

februarie 2000) şi la jurisprudenţa CJUE, în special cazul vacii nebune .

CEDO a dedus că ,,principiul precauţiei recomandă Statelor să nu întârzie în a lua

măsuri efective şi proporţionale în ceea ce priveşte prevenirea riscului unor prejudicii grave

şi ireversibile pentru mediu în absenţa unei certitudini ştiinţifice sau tehnice”.



27

§ 2 - Principiul precauţiei în dreptul european

Conform Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, ,,(p)olitica Uniunii în

domeniul mediului urmărește un nivel ridicat de protecție, ținând seama de diversitatea

situațiilor din diferitele regiuni ale Uniunii. Aceasta se bazează pe principiile precauției șiacțiunii preventive, pe principiul remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor provocate

mediului și pe principiul „poluatorul plătește” (art. 191 (2)).

Jurisprudența este cea care i-a acordat precauției statut de principiu general în

dreptul european, când Tratatul de la Maastricht, care l-a consacrat, nu i-a dat și o definiție

și nu a prevăzut modalitățile aplicării sale.

În hotărârea sa, Marismas Santoña , din 2 august 1993, Curtea de Justiţie a

condamnat Spania pentru că nu a asigurat conservarea unei zone umede de mare

importanță pentru anumite specii de păsări migratoare, încălcând o directivă privind

conservarea păsărilor sălbatice.Spania a contestat că a încălcat directiva în cauză pe motiv că nu s -a constatat nicio

scădere a numărului de păsări protejate ca urmare a distrugerii sitului ornitologic.

CJCE a aplicat principiul precauţiei considerând că ,,obligaţiile impuse statelor

membre", care trebuie să conserve habitatele naturale ale zonei ,,există chiar înainte de a se

constata o scădere a numărului de păsări sau ca un risc de dispariţie a unei specii protejate

să se fi concretizat”.

§3 – Principiul precauției în dreptul intern

Consacrat prin art. 3 lit. b) din O.U.G. nr. 195/2005, acest principiu se află încă în

stare incipientă de recunoaştere la noi în ţară. El îşi completează şi amplifică semnificaţiile cu

un alt principiu fundamental, cel al prevenției.

În Franța însă un contencios recent a atribuit răspunderii pentru depășirea

inconvenientelor normale ale vecinătății o funcție nouă, a prevenirii riscurilor, făcând chiar

legătura între teoria inconvenientelor și principiul precauției.

Aici răspunderea civilă a luat calea acestei evoluții spactaculoase, manifestându-se în

mod particular în domeniul răspunderii antrenate de depășirea inconvenientelor normale

ale vecinătății, care, rămânând un instrument de reparare a prejudiciilor, tinde să devină, în

același timp, un mijloc de a le preveni (J.-V. Borel, La responsabilité pour troubles anormaux

de voisinage: de la réparation à la prévention, Revue de droit immobilier 2007, p. 313).

O hotărâre a Curții de Casație din Franța din 2005 a admis că faptul de a depozita fân

în imediata apropiere a fondului vecin crea un ,,risc incontestabil” (de incendiu) și constituia

ca atare, prin el însuși, independent de realizarea acestui risc, un inconvenient anormal de

vecinătate.

Curtea de Casație a admis astfel că un inconvenient anormal de vecinătate poate

consta și în expunerea la un risc (foarte probabil), nu numai în suportarea unui prejudiciu



28

(Ph. Stoffel-Munck, La théorie des troubles du voisinage à l'épreuve du principe de

précaution: observations sur le cas des antennes relais, Recueil Dalloz 2009, p. 2817).

Instanțele de fond franceze au dus această idee chiar mai departe, în ultimul timp, în

cadrul unui contencios relativ la antenele-releu de telefonie mobilă.

Tribunalul de mare instanță din Grasse este primul care s-a pronunțat printr-o deciziedin 17 iunie 2003 în legătură cu instalarea unei antene -releu de telefonie mobilă, pe o

proprietate privată, la mai puțin de 10 m de o școală primară și mai puțin de 100 metri de o

școală maternală.

Instanța din Grasse a condamnat compania de telefonie la demontarea antenei,

printre altele, pe motiv că ,,manifestările fiziologice, care se adaugă incertitudinilor cu privire

la efectele reale ale câmpurilor electromagnetice pe termen lung asupra fiinţelor umane, şi

numeroasele studii privind efectele biologice dovedite asupra omului, constituie în acest caz

tulburări ce exced tulburărilor normale de vecinătate”.

Tribunalul de mare instanță din Toulon a continuat această tendinţă, printr-ohotărâre din 20 martie 2006 privind instalarea unei antene-releu de telefonie mobilă.

Potrivit acestuia, ,,nu îi poate fi impusă unui vecin, împotriva voinței, expunerea la un risc,

chiar ipotetic, cu singura alternativă de a trebui să se mute în cazul în care refuză să accepte

acest risc”.

În fine, la 18 septembrie 2008, Tribunalul de mare instanţă din Nanterre a dispus și el

demontarea unei antene-releu de 19 metri, instalată în imediata apropiere a reclamanților,

hotărâre confirmată în 2009 de Curtea de Apel din Versailles.

Instanțele de fond franceze admit așadar existența unui inconvenient de vecinătate

anormal în cazul constatării unei expuneri neconsimțite la un risc, chiar dacă acest risc este

nesigur din punct de vedere ştiinţific.

Ele transformă răspunderea pentru problemele de vecinătate anormale într-un

instrument remarcabil de prevenire a riscurilor (de daune).

Într-adeăr, începând mai ales din a doua jumătate a secolului 20, apar mereu noi

riscuri odată cu dezvoltarea noilor tehnologii (ingineria genetică, tehnologia nucleară,

telefonia mobilă). Aceste riscuri sunt din ce în ce mai greu acceptate de societate, date fiind

dramele mai mult sau mai puțin recente care au demonstrat limitele unei reacţii a posteriori,

când este prea târziu, iar prejudiciul s-a realizat deja.

Această schimbare de mentalitate a dus la apariţia dreptului mediului şi la

consacrarea celor două principiilor fundamentale ale sale: ale prevenției şi precauţiei.

Doctrina este de acord că aceste principii au început să iradieze în alte domenii de

drept, printre care și răspunderea civilă.



29

Secțiunea V

PRINCIPIUL REȚINERII POLUANȚILOR LA SURSĂ

Reținerea poluanților la sursă constituie un principiu foarte apropiat de principiileprevenției şi precauţiei.

Ideea pe care se fundamenteză principiul reținerii poluanților la sursă este aceea că

este preferabilă prevenirea poluării decât repararea ulterioară a atingerilor aduse mediului

pentru respectarea normelor de mediu, şi anume a normelor de emisii.

Este evident că e mai uşoară prevenirea poluării de către o companie a unui rîu, spre

exemplu, decât punerea în aplicare a unui mecanism de depoluare a acestui râu.

Respectarea acestui principiu are o importanță deosebită în domeniul poluării

transfrontaliere.

Principiul reținerii poluanților la sursă este pus în aplicare prin intermediul unornorme de emisii pentru companii, care pot lua forma unor măsuri tehnice destinate

garantării respectării respectivelor norme.

Pentru ca poluarea să fie redusă pe cât este posibil, s-a făcut apel la noţiunea de cele

mai bune tehnologii disponibile (BAT) sau de cea mai bună tehnologie disponibilă la un cost

economic acceptabil (BATNEEC) a cărei definiţie figurează în Directiva 2008/1/CE din 15

ianuarie 2008 privind prevenirea şi controlul integrat al poluării.

În dreptul european, CJUE a aplicat acest principiu, imputându-i Greciei faptul că nu a

utilizat cele mai bune tehnici pentru exploatarea unei centrale termice (CJUE, 7 iulie 2005, C-

364/03, Comisia c. Greciei).

Legislaţia română integrează, de asemenea, această noţiune în articolul 3 lit. d) din

Ordonanţa de Urgenţă nr. 195/2005 privind principiul reţinerii poluanţilor la sursă.

Art. 2 pct. 18 din Ordonanță definește ,,cele mai bune tehnici disponibile - stadiul de

dezvoltare cel mai avansat și eficient înregistrat în dezvoltarea unei activități și a modurilor

de exploatare, care demonstrează posibilitatea practică de a constitui referința pentru

stabilirea valorilor-limită de emisie in scopul prevenirii poluării, iar în cazul în care acest fapt

nu este posibil, pentru a reduce în ansamblu emisiile și impactul asupra mediului în intregul

său:

a) tehnicile se referă deopotrivă la tehnologia utilizată si modul în care instalația este

proiectată, construită, intreținută, exploatată, precum și la scoaterea din funcțiune a

acesteia și remedierea amplasamentului, potrivit legislației în vigoare;

b) disponibile se referă la acele cerințe care au înregistrat un stadiu de dezvoltare ce

permite aplicarea lor în sectorul industrial respectiv, în condiții economice și tehnice viabile,

luându-se în considerare costurile și beneficiile, indiferent dacă aceste tehnici sunt sau nu

utilizate ori realizate la nivel național, cu condiția ca aceste tehnici să fie accesibile

operatorului;

c) cele mai bune - se referă la cele mai eficiente tehnici pentru atingerea în ansamblua unui nivel ridicat de protectie a mediului în întregul său;



30

Obligația de a recurge la cele mai bune tehnici disponibile (spre exemplu, art. 64 din

O.U.G. nr. 195/2005) se dorește a promova ideea de prevenție. Constrângerea companiilor

la a se dota cu cele mai bune tehnologii pare a fi cea mai sigură modalitate de a se asigura

împotriva riscului de poluare.

Din păcate, acest raţionament are și el propriile sale limite: odată ce costul celei maibune tehnologii se dovedeşte prea costisitor, companiile sunt reticente în a face astfel de

investiţii, invocând disproporţia dintre efortul ce le este cerut şi câştigul pentru mediu.

Acesta este motivul pentru care legiuitorul a temperat obligația de a utiliza cele mai bune

tehnici disponibile prin condiția ca ,,aceste tehnici să fie accesibile operatorului", ceea ce

reduce domeniul de aplicare al principiului prevenției.

Această combinaţie a performanţei tehnice cu factorul economic este prevăzută

explicit ,,luându-se în considerare costurile și beneficiile" (art. 2 pct. 18 b) din OUG nr.

195/2005). Introducerea criteriului economic în dispoziția privind cele mai bune tehnologii

are drept consecință promovarea unei analize cost-beneficiu în detrimentul obiectivuluiprevenției.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea principiului reținerii poluanților la sursă, doctrina a

sugerat nuanțări legate de posibilitatea cât și de oportunitatea sa. Uneori poate fi incomodă

aplicarea acestui principiu, precum, de exemplu, în domeniul îngrăşămintelor sau

pesticidelor răspândite pe zone întinse. Sursa este în sine, în acest caz, foarte extinsă.

Secțiunea VI

PRINCIPIUL ,,POLUATORUL PLĂTEŞTE”

Mult timp, societăţile industrializate au considerat că natura este atât un imens

rezervor de resurse naturale cât și un depozit natual al excedentelor funcţionării sale.

Ideea era că natura se poate regenera mereu, de la sine, fie imediat sau în viitor.

Degradarea mediului apărea nu numai ca un rău necesar, ci ca un rău care se poate șterge.

Potrivit acestei abordări, totul este reparabil, indemnizabil: ceea ce a fost poluat

poate fi curăţat, ceea ce a fost distrus poate fi restaurat.

Treptat, această viziune optimistă a dispărut iar guvernele au încercat să găsească

alte soluţii.

§ 1 - Originile principiului

Iniţial, principiul ,,poluatorul plăteşte” a fost aplicarea unei reguli economice: regula

externalităților, dezvoltată de economistul englez A. C. Pigou (The Economics of Welfare, ed.

2, Macmillan, London, 1924).



31

Când producţia sau consumul unui bun sau serviciu provoacă o daună mediului,

există o externalitate. Această externalitate este negativă atunci când prejudiciul nu este

inclus în preţul de cost al produsului sau în costul serviciului.

Pigou ia ca exemplu incendiile provocate pe câmpuri de cenuşa locomotivelor, care

constituie o externalitate negativă. Trebuie, prin urmare, să ,,internalizăm” externalitățile, şi anume să integrăm costurile

de mediu în preţurile produselor sau ale serviciilor, în scopul de a evita o ,,îmbogăţire fără

justă cauză".

În exemplul său, Pigou propune impunerea în sarcina companiilor feroviare a unei

taxe, egale cu riscul daunelor ce pot fi produse în agricultură.

În această logică, aplicarea principiului ,,poluatorul plăteşte” presupune că poluatorul

va trebui să ia în considerare – să internalizate - costurile utilizării sau deteriorării resurselor

de mediu.

Cu alte cuvinte, scopul său este de a da un ,,preț de semnal", astfel încât mediul să fieintegrat deplin în sfera economiei de piaţă.

Astfel, principiul poluatorul plătește nu se poate astfel în nici un fel confunda cu

principiul juridic al responsabilităţii. În cazul principiului ,,poluatorul plătește”, nu neapărat

,,responsabilul" plăteşte costul daunelor, pentru că ,,internalizarea" nu înseamnă

,,imputare", ci ,,luare în considerare".

Formal, principiul apare pentru prima dată într-o recomandare a OECD din 26 mai

1972 privind ,,principiile directoare cu privire la aspectele economice ale politicilor de mediu

la nivel internaţional".

Acesta presupune ca guvernele să-și elaboreze politica în materie de mediu urmând

principiile enumerate în anexă. (C (72) 128 final, OCDE 1972).

În 1972, principiul ,,poluatorul plătește” este conceput în sensul punerii în sarcina

sectorului privat a ,,costurilor de prevenție şi combaterii poluării" prin ,,evitarea

distorsiunilor în comerțul şi investiţiile internaționale". Este pur şi simplu vorba de a evita ca

puterile publice să subvenţioneze măsurile de prevenire a poluării.

Acesta este motivul pentru care poluatorului trebuie, prin urmare, ,,să i se impute

cheltuielile privitoare la măsurile adoptate de către autorităţile publice pentru ca mediul să

fie într-o stare acceptabilă".

Ulterior, principiul ,,poluatorul plătește” a fost extins altor costuri.

- prima extindere a avut loc la sfârşitul anilor 1980. Într-o declaraţie adoptată în 5

iulie 1989, OCDE a recunoscut principiul este, de asemenea, aplicabil poluării accidentale

legate de substanţele periculoase. Măsurile de combatere a poluării ar trebui, prin urmare,

să fie imputate autorilor lor, indiferent dacă aceste măsuri sunt luate de ei înşişi sau de

puterile publice.

- a doua extindere a constat în extinderea principiului la costurile daunelor cauzate

de poluare, daunele fiind de data aceasta înțelese ca daune cronice. Pe parcursul anilor

1990, s-a afirmat într-adevăr că principiul ar trebui să fie un principiu de internalizareatotală. (C (90) 177 (final), OCDE 1991).



32

Potrivit OCDE, trebuie să ,,veghem ca preţul resurselor naturale să reflecte, pe cât

posibil, adevăratele costuri de mediu şi sociale ale producţiei, consumului şi deficitului de

astfel de resurse”.

§ 2 - Consacrarea principiului ,,poluatorul plătește”

În dreptul internaţional, principiul ,,poluatorul plătește” este preluat în Declaraţia de

la Rio (Principiul 16), care prevede că ,,autorităţile naţionale trebuie să facă eforturi pentru a

promova internalizarea costurilor pentru protecţia mediului şi utilizarea instrumentelor

economice, luând în considerare abordarea conform căreia, în principiu, poluatorul trebuie

să suporte costul poluării, cu preocuparea cuvenită pentru interesul public şi fără a

distorsiona comerţul şi investiţiile internaţionale".

Dar principiul ,,poluatorul plătește” este enunţat în multiple convenții:

- Convenţia de la Londra din 15 februarie 1972 privind prevenirea poluării marine prindeversarea de deşeuri;

- Convenţia de la Londra din 30 noiembrie 1990 privind pregătirea, combaterea şi

cooperarea în domeniul poluării cu hidrocarburi;

- Convenţia de la Lugano din 8 martie 1993 privind răspunderea civilă care rezultă din

dsfășurarea activităţilor dăunătoare pentru mediu;

- Convenţia de la Rotterdam privind protecţia Rinului.

În dreptul european, definit prima dată într-o recomandare a Consiliului OCDE din 26

mai 1972, principiul ,,poluatorul plătește” s-a impus treptat ca unul din pilonii politicii de

mediu. El va fi în cele din urmă introdus în Actul Unic European. De asemenea, el serveşte ca

bază Directivei 2004/35 privind răspunderea de mediu.

Consacrat pentru prima dată prin art. 3 lit. d) din Legea nr. 137/1995, principiul

„poluatorul plăteşte“ îşi croieşte drum şi în practica şi dreptul românesc. Astfel,

semnificaţiile sale fundamentale au fost deja exprimate juridic prin stabilirea, ca modalităţi

de implementare a principiilor, a introducerii pârghiilor economice stimulative sau coercitive

şi elaborarea de norme şi standarde antipoluante *art. 4 lit. d) şi f) din Legea nr. 137/1995+ şi,

respectiv, instituirea unui regim special de răspundere pentru prejudiciu format din două

reguli principale şi complementare: caracterul obiectiv, independent de culpă şi, respectiv,

răspunderea solidară în cazul pluralităţii autorilor (art. 80 din acelaşi act normativ).

Secţiunea 3 - Funcţiile principiului „poluatorul plăteşte“

Potrivit doctrinei, principiul poate îndeplini patru funcţii (N. de Sadeleer, Les principes

de pollueur-payeur, de prévention et de précaution, essai sur la genèse et la portée juridique

de quelques principes du droit de l'environnement, Bruylant / AUF, 1999):



33

1) Funcția de reglare a concurenței

De la începutul anilor ‘70, OCDE a legat în mod clar principiul ,,poluatorul plăteşte” de

interzicerea ajutoarelor de stat pentru finanţarea investițiilor anti-poluante, în scopul evitării

denaturării concurenţei. O companie nu putea beneficia de un ajutor de stat pentru a se

conforma legislaţiei de mediu. Excepţii au fost permise numai în situații foarte restrictive şi sub rezerva unor condiţii

speciale.

2) Funcţia de redistribuire

Poluatori trebuie să restituie, prin intermediul taxelor și impozitelor, o parte din

profiturile lor autorităților publice care le folosesc apoi în combaterea poluării.

Trebuie acordată atenție efectelor unui astfel de mecanism: plătesc, deci poluez,

ceea ce transformă principiul ,,poluatorul plăteşte” în principiul ,,plătitorul poluator”.

3) Funcţia preventivă

Principiul vizează încurajarea poluatorului să ia el însuși măsurile necesare pentru

reducerea poluării.

Această funcţie trebuie combinată cu funcţia de redistribuire pentru a impune taxe

mai mari decât costurile măsurilor preventive: acest lucru va încuraja poluatorul să ia măsuri

preventive mai degrabă decât să plătească o taxă pentru a putea polua .

Cu alte cuvinte, obiectivul este de a urmări o politică de reducere a poluării prin

încurajarea poluatorilor să evite cauzarea sa, mai degrabă decât să plătească taxe.

4) Funcţia curativă

Indiferent de calitatea măsurilor preventive, vor exista mereu prejudicii. Prin urmare,

pare oportun ca principiul ,,poluatorul plătește” să poată garanta suportarea daunelor

reziduale care provin din existenţa unor praguri stabilite de autorităţi.

Răspunderea civilă constituie în acest sens terenul ideal pentru dezvoltarea

dimensiunii curative a principiului. Cartea verde privind răspunderea civilă consideră în acest

sens, că ,,răspunderea civilă pune în joc principiul ,,poluatorul plătește”, dat fiind că permite

plata de către autorul poluării a costurilor daunelor rezultate".

Directiva 2004/35 din 21 aprilie 2004 privind răspunderea pentru mediul înconjurător

în legătură cu prevenirea și repararea daunelor aduse mediului stabileşte principiul,

prevăzând că ,,Prevenirea și repararea daunelor aduse mediului trebuie să se pună în

aplicare în conformitate cu principiul „poluatorul plătește” prevăzut de tratat și cu principiul

dezvoltării durabile” (considerentul 2).

Documents

Cursuri DM