D3105 Drept financiar

Note de curs

Uz intern

Nu este destinat difuzării

Adrian Sorin MARIAN

DREPT FINANCIAR

Suport de curs

2014

Note de curs

Uz intern


CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1 Conceptul şi conţinutul noţiunii de finanţe. Rolul şi intervenţia

statului în economie.

1.1. Conceptul şi conţinutul noţiunii de finanţe

1.2. Relaţiile financiare şi statul

1.3. Prezenţa statului în viaţa economică

CAPITOLUL 2 Structura normei juridice. Izvoare, raportul de drept financiar.

Rolul dreptului financiar în sistemul ramurii de drept

2.1. Structura normei juridice

2.2. Izvoarele dreptului financiar

2.3. Raportul juridic de drept financiar

2.4. Rolul dreptului financiar

CAPITOLUL 3 Bugetul Naţional Public

3.1. Definiţie, trăsăturile Bugetului Naţional

3.2. Natura juridică a Bugetului Public Naţional

3.3. Principiile Dreptului bugetar

3.4. Indicatori privind nivelul cheltuielilor publice

CAPITOLUL 4 Elaborarea, aprobarea şi execuţia bugetului de stat

4.1. Elaborarea bugetului de stat

4.2. Conţinutul bugetului de stat

4.3. Metode clasice de evaluare a veniturilor şi cheltuielilor

4.4. Aprobarea bugetului de stat

4.5. Cuprinsul şi instituţii în executarea bugetului

CAPITOLUL 5 Elaborarea, aprobarea şi executia bugetului local

5.1. Principiile descentralizării

5.2. Particularităţi privind veniturile şi cheltuielile bugetelor locale

5.3. Execuţia bugetului local. Elaborarea, aprobarea şi execuţia

CAPITOLUL 6 Circulaţia monetară

6.1. Conceptul şi funcţiile circulaţiei monetare

6.2. Masa monetară

6.3. Sisteme şi emisiuni monetare

Note de curs

Uz intern


CAPITOLUL 7 Stabilitatea şi echilibrul monetar

7. 1. Puterea de cumpărare a banilor

7. 2. Stabilitatea şi devalorizarea monetară

7. 3. Echilibrul monetar

CAPITOLUL 8 Inflaţia monetară

8. 1. Raportul material între masa monetară şi cantitatea de bunuri şi servicii de

pe piaţă

8. 2. Cauzele şi metodele inflaţiei

8. 3. Consecinţele economico - sociale ale inflaţiei

CAPITOLUL 9 Sistemul Fiscal

9. 1. Notiuni generale. Concept.

9 2. Cauzele şi metodele inflaţiei

9. 3. Consecinţele economico - sociale ale inflaţiei

CAPITOLUL 10 Controlul financiar

10.1 Noţiuni generale

10.2. Obiectul. Rolul şi funcţiile controlului financiar

10.3. Formele de control financiar

CAPITOLUL 11 Procedee, modalităţi şi acte de control

11.1. Procedee de control

11. 2. Principalele modalităţi şi tematici de control

11. 3. Principalele acte de control financiar

BIBLIOGRAFIE

Note de curs

Uz intern


INTRODUCERE

Este îndeobşte acceptat că vetrele primelor civilizaţii superioare umane au fost

concomitent depozitare ale culturii, dar şi ale vieţii economice ale acelor timpuri.

Relaţiile financiare din zilele noastre reprezintă rezultatul unui proces istoric

complex, influenţat de evoluţia vieţii economico-sociale.

Instituirea forţei publice statale a făcut necesară apariţia unor mecanisme de

procurare a mijloacelor materiale şi băneşti pentru întreţinerea structurilor acesteia.

Gradul de dezvoltare al relaţiilor financiare este strâns legat de nivelul şi evolutia

statului, astfel că, privite în perspectiva istorică, se constată o evoluţie în acest sens de la

societăţile primitive spre cele moderne. Statul, ca produs al puterii suverane al poporului,

asigura realizarea şi promovarea intereselor publice generale şi, în acelaşi timp, comune unor

categorii largi de populaţie. Statul asigura functionarea regulată şi continuă a serviciilor

publice.

Investigarea ştiinţifică a relaţiilor financiare face obiect al mai multor ştiinţe, din

diverse perspective de abordare. Astfel, finanţele publice, ştiinţă cunoscută şi ca economia

sectorului public, studiază condiţiile care asigură funcţionarea sectorului public, raporturile

dintre cheltuielile publice, sistemul de impozite şi alte resurse financiare. Aşa cum rezultă

din analiza istorică a evoluţiei conceptului relaţiilor financiare, acestea s-au format în

legatură cu apariţia, existenţa şi funcţionarea statului ca instituţie politică de organizare şi

conducere a societăţii, îndeplinind rolul de a mobiliza resurse băneşti la dispoziţia acestuia,

în vederea asigurării intereselor publice.

În cursul de faţă se tratează ansamblul problemelor specifice domeniului, avându-se

în vedere reglementările legale în materie şi conexiunea cu alte discipline juridice pe care

studenţii le parcurg.

Desigur că problematica vastă şi mobilitatea deseori reclamată de specialiştii şi

practicanţii de la noi impun anumite restricţionări, sub rezerva necesităţii unei documentări

continue pentru cei care vor activa în acest sector, cursul de faţă transmiţând elementele de

bază şi încearcînd să familiarizeze cursanţii cu conceptele cele mai uzitate.

Astfel, partea introductivă privind conceptul de finanţe şi intervenţia statului în

economie prezintă rolul Dreptului financiar, cuprinsul, elaborarea, aprobarea şi execuţia

bugetului de stat. De asemenea, în mod analog suntem familiarizaţi succint cu problematica

privind bugetul local, elementele de circulaţie monetară şi, având în vedere impactul pe care

acesta îl poate avea asupra tuturor segmentelor sociale, o atenţie importantă este acordată

activităţii de control financiar.

Note de curs

Uz intern


CAPITOLUL 1

CONCEPTUL ŞI CONŢINUTUL NOŢIUNII DE FINANŢE. ROLUL ŞI

INTERVENŢIA STATULUI ÎN ECONOMIE.

Cuprins

1.1. Aparitia banilor si a circulatiei monetare

1.2. Conceptul şi conţinutul noţiunii de finanţe



Obiectivele capitolului 1

După studiul acestui capitol studenţii vor fi capabili să demonstreze că au dobândit

suficiente cunoştinţe pentru a putea:

- să explice nevoia socială a apariţiei banilor şi circulaţiei monetare;

- să definească noţiunea de finanţare;

- să definească relaţiile financiare şi Statul din punct de vedere al acestor relaţii;

- să prezinte calităţile prin care statul intervine în economie.

1.1. Aparitia banilor si a circulatiei monetare

Adnotări despre istoria banilor

Banii alaturi de roată, foc, scriere etc dar ulterior acestora, sunt

considerati una din marile descoperiri ale civilizatiei umane care au dus la

dezvoltarea acesteia. Ei au aparut de cel putin 27 de secole. Originea

banilor se afla în schimb care la început s-a desfasurat ca si troc.

Trocul îngreuna însă schimburile si, treptat, oamenii au căutat un

etalon mai general care sa le înlesneasca. Astfel, iniţial s-au folosit scoici, piei, blanuri,

bucati de metal s.a. Pâna la urmă s-a ajuns la utilizarea metalelor pretioase (aur, argint) dar

si utilizarea acestora era greoaie deoarece, în momentul schimbului, trebuiau sa fie verificate

sub aspectul puritatii si al greutatii. S-a ajuns, în sfârsit, printr-o inovaţie, la baterea de

monede pe care figurau anumite înscrisuri ca semne distinctive folosite pentru a fi

recunoscute.

În China, circulau monezi metalice înca din secolul al XI-lea.i.Hr. Herodot scrie ca

prima moneda de metal din Europa dateaza din secolele VII sau VI î.Hr. Lexicograful Pollux

precizeaza ca regele Gyges al Lidiei si-a pus pecetea pe bucati ovoidale de electrum, aliaj de

aur si argint.

Originea practicilor bancare, cel mai vechi edificiu bancar cunoscut descoperit de

arheologi, tablele de contabilitate în Mesopotamia sub ruinele templului Uruc (templu roşu

ce datează din perioada 3400-3200 î.H.).

Note de curs

Uz intern


Legătura cu templul este foarte interesantă pentru că în antichitate, templele erau nu

numai lăcaşe de cult, ci totodată şi locuri de adăpostire a bogăţiilor şi apoi de împrumut al

lor.

Împrumutând aceste bogăţii preoţii antichității realizau un dublu scop

- obţineau recunoştinţă/-influență

- obţineau un profit

Interferențele dintre religie și practica împrumuturilor cu dobândă a generat de-a

lungul istoriei controverse și moduri de lucru. Practic, toate marile religii ale lumii au

interdicții privind camăta, dar de-a lungul istoriei multe texte religioase au suferit interpretări

în sensul permisivității acestor practici.

În Orientul antic sunt două scrieri importante care arată interesul autorităţilor de a

controla împrumuturile cu dobândă

– Codul Hammurabi prevedea că toate contractele de împrumut

trebuie vizate de funcţionari regali

– Biblia, în cartea „Exodul” edicta porunca potrivit căreia: „Dacă vei

împrumuta cuiva din poporul meu, săracului de lângă tine, nu te vei purta cu el ca un

creditor şi nu îi vei cere dobândă”.

În Grecia antică, către sec VI î.H. fiecare oraş comercial şi fiecare sanctuar încep să

emită monedă proprie. În Atena legile lui Solon legalizau dobânda, iar preoţii din Delos şi

din alte temple făceau operaţiuni de bancă cu numerar sau cu bunuri. Pe de altă parte, mai

multe cetăţi greceşti, în scopul de a combate camăta şi pentru a se sustrage influenţei

exercitate de Atena şi Delos, au decis ca începând din secolul IV î.H. să constituie bănci

publice administrate sau controlate de funcţionari. Pe lângă rolul propriu-zis bancar, aceste

bănci mai aveau sarcina strângerii impozitelor şi dreptul de a bate monedă.

În Roma antică, romanii erau mai degrabă agricultori decât comercianţi şi nu s-au

lăsat atraşi deodată cu grecii de activităţi bancare. După cuceririle romane care au stabilit

contacte între Roma şi popoarele mediteranene au apărut după modelul grecesc bancheri

privaţi şi bănci publice. Bancherii privaţi, cei mai mulţi venind din Grecia şi din sudul Italiei,

s-au instalat în Forum, în mici birouri (tabernae), închiriate de stat. De aici ei s-au răspândit

în întreaga lume latină, răspândirea fiind favorizată de faptul că dobânda limitată la Roma

era în schimb liberalizată în provincie. Independent de bancherii privaţi şi de băncile publice

acţionau mânuitorii de bani, numiţi negociatores care însoţeau armatele romane în căutare

de afaceri, practicând împrumuturi pe termen scurt şi operaţiuni de schimb.

Evul Mediu creştin se caracterizează prin aceea că adepţii noii religii creştine se

ridicau împotriva ideii de dobândă. În anul 325 Conciliul din Niceea a interzis clerului să

acorde împrumuturi cu dobândă. Aceasta nu a împiedicat ca băncile să cunoască o

prosperitate continuă în Bizanţ, unde în secolul al VI-lea Justinian codifică practicile romane

în domeniul bancar. Dimpotrivă, mai receptiv la poruncile bisericii, Occidentul adoptă

măsuri drastice împotriva cămătăriei.

Note de curs

Uz intern


Sintetic putem spune că banii sunt bancnote, moneda metalica, moneda scripturala si

alte instrumente avand forme si denumiri specifice, diferite de la ţară la tara, care sunt in

general acceptate pt schimburi si plati într-un spatiu economic dat. Astfel definiți putem

vorbi și funcțiile banilor.

Funcţiile banilor :

prin intermediul lor se măsoară activităţile economice

mijloc de schimb

mijloc de plata

forma universala sub care se constituie rezervele agentilor economici.

Circulaţia monetară şi apariţia sistemului bancar

Comerţul cu bani a apărut cu mult înaintea băncilor. Încă din Evul mediu, din

rândul negustorilor, zarafii s-au separat ca pătură socială şi se ocupau cu comerţul cu

monede străine. În mâinile zarafilor, se concentrau disponibilităţile monetare ale

negustorilor, evitându-se astfel riscul de păstrare a valorilor.

Concentrarea sumelor în monedă, în mâinile zarafilor, la început pentru o perioadă

relativ scurtă, se limita la păstrarea în deplină siguranţă a monedelor de aur, ale celor ce

deţineau puterea şi a negustorilor. După un timp, din sumele păstrate, zarafii au început să

acorde împrumuturi. O parte importantă dintre zarafi, odată cu dezvoltarea societăţii, s-au

transformat treptat în bancheri, iar activitatea lor începe a se legifera.

În secolele XII-XIV, în Europa Occidentală începe renaşterea comerţului bancar.

Impulsul vine din nordul Italiei (Genova, Florenţa) în zona marilor oraşe comerciale. În

această perioadă se cristalizează şi terminologia domeniului, Bancă, Bancher, Bancrută,

Scont, etc. cu termeni provenind din italiană.

Ulterior, centrelor comerciale italiene li se adaugă orașele iberice unde cantități

imense de aur și argint din noile cuceriri americane trebuiau depozitate și puse în circulatie.

In paralel, se dezvolta un sistem bancar si in zona Europei Nordice ( Liga Hanseatică ) şi

maritimă occidentală ( Olanda, Anglia). Ca un “fir rosu” al intregii existenţe a practicilor si

instituţionalizării împrumuturilor cu dobândă a fost efortul statului de a controla influenta

acestui domeniu pe de o parte, iar pe de altă parte, efortul institutiilor bancare de a se

sustrage acestui control în scopul de a-si conserva profitul, dar si de a aservi forţa statală

pentru a - şi proteja interesele.

1. 2. Conceptul şi conţinutul noţiunii de finanţe

Pe o anumită treaptă a dezvoltării sociale apare statul, ca organizaţie politică şi de

clasă, merită să apere, alături de interesele sociale generale, interesele grupului social aflat la

putere.

Note de curs

Uz intern


Dezvoltarea relaţiilor sociale, consolidarea producţiei şi a schimbării mărfurilor,

a proprietăţilor private, inclusiv apariţia “inegalităţii de avere” etc. au condus la creşterea

constantă a necesităţilor de resurse băneşti ale statului, în vederea îndeplinirii obiectivelor

sale: menţinerea ordinii interne, stimularea dezvoltării unor sectoare economice şi sociale,

apărarea suveranităţii şi independenţei naţionale.

În procesul procurării şi utilizării resurselor financiare de care are nevoie statul se

nasc diverse relaţii sociale de natură economică, exprimate în formă bănoasă şi care sunt

cunoscute şi sub formă de relaţii financiare (sunt finanţe).

Este adevărat că finanţele se manifestă ca relaţii sociale de natură economică, însă

nu se poate pune semnul egalităţii între cele două categorii.

Destul de frecvent, cele două noţiuni - “finanţe” şi “bani” - mai ales în vorbirea

curentă sunt folosite ca fiind sinonime; uneori chiar şi în limbajul specialiştilor cei doi

termeni se înlocuiesc reciproc destul de uşor.

Etimologic, cuvântul finanțe provine de la latinescul finis, formându-se mai târziu

expresia financia pecuniaria, care înseamnă a încheia o tranzacţie patrimonială prin plata

unei sume de bani.

Notiunea de finanţe s-a răspândit mai ales în Franţa secolelor XVII-XVIII, cu

înţelesul de “bani şi venituri publice destinate cheltuielilor statului”.

Finanţele, atât cele publice cât şi cele private, cuprind ansamblul relaţiilor sociale

care apar în etapele reproducţiei sociale (producţie /repartiţie /circulaţie /consum), în

legătură cu procesul complex de constituire a resurselor băneşti şi al repartizării lor în scopul

satisfacerii nevoilor generale ale societăţii. O definiţie mai larg răspîndită în lucrări de

specialitate spune că „finanţele publice au ca obiect „faptele, principiile, tehnicile şi efectele

preocupării şi cheltuirii fondurilor băneşti de către organele guvernamentale şi ale

administrării datoriei publice”.

În cadrul sistemului finanţelor, prelevările de resurse băneşti şi redistribuirea lor se

realizează prin constrângere, fără contraprestaţie şi cu titlu nerambursabil prin acte ale

autorităţii publice. În contrast cu cele afirmate mai sus, relaţiile sociale exprimate prin

intermediul unităţilor monetare şi care reflectă o schimbare a formelor valorii, din marfă

(servicii diverse) au o sferă mai largă de cuprindere decât relaţiile sociale ce exprimă sfera

financiară.

Componentele relaţiilor sociale aparţinând sferei financiare sunt:

- relaţiile de transfer de resurse băneşti fără echivalent şi titlu nerambursabil;

exemplu - bugetele de stat şi bugetele locale

- relaţiile de credit public, mijlocite de instituţiile de specialitate în folosul

instituţiilor publice - credite guvernamentale

- relaţiile de asigurare de bunuri şi persoane

- relaţiile de constituire a fondurilor de dezvoltare pentru firmele private

(credite pentru sectorul privat).

Note de curs

Uz intern


Procesul complex şi dinamic al constituirii resurselor financiare şi al redistribuirii

acestora pentru nevoi publice dar şi private, fiind pus în legătură cu nevoia dezvoltării şi

consolidării reproducţiei sociale, are o determinare obiectivă: este independent de voinţa şi

conştiinţa oamenilor. Modul concret de constituire şi utilizare a fondurilor este în directă

legătură cu abilitatea decidenţilor la toate nivelurile.

Nivelul macroeconomic al deciziei financiare este în strânsă legătură cu strategia şi

programele factorilor politici aflaţi la conducerea statului. Resursele financiare colectate şi

repartizate pe destinaţii/capitole/programe economice sunt prezentate în sinteză în legea

bugetului de stat şi alte acte normative, conform Constituţiei.

Finanţele (publice şi private) ca ramură a ştiinţelor economice, dar şi ca obiect de

reglementare juridică, deci ramură a ştiinţelor juridice - disciplină de drept financiar şi fiscal

- îşi propune să maximalizeze efectele utilizării resurselor financiare limitate, alocate pe

diferite priorităţi.

Fiecare dintre cele două discipline (managementul financiar şi dreptul financiar şi

fiscal) au metode şi tehnici specifice: prin norme juridice se pun bazele disciplinării

consumurilor de resurse financiare pentru diferitele activităţi operative economice.

Cele două discipline nu numai că nu se pot concura dar, din unghiuri diferite,

contribuie la îndeplinirea a două funcţii economico-sociale de maximă importanţă:

- funcţia de redistribuire a resurselor financiare disponibile la un moment dat pentru

diferitele oportunităţi/nevoi/priorităţi ale operatorilor economici ce activează în viaţa socială;

- funcţia de control, cu ajutorul căreia persoanele fizice şi juridice care nu respectă

regulile jocului “economiei de piaţă” urmează a fi sancţionate în raport cu gravitatea

abaterilor săvârsite (infracţiuni, contravenţii, abateri administrative etc.).


Definiţia relaţiilor financiare: ansamblul de relaţii sociale de natură economică

apărute în procesul realizării şi repartizării resurselor băneşti necesare statului.

Aceste relaţii financiare sunt reglementate de normele juridice de drept

financiar.

Teoria consacră 2 tipuri de drept:

- drept public

- drept privat

Normele de drept public reglementeaza relaţiile sociale dintre oameni şi stat.

Normele de drept privat reglementează relaţiile sociale între oameni.

Dreptul financiar este o ramură de drept public, având un element permanent:

statul

Definitia statului: ansamblul unitar de norme care reglementează relaţiile

sociale de formare, de administrare, întrebuinţare şi control ale resurselor financiare.

Note de curs

Uz intern


In literatura economică şi juridică de specialitate, implicarea statului în viata

economică a fost şi este deosebit de controversată. Practic, s-a sustinut şi argumentat o mare

diversitate de puncte de vedere, mergându-se de la pozitia de intervenţie directă şi totală a

statului în economie, la poziţia unei lipse totale de intervenţie. Aceste două puncte de

vedere, în fapt diametral opuse, au fost treptat abandonate datorită unor vederi dogmatice,

lipsite de realitatea faptelor/actelor economice.

Doctrina economică a lansat şi o altă viziune, conform căreia rolul şi intervenţia

statului este în continuă scadere, până la dispariţia sa totală. Realitatea economică probează

că statul nu numai că nu îşi diminuează rolul şi interventia în viata economică, ci chiar îşi

diversifică şi amplifică formele de acţiune. Acest lucru nu este valabil numai pentru ţările în

curs de dezvoltare, aflate în tranziţie spre economia de piaţă, ci apare chiar şi în ţările cu

economie avansată, dezvoltate economic. Mult timp politica economică a statelor capitaliste

a fost discretă, pentru ca încet dar sigur statul så intervină tot mai mult.

Statul - într-o viziune exprimată în literatura franceză de specialitate - nu este

decât un ansamblu de organisme publice implicate în viata economică.

Modelele “statului jandarm”, “laiser-faire”, inclusiv al liberalismului clasic au

fost, în condiţiile actuale, abandonate. Nici politicile anticiclice elaborate ca instrumente de

intervenţie economică pe termen scurt, conjunctural, în care s-a urmărit relansarea prin

diminuarea costurilor de producţie nu au dat roade. Marea greşeală a acestor instrumente

este de a fi observat fragmentat viaţa economică şi nu ansamblu, cu componentele lui în

interdependenţă. Mai mult, componentele politicii anticiclice au dus la diminuarea cererii

globale, cu consecinţe negative sociale evidente. Oamenii refuză în mod clar, şi pe bună

dreptate, şomajul, mizeria, incertitudinea etc., iar statul ca reprezentant al intereselor

generale ale societăţii este chemat så intervină nu simplu, ca până azi, în evoluţia pe termen

scurt a economiei, ci în evoluţia acesteia pe termen mediu şi lung. Deci, politicile

conjuncturale şi pe termen scurt trebuiesc înlocuite şi susţinute de politici de creştere

economică pe termen mediu şi lung, durabilă, echilibrată şi cu un impact social benefic.


Prin intermediul structurilor şi funcţiilor sale, statul poate interveni în domeniul

vieţii economice folosind una dintre cele trei componente - calităţi, fie concomitent, fie

succesiv, sau exclusiv, astfel :

1). calitatea de dirijor al vieţii economice se concretizează în elaborarea

de acte normative (coduri civile, comerciale, codul muncii, etc., legi, hotarâri, ordonanţe),

asigurând cadrul juridic corespunzător pentru realizarea afacerilor.

asigurând cadrul normativ, unitar din punct de vedere juridic, statul

disciplinează, stabileşte priorităţile pentru dezvoltarea diferitelor sectoare/ramuri economice,

în funcţie de interesele generale de dezvoltare ale economiei naţionale dar ţinând cont şi de

Note de curs

Uz intern


interesele de grup (politica economică promovată de executiv are în vedere inclusiv

opţiunile, obiectivele, interesele grupurilor sociale pe care le reprezintă).

2). calitatea sa de arbitru este asigurata fie de rezolvarea litigiilor de natură

economică aflate în conflict şi pe rol la instanţele de specialitate, fie de participarea sa alături

de organismele patronale şi sindicale, pentru asigurarea climatului social şi de muncă

necesar desfăşurării corespunzătoare a vieţii economice (încheierea de contracte colective de

muncă la nivel de ramuri economice sau republican, în care să se precizeze condiţiile

minimale de muncă şi salarizare).

În practica vieţii social-economice, cele două calităţi ale statului - dirijor şi arbitru

- se completează reciproc, în sensul că experienţa acumulată din domeniul activităţii de

arbitru poate fi folosită în scopul perfecţionării sistemului legislativ.

3). calitatea de operator economic a statului rezultă din faptul că acesta

deţine şi administrează bunuri, valori, de o mare diversitate, necesare atât pentru

desfăşurarea activităţilor sale specifice, cât şi pentru satisfacerea nevoilor populaţiei sau altor

operatori economici.

Deşi articolul 8 din Codul Comercial Român preciza că “statul nu poate avea

calitatea de comerciant” ţinem să precizăm că prin unităţile sale economice - cu statut de

Regie Autonomă, Societate Naţională sau Societate Comercială cu capital integral de stat

(public) - statul participă la viaţa economică în mod indirect.

Folosind şi alte instrumente specifice intervenţiei într-o economie de piaţă (ca

de exemplu lansarea unor comenzi de stat, sau emiterea pe piaţa financiară a unor titluri de

credit specifice) statul asigură menţinerea echilibrului economiei naţionale.

Asemănător altori actori economici dintr-o economie de piaţă, prin unităţile sale

economice statul poate îndeplini pe piaţă un dublu rol (pe diferite segmente de piaţă

îndeplineşte acel rol care îl intereseazå):

- de ofertant de bunuri şi/sau servicii (realizate de unităţile sale economice sau

achiziţionate şi depozitate - stocuri de siguranta ale statului). Prin preţurile la care oferă

aceste produse, statul are în vedere menţinerea unui echilibru pe piată;

- de solicitant de bunuri şi servicii, în vederea consumului propriu, pentru

constituirea fondurilor de rezervă strategice, pentru un export pe o piaţă anume, pentru

stimularea prin preţ a producătorilor agricoli etc.

Calităţile statului de intervenţie în viaţa economică subliniază importanţa

componentei sale economice alături de celelalte componente: diplomatice şi de reprezentare

în plan extern, de apărare şi siguranţă socială în plan intern.

Normele juridice de drept financiar reprezintă reglementări de conduită stabilite

sau recunoscute de stat şi cuprind drepturi şi obligaţii ale subiectelor participante la raportul

de drept financiar şi a căror respectare este asigurată de autorităţile de stat.

Normele de drept financiar au un caracter general decurgând şi din legile

ordinare care le impun.

Note de curs

Uz intern


Normele de drept financiar au şi un caracter imperativ, fiind obligatorii pentru

toţi sub raportul juridic financiar.

Normele de drept financiar conţin principii, dar şi reguli caracteristice.

Structura normei juridice: norma juridică de drept financiar este aceeaşi ca

structura cu normă de drept civil, ipoteză, dispoziţie, sancţiune.

Testul de autoevaluare nr. 1

1. Explicaţi apariţia banilor si a circulatiei monetare

2. Prezentaţi definiţia finanţelor, a relaţiilor financiare şi

a statului din punct de vedere al acestor relaţii

3. Care sunt componentele/calităţile prin care statul

intervine în economie?

Bibliografie:

1. Condor, I., Dreptul Finanţelor Publice, Editura „Fundaţiei România de Mâine”,

Bucureşti, 2006

2. Ciurea Delia, Dreptul Finanţelor Publice, Ed. Universităţii „Bogdan Vodă”, Cluj-

Napoca, 2010

3. Gliga, Ioan, Drept financiar public, Bucureşti, Ed. All, 1994.

Note de curs

Uz intern


CAPITOLUL 2

STRUCTURA NORMEI JURIDICE. IZVOARE, RAPORTUL DE DREPT

FINANCIAR. ROLUL DREPTULUI FINANCIAR ÎN SISTEMUL RAMURII DE

DREPT

Cuprins




2.4. Rolul dreptului financiar


După studiul acestui capitol studenţii vor fi capabili să demonstreze că au dobîndit

suficiente cunoştinţe pentru a şti:

- caracterul şi structura normei juridice

- izvoarele normative şi nenormative ale dreptului financiar

- să prezinte principiile şi subiecţii raportului de drept financiar;

- rolul dreptului financiar în cadrul ramurilor de drept


Norma juridică are în conţinutul ei:

- ipoteza - împrejurările în care au loc relaţiile sociale reglementate de normă

- dispoziţia - presupune conduita pe care o au subiecţii în raportul juridic respectiv

- sancţiunea - presupune stabilirea răspunderii în sarcina subiecţilor participanţi la

raportul juridic care a încălcat norma de drept.

Exemplu: prin Ordonanţa nr. 64 / 2003 se înfiinţează autoritatea de control a

Guvernului. Scopul înfiinţării este de a verifica modul de gestionare a patrimoniului public şi

privat al statului precum şi a administrării, întrebuinţării şi folosirii resurselor statului.

Controlul se va efectua atât la agenţii economici cît şi la cei de stat.

Organizaţiile supuse controlului vor fi obligate să prezinte toate documentele de

justificare a cheltuielilor

Încălcările de lege constate vor fi sancţionate contravenţional sau penal, după caz.


Izvoarele de drept sunt constituite, în general, de acte normative şi nenormative.

Izvorul de drept presupune acele fapte şi acte care pot da naştere la un raport

juridic supus normei juridice.

Note de curs

Uz intern


In cazul dreptului financiar izvoarele sunt:

1.Normative: aici intră Constituţia, legile, ordonanţele de urgenţă, ordonanţele,

hotărîrile guvernamentale, hotărîri ale consiliilor locale şi, uneori, ordine ale miniştrilor.

2. Nenormative: cutuma şi jurisprudenţa

1. Normative: Constituţia: legea fundamentală care consacră principiile de

drept financiar. Principiile sunt preluate de legea ordinară în domeniul financiar respectiv:

1. Legea finanţelor publice 500 / 2002. Aici sunt preluate principiile din legea

fundamentală dezvoltată, menţionându-se atât drepturile cât şi interdicţiile în utilizarea

creditelor bugetare.

2. Legea anuală a bugetului. Stă la baza elaborării bugetului. Sunt stabilite

veniturile şi cheltuielile bugetare, obligaţiile pe care le are statul şi organismele executive

pentru stabilirea, încasarea fondurilor băneşti precum şi cheltuielile maxime pe care le pot

efectua ordonatorii de credite.

Atentie !

Legile din domeniul financiar au suportat multe actualizari si completari.

Instabilitatea legislativă este, pe de o parte, adeseori criticată de persoanele implicate, agenti

economici, specialisti contabili, functionari publici, organisme de control etc. dar, pe de alta

parte, este si rezultatul unor realităţi si evoluţii economico sociale, ceea ce impune o

permanentă actualizare a cunostintelor legislative.

De exemplu - modificări în Legea finanţelor publice 500 / 2002

06

septembrie

2012

Ordonanţă de urgenţă nr. 47/2012 – pentru modificarea şi

completarea unor acte normative şi reglementarea unor măsuri fiscal-

bugetare

M. O. 635/2012

17

decembrie

2011

Ordonanţă de urgenţă nr. 80/2010 – pentru completarea art. 11 din

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor

măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor

măsuri financiare în domeniul bugetar

M. O. 636/2010

30

iunie 2011

Ordonanţă de urgenţă nr. 63/2011 – pentru completarea art. 47 din

Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice M. O. 460/2011

22

aprilie 2011


completarea Legii contabilităţii nr. 82/1991 şi pentru modificarea altor acte

normative incidente

M. O. 285/2011

07

aprilie 2011

Hotărâre nr. 1865/2006 – pentru modificarea limitelor valorice

privind competenţele de aprobare a documentaţiilor tehnico-economice ale

obiectivelor de investiţii noi

M. O. 12/2007

30

decembrie

2010


completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 146/2002 privind

formarea şi utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului şi pentru

modificarea art. 52 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice

M. O. 890/2010

29 Ordonanţă de urgenţă nr. 57/2010 – pentru completarea unor acte M. O. 436/2010

Note de curs

Uz intern


iunie 2010 normative din domeniul finanţelor publice

12

octombrie

2009

Lege nr. 305/2009 – pentru modificarea alin. (1) al art. 65 din

Ordonanţa Guvernului nr. 57/2002 privind cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea

tehnologică şi pentru modificarea şi completarea art. 52 din Legea nr.

500/2002 privind finanţele publice

M. O. 680/2009

23

aprilie 2009




M. O. 12/2007

14

aprilie 2009

Ordonanţă de urgenţă nr. 34/2009 – cu privire la rectificarea

bugetară pe anul 2009 şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale

Monitorul Oficial

249/2009

08

ianuarie

2007




Monitorul Oficial

12/2007

06

mai 2006 Lege nr. 96/2006 – privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor

Monitorul Oficial

380/2006

14

iulie 2003

Lege nr. 314/2003 – pentru modificarea art. 15 din Legea nr.

500/2002 privind finanţele publice

Monitorul Oficial

506/2003

13

august 2002 Publicare

M.Of. nr. 597 din

13.8.2002

Legile sunt dezbătute şi aprobate de Parlament, la propunerea unor deputaţi şi

senatori sau a executivului.

Ordonanţele de Guvern sunt acte normative emise de Guvern. Acestea sunt

emise în perioada cînd Parlamentul este în vacanţă sau, în cazul ordonanţelor de urgenţă,

pentru a reglementa un domeniu care are un caracter de urgenţă datorită unei conjuncturi.

Ele sunt supuse ulterior aprobării Parlamentului şi transformate în legi.

Hotărâri ale Guvernului: sunt emise de executiv, cu scop de a interpreta diferite

legi sau ordonanţe. Există situaţii în care hotărârile de Guvern reglementează chiar un

domeniu.

Ordine ale miniştrilor: sunt decizii ce reglementează o serie de împrejurări şi

fapte care au loc în domeniul ministerului ce le coordonează. Sunt publicate în Monitorul

Oficial, iar în caz contrar nu îmbracă caracter de act normativ.

Hotărârile consiliilor locale (comunale, orăşeneşti, municipale): sînt emise de

consiliile locale, care au în mod analog drepturi şi obligaţii ca Parlamentul, dar numai pe

teritoriul localităţii respective. Ele reglementează întreaga activitate a comunităţii , stabilesc

veniturile bugetare, cheltuielile, modul cum sunt cheltuite şi ordonate, precum şi controlul

resurselor financiare.

Jurisprudenţa: a fost un izvor de drept financiar, dar actualmente şi-a pierdut

acest caracter.

Note de curs

Uz intern



Norma juridică are un caracter abstract, în viaţă ea se realizează prin raportul

juridic.

Raportul juridic financiar reprezintă relaţia socială de natură economică,

reglementată de norma juridică, în cadrul căreia participanţii se manifestă ca titulari de

drepturi şi obligaţii.

Principiile raportului juridic:

- Faptele juridice sînt acele împrejurări care duc la apariţia, modificarea şi

stingerea raportului juridic.

Forme: Evenimente - împrejurări independente de voinţa omului

Acţiuni - manifestări de voinţă ale oamenilor, care pot fi licite şi ilicite, care nasc,

modifică sau sting raportul juridic.

- Actele juridice: actul juridic este emis în scopul contituirii, administrării,

întrebuinţării şi controlului utilizării resurselor financiare.

Subiectele raportului juridic:

1. Subiectul activ: statul cu autorităţile publice competente

2. Subiectul pasiv: contribuabilul, orice persoană fizică sau juridică care are

obligaţii faţă de bugetul de stat.

In acest raport apare inegalitatea subiecţilor: statul în raport cu puterile lui şi

contribuabilul în raport cu obligaţiile lui.

Conţinutul raportului juridic:

Este dat de dreptul pe care-l are statul pentru acţiuni în vederea încasării,

utilizării şi controlului resurselor financiare precum şi de obligaţiile pe care le are subiectul

pasiv de a achita sarcinile bugetare (impozite, taxe etc).

Obiectul raportului juridic:

Il reprezintă acţiunile sau inacţiunile subiectului în realizarea drepturilor şi

obligaţiilor izvorâte din raportul juridic de drept financiar, respectiv obligaţiile statului de a

stabili nivelul mediu de venituri şi valori maxime de cheltuieli, de repartizare a resurselor, de

a controla modul de utilizare a acestora pe de o parte, iar pe de altă parte posibilitatea de a

plăti sau de a nu plăti a contribuabilului.

2.4. Rolul Dreptului financiar în sistemul ramurilor de drept

Dreptul financiar:

- face parte din categoria ramurilor de drept public

Note de curs

Uz intern


- se află în interdependenţă cu dreptul constituţional, administrativ şi civil

- legătura Dreptului financiar cu Constituţia: prin Constituţie sunt stabilite

principiile de elaborare şi aprobare a bugetului de stat, precum şi posibilitatea de ratificare a

acestora.

- legătura Dreptului financiar cu Dreptul administrativ: fenomenele financiare

sunt realizate prin intermediul organizaţiilor care aparţin administraţiei publice - Ministerul

Finanţelor publice şi entităţile din subordine, cu rol de stabilire, încasare, utilizare şi control

al resurselor financiare. Ministerul Finanţelor este în subordinea Guvernului şi este supus

reglementărilor emise de Executiv.

- legătura Dreptului financiar cu Dreptul civil rezultă din relaţiile care se

stabilesc între contribuabil şi stat, în situaţia în care primul nu îşi achită la termen şi în

cuantumul legal sumele datorate bugetului de stat; sancţiunile fiscale se stabilesc prin

hotărîri ale instanţelor, răspunderea fiind una civilă, delictuală.

Testul de autoevaluare nr.2

1. Descrieţi izvoarele Dreptului financiar

2. Explicaţi locul Dreptului financiar în cadrul

ramurilor de drept

Bibliografie

1. Ciurea Delia, Dreptul Finantelor Publice, Ed. Universităţii „Bogdan Vodă”, Cluj-

Napoca, 2010


3. Minea S.M. s.a, Dreptul Finanţelor Publice, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2005

Note de curs

Uz intern


CAPITOLUL 3 BUGETUL NAŢIONAL PUBLIC

Cuprins


3.1. Definitie, trăsăturile Bugetului National

3.2. Natura juridica a Bugetului Public National


Bibliografie



suficiente cunoştinţe pentru a putea:

- să definească bugetul şi să explice principalele lui trăsături

- să prezinte principiile Dreptului bugetar.

3.1. Definiţie, trăsăturile Bugetului Naţional

Definiţie: Actul juridic prin care se actualizează veniturile şi cheltuiellile

publice.

Resursele financiare ale statului se gestionează printr-un sistem de bugete:

asigurări sociale de stat, bugetul statului, trezoreriei statului şi instituţiilor autorizate.

Este reglementat de Legea finanţelor publice 500 / 2000.

Potrivit Constituţiei, art. 138, conceptul de buget naţional public este o noţiune

sintetică a trei instituţii juridice: de stat, asigurări sociale de stat, bugete locale.

Trăsăturile Bugetului National

1. Este un act previzionar, deoarece prin el se stabilesc veniturile şi cheltuielile

publice pe o anumită perioadă.

2. Este un act de autorizare, prin care puterea legislativă autorizează Executivul

să cheltuiască şi să perceapă veniturile.

3. Este un act anual, în care veniturile şi cheltuielile sunt prevăzute pentru un

exerciţiu financiar.

4. Este un sistem de fluxuri financiare cu privire la formarea resurselor băneşti,

gestionarea, utilizarea şi controlul acestora.

5. Este un instrument politic al statului în domeniul fiscalităţii.

3.2. Natura juridică a Bugetului Public Naţional

Literatura juridică tratează bugetul public naţional astfel:

Note de curs

Uz intern


- ca un act administrativ pentru că veniturile şi cheltuielile sunt evaluări de

ordin financiar, realizate de agenţii administrativi ai executivului

- ca un act legislativ, deoarece este supus aprobării Parlamentului

- este un act administrativ şi legislativ, întrucât el este supus dezbaterii opiniei

publice, este întocmit de Ministerul de Finanţe, însușit de Guvern şi aprobat de Parlament.

- este tratat ca un plan financiar, deoarece în bugetul public naţional sunt

prevăzute veniturile şi cheltuielile care urmează a fi încasate şi apoi plătite într-o perioadă de

timp, în funcţie de politica financiară a statului.

Unii autori (Condor. I.) exprimă natura juridică a bugetului de stat sub trei

auspicii :

1) Teoria care consideră bugetul de stat act – condiţiune de natură administrativă se

bazează pe împrejurarea că, în statele moderne, prin bugetele de stat se condiţionează

veniturile şi cheltuielile publice sub aspecte parţial diferite, dar comune actelor

administrative de această natură.

2) Teoria care susţine că bugetul de stat are natură juridică atât de lege, cât şi de act

administrativ consideră că bugetul este lege în părţile lui creatoare de dispoziţii

generale şi act administrativ în părţile lui creatoare de acte individuale şi concrete.

3) Teoria naturii juridice de lege a bugetului de stat are în vedere faptul că lege este

orice decizie emanată de la puterea legislativă şi, cum bugetul de stat este o decizie a

legislativului, el este o lege propriu-zisă. Şi în ţara noastră, ţinând seama de Legea nr.

500/2002, bugetul de stat are natură juridică de lege.


Dreptul bugetar este o parte esenţială a finanţelor, în care sunt curprinse noţiuni

care reglementează elaborarea bugetului public naţională în toate componentele sale:

cuantumul veniturilor şi cheltuielilor şi destinaţia lor.

Prin Legea finanţelor publice (500 / 2000), capitolul 2, sunt prevăzute principiile,

regulile şi responsabilităţile care stau la baza elaborării şi execuţiei bugetului de asigurări

sociale de stat, locale şi fondurile speciale.

Aceste principii sunt:

1. Principiul unităţii: - presupune înscrierea într-un singur document a tuturor

veniturilor şi cheltuielilor.

- facilitează realizarea controlului de către Parlament

- din cele 8 bugete consacrate de legea financiară, sunt folosite două:

bugetul fondurilor pentru asigurări sociale de sănătate şi bugetul asigurărilor de somaj.

Aceste bugete sunt aprobate odată cu bugetul de stat, asigurări sociale şi locale şi

sunt anexe la bugetul public naăional. Potrivit legii bugetului, toate veniturile şi cheltuielile

utilizate în sistemul extrabugetar se introduc în bugetul de stat şi urmează regulile şi

Note de curs

Uz intern


principiile acestui buget, cu excepţia celor proprii ale instituţiilor publice autonome, precum

şi a celor pentru stimularea personal.

Excepţie: Fondurile speciale care se administrează în afara bugetului de stat, al

asigurărilor sociale şi celor locale, în baza unor legi speciale.

2. Principiul universalităţii: bugetul public naţional cuprinde toate veniturile şi

cheltuielile publice care se realizează numai în cadrul bugetului public national şi nu în afara

acestuia.

Acest principiu facilitează controlul Parlamentului asupra cuantumului total al

veniturilor şi cheltuielilor. Legea fiantelor publice (500 / 2000), prevede că veniturile şi

cheltuielile se includ în buget în totatlitae în sume brute.

Excepţie: în bugetul public naţional modern, în care comunităţile locale au o

autonomie crescută, apar derogări de la acest principiu, în sensul că veniturile şi cheltuielile

instituţiilor publice autonome nu se prevăd în bugetul public naţional, ci direct în bugetul

propriu.

3. Principiul echilibrului bugetar: întocmirea unui buget public echilibrat în care

veniturile să acopere cheltuielile presupune respectarea acestui principiu.

De regulă, în bugetul public deficitar, cheltuielile sunt mai mari decât veniturile,

iar pentru acoperirea deficitului legea finanţelor publice interzice emisiunea monetară sau

financiară directă de la bănci, acoperirea acestuia putându-se realiza prin emiterea de bonuri

de tezaur, purtătoare de dobândă, a căror scadenţă nu poate depăşi sfârsitul anului. Tot prin

legea finanţelor se dă posibilitatea acordării de către bugetul naţional public a unui împrumut

fără dobândă pentru acoperirea cheltuielilor admnistraţiei centrale de stat.

4. Principiul specializării bugetare: veniturile înscrise în buget se aprobă de

Parlament pe surse de provenienţă, iar cheltuielile publice pe categorii şi destinaţii, potrivit

clasificării bugetare, astfel:

a. sursele de provenienţă a veniturilor pe categorii de identificare respectiv venituri fiscale,

nefiscale şi extraordinare

b. destinaţia cheltuielilor: curente şi de capital; cheltuielile publice pot fi repartizate pe

domenii de activitate şi ordonatori.

Legea finanţelor publice consacră următoarea clasificare:

- părţi

- titluri

- capitole

- subcapitole

- paragrafe

- articole

- alineate

Note de curs

Uz intern


Respectarea acestui principiu presupune utilizarea creditelor bugetului potrivit

destinaţiei aprobate, interzicîndu-se virarea lor de la un ordonator la altul, de la un capitol de

cheltuieli la altul. În cadrul aceleiaşi subdiviziuni este permisă trecerea fondurilor de la un

articol la altul.

5. Principiul anualităţii: Guvernul este autorizat de Parlament să încaseze

veniturile şi să efectueze cheltuieli pe o durată de timp de un an.

Actorii care influenţează data începerii anului bugetar sunt:

- caracterul economiei

- nivelul de dezvoltare

- perioada de lucru a Parlamentului

- tradiţia

În majoritatea statelor lumii, anul bugetar coincide cu cel calendaristic (excepţii:

Marea Britanie, Japonia, USA 1 oct. – 31 sept.)

Legea finanţelor publice stabileşte că la noi anul bugetar coincide cu cel

calendaristic şi execuţia bugetară se realizează pe baza normelor metodologice elaborate de

Ministerul Finanţelor Publice.

Execuţia bugetului se încheie la 31 decembrie, presupune că orice venit neîncasat

şi orice cheltuială neefectuată până la 31 decembrie se va încasa sau se va plăti în contul

bugetului pe anul următor.

Creditele bugetare neutilizate sunt acumulate de drept.

Art. 138 din Constituţie consacră principiul anualităţii bugetului public naţional în

elaborarea, aprobarea şi executarea bugetului de stat, asigurărilor sociale de stat şi bugetelor

locale, existând o singură excepţie: dacă bugetul de stat şi cel al asigurărilor sociale nu au

fost aprobate cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar, se aplică în

continuare bugetul de stat şi al asigurărilor sociale ale anului precedent, pînă la aprobarea

noilor bugete.

6. Principiul publicităţii: bugetul public naţional, în toate componentele sale, se

aduce la cunoştinţa opiniei publice prin Guvern.

Odată însuşit de Guvern şi discutat cu sindicatele, acesta este remis Parlamentului

pentru dezbatere în şedinta publică şi aprobare.

Odată aprobat, bugetul public naţional cu anexele sale se publică în Monitorul

Oficial

Bugetele locale au acelaşi sistem de dezbatere şi aprobare ca şi cel de stat, dar el

este supus aprobării consiliului local.

7. Principiul neafectării veniturilor: veniturile bugetare odată percepute se

depersonalizează, nefiind permisă perceperea unui anumit venit pentru garantarea unei

anumite cheltuieli.

Legea finanţelor publice menţioneaza la art. 8 că veniturile bugetului nu pot fi

afectate direct unei cheltuieli bugetare, cu excepţia donaţiilor şi sponsorizărilor care au

stabilite destinaţiile specifice.

Note de curs

Uz intern


De multe ori, când se introduce un nou impozit, pentru a preveni nemulţumirile,

Guvernul indică şi scopul în care vor fi utilizate încasările, dar sumele odată încasate se

depersonalizează.

8. Principiul unităţii monetare: toate operatiunile bugetare se exprimă în moneda

natională, fapt consacrat de articolul 13 din Legea finanţelor publice.


1. Prezentaţi definiţia şi principalele trăsături ale

Bugetului naţional

2. Explicaţi principiile Dreptului bugetar

Bibliografie:


Bucureşti, 2006


Napoca, 2010

3. Gliga, Ioan, Drept financiar public, Bucureşti, Ed. All, 1994


5. Turcu Ioan, “Drept bancar”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999

Note de curs

Uz intern


CAPITOLUL 4 ELABORAREA, APROBAREA ŞI EXECUŢIA BUGETULUI DE STAT

Cuprins



4.2. Continutul bugetului de stat



4.5. Cuprinsul şi instituţii în executarea bugetului

Bibliografie


După studiul acestui capitol studenţii vor fi capabili să demonstreze că au

dobîndit suficiente cunoştinţe pentru a prezenta:

- elaborarea şi aprobarea bugetului de stat;

- conţinutul bugetului de stat.


Art. 138 din Constituţie: elaborarea bugetului de stat aparţine Guvernului,

respectiv organului specializat - Ministerul Finanţelor Publice.

Prin Legea Finanţelor Publice, art. 16, se stabileşte competenţa de aprobare a

bugetului, astfel:

- bugetul de stat şi asigurări sociale şi bugetul fondurilor speciale se aprobă prin

lege

- bugetul instituţiilor publice autonome se aprobă de către organele abilitate,

respectiv organele de conducere colectivă

- bugetul instituţiilor publice financiare parţial din bugetul de stat se aprobă prin

lege

- bugetul instituţiilor publice financiare integral din bugetul de stat se aprobă de

către ordonatorii principali pentru cei inferiori

- bugetul instituţiilor publice financiare integral din venituri proprii se aprobă de

organul de conducere colectiv

- bugetul Trezoreriei se aprobă de Guvern.

Rolul Parlamentului, conform art.17 din Legea 500 / 2000, este să adopte legile

anuale bugetare şi legile de rectificare.

Potrivit aceleiaşi legi, în etapa de elaborare, Guvernul asigură:

- elaborarea situaţiei macroeconomice pentru anul bugetar în discuţie

- proiecţia pe următorii 3 ani

Note de curs

Uz intern


- elaborarea proiectelor legilor bugetare anuale şi transmiterea lor către Parlament

- supune spre aprobare Parlamentului proiectele legilor de rectificare

- utilizarea fondului de rezervă bugetară şi a altor fonduri speciale

- pregăteşte proiectul legilor bugetare anuale, legile de rectificare, precum şi

legea privind aprobarea conţinutului general de execuţie

- dispune măsurile pentru aplicarea politicii fiscale; aceste măsuri se realizează de

Guvern, prin Ministerul Finantelor Publice, care elaborează şi normele metodologice de

întocmire a bugetului, de încasare a veniturilor şi ordonanţare a cheltuielilor.

- solicită informaţii de la instituţiile care gestionează fondurile publice

- aprobă clasificarea bugetară

- analizează propunerile de buget în etapele de elaborare ale acestuia

- blochează sau reduce utilizarea creditelor bugetare constatate ca fiind fără temei

legal

- prezintă semestrial Guvernului şi Parlamentului, împreună cu BNR, informaţii

asupra modului de realizare a balanţei de plăţi externe.

Prin legea finanţelor publice se stabileşte calendarul elaborării şi aprobării

bugetare de stat, a asociaţiilor sociale, bugetul fondurilor speciale care trebuie finalizate cu 3

zile înainte de data de 31 decembrie a anului bugetar respectiv. Dacă bugetul nu a fost

aprobat de Parlament pînă la această dată (31.12), nivelul veniturilor şi cheltuielilor care se

încasează şi coordonează în anul este identic cu cel al anului anterior.

Ministerul Finantelor Publice elaborează proiectele legilor bugetare pe baza:

- indicatorilor macroeconomici pe ultimii 3 ani

- politicii fiscale şi bugetare

- prevederilor memorandumurilor de finanţe şi a celor de înţelegere cu

organismele internaţionale

- propunerilor de cheltuieli ale ordonatorilor principali

- transferurilor solicitate de administraţiile locale.

Până la 1 mai, Ministerul Finanţelor Publice înaintează Guvernului obiectivele

politicii fiscale, împreună cu limitele de cheltuieli pe fiecare ordonator principal.

Până la 1 iunie, Ministerul Finantelor Publice, trasnmite ordonatorilor principali o

scrisoare cadru cu limita de cheltuieli şi metodologia de elaborare a bugetului.

Până la 15 iulie, ordonatorii principali transmit Ministerului Finanţelor Publice

propunerile de buget cu fundamentările pe categorii de cheltuieli.

Ministerul Finantelor publice analizează proiectele de buget, iar în situaţia în care

ordonatorii principali nu s-au încadrat în limita de cheltuieli transmisă le returnează

proiectele, iar aceştia le vor modifica conform limitelor stabilite şi le vor retransmite până la

data de 1 august.

Pînă la 30 septembrie Ministerul Finantelor Publice întocmeşte proiectul de buget

şi-l depune la Guvern.

Note de curs

Uz intern


Alături de proiectul de buget, Ministerul Finanţelor Publice prezintă Guvernului şi

un raport privind situaţia macroeconomică pe anul bugetar pentru care se elaborează bugetul,

precum şi o proiecţie pe următorii 3 ani.

Până la 15 octombrie, Guvernul depune proiectul legilor bugetare la Parlament

care îl analizeaza şi-l aprobă cu 3 zile înainte de 31 decembrie

Prin Legea finanţelor publice se autorizează Ministerul Finanţelor Publice ca, până

la 30 noiembrie, să facă propuneri de ratificare a bugetului.

4.2. Conţinutul bugetului de stat

Art. 75 din Legea finanţelor publice revede că orice sumă care se cuvine statului

se face venit la bugetul de stat dacă legea nu prevede altfel.

Toate veniturile şi cheltuielile se regăsesc în buget şi după consolidare (eliminarea

transferurilor) vor evidenţia dimensiunile efortului finanţelor publice pe anul respectiv.

Veniturile şi cheltuielile bugetare se grupează pe baza clasificării bugetare astfel:

- veniturile pe capitole şi subcapitole

- cheltuielile în părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole

In buget se mai cuprind fondul de rezervă bugetar la dispoziţia Guvernului şi

fondul de intervenţii:

- fondul de rezervă bugetară se repartizează unor ordonatori pe bază de hotărâre de

Guvern şi este util pentru acoperirea unor cheltuieli neprevăzute în buget.

Note de curs

Uz intern


- fondul de intervenţii se repartizează de Guvern pentru înlăturarea efectelor unor

calamităţi.

Art. 138 din Constituţie stipulează un principiu fundamental bugetar: „Nici o

cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fară stabilirea sursei de finantare”.

Dacă în cursul execuţiei bugetare pe anul respectiv se fac propuneri de majorare a

cheltuielilor, iniţiatorii au obligaţia să prevadă şi sursa de venit:

- în caz contrar propunerea nu este luata in considerare

- astfel, Ministerul Finantelor Publice şi ordonatorii principali de credite care au

solicitat majorarea cheltuielilor vor elabora o fişă financiară care va însoţi expunerea de

motive la legea de modificare a veniturilor şi cheltuielilor; în această fişă se va înscrie

eşalonarea anuală a creditelor bugetare şi propuneri realiste în vederea acoperirii majorărilor

de cheltuieli sau a micşorărilor de venit.

Modificarea prezentată mai sus constituie excepţia: de regula veniturile şi

cheltuielile aprobate raman nemodificate.


Dimensionarea corectă a veniturilor şi cheltuielilor se poate realiza prin utilizarea a 3

metode clasice de evaluare a veniturilor şi cheltuielilor:

1. Metoda autonomă: se iau în considerare veniturile şi cheltuielile exerciţiului

financiar încheiat şi se evaluează forfetar.

2. Metoda majorării: se iau în considerare rezultatele obţinerii de venituri şi

cheltuieli pe ultimii 5 ani, determinandu-se ritmul anual de creştere cu care se ponderează şi

în anul viitor.

3. Metoda evaluării directe: se efectuează calculul pe fiecare sursă de venit şi

categorie de cheltuială. Pentru cheltuieli se iau în considereare şi solicitările suplimentare

pentru investiţiile de capital.


Art. 65 din Constituţie: aprobarea bugetului de stat, asigurărilor sociale de stat şi al

fondurilor speciale se realizează de Camera Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună.

Proiectele legilor anuale ale bugetului sunt prezentate Parlamentului de Guvern,

împreună cu raportul privind situaţia economică a ţării.

Etapele pe care le parcurg proiectele legilor bugetare sunt:

1. Proiectele sunt repartizate comisiilor financiar – bugetare de la Camera

Deputaţilor şi Senat. Acestea le examinează, iar în şedinţa comună se întocmeşte un raport

comun asupra proiectului de lege, în care sunt cuprinse toate amendamentele şi se

formulează propuneri de adoptare sau de respingere a proiectului de buget.

2. Dezbaterea comună în Camera Deputaţilor şi Senat

Note de curs

Uz intern


3. Adoptarea legilor de aprobare a bugetului. Odată legea adoptată ea se

transmite către Preşedinte. Preşedintele trebuie să o promulge în 20 zile. Preşedintele poate

dispune reexaminarea legii de Parlament o singură dată.

Parlamentul reexaminează legea în şedinţă comună şi poate să-şi menţină punctele

de vedere menţionate în lege, trasmiţând-o apoi preşedintelui, care este obligat să o

promulge în 10 zile.

Dacă Preşedintele consideră că sunt încălcări de legislaţie, poate să transmită

Curţii Constituţionale pentru verificarea constitutionalităţii.

După primirea legii de la Curte, Preşedintele este obligat să o promulge în termen

de 10 zile.

Legea intră în vigoare la 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial.

Au fost cazuri când legea bugetară nu s-a publicat în Monitorul Oficial la timp

înaintea anului bugetar pe care-l reglementează, creîndu-se probleme în ceea ce priveşte

perioada de la care se aplică prevederile bugetare, creîndu-se impresia că a fost încălcat

principiul neretroactiv.

Se consideră că acesta nu a fost încălcat întrucat legea bugetară stabileşte sarcinile

anuale, ori, în cazul României, anul bugetar coincide cu cel calendaristic şi deci

aplicabilitatea ei este de la 1 ianuarie.

În situatia in care legea bugetara nu a fost aprobata cu 3 zile inainte de 31.12,

Legea finantelor publice la art. 37 a facut mentiunea ca sarcinile prevazute in bugetul anului

precedent devin sarcini ale bugetului anului curent iar limitele lunare de cheltuieli nu pot sa

depaseasca 1 /12 din prevederile bugetare ale anului precedent.

4.5. Cuprinsul şi instituţii cu atribuţii în executarea bugetului

Bugetul cuprinde:

CAP. 1 - dispoziţii generale

CAP. 2 - structura şi regimul veniturilor bugetare

CAP. 3 - regimul şi destinaţia cheltuielilor bugetare

CAP. 4 - deficitul bugetar, datoria publică şi împrumutul guvernamental

CAP. 5 - dispoziţii referitoare la bugetele locale

CAP. 6 - dispoziţii referitoare la bugetul fondurilor asigurărilor sociale de sănătate

CAP. 7 - dispoziţii referitoare la agenţii economici

CAP. 8 - responsabilităţi în aplicarea legii

CAP. 9 - dispoziţii finale

Execuţia bugetului de stat

Atribuţii în execuţia bugetului au:

- Ministerul Finanţelor Publice

- Ordonatorii principali

Note de curs

Uz intern


- Ordonatorii secundari

Bugetul de stat aprobat se transmite de Ministerul Finanţelor ordonatorilor

principali, sub formă de indicatori şi sub formă de credite bugetare deschise pe fiecare

trimestru.

Pentru a se asigura o execuţie bugetară cât mai bună, Ministerul Finanţelor Publice

deschide ordonatorilor principali doar 90% din creditele aprobate.

Ordonatorii principali repartizează creditele principale pe ordonatori secundari, iar

aceştia pe ordonatori terţiari, respectîndu-se clasa bugetară.


1. Explicaţi modul de elaborarea şi aprobarea

bugetului de stat;

2. Prezentati succint structura bugetului de stat;

Bibliografie:


Bucureşti, 2006


Napoca, 2010



Note de curs

Uz intern


CAPITOLUL 5

ELABORAREA, APROBAREA şi EXECUTIA BUGETULUI LOCAL

Cuprins:




5.3. Execuţia bugetului local. Elaborarea, aprobarea şi executia

Bibliografie


După studiul acestui capitol, studenţii vor fi capabili să demonstreze că au dobândit

suficiente cunoştinţe pentru a prezenta:

1. particularităţile veniturilor şi cheltuielilor locale;

2. modul de elaborare, aprobare şi execuţie a bugetului local.


Consiliul Europei, organism constituţional garant al drepturilor omului şi

democraţiei, a asigurat protecţie prin Cartea Europeană, exerciţiu autonom al puterii locale.

Carta a fost ratificată de Parlamentul României, prin Legea nr 1999 / 1997.

Descentralizarea presupune:

- existenţa unităţii administrativ – teritoriale autonome

- consilii locale alese

- reglementarea clară a competenţelor şi responsabilităţiilor ce le revin

colectivităţilor locale

- asigurarea resurselor financiare necesare colectivităţilor locale

- dreptul la asociere.

O economie reală presupune descentralizarea veniturilor şi cheltuielilor publice şi

prelevarea directă a impozitelor şi taxelor locale.

In 2003 a fost adoptată Ordonanţa de urgenţă nr. 45 / 2003, care a creat cadrul

normativ pentru elaborarea, aprobarea şi execuţia bugetului local.

La baza descentralizării trebuie să stea anumite principii:

1. Principiul diversităţii explicat prin varietatea de forme şi măsuri diferite a

pieţei de bunuri şi servicii locale.

2. Principiul echivalenţei constă în finanţarea serviciilor publice şi explicat pe seama

beneficiilor unităţii.

Note de curs

Uz intern


3. Principiul acceptării costului descentralizat este determinat de diferenţele fiscale

regionale

4. Principiul redistribuirii fiscalităţii descentralizate

5. Principiul asigurării serviciilor sociale vitale

6. Principiul echilibrului financiar: repartizarea între nivelele de autoritate publică în

materia finanţelor publice trebuie să asigure acoperirea cheltuielilor.

Cadrul normativ privind finanţele publice stabileşte principiile, cadrul general şi

procedurile privind formarea, administrarea, angajarea, utilizarea şi controlarea resurselor

financiare a activităţii locale.

In virtutea autonomiei locale, autorităţilor administraţiilor publice locale le sunt

recunoscute următoarele competenţe şi răspunderi în materia finanţelor publice:

1. Elaborarea şi aprobarea bugetului local

2. Stabilirea, constatarea, controlul, urmărirea şi încasarea impozitelor şi

taxelor locale

3. Urmărirea, raportarea, execuţia bugetului local, ratificarea şi modificarea

acestuia pe parcursul anului bugetar.

4. Administrarea bunurilor din proprietarea publică şi privată a unităţilor

administrativ – teritoriale

5. Contractarea directă de împrumuturi interne şi externe pe termen scurt,

mediu şi lung.

6 . Garantarea împrumuturilor

7. Elaborarea, aprobarea, modificarea şi urmărirea realizării programelor de

dezvoltare a unităţilor administrativ – teritoriale.


Acestea se grupează pe subdiviziuni de clase bugetare.

Veniturile cuprind:

- venituri proprii (impozite, taxe, contributii locale)

- sume defalcate din bugetul de stat

- subvenţii primite de la bugetul de stat

- donaţii, sponsorizări

Cheltuielile cuprind:

- învăţământ

- sănătate

- cultură, religie

- asistenţă socială

- alocaţii, pensii, ajutoare

- servicii de dezvoltare publică şi locuinte

- agricultură şi şilvicultură

Note de curs

Uz intern


- transporturile şi comunicaţiile

- fonduri pentru garantarea dobânzilor, împrumuturilor etc

Au un conţinut eterogen şi cuprinzător, alocatii atat de la bugetul

de stat cat şi de la bugetele locale.

In completarea veniturilor proprii, legea a instituit şi noi categorii de venituri ca:

1. O cotă defalcată din impozitele pe venit, 63% din acestea. De exemplu, din

această cotă la nivelul unităţilor administrativ – teritoriale, de la bugetul de stat se alocă:

- 36 % la bugetul local al comunelor, oraşelor şi municipiului pe teritoriul căruia se

dezvoltă activităţi producătoare de impozite.

- 10 % la bugetul judeţului

- 17 % într-un cont distinct pe echilibrarea bugetelor locale

2. Sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru finanţarea şi

echilibrarea cheltuielilor bugetul local. Vor fi repartizate pe judeţ sume din bugetul de stat pe

baza:

a. capacităţii financiare a bugetului

b. suprafeţei judeţene

c. populaţiei unităţii teritorial – administrative

3. Transferurile consolidabile pentru bugetul local:

- sunt primite de la bugetul de stat pentru investiţii la a căror realizare

contribuie şi Guvernul.

- din bugetul de stat, prin bugetul ordonatorilor principali se pot acorda

tansferuri către bugetele locale şi pentru programele de dezvoltare socială de interes naţional

pentru:

a. asigurarea protecţiei sociale privind energia termică;

b. cheltuieli de capital la obiectivele şi lucrările de investiţii complexe

Consiliile locale pot institui la bugetul local sumele încasate din valorificarea

mijloacelor fixe precum şi a sumelor încasate din cesionarea şi închirierea unor bunuri şi din

valorificarea bunurilor confiscate.

Consiliile locale se pot asocia, pentru realizarea unor lucrări şi servicii de interes

public, pe baza de convenţii şi contracte de asociere.

Consiliul local poate participa cu capital social sau bunuri la societăţile comericale

în interesul colectiv local.

Consiliile locale au obligaţia de a organiza şi a urmări asigurarea serviciilor de

interes local, fie prin gestionare directă, fie prin derogarea gestiunilor unor persoane fizice

sau juridice, pe bază de contract.

5.3. Execuţia bugetului local. Elaborarea, aprobarea şi execuţia

Fiecare comună, oraş, judeţ, municipiul Bucuresti îşi întocmeşte bugetul propriu

în condiţii de autonomie.

Note de curs

Uz intern


In materia finanţelor locale, unele subiecte de drept financiar intră în raport de

elaborare, aprobare şi executare a bugetului local.

Ordonatori principali, în cazul bugetului local sunt:

- Preşedintele Consiliului judeţean

- Primarul general al Bucureştiului şi primarii unităţilor administrativ -

teritoriale

Unităţile administrativ-teritoriale care se află în subordinea fiecărui consiliu sunt

ordonatori secundari sau terţiari.

Procedura de aprobare şi execuţie a bugetului local

Ministerul Finantelor Publice transmite Direcţiei administraţiei financiare, până la

1 iunie, o scrisoare cadru prin care stabileşte metodologia de elaborare a bugetului local cu

sumele defalcate din bugetul de stat ce for fi transferate la bugetul local.

Ordonatorii principali ai bugetului de stat, în bugetul cărora sunt prevăzute

transferuri la bugetul local, transmit, în termen de 10 zile, autorităţii publice locale sumele

aferente.

Ordonatorii principali locali transmit, până la 1 iulie, la direcţiile generale a

finanţelor publice, proiectele bugetelor locale şi anexele acestora.

Până la 15 iulie, direcţiile generale ale finanţelor publice transmit Ministerului

Finanţelor Publice proiectele pe ansamblul judeţean.

Urmează procedura de aprobare a bugetului de stat, în 5 zile de la publicarea în

Monitorul Oficial. Ministerul Finanţelor Publice transmite direcţiilor generale a finanţelor

publice, sumele defalcate din veniturile bugetului de stat şi le transferă la bugetul local.

Din acest moment începe elaborarea propriu-zisă a bugetului local, pe baza

veniturilor proprii şi a sumelor repartizate din bugetul de stat; ordonatorii principali

definitivează proiectele bugetelor locale şi le publică în presa locală.

Proiectul bugetului local, contestaţiile şi raportul primarului sau preşedintelui

consiliului judeţean sunt supuse aprobării consiliilor locale, în termen de 5 zile de la

primirea ultimelor contestaţii.

Proiectele de buget local se aprobă de consiliul local în 45 zile de la primire şi se

publică în Monitorul Oficial.

Dacă, bugetul de stat nu s-a aprobat cu 3 zile înainte de 31.12 a anului bugetar,

veniturile şi cheltuielile pentru anul în discuţie vor fi identice cu cele din anul anterior. In

fiecare lună se pot cheltui veniturile în proporţie de 1 / 12 din veniturile anului precedent.

Ca şi în cazul bugetului de stat şi la cel local actionează principiul Constituţiei: nu

se pot înscrie şi aproba cheltuieli bugetare fără asigurarea resurselor financiare

corespunzătoare.

Suplimentarea cheltuielilor se poate efectua astfel:

- depaşirea încasărilor să fie realizată pe total venituri, bugetul respectiv să nu aibă

restanţe la împrumuturi.

Note de curs

Uz intern


- execuţia bugetului local începe prin deschiderea de credite bugetare de către

ordonatorii principali, în limita creditelor bugetare şi potrivit destinaţiei stabilite.

Până la 31 mai al anului următor, ordonatorii principali trebuie să prezinte spre

aprobare consiliului local contul anual de execuţie, cu următoarea sturctură:

- la venituri: prevederi bugetare iniţiale, prevederi definitive, încasări realizate

- la cheltuieli: iniţiale, definitive şi plăţi efectuate

Contul anual de execuţie se supune aprobării consiliului local, odată cu raportul de

control al Curţii de Conturi.

Se consideră că atât veniturile încasate cât şi cheltuielile ordonatate s-au înfăptuit

potrivit legii.


1.Care sunt particularităţile veniturilor şi cheltuielilor

locale?

2.Explicitaţi modul de elaborare, aprobare şi execuţie a

bugetului local.

Bibliografie


Bucureşti, 2006


Napoca, 2010

3. Gliga, Ioan, Drept financiar public, Bucureşti, Ed.All, 1994.


Note de curs

Uz intern


CAPITOLUL 6

CIRCULAŢIA MONETARĂ

Cuprins



6.2. Masa monetară


Bibliografia capitolului 6



suficiente cunoştinţe pentru a putea prezenta:

1. Functiile circulaţiei monetare;

2. Principalele sisteme şi emisiuni monetare;


Definiţie: Circulaţia monetară este un proces al schimbului de mărfuri, care prin

mijlocirea banilor determină transferul mărfurilor în bani şi apoi a banilor în mărfuri.

Circulaţia monetară reprezintă toalitatea operaţiunilor efectuate cu masa monetară

concretizate în încasările şi plăţile băneşti determinate de circulaţia mărfurilor, de prestările

serviciilor şi executarea lucîrilor.

Circulaţia monetară poate fi:

1. Circulatie monetară legală. Cuprinde operaţii băneşti care se relizează prin

intermediul băncilor, modalitatea ei de efectuare fiind prevăzută în legislaţia bancară.

2. Circulatie monetară paralelă. Presupune operatii băneşti cu numerar, ce se

realizează între persoanele fizice. Circulaţia monetară se realizează prin monetar şi fără

monetar. Circulaţia monetară prin monetar reprezintă cca. 15% din valoarea tranzacţiilor, iar

în ţările dezvoltate numerarul aproape a dispărut.

Sfera, funcţiile şi factorii care stau la baza circulaţiei monetare

Sfera circulaţiei monetare este condiţionată de mărimea producţiei şi circulaţiei

mărfurilor.

Note de curs

Uz intern


Transformarea mărfurilor în bani are loc în 3 direcţii:

1. mărfurile şi serviciile se cumpară cu ajutorul numerarului; în acest caz moneda

constituie mijloc de circulaţie

2. mărfurile şi serviciile sunt vândute pe credit şi în acest caz moneda este mijloc

de plată

3. mărfurile şi serviciile sunt produse vândute în cadrul comerţului exterior

Componentele care influenţează sfera circulaţiei monetare sunt:

1. Numerarul

2. Banii de cont (scriptural) care se realizează cu ajutorul viramentului

Funcţiile

1. Principala funcţie a constat în determinarea apariţiei, dezvoltării şi

perfecţionării sistemului monetar.

2. Emisiunea monetară, respectiv punerea şi retragerea de monedă

Factorii care influenţează ciculaţia monetară:

1. circulaţia mărfurilor şi serviciilor pe plan intern şi internaţional

2. preţurile interne şi internaţionale

3. situaţia balanţei de plăti externe

4. productivitatea muncii

5. situaţia economică a ţării

6. puterea de cumpărare a monedei naţionale

7. structura masei monetare şi situaţia valutară monetară pe plan mondial

6. 2. Masa monetară

Definiţie: Reprezintă ansamblul mijloacelor monetare, indiferent de forma,

cantitatea, sursa, care sunt necesare efectuării tuturor plăţilor existente la un moment dat.

In sens restrâns masa monetară reprezintă cantitatea de monedă care se mişcă in

permanenta, se afla in circulatie.

Structura masei monetare se află sub influenţa următorilor factori:

1. sistemul preţurilor

2. capacitatea statului, agenţilor economici a pieţei de a absorbi o parte din

monedă prin intermediul taxelor, impozitelor, salariilor, încasărilor etc.

Literatura de specialitate consideră că masa monetară are următoarea structură:

1. disponibilităţi monetare: bilete de bancă

monede divizionare

depozite la vedere

2. disponibilităţi cvasi-monetare

- depuneri la termen

- bonuri ale institutiilor specializate

Sursele de constituire ale masei monetare sunt:

Note de curs

Uz intern


1. aur şi devize

2. creditele acordate tezaurului

3. creditele acordate economiei

Agregatele masei monetare (simbol M):

Potrivit tehnicilor monetare internaţionale acceptate de Fondul Monetar

International, masa monetară are următoarea configuraţie:

1. M1 reprezintă numerarul şi depunerile la vedere

2. M2 = M1 + depunerile bancare la termen şi economiile depuse la băncile

centrale

3. M3 = M2 + depunerile la casa de economii şi cooperativele de credit

4. M4 = M2 + certificatele de depozit negociate

5. M5 = M3 + certificatele de depozite mari negociabile şi nenegociabile

Aceste agregate sunt într-o continuă mişcare şi modificare, fiind influenţate de

devalorizarea masei monetare. Creşterea sau descreşterea masei monetare permite lansarea

unor legităţi (acte normative) care contribuie la organizarea şi orientarea masei monetare, cu

scopul de a asigura o stabilitate relativă a circulaţiei monetare.

Suma de bani necesară circulaţiei

Constituie totalul valoric al sumelor băneşti pentru derularea în condiţii de

normalitate a procesului de schimb al mărfurilor şi serviciilor.

Pentru determinarea sumei de bani necesare circulaţiei se însumează suma

preţurilor mărfurilor şi serviciilor ce urmează a fi vândute cu suma plăţilor scadente din care

se scade suma preţurilor mărfurilor şi serviciilor vândute pe credit şi preţurile la mărfurile

care se compensează. Rezultatul se împarte la viteza de circulaăie a banilor.

Viteza de circulatie a banilor exprimă numărul de tranzacţii la care serveşte o

unitate monetară într-o unitate de timp.

Accelerarea vitezei de circulaţie a banilor presupune micşorarea masei

monetare, iar scăderea vitezei de circulaţie a banilor presupune mărirea masei monetare.

Viteza de circulaţie a banilor este influenţată de:

1. cantitatea de bani aflată în ciculaţie

2. cantitatea de bani tezaurizată

3. stabilitatea economică

4. încrederea populaţiei în puterea de cumpărare a monedei


Definiţie: sistemul monetar reprezintă totalitatea elementelor şi modalităţilor care

permit reglementarea circulaţiei monetare dintr-o ţară, a instrumentelor şi tehnicilor de plată

înscrise în normele juridice care emană de la puterea de stat.

Orice sistem monetar trebuie să precizeze:

1. unitatea monetară

Note de curs

Uz intern


2. paritatea monetară

3. titlul metalului pe care-l reprezintă

4. modul de punere în circulaţie a monedei metalice cu valoare integrală

5. emisiunea de bancnotă

6. circulaţia cecurilor şi a altor instrumente de plată

7. emisiunea de monedă cu valoare nereprezentativă fără acoperire în aur.

De-a lungul timpului au existat 2 sisteme monetare:

1. monometalist - unde etalonul monetar era aurul

2. bimetalist - unde etalonul monetar erau aurul şi argintul

În jurul anilor 1900 toate statele şi-au organizat sistemul monetar de tip

monometalist. În Romania s-a adoptat acest sistem încă din 1890; continutul în aur al unui

leu, începând din 1854, era de 0.18112gr. aur fin. Perioda etalonului de aur durează până la

acordul de la Britzenwood din anul 1944. Astăzi se merge pe noul sistem monetar - cel al

cursurilor flotante, controlate de băncile centrale.

Puritatea unei monede se calculează in raport cu alte valute (dolar american, lire

sterline, euro).

Emisiunea monetară

Definiţie: Reprezintă totalitatea actelor şi operaţiilor efectuate de banca centrală

împreună cu Ministerul Finanţelor, operaţiuni ce constau în baterea de sume monetare,

stocarea acestora, emiterea, punerea şi retragerea din circulaţie dar şi formarea de bani

scripturali.

Forme:

1. emisiunea semnelor monetare (moneda, bancnote) - constă în confecţionarea,

stocarea, punerea şi retragerea din circulaţie.

2. formarea monedei scripturale în conturi deschise la bănci prin refinanţarea

băncilor comerciale de către banca centrală, cumpărarea sau vânzarea de obligaţiuni ale

statului, acordarea de credite de către banca centrală.

Mecanismul emisiunii monetare este influenţat de următorii factori:

1. necesitatea de numerar pentru salarii, penşii, asigurări

2. necesitatea de creditare pentru sectoarele productive şi neproductive

3. acoperirea împrumuturilor contractate de stat

4. plata datoriilor externe

5. echilibrarea balanţei de plăţi externe

6. finanţarea măsurilor pentru contracararea deprecierii monedei

Scurt istoric:

In România unitatea monetară este leul, subdiviziunea - ban, stabilite prin

Legea 14 / 1867. In perioada 1867 – 1935 moneda se bate la Bruxelles, Londra, Paris.

În 1880 se înfiinţează Banca Naţională a României, cu atribuţii în emiterea

bancnotei.

Note de curs

Uz intern


În 1880 se adoptă sistemul bănesc monometalist. Legile din anii 1880, 1929, 1953,

1954, 1966 emit noi categorii de însemne monetare. După 1890 se introduc monedele

metalice de 5, 10, 20, 50, 100 şi bancnotele de 200, 500, 1.000, 5.000, 10.000, 50.000,

100.000, 500.000, 1 milion.


1. Prezentaţi funcţiile circulaţiei monetare

3. Explicaţi mecanismul emisiunii monetare.

Care sunt principalele sisteme şi emisiuni monetare ?

Bibliografie


2. V. Iancu, Dreptul finanţelor publice, Editura Sylvi, Bucureşti, 2002

3. R. Koch, Dicţionar de management şi finanţe, Editura Teora, Bucureşti, 2001


5. Şt. Popa, A. Cucu, Economia subterană şi spălarea banilor, Editura Expert,

Bucureşti, 2000


7.Turcu Ioan, Drept bancar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999

Note de curs

Uz intern


CAPITOLUL 7

STABILITATEA ŞI ECHILIBRUL MONETAR

Cuprins








suficiente cunoştinţe pentru a prezenta:

1. Conţinutul noţiunii de putere de cumpărare a banilor

2. Mecanismele de acţiune a devalorizării şi echilibrului monetar.


Literatura de specialitate defineşte puterea de cumpărare a unei unităţi monetare ca

fiind valoarea de mărfuri şi servicii care poate fi achiziţionată cu această unitate într-o

perioadă de timp şi pe o arie geografică bine determinate, comparativ cu altă perioadă de

timp, luată ca bază de comparaţie.

In ceea ce priveste conţinutul noţiunii de putere de cumpărare a banilor se face

distincţie între:

1. Puterea de cumpărare internă a unei unităţi monetare

2. Puterea de cumpărare a populaţiei

3. Puterea de cumpărare a monedei naţionale în raport cu monedele externe.

Dacă puterea de cumpărare internă rezultă din însăşi definiţia dată anterior,

puterea de cumpărare a populaţiei exprimă capacitatea reală de cumpărare pe baza

veniturilor băneşti ale acesteia într-o anumită perioadă de timp faţă de altă perioadă de timp

luată ca a bază de referinţă.

Puterea de cumpărare a monedei naţionale în raport cu monedele străine reflectă

raportul dintre puterile de cumpărare ale monedelor comparate.

In toate cele trei situaţii prezentate, un rol fundamental îl are indicele de preţ.

Indicele de preţ evoluează în sens invers indicelui puterii de cumpărare a unei unităţi

Note de curs

Uz intern


monetare. Acest indice reflectă pe de-o parte evoluţia preţurilor, iar pe de altă parte evoluţia

veniturilor băneşti ale populaţiei. Acelaşi indice reflectă raportul dintre preţurile interne şi

preţurile externe.


Stabilitatea monetară

Stabilitatea monetară exprimă posibilitatea menţinerii puterii de cumpărare a

monedei la intervale de timp diferite. Asigurarea stabilităţii monetare este determinată de

asigurarea stabilităţii preţurilor.

Asupra stabilităţii puterii de cumpărare a monedei acţionează factorii economici,

dar şi factorii politici. Influenţa războaielor a generat modificări substanţiale ale puterii de

cumpărare a unei monede.

Stabilitatea puterii de cumpărare este influenţată şi orientată către trei direcţii

principale:

1. Stabilitatea puterii de cumpărare a banilor este legată de o valoare reală,

respectiv valoarea aurului.

2. Teoria nominalistă conform căreia baza materială a banilor este puterea legii,

respectiv statul întrucît el este cel care conferă valoare monedei naţionale.

3. Puterea de cumpărare a banilor derivă din funcţionalitatea lor, de modul în care

se desfăşoară schimbul de activităţi economice, de respectarea proporţionalităţii între

procesele activităţii economice.

In România, rolul primordial în asigurarea puterii de cumpărare şi a stabilităţii

monetare îi revine Băncii Naţionale, care asigură şi conduce politica monetară şi de credit.

Devalorizarea monetară

Este fenomenul opus stabilităţii monetare şi constă în reducerea legală a valorii

paritare a monedei internaţionale. Valoarea paritară este dată de conţinutul valoric al unităţii

monetare exprimate în aur sau alte monede.

Literatura de specialitate menţionează următoarele tipuri de devalorizari:

1. Devalorizare explicită, care este luată de stat, intrând în categoria măsurilor de

politică financiară.

2. Devalorizarea implicită, care este determinată de procesele economico –

financiare şi constituie, de fapt, deprecierea monetară.

3. Devalorizarea defensivă, care este determinată şi influenţată de fenomenele

negative din economie, îndeosebi de inflaţie.

4. Devalorizarea ofensivă, care poate fi realizată direct de către stat pentru

echilibrul balanţei de plăţi externe sau poate fi influenţată de creşterea economică şi constă,

în fapt, în creşterea exportului.

5. Devalorizarea totală, care apare atunci când nivelul puterii de cumpărare a

Note de curs

Uz intern


monedei a ajuns sa fie atât de scăzut încât este nevoie de o înlocuire a vechii monede cu una

nouă.

6. Devalorizarea parţială, care apare atunci când se reduce într-o anumită

proporţie valoarea paritară a unităţii monetare, recurgându-se la schimbarea unor sume

monetare.

Devalorizarea are şi un efect pozitiv, întrucât favorizează exportul şi reduce

importul, soluţie de dorit în cazul unei balanţe de plăţi deficitare.


Presupune desfăşurarea în condiţii de proporţionalitate şi de eficienţă a

proceselor din sfera producţiei materiale. Presupune, de asemeni, o concordanţă între

veniturile şi cheltuielile băneşti ale participanţilor la procesul reproducţiei. Presupune şi

respectarea echilibrului bugetar şi evitarea folosirii emisiunii monetare precum şi echilibrul

investiţiilor în raport cu mărimea acumulărilor băneşti destinate investiţiilor.

In economie pot exista, în legătură cu acest fenomen 2 situaţii:

1. Echilibru monetar

2. Dezechilibru monetar

Factorii care determină echilibrul sau dezechilibrul monetar sunt:

1. Masa monetară

2. Cererea de bani

Când sfera monetară şi cea a banilor sunt egale se asigură echilibrul monetar.

Dacă masa de bani devine mai mare decât cererea de bani rezultă dezechilibrul

numit inflaţie. Modalitatea de reducere a dezechilibrului este dată, pe de o parte, de

reducerea masei monetare, şi pe de altă parte de creşterea cererii de bani. In aceste condiţii

este necesară o analiză amănunţită a cererii de bani şi a ofertei monetare.


Bibliografie

1. Explicaţi noţiunea de putere de cumpărare a banilor.

2. Prezentaţi mecanismele de acţiune a devalorizării şi

echilibrului monetar.

Note de curs

Uz intern


1. Ciurea Delia, Dreptul Finanţelor Publice, Ed. Universităţii „Bogdan Vodă”,

Cluj-Napoca, 2010



CAPITOLUL 8

INFLAŢIA MONETARĂ

Curpins:

8. 1. Raportul material între masa monetară şi cantitatea de bunuri şi servicii de pe

piaţă


8. 3. Consecintele economico – sociale ale inflatiei;




suficiente cunoştinţe pentru a putea prezenta:

1. Conceptul de inflaţie

2. Influenţele economico-sociale ale fenomenului.

8. 1. Raportul material între masa monetară şi cantitatea de bunuri şi servicii

de pe piaţă

Extinderea şi creşterea rolului banilor în funcţie de mijloacele de circulaţie, a

determinat apariţia banilor de hârtie.

Iniţial, emiterea acestora a fost limitată la cantitatea de aur pe care o reprezintă,

în timp aceasta a crescut depăşind cu mult corespondentul său metalic, ceea ce a însemnat

supradotarea circulaţiei cu semne banesti. S-a ajuns, practic, la un excedent al semnelor

băneşti, ceea ce a dus, în timp, la deprecierea faţă de aur.

Masa monetară este, din punct de vedere material şi funcţional, într-o

permanentă mişcare, modificându-se în fiecare an, lună şi chiar zi.

Acesată modificare a masei monetare trebuie privită sub 2 aspecte:

1. Modificarea materială este legată de cantitatea de semne monetare

2. Modificarea funcţională se poate produce prin creşterea sau scăderea puterii de

cumpărare a unităţii monetare.

Note de curs

Uz intern


Cele 2 modalităţi reliefează că inflaţia nu este o simplă înmulţire a semnelor

monetare, ci aceasta reprezintă o stare de supraîncărcare, peste nevoile circulatorii, cu semne

monetare la care se adaugă un alt fenomen monetar, acela de urcare a preţurilor.

Putem avea inflaţie chiar fără a înmulţi semnele monetare, atunci când dispar

din circulaţie bunurile sau serviciile cărora le corespund semnele monetare existente.

Putem avea inflaţie chiar şi în cazul cînd, în loc să se înmulţească semnele

monetare, numărul lor scade, dacă, concomitent cu această stare de fapt, bunurile şi

serviciile dispar din circulaţie într-un ritm mai rapid decât scăderea semnelor monetare.

Aşadar, fenomenul inflaţiei trebuie privit ca un raport material între masa

monetară şi cantitatea de bunuri şi servicii de pe piaţă.

Pentru o determinare corectă a acestui raport trebuie să ţinem seama şi de

numărul subiectelor economice care participă la folosirea acelei mase monetare şi la

circulaţia acelei cantităţi de bunuri şi servicii.

Literatura de specialitate defineşte inflaţia ca o rupere de echilibru la un

moment dat între masa monetară şi masa de bunuri şi servicii, prin înmulţirea semnelor

monetare într-o aşa măsură încat este urmată de fenomenul de urcare a preţurilor, rezultând o

depreciere monetară.

Ruperea de echilibru între masa monetară şi bunurile şi serviciile de pe piaţă

provoacă o urcare a preţurilor şi va face ca nevoile statului să nu mai poată fi acoperite cu

veniturile ordinare prevăzute în buget, ceea ce va necesita o mărire a impozitelor şi

procurarea de venituri suplimentare, fie pe calea împrumuturilor, fie pe calea emisiunii

monetare.

In acesată ultimă ipoteză, înmulţirea semnelor monetare va determina o nouă

creştere a preţurilor, fapt ce implică o nouă sporire a semnelor monetare, astfel că se intră

într-un cerc vicios din care o economie cu greu mai poate ieşi.


Deşi, prin excelenţă, inflaţia este un fenomen monetar, strâns legat de circulaţia

şi funcţionarea monedei, cauzele, factorii sunt în general de natură economică, fapt ce

determină ca inflaţia să fie considerată un fenomen economic şi social.

Ea trebuie privită atât sub aspectul mutaţiilor materiale care se produc în

cantitatea semnelor băneşti, cât şi a unor mutaţii funcţionale la care este supusă masa

monetară în raport cu cantitatea de mărfuri şi servicii destinată realizării acesteia.

Cauze

1. Creşterea nemăsurată a cantităţii de semne băneşti în circulaţie, fără

acoperire de marfuri şi servicii.

Creşterea semnelor monetare poate avea loc fie ca urmare a sporirii cheltuielilor

de orice fel alocate pentru funcţionarea aparatului de stat greoi şi exagerat de mare, fie prin

Note de curs

Uz intern


efectuarea de investiţii greu amortizabile, fie ca urmare a creşterii costurilor de producţie,

fie ca urmare a revendicărilor salariale.

In aceste situaţii, ori de câte ori statul, avand deficite bugetare, în loc să le

acopere pe calea impozitelor sau împrumuturilor publice foloseşte împrumuturile de la banca

de emisiune, vom avea de-a face cu un fenomen inflaţionist galopant. Inflaţia se mai poate

produce şi pe calea creditelor, atunci când acestea sunt folosite pentru acoperirea altor

credite. Orice bancă care acordă credite nu face altceva decât să pună în circulaţie noi semne

monetare - banii scripturali. Dacă aceste credite care se acordă nu au corespondent într-o

creştere a producţiei economice, atunci creditul acordat rămâne fără acoperire şi va

reprezenta o cantitate de bani aflată fără acoperire în circulaţie, rezultând inflaţia de credit.

2. Scăderea sau rămânerea la aceleaşi limite a masei de mărfuri şi servicii în

raport cu masa monetară.

Metode:

1. Inmulţirea semnelor monetare de organul autorizat să emită în mod legal

monede (banca de emisiune).

2. Emiterea semnelor monbetare de către stat

3. Emiterea semnelor monetare de băncile comerciale, prin acordarea nejustificată

de credite (nu orice credit duce la inflaţie, ci numai acelea pentru consum). .

8. 3. Consecintele economico – sociale ale inflaţiei

Inflaţia afectează negativ toate sferele reproducţiei materiale, datorită creşterii

spontane a preţurilor. Astfel apare tendinţa de creştere de consum, în sensul că se cumpără

orice marfă, numai pentru a scăpa de banii depreciaţi.

Producţia va scădea din următoarele motive:

1. Unul obiectiv, dat de faptul că la reluarea ciclului de producţie cheltuieile vor fi

mai mari, ca urmare a creşterii preţurilor la materiile prime şi la salarii.

2. Unul subiectiv, dat de înţelegerea greşită a situaţiei (cei mai mulţi producători

mulţumindu-se să-şi recupereze cheltuielile prin creşterea preţurilor mărfurilor şi serviciilor

şi nu prin creşterea producţiei).

In condiţii de inflaţie, sistemul bănesc se dezorganizează, se reduc depunerile la

bănci, nimeni nu are încredere în banii de hârtie depreciaţi, iar creditul scade drastic, băncile

refuzând să mai acorde credite pe care să le recupereze în bani depreciaţi, iar întreprinzătorii

să mai împrumute în conditiile în care rata dobanzii creşte spectaculos. Astfel apare tendinţa

de convertire a monedei naţionale în monedele altor ţări.

Apar situaţii nepermise între protagoniştii creditului (creditor – debitor), fără ca

aceştia să aibe o contribuţie reală: debitorul va fi dezavantajat de împrumut, întrucât la

scandenţă el va restitui creditul în moneda depreciată, în timp ce creditorul va primi aceeaşi

sumă de bani, dar cu putere de cumpărare reală mult mai mică.

Când inflaţia a atins punctul culminant – hiperinflaţia -, banii sunt îndepărtaţi

din funcţia lor de mijloace de plată.

Note de curs

Uz intern


Datorită reducerii producţiei, scade numărul locurilor de muncă, crescând

numărul şomerilor.

Creşterea somajului determină creşterea cheltuielilor de la bugetul statului cu

ajutorul de somaj care nu are corespondent în creşterea masei de bunuri şi servicii, acestea

amplificând spirala inflaţiei.

Prin creşterea rapidă a preţurilor, creşte costul vieţii, populaţia nemaiputând să

achizitioneze, cu aceeaşi cantitate de monedă aceeaşi cantitate de bunuri şi servicii. Dacă

mai adaugăm deprecierea continuă a banilor, vedem că creşterea costului vieţii se amplifică.

Creşterea inflaţiei trebuie analizată separat în sfera producţiei şi în cea a

comerţului.

In producţie, inflaţia are ca efect reducerea acesteia datorită creşterii

preţurilor cu materiile prime şi forţa de muncă. In aceasta sferă, inflaţia poate fi corectată

prin reducerea consumurilor, îngheţarea salariilor, scăderea ratei profitului.

In comerţ, inflaţia se pate dovedi fatală, deoarece comercianţii, în urma

vânzării produselor cumpărate, nu vor mai putea să-şi procure o cantite identică de bunuri şi

servicii, rezultând că ei vor fi nevoiţi să practice adaosuri comerciale mari pentru a se pune

la adăpost de creşterea viitoare a preţurilor, ceea ce face ca produsele să se vândă mai greu.

Această politică comercială este greşită, deoarece cu cât produsele se vor vinde mai greu cu

atât cantitatea de bani obţinută din vânzarea lor se va dovedi insuficientă pentru

reîmprospătarea stocurilor de mărfur, singura măsură fiind cea a redistribuirii fondurilor

către zone mai putin afectate de inflatie (ex: zona producţiei).


1.Prezentaţi apariţia inflaţiei în raportul material între masa monetară şi cantitatea de

bunuri şi servicii de pe piaţă.

2. Explicaţi consecinţele economico - sociale ale inflaţiei.

Bibliografie

1. Drăgoi Adam, Ioan Lazăr, Drept financiar, Cluj-Napoca, Ed. Risoprint, 2008

2.Georoceanu Anca Mihaela, Drept financiar, Cluj-Napoca , Ed. Argonaut, 2009


Note de curs

Uz intern






Bucureşti, 2000

CAPITOLUL 9

SISTEM FISCAL

Cuprins


9.1. Noţiuni generale. Concept.

9.2. Functiile sistemului fiscal

9.3. Politica Fiscala

9.4. Adnotari privind evaziunea fiscală





- importanţa, funcţiile si caracteristicile sistemului fiscal;

- principalele trasaturi ale politicii fiscale:

- principalele tipuri de infractiuni de evaziune fiscala

9.1 Noţiuni generale. Concept

Concept . Sistemul fiscal este un produs al gandirii , deciziei si actiunii factorului

uman, ca urmare a evolutiei societatii umane, creat initial pentru a raspunde unor obiective

financiare, la care ulterior s-au adaugat si obiective de natura economico-sociala.

Unii economisti considera sistemul fiscal ca fiind ``totalitatea impozitelor si taxelor

provenite de la persoanele juridice si persoanele fizice care alimenteaza bugetele publice``,

sau ``totalitatea impozitelor instituite intr-un stat, care-i procura acestuia o parte

covarsituare din veniturile bugetare, fiecare impozit avind o contributie specifica si un rol

regulator in economie``.

Sistemul fiscal cuprinde un ansamblu de concepte, principii, metode, procese, cu

privire la o multime de elemente (materie impozabila, cote, subiecti fiscali) intre care se

manifesta relatii care apar ca urmare a proiectarii, legiferarii, asezarii si perceptarii

Note de curs

Uz intern


impozitelor si care nu sunt gestionate conform legislatiei fiscale, in scopul realizarii

obiectivelor sistemului.``

Sistemul fiscal este, asadar, un sistem complex, alcatuit dintr-un ansamblu de

elemente , si anume:

- materia impozabila ;

- subiectii sau actorii sistemului fiscal ;

- elementele modificabile.

Materia impozabila, reprezentata de venitul realizat, repartizat, consumat si

capitalizat, constitue un element evolutiv complex si cuprinde :

- venituri din munca, respectiv venituri de natura salariala ;

- venituri din capital, respectiv rente, chirii, arenzi, dividente, dobinzi etc. ;

- venituri produse de agentii economici, sub forma beneficiilor din industrie,

comert, agricultura etc. ;

- circulatia si consumul veniturilor.

Actorii/subiecţii sistemului fiscal, in raport cu functiile pe care le indeplinesc, se pot

grupa in trei categorii :

-actorii dotati cu putere de decizie ;

-actorii insarcinati cu administratia fiscala si reglementarea litigiilor ;

-contribuabili.

Organele legislative si executive sunt actorii de decizie politica in materie fiscala,

care se concretizeaza in dispozitii ce figureaza in Legea finantelor publice sau legea bugetara

anuala, respectiv in legile fiscale generale.

Actorii de decizie administrativa in materie fiscala au responsabilitatea gestiunii

finantelor publice, reprezentativi fiind Ministerul Finantelor Publice si organele teritoriale

subordonate. Contribuabilii sunt persoanele fizice si juridice care realizeaza venituri

impozabile din activitati desfasurate in Romania.

Sistemul fiscal cuprinde si elemente modificabile, stabilite de organele de decizie si

legislative (ex. : cotele de impunere).

In practica fiscala se utilizeaza si notiunea de fiscalitate,

DEX : ``Sistem de percepere a impozitelor si taxelor prin fisc.Totalitatea obligatiilor

fiscale ale cuiva.``

In literatura de specialitate, este definita ca ``administratie insarcinata cu calculul si

perceperea impozitelor`` sau ca ``institutie de stat care stabileste si incaseaza contributiile

catre stat, urmareste pe cei care nu si-au platit in termen aceste contributii etc.``

9.2. Functiile sistemului fiscal

Unii economisti atribuie sistemului fiscal o functie de finantare a cheltuielilor

publice, o functie de redistribuire a veniturilor si averilor, conform obiectivului de echitate,

si o functie de stabilizare a economiei. Alti specialisti nu vorbesc explicit de functiile

sistemului fiscal, respectiv ale impozitelor, ci de rolul ce revine acestora, si anume:

Note de curs

Uz intern


- rolul financiar, de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea

cheltuielilor publice;

- rolul interventionist, de incurajare sau frinare a unor activitati economice ;

- rolul social, de redistribuire a unei parti importante din produsul intern brut

intre gruparile sociale si indivizi.

Raportat la functiile atribuite finantelor publice, impozitele indeplinesc o functie de

repartitie (numita si functie financiara, care ar include si finantarea cheltuielilor publice), o

functie de redistribuire a veniturilor si averilor asupra activitatilor economico-sociale si o

functie de reglare a economiei (de corectare a dezechilibrelor). La acestea se poate adauga si

o functie de control, care ar semnifica capacitatea impozitelor de a mijloci efectuarea

controlului, prin bani, asupra activitatilor economice si sociale din diferitele faze.

In functia financiara, prin impozite se realizeaza, in cea mai mare masura, prima

latura a functiei de repartitie atribuita finantelor publice. Aceasta , deoarece impozitul este

principala forma de procurare a resurselor banesti la dispozitia statului si, implicit, de

redistribuire a resurselor intre sfera activitatilor materiale si sfera activitatilor nemateriale,

intre diferitele ramuri si subramuri economice, intre membrii societatii.

In aproape toate tarile , o buna parte din produsul intern brut este repartizata valoric,

in faza de redistribuire, prin intermediul impozitelor.

Produsul intern brut (PIB) este un indicator macroeconomic care reflectă suma

valorii de piaţă a tuturor mărfurilor şi serviciilor destinate consumului final, produse în toate

ramurile economiei în interiorul unei ţări în decurs de un an.

Prin impozite , statul preia la dispozitia sa o parte din veniturile realizate de actorii

pietei factorilor de productie : salariile cuvenite pentru munca prestata, dobinda datorată

pentru capitalul împrumutat, chiriile aferente bunurilor obţinute de persoanele fizice din

activitati independente etc.

Veniturile disponibile ale persoanelor fizice si, uneori, chiar ale firmelor, ramase

dupa suportarea impozitelor directe, sunt in continuare supuse unui proces de redistribuire

prin intermediul impozitelor indirecte, pe piata bunurilor si serviciilor, cu ocazia procurarii

de bunuri si servicii in al caror pret / tarif sunt incluse aceste impozite (accize, T.V.A., taxele

vamale etc.).

In ceea ce priveste functia de redistribuire atribuita sistemului fiscal, reiese ca

impozitele mijlocesc, alaturi de alte instrumente de politica financiara, realizarea proceselor

de redistribuire a veniturilor si averilor intre membrii societatii , in conformitate cu ceea ce

societatea consideră just, echitabil. Criteriile de echitate in repartitia veniturilor si averilor

difera de la o societate la alta si de la o perioada la alta. Astfel , societatea poate considera ca

fiind echitabila realizarea unei egalizari a veniturilor si averilor (de exemplu, in fostele

economii socialiste) sau plafonarea veniturilor mari sau asigurarea unui venit minim pentru

toti membrii societatii.

Despre functia de reglare, atribuita sistemului fiscal, se poate vorbi in societatea

moderna începind cu impunerea conceptiei dupa care impozitele trebuie considerate nu

Note de curs

Uz intern


numai ca resurse financiare ale statului, ci si ca instrumente de influentare a ativitatii

economice.

Implicarea impozitului in stimularea dezvoltarii economico-sociale presupune o

corelare adecvata a proceselor de prelevare sub forma de impozite, nu numai cu cele

consumatoare de resurse, cărora le sunt destinate, ci si cu cele generatoare de valoare nouă,

creatoare de produs national si multiplicatoare a resurselor financiare.

Impactul reglator al impozitelor pe venituri si averi se releva cu pregnanţă dacă este

privit ca o parte constitutiva a PIB, respectiv a veniturilor ce revin participantilor la

procesele de productie.

Daca se urmareste stimularea intreprinzatorilor pentru cresterea productiei si a

ofertei trebuie sa se diminueze prelevarea sub forma de impozit, rezultind o crestere

corespunzatoare a venitului ramas, din care o parte mai mare va putea fi destinata unor noi

investitii.

Pe seama investitiilor efectuate vor creste capacitatile de productie si numarul

locurilor de munca create si se va reduce somajul, va spori productia, iar economia se va

înscrie pe coordonate de crestere.

Clasificarea sistemelor fiscale. Procesul de modernizare a sistemelor fiscale este

caracterizata de :

- trecerea de la impozitele analitice, sprijinite doar de un element determinant al

contribuabilului, la impozitele sintetice, stabilite in functie de o marime economica

considerata in totalitatea sa, ce apartine contribuabilului (venit global, cifra de afaceri,

patrimoniu) ;

- adoptarea de noi procedee de asezare si percepere a impozitelor ;

- cresterea randamentului fiscal ;

- folosirea impozitelor in scopul realizarii unor obiective ale politicii generale

a statelor

Dupa numarul de impozite , se pot distinge:

- sisteme fiscale cu mai multe impozite, care se intilnesc de fapt in toate

tarile ;

- sisteme fiscale cu un singur impozit, care sunt mai ales constructii teoretice.

Proiectele privind impozitul unic, desi numeroase , au probleme pina in prezent,

in practica.

Se disting ca propuneri: impozitul unic asupra capitalului, impozitul unic pe

cheltuiala globala, impozitul pe venitul cu o baza cuprinzatoare etc.

Dupa natura impozitelor predominante, se pot distinge:

- sisteme fiscale in care predomina impozitele directe, caracteristice statelor cel

mai avansate din punct de vedere economic si care au la baza impozitul pe venitul global si

impozitul pe veniturile persoanelor juridice;

Note de curs

Uz intern


- sistemele fiscale in care predomina impozitele indirecte, specifice tarilor

dezvoltate sau celor aflate intr-o perioada de criza economica;

- sisteme fiscale cu predominanta complexa, specifice tarilor dezvoltate

economic, cu structuri economico-sociale echilibrate si cu regimuri politice de tip social-

democrat;

- sisteme fiscale in care predomina impozitele generale, specifice celor mai

dezvoltate tari, in care exista un aparat fiscal si o contabilitate foarte bine organizata si care

aplica impozitul pe venitul global si impozitul pe cifra de afaceri bruta sau neta;

- sisteme fiscale in care predomina impozitele particulare, caracteristice

structurilor fiscale neevaluate, in care impozitele sunt asezate pe anumite categorii de

venituri, sub forma indiciara sau forfetara, si actualelor tari subdezvoltate, in care impozitele

lovesc anumite venituri importante si respectiv anumite produse destinate consumului intern.

9.3. POLITICA FISCALĂ

Politica fiscală este o componentă principală a politicii financiare, ce poate fi

promovată numai de catre stat sau autoritati publice si care cuprinde deciziile

(reglementarile) privind stabilirea si perceperea impozitelor si taxelor, concretizind optiunile

in materie de impozite si taxe.

Continutul politicii financiare rezida in ``metode si mijloace concrete privind

procurarea si dirijarea resurselor financiare, precum si instrumentele, institutiile si

reglementarile, financiare utilizate de stat pentru influentarea proceselor economice si a

relatiilor sociale, intr-o etapa determinanta``.

Politica fiscală se definește prin :``totalitatea metodelor, mijloacelor, formelor,

instrumentelor si institutiile folosite de stat si celelalte autoritati publice pentru procurarea

resurselor financiare fiscale, inclusiv pentru influentarea vietii economice sociale``.

Politica fiscala isi poate pune amprenta, influentind asupra derularii proceselor

economico- financiare si implicit asupra evolutiei intregii societati.

La rindul sau,(PF) este conditionata de mediul economic printr-o serie de factori,

dintre care se remarca : starea economiei, raporturile dintre sectorul public si cel privat,

nivelul veniturilor cetatenilor etc.

Stabilirea legislativa asigura reducerea costurilor administrarii impozitelor si taxelor

atit la nivelul contribuabililor, cat si la nivelul administratiei publice centrale sau locale,

dupa caz.

De asemenea, trebuie avut in vedere faptul urmator : cresterea presiunii fiscale nu

determina in mod obligatoriu sporirea corespunzatoare a incasarilor fiscale, dar in schimb,

scadera presiunii fiscale creeaza conditii favorabile cresterii incasarilor fiscale.

Politica fiscala se afla in raporturi de interdependenta cu politica bugetara, cu

politica monetara, cu politica valutara, cu politica preturilor, cu politica ocuparii fortei de

munca si cu politica financiara a interprinderii. Pe de alta parte, politica fiscala are obiective

si instrumente proprii de manifestare.

Note de curs

Uz intern


Ca obiective majore ale politicii fiscale se pot enumera :

-procurarea cu randament cit mai ridicat a resurselor fiscale la dispozitia

autoritatilor publice, prin creearea unui sistem de impozite adecvat politicii generale ;

-realizarea procesului de redistribuire a produsului national intre sfere, domenii

de activitate , categorii de persoane si indivizi ;

-influentarea (reglementarea) unor procese economico - sociale, corespunzator

obiectivelor politicii generale.

Optiunile si deciziile ce contureaza politica fiscala pot fi sintetizate pe urmatoarele

repere principale:

-creearea si ajustarea ulterioara a sistemului de impozite si taxe si contributii

obligatorii, respectiv stabilirea formelor de prelevare a resurselor fiscale la dispozitia

autoritatilor publice;

-alegerea metodelor si instrumentelor tehnice utilizate in efectuarea

operatiunilor de stabilire a obligatiilor de prelevare a resurselor fiscale la dispozitia

autoritatilor publice ;

-creearea si reglementarea functionarii institutiilor insarcinate cu asezarea si

colectarea si administrarea resurselor fiscale (aparatul fiscal) ;

-organizarea si exercitarea controlului prin organele fiscale asupra îndeplinirii

sarcinilor si obligatiilor de efectuare a prelevărilor, inclusiv combaterea evaziunii fiscale;

-conceperea modalitatilor de influentare prin impozite si taxe asupra unor

fenomene economice si sociale, inclusiv stabilirea conditiilor de acordare a facilitatilor

fiscale etc.

-optiunile privitoare la rata fiscalitatii si dimensionarea volumului resurselor

fiscale in ansamblul resurselor financiare publice, intr-o perioada sau alta, respectiv in

diferite tari.

Politica fiscala trebuie sa precizeze modalitatile concrete de aplicare a

facilitatilor, respectiv a deducerilor fiscale, cum ar fi: reducerea/scutirea de impozit pentru

partea din profitul reinvestit, aplicarea unor cote mai mici pentru anumite categorii de

venituri obtinute din anumite activitati pe care societatea este interesata sa le dezvolte etc.

Asemanator, prin ea se stabileste regimul deducerilor de cheltuieli din venitul brut sau

reducerea impozitului de plata pentru a cointeresa contribuabilii in realizarea anumitor

obiective economice sau sociale, intre care si finantarea cercetarii stiintifice, crearea de noi

locuri de munca etc.

La elaborarea politicii fiscale trebuie să se urmarească:

• indicatori de eficienţă;

• costul de oportunitate al fiscalităţii;

• veniturile contribuabililor şi protejarea acestora;

• dezvoltarea impozitelor sau a altor forme de prelevări şi stimularea acestora;

• distribuirea iniţială a veniturilor, care trebuie să influenţeze activitatea

economică,investiţiile şi consumul .

Note de curs

Uz intern


Legislaţia în materie de impozite şi taxe a cunprins de-a lungul timpului:

• Codul Fiscal;

• Codul de Procedură Fiscală;

• Normele Metodologice şi ordine ale ministrului finanţelor publice elaborate şi

aprobate în conformitate cu prevederile Codului Fiscal, actele normative ale organelor

administraţiei publice locale adoptate în conformitate cu prevederile Codului Fiscal şi

tratatele la care România este parte.

La elaborarea Codului Fiscal au fost avute în vedere principii ale fiscalităţii:

• neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori şi

capitaluri, asigurând condiţii egale investitorilor, capitalului român şi celui străin;

- certitudinea impunerii, prin cuprinderea de norme juridice clare, care să nu ducă

la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie clare pentru

fiecare plătitor, respectiv, aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine,

precum şi să poată analiza uşor influenţa deciziilor lor de management financiar asupra

sarcinii lor fiscale;

- echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferită a veniturilor

în funcţie de mărimea acestora, în aşa fel ca sarcina fiscală să fie egală;

- eficienţa impunerii, prin asigurarea stabilirii pe termen lung a prevederilor

Codului Fiscal, astfel încât aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive defavorabile

pentru societăţi, în raport cu impozitarea în vigoare la data adoptării de către aceştia a unor

decizii investiţionale majore.

Conform cadrului normativ principalele impozite şi taxe care s-au aplicat în România

au fost:

• impozitul pe profit;

• impozitul pe venit;

• impozitul pe dividende;

• impozitul pe venituri ale microintreprinderilor;

• impozite pe venituri obţinute din România de către nerezidenţi;

• impozitul pe venitul reprezentanţelor;

• taxa pe valoarea adaugată;

• accizele;

• impozitul pe ţiţeiul şi gazele naturale din producţia internă;

• impozitele şi taxele locale.

9.4. Adnotări privind evaziunea fiscală Sustragerea prin diferite mijloace de la plata impozitelor sau a unor taxe

datorate bugetului public, cum ar putea fi definită cel mai scurt evaziunea fiscală, este

un fenomen împotriva căruia fiecare Politica fiscală își propune să lupte. Realitatea

este că funcționează la nivel de legitate economică o teoremă - cu cât sarcina fiscală

va fi mai mare, cu atât fuga de impozit, respectiv evaziunea va fi mai mare.

Note de curs

Uz intern


România, alături de Grecia, Italia, Bulgaria deține un loc de frunte în domeniul

evaziunii fiscale, iar unele studii pretind că evaziunea este la noi, la un nivel

echivalent cu PIB/ul. Alti reputati specialisti sustin ca nu ar fi trebuit sa imprumutam

fonduri de la diverse organisme financiare ci, ar fi fost suficient să aducem la

suprafață banii neimpozitați.

Au fost efectuate recent restructurări masive in Ministerul Finantelor tocmai ca

rezultat al activitatii nesatisfăcătoare în lupta cu acest flagel.

Principalele infracţiuni de evaziune au fost reglementate de Legea nr. 241/2005

pentru combaterea evaziunii fiscale.

Sunt incluse în această categorie următoarele fapte:

- refuzul de a prezenta organelor de control, împuternicite conform legii,

documentele justificative şi actele de evidenţă contabilă, precum şi bunurile materiale

supuse impozitelor, taxelor şi contribuţiilor la fondurile publice, în vederea stabilirii

obligaţiilor bugetare;

- neîntocmirea, întocmirea incompletă sau necorespunzătoare a documentelor

primare ori acceptarea de astfel de documente în scopul împiedicării verificărilor

financiar-contabile, dacă fapta a avut drept consecinţă diminuarea veniturilor sau

surselor impozabile;

- punerea în circulaţie, în orice mod, fără drept sau deţinerea în vederea punerii

în circulaţie, fără drept, a documentelor financiare şi fiscale;

- sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale prin neînregistrarea unor activităţi

pentru care legea prevede obligaţia înregistrării sau prin exercitarea de activităţi

neautorizate, în scopul obţinerii de venituri;

- sustragerea în întregime sau în parte de la plata obligaţiilor fiscale, în scopul

obţinerii de venituri, prin nedeclararea veniturilor impozabile, ascunderea obiectului

ori a sursei impozabile sau taxabile ori prin diminuarea veniturilor ca urmare a unor

operaţiuni fictive;

- omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii în acte contabile sau în alte

documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori

înregistrarea de operaţiuni sau cheltuieli nereale, în scopul de a nu plăti ori a diminua

impozitul, taxa sau contribuţia;

- organizarea şi conducerea de evidenţe contabile duble, alterarea sau

distrugerea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat sau de marcat

electronice fiscale sau alte mijloace de stocare a datelor, în scopul diminuării

veniturilor sau surselor impozabile;

- emiterea, distribuirea, cumpărarea, completarea ori acceptarea cu ştiinţă de

documente fiscale false;

- sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale prin cesionarea părţilor sociale

deţinute într-o societate comercială cu răspundere limitată, efectuată în acest scop;

sustragerea de la efectuarea controlului financiar-fiscal prin declararea fictivă cu

Note de curs

Uz intern


privire la sediul unei societăţi comerciale, la sediile subunităţilor sau la sediile

punctelor de lucru, precum şi la schimbarea acestora fără îndeplinirea condiţiilor

prevăzute de lege, efectuată în acest scop.

Se poate concretiza în domeniul infractionalității economice cu unele moduri

de operare ale unor administratori, directori sau reprezentanţi legali ai antrepozitarilor

autorizaţi sau ai societăţii care de exemplu :

- cesionează ori înstrăinează, sub orice formă acţiunile, părţile sau activele fixe

ale antrepozitarilor autorizaţi ori ale unui antrepozitar a cărui autorizaţie a fost anulată

sau revocată fără a fi adusă la cunoştinţa autorităţii fiscale competente cu cel puţin 60

de zile înainte de realizarea acestei operaţiuni, în vederea efectuării controlului

financiar-fiscal;

- achiziţionează alcool etilic şi distilate de la alţi furnizori decât antrepozitarii

autorizaţi pentru producţie sau importatorii autorizaţi de astfel de produse;

- utilizează alcool brut, alcoolul etilic de sinteză şi alcoolul tehnic ca materie

primă pentru fabricarea băuturilor alcoolice de orice fel;

- achiziţionează uleiuri minerale rezultate din prelucrarea ţiţeiului sau a altor

materii prime, de la alţi furnizori decât antrepozitarii autorizaţi pentru producţie sau

importatori autorizaţi;

- livrează uleiuri minerale pentru producţie fără prezentarea de către

cumpărător, presoană juridică a documentului de plată care să ateste virarea la bugetul

de stat a valorii accizelor aferente cantităţii ce urmează a fi facturată;

- comercializează uleiurile minerale neaccizabile rezultate din prelucrarea

ţiţeiului sau a altor materii prime care au punct de inflamabilitate sub 8500

C, altfel

decât direct către utilizatorii finali, care folosesc aceste produse în scop industrial;

- comercializează prim pompele staţiilor de distribuţie alte uleiuri mineale

decât cele din categoria gazelor petroliere lichefiate, benzinelor şi motorinelor auto

care corespund standardelor naţionale de calitate.


1. Arătaţi care sunt funcţiile Sistemului Fiscal.

2.Explicaţi Politica fiscala si efectele ei.

Bibliografie


2. Georoceanu Anca Mihaela, Drept financiar, Cluj-Napoca , Ed. Argonaut, 2009


4. .V. Iancu, Dreptul finanţelor publice, Editura Sylvi, Bucureşti, 2002

Note de curs

Uz intern



CAPITOLUL 10

CONTROLUL FINANCIAR

Cuprins









- importanţa şi funcţiile controlului financiar;

- principalele reguli şi forme ale controlului financiar.


Context general: fundamentul unei economii de piaţă constă în proprietatea privată,

al cărei mecanism complex presupune o înlănţuire a legilor pieţei şi acţiunilor sale.

O economie de piaţă nu generează automat reguli precise şi clare, respectate de

toţi participanţii.

Economia de piaţă este o economie mixtă, fiind, pe de o parte, o economie

liberă, interesată în a obţine profit sau cel putin de a supravieţui, iar pe de altă parte este o

economie mai puţin liberă, fiind supusă jocurilor preţurilor, riscului.

Economia de piaţă este supusă şi influenţată de unii factori sociali, presiunii

sindicatelor, necesităţii respectării unor fenomene ecologice.

Agenţii economici se află sub influenţa unor factori:

1. interni

- furnizorii

- clienţii

- salariaţii

- instituţiile bancare

2. externi

- guvernamentali

- internaţionali

Note de curs

Uz intern


- socio - culturali

- demografici

Influenţa factorilor interni şi externi poate determina atingerea scopului

primordial al oricărui agent economic: obţinerea de profit.

Agenţii economici, în dorinţa de a realiza acest profit, trebuie să cunoască legile

pieţii, raporturile cerere - ofertă, activitatea economico – financiară şi patrimoniul propriu,

pentru a lua măsurile care se impun în a preveni fenomenele negative.

Cunoaşterea situaţiei patrimoniului, a capacităţii acesteia de a produce profit, se

poate realiza numai printr-un control exigent şi complet.

Controlul financiar este cel care analizează fenomenul în totalitatea lui,

descoperă elementele negative, le sesizează şi intervine operativ în remedierea acestora prin

măsurile pe care le dispune, contribuind astfel la conducerea eficientă a activităţilor

economice.

Controlul financiar poate desfăşura acţiuni pe linia:

întăririi ordinii şi disciplinei financiare în desfăşurarea activităţii economice

gospodăririi eficiente a mijloacelor băneşti

descoperirii operaţiilor neeconomicoase şi nelegale

recuperării prejudiciilor constatate şi prevenirii producerii lor în viitor

evaluării rezultatelor obţinute în raport cu cheltuielile efectuate


Constă în examinarea modului ăn care s-a realizat programul stabilit, a modului

de aplicare a reglemetarilor legale, în îndeplinirea propriilor decizii în condiţiile liberei

iniţiative, concurenţei legale şi loialităţii.

Rolul este de a preveni şi înlătura fenomenele negative şi de a le consolida pe

cele pozitive.

Ca parte componentă a managementului, controlul financiar asigură realizarea

unor funcţii specifice, care rezultă din natura şi conţinutul său.

Funcţiile:

1. De prevenire. Constă în preîntâmpinarea producerii unor fapte cauzatoare de

prejudiciu şi abateri cu caracter financiar.

2. De constatare. Constă în urmărirea modului în care sunt respectate actele

normelor în vigoare, a modului în care sunt îndeplinite deciziile conducerii referitoare la

funcţiile agentului economic.

3. De cunoaştere. Fotografierea situaţiei economico – financiare existente la un

moment dat, a rezultatelor obţinute la finele unui exerciţiu financiar, a condiţiilor de

legalitate, egalitate şi eficienţă în care se desfăşoară activitatea economică şi a sesizarii

operative a tendinţelor de ineficienţă.

Note de curs

Uz intern


4. De reglare a controlului. Se caracterizează prin faptul că analizează

performanţele, le compară cu prevederile iniţiale, urmărind menţinerea echilibrului dintre

venituri şi cheltuieli şi asigurarea unor informaţii care să conducă la luarea unor măsuri de

corecţie.

Controlul financiar are şi o serie de funcţii particulare, dintre care cele mai

importante sunt:

1. Funcţia de diagnosticare a erorilor financiare, care se realizează pe baza analizei

situaţiei economico – financiare.

2. Funcţia de intervenţie are ca scop redresarea şi soluţionarea problemelor

financiare ale agenţilor economici, îndeosebi a celor legate de solvabilitate şi eficienţă.

3. Funcţia de sancţionare. Se realizează prin acţiune coercitivă, în condiţiile

nerespectării reglementarilor legale şi a deciziilor conducerii.


Controlul raportat doar la sfera de cuprindere este:

1. Control economic

2. Control juridic

3. Control financiar

4. Control tehnic

5. Control contabil, etc

Aceste forme nu trebuie privite izolat ca acţiuni într-un sistem închis, ci în

interacţiune, în completare reciprocă.

Controlul financiar cuprinde în sfera sa:

1. fenomenul economico – financiar, interactionune cu salariatii

2. administrarea şi întrebuinţarea patrimoniului, rezultatele economico –

financiare al activităţii.

Scopul principal al controlului:

1. asigură integritatea patrimoniului

2. asigură respectarea legalităţii şi disciplinei financiare

3. stabileşte răspunderea pentru prejudiciile provocate

4. contribuie la creşterea eficacităţii şi eficienţei economice

Principalele forme ale controlului financiar

1. după momentul exercitării controlului

- control preventiv

- control operativ - curent

- control ulterior

2. după modul de organizare

- control preventiv

Note de curs

Uz intern


- control financiar propriu

3. după organizaţia care exercită controlul

- Ministerul Finantelor Publice prin ....................................

- Autoritatea de control a Guvernului

- Curtea de conturi (camere de conturi)

4. după natura lui

- de conformitate (de legalitate)

- de performanţă

Controlul preventiv contribuie la:

folosirea cu maximă eficienţă a mijloacelor materiale şi a disponibilităţilor băneşti

întărirea ordinii şi creşterea răspunderii în angajarea şi efectuarea cheltuielilor

respectarea legislaţiei de gestiune

preîntâmpinarea oricăror forme de risipă

preîntâmpinarea deficienţelor înainte de a se produce efecte negative

organizarea prin decizii ale conducătorului entităţii controlate cu respectarea

următorului principiu: cel care acordă viza de control preventiv nu poate să efectueze şi

înregistrările în evidenţa contabilă.

Controlul operativ:

se desfăşoară în acelaşi timp cu efectuarea operaţiunilor economico – financiare

ale agenţilor economici

se urmăreşte modul în care se gestionează patrimoniul agentului economic şi

modul în care sunt îndeplinite sarcinile curente.

desfăşurat zi de zi, această formă de control oferă posibilitatea suprinderii

fenomenelor economice negative, corectarea operativă a acestora şi prevenirea unor

asemenea fenomene.

Controlul ulterior:

se exercită după desfăşurarea activităţii sau operaţiunii economico financiare cu

privire la gestiunea patrimoniului şi are ca principale obiective: existenţa patrimoniului,

respectarea legislaţiei şi disciplinei financiare, stabilirea şi realizarea veniturilor, efectuarea

cheltuielilor şi analiza rezultatelor economico financiare.

Intre controlul financiar preventiv şi ulterior există relaţia de condiţionare, de

influenţă şi completare, astfel:

Controlul preventiv preîntâmpină abaterile cu caracter financiar

Controlul ulterior constată prejudiciile cauzate, stabileşte cauzele, persoanele

răspunzătoare, consecinţele economico – financiare şi propune măsuri pentru prevenirea în

viitor a unor abateri similare

Note de curs

Uz intern


Controlul preventiv blochează, în faza de angajare sau de efectuare, operaţiunile

pentru care nu sunt îndeplinite condiţiile legale, dar nu stabileşte rezultatele operaţiunilor

respective

Controlul ulterior stabileşte cauzele care au influenţat rezultatele financiare,

abaterile şi neregulile după ce acestea au avut loc

Controlul preventiv proiectează desfăşurarea operaţiunilor în condiţii de

legalitate

Controlul ulterior constată dacă aceste condiţii au fost respectate întocmai şi

efectele pe care acesta le-a produs

Controlul ulterior, pe lîngă funcţia de constatare a faptelor cauzatoare de

prejudicii şi a abaterilor financiare are şi un caracter preventiv pentru operaţiunile

economico – financiare care urmează a se desfăţura în viitor.

Controlul financiar propriu

Urmăreste respectarea dispoziţiilor legale cu privire la gestionarea şi

gospodărirea mijloacelor materiale şi băneşti pe baza documentelor de înregistrare în

evidenţa tehnico operativă şi contabilă

Este organizat printr-o decizie emisă de conducătorul agentului economic sau

instituţiei publice.

Obiective

1. Existenta, integritatea, păstrarea şi paza bunurilor şi valorilor de orice fel

2. Ulitizarea valorilor materiale şi bănesti, deplasările şi casările de bunuri

3. Efectuarea prin cont sau numerar a încasărilor în lei şi valută

Acest control se efectuează ori de câte ori se apreciază că este necesar, fiind în

totalitate sau prin sondaj. Controlul este în totalitate atunci când totalitatea entităţii

economice este redusă şi oferă posibilitatea efectuării într-un timp scurt a controlului.

Controlul Ministerului Finantelor Publice şi ..................

Obiective:

1. Administrarea şi folosirea fondurilor acordate de bugetul de stat, a asigurărilor

sociale şi fondurilor speciale

2. Administrarea şi utilizarea fondurilor acordate pentru realizarea investiţiilor

3. Constituirea, repartizarea şi utilizarea fondurilor pentru subvenţionarea unor

activităţi sau produse

4. Exactitatea şi realitatea bilanţurilor contabile, îndeplinirea la termen a tuturor

obligaţiilor financiare şi fiscale faţă de stat.

Note de curs

Uz intern


Autoritatea de control a Guvernului

Obiective:

1. Verificarea respectării prevederilor legale în ministrere, instituţii publice

centrale şi locale, precum şi coordonarea activităţilor de control din cadrul ministerelor şi

autorităţilor publice centrale.

2. Autoritatea de control a Guvernului urmăreşte:

a) verificarea respectării legislaţiei privind reforma economico – administrativă

b) verificarea respectării legislaţiei privind procesul de privatizare şi post

privatizare

c) controlul modului de utilizare a creditelor guvernamentale

d) verificarea utilizării alocaţiilor şi subvenţiilor bugetare

e) verificarea utilizării fondurilor publice în relaţiile dintre autorităţile locale şi

centrale şi scocietăţile comerciale

Controlul Curtii de Conturi. Este organizaţia supremă de control, dar nu şi de

jurisdicţie.

Obiective:

1. Formarea şi utilizarea resurselor bugetului de stat, al asigurărilor sociale şi

fondurilor de stat

2. Formarea şi gestionarea datoriei publice şi analiza sistemului pentru credite

interne şi externe.

3. Utilizarea alocatiilor bugetare pentru investiţii, a subvenţiilor şi transferurilor.

4. Verificarea respectării legislaţiei de instituţiile cu atribuţii de privatizare.

Controlul de conformitate

Verifică modul în care au fost respectate normele care reglementează domeniul

economico – financiar de către agenţii economici şi instituţiile publice.

Verifică dacă:

Conturile supuse controlului sunt exacte şi conforme cu realitatea

Cheltuielile au fost angajate, lichidate, ordonanţate, plătite şi înregistrate,

conform reglementărilor legale

Dacă subvenţiile şi alocaţiile pentru investiţii s-au acordat de la buget şi s-au

utilizat conform destinaţiilor stabilite

Bilanţurile contabile şi conturile de profit şi pierderi sunt exacte şi reale.

Controlul de performanţă

Note de curs

Uz intern


Este un control complex, care presupune verificarea modului cum au fost

utilizate fondurile alocate de la buget, rezultatele economico - financiare ale agenţilor

economici, prin prisma eficienţei şi eficacităţii.


1.Arătaţi care sunt funcţiile şi importanţa controlului

financiar

2. Explicaţi obiectivele formelor de control.

Bibliografie

1..Drăgoi Adam, Ioan Lazăr, Drept financiar, Cluj-Napoca, Ed. Risoprint, 2008

2.Georoceanu Anca Mihaela, Drept financiar, Cluj-Napoca , Ed. Argonaut, 2009





7. Turcu Ioan, Drept bancar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999

Note de curs

Uz intern


CAPITOLUL 11

PROCEDEE, MODALITĂŢI ŞI ACTE DE CONTROL

Cuprins








1.care sunt principalele procedee, modalităţi şi sisteme de control financiar;

2.să descrie actele de control financiar;


În literatura de specialitate, sunt considerate procedee clasice de control financiar,

următoarele:

1) Controlul documentar

2) Controlul contabil

3) Controlul faptic

4) Controlul total

5) Controlul prin sondaj

6) Analiza economico - financiară

Controlul documentar face posibilă cunoaşterea activităţii economico – financiară ce

urmează a fi controlată. În urma efectuării controlului (studiului) documentar, se stabileşte

tematica de control.

Controlul contabil constă în verificarea documentelor care stau la baza

înregistrărilor în evidenţa contabilă. Acest tip de control presupune verificarea documentelor

justificative, atât din punct de vedere al conţinutului, cât şi al formei.

Controlul faptic, constă în stabilirea realităţii existenţei şi mişcării mijloacelor

materiale şi băneşti, necesare desfăşurării activităţii economico – financiare. De regulă,

controlul faptic este utilizat ca un contract suplimentar şi complementar, pentru a

instrumenta corespunzător celelalte forme de control, îndeosebi controlul ulterior.

Note de curs

Uz intern


Controlul total constă în verificarea tuturor operaţiunilor desfăşurate într-o perioadă

de timp de entitatea controlată. Controlul total se efectuează la agenţii economici care au o

activitate redusă.

Controlul prin sondaj constă în verificarea unor anumite operaţiuni desfăşurate de

unitatea controlată. Pentru ca acest control să fie eficient, cel care efectuează controlul

trebuie să aleagă acele operaţiuni care să-i dea posibilitatea să tragă concluziile cele mai

potrivite, pentru a preveni producerea în viitor a unor fenomene negative.

Analiza economico-financiară constă în descompunerea activităţii controlate în

elemente structurale şi stabilirea raporturilor dintre ele. Acest procedeu este unul

complementar, în sensul că este utilizat împreună cu celelalte forme de control, contribuind

la o mai bună fundamentare a constatării.


In practică întâlnim de obicei următoarele modalităţi şi tematici de control:

1) control cronologic

2) control invers cronologic

3) control tematic

4) control reciproc

5) control încrucişat

6) investigaţia de control

7) comparaţia de control

8) calculul de control

9) examenul critic

10). balanţele de control şi analiza contabilă.

Controlul cronologic este modalitatea ce constă în verificarea operaţiunilor, prin

prisma desfăşurării lor în timp.

Controlul invers cronologic se utilizează pentru a studia fenomenul, atunci când se

constată la un moment dat un aspect negativ. El este impus şi de caracterul specific al unui

fenomen negativ.

Controlul tematic este acea modalitate de control care constă în verificarea unor

anumite obiective care, ulterior, urmează a fi cuprinse într-o tematică de control.

Controlul reciproc constă în verificarea aceloraşi operaţiuni de compartimente

diferite.

Controlul încrucişat este modalitatea de control care constă în verificarea aceluiaşi

document, atât la unitatea controlată, cât şi la partenerii acestuia.

Investigaţia de conzrol este acea modalitate de control prin care se obţin informaţii

de la personalul a cărui activitate se controlează. Este o modalitate nouă de contract, cu

rezultate deosebite, caracteristica principală a acestei modalităţi fiind aceea că nu se verifică

documentele contabile, ci se obţin informaţii scrise/verbale de la persoanele care sunt

angajate în activitatea supusă controlului. Pentru a fi eficientă, rezultatele investigaţiei sunt

Note de curs

Uz intern


supuse unei verificări documentare, pentru că persoanele care le-au oferit pot să aibă un

interes.

Comparaţia de control este acea modalitate care de control care constă în verificarea

unor date din două surse diferite, comparându-se nivelul acestor date, atât în timp, cât şi în

spaţiu.

Calculul de control este o modalitate rar întâlnită şi constă în refacerea activităţii

economice din punct de vedere al înregistrării în contabilitate sau efectuarea unor modificări

în contabilitate, considerându-se că înregistrarea documentelor nu a fost efectuată sau a fost

efectuată incorect.

Examenul critic este modalitatea care constă în examinarea documentelor contabile,

acordându-se atenţie numai aspectelor esenţiale care dau posibilitatea descoperirii abaterilor

cu caracter financiar.

Balanţa de control şi analiză contabilă este modalitatea cel mai des întâlnită;

organul de control, prin compararea datelor din balanţele sintetice cu cele analitice, poate

descoperi aspectele negative şi poate trage concluzii care au o forţă probantă, puternică.

Această modalitate este urmată de analiza contabilă, care oferă posibilitatea stabilirii acelor

date care sunt nereale, respectiv cele din balanţa sintetică şi cea analitică.


Controlul financiar impune elaborarea unor documente şi acte specifice:

1) proces verbal de control

2) proces verbal de contravenţie

3) raport

4) raport de inspecţie fiscală

5) notă de constatare bilaterală

6) notă de constatare unilaterală.

Structura unui act de control:

Partea 1 cuprinde date de identificare a organului de control, a entităţii controlate,

actele normative în baza cărora se efectuează controlul şi obiectivele de control.

Partea a 2-a cuprinde principalele fapte cauzatoare de prejudicii şi abaterile cu

caracter financiar, constatări care trebuie menţionate într-o succesiune logică, respectiv:

a) fapta

b) legea încălcată

c) persoana răspunzătoare

d) cauzele care au generat fenomenul negativ

e) consecinţele economico - financiare.

Note de curs

Uz intern


Partea a 3-a cuprinde date referitoare la numărul de acte de control încheiate şi

menţiunea “prin semnarea actelor de control, se recunoaşte că documentele au fost restituite

în totalitate.”

Partea a 4-a cuprinde semnătura organelor care au efectuat controlul şi semnătura

organelor controlate (atât a conducerii, cât şi a persoanelor făcute răsounzătoare în actul de

control).

Un act de control care are prevăzut în conţinutul său deficienţe şi a stabilit

persoanele răspunzătoare, obligatoriu trebuie să aibă anexată o notă explicativă cu rolul de a

dovedi că persoana răspunzătoare a luat la cunoştinţă despre faptele pentru care a fost

incriminat în actul de control.

Notele explicative sunt acceptate sau combătute în cuprinsul actului de control.

De la structura generală prezentată, sunt unele excepţii, cum ar fi:

a) în cazul procesului verbal de contravenţie, partea a 2-a din structura actului de

control, este simplificată, menţionându-se doar actul normativ care prevede contravenţia şi o

descriere pe scurt a faptei.

b) la partea a 3-a se menţionează doar persoanele care au fost de faţă la stabilirea

contravenţiei. Aceasta, numai în condiţiile în care procesul verbal de contravenţie financiară

este un act de şine stătător. În celelalte cazuri nu este nevoie de martori.

c) regula generală este că procesul verbal de contravenţie constituie o anexă a

actului de contabilitate de bază, faptele din acesta fiind preluate de actul de contravenţie

principal.

Procesul verbal de control, se semnează de către organul controlat şi de către

organele de control. Se întocmeşte de toate organele de control, respectiv: Ministerul de

Finanţe, Autoritatea de control şi Curtea de conturi.

Raportul este actul de control care se întocmeşte de către Curtea de conturi, cu

ocazia verificării conturilor de execuţie ale instituţiilor publice, la finele exerciţiului

financiar. Raportul de control se semnează numai de organele care efectuează controlul.

Raportul de inspecţie fiscală se întocmeşte numai de organele ANAF ale

Ministerului de Finanţe. Pentru a se întocmi acest act, este necesară o anumită procedură, în

sensul că entitatea controlată trebuie anunţată că urmează a fi supusă controlului, obiectivele

care urmează a fi controlate şi perioada supusă controlului. În condiţiile în care nu s-a

înfăptuit această procedură, iar organele de inspecţie verifică opinant, agentul economic va

înfăptui un proces verbal de control.

Nota de constatare bilaterală este un act de control, care are structura menţionată,

dar, întocmirea acestora se face în condiţii specifice:

- se întocmeşte la sucursalele şi filialele aparţinând de un agent economic, care nu au

personalitate juridică; ele constituie anexe la procesul verbal de control, întocmit la nivelul

agentului economic cu personalitate juridică.

Note de curs

Uz intern


- se întocmeşte şi în cazul în care faptele negative constatate la nivelul unui agent

economic trebuie susţinute cu probe care nu pot fi constatate decât la punctele de lucru de la

unităţile subordonate.

Ele se semnează de organele de control şi de cel controlat când nu s-au constatat

deficienţe, şi se întocmeşte nota de constatare unilaterală care este semnată numai de organul

care efectuează verificarea.

Exemplu:

Organele de control ale Curţii de conturi au efectuat verificarea la 31.01.2005, a

modului în care au fost gestionate fondurile alocate în domeniul investiţiilor de către

Ministerul Apărării Naţionale. Din control a rezultat că cele 10 miliarde alocate pentru

procurarea de calculatoare, deşi au fost consumate în totalitate, produsele nu erau

achiziţionate la data controlului.

Prin contractul stabilit cu furnizorul era menţionată precizarea că plata se va

face la recepţia produselor. Contrar acestei clauze, conducerea Ministerului a virat sumele

chiar la data încheierii contractului, 31.01.2004.

Stabiliţi actul de control, prejudiciul, persoanele răspunzătoare, legea încălcată.

Prejudiciul este egal cu paguba, plus folosul nerealizat (majorări, penalizări,

dobînzi).

Anexa

Extras din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale Infracţiuni

Art 3. Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu amendă de la 50.000.000 lei la 300.000.000 lei

fapta contribuabilului care, cu intenţie, nu reface documentele de evidenţă contabilă distruse, în termenul

înscris în documentele de control, deşi acesta putea să o facă.

Art. 4. 24 Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă refuzul

nejustificat al unei persoane de a prezenta organelor competente, după ce a fost somată de 3 ori,

documentele legale şi bunurile din patrimoniu, în scopul împiedicării verificărilor financiare, fiscale sau

vamale.

Art. 5. 3 Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă

împiedicarea, sub orice formă, a organelor competente de a intra, în condiţiile prevăzute de lege, în sedii,

incinte ori pe terenuri, cu scopul efectuării verificărilor financiare, fiscale sau vamale.

Art. 6. 27 Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 3 ani sau cu amendă reţinerea şi

nevărsarea, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii

cu reţinere la sursă.

Note de curs

Uz intern


Art. 7. 4 (1) 2 Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 ani la 7 ani şi interzicerea unor

drepturi punerea în circulaţie, fără drept, a timbrelor, banderolelor sau formularelor tipizate, utilizate în

domeniul fiscal, cu regim special.

(2) 4 Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 ani la 12 ani şi interzicerea unor

drepturi tipărirea sau punerea în circulaţie, cu ştiinţă, de timbre, banderole sau formulare tipizate, utilizate în

domeniul fiscal, cu regim special, falsificate.

Art. 8. 7 (1) 10 Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 ani la 10 ani şi interzicerea unor

drepturi stabilirea cu rea-credinţă de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor, având ca

rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general

consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat.

(2) 3 Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 5 ani la 15 ani şi interzicerea unor

drepturi asocierea în vederea săvârşirii faptei prevăzute la alin. (1).

(3) 1 Tentativa faptelor prevăzute la alin. (1) şi (2) se pedepseşte.

Art. 9. 31 (1) 12 Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi

interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor

fiscale:

a) 41 ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile;

b) 103 omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale,

a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate;

c) 58 evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază

operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive;

d) 3 alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de

marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor;

e) 4 executarea de evidenţe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de stocare a

datelor;

f) 21 sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin nedeclararea,

declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile principale sau secundare ale persoanelor

verificate;

g) 6 substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terţe persoane a bunurilor

sechestrate în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală şi ale Codului de procedură penală.

(2) 12 Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000 euro,

în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia

se majorează cu 2 ani.

(3) 14 Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro,

în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia

se majorează cu 3 ani.

CAPITOLUL III 1 Cauze de nepedepsire şi cauze de reducere a pedepselor

Art. 10. 21 (1) 37 În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de prezenta lege, dacă în

cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă

integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate.

Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 euro, în echivalentul

monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi

http://lege5.ro/Gratuit/gezdenrxgi/codul-de-procedura-fiscala-din-2003?pid=&d=2007-07-31

http://lege5.ro/Gratuit/geztkobvha/codul-de-procedura-penala-din-2010?pid=&d=2010-07-15

Note de curs

Uz intern


condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă,

care se înregistrează în cazierul judiciar.

(2) 1 Dispoziţiile prevăzute la alin. (1) nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârşit o infracţiune

prevăzută de prezenta lege într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei pentru care a beneficiat de

prevederile alin. (1).

Aplicare Art. 10.

Art. 11. 23 În cazul în care s-a săvârşit o infracţiune prevăzută de prezenta lege, luarea măsurilor asigurătorii

este obligatorie.

Art. 12. 8 Nu pot fi fondatori, administratori, directori sau reprezentanţi legali ai societăţii comerciale, iar

dacă au fost alese, sunt decăzute din drepturi, persoanele care au fost condamnate pentru infracţiunile

prevăzute de prezenta lege.

CAPITOLUL IV Dispoziţii finale

Art. 13. 19 (1) 11 La data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare pentru vreuna dintre

infracţiunile prevăzute de prezenta lege, instanţa va comunica Oficiului Naţional al Registrului Comerţului o

copie a dispozitivului hotărârii judecătoreşti definitive.

(2) 1 La primirea dispozitivului hotărârii judecătoreşti definitive de condamnare, Oficiul Naţional

al Registrului Comerţului va face menţiunile corespunzătoare în registrul comerţului.

Art. 14. 2 În cazul în care, ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, nu se pot stabili, pe baza evidenţelor

contribuabilului, sumele datorate bugetului general consolidat, acestea vor fi determinate de organul

competent potrivit legii, prin estimare, în condiţiile Codului de procedură fiscală.

Art. 15. Prezenta lege intră în vigoare la 30 de zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României,

Partea I.

Art. 16. La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă:

a) 1 Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, republicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 545 din 29 iulie 2003, cu modificările ulterioare;

b) 3 art. 280 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, cu modificările ulterioare;

c) 3 art. 188 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată

în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 24 iunie 2004, cu modificările şi completările

ulterioare.

http://lege5.ro/Gratuit/gy4tenju/legea-nr-241-2005-pentru-prevenirea-si-combaterea-evaziunii-fiscale


http://lege5.ro/Gratuit/heztsny/legea-nr-87-1994-pentru-combaterea-evaziunii-fiscale?pid=&d=2003-07-29

http://lege5.ro/Gratuit/gi2tknjxgq/codul-muncii-din-2003?pid=135251219&d=2011-05-18#p-135251219

http://lege5.ro/Gratuit/gi2tknjqge/legea-nr-53-2003-privind-codul-muncii?pid=&d=2011-05-18

http://lege5.ro/Gratuit/gi2tknjxgq/codul-muncii-din-2003?pid=&d=2011-05-18

http://lege5.ro/Gratuit/gezdenrxgi/codul-de-procedura-fiscala-din-2003?pid=67817051&d=2007-07-31#p-67817051



Note de curs

Uz intern



1. Care sunt principalele procedee, modalităţi şi sisteme

de control financiar?

2. Să descrie actele de control financiar.

Bibliografie


Bucureşti, 2006


Napoca, 2010



Note de curs

Uz intern


BIBLIOGRAFIE

1. Ana Gheorghe, Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura

Economică, Bucureşti, 2001

2. Bistriceanu, Gheorghe D; Adochiţei, Mihai N; Negrea Emil, Finanţele agenţilor

economici, Editura Economică, Bucureşti, 2001

3. Bostan Ionel, Alunica Morariu, Ioana Costea, Drept financiar public, Cluj-

Napoca, Ed. Dacia, 2006.


Bucureşti, 2006


Napoca, 2010


7. Georoceanu Anca Mihaela, Drept financiar, Cluj-Napoca , Ed. Argonaut, 2009






Bucureşti, 2000

12. Pereş Popovici, Pereş Cristian, Controlul economic-financiar, Editura Mirton,

Timişoara, 2000

13. Puiu Al., Strategiile bancare - una din cauzele crizei economiei româneşti, ediţia

a II-a, Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2003

14. Şaguna, D. D., Procedura fiscală pe înţelesul tuturor, Editura Oscar, Bucureşti

2001

15. Turcu Ioan, Drept bancar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999

Documents

D3105 Drept financiar