Cuvinte în filigran

ÎNSEMNE CULTURALE – 2012

Colectivul de redactie: Ion Lazăr da Coza Sofia Sincă Mihaela Popa Maria Ileana Belean Mihai Cătrună Gina Zaharia

Copyright – 2012 – Vasilisia Lazăr

Biblioteca ÎNSEMNE CULTURALE http://insemneculturale.ning.com/

Vasilisia Lazăr

CUVINTE În filigran

Cuvinte de suflet

Poezia fiecărui poet oglindeşte spiritul său cu întreaga sa afectivitate, zu-grăveşte sentimente prin intermediul imaginilor artistice, nutrind iluzia că ar putea să cuprindă într-un vers, necuprinderea. Vasilisia Lazăr, o visătoare romantică, cunoscătoare a sufletului ome-nesc, surprinde în mod nuanţat stările sufleteşti printr-o gamă largă de mani-festări. Cele mai frumoase poezii de dragoste ale poetei aduc elogii vieţii şi iubirii, prin revărsarea lor necontenită se împletesc cu natura creatoare. Poezii vesele sau triste, oglindesc cu muzicalitate şi gingăşie aspiraţii şi dorinţe, forţă şi limită, iluzii euforice, pătrunse uneori de atâta normalitate, încât simţi că ai în faţă întreaga imagine. Poeta, îndrăgostită de cuvânt aduce elogiu poeziei însăşi, îi închină cu en-tuziasm metafore rafinate reprezentative artei poetice, conferindu-i sublimul cu gratitudine. Pastelul ocupă o gamă întinsă în poezia Vasilisiei Lazăr. Se adresează unui peisaj, unei flori anume, unde cele mai evidente culori, parfumuri, convie-ţuiesc sub aura mirajului într-o permanentă dinamică, uneori, încât simţi, vezi, auzi zumzetul gâzelor; alteori în melancolie cu un iz dulceag, dar întotdeauna impresionant. Sunt descrise anoptimpurile cu tot ce au ele specific, incluzând şi activităţile, atitudinile oamenilor, împletite cu măiestrie şi talent în vers. Locul culorilor din pictură fiind luat de figurile de stil, cum sunt epitetele cromatice care ocupă un loc privilegiat, devin revelatorii, într-o armonie de invidiat a liricu-lui. Poezia Vasilisiei Lazăr, prin trăirea unei clipe, proiectată în eternitate ca elogiu adus vietii, prin romantismul iubirii de ieri şi de azi, captează în năvodul de vise, speranţe ameţitoare puse pe altar platonic. Dincolo de cuvinte percepem vibraţia adâncă a poetei, universul romanţat care scaldă bucuria versului adus în faţa cititorului. Sofia Sincă

** Cuvinte în filigran! Cum altfel am putea defini poezia Vasilisiei Lazăr? Poeta cu nume destinat răsăriturilor. Lacrima în care se odihnește curcubeul, oceanul pe care navighează gânduri în veșminte de gală. Dacă un orb ar asculta ecoul de dincolo de orizonturi ar înțelege că Vasilisia Lazăr e călăuza pe care vrei s-o urmezi pentru a te așeza la masa ei, pentru a te hrăni cu vraja cuvintelor învelite în cerneală multicoloră. Dacă un pustnic ar aduna silabele prinse-ntr-un zbor argintiu, ar simți că singurătatea e haina pe care o poți purta pe orice anotimp trecut prin sufletul poetului. Iar dacă munți de cristal își vor încerca măreția, e suficient să urci scara de mătase pe care Vasilisia Lazăr își despletește cântecul inimii sub toate nuanțele sale, apoi îl împarțe celor care știu să-l asculte, ca o simfonie a înălțimilor și adâncurilor deopotrivă. Dacă e verde sau trecut de miezul nopții, cuvântul, sigur pe el, inventează o stare de liniște, o catifelează și o așează în catalogul cu arii de lumină. Culorile pământurlui ard în mine, spune poeta, și o credem. În ochii ei se oglindește cerul cu făcliile pe care Vasilisia Lazăr le poartă prin grădini de jad, ca un trofeu spre izbândă. O zărim pe ulița copilăriei, de vorbă cu tata. Neputința mamei îi arde sufletul. Mai târziu stă De vorbă cu Paler. Respiră nemurirea din tainele paradisului și dă ploilor sensul reînvierii, cu fiecare filă ce-o descântă prin etape bine definite. Vasilisia Lazăr deschide fereastra spre asfințit cu zâmbet de rouă: eu mă aşez lângă pomul din faţa casei/şi scrijelesc cu litere amare/soarta mea şi a ta. Cu alte cuvinte: “Cititorule, privește în ochii mei! Vezi săbiile încercându-și tă-cerea pe ziduri? Le-am urcat de câte ori a fost nevoie! De acolo se zăresc metro-polele prin care te poți plimba ca un rege, cu bucuria că împărăția ta e fagure în care vrei să trăiești și să lași, în urma ta, poteci de sare”… Vasilisia, lanțul cuvintelor tale e filigranat în destin. Și e atât de puternic încât niciun fulger nu poate cuteza să-l invidieze. Va rămâne mărturie holdelor de timp care-ți vor scrie numele, cu delicatețe, pe scări autentice.

Gina Zaharia

*** Sunt printre noi, dar şi pe Câmpiile Elizee, poeţi închipuiţi, poeţi făcuţi şi po-

eţi născuţi. Din această ultimă stirpe face parte şi poeta Vasilisia Lazăr. Deşi conştientă de bogatul filon poetic peste care veşniceşte, ea caută prea

rar la comoara sa şi asta din două motive. Primul, dar nu tocmai important în viziunea ei, considerând acest comportament ca fiind absolut natural, este altru-ismul. Cei care o cunosc pot confirma că n-ar fi dorit să fie deschis acest subiect, de aceea îl şi părăsim grabnic, adăugând totuşi că Vasilisia Lazăr şi-ar dori ca ziua dăruită celor din jur să aibă nu douăzeci şi patru, nu patruzeci şi opt, ci şap-tezeci şi două de ore pentru a cuprinde cât de cât acţiunile sale generoase. Al doilea motiv, total neîntemeiat, ar fi o teamă de neînţeles faţă de Vâlva Băilor, cea care îi pedepseşte pe băieşi dacă din aurul dăruit, aceştia bat monedă calpă. Or, se ştie că poeta noastră suferă de o sinceritate şi de o acribie sinucigaşe când e vorba despre cuvântul scris. Iubindu-l prea mult, dar nesufocându-l din prea multă dragoste, ca un adevărat giuvaergiu, ea trece prin retortele sufletului sub-stanţa lui, aducându-l la puritatea visată de alchimiştii tuturor vremurilor şi doar atunci se apucă de filigranat neimaginate dantelării de suflet şi de trăire poetică pe care ni le oferă în căuşul scoicilor de mărgăritar. Şi cum să nu fie aşa când Vasilisia Lazăr este cea mai fericită poveste / din toate câte s-au scris?

Ion Lazăr da Coza

9

Eu sunt cea mai fericită poveste din toate câte s-au scris sunt femeie şi sunt vie trupu-mi miroase a pâine şi a pământ uneori săpat prea adânc sunt muză ispită ori simplu adjectiv în sângele meu curge grija pruncilor nenăscuţi înfloresc atunci când devin sărbătoare şi simt că port în mine veşnicia mă bucur de soare de iarbă de iubire de lacrimi şi toate-mi sunt dragi că ale mele-s toate păstrez în suflet talismanul versului meu şi mi se întâmplă deseori să-mi fie de ajuns că te întâlnesc pe tine şi că mă citeşti

Vasilisia Lazăr

10

Cafea soţului meu, I. dimineţile treceau întotdeauna la fel îmi beam cafeaua o amestecam cu puţină patimă apoi îmi spuneam că asta e fericirea aşa era cel mai simplu… apoi mă predam zilei fără condiţii primeam tristeţile şi moartea în doze mici înfrângerile îmi deveneau iarăşi scadente dar nu făceam nimic… rătăceam prin febra risipirii oprindu-mă uneori în aceeaşi intersecţie pentru a culege resturile unei vieţi serbede într-o dimineaţă ai făcut tu cafeaua ai picurat un răsărit şi câteva sensuri atunci clipa s-a spart secundele au scânteiat în ceas clepsidra s-a răsturnat

Vasilisia Lazăr

11

iar zilele au început să curgă altfel…

Cuvinte în filigran

12

Doar o carte eu sunt mai mult decât o înălţare din oceanul resemnării sunt o carte agăţată pe catargul sufletului şi cresc în fiecare zi cu o filă dimineaţa păşesc încrezătoare spre a fi cu un pas mai aproape de soarele mistuitor de iluzii îmi scutur praful de pe aripi şi mă deschid trebuie doar să-mi răsfoieşti cu blândeţe neliniştile şi să nu sari capitolele esenţiale slovele mele sunt limpezi nicio virgulă nu desparte ceea ce a fost de ceea ce este doar semnele de întrebare îşi caută întotdeauna răspunsul

Vasilisia Lazăr

13

Quo vadis? greu trec secunde, de parcă timpul m-ar fi uitat. desenez umbre pe tavan numărând şuviţe şi gânduri… toate miros a trecut acum nu-l mai pot recompune nici măcar din cioburi. azi am mai îngropat o speranţă, încă aud ecoul clopotelor. nu plâng, lacrimile n-o vor întoarce. mi-e frig îmi caut prin vene căldura zadarnic, însă! ce-a fost sânge s-a uscat! nisipul din clepsidră curge încet nu-i văd capătul azi văd doar o vârstă, unde s-a mai sfârşit un vis.


14

Aşteptare mă plimb pe alei încremenite şi număr petale căzute în faţa timpului prin părul meu luna îşi împrăştie strălucirea palidă câteva raze desenează umbre paşilor tăi tăcerea şuieră prelung ca într-un tren în care te legeni visând şi deodată îţi dai seama că ai ajuns la altă destinaţie îmi plimb obrazul pe spuma unui nor şi caut liniştea scrijelită ca o promisiune nu trag perdele visului cobor pe ţărmul tău dar nu te strig ştiu că singurătatea nu e doar a mea

Vasilisia Lazăr

15

Mi-e frig, iubite! soţului meu,I. mi-e tare frig acum, iubite… aprind în mine o făclie; îţi dau şi ţie una, uite, aprinde-o! doar s-or cununa a noastre focuri, pe vecie… e frig în mine, dar la noapte, mă voi muta cu drag în tine. voi zăvorî a ta intrare şi-oi lepăda cheia în mare. apoi cu degete de dor, prin inimă am să-ţi deretic, iar la fereastră am să-ţi ţes perdea de vis şi muselină, cununi de nuri am să-ţi aşez pe fruntea caldă şi senină. şi la sfârşit, am să-ţi rodesc pământul sterp din carnea mea. să nu uiţi poarta încuiată, iubitule, să pot intra!…


16

Cicatrici îmi plac femeile cu cicatrici pe suflet mereu acolo pentru a le aduce aminte cât sunt de fragile în ele sângerează neuitarea durutelor dureri şi rana celor nedurute sunt chiar frumoase femeile cu cicatrici... frumuseţea lor se află la intersecţia dintre ceea ce par a fi şi ceea ce sunt cu adevărat cu ochii închişi găsesc oazele din furtuni pentru că ştiu să preţuiască mai bine clipa când lacrima tăcerii aşteaptă mângâierea unui cuvânt sau atingerea altei inimi ele pot strânge cioburi de univers pierdut fără să se mai taie şi fără să se oglindească în ce a fost îmi plac femeile cu cicatrici pe suflet

Vasilisia Lazăr

17

De vorbă cu tata in memoriam tatălui meu, Vasile pe uliţa copilăriei văd urme de tălpi crăpate şi-atunci îmi zic: „cred că a trecut tata” dar o stranie durere mă împietreşte fiindcă tata nu poate să mai vină mi-amintesc primăvara aceea pierdută în care tata s-a hotărât deodată să moară sătul de-atâta trăit, privea tot mai des cerul acesta se-nvineţea pe loc şi ploua lacrimi… n-au mai crescut copaci sub muntele de sare iar cireşul de la poartă s-a uscat în fiecare primăvară, las pentru-o clipă alergarea deşartă şi cu târzie căinţă mă-ndrept spre locul unde tata se odihneşte ca să-i povestesc toate cele pe care nu le-am putut spune cândva


18

Neputinţă mamei mele, Elena mi-a povestit mama de dimineaţă că a visat ape tulburi şi că tata o tot chema la el, de undeva de sus. e doar un vis – i-am spus – şi am cuprins-o încet de după umeri. Doamne, şi parcă atunci am văzut prima oară ce mică e şi cât de adânc i-a săpat bătrâneţea în ziduri. o lacrimă ascunsă şi-a picurat sarea în ecoul din peştera timpului… am văzut-o pe mama, dreaptă şi neobosită, arzând, pe marginea uliţei, frunze uscate. am mai văzut-o urcând verde pe cărarea ce ducea la vie. mi-am dat seama că seva ei în mine înfloreşte. că prin moartea ei lentă respir, vorbesc, exist... că verdele ei m-a înmugurit, atunci când m-a condamnat la viaţă. i-am luat mâna slabă şi i-am sărutat-o prelung. s-a mirat de această pornire… am alergat apoi sub nucul copilăriei şi am plâns. mi-am plâns cu lacrimi grele neputinţa de a păstra pe veci seninul din ochii dragi ai ei.

Vasilisia Lazăr

19

De vorbă cu Paler scriitorului Octavian Paler mereu ai spus, maestre, că Pământul e singurul loc unde se poate crea Paradisul acum te-ai mutat într-o stea ai plecat să-L întâlneşti pe Dumnezeu şi poate să-I iei un Interviu nenorocul ţi-a fost că a trebuit să mergi doar înainte fiindcă, după cum ne spuneai nu ai fost niciodată un rac autentic au rămas în urma ta mări şi cuvinte şi îndoieli şi certitudini... Cioran îţi spunea că la judecata de apoi se vor cântări doar lacrimile dar tu, maestre, n-ai putut plânge niciodată şi cât ai fi vrut să-ţi deschizi astfel lacătele din tine… n-ai plâns nici măcar atunci când ţi-au murit părinţii pentru că mereu ai crezut că moartea e o izbăvire pustiul de-aici te-a făcut să înţelegi că nu eşti destul de puternic pentru a nu iubi pe nimeni astfel încât ai renunţat la trufia de a te fi considerat cel mai mare adevăr al lumii ori singurul ai învăţat să iubeşti ca să fii iubit şi în marea-ţi iubire ne-ai învăţat şi pe noi dragostea şi cum să plantăm trandafiri în suflet ori să le ducem ucigaşilor crini, declarându-i inocenţi... de multe ori erai intrigat de poporul acesta de noi cei ce frigem mititei pe orice Golgotă dar ne-ai iubit şi ai iubit acest pământ pentru că omul are o singură patrie, restul sunt ţări


20

şi ai plecat crezând că viaţa e mai importantă ca orice… fie şi pe un peron... şi dragostea… iar celelalte... nu sunt decât alergare deşartă… acum ne priveşti din cer, doar un pas ne desparte, e pasul nostru absent… tu stai pe un mal, noi pe altul… şi între noi curge noaptea…

Vasilisia Lazăr

21

Îmbracă-mă cu tine soţului meu, I. îmbracă-mă cu tine dragul meu rămână doar ninsoarea din păr şi de-mi va fi prea cald stinge-mă cu o lacrimă naşte-mă iarăşi copac fă-mi gura cireaşă de mai şi verde cuvântul să nu-l mai presez în ierbare adună-mi obrajii sub picăturile iubirii şi spală-mi toate nopţile plânse vreodată desenează-mă linie în palmele tale nu-ţi fie teamă că nu vom atinge vreo margine fundătura ne va mărturisi dacă apusul e-n noi


22

Cerul pe care l-am adunat împreună soţului meu, I. dacă-ntr-o zi clepsidra îmi va muşca din ultima petală e semn că am să plec şi-n drumul lung anevoios voi arunca pe umeri căruntele poteci până un verde crud va curge iar în mine în lumea-aceea se respiră greu... dar prinde-voi puteri din slava nesfârşită sorbi-voi zările albastre şi viaţa iarăşi va-nflori din seva cuvintelor neterminate de-o fi să plec tu, dragul meu, păstrează-mi zâmbetul frumos eu voi privi spre cerul pe care l-am adunat împreună şi muguri noi îmi vor reda un alt surâs

Vasilisia Lazăr

23

Asfinţit mergând la culcare lumina îşi scutură veşmântul pe creste de colnice unde încă mai unduie îndurerat un prezent fără trecut amurgul topeşte în vase arămite privirile secătuite de iubire ale rătăciţilor – zbor uşor le e izvorul nădejdii melos de umbre cadenţează în palme crăpate tăcerile ierburile îşi descântă una alteia de deochi iar luna le seamănă argint în plete eu mă aşez lângă pomul din faţa casei şi scrijelesc cu litere amare soarta mea şi a ta


24

Dragoste târzie soţului meu, I. treceau dimineţile pătate de somn şi nu întrebam încotro unele-mi zdrenţuiau fereastra cu lumină şi-mi înstrăinau visele dezmăţate curăţam cearşaful de praful singurătăţii îmbrăcam aceeaşi haină de dor îmbâcsită o retuşam cu o libertate inutilă şi mă întorceam zâmbind cu gândul la o nouă zi dar lampa cu care te căutam pâlpâia tot mai des… mi-era dor de tine, cel pe care nu-l ştiam încă erai paznicul nopţilor toate când visam doar să curg un gând lângă tine să-mi dăruieşti o pană de cocor o carte cu poveşti şi-un strop de cer în mâini dar într-un aprilie înrourat zorile mi-au spălat faţa iar ochii mei te-au recunoscut erai tu, cel ce-mi modelai ploile cu zâmbetul şi-mi colorai deseori, în roşu, aşteptarea de-atâta dor mi se topise sufletul de-aceea l-am turnat într-un tipar de forma clipei când ne-am întâlnit apoi, l-am aşezat în palmă, ţie iubirea mea târzie...

Vasilisia Lazăr

25

Ca-ntr-o matrioşkă vie d-lui Ionel Mony Constantin Stau la fereastra odăii întunecoase, prin geam desluşesc o umbră, apoi, tot mai clar, silueta unei fetiţe. Îmi dau seama că sunt eu. Port anii copilăriei mele şi funda pe care mi-o prindea întotdeauna mama în păr. Deodată, pe uşă intră o tânără femeie. Îmi recunosc strălucirea din ochi. Din ea descinde alta şi-nlăuntrul acesteia o alta, pitită în alta, mereu eu… Scrijelesc scoarţa din piept în piept, până la inima încă moale, magmă din sâmburele atâtor înfrângeri. Trec din păpuşă-n păpuşă şi ţopăi şi piciorul mi-e tot mai mic; vreau să mă întorc, dar cineva nu mă lasă să trec de două ori prin acelaşi loc. – Doamne, aruncă-mă până la ultima păpuşă din mine! strig… – Dar eşti chiar tu, cea de azi, în tine poţi mângâia somnul celor de ieri… Închide ochii şi vei fi iarăşi tânăra naivă, sau copilul gângurind fericit, ori sămânţa în care sufletul orfan şi-a aflat casă. Păpuşa ce doarme în leagăn eşti tu cea de mâine, matrioşka…


26

Vreau drumul înapoi Ţara îmi face cărare, vrea să mă vadă iar. Anii mei au rămas în pragul casei bătrâneşti, în pereţi şi-n vetre. Agăţată de firele lumii, mă dor paşii de-atâta umblat, buzunarul sufletului duce o grea povară. Mă scotocesc prin sânge şi aflu dorul. Fericirea mi-a rămas acasă. Străbunii mă cheamă din rame vechi, copil mereu în drumul spre ei, soarta m-a condamnat la exil între oameni. Vreau paşaport spre înapoi, să nu mai fiu umbră nicăieri, călător în timp uitat.

Vasilisia Lazăr

27

Nu îngrăşaţi pământul cu oameni românilor de astăzi Vă dezbrăcaţi dimineţile înaintea răsăritului, astfel încât ziua începe fără nuanţe intermediare: cu-acelaşi cer mereu acoperit şi-aceeaşi pâine trudnic plămădită. Singuri şi fără orizonturi, rătăciţi într-o lume în care Dumnezeu a ales să fiţi punte. Vi s-au cocoşat spinările de-atâtea îngenuncheri. Pacienţi incurabili ai aceluiaşi sanatoriu, murmurând înăbuşit gemete prelungi, arar vă mai permiteţi o renovare, când ferestrele din trup scârţâie prelung. De pe obrajii uscaţi vi se preling amintirile altui timp, clipiri fără lumină aşteaptă plângerea nopţii, când visele vor repara totul. Suflete amorţite şi triste, nu trăiţi doar pentru a uita înfrângerile! Culegeţi scânteia luptei din ochii ascunşi sub glie, Căutaţi în inimă dorinţa de-a trăi! Că viaţa nu e doar zădărnicie…


28

Negăsire merg singură prin oraşul de fier şi ciment tăcerea propriilor paşi mă loveşte cu pietre în asfalt s-a gravat răsuflarea ta păşesc încet ca să nu-i şterg urmele bulevardele tac în ritmul şoaptelor tale eu refac itinerarii ca să te regăsesc în ele soarele mă priveşte cu un ochi tulbure rotindu-se nesigur sunt cu ţinta ratată nici măcar nu mai ştiu unde duceau paşii din poza salvată atunci încă o zi ne-a surprins pe străzi paralele, iubite...

Vasilisia Lazăr

29

Pustiu de tine azi pleci… şi uite cum pleci stând pe loc un pas ţi-e înlănţuit dureros de pământ celălalt se ridică uşor înspre zbor mă ghemuiesc la pieptul tău de parcă ar fi iarnă iar tu mă scrutezi cu privirea aceea care mă face întotdeauna să mă topesc într-un dor te simt cum te destrami în secunde ca o noapte ce-şi priveşte pierdută dimineaţa în ochi e atât de după-amiază şi-atâta pustiu liniştea poartă pe braţe clopote negre şi parcă toate străzile oferă vacanţe spre nicăieri ascund soarele în spatele pleoapelor mi-a rămas doar ploaia să-mi spele tristeţea răsucesc vorbele tale pe deget şi te scriu cu mult drag aşa cum tu mă respiri în nopţi lungi de noiembrie


30

L’art poétique poemele mele-s cântec de ape, sunt doine de patimi, ori note de lacrimi. poezia mea e eşarfă fluturată în gară. e-amară durere de ceară. poveste fără capăt, stihul meu, boabă din lacrima lui Dumnezeu. cântec din altă lume, ce dă cuvintelor nou nume. silabele, inimi ce bat, ori frunze foşnind în copac. cioplit în sare, când e citit, cuvântul meu tresare.

Vasilisia Lazăr

31

Taină Beţigaşe-nmiresmate, Lumânări şi-adânci mistere, Lumina-vor iar odaia Printre clipe efemere, Când te vei ivi în noapte, Punct sensibil la abcisă, Tu, cu ochii ca ghiocul Şi iubirea interzisă. Rozmarin şi iasomie Pe covor îţi voi aşterne, Calomfir şi sânziene Presăra-voi printre perne, Coriandru sub cearşafuri, Trandafiri şi levănţică, Inventa-vom lumea noastră În odaia mea cea mică. Printre storuri, luna plină Va roti în emisfere, Taina noastră va închide Într-un ochi de giuvaere, Lăsând dulce amintire Doar o pagină nescrisă: Tu, cu ochii ca ghiocul Şi iubirea interzisă.


32

Noi ne aşezăm la masa cuvintelor şi plămădim câte un boţ de pâine curată o stropim cu lacrimă cerească apoi ne împărtăşim fiecare din bucata celuilalt unii murim aici alţii ne naştem dincolo greu recunoaştem morţii de vii aici nu vrem aplauze dorim doar liniştea care înalţă cuvinte însă dincolo ar fi tare plictisitor să urzim la nesfârşit acelaşi şi mereu acelaşi poem al tăcerii întreaga noapte…

Vasilisia Lazăr

33

Iubire lacustră Cum lunecă văzduhul curgând pe crinoline, Şi albe flori de apă în cercuri se desfac, E-o vreme ce miroase a mine şi a tine, Cu-aromă de gutuie şi plânset de copac. În târgul plin de vise şi umbre androgine, Prin care trec alene trăsurile de ceaţă, Suntem albaştri fluturi, în mândre pelerine, Cu aripile grele şi inimi mari de gheaţă. Se ofilesc în suflet parfumuri de bujori Şi toamne cad milenii, în transă, peste noi. Lacustru ochi de sare, în sfâşieri de nori, Ne spală de iubire, cu reci şi triste ploi.


34

Iubire muribundă Copaci în agonie pierd frunzele pe rând, Din cenuşiul cer se surpă munţi de sare; Se mai topeşte-un zbor, se mai usucă-un gând Şi dulci credinţe pier ca fumu-n depărtare. În sufletul pustiu mai zboară un golumb, La cina mult visată azi nimeni nu-l îndeamnă; Ne-ncearcă amintiri, cu degete de plumb, Iar focul din priviri se umezeşte-a toamnă. Şi plouă mult prea rece, şi plouă duşmăneşte, Se-ngroapă-ntr-o lacustră a noastră întâlnire. Speranţa muribundă, dorinţa ce păleşte, Doar flori ce putrezesc, cu iz de despărţire.

Vasilisia Lazăr

35

Vara sufletului meu iubite, pleacă vara cu ultimul răstimp şi-mi flutur eşarfa de parcă aş pierde pe cineva drag răpciune se-aşterne în parc ca un apus răstignit peste lume aleile-şi adună la capete cerul iar mie mi se face dor de aripa ce mai schiţează zborul ziua aceasta mi-aduce aminte de mâinile tale crengi înflorite în care cântau privighetorile până făceau să danseze seva copacului azi, fără tine slova mea pare un greier rătăcit prin ierburile mult prea înalte din ultima lună de vară iubite, de Bobotează n-am să-mi mai pun busuioc sub pernă de teamă să nu visez pe altcineva…


36

Peisaj autumnal Prin aburii groşi de ceaţă, bătrânul munte desenează holograme, însingurând orizontul. Poteci pustii îmi plimbă paşii prin frunze răscolite de tristeţi autumnale. Căutându-şi verdele rătăcit, pădurea, căzută pe gânduri, apleacă braţe costelive înspre călătorul cu miros de plecare. Urc anevoios, clătinându-mă din rădăcini. Caut umărul tău, sprijin al atâtor urcuşuri, dar ochii scrutează doar depărtări. Şi totuşi eşti aici... te simt cum ştergi cuvintele tăcerii din noi. Cu degete de verde, răscoleşti ruginiul toamnei mele, iar căldura gândului tău îmi înfloreşte petala unui surâs. Muntele ne-a pecetluit iubirea!

Vasilisia Lazăr

37

Orele noastre curg… ascultă, orele noastre curg... nimeni nu ştie dacă în mersul lor îşi mai amintesc izvorul un cuvânt să fi fost? un vis? o ipotetică strângere de mână? mirosul proaspăt de zăpadă în dimineaţa aceea uscată? dorul? nu mă cunoşti, nu te cunosc celest răsărit se naşte la marginea umbrelor noastre îi mângâi conturul cu fericirea unui copil în dimineaţa Crăciunului culorile pământului ard în mine slova ochilor tăi îmi scrie poemul unei iubiri ce nu doare dar orele noastre curg iar timpul face piruete pe tinereţea noastră


38

Sfidând toamna surâs perlat acoperit de brumă în toamna-mpestriţată de culori mă uit prin geam cum la un semn se-adună şi curg în râuri stoluri de cocori. poem de ploaie suspinând se scurge te-mbrăţişez cu-n rând de nopţi polare noian de frunze pe la geamuri strânge hoinarul vânt sosit din altă zare. perdeaua tremură ca-n orice toamnă pastel de gri mereu spre miazănoapte iar ploaia cu arome dulci de coarnă adună-n cerul gurii fructe coapte. mi-e frig şi mi se face dor de vară hai să păşim pe-aceleaşi calde căi te-aştern pe visul meu în strop de seară şi verde mă-nvelesc cu ochii tăi.

Vasilisia Lazăr

39

Târzie floare, crizantemă Ooo, rujă de toamnă cu osul de jad, – Semn palid al verii ce moare – Doar tu înfloreşti când frunzele-mi cad Şi moartea din toate mă doare. Petală de perlă şi ultimul vis, Regină-a tristeţilor toate, În boabe de lacrimi azi mi te-ai închis Când frigul prin haină-ţi răzbate. M-apropii de tine şi-n suflet presez O floare-aurie, brumată, Măcar pentru-o clipă şi eu să-nfloresc, În iarna ce-mi bate la poartă.


40

Linişte albă armură de iarnă peste încă o zi ermetic puls de dor zbătându-se spre tine dimineaţa reverberează tăceri, graţioase plecăciuni cu tremurul plopilor subţiindu-şi cămaşa văzduhul îşi ninge singurătatea în mijlocul inimii castanii saltă din umeri a neputinţă o linişte albă îmbracă oraşul într-o lume amorţită unde greierii nu mai cântă şi unde sufletele au început să prindă rugină câteva femei cu şorţuri înflorate vând mirosuri de duminică împachetând atent vise trecătorilor copaci solitari îşi strigă de veacuri pădurea cuiburi părăsite adâncesc depărtarea iar eu învăţ cum să trăiesc fără tine

Vasilisia Lazăr

41

Flori de gând Când simfonia zilei ajunge la sfârşit Şi soarele-şi închide o geană după deal, Pornesc încet cu mersu-mi uşor şi liniştit, Înspre odaia mea cu miros de santal. Oglinda din salon, cu rama învechită, Îmi ţintuieşte pasul şi-o clipă mă privesc. Mă văd ca altădată şi un surâs părelnic Îmi înfloreşte chipul, făcându-l fecioresc. Fragmentele de vise sfărâmate la picioare Şi cioburi mici de gânduri, pe toate, le adun. Bucăţile de suflet le strâng cu grijă mare, Pe foaia de hârtie ca să le-aştern acum. Acum, cât încă floarea de gând nu-i vestejită, Cât viaţa şi iubirea în mine mai palpită.


42

S-ar vrea un haiku Umbrele noastre între rădăcini şi cer pădure moartă

Vasilisia Lazăr

43

Mă încălzeşti târziu Mă încălzeşti plăcut, soarele meu tomnatic În mine era frig… şi gol… şi amăgire… Iar când te risipeşti, mă simt a nimănui Şi-mi pare totul fum… şi-oglinzi… şi risipire… Visez că mă atingi şi mâinile-ţi sunt calde, Dar iute pleacă visul şi iarăşi este frig. Îmi decojesc iluzii, pe dată mă recapăt, Lipesc din nou aripa şi-n zbor greoi te strig. Te simt mereu alături, în urma din cuvinte, Ştiu c-ai trecut pe-acolo şi dorul mă apasă. Păşesc furiş în suflet la tine şi, îndată, Mă liniştesc, văzând, că am ajuns acasă.


44

Pustiu Octombrie, bolnav, se scurge-ncet din cer Şi streşinile plâng cu lacrimi reci şi grele, Văzduhul hohoteşte de plâns, miroase-a ger Şi tu îţi cânţi pustiul deasupra umbrei mele. E ziua tot mai scurtă şi palidă lumina, Cad frunze ca o cobe, îngreunând pământul. Pe dealuri pustiite stăpână-i doar rugina, Iar eu îmi cânt pustiul cu ploaia şi cu vântul. Arar se-aud în şoapte cuvinte-nfiorate, Adoarme lesne seara şi stinge vâlvătaia, Avem pe zi ce trece mâini tot mai îngheţate Şi ne cântăm pustiul şi goală ni-i odaia.

Vasilisia Lazăr

45

Dantelă Decembrie pleacă şi duce cu sine, Dantele ţesute în fir argintiu, Miresme ascunse în dulci cătăline Şi-un vag sentiment de apus şi târziu. Privesc, pe fereastra brodată de ger, Pe cer, cum caleştile vântului suie. Uşor, ca o boare, te pierd în eter, Prin ceaţa cea aspră, cu iz de gutuie. Plimbându-mă-n gând, răsucesc spaţii frânte, Cu paşi ce mă poartă mereu spre trecut. Un vânt cald, de vară, m-atinge pe frunte Minţind că nimic nu e încă pierdut. Decembrie pleacă şi duce cu sine, Dantele ţesute în fir argintiu, Miresme ascunse în dulci cătăline Şi-un vag sentiment de apus şi târziu.


46

Arzând pe rugul toamnei octombrie, dureros ca o smulgere îmi plimbă paşii şovăitori pe asfaltul umed văd cerul-n curcubeu de gri şi, iată, copacul nostru e azi în rugăciune cu cea din urmă frunză ce-şi fierbe sângele pe rug toamna şi-a prins la gât eşarfa dragostei noastre eu încă mai caut urmele tale în noapte oraşu-mi înfige în inimă cele şapte coline ochelarii mi-s aburiţi de-atâta dor nu pot încă desluşi nimicul depărtarea se scurge-n ape... n-am ştiut niciodată să fluier a pagubă „şi ce dacă?” îmi spun apoi deschid sărat un lacăt în mine trec strada umăr la umăr cu nostalgiile îmi cumpăr o ciocolată amăruie topind în cerul gurii speranţe încă dulci miroase-amar a ieri şi-a necuvinte tu la un capăt, eu la celălalt, înnodăm liniştea

Vasilisia Lazăr

47

O altă iarnă o lacrimă cerească luceşte printre gene şi prin cămări ascunse din nou se face iarnă mor fluturi albi şi roşii ca fulgi în palme calde iar frunze putrezite încă miros a ieri a verde şi a soare lumina îngheţată alunecă încet prin plete fulguite şi tot mai argintate apăsător mă doare întinderea cea ninsă şi-n suflet îmi coboară în picuri de tăceri iubiri pierdute-n zare zăpezi de altădată aruncă azi în mine cu-amare nostalgii şi orologii sparte un rest de fericire din alte anotimpuri azi îmi măsoară paşii în albe scânteieri şi în secunde moarte


48

Grădină fără flori azi ninge cu încrâncenare peste câmpia încă verde cad macii roşii din picioare sub coasa morţii inerente de după deal apare ura în straie noi de sărbătoare şi-ntr-un triumf rânjeşte gura peste edenul care moare s-a-mbogăţit vara pesemne de la vecini cu înc-o floare de ce a luat, nu prea-nţelege că doar avea grădină mare acum priveşte-a neputinţă cum trandafirii-i mor pe rând cum corbi hulpavi sfâşie păsări ce moartea o primesc cântând e cea mai aspră judecată şi vara n-are-apărători rămâne palidă şi dreaptă lângă pustiul fără flori şi iarna aspră o îngheaţă şi sângele prinde rugină va mai putea vreodată oare să-şi facă iarăşi o grădină ?

Vasilisia Lazăr

49

Trecea o şatră de ţigani Motto: Timpule, ţigan bătrân, Tot hoinar, hoinar, Nu tragi şatra lângă drum Doar o zi măcar? Tot pribegind din loc în loc, Prin colb şi fum, pe lângă foc, Mereu la pas spre alt popas, Se-ndreaptă şatra de pripas. S-a înserat şi-i lună plină, Căruţele în drum se-adună. Şi peste-a lumii adormire, Tumult aduc în coviltire. Cu galbeni strălucind în plete, Coboară negru pâlc de fete, Mândre ţigănci în fuste lungi, Şi puradei cu ochi adânci. Gitani bătrâni aţâţă focul, Pirande-şi potrivesc ghiocul. Şi pe când luna-ncinge zarea, În şatră s-a pornit cântarea. De la moşnegi la prichindei, Se-ntrec în joc cum ştiu doar ei, Bătând din palme sacadat, În liniştea de lângă sat. Aşa e viaţa lor nomadă Şi nu pot locului să şadă. O lume din alt timp culeasă, Ce drumul, veşnic, îi e casă.


50

Definiţii eu sunt un ţărm, tu eşti o mare eu un răspuns, tu o-ntrebare tu eşti sămânţă, iar eu ogor tu o speranţă şi eu un dor eu sunt un da, tu eşti un nu o vară eu, o iarnă tu tu eşti un vis, eu o chemare tu un izvor, eu însetare tu eşti o apă, eu sunt un foc tu nepăsare, eu nenoroc eu sunt un strigăt, tu amorţire eu neputinţă, tu risipire tu eşti un rug, eu o jertfire tu eşti altar, eu răstignire eu rătăcire, iar tu răscruce eu un mormânt şi tu o cruce

Vasilisia Lazăr

51

Ruine Ecouri dintr-un timp apus Mă răscolesc acum pe seară Ca o uitată melodie Îmi sună foşnetul lor iară. Printre ruine, în amurg, Ca o fantomă rătăcesc. Îmi strâng relicvele în braţe Şi cioburi caut să lipesc. Mă văd fetiţa de-altădată Cu părul lung şi ochi senini Îl văd pe tata-n dreptul porţii Vorbind cu doi dintre vecini. În curte e Lăbuş şi latră Iar mama iese-n prag de uşă. Miroase-a pâine şi a iarbă Şi-a leagăn vesel de păpuşă. Şi alte multe dulci vedenii Îmi picură în amintiri. O, câtă viaţă am în urmă, Comori pierdute în psaltiri!… Mereu o să vă port în suflet Bucăţi din toţi, bucăţi de foc! Şi-n noaptea gri şi nesfârşită Poate ne vom lipi la loc.


52

Regret Prietenia noastră e dragoste de îngeri Când rana mă sfâşie, tu pentru mine sângeri Iubire fără aripi, angajament de inimi Doar tu mai vii la mine când nu mai este nimeni. Ego-ul meu, şi sprijin, oglindă-a vieţii mele Îmi eşti balsam şi haină şi zâmbet şi tăcere Tu, floarea unei clipe şi fructul unui timp M-adăposteşti cu grijă când ploi în mine ning Prietenia noastră ne-a ferecat dorinţa Ne ştim prea bine astăzi şi mută-i suferinţa În viaţa de acuma atâta ne-a fost dat Dar sper ca-n altă viaţă măcar... să-mi fii bărbat...

Vasilisia Lazăr

Sfântă amăgire În noaptea asta sfântă a unui alt Crăciun cerşesc pentru pământ o mantie-argintie. Mi-e dor chiar şi de viscol, (că prea este tăcut...) de-un râset de copil şi Moşul să mai vie. Nu mai sclipesc lumini pe cerul cel deşert, colindele se sting în iarna asta fadă, iar cetina de brad şi-ai mamei cozonaci au parcă alt miros când fulgi nu vor să cadă. Privesc fereastra rece şi prelungesc cuvinte, până la descărnare acestea se întind. Apoi tresar de-odată, nimicului dau bice, spre ierni din alte vremuri mă regăsesc gonind. Un tremur mă-nfioară când mâna ta cea caldă îmi mângâie iar trupul şi-mi scânteie privirea.


53

Şi iată cum, Crăciunul, şi azi, ca-ntotdeauna, a reuşit, o clipă, să-mi dăruie iubirea.

Vasilisia Lazăr

54

L’art poétique poemele mele-s cântec de ape, sunt doine de patimi, ori note de lacrimi. poezia mea e eşarfă fluturată în gară. e-amară durere de ceară. poveste fără capăt, stihul meu, boabă din lacrima lui Dumnezeu. cântec din altă lume, ce dă cuvintelor nou nume. silabele, inimi ce bat, ori frunze foşnind în copac. cioplit în sare, când e citit, cuvântul meu tresare.

Documents

Cuvinte în filigran