Importanța lui David Ricardo în

istoria gândirii economice

DAVID RICARDO (1772 – 1823)

Sumar

1. Introducere

2. Viaţa şi activitatea lui David Ricardo

3. Metodologia lui David Ricardo

3.1 Locul lui Ricardo şi al Principiilor în epocã

4. Sistemul lui Ricardo

4.1 Teoria profiturilor în grâu sau modelul cerealelor

4.2 Teoria valorii forței de muncă

4.3 Teorema fundamentală a repartiției

4.4 Modificările tehnice

5. Concluzii

1. Introducere

David Ricardo este considerat unul dintre cei mai importanți economiști ai tuturor

timpurilor, dacă nu cel mai mare dintre ei, deși această afirmație ar putea părea puțin cam

exagerată. Deși a trăit doar 51 de ani, el a reușit să lase o moștenire intelectuală inestimabilă.

Acest lucru este cu atât mai paradoxal dacă ținem cont de faptul că el a fost un autodidact,

fără prea multă educație școlară.

Cartea pe care el a scris-o, „On the Principles of Political Economy and Taxation” a

fost cartea ce a fundamentat știința Economiei Politice moderne. Prin caracterul aău rațional

și unitar, cartea lui Ricardo este prima lucrare integral laică din întreaga istorie a gândirii

economice.

El a revoluționat metodologia cercetării prin folosirea metodei abstracției, conferind

întregii sale opera un caracter unitary și oferind științei economice aparatul cel mai

important al propriei deveniri și dezvoltări.

Trăind în Anglia revoluţiei industriale şi a ascensiunii capitalismului, David Ricardo

a sesizat direcţia de evoluţie viitoare a societăţii şi a militat pentru promovarea intereselor

burgheziei industriale. El a dat lumii ştiinţifice moderne conţinutul principal al teoriei

obiective a valorii determinată de muncă. Karl Marx care a urmat după el a cizelat şi

completat construcţia ricardiană, ridicând–o la nivelul cunoscut astăzi. Pe baza teoriei

obiective a valorii, Ricardo construieşte pentru prima dată un sistem unitar al teoriei

economice, iar economia politică se poate constitui definitive ca ştiinţă. Dacă analizăm

contribuţiile celor doi intelectuali la fundamentarea teoriei obiective a valorii, putem afirma

– odată cu Friedrich Engels – că aceasta este „teoria Ricardo- Marx”, întrucât edificiul ei

principal a fost ridicat de Ricardo, Karl Marx adăugând doar finalul.

David Ricardo a oferit lumii prima teorie raţional–ştiinţifică a rentei funciare şi a

problematicii complexe şi contradictorii a repartiţiei veniturilor în societate. La baza tratării

rentei el aşează consecvent teoria valorii determinată de muncă şi mecanismul particular de

acţiune a legii valorii în agricultură. În opera sa – puţin întinsă, dar profundă – se întâlneşte

prima tratare ştiinţifică de pe poziţiile economiei politice a problematicii contradicţiilor

dintre clasele sociale în procesul repartiţiei bogăţiei sociale.

Opera ricardiană cuprinde – printre altele – şi cea mai cunoscută şi apreciată teorie

asupra mecanismelor desfăşurării comerţului internaţional. Contribuţiile lui David Ricardo

la studierea schimburilor economice dintre state formează şi astăzi substanţa principală a

întregii teorii despre comerţul internaţional.

David Ricardo a fost economistul cel mai liberal al tuturor timpurilor, considerând

că liberalismul şi mecanismele concurenţiale oferă climatul cel mai potrivit asigurării

progresului şi prosperităţii economice a tuturor naţiunilor lumii.

2. Viața și activitatea lui David Ricardo

David Ricardo s-a nãscut la Londra , la 18 aprlie 772 intr-o familie de evrei sefarzi

de origine spaniolã. Familia sa, orignarã din Spania, s-a stabilit in Olanda neutrã pe la

începutul secolului al XVIII-lea. Bunicul (Joseph Israel) și tatăl său (Abraham Israel) au

fost agenți de schimb la Bursa din Amsterdam. Abraham Israel s-a stabilit în Anglia unde a

desfășurat o activitate intensă în cadrul bursei londoneze și a prosperat sub aspect material.

În 1769 s-a căsătorit cu Abigail Devale care făcea parte dintr-o familie de negustori de tutun

și agenți de bursă. În familia celor doi s-au născut 17 copii, David Ricardo fiind al treilea

dintre ei.

La 11 ani, David a fost trimis să studieze la Școala Talmud Tora, pe lângă Sinagoga

portugheză din Amsterdam. După numai doi ani petrecuți în Olanda, David Ricardo s-a

întors în Anglia. De la vârsta de 14 ani, el a început să lucreze în biroul de schimb al tatălui

său.

Absorbit de activitatea bursieră, David Ricardo n-a mai continuat studiile și din

aceasta cauză el a resimțit un complex de inferioritate față de contemporanii săi mai

instruiți. Acest complex a fost cu atât mai acut cu cât el a trăit în perioada în care au activat

erudiți de seamă ai Marii Britanii, cum ar fi William Pitt junior, john Stuart Mill, Thomas

Robert Malthus, Charles Fox, si alții.

Relațiile lui David Ricardo cu părinții săi s-au înrăutățit din momentul în care David

s-a îndrăgostit de Priscilla Anne cu care se căsătorește în anul 1793. Aceasta făcea parte din

secta creștina a Quakerilor, fapt care l-a determinat și pe soțul ei să părăsească religia

iudaică a părinților și să treacă la creștinism. La 21 de ani David a fost dezmoștenit de tatăl

său și excomunicat din biserica strămoșilor săi. În familia pe care Ricardo și-a întemeiat-o s-

au născut 8 copii (trei băieți și cinci fete), dintre care doi dintre băieți au ajuns parlamentari

britanici.

Între 1793 și 1819, David Ricardo a fost agent al Bursei de Valori din Londra. El a

fost dealer și a speculat în principal "à la baisse" (el cumpăra de pe piață la cursul zilei (mai

mic) și le vindea la cursul anterior (mai mare), câștigând diferența). El a încheiat, în special,

tranzacții cu titluri ale împrumuturilor de stat și s-a dovedit unul dintre cei mai buni dealeri

ai Bursei londoneze.

„Talentul de a agonisi bogăţie – scria fratele său – nu se bucură de mare

consideraţie, dar pe semne că Dl Ricardo nu şi–a etalat nicăieri extraordinarele sale puteri

mai mult ca în afaceri. Cunoaşterea desăvârşită a tuturor dedesubturilor, surprinzătoarea sa

îndemânare la cifre şi socoteli, capacitatea sa de a da de cap, fără vreun effort vizibil,

imenselor tranzacţii cu care avea de a face, cumpănirea şi puterea sa de judecată i–au permis

să–i lase mult în urmă pe toţi contemporanii săi de la Bursă” (Robert Louis Heilbroner,

Filozofii lucrurilor pământești, Editura Humanitas, 1994).

Averea adunată de David Ricardo din afacerile de la Bursă a fost considerabilă. Unii

analiști afirmă că în anul 1814 el dispunea de o avere cuprinsa între 500.000 și 1.600.000 de

lire, iar alții spun că în anul 1819, când s-a retras din afaceri, averea sa se ridica la circa

40.000.000 de franci.

„În iulie 1814 îşi cumpără astfel cu 60.000 de lire reşedinţa de la Gatcomb Park

(unde se va retrage în anul 1815) cu o suprafaţă de aproximativ 2.400 de hectare şi, apoi, o

altă proprietate în Kent pe care a plătit, se pare, 25.000 de lire sterline. În 1816 a cumpărat

cu 105.000 de lire alte două mari domenii, dintre care unul va fi cedat ca reşedinţă fiului său

mai mare, Osman. Urmează o proprietate cumpărată în octombrie 1817 cu 35.000 de lire şi

o alta cumpărată în vara lui 1818 cu 26.000 de lire. Împreună cu alte terenuri mai mici,

investiţiile funciare ale lui Ricardo s–au ridicat, după calculele lui Sraffa, la circa 275.000 de

lire sterline” (Costin Murgescu, David Ricardo în Anglia revoluţiei industriale, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1972)

"Paralel cu aceste plasamente David Ricardo a acordat împrumuturi ipotecare, în

valoare totală de 200.000 lire sterline. În sfârşit, s–a calculat că în iulie 1821 el avea

investite 3 milioane de franci francezi în rente la Paris, de unde dividendele i se trimiteau în

lire la Londra; ulterior a vândut însă o parte din aceste rente. Astfel că „în ultimii ani de

viaţă, valoarea reală a investiţiilor sale se pare a se fi cifrat la 675.000 – 775.000 de lire

sterline, ceea ce–i aduceau un venit anual de circa 28.000 de lire” (Costin Murgescu, David

Ricardo în Anglia revoluţiei industriale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972)

În anul 1819 s-a retras din activitatea de dealer al Bursei de Valori din Londra și a

intrat în politică. Astfel el a ajuns să fie parlamentar în Camera Comunelor unde a promovat

interesele forțelor capitalismului în ascensiune.

Însă viața sa, plină de succes și încununată cu o esențială contribuție la dezvoltarea gândirii

economice a lumii, s-a sfârșit la o vârstă fragedă din cauza unei vechi și neglijate afecțiuni la

ureche. David Ricardo a murit la vârsta de 51 de ani, la 11 septembrie 1823 la reședința sa

din Gatcombe Park.

3. Metodologia lui David Ricardo

"În vara lui 1792, pe când se afla cu soţia sa bolnavă în staţiunea Bath, a trecut

printr–o bibliotecă de unde se puteau împrumuta cărţi; a dat astfel, de Avuţia naţiunilor a lui

Adam Smith pe care a luat–o şi a început s–o citească. Unii biografi atribuie acestei

întâmplări rolul «determinant» în trecerea sa spre o activitate ştiinţifică economică.” (Costin

Murgescu, David Ricardo în Anglia revoluţiei industriale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1972)

Experţii operei ricardiene consideră că acest moment ar fi fost hotărâtor pentru

începerea de către David Ricardo a studiului problemelor practicii şi teoriei economice. De

fapt, lucrarea lui Adam Smith – pentru care a manifestat o mare admiraţie – a constituit

punctul de plecare în demersul teoretic al lui David Ricardo.

Lucrarea sa fundamentală, "Despre principiile economiei politice și impunerii" a fost

editată pentru prima dată în anul 1817, la 41 de ani după apariția "Avuției națiunilor" a lui

Adam Smith și cu 50 de ani înainte de primul volum al lucrării "Capitalul" scrisă de Karl

Marx.

În scrierea cărții, Ricardo a fost încurajat de către John Stuart Mill care i-a spus: "întrucât

am obiceiul să exercit o autoritate de professor, vă ordon să începeți fără nici o oră de

întârzâiere scrierea cărții." (Costin Murgescu, David Ricardo – un clasic al economiei

politice burgheze, în David Ricardo, Opere alese).

Costin Murgescu apreciază că "deși Ricardo a fost preocupat să scrie o carte cât mai

accesibilă, 'Principiile' reprezintă, probabil, cartea cea mai dificilă din toate câte au intrat în

tezaurul gândirii economice mondiale." Același lucru îl observă și alți mari economiști. Karl

Marx relevă "arhitectonica nespus de ciudată și necesarmente greșită a lucrării"; Charles

Gide acuză "lipsa unui plan unitar și dispoziția întâmplătoare a capitolelor"; Joseph

Schumpeter subliniază "lipsa de system a lui Ricardo greu de urmărit", iar unele secțiuni ale

cărții sunt "printer cele mai dificile părți de absorbit din întreaga literatură economică."

În același timp, s-a exprimat și "satisfacția teoretică pe care primele două capitole o

procură prin originalitatea lor, prin unitatea concepției lor, prin simplitatea, caracterul

concentrat, profunzimea, noutatea și concizia atotcuprinzătoare." (Karl Marx, Teoria asupra

plusvalorii, partea a II-a)

3.1 Locul lui Ricardo și al Principiilor în epocă:

La 41 de ani de la tipărirea "Avuției națiunilor", gândirea economică mondială se

afla într-o nouă etapă a evoluției sale. Dacă în timpul lui Smith manufactura era

dominant economiei, în timpul lui Ricardo se înfăptuia revoluția industrială.

În timp ce "Avuția națiunilor" și concepția economic a lui Adam Smith conțineau și

unele elemente ale doctrine religioase, "Principiile" lui Ricardo aparțineau în

totalitate doctrine lace. De acum înainte, economia politică devine disciplină

științifică de sine stătătoare, fiind în același timp laicizată în totalitate.

Ricardo se deosebește față de predecesorii săi prin folosirea unei singure metode de

cercetare a economiei reale –abstracția, față de multitudinea de metode folosite de

predecesorii săi: descrierea și abstracția, inducția și deducția.

Dacă până la Ricardo economiștii au fost preocupați în special să răspundă la

întrebarea:"Ce este bogăția și cum poate fi ea sporită?", Ricardo aprecia că "O

națiune este bogată nu prin abundența monedei, nici prin valoarea urcată în moneda

cu care circulă mărfurile sale, ci prin abundența mărfurilor sale, ce contribuie la

bunăstarea și satisfacțiile sale." (David Ricardo, Opere alese, vol. II, Editura

Academiei populare Române, București, 1962)

Ricardo apreciază, la fel ca Smith, că există două modalități de a spori bogăția

oricărei națiuni: sporirea cantității de muncă productivă și creșterea productivității

muncii, dintre acestea trebuind preferată cea din urmă deoarece aceeași muncă va

produce mai mult; bogăția va spori, dar nu și valoarea. El a identificat direcțiile de

acțiune pentru creșterea bogăției pe cale intensivă: "prin inventarea de mașini, prin

perfecționarea îndemânării, printr-o mai bună diviziune a muncii sau prin

descoperirea de noi piețe unde schimburile pot fi făcute în condiții mai avantajoase,

un million de oameni pot produce dublul sau aproape triplul sumei bogățiilor."

(David Ricardo, Opere alese, vol. I, Editura Academiei populare Române, București,

1959)

David Ricardo apreciază că valoarea are ca unic izvor munca încorporată în marfă,

pregătind teoria valorii-muncă pentru modelul marxist. El definește toate veniturile

drept "scăzăminte din produsul muncii muncitorului", inițiind pe această bază teoria

contradicțiilor sociale apărute în procesul repartizării bogăției create prin munca

muncitorilor.

Trăind în perioada revoluției industriale, Ricardo s-a situate pe pozițiile

capitalismului , respingând în totalitate modul de producție feudal si punând bazele

teoriei reapariției, unde apreciază că renta este un venit "retrograd", în timp ce

salariul și profitul sunt venituri "progresiste".

4. Sistemul lui Ricardo

În central sistemului Ricardian stă concepţia că creşterea economică trebuie să ia

sfârşit mai devreme sau mai târziu, datorită sărăciei de resurse naturale. Schema de bază a

sistemului presupune că întreaga economie constă într-o fermă gigantică, angajată în

producerea grâului, prin aplicarea de doze omogene de "capital şi forţă de muncă" pe o

suprafaţă fixă de teren.

Ricardo încearcă să evite necesitatea celor trei variabile, prin reducerea capitalului şi a forţei

de muncă la o singură variabilă de intrare, idee ce are la bază faptul că cererea de grâu este

perfect inelastică, fiind o simplă funcţie a mărimii populaţiei. Astfel el realizează un grafic

din care, aplicând teoria productivității marginale, se ajunge la concluzia că factorul fix,

pământul, va realiza un surplus determinat de diferența dintre produsul mediu și cel

marginal al intrării variabilei. Din același grafic se pot determina și valoarea rentei, al

profitului și al salariilor.

4.1 Teoria profiturilor în grâu sau modelul cerealelor

În lucrarea sa "Eseu despre influența prețului scăzut al cerealelor asupra profiturilor

stocului" (1815), Ricardo a folosit grâul drept unitate de măsură pentru a totaliza imputurile

heterogene din agricultură, presupunând că toate prețurile scad și cresc o dată cu prețul

grâului, și, de asemenea, el a angajat exemple aritmetice în care toate intrările și ieșirile atât

ale agriculturii cât și ale industriei sunt exprimate în grâu.

Una dintre teoriile sale referitoare la acest model se referă la teoria salariilor de

subzistență ce trebuie introdusă pentru a putea determina nivelul salariului prin intermediul

prețului constant al forței de muncă exprimat în unități de grâu. El consideră că, în unități

fizice, nivelul creșterii instrumentelor și uneltelor este intotdeauna egal cu nivelul creșterii

forței de muncă, iar proporțiile în care sunt combinate acestea împreună cu nivelul salariului

de subzistență determină cantitatea de capital de lucru necesar. Cu alte cuvinte, capitalul este

egal cu cererea totală a forței de muncă exprimată în unități de grâu, iar nivelul profiturilor

depinde și variază direct în funcție de produsul marginal al capitalului și forței de muncă.

Cât timp nivelul profitului este pozitiv, capitaliștii sunt îndemnați să acumuleze, iar

această acumulare de capital crește în mod continuu prețul pieței forței de muncă peste

prețul natural; aceasta induce creșterea populației (deoarece muncitorii încep să se

obișnuiască cu un nivel mai ridicat de trai), asupra căreia salariul de piață este coborât din

nou la nivelul salariului natural. Procesul se oprește atunci când profiturile au scăzut la

nivelurile minime acceptabile, dincolo de care capitaliștii nu vor fi dispuși să se expună

riscului de investiții.

Acumularea capitalului este cea care stimulează sistemul spre echilibrul stabil,

creșterea populației fiind doar un produs secundar al acestei ajustări. Tendința de creștere

malthusiană a populației spre limitele ce economisesc mijloacele de subzistență, reflectă în

mod fals o ofertă nelimitată de forță de muncă ce poate fi angajată la un salariu real constant

exprimat in unități de grâu sau cereale. Pe măsură ce forța de lucru crește, "surplusul de

grâu" ce trebuie să hrănească "surplusul de guri" poate fi produs numai prin extinderea

culturii de terenuri mai puțin fertile sau prin aplicarea suplimentară de capital și forță de

muncă pe terenurile deja cultivate, care au rezultate diminuate.

Pe măsură ce mai mult teren este folosit, produsul net per muncitor scade, în timp ce

salariul real rămâne același. Profiturile per muncitor descresc, însă valoarea capitalului

exprimată în grâu per muncitor crește întrucât grâul devine în mod constant mai scump la

termeni de resurse reale folosite. Divizând profiturile descrescânde per muncitor la creșterea

capitalului per muncitor, rezultă că nivelul profiturilor față de capital, care stimulează

investițiile, scade, iar în felul acesta acumularea de capital scade și ea.

Folosind același proces al exprimării profitului în unități de grâu, Ricardo a reușit să

demonstreze că și în cazul în care economia ar fi formată din mai multe sectoare, nivelul

profitului este determinat exact ca și când ar fi obținut într-un singur sector al economiei.

Cu toate că Piero Sraffa, editorul "Lucrărilor lui David Ricardo" sesizează

asemănarea dintre această idee ingenioasă de exprimare a profitului în unități fizice din

"Eseu" și "modelul grâului" imaginat de acesta doi ani mai târziu (in lucrarea sa

fundamentală intitulată "Principiile economiei politice"), se consideră totuși că abia în

"Principiile" sale el a reușit să dea cu adevărat viață modelului ce presupune modificarea

salariilor reale prin schimbarea termenilor comerțului între grâu și haine (industria

manufacturieră fiind cea de-a doua ramură implicată în economie, după Ricardo) și care

impune necesitatea unei teorii a valorii pentru a se ajunge la concluzia că "profiturile

fermierului reglează profiturile altor ramuri".

4.2 Teoria valorii forței de muncă

Teoria pură a valorii costului forței de muncă relevă în cadrul procesului de

producție toate modificările relative ale prețurilor, deoarece costurile forței de muncă au o

pondere mare în costurile totale, independent de numărul de factori de producție implicați în

proces. Însă prezența capitalului în proces, face ca simpla teorie a forței de muncă să nu mai

poată prezice cu exactitate modificările prețurilor relative. Producția se consumă în timp, iar

muncitorii au nevoie de produse finite de consum astăzi pentru că nu pot aștepta să fie plătiți

din produsul finit al forței de muncă de astăzi când acesta se desface uneori în viitor.

Din această cauză, patronul trebuie să plătească în avans salariul muncitorului la

valoarea de astăzi a produsului, el trebuind să câștige dobânda pe baza valorii în bani a

mărfurilor pe care le-a avansat muncitorilor, și care depășește suma salariilor plătite prin

intermediul câștigurilor din dobânzi. Faptul că dobânda există se datorează lipsei de timp,

iar cine o încasează este chestiunea celui care dispune de mijloacele necesare de a-și permite

așteptarea. Valoarea actuală a producției viitoare redusă la nivelul dominant al dobânzii,

egalează valoarea actuală a salariilor, iar producția depășește valoarea prezentă întrucât

nivelul dobânzii este pozitiv. Ceea ce înseamnă că nivelul profitului va fi în mod normal

pozitiv, iar prețul mărfii nu este influențat numai de cantitatea de muncă necesară pentru a o

produce, ci și de durata de timp pentru care această forță de muncă este încorporată în

producție. Prețul produsului pe termen lung este egal cu costul salariului aferent plus o

marjă de profit asupra capitalului avansat.

Pe scurt, teoria valorii forței de muncă nu corespunde prețurilor relative când

capitalul, ca și forța de muncă, sunt implicate în procesul productiv.

Ricardo a fost primul care a arătat de ce teoria costului forței de muncă nu poate fi pe

deplin luată în considerare pentru prețurile relative ale mărfurilor reproductibile în condițiile

concurenței perfecte. Obiectivul său central ne spune el, nu este de a explica prețurile

relative, ci "de a determina legile care reglează distribuirea producției ramurii economice."

Primul capitol din "Principiile" lui Ricardo este în întregime dedicat teoriei forței de

muncă. El grupează obiecțiunile la teoria costului pur al muncii în propozițiile: "Diferitele

proporții de capital fix și circulant", "Durata inegală a capitalului fix", "Timpul care trebuie

să treacă înainte ca produsul să fie dus la piață" și "Rapiditatea cu care capitalul se

reîntoarce la stăpân", dar toate acestea, după cum el însuși a explicat, "vin numai o dată",

observație care îl face pe Ricardo "părintele" teoriei austriece a capitalului.

Însă, problema costurilor capitalului și valorilor forței de muncă crează dificultăți

care nu sunt nici acum complet rezolvate. Nicio teorie a valorii forței de muncă nu este

satisfăcătoare din punct de vedere analitic, astfel încât ea insăși aduce această obiecțiune

fatală. În astfel de condiții, teoria valorii forței de muncă poate servi ca o primă aproximare

utilă a problemei determinării prețului, dar nimic mai mult decât o primă aproximare.

Modul în care Ricardo a abordat problema teoriei valorii este caracteristic

preocupării sale asupra repartiției. El presupune în principal că puterea de cumpărare a

banilor față de toate mărfurile și serviciile este constantă și de aceea distribuția este o

problemă de împărțire a produsului național real între proprietarii de pământ, capitaliști și

muncitori. Faptul că raporturile capital – forță de muncădiferă între ramurile economice

înseamnă că orice schimbare a salariilor în bani sau a nivelului profitului modifică în mod

necesar structura prețurilor și prin urmare valoarea produsului.

Ricardo a fost mirat de faptul că măsurând capacitatea prin puterea de cumpărare a

banilor, considerată constantă, creșterea salariilor va mări prețul mărfurilor, care necesită

muncă intensivă, în raport cu prețul bunurilor, care necesită capital intensiv, sau, îl va

scădea sub nivelul prețului relativ al bunurilor, care necesită capital intensiv. Cât timp

prețurile sunt menținute constant la nivelul mediu, marfa realizată cu un raport mediu între

capital și forța de muncă nu își va modfica prețul drept consecință a creșterii salariului.

Acest efect a fost denumit de Hayek "Efectul Ricardo".

4.3 Teorema fundamentală a repartiției

Spre deosebire de predecesorii săi, preocupați în principal de modul în care se

creează bogăția, Ricardo împinge cercetarea spre modul de distribuire a bunurilor create în

procesul muncii. Autorul "Principiilor" a fost teoreticianul prin excelență al producției

moderne în structura ei socială și din concepția sa despre producție decurge și teoria

repartiției. Marx scria despre acest lucru că "Ricardo, care era preocupat să conceapă

producția modernă în structura ei socială determinată și care este «par excelence»

economistul producției, consideră tocmai de aceea că nu producția, ci distribuția constituie

tema propriu-zisă a economiei moderne" (Karl Marx, Contribuții la critica economiei

politice).

Pentru prima dată în istoria științei economice, Ricardo înlătură ruptura dintre

producție și repartiție, realizând între cele două faze ale reproducției sociale o legătură

indestructibilă. Ricardo a conferit economiei politice importante valențe de știință socială,

descoperind elemente importante ale structurii sociale a populației.

David Ricardo, ca și Adam Smith, a apreciat existența a trei factori de producție

(pământul, munca și capitalul). De asemenea sunt prezente trei clase sociale reprezentate de

deținătorii factorilor de producție respectivi: proprietarii de pământ, muncitorii și capitaliștii.

Astfel, bogăția națională creată prin munca muncitorilor, se repartizează între cele trei clase,

care obțin venituri diferite: proprietarii de pământ încasează renta funciară, ca venit al

proprietății asupra condițiilor naturale ale producției; muncitorii obțin salariul, ca venit al

muncii depuse, iar capitaliștilor le revine profitul, ca venit al capitalului folosit în producție.

În cadrul consecvenței teoriei valorii-muncă, Ricardo abordează în același cadru și

problema repartiției bogăției între clasele sociale. Pe această bază, el apreciază că întreaga

bogăție națională, ca și toate veniturile claselor sociale, sunt create prin munca muncitorilor,

fiind produs al muncii. De aceea va fi consecvent în definirea și tratarea tuturor veniturilor

celor trei clase sociale drept "scăzăminte din produsul muncii".

Tratând problema repartiției prin prisma teoriei valorii-muncă, Ricardo a oferit

pentru prima dată în istoria gândirii economice, suportul teoretic al expicării contradicțiilor

între clasele sociale. Pe drumul deschis de Ricardo va merge, 50 de ani mai târziu, Karl

Marx. De aceea, "Principiile" sale au și critici înfocați. Henry Charles Carey scria:

"Sistemul lui Ricardo este un sistem al dezbinării... el duce la lupta de clasă ... lucrarea sa

este manualul demagogului, care urmărește să ajungă la putere cu ajutorul împărțirii

pământurilor, al războiului și al jafului" (citat după Friedrich Engels, Anti–Dühring).

4.4 Modificările tehnice

Este de presupus că o economie în creștere este supusă introducerii progresului

tehnologic. Însă Ricardo nu dă răspunsuri clare asupra urmărilor acestui progres asupra

factorilor câștigurilor și ponderilor relative în acest caz. El se referă doar la efectul

îmbunătățirilor asupra rentelor din agricultură care vor avea o scădere de scurtă durată, și de

aceea proprietarii nu au interesul să le introducă. El împarte modificările tehnologice în

două categorii: inovațiile destinate economisirii terenului, care cresc producția pe o anumită

suprafață de teren printr-o mai bună rotație a culturilor sau printr-o mai bună alegere a

îngrășămintelor, și inovațiile destinate economisirii capitalului și forței de muncă, care reduc

dozele de capital și forță de muncă necesare pentru a produce o anumită producție pe o

anumită suprafață de teren.

În ceea ce privește inovațiile necesare economisirii terenului, se constată imediat

scăderea rentelor per acru, dar la o analiză mai atentă, Ricardo a demonstrat că rentele totale

și ponderea rentelor vor crește dacă se consideră că producția crește cu cantități egale per

unitate de suprafață. Însă analiza făcută de el asupra inovațiilor destinate economisirii

capitalului și muncii nu este concludentă. Ricardo începe prin a presupune că inovațiile

cresc productivitatea, caz în care rentele scad, și apoi trece la un exemplu în care

productivitatea crește în proporții egale, caz în care rentele cresc.

Ricardo a pus accent pe efectele pe termen scurt asupra schimbărilor tehnice din

agricultură, deși în general el se concentrează asupra efectelor pe termen lung. Astfel, el

admite că scăderea rentelor datorată inovațiilor este în realitate temporară. Țelul modelului

este de a demonstra inutilitatea legilor cerealelor care îi protejează pe fermierii britanici

producători de grâu prin interzicerea importului de grâu în anii prețurilor de foamete.

În "Principii", teorema fundamentală a repartiției este cuplată cu legea costului

comparat pentru a arăta că bunăstarea socială crește prin intermediul comerțului liber, și că,

apelând la legea grâului, o țară va obține beneficiul avantajelor industrializării în secolele

următoare.

5. Concluzii

David Ricardo a reușit pentru prima dată în istoria gândirii economice să parcurgă

drumul de la fenomen la esență, să se ridice de la concret la abstract, de la analiză la sinteză

și generalizare, să clarifice conținutul unor noțiuni și să formuleze legi ale științei

economice. Nimic din ce a formulat David Ricardo nu a fost negat de către urmași, ci

confirmat de realitate și completat ori îmbogățit de cercetările ulterioare.

Logica bunulu simț l-a ajutat și condus pe gânditorul englez să găsească și să urmeze

drumul spre înțelegerea conținutului proceselor realității economice a timpului său și a celor

ce vor urma, iar intuiția i-a permis pătrunderea spre esența realității, spre generalizare și

formarea unor noi postulate cu care a îmbogățit știința economică.

Construcția intelectuală ricardiană este deci, o contribuție reală și originală la

dezvoltarea științei economice teoretice. Lui i se datorează prima formulare clară a faptului

că izvorul valorii este munca, iar mărimea ei depinde de munca abstractă recunoscută social.

Tot el a sesizat că valoarea produselor primare create în primul sector al economiei

influențează mecanismul integral de formare a valorii celorlalte bunuri-marfă (întrucât intră

în componența majorității lor).

David Ricardo este cel care a formulat prima teorie științifică a repartiției bogăției și a

contradicțiilor dintre clasele sociale.

În domeniul schimburilor economice internaționale, Ricardo a demonstrat că o țară

poate câștiga nu numai dacă are un avantaj comparativ în producție față de partener, ci chiar

și când înregistrează dezavantaj comparativ, cu condiția ca pe calea comerțului să procure o

cantitate de marfă mai mare față de cât ar putea produce în autarhie folosind aceleași

resurse.

Bibliografie

Costin Murgescu, David Ricardo în Anglia revoluţiei industriale, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1972

Costin Murgescu, David Ricardo – un clasic al economiei politice burgheze

David Ricardo, Opere alese, vol. II, Editura Academiei populare Române, București, 1962

Gheorghe Popescu, David Ricardo economistul genial, Editura Risoprint, 2007

Karl Marx, Contribuții la critica economiei politice

Karl Marx, Teoria asupra plusvalorii, partea a II-a

Mark Blaug, Teoria economicã în retrospectivã, Editura Didacticã şi Pedagogicã, 1992

Robert Louis Heilbroner, Filozofii lucrurilor pământești, Editura Humanitas, 1994

Importanța lui David Ricardo în

istoria gândirii economice

Floarea Carmen-Elena

Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale

Anul III, Seria D, Grupa 959