CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI …ier.gov.ro/wp-content/uploads/2019/06/Hadzhieva...de învățământ secundar care oferea o programă de predare intensivă a limbilor străine

Tradus și revizuit de IER (ier.gov.ro)

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A CINCEA

Cauza Hadzhieva împotriva Bulgariei

(Cererea nr. 45285/12)

HOTĂRÂRE

Strasbourg

1 februarie 2018

DEFINITIVĂ

2.07.2018

Hotărârea a rămas definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Poate

suferi modificări de formă.

HADZHIEVA ÎMPOTRIVA BULGARIEI – HOTĂRÂRE 1

În cauza Hadzhieva împotriva Bulgariei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a cincea), reunită într-o cameră

compusă din:

Angelika Nußberger, președinte,

Erik Møse,

Nona Tsotsoria,

Síofra O’Leary,

Mārtiņš Mits,

Gabriele Kucsko-Stadlmayer, judecători,

Maiia Rousseva, judecător ad hoc,

și Claudia Westerdiek, grefier de secție,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 5 decembrie 2017,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 45285/12 îndreptată împotriva

Republicii Bulgaria, prin care un resortisant turkmen și rus, doamna Dzheren

Annadurdievna Hadzhieva (reclamanta), a sesizat Curtea la 27 iunie 2012, în

temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale (Convenția).

2. Reclamanta a fost reprezentată de domnul K. Kanev, președinte al Comitetului

Helsinki-Bulgaria. Guvernul bulgar (Guvernul) a fost reprezentat de agentul

guvernamental, doamna M. Dimova, din cadrul Ministerului Justiției.

3. Reclamanta a susținut, în special, încălcarea art. 8 și a art. 13 ca urmare a

neacordării de asistență de către autorități în urma arestării părinților săi în

decembrie 2002, precum și lipsa unei căi de atac efective în acest context.

4. La 8 decembrie 2014, aceste capete de cerere au fost comunicate Guvernului,

iar restul cererii a fost declarat inadmisibil, în temeiul art. 54 alin. (3) din

Regulamentul Curții.

5. Domnul Yonko Grozev, judecător ales să reprezinte Bulgaria, s-a abținut de

la judecarea cauzei [art. 28 alin. (3) din Regulament]. În consecință, președintele

secției a cincea a desemnat-o pe doamna Maiia Rousseva în calitate de judecător ad

hoc [art. 26 § 4 din Convenție și art. 29 alin. (1) din Regulament].

6. La 17 decembrie 2014, guvernul rus a fost informat cu privire la dreptul său

de a interveni în procedură în conformitate cu art. 36 § 1 din Convenție și art. 44

alin. (1) din Regulamentul Curții. Acesta a ales să nu se prevaleze de dreptul

respectiv.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

7. Reclamanta s-a născut în 1988 și locuiește în Varna.


A. Context

8. Astfel cum reiese din documentele aflate la dosar, reclamanta s-a mutat, la

finele anului 2001, din Turkmenistan în Bulgaria, împreună cu părinții săi. În vara

anului 2002, a obținut statut temporar de rezident. Înainte de venirea în Bulgaria,

tatăl reclamantei fusese vicepreședinte al Băncii Centrale a Turkmenistanului și,

mai târziu, membru al unei mișcări politice critice față de regimul politic intern. Se

pare că, urmare a activității politice a tatălui său, membrii familiei reclamantei au

fost persecutați în Turkmenistan, iar în 2006 mătușa sa a fost torturată și ucisă în

închisoare.

9. În toamna anului 2002, reclamanta a început cursurile în cadrul unei instituții

de învățământ secundar care oferea o programă de predare intensivă a limbilor

străine. Tatăl său și-a deschis propria afacere în domeniul construcțiilor în Bulgaria.

10. La 22 octombrie 2002, autoritățile turkmene i-au trimis în judecată pe părinții

reclamantei sub acuzația de deturnare de fonduri publice, în cuantum de 40 000 000

dolari SUA, în variantă agravată, infracțiune care ar fi fost săvârșită între 25 iulie și

3 septembrie 2002. Procurorul turkmen a solicitat arestarea părinților reclamantei

în legătură cu aceste acuzații și a formulat o cerere către autoritățile bulgare pentru

extrădarea lor.

B. Arestarea și detenția părinților reclamantei

11. Următoarele împrejurări nu sunt contestate de către părți.

12. La 4 decembrie 2002, reclamanta, în vârstă de 14 ani la momentul respectiv,

se afla singură acasă. La aproximativ ora 11 dimineața, în jur de 10 ofițeri de poliție

au ajuns la locuința familiei. La intrarea în apartament, ofițerii au informat-o pe

reclamantă că veniseră să-i aresteze pe părinții săi. Aceasta și-a contactat telefonic

părinții. Din documentele prezentate instanțelor interne reiese că, la acel moment,

părinții erau la cumpărături însoțiți de avocatul lor, care i-a însoțit acasă. Din cauza

traficului a durat mai mult timp. În acest timp, ofițerii de poliție i-au interzis

reclamantei să se miște în locuință și au interogat-o în lipsa unui asistent social și a

unui psiholog, cu toate că îi văzuseră actul de identitate, unde era indicată vârsta sa.

13. Părinții reclamantei au fost arestați imediat ce au ajuns acasă. Înregistrarea

unei ședințe de judecată în procedura internă pentru despăgubiri (a se vedea pct. 27-

41 infra) a arătat că reprezentantul legal al părinților a fost prezent pe durata

arestării. Avocatul a declarat că ofițerii de poliție nu le-au permis părinților să își

strângă obiecte personale din apartament, dar, din ce își amintea, i s-a permis

reclamantei să le înmâneze câteva obiecte personale din apartament. Nu a avut

cunoștință unde i-au dus ofițerii de poliție pe părinții reclamantei, dar a declarat că

s-a gândit că au fost duși la Biroul Regional de Investigații. În orice caz, i-a vizitat

în următoarea zi însă nu-și mai aduce aminte exact unde. Avocatul a mai declarat

că, pe parcursul următoarelor zile, sarcina sa a fost să se deplaseze între cele două

centre de detenție unde părinții reclamantei erau arestați preventiv, în scopul

organizării apărării lor. A afirmat că nu putea descrie condiția în care se afla

reclamanta la momentul arestării, sarcina sa fiind apărarea părinților acesteia. Nu a

avut cunoștință ce s-a întâmplat cu reclamanta și nu a mai văzut-o după arestarea

părinților săi.


14. Prin ordonanța din 4 decembrie 2002, poliția a dispus reținerea pentru 24 de

ore a părinților reclamantei, ei rămânând în centrul de detenție al poliției în perioada

respectivă. Aceștia au atacat ordonanța de reținere în fața Tribunalului Regional din

Varna, care a invalidat-o în ziua următoare pentru viciu de formă, arătând că nu

menționa niciun temei legal pentru detenție. Imediat după punerea în libertate,

părinților reclamantei le-a fost comunicată o ordonanță a procurorului de arestare

preventivă pentru 72 de ore în legătură cu cererea de extrădare (a se vedea pct. 10

supra). Au fost arestați imediat.

15. La 6 decembrie 2002, în cadrul a două ședințe de judecată distincte,

Tribunalul Regional din Varna a prelungit detenția acestora pentru o perioadă de 30

de zile. Tatăl reclamantei a fost dus la Penitenciarul Varna, iar mama sa la

Penitenciarul Sliven.

16. În cadrul ședinței de judecată din 6 decembrie 2002 și ulterior, părinții

reclamantei au fost reprezentați de avocatul care fusese prezent la arestarea lor,

totodată vecin și prieten al familiei.

17. Părțile sunt în dezacord asupra a ceea ce s-a întâmplat în cadrul ședinței de

judecată în care instanța a urmărit să se informeze cu privire la măsurile luate față

de reclamantă. Conform acesteia din urmă, când mama sa a fost întrebată de

judecător, prin intermediul unui interpret, dacă era cineva care avea grijă de copil,

mama sa a răspuns clătinând din cap. În Bulgaria, înclini capul pentru a zice „nu”

și îl clatini pentru a spune „da”. Conform reclamantei, judecătorul, interpretând

răspunsul mamei ca pe un „da”, a notat în procesul-verbal al ședinței: „Cineva are

grijă de copil”.

18. În schimb, Guvernul face trimitere la procesul-verbal al ședinței, care arată

că mama reclamantei a răspuns că este cineva care are grijă de copilul său. Conform

acestuia, procesul-verbal face dovada răspunsului mamei. În plus, Guvernul citează

un fragment din procesul-verbal, în care mama reclamantei se adresează instanței

astfel: „Sunt foarte surprinsă, sunt conferențiar universitar, cu doctorat în științe, de

mai mult de 10 ani, și pentru nu știu ce motiv vor să mă acuze de ceva ce s-a

întâmplat acolo, în timp ce eu trăiesc aici de un an. Am venit aici astfel încât copiii

mei să poată studia la Varna, într-o țară democratică, deoarece Turkmenistan este o

dictatură: a fost instituit un regim fascist. Este cineva care are grijă de copilul meu.”

Conform procesului-verbal al ședinței, declarația mamei a fost precedată de

intervenția procurorului, care a arătat că este necesar să fie îndeplinite cerințele art.

152 alin. (6) din Codul de procedură penală, astfel dacă familia nu are rude sau

prieteni care să aibă grijă de copil, e necesar să fie informate organele

municipalității în vederea plasării sale într-un centru pentru protecția copilului,

grădiniță sau internat (интернат).

C. Punerea în libertate a părinților reclamantei și soluționarea cererii de

extrădare

19. În urma recursului părinților reclamantei, la 17 decembrie 2002, prin două

decizii distincte, Curtea de Apel Varna a revocat măsura arestării preventive a

acestora. Părinții reclamantei au fost liberați pe cauțiune și s-au întors în aceeași zi

acasă, unde îi aștepta reclamanta.

20. La 22 mai 2003, cererea de extrădare în Turkmenistan a fost respinsă

definitiv de Tribunalul Regional din Varna. Pe durata acestei proceduri au fost


reprezentați de același avocat. Hotărârea a rămas definitivă la 30 mai 2003, ea

nefiind atacată cu recurs. Instanța a considerat că procedura penală inițiată

împotriva părinților reclamantei avea legătură cu activitățile politice ale tatălui, iar

cererea de extrădare a fost făcută cu scopul persecutării și pedepsirii sale pentru

opiniile sale politice.

D. Situația reclamantei pe durata detenției părinților săi

21. Reclamanta susține că părinții săi au fost arestați atât de rapid încât nu au

avut posibilitatea de a-i lăsa bani sau de a-i spune la cine putea apela ori cum să

aibă singură grijă de ea. Ofițerii de poliție nu i-au spus cât timp urmau să lipsească

părinții săi, unde urmau să fie duși sau care erau motivele. Conform susținerilor

reclamantei, aceștia i-au spus fie că părinții săi vor fi aruncați în închisoare, fie că

vor fi deportați în Turkmenistan. Ambele perspective i-au cauzat reclamantei o stare

de angoasă, aceasta știind că închisorile erau îngrozitoare atât în Turkmenistan, cât

și în Bulgaria. S-a temut că părinții săi vor fi supuși în Bulgaria aceluiași tratament

pe care l-au suferit membrii familiei sale în Turkmenistan.

22. Potrivit reclamantei, nimeni nu a avut grijă de ea după arestarea părinților

săi. A găsit în apartament doar 15 leva [aproximativ 7 euro (EUR)], pe care i-a

folosit pentru a cumpăra bilete de autobuz pentru a merge la școală și mâncare.

Banii s-au terminat rapid și, pe parcursul ultimelor zile ale absenței părinților săi,

nu a avut nimic de mâncare. Suferea de insomnie și, atunci când putea dormi, avea

coșmaruri. Înainte de arestarea părinților săi, mama sa era cea care o trezea în

fiecare dimineață.

23. Reclamanta adaugă că i-a fost permanent teamă să nu fie trimisă înapoi în

Turkmenistan, unde rudele sale erau închise, iar bunicii rămăseseră fără locuință

după ce s-au opus regimului.

24. A susținut că a fost de mai multe la secția de poliție pentru străini căutându-

și părinții. A încercat, de asemenea, să vorbească la telefon cu persoane din

Turkmenistan pentru a le cere ajutorul. Ambele încercări au fost în zadar.

25. Reclamanta afirmă că a trebuit să întrebe persoane pe stradă care era drumul

spre școală, întrucât, înainte să fie arestat, tatăl său o ducea întotdeauna. La un

moment dat, în perioada în care părinții săi erau arestați, a fost mușcată de picior de

un câine fără stăpân. Nu a știut ce să facă sau cui să ceară ajutor. Mama sa a fost

cea care a dus-o la spital, la 18 decembrie 2002, la o zi după ce a fost pusă în

libertate din detenție, fiindu-i frică ca rana să nu se infecteze.

26. Guvernul susține că nu s-a probat că reclamanta a fost lăsată singură, fără un

adult care să o aibă în grijă, pe durata perioadei în cauză. Subliniază că părinții

reclamantei au fost reprezentați, pe parcursul întregii proceduri, de același avocat,

care le era, mai mult chiar, vecin și prieten. Adaugă că, atunci când a fost întrebat,

în contextul procedurii interne privind cauza reclamantei, despre schimbul de

replici avute în ședința de judecată din 6 decembrie 2002, avocatul a răspuns că nu

își mai aduce aminte (a se vedea pct. 35 infra).


E. Cererea de despăgubire formulată de reclamantă

1. Procedura în fața Tribunalului Regional din Varna

27. La 7 martie 2006, reclamanta, cu acordul părinților, a sesizat Tribunalul

Regional din Varna cu o acțiune în despăgubire întemeiată pe art. 45 din Legea

privind contractele și obligațiile. Prin intermediul acestei acțiuni, îndreptate

împotriva Biroului regional Varna al Ministerului de Interne, parchetului,

Ministerului Justiției și Consiliului Judiciar Suprem, reclamanta a încercat să

stabilească răspunderea autorităților care au lăsat-o singură pe durata detenției

părinților săi în decembrie 2002, cu încălcarea prevederilor Legii privind protecția

copilului.

28. Prin încheierea din 27 martie 2006, instanța i-a solicitat reclamantei să

precizeze temeiurile acțiunii sale, acțiunile specifice care i-au cauzat un prejudiciu,

pârâtul și tipul de prejudiciu cauzat. Reclamanta a arătat că solicită o despăgubire

pentru prejudiciul moral rezultat din omisiunea autorităților de a organiza îngrijirea

și protecția sa pe durata detenției părinților săi.

29. La 10 aprilie 2006, instanța a reîncadrat acțiunea în temeiul art. 49 din Legea

privind contractele și obligațiile. A solicitat, în continuare, reclamantei să precizeze

numele funcționarilor împotriva cărora era îndreptată acțiunea, precum și să facă

dovada plății taxelor judiciare de timbru de aproximativ 10 000 EUR,

corespunzătoare unui procent de 4% din totalul despăgubirilor solicitate. La 9 mai

2006, reclamanta a scăzut cuantumul pretențiilor sale, a plătit suma corespunzătoare

de 6 135 EUR cu titlu de taxe judiciare de timbru și a prezentat instanței probe

suplimentare.

30. La 15 mai 2006, Tribunalul Regional din Varna a respins acțiunea ca

nesusținută, considerând că reclamanta nu a completat cererea de chemare în

judecată astfel cum i s-a cerut de către instanță la 10 aprilie 2006.

2. Procedura în fața Curții de Apel din Varna și a Curții Supreme de Casație

31. La 12 mai 2006, reclamanta a sesizat Curtea de Apel din Varna, susținând că

pârâții erau entitățile juridice menționate în cererea sa de chemare în judecată din 7

martie 2006 astfel cum a fost modificată, entități care au fost reprezentate prin

diferite persoane în diferite momente. La 4 octombrie 2006, curtea de apel a

menținut hotărârea instanței inferioare.

32. Reclamanta a formulat recurs în casație, precizând că acțiunea sa era

îndreptată împotriva mai multor instituții în calitate de persoane juridice, întrucât îi

era imposibil să cunoască numele funcționarilor care ar fi trebuit să îi asigure

protecție. De asemenea, a descris situația în care s-a aflat după arestarea părinților

săi. La 14 februarie 2007, Curtea Supremă de Casație a anulat decizia primei

instanțe, considerând că în mod greșit i-a fost cerut reclamantei să indice nominal

pârâții în cererea de chemare în judecată. Cauza a fost trimisă spre reexaminare

Tribunalului Regional din Varna.

3. Noua examinare de către Tribunalul Regional din Varna

33. La 25 octombrie 2007, reclamanta a furnizat Tribunalului Regional din

Varna precizări suplimentare cu privire la cererea sa, descriind, în special,

împrejurările în care s-a găsit imediat după arestarea părinților săi și trauma psihică


continuă suferită în consecință. A explicat că, în ședința de judecată din 6 decembrie

2002 unde s-a dispus prelungirea arestării părinților săi, instanța a interpretat în mod

greșit răspunsul mamei sale la întrebarea privitoare la existența vreunei persoane

care să aibă grijă de ea.

34. În 2008, în contextul procedurii judiciare, a fost întocmit un raport psihiatric

și psihologic. Raportul stabilea faptul că reclamanta era deprimată și uneori

agresivă. Se atribuia cauza șocului suferit în urma arestării părinților săi și

incertitudinii rezultate. Raportul mai indica faptul că reclamanta prezenta semne

cumulate de tensiune, frică, neliniște, dezamăgire și furie față de autoritățile care o

abandonaseră și o lăsaseră pe cont propriu după arestarea părinților săi. Reclamanta

era dezinteresată de viața sa cotidiană sau de viitorul său și se retrăsese în sine după

ce-și pierduse încrederea în sistemul judiciar. Alte două rapoarte de expertiză

medicală au fost întocmite în 2008. Acestea constatau că reclamanta suferea de

sindromul de stres posttraumatic, cel mai probabil ca urmare a ceea ce se petrecuse

în urma arestării părinților săi. Doctorii au declarat în fața instanței că nu era de

așteptat o îmbunătățire a stării sale și că boala sa urma să devină cronică. Un alt

raport medical dispus de instanță în 2009 a confirmat că reclamanta suferea de

sindromul de stres posttraumatic, precum și că, în timp ce înainte de arestarea

părinților săi era un copil energic și sănătos, după acest eveniment a cunoscut

episoade frecvente depresive și a avut accese de autocompătimire, nesiguranță și

zădărnicire a oricărui efort și implicare.

35. Avocatul părinților reclamantei, care participase la ședințele de judecată

privitoare la detenția acestora în 2002, a declarat în fața instanței, la 22 februarie

2008, că nu a știut ce s-a întâmplat cu reclamanta pe perioada privării de libertate a

părinților săi; și nici nu își amintea nimic cu privire la împrejurările în care a fost

pusă întrebarea în ședința de judecată din 6 decembrie 2002 în legătură cu

asigurarea protecției sale. La 24 octombrie 2008, în cursul aceleiași proceduri,

profesorul reclamantei a declarat că nu-și aduce aminte dacă aceasta a fost absentă

sau dacă era flămândă la școală. Fata nu i s-a plâns despre nimic la acel moment.

36. La 27 iulie 2009, Tribunalul Regional din Varna a respins cererea

reclamantei, reținând că nu s-a dovedit că aceasta fusese lăsată singură în timpul

detenției părinților săi în decembrie 2002. Instanța a mai reținut că, pe parcursul

celor 3 zile care au urmat ședinței de judecată din 6 decembrie 2002, mama

reclamantei nu a uzat de posibilitatea oferită de lege de a rectifica procesul-verbal

al ședinței.

37. De asemenea, instanța a reținut că, la 6 decembrie 2002, Tribunalul Regional

din Varna a acceptat faptul că mama a răspuns afirmativ la întrebarea instanței dacă

era cineva care să aibă grijă de reclamantă. Întrebarea respectivă a fost pusă mamei

reclamantei prin intermediul unui interpret. În consecință, instanța a concluzionat

că sistemul de justiție penală nu avea obligația de a acționa în alt mod pentru

protecția reclamantei.

38. Instanța a acceptat integral concluziile rapoartelor psihologice privind stresul

posttraumatic cronic de care reclamanta suferea în urma evenimentelor din

decembrie 2002. Cu toate acestea, a constatat că singura dovadă în sprijinul

afirmațiilor reclamantei potrivit cărora fusese lăsată singură în decembrie 2002 era

mărturia părinților săi, niciun alt element de probă nefiind în sprijinul acestei

susțineri. Având în vedere că mama a declarat în cadrul ședinței de judecată privind

detenția sa că există cineva care să aibă grijă de copil, condițiile prevăzute la art.


152 din Codul de procedură penală nu au fost întrunite și, prin urmare, instituțiile

implicate în procedura penală nu erau obligate să ia măsuri pentru luarea în îngrijire

a reclamantei.

4. Noile căi de atac în fața Curții de Apel Varna și a Curții Supreme de Casație

39. Reclamanta a introdus apel în fața Curții de Apel Varna. A contestat din nou

concluziile instanței inferioare privind răspunsul mamei sale în cadrul ședinței de

judecată din 6 decembrie 2002. A argumentat de asemenea că, fiind dusă imediat la

centrul de detenție, mama sa nu a putut consulta procesul-verbal al ședinței.

Reclamanta a susținut, de asemenea, că autoritățile aveau obligația să verifice, la

momentul arestării – 4 decembrie 2002 – și imediat după, dacă exista cineva care

are grijă de ea și că, în orice caz, nu ar fi trebuit să aștepte două zile pentru a se

interesa despre situația sa, pentru prima dată pe parcursul audierii. A afirmat că

starea sa de sănătate actuală este rezultatul direct al șocului și stresului suferite în

urma arestării și lipsei asigurării îngrijirii. Reclamanta a plătit aproximativ 3 000

EUR taxe judiciare de timbru.

40. Curtea de apel a confirmat hotărârea instanței inferioare la 10 decembrie

2010. S-a reținut că, chiar dacă reclamanta a fost lăsată singură după arestare, nu

poate fi angajată răspunderea în cazul poliției, organelor de urmărire penală ori

instanței, având în vedere că mama sa a declarat că există cineva care are grijă de

ea. A mai reținut că sindromul de stres posttraumatic de care s-a stabilit că

reclamanta suferea ar fi putut fi rezultatul altor factori care nu aveau legătură cu

arestarea părinților săi.

41. Prin decizia definitivă din 18 ianuarie 2012, Curtea Supremă de Casație a

respins recursul reclamantei, reținând că nu există motive pentru admiterea

recursului.

F. Evoluția ulterioară

42. Reclamantei i s-a acordat statutul umanitar la 10 martie 2004 și statutul de

refugiat la 15 septembrie 2007.

II. TEXTE INTERNAȚIONALE RELEVANTE

Convenția cu privire la drepturile copilului din 1989

43. Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală

a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989, are forță obligatorie conform

dreptului internațional în toate statele părți, inclusiv în toate statele membre ale

Consiliului Europei. Art. 3 pct. 1 din convenție prevede:

„În toate acțiunile care privesc copiii, întreprinse de instituțiile de asistență socială publice

sau private, de instanțele judecătorești, autoritățile administrative sau de organele legislative,

interesele copilului vor prevala.”


III. LEGISLAȚIA ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE

A. Obligațiile autorităților în domeniul protecției copilului

44. Art. 4 din Legea privind protecția copilului prevedea la momentul faptelor

că protecția copilului trebuie asigurată prin următoarele mijloace: 1) furnizarea de

asistență, susținere și servicii în mediul familial al copilului; 2) plasarea copilului

la rude sau la membri de familie apropiați; 3) plasarea copilului într-o familie

substitutivă; 4) plasarea copilului într-o instituție specializată; 5) protecția poliției.

Conform art. 6 din lege, astfel cum era în vigoare la momentul respectiv, protecția

copilului era realizată prin Direcția Publică pentru Protecția Copilului și serviciile

de asistență socială.

45. Art. 7 alin. (2) din lege prevedea, în versiunea în vigoare la momentul

faptelor, că persoana care are cunoștință de faptul că un copil are nevoie de

protecție, indiferent dacă a luat cunoștință de această situație în exercitarea

obligațiilor profesionale sau nu, are obligația să informeze serviciul de asistență

socială cel mai apropiat.

46. Art. 152 din Codul de procedură penală, astfel cum era în vigoare la

momentul respectiv, reglementa reținerea suspecților. În conformitate cu alin. (6),

copiii unei persoane reținute urmează să fie plasați în îngrijirea organelor

municipalității pe raza căreia locuiesc dacă nu au rude apropiate care să le asigure

îngrijire.

B. Acțiunea în despăgubiri

47. Art. 49 din Legea privind contractele și obligațiile din 1951 prevede că cel

care încredințează unui terț o misiune este răspunzător pentru prejudiciile cauzate

de acesta din urmă în realizarea misiunii respective sau în legătură cu ea.

Răspunderea în temeiul acestei prevederi – așa cum sunt, de altfel, toate prevederile

care reglementează răspunderea civilă delictuală – are la bază caracterul ilicit al

comportamentului contestat (реш. № 567 от 24 ноември 1997 г. по гр. д.

№ 775/1996 г., ВС, петчленен състав). În conformitate cu art. 110 din Legea

privind contractele și obligațiile, termenul de prescripție pentru o acțiune în

răspundere civilă delictuală este de 5 ani.

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 8 DIN CONVENȚIE

48. Reclamanta s-a plâns că omisiunea autorităților de a-i asigura asistență, în

pofida faptului că era un minor lăsat singur după arestarea părinților săi în

decembrie 2002, i-a cauzat stres și suferință considerabile, cu încălcarea art. 8 din

Convenție, formulat după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului

său și a corespondentei sale.


2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura

în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate

democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea

economică a țării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a

moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”

49. Guvernul a contestat acest argument.

A. Cu privire la admisibilitate

50. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în

sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție. Constată, de asemenea, că nu prezintă niciun

alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele Guvernului

51. Guvernul nu este convins de susținerile reclamantei și își menține poziția

potrivit căreia nu s-a dovedit că aceasta a fost lăsată singură pe durata arestării

părinților săi. Subliniază că, întrucât mama reclamantei a declarat în fața instanței

că exista cineva care avea grijă de fiica ei, nici instituțiile implicate în procedura

penală preliminară împotriva părinților ei, nici instanța nu erau obligate să

examineze mai departe dacă era necesar să îi acorde asistență reclamantei.

52. Guvernul a subliniat că avocatul părinților reclamantei a fost prezent în

ședința de judecată din 6 decembrie 2002 și că ulterior a declarat în cadrul acțiunii

în despăgubire inițiată de reclamantă că nu știa ce s-a întâmplat cu ea pe durata

arestării părinților săi. Declarația sa a dus la concluzia că, pe durata detenției

părinților săi, reclamanta era luată în îngrijire în mod corespunzător. De altfel,

profesorul reclamantei a declarat în cadrul aceleiași acțiuni că nu-și amintește ca

aceasta să fi fost flămândă sau răcită ori tulburată la școală, în perioada respectivă.

53. În plus, întrucât la momentul arestării părinților reclamantei, familia trăia în

Bulgaria de aproximativ un an, era plauzibil că aceștia aveau un cerc de prieteni și

cunoștințe cărora părinții le puteau încredința fiica în absența lor dacă preferau să

nu recurgă la asistența acordată de autorități. În mod similar, mama reclamantei, pe

durata detenției la Penitenciarul Sliven, ar fi putut alerta autoritățile cu privire la

faptul că era posibil ca fiica ei să fie singură sau ar fi putut cere rectificarea

procesului-verbal al ședinței.

2. Argumentele reclamantei

54. Reclamanta a afirmat că, la momentul în care poliția i-a arestat pe părinții

săi, nu le-a oferit nicio posibilitate de a lua măsuri pentru a-i asigura îngrijirea.

Conform susținerilor reclamantei, aceștia nu au avut cunoștință de acuzațiile penale

aduse împotriva lor în Turkmenistan, acuzații ce fuseseră fabricate, astfel cum a

demonstrat procedura judiciară ulterioară. Părinții săi nu se așteptau să fie plasați

în detenție și nu știau că nu-și vor vedea fiica timp de 13 zile.

55. Reclamanta adaugă că părinții săi au fost separați și plasați în două centre de

detenție diferite situate la 200 de km unul de celălalt. Convinsă că în ședința din 6


decembrie 2002 informase instanța că nu avea nimeni grijă de fiica sa, mama sa nu

avea cunoștință de situația reclamantei.

56. Reclamanta susține că obligațiile pozitive ce decurg din art. 8 din Convenție

se activează imediat ce autoritățile sunt alertate în privința situației de risc în care

se găsește un copil. În cazul său, obligațiile respective ar fi trebuit să se aplice din

momentul în care poliția a intrat în locuință pentru a-i aresta părinții. Ofițerii de

poliție o interogaseră pe reclamantă și îi văzuseră actul de identitate, acesta indicând

în mod clar că era minoră. La momentul arestării părinților săi, nu mai era nicio altă

persoană în apartament căreia i-ar fi putut cere să informeze autoritățile competente

pentru a fi luată în îngrijire.

57. Mama reclamantei nu ar fi putut cere rectificarea procesului-verbal al

ședinței deoarece a fost dusă de la sala de ședință direct la Penitenciarul Sliven,

unde, conform susținerilor reclamantei, nu a avut acces la procesul-verbal, un

avocat sau un interpret. De asemenea, era extrem de neliniștită cu privire la viața și

siguranța sa. Fiind un străin ce sosise în țară cu mai puțin de un an înainte, ea nu

știa cum funcționează sistemul bulgar de protecție a copilului. Convinsă că spusese

instanței că nu era nimeni care să aibă grijă de reclamantă, nu avea niciun motiv să

presupună că autoritățile competente nu își îndeplineau obligațiile.

3. Motivarea Curții

a) Principii generale

58. Curtea a stabilit în mai multe cauze examinate în cadrul art. 8 că respectarea

vieții private include integritatea fizică și psihică (a se vedea Bevacqua și S.

împotriva Bulgariei, nr. 71127/01, pct. 65, 12 iunie 2008 și Mubilanzila Mayeka și

Kaniki Mitunga împotriva Belgiei, nr. 13178/03, pct. 83, CEDO 2006-XI). Mai

mult, deși scopul art. 8 este esențial pentru protecția persoanei particulare împotriva

ingerințelor arbitrare ale autorităților publice, acesta nu se limitează la a obliga

statul să se abțină de la asemenea ingerințe: la acest angajament negativ pot fi

adăugate obligații pozitive inerente unei respectări efective a vieții private sau de

familie (X și Y împotriva Țărilor de Jos, 26 martie 1985, pct. 23, seria A nr. 91).

Curtea a reținut, de asemenea, că efectele cumulative ale omisiunii autorităților

interne de a lua măsuri, inclusiv dar fără a se limita la măsuri judiciare provizorii,

astfel cum se impunea într-o situație care a afectat negativ reclamanții, s-a transpus

în neacordarea asistenței acestora, cu încălcarea obligației pozitive a statului în

temeiul art. 8 de a garanta respectarea vieții private și de familie a acestora (a se

vedea Bevacqua și S., citată anterior, pct. 84). Curtea a mai constatat, deși în

contextul unei plângeri făcute în temeiul art. 3 din Convenție, că omisiunea

autorităților de a asigura îngrijirea reclamantului, în vârstă de 12 ani la momentul

când părinții săi au fost privați de libertate și reținuți la secția de poliție pentru mai

multe ore, sau de a-i explica situația acestuia, a atins pragul de gravitate prevăzut

de art. 3 și a constituit un tratament degradant (a se vedea Ioan Pop și alții împotriva

României, nr. 52924/09, pct. 65, 6 decembrie 2016).

59. Obligațiile care incumbă statelor în temeiul art. 8 din Convenție în ceea ce

privește protecția minorilor impun respectarea interesului superior al copilului [a se

vedea, în contextul luării în îngrijire a copilului de către autoritățile publice, Haase

împotriva Germaniei, nr. 11057/02, pct. 80, CEDO 2004-III (extrase)].


b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

60. În prezenta cauză, situația a prezentat în mod evident riscuri pentru

bunăstarea reclamantei, având în vedere că, la momentul arestării părinților săi,

avea vârsta de 14 ani.

61. Curtea constată că dispozițiile relevante din dreptul intern (pct. 44-46, supra)

vizau efectiv protecția copilului, dar nimic nu indică aplicarea lor în prezenta cauză.

În special, Guvernul nu a demonstrat că, la momentul arestării, poliția a comunicat

autorităților relevante că părinții reclamantei au fost reținuți și că fiica acestora a

fost lăsată nesupravegheată. Astfel cum reiese din observațiile Guvernului, prima

dată când o autoritate publică s-a interesat despre situația copilului a fost în ședința

de judecată care a avut loc două zile mai târziu.

62. În consecință, autoritățile aveau obligația fie de a oferi părinților reclamantei,

la momentul la care au fost reținuți, posibilitatea de a găsi pe cineva să o ia în

îngrijire, fie de a se interesa din oficiu cu privire la situația acesteia. Odată ce ar fi

clarificat, dacă era necesar, circumstanțele legate de îngrijirea reclamantei pe durata

absenței părinților săi, autoritățile erau obligate conform dispozițiilor din dreptul

intern să-i furnizeze asistență, susținere și serviciile necesare, fie la locuința sa, fie

într-o familie substitutivă ori într-o instituție specializată. În conformitate cu

dispozițiile din dreptul intern, obligația respectivă lua naștere de la momentul

reținerii părinților săi (pct. 45-46, supra). Guvernul nu a arătat că autoritățile

competente ar fi întreprins vreun demers din cele de mai sus anterior ședinței de

judecată din 6 decembrie 2002, care a avut loc la două zile după arestarea părinților

reclamantei. Prin urmare, Curtea constată că, în ceea ce privește perioada cuprinsă

între arestarea părinților reclamantei și ședința de judecată pentru prelungirea

detenției lor, autoritățile nu și-au îndeplinit obligația pozitivă în temeiul art. 8 din

Convenție de a acționa pentru a garanta că reclamanta, minoră lăsată fără îngrijire

părintească, a fost protejată și luată în îngrijire pe durata absenței părinților săi.

63. Guvernul nu a argumentat că autoritățile au verificat situația reclamantei în

zilele următoare, adică între 6 decembrie 2002, data primei ședințe de judecată, și

17 decembrie 2002, data judecării apelului și punerea în libertate a părinților

reclamantei. Curtea consideră că nu este de competența sa să precizeze exact care

anume autoritate ar fi trebuit să acționeze, cum anume și la ce moment, pentru a

preveni eventuala expunere a reclamantei la suferința provocată de nesiguranța cu

privire la soarta proprie și a părinților săi după arestarea lor. Cu toate acestea, reține

că Guvernul nu a susținut în niciun moment că o autoritate competentă ar fi vizitat-

o pe reclamantă, ar fi verificat dacă nu se găsea singură în urma arestării părinților

săi, i-ar fi explicat situația părinților și situația sa ori, având în vedere vârsta sa, ar

fi condus-o la penitenciar să-și viziteze unul sau ambii părinți.

64. Guvernul a subliniat că reclamanta nu a făcut dovada că a fost lăsată singură

și fără asistență pe toată perioada absenței părinților săi. A susținut că era plauzibil

ca părinții reclamantei să fi avut un cerc de prieteni și cunoștințe la care fiica lor ar

fi putut apela în absența acestora. În plus, Guvernul a arătat că propriul avocat al

părinților reclamantei a fost prezent în ședința de judecată pentru prelungirea

detenției lor și a declarat în cadrul acțiunii în despăgubire ulterioare inițiate de

reclamantă că nu știa ce s-a întâmplat cu ea. În mod similar, profesorul reclamantei

a declarat că nu își amintea ca aceasta să fi fost flămândă sau răcită ori tulburată la

școală (pct. 35, supra). În cele din urmă, Guvernul a argumentat că mama

reclamantei ar fi putut alerta autoritățile cu privire la situația fiicei ei în perioada în


care s-a aflat în detenție sau ar fi putut cere rectificarea procesului-verbal al ședinței

în ceea ce privește asigurarea îngrijirii reclamantei.

65. Curtea reține următoarele. Părinții reclamantei, persoane educate cu un trecut

important și înaltă experiență profesională, aveau aparent mijloace materiale, nu le

lipseau competențele și erau genul de părinți atenți cu fiica lor (pct. 8, 9, 18 și 25,

supra). Au fost reprezentați în procedura de extrădare de un avocat ales. Acesta a

participat la ședința de judecată în care instanța a adresat întrebarea dacă exista

cineva care avea grijă de reclamantă în absența părinților săi (pct. 17, supra); a

continuat să îi reprezinte pe părinții reclamantei pe toată perioada detenției

ulterioare și, în plus, era un vecin al familiei (ibidem). Mai mult, dincolo de faptul

că a declarat în fața instanței că exista cineva care avea grijă de fiica sa, mama

reclamantei nu a sesizat în niciun moment – fie înainte sau după audiere, fie la

momentul arestării sau ulterior din penitenciar – nicio autoritate cu privire la

îngrijirea reclamantei pe durata detenției sale. Nici tatăl reclamantei, care fusese

arestat în același timp și împreună cu mama, nu a informat vreo autoritate că fiica

sa era singură sau că se îngrijora cu privire la situația ei pe durata absenței sale.

66. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că autoritățile competente nu aveau

niciun motiv să presupună sau să bănuiască, după ședința de judecată din 6

decembrie 2002, că reclamanta fusese lăsată singură și că nu avea asigurată

îngrijirea pe durata absenței părinților săi. În consecință, obligația autorităților

prevăzută de dreptul bulgar de a lua în îngrijire copiii persoanelor plasate în

detenție, în cazul în care nu le putea fi asigurată îngrijirea, nu are relevanță după

ședința de judecată din 6 decembrie 2002. Astfel, în lipsa oricărui demers întreprins

de către părinți sau în numele acestora la momentul faptelor, Curtea consideră că,

în cadrul acțiunii în despăgubire inițiată ulterior de reclamantă, instanțele interne au

acționat în mod adecvat în contextul obligațiilor lor decurgând din art. 8, luând în

considerare procesul-verbal al ședinței de judecată cu privire la detenția părinților

și concluzionează că poliția, parchetul și instanțele au considerat în mod legitim că

nu existau motive să se mai îngrijoreze cu privire la situația reclamantei.

67. Considerentele anterioare sunt suficiente pentru a-i permite Curții să

concluzioneze că a fost încălcat art. 8 din Convenție în ceea ce privește perioada

anterioară datei de 6 decembrie 2002 și că nu a existat nicio încălcare în ceea ce

privește perioada ulterioară acestei date.

II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 13 COROBORAT CU

ART. 8 DIN CONVENȚIE

68. Invocând art. 13 coroborat cu art. 8 din Convenție, reclamanta s-a plâns că

nu a beneficiat de o cale de atac efectivă pentru a-și susține pretențiile. Art. 13

prevede următoarele:

„Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de [prezenta] Convenție au fost

încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale [...].”

69. Reclamanta a susținut că, în cadrul acțiunii în despăgubire pe care a inițiat-

o, instanțele de fond și de apel au ignorat complet afirmația sa conform căreia

ofițerii de poliție nu și-au îndeplinit obligația legală de a proteja bunăstarea sa fizică

și psihică, neverificând, la momentul arestării părinților săi, dacă fuseseră făcute

demersuri pentru asigurarea îngrijirii sale. De asemenea, susținerea sa conform


căreia judecătorul care a prezidat ședința de judecată din 6 decembrie 2002 nu a

verificat dacă existau astfel de demersuri a fost respinsă ca nefondată doar în baza

procesului-verbal al ședinței, care indica că mama sa informase instanța că fiica sa

avea îngrijirea asigurată.

70. Guvernul a considerat că, în cadrul acțiunii în despăgubire, instanțele au

reținut în mod corect că, deși s-a stabilit fără echivoc că reclamanta suferea de

sindromul de stres posttraumatic, nu a existat o legătură de cauzalitate între acțiunile

autorităților și starea de sănătate a reclamantei.

71. Curtea reține că acest capăt de cerere este legat de cel examinat mai sus și

trebuie așadar să fie, de asemenea, declarat admisibil.

72. Având în vedere constatarea unei încălcări a art. 8 ca urmare a neadoptării

de către autorități de măsuri pentru a asigura protecția efectivă a reclamantei pe

durata celor două zile după arestarea părinților săi, Curtea consideră că nu este

necesar să examineze dacă, în speță, a fost, de asemenea, încălcat art. 13 (a se vedea,

printre altele, M.D. și alții împotriva Maltei, nr. 64791/10, pct. 84, 17 iulie 2012, și

Prezhdarovi împotriva Bulgariei, nr. 8429/05, pct. 56, 30 septembrie 2014).

III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENȚIE

73. Art. 41 din Convenție prevede:

„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor

sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă

a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație

echitabilă.”

A. Prejudiciu

74. Reclamanta a solicitat 50 000 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru

prejudiciul moral.

75. Guvernul a considerat aceste sume ca fiind nejustificate şi excesive.

76. Curtea consideră că starea de incertitudine creată când reclamanta, în vârstă

de 14 ani la momentul faptelor, a fost privată de prezența și îngrijirea părinților pe

durata primelor două zile după arestarea lor i-a cauzat acesteia o stare de anxietate

și suferință. În consecință, acordă reclamantei 3 600 EUR cu titlu de despăgubire

pentru prejudiciul moral.

B. Cheltuieli de judecată

77. Reclamanta a solicitat și 12 031,81 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată

suportate în fața instanțelor interne și a Curții. Din această sumă, 6 135 EUR

corespunde taxelor judiciare plătite în cadrul acțiunii în despăgubire (pct. 29,

supra), 160 EUR reprezintă costul rapoartelor de expertiză întocmite în cadrul

acestei proceduri, 3 000 EUR taxele judiciare de timbru aferente reexaminării

cererii de despăgubiri de către curtea de apel (pct. 39, supra), 1 189 EUR onorariul

avocatului care a reprezentat-o în procedura respectivă, 107,81 EUR cheltuielile de

judecată legate de procedura în fața Curții de Casație și 1 440 EUR onorariul

avocatului care a reprezentat-o în procedura în fața Curții. Reclamanta a indicat că


suma corespunzătoare onorariului avocatului care a reprezentat-o în procedura în

fața Curții trebuie plătită în contul bancar al Comitetului Helsinki-Bulgaria.

78. Guvernul consideră că cererea reclamantei privind rambursarea cheltuielilor

efectuate în fața instanțelor interne este nejustificată.

79. Conform jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea

cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabilește caracterul real,

necesar și rezonabil al acestora, iar cuantumul lor este unul rezonabil. În prezenta

cauză, în ceea ce privește cheltuielile de judecată efectuate în procedurile interne,

Curtea reiterează că nu pot fi admise decât dacă se raportează la încălcările pe care

le-a constatat. Reține că reclamanta a plătit 10 591,81 EUR cheltuieli de judecată

în fața instanțelor interne pentru repararea prejudiciului în legătură cu încălcarea

constatată de către Curte în cauza de față. Această sumă acoperă elementele descrise

la pct. 77, supra, cu excepția onorariului avocatului care a reprezentat-o în

procedura în fața Curții. Având în vedere faptul că a constatat încălcarea art. 8 din

Convenție doar pentru o parte din perioada în litigiu, Curtea consideră că este

rezonabil să admită parțial cererea și, în consecință, acordă reclamantei 4 000 EUR

cu acest titlu.

80. În continuare, îi acordă reclamantei 1 260 EUR pentru cheltuielile efectuate

în cadrul procedurii în fața Curții și decide ca această sumă să fi plătită în contul

bancar al Comitetului Helsinki-Bulgaria. Suma respectivă a fost determinată pe

baza tarifului orar de 70 EUR care a fost aplicat pentru calculul unui onorariu de

avocat în cauze recente împotriva Bulgariei și de o complexitate similară (a se vedea

Bulves AD împotriva Bulgariei, nr. 3991/03, pct. 85, 22 ianuarie 2009; Mutishev și

alții împotriva Bulgariei, nr. 18967/03, pct. 160, 3 decembrie 2009; Penchevi

împotriva Bulgariei, nr. 77818/12, pct. 88, 10 februarie 2015).

C. Dobânzi moratorii

81. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe

rata dobânzii facilității de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală

Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

1. Declară, în unanimitate, cererea admisibilă;

2. Hotărăște, cu patru voturi contra trei, că a fost încălcat art. 8 din Convenție în

ceea ce privește perioada anterioară datei de 6 decembrie 2002;

3. Hotărăște, în unanimitate, că nu a existat nicio încălcare în ceea ce privește

perioada ulterioară acestei date;

4. Hotărăște, în unanimitate, că nu este necesar să examineze capătul de cerere

întemeiat pe art. 13 din Convenție;

5. Hotărăște, cu patru voturi contra trei,


a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la

data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție,

următoarele sume care trebuie convertite în leva bulgărești la rata de schimb

aplicabilă la data plății:

i) 3 600 EUR (trei mii șase sute de euro), plus orice sumă ce poate fi

datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;

ii) 5 260 EUR (cinci mii două sute șaizeci de euro), pentru cheltuielile de

judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamantă cu titlu de

impozit, din care 1260 EUR reprezintă suma care trebuie plătită în contul

bancar al Comitetului Helsinki-Bulgaria;

b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, această

sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii

facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană,

aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;

6. Respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru

celelalte capete de cerere.

Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris la 1 februarie 2018, în

temeiul art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul Curții.

Claudia Westerdiek Angelika Nußberger

Grefier Președinte

În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenție și cu art. 74 alin. (2) din

Regulamentul Curții, la prezenta hotărâre se anexează opinia separată comună a

judecătorilor Møse, O’Leary și Rousseva.

A.N.

C.W.

HADZHIEVA ÎMPOTRIVA BULGARIEI HOTĂRÂRE – OPINIE SEPARATĂ 16

OPINIA SEPARATĂ COMUNĂ A JUDECĂTORILOR MØSE,

O’LEARY ȘI ROUSSEVA

1. Majoritatea Camerei a constatat o încălcare a dispozițiilor Convenției,

considerând că autoritățile bulgare nu și-au îndeplinit obligațiile pozitive ce

decurg din art. 8 din Convenție și nu au organizat luarea în îngrijire a

reclamantei imediat după arestarea părinților săi și pe durata primelor două

zile ale detenției lor.

2. Concluzionând că, în circumstanțele particulare ale cauzei, Camera nu

ar fi trebuit să constate încălcarea dispozițiilor art. 8, nu ignorăm și nici nu

intenționăm să subminăm jurisprudența consacrată a Curții cu privire la

natura și întinderea obligațiilor pozitive ale statelor ce decurg din articolul

respectiv și, în special, obligația acestora de a proteja interesul superior al

minorului (pct. 58 și 59 din hotărâre).

3. Cu toate acestea, nu opinăm că faptele cauzei, astfel cum reies în mod

clar din deciziile instanțelor interne, sprijină concluzia de încălcare la care a

ajuns majoritatea.

4. În primul rând, în ceea ce privește faptele, nu se contestă că părinții

reclamantei, care avea 14 ani la momentul arestării lor la 4 decembrie 2002,

au fost preluați de la domiciliul acestora și plasați în detenție pentru două zile

înainte de două ședințe de judecată distincte, la 6 decembrie 2002, ce vizau

prelungirea perioadei de detenție. La această dată au fost adresate întrebări,

la inițiativa procurorului, cu privire la asigurarea îngrijirii reclamantei pentru

perioada în care părinții săi erau arestați. Părțile nu sunt de acord asupra

modului în care mama reclamantei a răspuns instanței la aceste întrebări.

Răspunsul său notat în procesul-verbal al ședinței a indicat că există cineva

care are grijă de copil (pct. 17 și 18 din hotărâre); părinții nu încercat să

verifice respectivul proces-verbal și nici să îl rectifice ulterior (a se vedea

infra).

5. Nu se contestă, de asemenea, că, atunci când părinții au fost inițial

informați la telefon de către fiica lor asupra faptului că poliția sosise la

locuința familiei pentru a-i aresta, aceștia erau însoțiți de avocatul lor și a

durat mai mult timp până ce au ajuns acasă. Avocatul, vecin și prieten al

familiei, a fost prezent pe durata arestării și a rămas în contact cu aceștia între

momentul arestării și ședința de judecată ce a avut loc două zile mai târziu. În

fața instanței, părinții reclamantei au fost asistați de același avocat și de un

interpret numit de instanță. Mai mult chiar, nimic nu arată că părinții au

încercat, în perioada de detenție, înainte și după ședință de judecată din 6

decembrie 2002, să afle ce măsuri s-au dispus pentru îngrijirea fiicei lor pe

durata absenței lor ori să verifice procesul-verbal al ședinței potrivit căruia

afirmațiile mamei au fost înțelese în mod eronat, astfel cum se pretinde –

pentru a li se confirma că există cineva care are grijă de copil.1

1 Trebuie reținut că, în urma apelului părinților reclamantei, cele două măsuri de arestare

preventivă au fost ridicate prin două decizii separate din 17 decembrie 2002, în urma cărora

părinții reclamantei au fost liberați pe cauțiune și s-au întors acasă în aceeași zi. Cererea


6. În al doilea rând, în ceea ce privește deciziile instanțelor interne,

reclamanta a susținut că a fost lăsată singură, fără bani ori instrucțiuni despre

cum să se îngrijească, pe perioada absenței părinților săi. În fața Curții,

Guvernul a susținut că nu s-a probat în fața instanțelor interne că reclamanta

a fost lăsată singură, fără un adult care să o aibă în grijă, pe durata perioadei

în cauză. Un raport psihiatric și psihologic, precum și rapoarte medicale

dispuse în cadrul procedurilor interne au atestat că reclamanta suferea de

sindromul de stres posttraumatic, însă instanțele naționale nu au putut stabili

cauza. Avocatul părinților reclamantei, care a participat la ședința de judecată

privind detenția acestora din 4 decembrie 2002, a declarat în cadrul procedurii

respective, în februarie 2008, că nu a știut ce s-a întâmplat cu reclamanta după

arestarea părinților săi și nu își aducea aminte nimic cu privire la împrejurările

în care a fost pusă întrebarea și răspunsul mamei în fața instanței.

7. La 27 iulie 2009, Tribunalul Regional din Varna a respins cererea

reclamantei, reținând că nu s-a dovedit că aceasta fusese lăsată singură în

timpul detenției părinților săi în decembrie 2002. Singura dovadă în sprijinul

afirmațiilor reclamantei era mărturia părinților săi, niciun alt element de probă

nefiind în sprijinul acestei susțineri. Instanța a reținut că mama a răspuns

afirmativ la întrebarea instanței dacă era cineva care să aibă grijă de

reclamantă. În consecință, a concluzionat că sistemul de justiție penală nu

avea obligația de a acționa în alt mod pentru protecția reclamantei. În cele din

urmă, Tribunalul Regional din Varna a reținut că mama reclamantei nu a uzat

de posibilitatea oferită de lege de a verifica sau de a cere rectificarea

procesului-verbal al ședinței (pct. 36-38 din hotărâre).

8. Prin decizia din 10 decembrie 2010, Curtea de Apel Varna a confirmat

hotărârea instanței inferioare, reținând că, chiar dacă reclamanta a fost lăsată

singură după arestare, nu poate fi angajată răspunderea în cazul poliției,

organelor de urmărire penală ori instanței, având în vedere că mama sa a

declarat că „există cineva care are grijă de ea” (pct. 40 din hotărâre). Prin

decizia definitivă din 18 ianuarie 2012, Curtea Supremă de Casație a respins

recursul reclamantei, reținând că nu există motive pentru admiterea recursului

(pct. 41 din hotărâre).

9. Problemele juridice ridicate de prezenta cauză vizează, în primul rând,

situația în care există sau nu o obligație pozitivă în sarcina autorităților interne

ce decurge din art. 8 din Convenție de a proteja situația unui copil expus

riscurilor (în special în cazul în care părinții săi sunt arestați) și, în cel de-al

doilea rând, dacă o asemenea obligație pozitivă este activată indiferent dacă

situația a fost adusă sau nu la cunoștința autorităților sau, după caz, când și

cum a fost adusă, și, în special, indiferent de pasivitatea de care dau dovadă

părinții copilului sau avocatul acestora.

pentru extrădarea lor în Turkmenistan a fost respinsă la 22 mai 2003 în procedura în fața

Tribunalului Regional din Varna unde au fost reprezentați de același avocat.


10. În opinia noastră, răspunsul la prima întrebare, cu privire la existența

unei obligații pozitive față de copiii expuși riscurilor sau potențial expuși

riscurilor, este în mod clar unul afirmativ.2

11. În schimb, cea de-a doua întrebare – când și în ce circumstanțe se poate

considera că un stat trebuie să îndeplinească o asemenea obligație pozitivă –

este poate mai complexă, astfel cum o demonstrează împrejurările prezentei

cauze.

12. Astfel cum se menționează în hotărârea camerei (pct. 44-46), dreptul

intern conținea dispoziții legale destinate protecției copiilor care aveau nevoie

de îngrijire, dar majoritatea a presupus, fără alte considerații, că obligația de

protecție ia naștere de la momentul când părinții reclamantei au fost plasați în

detenție (pct. 62), indiferent de circumstanțele arestării, persoanele prezente

sau atitudinea părinților la momentul respectiv și ulterior. Element crucial în

speță, părțile au puncte de vedere divergente asupra aspectului dacă

reclamanta făcea parte efectiv din categoria copiilor care aveau nevoie de

îngrijire, cu alte cuvinte dacă efectiv nu avea pe nimeni care să o îngrijească

pe durata absenței părinților săi, în care caz ar fi trebuit să beneficieze

(automat sau imediat) de protecția autorităților. În pofida unei proceduri

îndelungate în fața instanțelor naționale, nu s-a dovedit că a fost lăsată singură

și fără îngrijire pe toată perioada absenței părinților săi. Trebuie recunoscut

că nu există nicio probă că poliția a alertat autoritățile competente la

momentul arestării părinților reclamantei cu privire la prezența unui minor.

Cu toate acestea, nimic nu indică nici că părinții reclamantei au comunicat

poliției, la momentul arestării lor, că fiica lor va rămâne singură și nici au

semnalat problema îngrijirii ei în perioada următoare, sau că au cerut

avocatului lor, care a fost prezent la arestare și i-a vizitat ulterior, să facă acest

lucru. Reținem, în special, că, în conformitate cu prevederile dreptului

național, elementele consemnate în procesul-verbal al ședinței au forță

probantă. Când mama reclamantei a răspuns întrebării respective adresate de

instanță în ședința de judecată, aceasta era legal reprezentată și asistată de un

interpret. Mai mult, trebuie observat că, între ședință de judecată din 6

decembrie 2002 și 17 decembrie 2002, data la care a fost soluționat apelul și

punerea în libertate a părinților reclamantei, niciunul dintre ei nu a semnalat

autorităților că poate fi o problemă cu îngrijirea reclamantei sau că sunt

îngrijorați despre starea fiicei lor pe durata absenței lor.

13. Se poate considera că persoanele aflate în detenție se găsesc, cel puțin

într-o anumită măsură, într-o poziție vulnerabilă. Cu toate acestea, părinții

reclamantei, persoane educate cu un trecut important și înaltă experiență

profesională, aveau aparent mijloace materiale, nu le lipseau competențele și

erau genul de părinți atenți cu fiica lor (pct. 65 din hotărâre). În plus, au fost

reprezentați legal de un avocat care se afla împreună cu ei la momentul când

au fost informați de către fiica lor de posibilitatea de a fi arestați, precum și la

2 A se vedea, cu titlu de exemplu, Eremia împotriva Republicii Moldova, nr. 3564/11, 28 mai

2013 (în care autoritățile nu au luat măsurile adecvate care se impuneau pentru a proteja fetele

traumatizate ca urmare a atacurilor violente ale tatălui lor asupra mamei lor).


momentul arestării și care a continuat să reprezinte părinții pe toată durata

detenției ulterioare.

14. În aceste circumstanțe, considerăm că, față de pasivitatea manifestată

de părinți și reprezentantul lor legal cu privire la situația reclamantei înainte

și după arestarea părinților săi și plasarea acestora în detenție, autoritățile

competente nu aveau nici un motiv să creadă sau să bănuiască că reclamanta

era singură și nu era nimeni care să aibă grijă de ea pe durata absenței

părinților săi. Instanțele interne au constatat că reclamanta nu a îndeplinit

sarcina probei care îi revenea privitor la evenimentele petrecute în timpul și

după arestarea părinților săi. Considerând că nu s-a stabilit că a fost lăsată

singură, instanțele au concluzionat că, în aceste circumstanțe, autoritățile și-

au îndeplinit obligațiile conform dispozițiilor din dreptul intern.

15. Trebuie reținut, de asemenea, că majoritatea nu citează în hotărâre

niciun precedent din care să reiasă că obligațiile pozitive ce decurg din art. 8

au fost aplicate, în circumstanțe similare, de maniera propusă în speță.

Exemplele menționate la recapitularea principiilor generale (pct. 58 din

hotărâre) sunt în mod clar diferite de cauza de față.3 De exemplu, se face

referire la o hotărâre recentă pronunțată de o altă Cameră a Curții – Ioan Pop

împotriva României. În această cauză, Curtea a constatat, cu o majoritate de

6 la 1, că faptul că autoritățile competente nu au luat măsurile adecvate pentru

a asigura, în cazul unui copil de 12 ani, supravegherea de către un adult pe

durata reținerii părinților săi, care a durat între 9 și 12 ore, constituie tratament

inuman și degradant contrar art. 3 din Convenție.4 Chiar dacă ne dorim să

considerăm această hotărâre ca pe un precedent convingător și obligatoriu,

cauza de față se distinge de cauza Ioan Pop în mai multe privințe. Copilul, în

vârstă de 12 ani la momentul arestării părinților săi, a asistat cu această ocazie

la scene de o violență considerabilă, inclusiv sedarea forțată a tatălui său. S-a

considerat că pragul de gravitate al art. 3 a fost atins deoarece autoritățile

competente interne nu au luat măsuri pentru a-l încredința pe cel de-al treilea

reclamant unui adult pe perioada în care părinții săi se aflau la secția de poliție

sau pentru a-i explica situația sa sau cea a părinților săi. Element crucial al

cauzei, în timp ce Curtea era confruntată cu versiuni divergente ale

evenimentelor ce se i se întâmplaseră copilului după arestare, a constatat că

instanțele interne nu examinaseră plângerea sa și nici nu stabiliseră faptele

relevante. În aceste circumstanțe și confruntată cu versiuni divergente, Curtea

a concluzionat că s-a stabilit în mod suficient că minorul a fost lăsat singur

pentru mai multe ore fără supravegherea unui adult și a trecut la clarificarea

aspectului dacă autoritățile și-au îndeplinit obligațiile pozitive ce decurg din

3 O ilustrare propusă este cauza Mubilanzila Mayeka și Kaniki Mitunga împotriva Belgiei, nr.

13178/03, CEDO 2006-XI (privind detenția în Belgia a unei fete în vârstă de 5 ani intrată

ilegal în țară, în care Curtea a constatat, inter alia, încălcarea art. 3 și art. 8 din Convenție).

Circumstanțele cauzei de față sunt diferite în mod semnificativ. 4 Nr. 52920/09, 6 decembrie 2016.


art. 3 din Convenție, constatând încălcarea acestei dispoziții.5 Cu toate

acestea, astfel cum am subliniat mai sus, în cauza de față se pare că

majoritatea a inversat secvența raționamentului și a constatat încălcarea art. 8

din Convenție ca urmare a nerespectării de către autorități a obligației pozitive

față de reclamantă, în ciuda examinării atente a faptelor de către instanțele

interne, dar și a respingerii chiar de către Curte a versiunii reclamantei asupra

celor întâmplase între ziua arestării și ședința de judecată.

16. Având în vedere circumstanțele cauzei și constatările minuțioase și

extinse ale instanțelor interne, nu ne putem alătura concluziei majorității

conform căreia autoritățile naționale nu și-au îndeplinit obligațiile pozitive

care decurg din art. 8 din Convenție. Deși recunoaștem suferința pe care

reclamanta trebuie să o fi simțit la momentul arestării părinților săi și ulterior,

considerăm că o instanță internațională ce respectă principiul subsidiarității

nu ar trebui să pună sub semnul întrebării sau să ignore, în modul descris mai

sus, faptele stabilite de instanțele interne. De asemenea, nu vedem în

jurisprudența Curții niciun temei pentru a concluziona încălcarea art. 8 în

circumstanțele cauzei de față.

5 A se vedea Ioan Pop, citată anterior, pct. 31-34 și 56-60. A se vedea totuși și opinia separată

a judecătorului Sajó, care, în mod corect în opinia noastră, subliniază faptul că, chiar în acea

cauză, hotărârea Camerei nu a ținut cont de faptele care fuseseră stabilite de instanțele interne.

Documents

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI …ier.gov.ro/wp-content/uploads/2019/06/Hadzhieva...de învățământ secundar care oferea o programă de predare intensivă a limbilor străine