DACIA LITERARĂ

La Iaşi, în 1840, Mihail Kogâlceanu publică Dacia Literară, revista de cultură şi literatură pentru românii de pretutindeni.

În primul număr al revistei este publicat articolul – program, intitulat Introducţie prin care sunt stabilite câteva direcţii, principii pentru literatura română:

1) revista va publica numai scrieri originale şi nu traduceri, pentru că „traducţiile nu fac o literatură ci o moară cu noi duhul naţional”.

2) scriitori să-şi găsească subiecte (sursă de inspiraţie), în istoria naţională, faptele eroice, frumuseţile naturii, folclorul, fantastic.

3) prin scrierile lor se poate realiza o ortografie unitară a limbii române şi chiar o limbă literară, artistică.

4) critica literară va fi nepărtinitoare şi va critica opera şi nu autorul.

Dacia Literară a determinat o tendinţă, o orientare în literatura română constituind, prin gruparea scriitorului în jurul revistei un curent literar, naţional, popular de largă răspândire.

Orientarea revistei aducea în literatura română ideile romantismului european. Acest curent literar presupunea: teme de inspiraţie istorică, natură, iubire, folclor, mitologie, dominarea sentimentului în faţa raţiuni, prezentarea unor personaje neobişnuite, excepţionale, complexe; folosirea antitezei; cultivarea unor specii literare ca: pastel, elegia, odă, meditaţie, dramă, nuvelă, roman.

În creaţiile scriitorilor romantici români se vor întâlnii şi elemente ale clasicismului (cultul pentru perfecţiunea formei, tendinţele moralizatoare ale operei literare). Astfel spus în literatura română paşoptistă, clasicismul şi romantismul coexistă, se suprapun.

Scriitori romantici români pot fii grupate astfel:1) – preromantism – Vasile Cârlova, Gheorghe Asachi, Ion Heliade

Rădulescu, Grigore Alexandrescu2) – romantismul propriu-zis: Dimitrie Bolntineanu, Nicolae Bălcescu,

Vasile Alecsandri, Alecu Russo.3) – romantismul târziu: Mihai Eminescu4) – post romantismul: Alexandru Macedonski(simbolism), Mihai

Sadoveanu, Eminescu(realism).

PASTELURIde Alecsandri

Romantismul creaţiei lui Alecsandri este dat de lirica patriotică, de dramele de inspiraţie istorică, de poeziile ce au ca sursă folclorul cât şi de pastelurile care descriu un peisaj din natură. Descrierea nu este statică ci cuprinde câteva versuri, de obicei în final prezenţa vieţii chiar a eului poetic, eului liric.

Titu Maiorescu a considerat volumul Pasteluri o podoabă a literaturii române atât pentru sinceritatea sentimentelor exprimate cât şi pentru farmecul limbajului poetic folosit.

Pastelurile lui Alecsandri construiesc liric un tablou al naturii, în diferite anotimpuri; rămâne însă preferată iarna pentru simbolul albului nemărginit: Iarna, Mezul iernei, Viscolul, Sania; primăvara este văzută ca o renaştere, cu sânu-i de verdeaţă, cu speranţă, cu interferenţă planului terestru cu cel cosmic, prin razele aurite şi vesele cântări:

OASPEŢII PRIMĂVERII

Sfârşitul iernei. Câteva pasteluri surprind natura în momentele muncii câmpului: Plugurile, Semănătorii. Într-o imagine poetică încântătoare sunt surprinse momentele ale zilei: Noaptea, Dimineaţa. Poetul leagă adesea natura de atmosfera pătrunzătoare a sărbătorilor religioase: Florile, Paştele. Iubitor al satului natal, al Mirceştilor Alecsandri dedică naturi locului impresionante pasteluri: Serile la Mirişte, Lunca din Mirişti, Malul Siretului.

MALUL SIRETULUI

Este un discurs liric în care imaginea naturi se află într-o corespondenţă directă cu trăirile omului. Este comuniunea cu natura.

Cadrul natural dobândeşte proporţii fantastice prin frumuseţe. Epitetele, comparaţiile şi metaforele, personificările şi inversiunile, realizează un tablou de basm – „ca fantasme”, „râul luciu”, „ca un balaur”, „solzii de aur”.

Un asemenea cadru natural prilejuieşte o anume ipostază a eului poetic, o meditaţie asupra trecerii ireversibilă a timpului. Construcţii poetice expresive sugerează curgerea vieţii, asemenea curgerii apei – „apa curge”, „se perde”, „se schimbă-n vărulele”, „apă întunecată”, „nor trecător”.

Pastelul este, aşadar însoţit de elemente ale meditaţiei şi alei elegiei, totodată pentru că trecerea timpului aduce profunda tristeţe:„ Şi gândirea mea furată se tot duce-n cet la vale Cu cel rău care-n veci curge, făr-a se opri din cale.”