De Maria Timuc

joi, 9 februarie 2012

Eșec în lume, succes în noi înșineDacă ești liniștit se poate ca lumea neliniștită să nu te placă. Să te evite. Să te creadă prost sau nesigur pe tine. Dacă vrei să ai mintea liniștită, cei neliniștiți nu-ți pot recunoaște starea. Așa cum, dacă ești frumos, foarte frumos în tine însuți, dacă faci un pas înapoi din calea conflictelor, a războaielor și a judecăților lumii, cei implicați în toate aceste manifestări neliniștite nu te pot recunoaște. Să fii în lume înseamnă să fii ca lumea, iar dacă nu ești ca lumea, dacă nu ești continuu neliniștiti, dacă nu lupți, dacă nu te opui, dacă nu strângi din dinți și nu te lamentezi, dacă nu judeci și dacă vrei ca toți să câștige, când cei angrenați în conflicte vor să câștige doar tabăra lor, ești privit ca unul ”în neregulă”. Ceva nu-i în regulă cu tine, îți spun ei. Se poate să te creadă umil și pasibil de umilință, se poate să te vadă în culori sumbre și să te catalogheze drept...unul fără personalitate.

Dar acesta-i prețul bunătății și prețul evoluției spirituale. Să privești cu înțelegere, cu răbdare, cu înțelepciune și cu acceptare către toate manifestările umane, să accepți că ele au un sens, să-ți asumi starea de izolare la care poți fi supus din pricina tranformării tale interioare. Căci omul tranformat, omul frumos, omul blând, omul spiritual nu este neapărat și un om de succes în lume. Succesul în lume presupune aproape întotdeauna să fii ca lumea. Cel ce critică mai mult, mai dușmănos și mai năpraznic se poate să aibă un mare succes în lume. Cel ce lovește fără milă se poate să fie căutat în lume. Succesul în tine și succesul în lume sunt, iată, două dimensiuni diferite ale experineței umane. Pentru omul spiritual, succesul înseamnă creșterea interioară, puterea extraordinară de a accepta lumea așa cum este și a-i înțelege tarele, iar atunci când se întâmplă asta nu mai simțim altceva decțt compasiune pentru toate manifestările umane. De ce? Pentru că omul spiritual înțelege că oamneii nu pot fi și nu pot face decât ceea ce sunt și fac în fiecare clipă.

Succesul spiritual se poate să ne îndepărteze de lumea tumultuoasă, dar să ne apropie de lumea iubirii, a înțelepciunii și a înțelegerii. Succesul spiritual se poate să ne extragă din caruselul lumii, să ne îndepărteze de lucrurile pentru care luptă lumea, de dorințele care contează atât de mult pentru lume. Cine optează pentru succes spiritual optează pentru cunoașterea de sine și, aproape întotdeauna, pentru schimbare radicală a sistemului de valori. Omul spiritual nu mai gândește ca omul din lume, nu mai simte ca omul din lume și nu mai trăiește la fel, chiar dacă privindu-l sau avându-l prin preajmă nu-ți dai seama care-i diferența. Existența și experiența spirituală nu se află în alegerea tuturor oamenilor pentru că, pe drumul către noi înșine trebuie să ne dăm jos măștile, să ne arătăm nouă înșine așa cum suntem, să simțim compasiune pentru noi înșine și să trecem peste un mare șirag de renunțări, deopotrivă interioare și exterioare.Se poate ca mulți dintre noi să mergem pe cărarea spirituală, dar cu speranța ascunsă că vom găsi o putere,o energie, o stare anume care ne va aduce fericirea nesfârșită, or că Dumnezeu însuși ne va îndeplini anumite dorințe omenești. În această fază avem , încă, drum lung de parcurs până la omul spiritual din noi înșine. Succesul spiritual nu ne va adăuga conturi grase în bancă, nici nu ne va aduce partenerii visați sau slujba din poveste, căci succesul spiritual presupune o victorie a forțelor conștiente asupra celor inconștiente sau o victorie a noastră asupra nouă înșine.

Ne luptăm cu atașamentele noastre omenești, ne dezvelim chipurile neplăcute pe care le-am ascuns o viață întreagă, ne recunoaștem lipsurile, minciunile pe care ni le-am spus, ne ștergem din sistem judecătorii aspri și criticii neliniștiți pentru a aduce la lumină o ființă nouă; noi înșine. O ființă care nu mai proiectează cauzele problemelor sale asupra lumii și nu mai asunde vinovăția sa în beciurile inconștientului. O ființă care înțelege, iartă, iubește și știe că ființa umană e ca o mică bătaie de aripă a unui fluture într-un univers necunoscut și atât de puțin înțeles. Când ne regăsim pe noi înșine știm că nu știm nimic sigur, știm că nici ceilalți nu știu, doar că ei nu știu că nu știu. Succesul ființei spirituale apare atunci când ne învingem

1

monștrii interiori, când gustăm victoria meritată auspra propirului nostru Ego. Dumnezeu învinge cînd Egoul se disipează. Dumnezeu se arată prin noi când ne învingem Egoul, când ceea ce lumea vede umilință pentru noi este frumusețe. Când căutăm pacea în loc de război și iubirea în locul urii. Succesul nostru spiritual se întâmplă atunci când se poate ca lumea întreagă să ne vadă în eșec. Dar, atenție, nu orice situație de izolare înseamnă cunoaștere de sine; semnele evoluției interioare se resimt ca modificare a stării, a conștiinței, a minții, a sufletului, a posibiliătților noastre de prcepepție și a atitudinilor ”profund umanizate”, care se vor arăta în toate situațiile vieții prin noi.joi, 26 ianuarie 2012

Ce frumos sens al iernii!De multă vreme încerc să citesc în existență semnificațiile mai adânci, să privesc dincolo de suprafața lucrurilor. Văd în iarna asta, în vântul ce sforăie furios și distructiv, în ninsorile violente și constrîngătoare ceva...incredibil, un fel de întoarcere fortată la unitate. Iarna ne constrânge să fim împreună. Iarna umană, care-a făcut ca săptămâna trecută jandarmii să-i bată pe români cu bastoanele și să le biciuie ochii cu gaze lacrimogene, îi pune acum în situația paradoxală de a-i salva de prin nămeți. Acei bărbați vânjoși, îmbrăcați ca extratereștrii, jandarmii, aleargă acum prin vânt, prin ger, prin zăpezi năpraznice, într-o misiune de slavare. Ce ironie, dar ce ironie frumoasă! Iarna ne arată că nu suntem separați, iarna ne spune că suntem împreună. Dacă ar fi să-i găsim suferinței un scop și o justificare, iată că n-am exagera atunci când am spune că suferința ne amintește că nu suntem dușmani și, poate, că nu luptăm împotriva iernii sau a condițiilor vitrege, fie ele condiții ale vremii sau ale vremilor, cât luptăm pentru a ne redobândi umanitatea. Condiția umană autentică face ca, în fața primejdiei, în fața amenințării, în fața obstacolului comun să ne descoperim pe noi înșine ca ființe salvatoare și...salvate. Ca ființe care iubesc oamenii și se pot sacrifica pentru oameni. Dacă și iarna ne spune cât de profund suntem împreună, dacă și nămeții slujesc unei înțelegeri corecte și ferme a experienței noastre, atunci toate suferințele pot servi acestei înțelegeri. Nimic nu-i întâmplător; nici iernile, nici mișcările gândurilor noastre, nici visele, nici neâmplinirile. De-am putea pătrunde puțin mai adânc în noi, în interiorul nostru, de-am putea să ne amintim în fiecare clipă că nu ne putem separa decât în aparență, dacă am putea înțelege că nu suntem implicați în nimic din întâmplare, am trăi mai frumos. Am privi în ochii altora proprii noștri ochi și ne-am vedea în ei pe noi înșine. Suntem împreună mereu, dar - când nu ne copnstrânge iarna, când nu ne constrânge existența - ne uităm frumusețea și ne negăm esența. Rolul cosntrângerii pare a fi tocmai unul legat de activarea memoriei, de activarea sufletului, care îngheață, uneori, și - culmea - îngheață în absența iernii. Din punct de vedere spiritual, iarna dezgheață sufletele degerate și ne amintește tuturor că n-am fost niciodată separați. O zdruncinătură, uneori un cutremur, alteori o pierdere, alteori o boală, un tsunami, un șoc oarecare ne scot din letargia memoriei, din acest Alzheimer al sufletului. Ce frumos sens al iernii cu toată durerea, cu toată frica, cu atâta muncă și luptă pentru a învinge nămeții pe care nu-i putem judeca. Și bine că nu putem să judecăm și iarna!luni, 23 ianuarie 2012

Lucruri de neânțelesViaţa ascunde sub faldurile ei atît de multe mistere, încît chiar şi înţelepţii se pot simţi - în faţa unora dintre ele – ca nişte copii. Oricîtă înţelepciune am strînge, oricît ne-am strădui să ne eliberăm de neştiinţa, de ignoranţa, de inconştienţa, or de neînţelegera noastră, vin clipe şi momente, situaţii şi întîmplări..de neînţeles. Fie că privim cerul nesfîrşit, în adîncurile căruia nu avem habar ce anume se ascunde, or că trăim o situaţe de viaţă, pare tot una. ŞI savantul, şi înţeleptul, şi copilul, şi omul obişnuit îşi cunosc slăbiciunea de cîte ori se întîlnesc în calea lor cu “misterul vieţii”. Iar întîlnirea cu necunoaşterea este inevitabilă pentru oricare dintre ei. Căci oricît de înţelept ar fi înţeleptul şi oricît ar şti savantul, viaţa are reţete prin care îl poate lua de ciuf pe fiecare, fără explicaţii.

ŞI, cînd însuşi înţeleptul înţelege că nu înţelege, cînd el ştie că nu ştie, cînd el ştie că nu poate, îşi găseşte

2

salvarea într-o stare de abandon, dar şi în una de smerenie..Viaţa are obiceiul să aplece toate capetele care trec prin ea. Viaţa are obiceiul să le ducă pe toate în fundătură, pentru ca ele să-şi recunoască slăbiciunea şi să regăsească atunci sursa adevărată a puterii. Viaţa este răbdătoare şi consecventă în a ne dezvălui limitele şi a ne pune în genunchi. Lumini şi umbre, fericiri şi disperări, catacombe şi cîmpii fără seamăn ne umplu clipele şi ne compun drumul, dar Viaţa rămîne adevăratul călător prin ele. ŞI fiecăruia dintre noi îI arată faţete şi frînturi, precum face pictorul, scriitorul sau filozoful şi omul de ştiinţă. Viaţa surîde grandios în faţa cunoaşterii noastre şi – probabil – uneori se amuză în faţa copilăriei prin care păşim. ŞI înţelepţii se joacă îngrijoraţi, or tăcuţi cu păpuşile, iar viaţa aprobă jocul lor. Momentele în care te simţi în faţa unei situaţii ca într-o căruţă pe care n-o poţi stăpîni sunt şi acelea în care ai nevoie să te abandonezi puterii care te duce atunci prin furtună. Unde ajungi? Ce mai contează? Contează doar abandonul şi conştiinţa slăbiciunii tale în faţa unei puteri care rămîne ascunsă, în vreme ce se află - în acelaşi timp - în faţa ta.

Puterea în care ai crezut se prăvale ca un bolovan în prăpastia existenţei şi numai în faţa acestei înţelegeri..îngenunchezi. Cînd ştii că nu ştii şi cînd ştii că nu înţelegi, cînd ştii că nu poţi şi cînd ştii că nu cunoşti, îţi sfărîmi spada, pretenţiile, ura, dorinţele omeneşti obişnuite şi te predai acelei puteri care te-a dus la adevăr. ŞI înţelegi dintr-o dată că niciodată nu ţi s-a cerut mai mult decît atît. Să fii un om simplu. Să ajuţi cînd poţi. Să iubeşti cînd iubeşti. Să dormi cînd dormi. Să plîngi cînd plîngi. Să rîzi cînd rîzi. Căci, iată, cînd Viaţa se burzuluieşte la noi prin întîmplări şi situaţii dureroase, nu ne întreabă:”Tu ce meserie ai? Dacă eşti savant sau înţelept, ministru sau gunoier te scutesc de boală sau de atacurile celor din jur sau de orice altă situaţie trăieşti”! Viaţa nu ne întreabă ce performanţe am făcut, ce studii avem, cît suntem de frumoşi, or de deştepţi. Ea-şi vede de drum, ea este – pur şi simplu – mereu încărcată cu mister şi destul de puternică pentru a face din tot înţeleptul o fiinţă..obişnuită, care se joacă şi ea cu păpuşile. Doar că se joacă..ceva mai conştient.marți, 10 ianuarie 2012

Cel ce nu te iubește!Iată o temă pe care vă invit s-o analizați;”De ce nu te iubește un om?”De ce nu te iubește un om pe care-l iubești? Oare nu ești destul de bun? N-ai destui bani? Îi ești inferior? N-ai ochi frumoși?N-ai talia standard? Ce-ți lipsește, te întrebi cînd nu ești iubit? Ce ar trebui să ai pentru ca celălalt să te iubească?Oamenii care au trecut ...mai consistent prin viață au putut observa că poți să ai și o scară care duce la cer, căci cel ce nu te iubește va găsi că n-ai scăunel, or va găsi mai pe gustul său scările de argint, în locul celor de aur, pe care tu le-ai imaginat.Atunci, de ce nu ești iubit, orice ai face? De unde vine lipsa iubirii, fie în tine, fie în celălalt?

Răspunsul meu este acesta;”Lipsa de iubire este consecința focalizării negative a minții”!Adică, cel ce nu iubește vede, observă, se concentrează, se focalizează asupra părților care nu-i plac la tine, la relația cu tine. Lipsa de iubire echivalează și cu incapacitatea de a...aprecia. Cu incapacitatea de a vedea părțile bune. Asupra incapacităților afective și mentale ale altora noi nu avem nici un control. Tocmai din pricina asta, oricât de buni am fi, nu vom fi niciodată iubiți de cineva incapabil să ne aprecieze și să să ne vadă părțile frumoase.Nu-i vina noastră când nu suntem iubiți. Lipsa de iubire este problema celui care nu iubește. Din nefericire, când ne focalizăm asupra neiubirii cuiva, sfârșim prin a ne focaliza negativ, la rândul nostru și a ne pierde iubirea de sine.

3

Cea mai bună decizie pe care o putem lua dacă avem de-a face cu o iubire fără speranță, cu o respingere în dragoste sau cu sentimentul că nu suntem iubiți este...acceptarea situației și concentrarea noastră mentală asupra lucrurilor plăcute, frumoase, a relațiilor hrănitoare și a bucuriei. Pe măsură ce ne vom gândi mai puțin la un subiect, el va părăsi conștiința noastră(asta-i valabil cu toate subiectele, fie ele legate de iubire sau altceva). Pe măsură ce ne gîndim mai puțin la lipsa iubirii, dar ne concentrăm asupra iubirii prezente în viața noastră în forme simple, plăcute, iubirea de sine și capacitatea noastră de a iubi vor crește și ne vor dărui în cele din urmă iubirea pe care o visăm.Suferința arată că cel ce nu te iubește ești tu însuți; adică, ai căzut în capcana lipsei de iubire a cuiva,ți-ai lăsat gîndurile să urmărească iubirea absentă, ai fost concentrat asupra lipsei, a nefericirii, a durerii și a pierderii, iar asta...aduce suferință.Să accepți că nu ești iubit înseamnă să accepți că celălalt nu poate să te iubească, atât. E problema lui, las-o la el, bucură-te dacă tu iubești, căci asta-i tot ce contează; să fii capabil tu de iubire!joi, 5 ianuarie 2012

Un an...bunAm avut drum pe la o bancă la început de an. Nu știu de unde și cum, s-a ivit o conversație cu o funcționară. ”E greu, totul e atât de rău! Oare ce vom mai face anul ăsta”, se lamenta femeia, arcuindu-și sprâncenele, ca pe un semn de îngrijorare? Azi dimineață, o altă persoană remarca faptul că anul a început cu ”sinucideri, accidente și omoruri”; un peisaj deloc încurajator; parcă...aceeași nestăpânită îngrijorare se strecoară printre noi și curge, încercând să sugereze că ”ceva rău plutește în aer”. Până și starea vremii incită la predicții înfricoșătoare, de tipul ;” Crezi că vremea asta frumoasă e un semn bun”? Nu, n-are cum să fie! Trebuia să fie gerul bobotezei și-i canicula bobotezei...!”Ce sunt, oare, toate aceste considerații și predicții, de unde provin aceste suspiciuni ale unui ”timp” rău sau ale unui ”an rău”, cum se face că izul acru al temerior și parfumul înăbușitor al angoaselor găsește în noi un mediu bun pentru a locui și a ne bântui?

Aș zice că mintea noastră este cheia aici. Mintea selectează...subiectul căruia îi acordăm atenție și-n care ne investim energia. Sigur că nu putem ignora contextul global la care suntem tentați să ne raportăm. Nu putem ignora criza economică și consecințele ei; criza însăși ar putea fi tabloul de bord al unui imens câmp energetic, care ne absoarbe, ne atrage și ne determină...gîndirea. Dar, în mijlocul oricărei crize, în miezul războaielor ce s-au perindat prin istorie, în interiorul celor mai negre stări de lucruri ale existenței, au fost oameni care au prosperat, au descoperit oportunități, și-au folosit creativitatea și capacitatea pozitivă de focalizare a minții și au reușit să învingă intemperiile. Mintea rămâne cheia care descuie lada de zestre sau lada cu balauri. Asupra cărei stări de lucruri din jurul nostru ne concentrăm atenția? Ce subiecte selectează mintea noastră, căror lucruri le dă mai multă atenție? Asta-i întrebarea întrebărilor? Căci, chiar și în cel mai negru peisaj, putem vedea ceva frumos sau bun. Dacă vom alege să ne așezăm seara în fața televizorului și să vedem selecția tragediilor pe care le crează conștiința joasă, nu trebuie să ne fie de mirare că vom vedea în fața ochilor doar curgerea inevitabilă a răului. Știrile sunt o selecție de întâmplări, dar nu una din viața obișnuită, ci chiar acele întâmplări distincte, ieșite din comun. Ele arată o frântură, nu întregul peisaj. Peisajul obișnuit al vieții nu face subiectul unei știri. Peisajul plăcut, binevoitor al existenței nu apare la știri, tocmai pentru că nu-i surprinzător, nu-i special. Frîntura aceasta de univers spectaculos pe care ne-o arată televizorul nu descrie existența celor mai mulți oameni, ci pe a celor mai puțini dintre ei. Concentrîndu-ne atenția asupra unei frînturi de experiență putem crede că asta-i experiența; o mișcare a răului, o exacerbare a lui. Dar nu-i așa! E important să știm și să înțelegem că nu-i așa. Mai important este să ne ducem atenția către acele lucruri care ne interesează, pe care le dorim, către soluții, către frumos, către ceea ce vrem cu adevărat pentru noi. Criza e o frîntură mai mare, dar până și pe ea o putem privi cu un ochi înțelept și o putem fructifica, în primul rând spiritual.

Ceea ce vă propun pentru acest an ca demers global este să vă îndepărtați de panica generală, ce tinde să fie

4

ca focul aprins; pe măsură ce o hrănești, se întinde, se extinde și decimează. Orice s-ar întâmpla în jurul nostru, avem opțiunea de a privi ceea ce vrem mai mult decât ceea ce nu vrem. Avem opțiunea de a lua partea bună a fiecărei situații; asta nu-i o soluție omenească obișnuită, dar este una spirituală, ale cărei efecte nu întârzie niciodată să se arate. O simplă durere de cap azi ne face conștienți de starea de bine pe care o avem ieri, dar pe care o vedeam ca pe una rea atunci. În mod asemănător, starea noastră de azi, oricare ar fi ea, e mai bună decât multe altele din trecut și mai bună decât a altora. Totul este să exersăm gândirea comparativă și să ne convingem pe noi înșine că totul este bine. În felul acesta evităm să curgem în câmpurile de atracție ale crizei, ale răului, în câmpurile panicii și ale unor evenimente nefericite.Ceea ce vrem să vedem în lume devine lumea noastră. Anul ce vine va fi precum îl construim în interior, precum îl percepem. Ceea ce vedem a fi real este întotdeauna o frîntură de real. Așa cum de la fiecare alt etaj al unei clădiri putem vedea frânturi diferite ale aceluiași cartier, de la etajele cele mai frumoase ale minții noastre putem vedea ceea ce alegem să vedem. Să fim atenți la lucrurile bune este o alegere. Să ne gîndim mai puțin la lucrurile neplăcute și să întârziem asupra celor ce ne stimulează inima, mintea, creativitatea și calitățile ne va duce către un an 2012 pe care-l vom iubi și despre care vom spune în decembrie că ”a fost minunat”.Vă doresc un an minunat, un an în care lumina conștienței și a conștiinței înalte vă umple și vă însoțește la tot pasul.marți, 6 decembrie 2011

A deveni iubitor“A deveni iubitor este un fapt care pune capăt fricii de pierdere a iubirii, pentru că iubirea se înconjoară de iubire oriunde merge”, spune avatarul David Hawkins în cartea sa “Sinele” realitate şi subiectivitate”(Ed. Cartea Daath). Iată, secretul iubirii – care înseamnă deopotrivă a iubi şi a fi într-adevăr iubit – stă în puterea sufletului şi a minţii noastre de a iubi. Să fii tu acela ce iartă, acela ce înţelege, acela ce ..poate oricînd vibra în ritmul iubirii, chiar dacă primeşti un răspuns sau nu primeşti nici unul, înseamnă “iubire”. Fără a fi tu acela ce iubeşte, vei depinde întotdeauna de circumstanţe, de împrejurări, de comportamentele altora, de răspunsurile lor şi de hachiţele lor. Astfel, cînd ceilalţi vor răspunde pozitiv cererii tale de iubire, indiferent în ce constă ea, tu vei fi fericit. Şi dacă alţii nu vor răspunde, or vor avea alegeri neplăcute pentru tine, te vei trezi alunecîd în hăul nesfîrşit al suferinţei de a nu fi iubit, or de a fi pierdut sursa iubirii.

Noi localizăm “sursa” iubirii în afară noastră, aşa cum ar face soarele dacă ar crede că lumina proprie provine din dragostea pe care noi i-o arătăm. Şi noi suntem precum soarele; avem lumina în interiorul nostru. Avem în noi dragostea pe care o căutăm cu disperare în afară; în bunăvoinţa celor din jur, în răspunsurile iubitoare ale celorlalţi, în darurile sau în bucuriile altora. Nevoia noastră de a fi iubiţi sesizează faptul că ne aflăm..într-o eroare de localizare a sursei fericirii. Dorinţa de a primi dragostea celor din jur şi frustrarea cauzată de absenţa acesteia, frica de pierdere a unui partrener pe care-l investim cu puterea de a ne da sau a ne lua dragostea sesizează că proiectăm sursa iubirii în obiecetele existente în afara noastră. Iubirea este, însă, o putere incredibilă şi fără putiinţă de comparat cu orice altceva putem avea în viaţa omenească. Atunci cînd nu avem percepţia proprie “eu iubesc”, dispare bucuria, aşa cum soarele dispare în spatele norilor, lăsînd în urmă o dîră uriaşă de întuneric. Sufletul şi mintea care nu pot percepe iubirea în interior sfîrşesc prin a trăi disperări şi suferinţi fără margini.

De fapt, iubirea nu dispare niciodată; singura care dispare este puterea noastră de a percepe prezenţa iubirii şi priceperea de a localiza sursa acestei energii în noi înşine. A iubi poate deveni.. o provocare, dar şi o decizie, o alegere de la care nu trebuie să ne abatem. Fie că cei din jur înţeleg sau nu iubirea noastră, iertarea, toleranţa, înţelegerea şi ajutorul pe care-l dăm în mod necondiţionat, alegerea noastră de a iubi trebuie să învingă orice fel de inerţie ce se va ivi în mod inerent din mediu. Se poate ca unii să ..ne pună eticheta “prost”, se poate ca alţii să ne suspecteze, se poate ca unii să speculeze iubirea noastră, iar alţii să ne creadă naivi. Orice etichetă este, însă, observată de către iubire, înţeleasă ca o limită a conştiinţei

5

privitorului, ca o stare care caracterizează preferinţele acestuia. Iubirea transcede etichetele, recunoaşte subiectivitatea percepţiei, încetează să judece şi..dăruieşte pînă acolo unde – cum spune Hawkins – “se înconjoară de iubire”..miercuri, 30 noiembrie 2011

Iubire si respectIubirea nu este o vîlvătaie omenească, pe care o simţi, o trăieşti în mod egoist, individualist doar pentru tine însuţi, într-un extaz nebun, or într-o febrilitate încinsă în gînduri de suferinţă şi durere. Iubirea interioară gerează în exterior respect pentru fiinţa iubită. Dacă îţi iubeşti copilul, soţia, cîinele, obiectele, mobila, casa, maşina sau prietenii vei avea inconştient şi instantaneu tendinţa să le respecţi pe toate acestea. Nu să faci un cult pentru ele, să te închini lor, ca unor sfinţi..Nu să pici în genunchi şi să faci rugăciuni pentru lucrurile sau oamenii pe care îI iubeşti, nu acestea ţi se cer în iubire. Doar un răspuns plin de respect, în care gîndurile, spusele şi faptele tale se potrivesc cu sentimentele tale. Un înţelept l-a întrebat o dată pe discipolul său ce ar face dacă i-ar veni în casă un prieten, cu ghetele pline de noroi şi s-ar repezi pe covorul proaspăt şters. “N-ar fi nici o problemă, doar îmi este prieten”, a răspuns discipolul. “Dar, n-ar fi fost cu mult mai bine pentru tine şi dovadă de respect din partea prietenului dacă s-ar fi descălţat”, a întrebat înţeleptul? ŞI este adevărat..Cel care te iubeşte, îţi respectă munca, te ajută să-ţi conservi energia, nu s-o prăpădeşti, ştie mereu de ce ai nevoie şi nu te linguşeşte cînd trebuie să-ţi atragă atenţia cu respectul izvorît din iubire. Vorbele vulgare, faptele ieşite din semnificaţia cuvintelor, comportamentele urîte şi cuvîntul dat încălcat fără nici o scuză nu provin din iubire şi nu dau de înţeles că cel ce pretinde să te iubească, te şi respectă. Dacă dragostea ta de oameni nu generează respect pentru ei, atunci esenţa sa este doar o brumă de apă de ploaie. Dacă nu ţii cuvintul dat şi dacă nu explici limpede motivaţia pentru care l-ai încălcat, iubirea ta scîrţîie ca o căruţă tristă. Lipsa ta de respect în legătură cu lumea înconjurătoare sesizează deficienţa iubirii din sufletul tău. Nu-i nevoie să te jertfeşti pentru prieteni, or pentru iubitul tău, nu-i nevoie să le construieşti palate lucitoare şi drumuri către bunăstare şi vindecare..Trimite-le mereu gîndurile şi sentimentele cele mai calde, prin respectul pe care îl arăţi în relaţiile cu ei. Căci acolo unde dispare respectul, iubirea se topeşte ca un fum trecător şi frumuseţea bunătăţii şi a compasiunii se spulberă cu nerăbdare. Cînd îI vorbeşti urît altui om, cum să te iubească el? ŞI cum poţi pretinde că iubeşti un om, dacă nu-l respecţi? Cum poţi pretinde că iubeşti o femeie căreia-i spui liniştit “proastă”, “urîtă”, “grasă” şi cum poţi pretinde că iubeşti un bărbat pe care îl bruftuluieşti în faţa celor din jur sau numai între patru ochi, de parcă ţi-ar fi un duşman? Respectul este materializarea iubirii noastre lăuntrice. Dacă vrei să ştii cît de mult iubeşti oamenii, vezi cît de mult îI respecţi şi atunci vei cunoaşte în tine măsura iubirii de care eşti capabil. De ce să pierzi timpul, întrebîndu-te dacă iubeşti sau nu, cînd respectul pentru altul este imaginea iubirii tale pentru el? Respectul este o consecinţă firească a dragostei din inima ta. Dacă n-ai iubire, îţi lipseşte tendinţa şi dorinţa de a respecta. Dacă n-ai iubire crezi că totul ţi se cuvine şi tinzi să calci în picioare omul iubit pretinzînd că “trebuie să te iubească el şi să te accepte cum eşti”! Dar cu tine însuţi cum rămîne? Îţi respecţi cuvîntul dat? Eşti grijuliu faţă de altul? Eşti recunoscător? i-ai mulţumit celuilalt măcar şi pentru că şi-a făcut timp să te întîlnească? Dacă răspunzi cu “da” la aceste întrebări este pentru că..eşti onest şi iubitor..joi, 24 noiembrie 2011

Grația prietenieiPrietenia este ca un susur de rîu, or ca o melodie celestă, în ritmurile căreia se zbenguiesc îngerii şi copiii, visele frumoase şi sentimentele calme. Un om te atrage spontan în mulţime şi-ţi dai seama că nu-i dragoste la prima vedere, ci doar o urmă largă de căldură interioară. Ceva îţi place teribil la omul acesta, ceva te face să vrei să-l mai vezi, pur şi simplu. ŞI apoi te trezeşti căutîndu-l, paşii te duc spre uşa lui, degetele te conduc spre telefonul lui doar aşa, să ştii ce mai face! În prietenie vibrează un semn, o chemare stranie, o dorinţă potolită, dar frumoasă de a-l vedea pe celălalt. De a fi în prezenţa lui din cînd în cînd.

6

Prietenul cel mai bun este şi acela în faţa căruia te deschizi necondiţionat..şi devii atît de sincer cu el încît este greu să mai ştii dacă nu cumva chiar ţie însuţi te-ai deschis. Prietenii sînt la fel de rari ca şi perlele şi la fel de preţioşi ca şi ele. Prietenia este o poveste de dragoste, un alt fel de poveste de dragoste. Ea pîlpîie cu mult mai constant şi mai stabil decît cea mai înflăcărată iubire, ea rămîne ca o piatră, pe sub toate apele trecătoare. Cu un prieten îţi place, pur şi simplu, să vorbeşti. Prezenţa lui te încîntă, fără să te copleşească. Îţi place, fără să te tulbure. Cu el te simţi ca şi cum ai fi cu tine însuţi. ŞI chiar aşa şi este..

Poate faptul că ne îndepărtăm de virtutea prieteniei şi de prieteni este primul semn de îndepărtare de sine. Primul semn al fugii de sine. Primul semn al deprimării apare chiar atunci cînd ne dăm seama că nu avem prieteni, dar sîntem tentaţi să aruncăm responsabilitatea în cîrca celorlalţi. Ei nu mai pot fi prieteni buni, ei sînt doar interesaţi, viciaţi, ei nu mai au timp şi răbdare, ei îţi întreţin ţie singurătatea şi izolarea. De fapt, chemarea misterioasă către altul nu este altceva decît vibraţia bucuriei, a armoniei, a atracţiei ce sălăşluieşte în sufletul altuia şi în propriul tău suflet. În singurătate se ascunde respingerea prieteniei. În singurătate este închisoarea pe care tu ţi-o construieşti. Prietenia strigă:”Vino la mine, eu te accept necondiţionat”..Singurătatea, însă, zice:”Pleacă, nu eşti binevenit la mine, eu nu te accept oricum ai fi”..Acceptă-te pe tine însuţi aşa cum eşti şi bucură-te pentru că eşti, căci prin aceasta deschizi larg poarta către prietenie. Nu aştepta ceva anume de la prietenul tău, nu-l sufoca mereu cu probleme, cu cereri, cu nevoi, căci în acestea se poticneşte adesea vibraţia iubirii şi prin acestea se stinge încet, dar ferm suflul unei energii binecuvîntate.

Prietenia este o binecuvîntare; ea va şti cînd ai nevoie de ceva stringent şi va şti mereu ce-ţi doreşti. Ea este permisivă pînă acolo unde îţi dă voie să fii fericit oricum doreşti, căci graţia prieteniei se ascunde în sentimentul că “sintem fericiţi împreună, pur şi simplu”. A avea prieteni înseamnă a fi prieten cu tine însuţi mai întîi. Să ne întorcem la sentimentul prieteniei, pentru a ne întoarce la energia care ne ajută să fim mai puţin fiinţe sociale şi mai mult fiinţe deschise către iubire şi acceptare, către sinceritate şi răbdare.luni, 21 noiembrie 2011

Cuvinte cu vibratie inaltaEste cunoscuta puterea cuvintelor frumoase sau plăcute de a stimula părţi ale creierului, capabile să secrete substanţe benefice pentru corpul fizic. În fapt, orice ne place sau ne displace în lume devine “un model vibratoriu”, la care creierul reacţionează, fie că suntem conştienţi sau nu de aceasta. Din punct de vedere spiritual, devine important să ne retragem cît se poate de mult privirea de la modele vibratorii negative, dar nu respingîndu-le dacă ne apar în cale, cît acceptîndu-le ca pe-o provocare la “vindecare”! Lumea este permanent “un model”. Plăcut sau neplăcut, frumos sau urît, bun sau rău, agresiv sau clad, iubitor sau plin de ură, orice şi oricine se află lîngă noi şi în preajma noastră ne oferă o “experienţă” pe care avem nevoie s-o acceptăm. S-o privim întotdeauna cu dorinţa de a înţelege sensul ei.

Prin fiecare experienţă ne invităm pe noi înşine la abandonarea modelelor inferioare de gîndire, care ne menţin în stările joase ale conştiinţei şi la aprofundarea modelelor corespunzătoare unei conştiinţe mai înalte. Mai simplu spus, de fiecare dată cînd avem “probleme” se întîmplă pentru că ne-am cerut nouă înşine să iubim mai mult şi, în faţa modelelor care stimulează negativ creierul, emoţiile, percepţiile, credinţele, convingerile, starea de sănătate, atitudinile şi comportamentele noastre să...”reacţionăm” mai iubitor de data aceasta.. Pe măsură ce omul iubeşte mai mult - în sensul de a fi mai puţin dispus să se supere, să se înfurie, să urască, or să-şi găsească motivaţii pentru agresivitatea proprie – creşte nivelul său de conştiinţă. Consecinţele imediate ale acestei creşteri ar fi;1) Capacitatea de a-şi păstra iubirea şi înţelegerea pentru firea umană, indiferent dacă firea aceasta distruge, loveşte, trădează sau cine ştie ce alte apucături manifestă. 2) Creierul nu mai priveşte ca dramatică firea inferioară umană, iar aceasta are efect imediat asupra fiziologiei şi a tuturor funcţiilor corpului fizic (deci, reacţiile creierului la cuvinte agresive, ca şi la situaţii problematice…nu mai duc la revărsări de substanţe toxice). 3) Manifestările agresive ale

7

celorlalţi, ca şi întîlnirile cu ei se răresc, iar acest fenomen poate merge pînă acolo unde…asemenea întîlniri (sau relaţii) pot deveni imposibile.

Adesea ne despărţim de anumite persoane pentru că ele nu ne mai pot reflecta…sau nu mai pot reprezenta un model vibratoriu necesar actualului nostru stadiu de evoluţie. Pînă ajungem la un nivel atît de înalt, avem nevoie să ne concentrăm asupra vindecării “propriei noastre agresivităţi”, fie că ne agresează..cuvintele altora, ştirile triste, dramele sau oamenii din jur. Iată cîteva cuvinte “model” - care exprimă şi trasături pozitive de personalitate - capabile să vă schimbe starea de spirit doar citindu-le ( vă invităm să completaţi lista de faţă prin cuvinte care vă reprezintă propria psihologie, căci cuvintele au o semnificaţie vibraţională diferită pentru fiecare alt om); iubire, bucurie, adevăr, frumuseţe, îngăduinţă, toleranţă, înţelepciune, încredere, speranţă, inspiraţie, imaginaţie; creator, protector, calm, cald, util, valoros, empatic, iertător, expansiv, înţelegător, sensibil, blînd, prietenos, optimist, generos, echilibrat, vesel, respectuos, atent, corect, credincios, harnic, raţional, politicos, uman, onest, disciplinat etc..David Hawkins, un ilustru cercetator al starilor inalte ale constiintei afirma ca fie si simpla citire a unor cuvinte cu vibratie mai inalta poate creste automat nivelul constiintei noastre, iar eu as adauga faptul ca asta inseamna o schimbare notabila si rapida in starea noastra interioara.

Despre Osho si despre iubireIntr-un comentariu aparut la unul dintre articolele mele la ziar (din pacate, nu am acolo spatiu pentru acest raspuns) cineva ma intreba de ce il citez pe Osho. Fiindca Osho avea nu stiu cate mașini de lux, fiindca pleda pentru sex si nu mai știu ce alte lucruri făcea. Ca ar trebui sa-i citez pe altii, care spun aceleasi lucruri, dar au o reputatie mai bună. AS recomanda celor care au indoieli cu privire la Osho sa citeasca atutobiografia sa si, in plus, sa-i citeasca scrierile vs conferintele, dar cu ochii deschiși, cu inima curata si cugetul liber de prejudecăți. Nu sunt un aparator al lui Osho, nu sunt nici adept al lui, dar marturisesc ca am gasit la el raspunsuri pe care nu le poti gasi oriunde si oricum. In autobiografia sa, Osho nu-si ascunde amaraciunea legata de atractia oamenilor pentru masinile sale si ofera singur o explicatie uluitoare; masinile lui Osho erau un soi de test pentru mintile oamenilor, obsedate de valorile materiale. Osho nu avea bunuri personale, asta-i realitatea. Osho cunoaștea mintea umană și se folosea de toate obiectele obsesiei minții pentru a le arăta oamenilor calea spre propria lor ființă. Intre altele, Osho nu și-a ascuns amaraciunea față de atracția minții pentru sexualitate, cu toate că el a spus deschis; ”EU nu sunt împotriva sexului”. El povestește, însă, cum una dintre cărțile sale, ”Sex și transcendență”, în care-i vorba prea puțin despre sex, a fost percepută ca o carte despre sex. Până și călugării o cumpărau și o ascundeau sub sutană, privind în drepata și-n stânga, să nu fie văzuți, pentru ca apoi, aceiași oameni să-l atace sub pretextul că a scris despre sex. Dacă Osho a făcut o eroare, probabil una care l-a costat viața, se pare că eroarea a fost aceea că i-a criticat aprig și i-a umilit pe politicieni(în această privință eu am învățat ceva important și anume faptul că, atunci când mergi pe un drum spiritual, nu ai ce căuta în politică). Biografia lui Osho m-a impresionat, poate și pentru faptul că a fost - se pare - iradiat în circumstanțe misterioase, dar cel mai mult pentru că ajunsese un om care nu mai avea loc pe Pământ. Guvernele diferitelor țări în care încerca să locuiască îl expulzau de peste tot. Mie îmi sună și asta a crucificare. Povestea lui Osho îmi pare povestea unui crucificat; n-au fost cuie pe trupul lui, dar au fost un fel de cuie, iar existența lui a fost - spre finalul vieții - ca unui tâlhar. POvestea vieții lui nu-i face opera mai mică; povestea vieții lui m-a făcut mai atentă la el. Nu sunt de acord cu tot ce-a spus Osho, nu-mi place chiar totul, dar nici n-ar fi normal să găsești în cineva un Dumnezeu pe Pământ. Dar Osho dezvăluie unele dintre cele mai adânci taine ale minții, ale sufletului și ale spiritului uman. Osho pledează pentru viață, pentru ieșirea ființei din strânsorile Egoului, pentru iubire și celebrare a vieții. Osho pledează pentru ieșirea din starea de moarte a sufletului care trăiește. Găsesc că Osho a fost unul dintre marile spirite care au fost pe Pământ; incă o dată, nu sunt de acord cu tot ce a scris, a spus sau a făcut, dar iubesc o parte din el, o pot vedea, o pot aprecia, o pot onora și pentru că a fost o călăuză a ființei autentice, a existenței, în forma ei pură, știu că trebuie să-i onorez existența. Pe de altă parte, mintea omenească, Ego-ul, ”preoții și cărturarii cei mai de seamă”, cum ne

8

spune Biblia, l-au crucificat pe Isus. Nu l-au recunoscut ca fiu al lui Dumnezeu și ne amintim tot din Biblie cum ei îl judecau pentru că stătea la masă cu vameșii și cu păcătoșii. Dacă ne-am imagina astăzi o scenă precum ”judecarea Mariei Magdalena”, dacă isus ar apărea în carne și oase și ar repeta scena aceea, as vedea în ziua următoare la știri un bombardament mediatic, în care Isus ar fi acuzat de complicitate la prostituție. Mintea noastră poate judeca ușor, o și face. Mintea noastră are două tăișuri, e ca un cuțit de bucătărie; poate tăia pâinea, dar poate să și distrugă, să ucidă. Important este; ce anume alegem noi să facem cu mintea, căror judecăți și prejudecăți le picăm în capcană, așa încât nu mai izbutim să discernem între ce-i luminos și ce-i întunecos, între bun și rău? De ce tocmai preoții și cărturarii de seamă l-au judecat și crucificat pe Cristos? Pentru că ei sunt adepții intelectului rece, tăios, a acelui gen de rațiune distructivă, în al cărui conținut lipsește iubirea. Rațiunea-i divină, dar nu fără iubire. Rațiunea fără dragoste naște monștri și călăi. Rațiunea fără iubire lovește, judecă, nu iartă, caută greșelile și păcatele, dar cu singurul scop de a pedepsi și a judeca. Rațiunea însoțită de iubire este sănătoasă și umană cu adevărat, căci asta înseamnă rațiune aliniată cu sufletul, înseamnă alăturarea sufletului și al intelectului, iar alegerea grație unei asemenea alinieri ne face conștienți de erori, dar le putem ierta. Alinierea sufletului cu rațiunea ne face conștienți, responsabili și buni, iar primul lucru de care devenim conștienți este acela că greșeala sau păcatul oemnesc sunt în firea omenească. Eu îl iubesc pe Osho și din pricina asta nu iau de la el ce nu-mi place, ci doar ceea ce construiește, zidește și înalță ființa. De altfel, asta-i o atitudine pentru viață; să iei ce-i bun din toate locurile, de la toate ființele. Se poate, însă, ca ceea ce-i bun pentru mine să nu fie bun pentru toată lumea și, de altfel, nu se poate, e cert. Dacă Osho nu-i bun pentru unii, e-n regulă; ei trebuie să aleagă ceea ce li se potrivește și pentru asta nu stă nimeni și nimic împotrivă. Alegerea este întotdeauna a fiecăruia dintre noi, alegerea e un drept sfânt. Petru mine, Osho face parte din galeria marilor maeștri sprituali. Dacă ar fi să pun preferințele mele în materie de maeștri într-o ordine, Osho n-ar fi pe primul loc, dar este printre ei. Osho a fost un maestru ”revoltat”, unul care a călcat peste prejudecăți și metehne și a generat o schimbare a mentalităților, pe care armate întregi de funcționari nu o pot visa nici într-o sută de ani. Dar, ca și în relațiile de zi cu zi, pentru a înțelege viața, comportamentul și alegerile cuiva, trebuie mai întâi să-l iubești. Dacă nu iubești ceva sau pe cineva, cum poți să înțelegi? Poate doar pe baza cunoașterii anterioare despre lume și viață, a înțelegerii mentale, dar asta-i o formă care nu înghite decât doze reduse de creativitate, căci creativitatea universală, măreață se află codificată pe tărâmurile iubirii. Cum zicea Apostolul nostru; ”Dacă dragoste nu e, nimic nu e”!marți, 15 mai 2012

Despre atracțieAm cunoscut pe cineva care respingea complet știrile negative de la televizor, îl iritau toate poveștile cu ticăloși, cu violatori, cu oameni puși pe căpătuială. Ajunsese chiar să simtă frică și să schimbe canalul de îndată ce televizorul se încăpățâna să-i prezinte asemenea aspecte. ASta se întâmpla în urmă cu vreo câțiva ani. Mare mi-a fost mirarea într-o zi când am deschis televizorul și, cu uluirea de rigoare, ce am văzut? Amicul meu, cel care detesta știrile negative, cel înfricoșat de ticăloși și de violatori, era cap de pagină la toate jurnalele, acuzat de toate cele pe care le detesta din toată inima. Devenise peste noapte cunoscut de lumea întreagă, tocmai pentru că era suspectat că făptuise acele lucruri oribile, pe care le detesta. O nefericită întâmplare de viață îl adusese în boxa acuzaților, exact la știri, acolo unde ura să privească. M-am întrebat, firește, cum e posibil să se întâmple una ca asta? Cum se poate să te implici într-o poveste sau într-o relație, care te duce vijelios în starea pe care o condamni, o judeci, o detești? Ce mecanism straniu acționase asupra acestui om, care părea să fi pierdut într-o secundă roadele muncii sale de o viață? Cum se face că tocmai el, cel care ura negativitatea știrilor, ajunsese cap de pagină în toate jurnalele? Oare sunt știrile atât de rele și lucrurile negative pe care ni le prezintă ele au nevoie să fie aprig respinse de noi, iar cei implicați trebuie aspru judecați? Aș spune că tocmai o atitudine de respingere este ceea ce avem de respins în relația cu tot ce nu ne place. A închide televizorul și a ne tensiona în fața unor știri negative, a ne înfuria, a ne frică, a detesta, a judeca ne crează atitudinea, precum și reacția. Orice ne trezește asemenera emoții se prezintă atenției noastre pentru vindecare sau, mai bine spus, pentru înțelegere și acceptare. A respinge

9

ceva sau pe cineva înseamnă a disprețui, a pretinde că suntem mai presus, superiori și conștienți de topt ceea ce facem în fiecare clipă. Adevărul este că ne coordonează inconștientul nostru într-o proporție covârșitoare, iar atunci când ne trezim că ne curpinde frica, iritarea, disprețul sau alte emoții distructive, care ne fac să simțim respingere, fie față de o știre negativă la tv, fie în alte situații, propriul nostru inconștient ne dă un semnal de alarmă. Ne spune că suntem încărcați negativ, că reacționăm inconștient și că acea negativitate ar putea fi vindecată, dacă ne manifestăm înțelegerea, acceptarea, îngăduința și frumusețea interioară. Fiindcă ceea ce respingem se poate să atragem și ceea ce nu ne displace se poate să facem. De aceea se spune ”să nu spui niciodată niciodată”, căci niciodată nu știi sigur dacă nu cumva vei face același lucru pe care pretinzi că nu l-ai face nici în ruptul capului. Respingerea răului este firească, este umană, este de dorit. Furia noastră nu respinge, însă, răul, supărarea și indignarea sau frica de el nu-l fac mai mic, în schimb aceste emoții îl pot crea, îl aduc în manifestare. Iată de ce, în fața știrilor negative și a faptelor altor oameni noi avem nevoie de o atitudine de acceptare, de compasiune și de înțelegere a umanului, care s-a manifestat, fiindcă această atitudine nu crează respingere și, în consecință, nici atracția negativului. Așa cum sunt lucrurile în lume, sunt; dacă putem schimba ceva, e-n ordine, dacă avem soluții, e bine. Dacă nu avem soluții și nu avem treabă cu evenimentul, pentru ce să-i urâm și să-i detestăm pe cei ce le crează sau pe cei ce le publică? Să observăm negativul când nu-l putem schimba și să ne concentrăm asupra pozitivului înseamnă altceva decât a-l respinge prin emoții distructive. Acele emoții ne pot crea probleme, acele emoții nu ajută pe nimeni, dar pot deveni factor de atracție a unor situații pe care nu le dorim. Așadar, se poate să atragem prin respingere și se poate să devenim victime ale forțelor inconștiente tocmai pentru că le detestăm. Tot ce există are nevoie de acceptare; acceptarea face energia să curgă, să se disipeze, iar ceea ce ne displace trece mai ușor, mai repede, mai lin și cu mai puține paguge atunci când acceptăm că în existență sunt toate cele ce sunt, prin voința divină, care le-a lăsat tuturor libertatea de a exista...Respingerea s-ar putea să fie o formă puternică de atracție și de aceea, a respinge vehement ceva poate însemna că tocmai spui că vrei mai mult, mai mult. Remediul este acceptarea, care se face înțelegând detemrinarea inconștientă a ființei umane și faptul că, om fiind, poți greși, uneori grav. Altul greșește la fel. Treaba noastră este să ne respingem respingerea proprie prin acceptare și prin îngăduință, căci dacă Dumnezeu a îngăduit, noi ce putem face?marți, 8 mai 2012

Puterea karmeiTot ce ne înconjoară este energie şi vibraţie. Oamenii, cuvintele, evenimentele, gîndurile, întîmplările, obiectele au o vibraţie a lor. Cînd rostim un cuvînt, ceea ce aude “sistemul energetic” uman este vibraţia. Cînd scriem, comentăm, ne spunem părerea despre orice lucru, persoană sau eveniment emitem vibraţii pozitive sau negative, care pot fi recunoscute. Vibraţiile adevărate nu pot fi recunoscute întotdeauna după cuvinte sau după comportament, după atitudini şi fapte. De ce? Pentru că omul - în virtutea educaţiei sale – a învăţat să falsifice cuvintele, comportamentele şi faptele sale. Ce înseamnă “să le falsifice”? Înseamnă “să gîndească una şi să spună alta. Să spună una şi să făptuiască alta”. Cu inocenţa copiilor, noi credem - încă - în puterea noastră de a falsifica vibraţiile adevărate pe care le emitem. Credem că este posibil să-i amăgim pe alţii ( şi se poate la prima vedere, se poate pentru un timp!) şi, mai grav, sfîrşim prin a ne amăgi pe noi înşine. În Realitatea subtilă a existenţei, inconştient noi “ştim” cînd sîntem minţiţi. O parte din noi ştie adevărul întotdeauna, chiar dacă sistemul conştient nu-l preia imediat. Conştiinţa fiecărui om înregistrează - aşa cum ştiţi de mult timp – totul şi …raportează totul la adevăr. Vibraţiile noastre sînt - în cele din urmă - creatoare ale experienţei de viaţă. Budha a spus “nu vă atacaţi niciodată duşmanii pentru că ei vor cădea singuri”, iar Isus a spus “întoarce şi celălalt obraz dacă cineva te loveşte”. Acesta este unul dintre cele mai puternice principii spirituale ale existenţei pentru că prin el ni se dezvăluie că ceea ce gîndim, spunem şi facem se reflectă automat asupra noastră. Devine “karma”. ŞI tocmai karma este aceea care se întoarce împotriva noastră şi ne dă lovitura aplicată asupra altuia. Noi, oamenii, n-am înţeles de ce Isus a spus “întoarce şi celălalt obraz dacă eşti lovit”, dar poate că a venit vremea să înţelegem clar că putem fugi de oricine, putem păcăli la prima impresie lumea întreagă, putem ataca, aparent fără consecinţe şi ne putem

10

simţi fericiţi lovindu-l pe altul. Conştiinţa proprie, însă, ştie tot ce facem. Din noi înşine şi de noi nu putem fugi, aşa încît într-o zi…ne vom confrunta cu bumerangul pe care l-am aruncat. Asta-i legea spirituală. Cine o înţelege nu mai îndrăzneşte niciodată să atace pe nimeni, dar dacă este atacat..acceptă şi întoarce obrazul. Cel ce înţelege “legea spirituală” va dori să facă numai bine şi se va strădui să-şi creeze o karma pozitivă. Va fi destoinic în a ajuta, a iubi, a construi, a înţelege, a ierta şi a căuta în toate…ce-i bun pentru toţi. Ca om poţi greşi. Ca om, poţi înţelege eronat. Ca om…este posibil să cazi în capcanele omului. Dar, dacă zi de zi încerci să fii mai bun şi dacă faci tot ce poţi să trăieşti în lumea aceasta ca o celulă, în strădania de a funcţiona corect pentru binele sistemului pe care-l hrăneşti, ai acces la frumuseţe. La energie. La bucurie. La ceea ce hrăneşte valorile reale ale existenţei. Unui om nu-i trebuie mii de palate şi zeci de camere să doarmă, căci el poate dorimi în una singură. Nu are nevoie de resurse nelimitate, căci stomacul şi toate funcţiile sale biologice au limitele lor. Unui om nu-i foloseşte să fie “cel mai tare” dintre toţi! Dar, cu siguranţă, oricărui om îI foloseşte bunătatea, blîndeţea, discernămîntul, capacitatea de a dărui şi a iubi. Aşa ne facem o karma bună. ŞI însăşi puterea karmei..ne sprijină şi cînd greul pare de netrecut.Publicat de Maria Timuc la 18:57 Un comentariu: vineri, 27 aprilie 2012

Despre vină”De fiecare dată când luăm hotărârea de a înceta să mai condamnăm faptele unei persoane și încercăm, în schimb, să o înțelegem, propriul nostru depozit de vină inconștientă se micșorează”, spune David Hawkins în cartea sa ”Vindecare și recuperare”(Ed. Cartea Daath), o carte pe care v-o recomand, pentru că veți găsi în ea diferite tehnici de vindecare, insolite, într-un anume fel, dar cunoscute, altfel, căci noi le folosim instinctiv în momentele de viață dificile. Tehnicile de depășire a fricii sunt, poate, unul dintre cele mai bune daruri ale acestei cărți, fiindcă frica, așa cum veți vedea la Hawkins, chinuie pe toată lumea, în diferite feluri și în diferite împrejurări de viață. Una dintre emoțiile ascunse sub frică este vina, ne spune Hawkins, care – iată – nu provine neapărat din faptul că noi facem lucrurile bine sau rău, că greșim sau că nu greșim la nivelul faptelor, al alegerilor de viață, cât au o sursă interioară, în mintea și în emoțiile omului. Judecata noastră, dreaptă sau nu, naște vina, iar vina naște frică în noi, ne spune Hawkins și aș vrea să subliniez în mod deosebit legătura dintre frică, vină și judecată. De ce aș vrea să subliniez? Pentru că aceste trăiri aparțin speciei umane, iar ea, specia, luptă lăuntric sau în exterior cu forțe și concepte cu totul diferite decât cele amintite aici, axa judecată – vină – frică. Noi, oamenii, vrem să ne vindecăm de frică prin acțiuni, prin fapte bune, prin corectarea greșelilor și acest lucru nu-i rău, dar – iată –nu-i suficient, căci, fără a fi eradicată cauza, adică judecata mentală, noi ne vom confurnta din nou și din nou cu frica și vina inconștientă, ale căror consecințe, în interior, în psihologia noastră, în corp, ca și în viață continuă să producă efecte și consecințe distructive. Pentru ca frica, de orice natură ar fi ea, să piardă energie și puterea pe care o are asupra noastră, avem nevoie să înțelegem importanța renunțării la ”judecată”, critică, ostilitate față de noi înșine și față de alți oameni. În locul judecății, să ne folosim rațiunea pentru a înțelege. Iată înlocuitorul judecății; înțelegerea. Și asta-i de subliniat! Sigur că, pentru a înțelege avem nevoie de exercițiu spiritual, avem nevoie să practicăm iertarea și acceptarea. Dar putem să ne punem și întrebări de genul ”la ce-mi folopsește să critic acest om sau această situație”? Dacă vom înțelege că judecățile noastre nu ne fac mai deștepți, criticile la adresa altor oameni nu ne sunt de folos în mod real (cu toate că lumea pare a exista pe baza criticii, iar critica pare a fi eroul de succes al vremurilor noastre, cel puțin la exterior!), vom simți mai puțin impulsul de a critica, de a judeca și a găsi vinovați. Lumea judecă, dar asta costă; rezervorul de energie negativă inconștientă se mărește și produce evenimente mai devreme sau mai târziu. În relația cu ele se trezește frica, se trezește vinovăția și se trezește judecata iarăși și iarăși. Dacă ne-am judeca mai puțin, dacă am înțelege mai mult lumea și am accepta-o așa cum este, s-ar putea să simțim mai puțină vină și mai puțină frică. Este posibil ca asta să ne ridice energetic și să ne fie călăuză pe drumul către iubire, bunăvoință și înțelepciune. Lumea din jurul nostru ne va da tot timpul motive de a avea probleme. Lumea ne va provoca mereu, mai mult sau mai puțin, dar ar putea fi important ca noi să ajungem în punctul în care să nu ne mai fie atât de frică de ceea ce se întâmplă în lume, de provocările pe care ni le

11

oferă oamenii apropiați, de pierderile și problemele noastre, de vreme ce frica de toate acestea s-a diminuat prin renunțarea la puterea judecătorului din noi. Hawkins spune că noi folosim frica drept forță protectoare și credem că ea ne ajută să evităm problemele, când, de fapt, frica ne atrage problemele și ar putea fi una dintre cele mai mari cauze ale lor. Așadar, să înțelegem mai mult, să judecăm mai puțin înseamnă să ne simțim mai nevinovați, așa cum suntem, de altfel, și să ne apropiem mai mult de adevărata păutere care ne spirjină viața; Sinele nostru divin.Publicat de Maria Timuc la 12:41 Niciun comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

miercuri, 4 aprilie 2012

Cu inima-n lăcașul rugăciuniiOamenii au capacitatea interioară de a se ruga în două ipostaze complet diferite; fie în clipele cele mai negre, mai disperate ale vieţii lor, fie în momentele în care sunt conectaţi..la frecvenţele înalte ale iubirii şi ale rugăciunii. Neputiinţa de a ne ruga este obişnuită, adesea inconştientă, iar atunci cînd apare în conştiinţă este trăită ca o disperare, ca o stare alarmantă a fiinţei, ca un sentiment de pierdere şi îndepărtare de lumină. Sunt perioade în viaţa noastră în care ne rugăm cu uşurinţă, starea de rugăciune se află în minte continuu şi atunci avem puterea de a ne ruga deopotrivă în tramvai, pe stradă, la iarbă verbe, într-un magazin aglomerat, într-o biserică sau în toiul unei petreceri. Sunt şi perioade în care rugăciunea dispare din interioul nostru; mintea rătăceşte, sentimentele rătăcesc şi noi ..mergem prin viaţă ca şi cum am merge prin întuneric, aproape bîjbîind. De ce, oare, nu mai putem să ne răgăm atunci cînd simţim persistent că nu putem? Cum se face că ne încurcăm în cuvintele rugăciunii “Tatăl Nostru” şi ne trezim că mintea se gîndeşte la cu totul altceva chiar atunci cînd noi spunem rugăciunea? Este absolut evident că uitarea aceasta nu este o întîmplare. Rugăciunea nu poate fi făcută oricînd şi nici de către oricine pentru că puterea de a ne ruga se află într-un “cîmp” anume..Într-un cîmp în care predomină credinţa, iubirea, speranţa, curajul, lumina şi recunoaşterea puterii lui Dumnezeu drept călăuză a vieţii. “În Casa Tatălui meu multe lăcaşuri sunt”, spunea Isus. “Lăcaşul rugăciunii” cere să locuieşti cu mintea şi cu inima în el pentru a te putea ruga. Dacă tu locuieşti, însă, în “casa urii, or a fricii”, dacă locuieşti în casa suferinţei mentale este ca şi cum ai locui într-o groapă de gunoi, dar ai vrea să vezi din ea marea şi florile minunate ale cîmpului. Conştiinţa noastră nu poate accesa bucuria, or puterea de a se ruga dintr-o stare..în care lipseşte bucuria şi credinţa în intervenţia divină. În casa fără ferestre nu intră soarele; astfel, nici în mintea întunecată nu poate intra starea de rugăciune. De aceea nu mai putem spune nici “Tatăl Nostru”, o rugăciune pe care ştim din copilărie. Uităm pentru nu suntem conectaţi la..lăcaşul rugăciunii. ŞI tocmai uitarea aceasta trebuie să ne ajute; să insistăm, să repetăm din nou şi din nou rugăciunea, să persistăm în gînduri plăcute, frumoase şi-n dorinţe de bine pentru toată lumea, pînă ce mintea se va restabili în “lăcaşul rugăciunii”. Neputiinţa de a ne ruga este un semnal de alarmă, care ne vorbeşte despre căderea minţii noastre din lumină. Mintea nu poate primi gînduri plăcute dintr-o minte întunecată. Noi nu locuim numai în case, în apartamente, în colibe, or pe străzi; locuinţa noastră autentică se află în interior. ŞI, după cum ne sunt gîndurile, aşa ne este..lăcaşul lăuntric. Rugăciunea se află într-un lăcaş luminos al conştiinţei umane; cine-l accesează cu adevărat îI va cunoaşte şi efectele benefice..Tot în lăcaşul de lumină al conştiinţei se află dragostea, credinţa în Cristos, frumuseţea, înţelepciunea, iertarea sau bucuria.Publicat de Maria Timuc la 15:56 Niciun comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

marți, 20 martie 2012

Aceeași fereastră, alt peisajNoi, oamenii, trăim doar aparent în aceeaşi lume! Nici măcar la modul fizic al cuvîntului nu ne mişcăm în acelaşi spaţiu. Lumea fiecăruia se deschide în conştiinţa sa şi prin ea. Noi nu vedem lumea, nu vedem oamenii şi nu putem, în nici un caz, să percepem acelaşi adevăr. Toate noţiunile existenţei se află..în

12

conştiinţa care le priveşte. În sufletul ce le iubeşte sau nu, în emoţiile şi-n starea de spirit a fiecărui om. Pentru un om în conştiinţa căruia se află pe moment o stare profundă de nefericire, lumea exterioară nu este una ..fericită. Oricît de strălucitoare i-ar fi existenţa, oricîtă frumuseţe, iubire sau bogăţie l-ar înconjura pe cel nefericit, el va avea vedea prin ochii conştiinţei sale o lume populată de nefericire.

Un om pragmatic, raţional, lucid şi…stăpîn pe el însuşi la un oarecare nivel al experienţei va privi către lumea intuiţiei, a iubirii, a copilăriei sau a frumuseţii de la nivelul pragmatismului său. Pur şi simplu, noi nu putem recunoaşte alte nivele ale conştiinţei şi ale realităţii în care conştiinţa noastră nu percepe. Nu este prezentă şi, în consecinţă, nu cunoaşte. Neînţelegerile nenumărate care populează realitatea şi, adesea, ne aduc în stări conflictuale cu oamenii provin din nerecunoaşterea şi neînţelegerea diferenţeleor de percepţie, care marchează diferitele niveluri ale conştiinţei. În mintea şi-n inima fiecăruia circulă gînduri, idei, percepţii, convingeri şi credinţe din domeniul personal de experienţă, ca şi din cel colectiv. Experienţa personală ne conectează şi ne leagă de cea colectivă, corespunzătoare nivelului nostru de conştiinţă. Dacă pentru noi lumea este ca un biet…călător, în bătaia sorţii, expus de către un Dumnezeu fragil sau inexistent la tot ce înseamnă suferinţă şi lipsă de speranţă, atunci…toate frumuseţile lumii, speranţele, încrederea, iubirea, frumuseţea şi dăruirea nu se vor putea arăta…nici în interior, nici în exteriorul nostru. Emoţiile, convingerile, credinţele, sentimentele şi gîndurile ce ne vor însoţi vor purta pecetea şi amprenta completă a cîmpului/ nivelului de conştiinţă din care privim noi înşine. Acesta este motivul pentru care…omul nu poartă o vină pentru opiniile sale exprimate, cît o responsabilitate pentru ceea ce alege să creadă, să simtă, să exprime şi să faptuiască.

A ieşi de sub puterea unui cîmp al conştiinţei, în care suferinţa şi judecata, agresivitatea şi lipsa de bucurie, prioritatea unor valori…din care lipseşte iubirea sau măcar simpla afectivitate nu-i atît de simplu pe cît am putea crede. Mecanismele de purificare ce se pot declanşa ca o consecinţă a unei decizii de acest gen ar putea fi insuportabile pentru majoritatea oamenilor. Acesta este motivul pentru care evoluţia spirituală a omului este una lentă sau, adesea, evitată. Inconştient omul ştie că, pentru a ieşi din lumea pe care o vede în sine, trebuie să se confrunte faţă-n faţă (de data aceasta din afară) cu acele “entităţi” de care nu poate trece fără pierderi. Lumea suferinţei încearcă să te convingă de existenţa ei şi de inexistenţa lui Dumnezeu, atacîndu-te violent. Lumea suferinţei, a agresivităţii, a urii, a durerii, a fricii şi-a disperării îşi pierde energia doar atunci cînd …omul nu mai crede în ea. Dar, pentru aceasta el trebuie să vadă de la un alt nivel al conştiinţei sau, mai bine spus, lumea credinţelor, a convingeirlor, a sentimentelor, valorile şi preferinţele sale interioare să se restrucureze în mod esenţial. Fără această schimbare interioară, vom privi de la aceeaşi fereastră acelaşi peisaj; precum în lăuntru, aşa şi în afară!Publicat de Maria Timuc la 14:54 Un comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

vineri, 2 martie 2012

MartisorOrice gand frumos este un martisor.Orice gand bun este un martisor.O imbratisare e un martisor.Toate lucrurile frumoase se nasc, insa, din iubire si de aceea iubirea este cel mai ravnit, mai minunat, mai drag si mai maret martisor pe care-l putem darui sau primi in viata. Sa aveti o primavara frumoasa si un suflet ca o primavara, mereu imbracat in iubire, pentru ca martisorul sa va insoteasca in fiecare zi, in toate lucrurile pe care le simtiti si le faceti.Publicat de Maria Timuc la 14:36 2 comentarii: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

13

marți, 28 februarie 2012

Vindecătoarea sinceritateAm observat în ultimul timp un copil de patru ani, care spune ”Mă doale bulta”, când ar vrea să spună ”nu vreau să mănânc” sau ”nu-mi place să mănânc asta”. Copilul de patru ani a învățat, deja, să nu fie sincer. El se protejează prin mica minciună, evită să fie certat și evită să spună că nu-i place mâncarea cu pricina. Poate că un soi de copii de patru ani rămânem și noi, fie și dacă ajungem pe la 80 de ani. Cu timpul, însă, lipsa de sinceritate se elevează, devine mai pronunțată, devine un tipar care se ascunde chiar și de noi înșine. Cu timpul, durerea de burtă devine chiar reală. Te doare burta când nu-și place să mănânci ceva, or nu-ți place atitudinea unui om. Te doare burta când nu vrei să mergi la slujbă, să înveți sau să faci dragoste cu omul iubit. Sigur, uităm că pe la patru ani nu puteam să spunem ce anume ne doream cu adevărat; că ne place, că nu ne place un lucru. Copilul de patru ani umblă cu noi o viață întreagă și se manifestă sub forma diferitelor dureri fizice, a diferitelor problemele de viață, cauzate - în fapt - de lipsa noastră de sinceritate.

Tocmai pentru că lipsa sincerității cu noi înșine poate sta la rădăcina unor comportamente, atitudini, alegeri, dureri fizice sau emoționale, a ne recupera sinceritatea față de noi înșine ar putea fi un pas decisiv către vindecarea copilului interior, nevoit să pretindă la patru ani ”că-l doare ceva” când ”nu vrea ceva”. Ce nu vrei să faci, ce-ți displace când te doare ceva? Când ești tulburat, te simți singur, te doare capul, ți-ai scrântit piciorul sau cine știe ce altă problemă te frământă, ce nu vrei, de fapt, ce nu-ți place, ce respingi? Să restaurezi adevărul în tine ar putea ajuta la vindecare. Să fii sincer cu tine înseamnă să știi exact ce vrei, ce nu vrei, ce-ți place, ce-ți displace, să ai conștiința clară. Clarificarea și sinceritatea au rădăcini identice, sunt ca florile ieșite din același bulb. Sinceritatea lucrează asupra câmpului nostru mental, emoțional și fizic și face să dispară durerile, care n-au fost altceva decât un limbaj al copilului din noi, un fel în care am spus o minciună pentru a ne apăra adevărul. Să știi exact ce vrei, nu simbolic, nu prin durerea de cap, de burtă sau de picior te poate scăpa de împricinatele dureri, fiindcă ele nu mai au motiv să persiste atâta vreme cât mesajul adevărat este, deja, conștientizat, asumat și afirmat. Sinceritatea este vindecătoare și încă una care nu cere bani. Sinceritatea poate vindeca o mulțime de dureri pe care le-am imaginat în copilărie pentru a ne apăra adevărul, care-i supăra pe adulți.Publicat de Maria Timuc la 14:49 Niciun comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

luni, 20 februarie 2012

Când picură...ploaiaCîteodată ai nevoie de un zîmbet ca să te simţi fericit. Sau, cine ştie cum, mergînd pe stradă, cu privirea azvîrlită spre trotuarul moleşit de căldură, simţi în tine brusc, un cîntec. Un refren tembel, care se zbenguie în mintea ta, se cîntă singur, aproape aiuritor. Şi nu vrei să înţelegi de ce se cîntă cîntecul, fiindcă simţi cum în tine creşte senzaţia de iubire, de bine, de linişte, de imponderabiliate. Pluteşti zburdalnic prin sufletul tău şi prin hăţişurile neînţelese ale lumii înconjurătoare, nimic nu te face să te simţi fericit, totuşi, o ciudată stare de bine te invadează. Fericirea fără motiv este ca şi clipa căreia nu-i trebuie motivaţie să fie, nici nu-i trebuie motivaţie să treacă. Este stare, închisă în necunoscutele grote ale inimii umane. Este picurul de ploaie care aduce bucurie plantei prin simpla sa cădere din cer. Nu-ţi trebuie palate să fii fericit, ci un suflet predispus spre fericire. Un suflet dipsus să guste mărunţişurile existenţei se surprinde pe sine însuşi învăluit în tainica izbîndă a bucuriei, în tainica trecere a timpului. Fericirea nu este o ridicare absurdă a sufletului pe culmile înalte ale existenţei sociale, nici efectul unui surplus de endorfine, revărsate din creier în trup, nici urmarea suavă a unei poveşti de iubire. Fericirea este simplă, iar naturaleţea ei are ceva din aerul diafan al picăturii de ploaie, ceva din misterul orbitor al nopţilor cu stele, ceva din zîmbetul inconştient al unui nou născut. A fi fericit înseamnă a fi predispus pentru fericire. A fi nefericit înseamnă a găsi în nefericire ceea ce este fericirea. Între starea de fericire şi starea de nefericire se interpune o pauză îndelungă. Pauza dintre bucurie şi tristeţe este însăşi rutina. Este alergarea

14

noastră continuă şi neobosită, alergarea inconştientă la un cros obligatoriu:crosul vieţii. Ne nervează copiii noştri, apoi ne bucură: avem probleme la slujbă, apoi brusc totul intră în normal, avem de făcut cutare şi cutare lucru, de mers la piaţă, de spălat rufe, de gătit, de făcut un proiect pentru slujbă. Toate acestea ne macină nervii şi nici nu ştim că nervii măcinaţi sînt plata noastră pentru dorinţa şi aspiraţia către fericire. Dar, înainte de asta, nervii măcinaţi sînt expresia alergării inconştiente pentru supravieţuire.Dintr-o dată, ceva zvîcneşte în sufletele noastre, se zbate, rîvneşte departe, doreşte altceva. Dintr-o dată, lipsa unui vis te azvîrle în băltoaca nefericită a sufletului tău. Fără un vis, fără o dorinţă, fără un scop totul pare pierdut, prăbuşit, iar tu învinsul care nu mai găseşte scopul alergării sale. Poţi fi nereficit pentru un cuvînt, cum prăbuşirea sufletească poate avea la bază o simplă frustrare, o simplă nevoie de afecţiune, încă neîmplinită sau, poate, refuzată. Între fericire şi nefericire, aşzate la capetele opuse ale sufletului nostru, rutina îşi înfierbîntă existenţa. Fără rutină n-am şti, poate, că putem fi fericiţi atît de uşor. N-am putea simţi cît de uşor putem să ne fim nefericiţi. Nevoia de extreme şi de ponderare defineşte dimensiunea sufletului uman, care nu poate supravieţui în condiţii de fericire continuă, de nefericire continuă sau de rutină continuă. Alternarea este schimbare şi schimbarea este trăire. Totul este să ştii cînd picură ploaia, cînd simţi un cîntec bizar în tîmple..să ştii atunci că eşti..fericit.Publicat de Maria Timuc la 14:24 Un comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook


Cel ce poate daruiNi se pare uneori că nu mai putem supravieţui fără o fiinţă anume, fără o casă, fără o slujbă sau fără..un acaret oarecare. Ne simţim răniţi adînc în călcîiul care ne aduce deplina sugrumare şi trăim atunci ca şi cum ne-am prăbuşi cu un spersonic. Nebunia face ca noi să reacţionăm adesea disproporţionat chiar pentru flecuşteţuri, să ne cuprindă toată disperarea pentru cinci lei pierduţi, cum o notă de patru pe care o ia copilul la şcoală să se facă drama dramelor. Avem un talent nesăbuit al disperării. Zbaterea noastră ne ajută să ne justificăm statutul de victimă a altora, a vieţii, a copiilor, a nevestei, a amantului, a societăţii sau a..sorţii. Şi aceasta fiindcă n-am recunoşate în ruptul capului că nu avem capacitatea de a fi fericiţi. Cînd apare în viaţa noastră un..surîs oarecum liniar al zilelor, al nopţilor, o abordare banală a mişcării şi a trăirii, ne plictisim..amarnic.Furaţi de iluzia că ceea ce este interzis ne aduce fericirea, începem o goană nebună după obiectul..cu pricina şi-n plină desfăşurare a evenimentelor ne rupem genunchii, sufletele, minţile, poalele şi picioarele, uneori chiar vieţile..Facem infarct pentru un salariu pierdut, ne apucă durerea de ficat pentru o faţă de masă pătată, ne credem în iad de îndată ce..ne părăseşte ixulescu. Nu mai avem deloc simţul adevăratei drame şi al adevăratului necaz, pentru că majoritatea dintre noi n-au trăit vremuri de război, n-au smuls rădăcini..de plante să le arunce în oală, n-au avut copilul..la urgenţă niciodată şi nu s-au trezit ei înşişi într-o stare limită. Aceste drame există aproape de noi, se desfăşoară permanent şi constant. Mulţi oameni suferă de foame, de frig, mulţi oameni..se luptă cu moartea şi mulţi luptă într-adevăr cu viaţa. Noi, cei de pe margini, putem măcar să observăm în trecere acestea, atît pentru a întinde mîna să-i alinăm pe cei ce suferă, cît şi pentru a înţelege cît ne alintăm cînd ni se pare că se dărîmă mapamondul. A privi prin comparaţie devine alinător şi capătă chiar un iz de privire mistică, acea privire care să ne ajute, totuşi, să înţelegem că ne lipseşte doar ceea ce vrem să credem că ne lipseşte. Cel mai adesea lipseşte capacitatea de a ne conecta la firul fierbinte al realităţii şi a arunca un ochi..plin de generozitate către ceilalţi. A ne plînge de milă este..un obicei. A ne fi milă de alţii..este ceea ce ne ajută să scăpăm de obicei. Pentru că, ocupat cu mila pentru altul, uiţi să-ţi mai fie milă de tine şi atunci devii mai eficient în a..trăi decît în a te preface că trăieşti. Dar noi, în numele milei de sine, le dăruim oamenilor aropiaţi multă suferinţă, precum şi reproşul că ei nu izbutesc să ne facă fericiţi. De fapt, nimeni nu ne aduce fericirea pe tava cu ceai. Fericirea este o licoare fermecată pe care o are cel ce mai întîi o poate dărui.

15

marți, 31 decembrie 2013

Ce mai mare realizare a vieții!Nu cred că putem face mai mult într-o viață decat să ne cunoaștem pe noi înșine, să dăm deoparte perdeaua de ganduri, de trăiri, de emoții negative, de prejudecăți și de închipuri, pentru a găsi dincolo de ea strălucirea ființei care suntem, iubirea și lumina ce ne așteaptă în noi înșine.Întrebarea aceasta; ”Cine sunt eu?” are un răspuns care nu poate fi rostit, un răspuns fără cuvinte, unul care trebuie trăit, trebuie simțit, trebuie înțeles în lăuntru. Pentru ca noi să ajungem la răspuns, nu avem nevoie să știm mai mult la nivel intelectual, să învățăm mai mult, ci să ne dezvățăm de tot ce am învățat, să abandonăm răspunsurile mentale, facile, superficiale, să redevenim copii, dar conștienți de starea noastră. Oricat de bătrani am fi, la capătul căutării de sine vom regăsi inocența copilului din noi și o vom trăi în stare de trezire a conștiinței. La capătul lungilor șiraguri de suferinți, inerente condiției umane, strălucește fantastic și halucinant lumina care ne poartă în această călătorie splendidă, unică - poate - în univers, numită...viața noastră. Iluziile și percepțiile suferinței, ale bolii, ale deznădejdii umane se zdrobesc sub puterea copleșitoare a iubirii ce va izvorî din suflet, din întreaga noastră ființă, și acolo, numai acolo, în acea trăire vom trăi certitudinea existenței lui Dumnezeu. Pentru că îl căutăm pe Dumnezeu în timp ce ne căutăm pe noi înșine, căutarea de sine devine cea mai înaltă realizare a existenței noastre. Asta este credința mea și de aceea vă doresc pentru anul ce vine, pentru anii ce vin să faceți pași mari către voi înșivă, să întindeți mainile deasupra dificultăților și a deziluziilor și să aflați că ele se pot împrăștia la fel ca norii atunci cand creștem în cunoașterea de sine și în înțelegerea că suntem mai mult decat un trup, că prin trupul nostru se exprimă lumina necreată, spiritul și frumusețea fără seamăn a lui Hristos.La mulți ani cu dragoste!Publicat de Maria Timuc la 12:47 Un comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

miercuri, 11 decembrie 2013

ȘI amintirile pot fi vindecate

Experiența vieții e noastre e mai degrabă autohipnotică ; e mai mult autosugestie și, pentru că-i așa, e important să știm că gandurile negre, lăsate să umble nestingherite prin minți, ne crează impresia că există o putere fantastică în ele și o realitate indubitabilă.În fapt, ele sunt doar înregistrări ale experiențelor noastre din trecut, în primul rand, experiențele așa cum au fost percepute de copilul din noi și nu neapărat așa cum s-au întamplat ele.Fiecare gand diferit pe care-l alegem conștient ne poate scoate din gropile comune ale suferinței interioare, fie și dacă aceasta-i consecința unor întamplări nefericite a căror realitate se desfășoară în prezent. Fiecare gand bun, pe care-l alegem ca alternativă pentru unul distructiv sau lipsit de energie, are puterea de a corecta percepția ”din trecut” și, în consecință, de a corecta trecutul însuși. Trecutul e o înregistrare (amintirea) a felului în care noi am perceput experiențele acolo, atunci, de mult. Nu putem schimba oamenii care au trecut prin viețile noastre (nici nu avem puteri magice, care să ne ajute să-i schimbăm pe cei prezenți azi și acum în ele), nu ne putem schimba experiențele fizice, dar putem schimba orice percepție, orice emoție pe care am trăit-o în relația cu oricine și cu orice, iar asta echivalează cu o vindecare în propria conștiință. Această shimbare aduce vindecare a ființei care s-a simțit rănită sau a rănit, eliberează ființa din prezent de emoțiile distructive și ne ajută să ne simțim plini de iertare și de înțelegere față de toate ființele care au ”fost” în viețile noastre. Pană a ajunge acolo, însă (distanța de la suferință, durere sau

16

furie la înțelegere și compasiune presupune să acceptăm faptul că avem de făcut un drum lung de la întuneric către lumină) ar trebui să știm că avem puterea de a ne vindeca amintirile, avem libertatea absolută de a ne dezlega de trecut(de tați și de mame care ne-au rănit, ne-au părăsit sau de cine știe ce alte clipe de coșmar ale copilăriei noastre), dar că, acest lucru presupune să privim permanent doar spre noi și să știm că nu suntem sclavii emoțiilor noastre negative, așa cum tindem că credem, ci doar creatorii lor. Asta-i vestea bună, căci creatorul poate să-și schimbe creația și făcand aceasta poate să-și schimbe viața!Publicat de Maria Timuc la 22:58 Niciun comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

miercuri, 27 noiembrie 2013

Atingerea diafană a unui nou început

”Aceasta este o invatatura-cheie, un mesaj dintre cele mai importante.Bunatatea Universului este infinita.Atunci cand ceva "arata ca si cum" s-ar epuiza, nu te agita.Aceasta, sau altceva mai bun, este pe drum.Suficienta este ordinea naturala a lucrurilor.Binele nu se epuizeaza niciodata - desi isi poate schimba forma.Ai inteles ultima parte a acestui mesaj?”(Neale Donald Walsh – traducere Editura For You)

Iată ce mesaj frumos; ”cand ceva arată ca și cum s-ar epuiza, nu te agita. Aceasta sau altceva mai bun este pe drum”! În aceste cuvinte simple se ascunde o metodă psihologică, o cale care ne poate ajuta să vedem în lucrurile ”epuizate”, precum sfarșitul unui ceva, a unei relații, a unei situații, în respingere, în pierdere, fie ea o pierdere în dragoste sau una de orice altă natură, atingerea diafană a unui alt început. Ne simțim blocați și îmbrățișăm fără discernămant lamentările minții, durerea, însingurarea și neliniștea în fața unei situații ”epuizate” doar pentru că privim cu fața întoarsă către porțile închise. Viața are întotdeauna porțile larg deschise, dar mintea privește obsesiv - și asta întotdeauna – spre locul prin care nu se mai poate merge. Mintea privește barajul, buturuga sau ”drobul cu sare” și nu vrea să accepte că s-ar putea ca și-n baraj să fie ascunsă ”frumusețea și binecuvantarea Binelui”.Mintea trebuie antrenată să-și amintească întotdeauna că Răul s-ar putea să fie, uneori, o altă formă pe care o ia Binele. Al doilea pas pe care mintea îl poate face către libertate și seninătate în fața unei situații ”epuizate” ar fi ca ea să privească spre ceea ce i se deschide atunci cand altceva se închide, spre posibilități și nu spre pierderi, spre viitor și nu spre trecut...Toate cărările duc spre Bine, asta-i esența! Cheia e să să speri și să -ți amintești că-i o singură ușă închisă și o sută deschise; lasă calea blocată în urmă și mergi tot înainte, cu fața către soare. Soarele interior strălucește și noaptea atunci cand mintea are bunăvoința să ...privească cu discernămant și, mai ales, clar, clar!


Drumul tău, drumul învingătorului

În calea fiecăruia dintre noi nu apare mai mult decat putem duce, cum zice un proverb plin de înțelepciune. Celor mari li se dau mari obstacole doar pentru că le pot depăși, pot obține din ele învățături extraordinare

17

și daruri ce pot deveni chei și căi surprinzătoare pentru creșterea conștiinței proprii, a creșterii nivelului de conștiință a celor dragi și, în unele cauzuri, a nivelului de conștiință colectivă. Învinși suntem doar atunci cand ne permitem singuri să ne simțim învinși și cand credem că a fi învins este posibil. Întunericul nu-i altceva decat absența luminii; noi avem să apăsăm butonul potrivit, să dorim și să credem că-i posibil, să nu ne imaginăm alt scenariu decat pe acela al învingătorului, să credem că drumul nostru este sigur un drum către fericire!

Publicat de Maria Timuc la 14:45 2 comentarii: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

vineri, 15 noiembrie 2013

Drumul către noi înşinePublicat de Maria Timuc la 12:16 Niciun comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook


Puterea autosugestiei

Am vazut recent pe Discovery un documentar interesant; experimente deosebite despre puterea minții și despre ceea ce se întamplă în trupurile noastre, ca și în creierele noastre ca o consecință a felului în care gandim și ne sugerăm nouă înșine ”diferite” lucruri. Un psiholog a dus un grup de studenți într-un bar și le-a spus că experimentul pe care îl face presupune ca ei să bea bere și să discute orice doresc. Studenții au crezut că berea era cu alcool, dar numai trei dintre berile de la masă aveau alcool. Studenții s-au încins la discuții, timpul a trecut, au băut fără oprire și, după un timp, surpriză; toți studenții erau beți. Ochii le deveniseră mici, fețele transfigurate, exact ca persoanele care au băut mult într-o seară. Ei se îmbătaseră cu bere fără alcool. ”Efectul Placebo”; să te îmbeți cu bere fără alcol pentru că ai crezut că are alcool, nu poate fi altceva decat un efect al puterii propriei minți.

Acest documentar m-a inspirat să mă gandesc la ”o meditație de seară”, care să funcționeze ca o sugestie pozitivă, vindecătoare pentru creierul, respectiv pentru trupul și ființa celor ce o vor citi. Dacă ne putem îmbăta cu bere fără alcool, atunci ne putem sugera nouă înșine idei care ne pot liniști mintea și, mai mult, pot crea tipare neuronale noi în creier – desigur, prin repetiție, perseverență și credință. Mintea noastră are o putere colosală, de aceea avem nevoie să-i sugerăm continuu ceea ce vrem să trăim, să o hrănim cu sugestii pozitive, cu rugăciune, cu meditație, cu ganduri care nu mai hrănesc structurile emoționale traumatice ale trecutului.De ce ”o meditație de seară”? Ei, bine, pentru că e deosebit de puternică sugestia pe care o acceptăm ca fiind reală înainte de a adormi. Subconștientul lucrează puternic în timpul somnului, iar creierul prelucrează ideile și gandurile noastre în timp ce dormim. Se poate ca sugestiile pozitive înainte de culcare să fie cu mult mai ușor și mai rapid înregistrate în subconștient, iar aceasta să ne predispună către vindecare mentală, emoțională, către calm și înțelepciune, către puterea de a trăi mai frumos fiecare zi a vieții noastre. Rugăciunea ”Tatăl Nostru” ar putea însoți această meditație de seară și aș recomanda chiar să punem capul pe pernă...cu ea în gand și în inimă, căci este singura rugăciune pe care ne-a lăsat-o Isus, iar puterea ei este neantrecută!

Propun acum un alt fel de a adormi, o ieșire din rutina mentală, din gandurile noastre pline de framantare, de neliniste, de tristete, de respingere, o ieșire din ”starea de negativitate”, pe care nu știm s-o stapanim în nenumărate imprejurări de viață. Să plantăm în mințile noastre semințele Harului, ale iubirii, ale păcii și ale acceptării, căci existența nu nu mai are nevoie de judecători, ci de vindecători. Ne putem ”îmbăta” cu

18

sugestii care-i fac bine creierului, trupului și, mai ales, vieții noastre. În locul urii, în locul neliniștii, în locul gandurilor inconștiente care ne populează mintea seara și ne fac să ne trezim dimineața obosiți și iritați, putem repeta...o sugestie pozitivă și o rugăciune. Perseverența va fi cheia acestui nou obicei; să meditezi și să te rogi seara la fel cum te speli pe dinți, să fie ceva ce face parte din obiceiul tău, doar că acesta este un pansament pentru mintea frămantată și un dulce elixir pentru inimă. Să adormim iubind, iertand, intelegand toate manifestarile existentei, fără emotii negative e un pas către armonie și lumină în noi înșine. Să ne îngrijim de mintea noastră, să gandim conștient, ceea ce vrem să gandim, ceea ce ne place și ceea ce ne aduce liniște sufletească va deveni în anii următori o prioritate și, cred din toată inima, simt asta, generațiile viitoare vor învăța la școală că gandul e o taină și că tot ceea ce gandim e rugăciunea noastră. Vor veni pe lume copii care vor stapani perfect puterea gandului și vor face cu gandul lumea pe care noi abia o intrezărim acum! Să ne îngrijim gandurile și de-a lungul zilei, căci în îngrijirea aceasta stă profund iubirea de sine și puterea de a fi atat de buni pe cat ne credem și ne permitem noi înșine să fim!

Dumnezeu să vă binecuvanteze!

Meditație pentru astă seară...(2)Meditație pentru astă seară...(2)Privesc în această zi care a trecut ca și cum m-aș privi pe mine însumi. Privesc în mine, în mintea mea și în inima mea, expresiile emoționale ale tuturor ființelor pe care le-am întalnit azi și le accept pe toate.Dacă am observat un om trist, accept tristețea lui ca pe-o desăvarșită expresie a existenței și-o binecuvantez. Dacă am întalnit pe cineva furios, privesc spre furia aceea, binecuvantand-o, căci și în ea e o tainică mișcare a vieții. Privesc fără judecată, fără manie și fără teamă suferința, furia, supărarea altor ființe, precum și propria mea supărare, îi accept pe cei din jur așa cum s-au manifestat azi și mă accept pe mine însumi în mod deplin.Îm această seară voi adormi fără să judec, voi accepta și voi binecuvanta toate ființele pe care le-am întalnit și mă voi binecuvanta pe mine însumi, fără să cataloghez vreo manifestare ca fiind bună sau rea. Toate sunt cum sunt și, dacă sunt, întrezăresc în ele un sens mai înalt, fie și dacă nu-l văd acum. În această seară renunț la explicații, la prejudecăți și la mandrie, în această seară văd viața în acceptare și înțeleg că ea e o expresie a perfecțiunii și a iubirii, chiar dacă am întalnit pe cineva care mi-a trezit ură sau resentiment sau dacă cineva a simțit ură și resentiment în relația cu mine.Adorm împăcat cu mine și cu lumea, iar maine mă voi trezi în bucurie și mă voi lăsa ghidat de energia ”acceptării” vieții, care va aduce către mine tot ce am nevoie. Mă voi trezi într-o nouă zi binecuvantată și voi culege din ea roadele acceptării pe care o cultiv conștient în această seară, înainte de a adormi. Existența este perfectă așa cum este; fie tristețe, fie bucurie, fie înțelepciune sau manie, pe toate le văd acum perfecte și bune pentru existență!Mulțumesc, Doamne, pentru această zi, pentru această seară și pentru că astăzi mă iubesc și mă accept pe mine așa cum sunt, iubind și acceptand toate experiențele acestei zile și toate ființele care le-au creat... Așa să fie și așa este!

Publicat de Maria Timuc la 15:09 4 comentarii: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

marți, 12 noiembrie 2013

Mică meditație pentru astă seară...(1)

În această seară îi dau lui Dumnezeu toate problemele mele.Îi dau lui Dumnezeu tensiunea, framantarea si toate gandurile de îndoială, de teamă sau de neliniște.

19

Las întamplările zilei să treacă și mă deschid către momentul prezent, intru în grația acestui moment și privesc în jurul meu. Ceea ce am acum cu mine și langă mine, chiar dacă pare că nu-i nimic, e tot ce am nevoie pentru a crește și a mă bucura.Îmi dau voie mie să fiu, să simt și să am bucurie!Îmi dau voie mie să mă eliberez de gandurile negative și să binecuvantez toate fiintele care-au trecut prin viața mea azi! Imi dau voie mie să adorm în această seară în deplină iubire, pace și îngăduință pentru toate ființele!Asa să fie, așa este!Publicat de Maria Timuc la 18:41 3 comentarii: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

luni, 11 noiembrie 2013

Mintea...ne minte că suntem singuri!

E cam ...toamnă, cam cenușiu afară.Azi am pus la cale o întalnire cu un prieten; ”Să-l inivitam și pe X, că e cam singur”, mi-a spus el! ”E cam singur”, asta mi-a ramas în ganduri, in vreme ce ma intrebam ”ce inseamna sa fii cam singur?” si dacă nu cumva e o stare pe care o alegi, mai mult sau mai puțin conștient? Vremea asta încețoșată, acompaniată de o adanca liniste, după o dimineata ce parea să persiste zgomotos în preajma mea, mi-a amintit că se vor aprinde curand luminile lui ”Craciun” pe strazi pentru a ne aminti că și întunericul poate fi învins, compensat și chiar plăcut. Dar, tot în zodia lui Crăciun e și ”singurătatea”, tot aici, în partea aceasta a anului, oamenii se pot simți mai singuri, nu pentru că ar fi mai singuri decat în restul anului, cat pentru că e mai persistent și mai evident faptul simplu că mulți alții ”au pe cineva”! Mai e și vremea cenușie, lumina slabă a zilelor, care impresionează creierul și-l predispune la dispoziții pline de nostalgie.Oare chiar suntem noi singuri? E ”singurătatea” un destin al ființei, e o realitate starea de singurătate, e în ea o vibrație ce ne face să ne treacă fiori de frig și să ne indispună pană acolo unde sfarșim prin a deveni mai singuri decat suntem, de fapt? E în singurătatea noastră și o ”plăcere” ascunsă, poate una ce ne hipnotizează să ne hrănim mental și emoțional dintr-o stare de victimă, din acea victimă, care pretinde că realitatea dezgustătoare sau doar apăsătoare a singurătății e impusă, predestinată sau e o stare conjuncturală, pentru care poate fi învinuită lumea înconjurătoare? Nu cumva ne ”place” inconștient să ne credem singuri uneori, nu cumva ne umezim mustățile de plăcere la gandul că alții ne fac singurătatea, ei ne exclud, ei ne spun ”nu”, ei nu sunt destul de buni, ei nu comunică, ei sunt superificiali? Alții nu ne iubesc, alții nu ne sună, ne ne caută, nu ne răspund...și gata, starea noastră de victimă s-a preparat!Noi am fi mai puțin singuri dacă am accepta că ...alegem să fim așa. Și atunci cand chiar am fi singuri am intra cumva în comuniune cu Sinele nostru, ne-am auzi mai mult pe noi înșine și ne-am putea simți pe noi, cei pe care-i evităm, de fapt, alergand prea mult, traind prea zgomotos, cautand in afară ceea ce găsim întotdeauna în interior. Singurătatea e o experiență subiectivă, o experiență care poate fi trăită ca întalnire cu Sine, ca reantregire de sine, deci ca bucurie și ca izbandă a luminii din noi, oricat de întunecate ne-ar fi zilele sau toamnele. E cineva cu noi întotdeauna, e cineva pe care nu-l putem trăi...în afara singurătății, în afara liniștii interioare, în afara bucuriei fără motiv, în afara cauzelor de bucurie ce se nasc în experiența vieții. E un infit în noi, un inifnit de lumină și iubire, spre care putem păși, pe care-l putem trăi și-i putem atinge visul doar...în bucuria singurătății.Prezența altor oameni nu-i o garanție a sentimentului de a fi împreună. ”A fi împreună” și ” a fi cu Sine” e forma supremă a comuniunii, este adevărul din care nu putem percepe singurătatea. În afara acestui fel sublim de a fi împreună, oricand ne putem simți singuri, și dacă ne rotim prin mulțimi. Egoul se va hrăni din starea noastră deconectată de la sine, ne va arăta că suferința singurătății ne vine din deconectarea de Sine și nu pentru că singurătatea noastră e reală. Egoului îi plac vinovații, îi place vina de orice fel, îi place victima și o hrănește cu motive, motivații și ganduri, pe care noi trebuie să ni le autodezvăluim și să le

20

vindecăm. Oricand putem fi cu cineva, cu altcineva, dar - dacă nu suntem cu cineva - e pentru că Egoul ne șoptește că fericirea noastră ar fi completă dacă am fi cu cineva anume, cu un el, cu o ea...Asta-i păcăleala ”singuraticului”, căci el nu acceptă să fie acolo unde este, cu cine vine în acea clipă, ci ...are o dorință de fericire și un nume pentru cel sau cea care-i poate rupe lanțul singurătății! În realitate, existența și divina Prezență ce-o animă, ne aduce mereu ceva, pe cineva, chiar nouă pe noi înșine, sugerandu-ne continuu și repetat că nu suntem niciodată singuri! Suntem doar deconectați de la Sinele nostru și inconștienți de ființele ce ne stau aproape, tocmai pentru ca noi să conștientizăm că ele, oricine ar fi, sunt CINEVA, că-n fiecare cineva există Dumnezeu și, dacă acela e atunci și acolo, atunci mintea ne minte că suntem singuri!

miercuri, 3 octombrie 2012

Vindecare și purificare spirituală

A venit la mine într-o zi un bărbat, care merge pe la toate conferințele spirituale și asta de ani întregi. Mintea lui e plină de informații, mereu învață ceva nou, dar - cu toate acestea - a rămas agățat într-o stare de ură viscerală față de călăii săi, de oamenii care l-au ținut arestat în vremea lui Ceaușescu. Maeștrii pe care-i întâlnește, metodele de tratament ale sufletului sau ale minții pe care le învață îl liniștesc pentru scurt timp, apoi îl vezi cu privirea ațintită în gol, evitând lumea, parcă pierdut în timp și-n spațiu, închis în lumea lui. ”Aș vrea să te ocupi de mine, să mă ajuți”, m-a rugat el! ”OK”, am zis. Dar, încă de la prima întâlnire cu el am aflat că nu-și iertase călăii, dar - mai ales - că nu vorbea cu mama lui, pe care n-o văzuse de ani întregi. Percepția lui despre propria mamă era un fel de dezastru. Plin de ură și de vinovăție, învinovățind, în același timp, se consola, ascunzându-și ura, neliniștea și vinovăția prin alergerea aceasta către tot ce era spiritual. L-am ascultat vrem de vreo două ore, i-am pus întrebări și la final i-am spus; ”Te pot ajuta, dar cu o condiție; să te deschizi către ideea de a-ți ierta mama și de a relua legătura cu ea. Când vei fi sigur că ești dispus să ierți sau să dorești să ajungi la iertare, te aștept”! Au trecut vreo doi ani de atunci, mă mai sună din când în când, ne mai ăntâlnim întâmplător, dar nu mai spune nimic despre iertare. Continuă să meargă la conferințe, păstrând ura în el. Spiritualitatea e ca un soi de pălărie frumoasă uneori, cum poate fi și religiozitatea fanatică, o pălărie care ascunde ”ura nevindecată” și toate traumele din trecut, care au lăsat urme adânci în minte și în suflet. Sunt cu totul de acord cu religia, sunt cu totul de acord cu spiritualitatea; ambele pot fi bune, ambele fac parte din și din viața mea, am găsit și eu în ele sprijin, înțelegere și fericire. Dar, dacă le folosim pe post de pansamente pentru răni inocnștiente, nevindecate, ne putem face rău. Iar unul dintre semnele clare ale fugii de sine și ale fugii de propriul adevăr este chiar alergarea de la un terapeut la altul, de la conferință la alta, de la un vindecător la altul. Toată această alergarea ne spune; ”Eu nu sunt vindecat, ceva e-n neregulă cu mine și cred că nimeni nu mă poate ajuta”. Asta-i adevărat; nimeni nu ne poate ajuta dacă ne punem tatuaje peste răni și dacă ne ducem către Dumnezeu doar fiindcă refuzăm să ne privim deschis rănile și problemele. Dacă aveți căutări de sine, căutări spirituale sau religioase, vă spun cu toată căldura și cu toată iubirea că nu ne putem îndrepta către adevăr, către Dumnezeu, către iubire și către vindecare a sufletului și a minții atunci când suntem plini de resentimente. Ura, sentimentul de vinovăție sau cel de culpabilizare a altor oameni,respingerea față de lume, frica și orice n-am iertat în trecut se țin după noi, se afundă în subconștient, sunt negate, reprimate și nerecunoscute. Fără să iertăm, să ne întoarcem la fiecare situație de viață, la fiecare persoană, care ne-a făcut cel mai mic rău, pentru iertare și înțelegere, vom merge plini de răni prin această viață. Vom mai pune pe fiecare rană câte-o amăgire, vom cunoaște un maestru sau altul, un vindecător sau altul, dar ceea ce ne doare nu se vindecă în absența conștienței noastre, care înțelege, iartă și iubește. Atenție, așadar, ceea ce căutăm nu-i în cer, ci în noi înșine. Nu-i în alt oraș, nu-i în altă țară, nu-i în Cosmos vindecarea noastră, ci aproape, în relațiile de viață cele mai apropiate. Poți să simți că iubești lumea întreagă, dar - dacă te întlnești cu mama ta și simți ură pentru ea - iubirea pentru întreaga lume își pierde puterea. Vindecarea, fie că are loc la nivel fizic sau nu, este un proces de înțelegere, conștientizare și iertare. Aceasta-i și purificarea spirituală, despre asta ne vorbește și Isus, ca toți marii mistici și iluminați ai lumii!

21

http://mariatimuc.blogspot.ro/2012/10/vindecare-si-purificare-spirituala.html

Publicat de Maria Timuc la 14:38 Un comentariu:

Trimiteţi prin e-mail Postaţi pe blog! Distribuiţi pe Twitter Distribuiţi pe Facebook

marți, 25 septembrie 2012

Sufletul vindecat

N-am scris de mult pe blog și vă rog să mă iertați pentru asta! În acest timp am avut unele căutări, unele explicații cu mine însămi, mi-am pus întrebări și am așteptat să se ivească răspunsuri. Sunt bine acum și sigură că ceea ce vă spun este chiar ceea ce cred, ce simt și ce-i adevărat pentru mine. Am avut nevoie de o reintrare în acord cu propriul meu Sine, cu propria rațiune, de o aliniere lăuntrică necesară. Această perioadă mi-a revelat un fapt straniu, dar pe care-l simt demn de toată atenția; ceea ce avem nevoie pentru a ne cunoaște pe noi înșine se află mereu în apropiere, lângă noi, în familiile noastre, la locurile de muncă, acolo unde ne trăim fericirile și nefericile. Tot ce ni se întâmplă, ne oglindește în măsura în care trăim o emoție - nu spun frumoasă sau urâtă, ci oricum ar fi, emoție să fie. Azi, după această perioadă a mea de introspecție și căutare,cred cu toată ființa că nu putem visa la iubire atâta vreme cât ne îndepărtăm de oameni, care ne-au rănit în trecut, dar o facem numai fizic, nu și în interior. Nu atingem iubirea, continuând să ne urâm mamele, tații, să învinovățim pe cineva pentru o situație din viața noastră, să respingem pe cineva și să păstrăm ranchiună, iritare, neliniște, frică sau orice altă trăire discordantă într-o relație, fie și în absența momentană a acelei relații. Cred că ceea ce nu iertăm, continuă să ne afecteze, căci în lipsa de iertare este judecată, iar judecata noastră nu-i dreaptă, căci Egoul judecă prin raportare la propriile sale experiențe. Egoul judecă subiectiv și de aceea el nu vede binele, iubirea sau frumusețe și sensul unei situații, cât judecă ceea ce nu știe despre el însuși, judecându-se pe sine. Iubirea se ascunde dincolo de judecăți, este un fel de a fi în lume, este o stare a existenței, este stare lăuntrică, ce nu poate fi atacată de judecățile noastre. Fără a iubi existența, lumea, fără a accepta tot ce ni s-a întâmplat vreodată în viață, ca fiind în sensul firesc al vieții însăși, fără înțelegere și iertare, nu suntem vindecați. Iar dacă nu suntem vindecați, suntem neliniștiți și viața continuă să ne arate prin evenimente aceasta. Ceea ce vedem ca fiind rău în jur este doar o stare ce reflectă percepția noastră. Lucrurile care-i fac pe unii să sufere, pe alții să se înfurie, pe unii să fie nefericiți, iar pe alții plini de ură ne apar firești, sunt spontan acceptate și nejudecate dacă noi nu avem obiecții și nu ne implicăm emoțional în ele. Vedem în lume ceea ce vedem în minte și asta-i uluitor. Trăim emoțiile în noi și vedem că lumea-i cauza lor. Azi eu aș spune că lucrurile nu au cauze decât în noi înșine și, atâta vreme cât percepția-i cauza, schimbarea percepției înseamnă schimbarea felului în care se petrec lucrurile în lume. A ne corecta percepția înseamnă, deci, a corecta cauza răului, pe care-l vedem în lume. A gândi diferit înseamnă a trăi diferit, a avea emoții diferite, a atrage în jurul nostru oameni, lucruri și idei ce ne vor arăta ca într-o oglindă pe noi înșine. Lumea se îmbunătățește când o privim cu înțelegere, cu ochii acceptării, ai sensului și ai frumuseții interioare. Până atunci, însă, va trebui să suportăm apariția în lumină a acelei lumi pe care-am văzut-o reală în trecut și care devine clară, vie, teribilă atunci când începem să renunțăm la ea. Confruntarea cu inconștientul nostru începe, cred eu, în clipa în care ne dorim să fim conștienți și să cunoaștem adevărul. Tocmnai această confruntare este obstacolul fundamental, tocmai de această confurntare ne temem, de ea fugim, căci ceea ce ne poate arăta oglinda despre noi înșine va trebuie să suportăm la fel cum un om suportă intervenția chirurgicală fără anestezie. Cunoașterea de sine nu-i atât de căutată tocmai pentru că această confruntare despre care vorbim aici este un fel de luptă cu forțele întunericului, iar trecerea prin întuneric ne poate aduce în stări copleșitoare. Cred, în același timp, că nu vrem să ne cunaștem pe noi, dar o facem obligatoriu, în virtutea legilor existenței. Momentele cele mai grele ale vieții noastre fac parte, aș zice, din acest travaliu al confruntării cu forțele întunecate din noi înșine. Dacă cerem adevărul, să ne așteptăm să nu fie chiar frumos sau numai frumos; în final, însă, izbânda conștienței devine un fel de a cuceri Everestul interior! Numai după confurntarea cu întunericul din noi putem percepe lumina, putem iubi și putem să ne simțim sufletul vindecat.

22

http://mariatimuc.blogspot.ro/2012/09/sufletul-vindecat.html

http://www.blogger.com/share-post.g?blogID=7267659722002537268&postID=7444997769380775565&target=facebook

http://www.blogger.com/share-post.g?blogID=7267659722002537268&postID=7444997769380775565&target=twitter

http://www.blogger.com/share-post.g?blogID=7267659722002537268&postID=7444997769380775565&target=blog

http://www.blogger.com/share-post.g?blogID=7267659722002537268&postID=7444997769380775565&target=email

http://mariatimuc.blogspot.ro/2012/10/vindecare-si-purificare-spirituala.html#comment-form

http://mariatimuc.blogspot.ro/2012/10/vindecare-si-purificare-spirituala.html

http://www.blogger.com/profile/02168359199186115687

Publicat de Maria Timuc la 14:01 5 comentarii:


miercuri, 1 august 2012

Cand ceea ce ai nevoie vine la tine

Pentru că omul modern se mişcă în exces, aleargă şi se zbate printre oameni şi lucruri, pentru că mintea sa ..vibrează într-o permanentă revărsare de gînduri, nu mai poate observa un fenomen extraordinar al experienţei. Un fenomen straniu şi frumos, în acelaşi timp, care face ca cele necesare ale vieţii să ‘apară” în faţa aceluia ce încetează să..alerge! Aşa cum mintea merge şi atunci cînd noi stăm..într-un loc, viaţa..continuă să ne surprindă şi să..se mişte cînd ne oprim din alergare. În alergarea noastră besmetică nu avem timp să observăm misterul fascinant al mişcării lumii de lîngă noi şi în preajma noastră. Numai să ne putem opri o vreme, numai să ne putem extrage din pasiunile ..năstruşnice, or serioase ale existenţei am putea contempla şi observa mişcarea inconştientă a lumii, care răspunde la chemări, la nevoi, la dorinţe şi căutări nerostite, dar ştiute în adîncurile inimii noastre. Economia de mişcare are aici sensul de detaşare de cele ale lumii, de participare conştientă, activă, pasională şi frumoasă la experienţa lumii.. Cel ce ..se poate concentra, se mişcă..puţin, nu atît pentru că ar vrea aceasta, cît pentru că..acest misterios, incredibil de frumos şi fascinant univers pare să audă..gîndurile şi nevoile exprimate chiar şi numai în ascunsul inimii. Cel ce renunţă la ..mişcarea în exces va vedea cum universul mişcă lumea …întreagă pentru a-l sprijini. Totul pare să se întîmple de la sine(cum se mişcă în existenţa lor celulele corpului), cum oamenii se mişcă, aleargă, or ..stau – pur şi simplu – pentru că aceste stări sunt..în ordinea incredibilă a universului. Cel ce poate “observa”, poate accepta ceea ce observă. ŞI, prin acceptare, devine vizibilă ordinea..şi frumuseţea mişcării, în esenţa căreia se află răspunsurile clare la nevoile percepute ale omului şi chiar la cele nepercepute conştient! Să te opreşti din excesul de mişcare înseamnă să accepţi sensul celor ce se mişcă inteligent, ca răspuns..la lucrarea interioară a minţii şi a inimii. Atunci omul poate înţelege că lumea paranormală a celor ce pot citi gîndurile, or..pot răspunde la dorinţe şi gînduri neexprimate este..lumea normală. Omul poate înţelege că toţi oamenii, fie frumoşi sau urîţi, deştepţi sau proşti, “aud” cu urechi de care nu sunt conştienţi şi văd cu ochi..pe care nu-i înţeleg şi nu-i percep. El poate recunoaşte inteligenţa universală ascunsă în toate fiinţele şi capabilă să se manifeste ..potrivit credinţelor sale. Dacă te gîndeşti cu drag la un lucru, îl poţi vedea apărînd..”în faţa ta”. Ca într-un joc de magie şi mister, universul…pare să aducă spre tine esenţa lumii interioare în care îţi petreci timpul. Dar, pentru ca noi să avem acces la conştienţa ordinii universului şi a inteligenţei universale, ce curge în fiinţele ce ne înconjaoră, avem nevoie să acceptăm ceea ce “ne apare” în faţă, în experienţă, prin întîmplări şi evenimnete, or în stările interioare… Acceptarea dezvăluie frumuseţea, inteligenţa, capacităţile şi integritatea ..manifestărilor umane, care nu sunt niciodată rodul unei întîmplări, cît rodul…unei stări de curgere în ritmul întregului..Şi-n curgerea aceasta-i ordinea, care ne arată că legăturile..dintre oameni, lucruri, evenimente şi trăiri se petrec la alt nivel decît în lumea în care alergăm…



luni, 2 iulie 2012

Să nu pierzi Bucuria!

Orice lucru ne învită să ne pierdem bucuria ar putea fi privit ca unul..de care nu mai avem nevoie. Chiar dacă cea mai mare dintre iubirile omeneşti pare să curgă pe apa sîmbetei, chiar dacă..toate lucrurile ni s-ar nărui şi toată agoniseala ni s-ar duce în neant într-o zi, ar trebui să păstrăm în minte şi în inimă un singur ţel; acela de a ne păstra..bucuria existenţei. Căci Viaţa este schimbare şi tot ce se schimbă ne poate incita

23

http://mariatimuc.blogspot.ro/2012/07/sa-nu-pierzi-bucuria.html





http://mariatimuc.blogspot.ro/2012/08/cand-ceea-ce-ai-nevoie-vine-la-tine.html#comment-form

http://mariatimuc.blogspot.ro/2012/08/cand-ceea-ce-ai-nevoie-vine-la-tine.html


http://mariatimuc.blogspot.ro/2012/08/cand-ceea-ce-ai-nevoie-vine-la-tine.html





http://mariatimuc.blogspot.ro/2012/09/sufletul-vindecat.html#comment-form

http://mariatimuc.blogspot.ro/2012/09/sufletul-vindecat.html


către trăirile negative, ne pot invita să renunţăm la dorinţa de a trăi. Toate stările de rău, toată negativitatea mentală tind să ne ia bucuria de a fi. Cele mai nobile idealuri au devenit momeli întinse parcă special pentru a-l duce pe erou în cea mai neagră disperare. Dar disperarea nu înseamnă viaţă, cît întunericul din care viaţa se scurge şi din care energia bucuriei, ce hrăneşte celulele creierului şi ale trupului omenesc, pare să lipsească. Viaţa nu se poate hrăni cu disperare, nici cu furie, nici cu nemulţumire, nici cu durere. Viaţa este o expresie fidelă a Bucuriei şi a Iubirii. De aceea ne pierdem Viaţa pe măsură ce ne pierdem Bucuria de a fi, pur şi simplu. Bucuria transmite o vibraţie a cărei putere..nu poate fi înţeleasă cu mintea, dar acţiunea ei poate fi văzută în tot ce a creat omul mai bun pe Pămînt. Fără bucurie, entuziasm şi speranţă, fără iubire şi fără puterea ce te ajută în interiorul tău să zbori şi să muţi şi munţii din loc, pici în negura minţii disperate, în care nu mai vezi decît..propriul tău întuneric. ŞI dacă Dumnezeu ţi-ar sta lîngă umeri, nu-l vei putea vedea, pentru că Dumnezeu poate fi văzut numai din Bucuria pe care o poţi simţi singur. Numai din propriul tău suflet plin de viaţă poţi percepe existenţa..lui Dumnezeu şi poţi recunoaşte deziluzia ca pe o ..iluzie a minţii. Dacă cel mai iubit om te-a părăsit, dacă ai pierdut ..tot ce era mai de preţ pe lume pentru tine, dacă..duşmanii te-au încolţit şi dacă simţi că totul s-a prăbuşit în jurul tău, aminteşte-ţi să te întorci..în tine însuţi şi să asculţi glasul Vieţii, care te îndeamnă ..să păstrezi bucuria de a trăi, orice ar fi. Lasă lucrurile lumii să se schimbe, permite-le oamenilor să fie călăi, dacă ei aleg aceasta, permite-i oricui să fie ceea ce alege, dar tu alege.. Bucuria. Priveşte soarele, frunzele pline de viaţă, ce se mişcă în adierea catifelată a vîntului şi concetează-te la Bucuria..necondiţionată a naturii. La bucuria existenţei, ce se exprimă prin frumuseţea florilor, a norilor sau a soarelui. Nu-i permite nici unui lucru să-ţi ia viaţa, dar permite oricărui lucru să plece din viaţa ta şi ..rămîI în urma lui..bucuros pentru simplul fapt că exişti. Căci această vibraţie a Bucuriei este ..lumina vieţii şi puterea prin care Dumnezeu intră în manifestare. Aceasta este puterea care crează miracolele zi de zi şi..îndepărtează din experienţa ta ceea ce ţi-a creat suferinţă. Păstrează bucuria orice ar fi, căci ea este energia care învinge obstacolele fără ca tu să mişti prea multe degete în acest scop..



joi, 7 iunie 2012

Iubirea este sau nu este

Am vorbit cu cineva astăzi despre ce înseamnă a avea o relație de iubire. Despre a avea o relație în care vrem să fim. Am vorbit despre o relație cu o persoană de sex opus. De ce am vorbit despre asta? Pentru că interlocutoarea mea a avut o relație pe care a dorit-o doar ea, dar n-a observat la timp asta. Ea vroia sentimente, iubire. Celălalt vroia doar...o aventură, doar sex ocazional. N-o căuta aproape niciodată. N-o suna, nu-i cerea nimic. În schimb, pentru că ea avea iubire, îi dădea lucruri pe care el nu nu le cerea și nici nu le dorea. Ea îi dădea telefon. Ea îl căuta. Ea se ducea la el. Ea se consuma într-o relație în care era singură și credea că asta vroia. Ea credea că-l vroia pe el, iar energiile ce izvorau din subconștientul ei o determinau continuu să dea, să dea și iarăși să dea. Pe măsură ce el fugea, ea alerga după el. Pe măsură ce el se îndepărta, ea simțea tot mai multă tensiune, frustrare,neliniște și...toate acestea îmbrăcau forma iubirii. De fapt, ea căuta inconștient să fie nefericită, să aibă emoții care imitau iubirea, nu iubirea însăși. Inconștient, ea căuta nefericirea, căuta să fie respinsă; poate că respingerea îi dădea un sentiment de implicare, de dragoste. Într-o viață de om, cu toții trecem și prin acest gen de relație. Trecem prin relațiile în care suntem respinși și ne simțim răniți. Întrebarea este; cât de mult stăm în asemenea relații? de ce pun întrebarea asta? Pentru că timpul îndelungat petrecut într-o relație în care nu suntem iubiți înseamnă acumulare în subconștient a unei uriașe energii, care ne poate - apoi - canaliza către relații de același fel, către reacții emoționale, ghidate automat de către subconștient. Se poate să fim atrași de oamenii care nu ne iubesc, să ne placă intuitiv aceia care nu ne vor și să ajungem până acolo unde să ne implicăm în relații

24

http://mariatimuc.blogspot.ro/2012/06/iubirea-este-sau-nu-este.html





http://mariatimuc.blogspot.ro/2012/07/sa-nu-pierzi-bucuria.html#comment-form

http://mariatimuc.blogspot.ro/2012/07/sa-nu-pierzi-bucuria.html


distructive pentru noi. Nu-i vina celui ce ne respinge aici, nu-i problema lui; problema noastră,însă, ar putea fi tocmai aceea că noi nu înțelegem libertatea celuilalt de a nu ne iubi și a nu ne alege, dacă nu simte asta. ”Am crezut că și el vrea ce vreau eu”, mi-a replicat persoana despre am vorbit mai devreme. Dar aici nu mergem pe credințe false, căci atunci când cineva vrea ceea ce vrem și noi, se manifestă. Când un om simte dragoste și atracție pentru noi, ne va arăta asta. Când cineva vine spre noi, se comportă clar în acest sens. Cineva care vrea să fie cu noi, se comportă ca atare. Dacă nu se comportă ca atare, dar simte - totuși - anumite sentimente - cu siguranță are rețineri emoționale, relevante - la rândul lor. Are îndoieli nerezolvate și indecizii pe care nu le vom rezolva noi. Nu trebuie să ne batem capul cu timiditatea sau neptuiința altuia de a-și exprima sentimentele sau dorințele. Acolo unde unui om îi este clar ”eu asta vreau”, se va observa în comportament, în atitudine și-n fapte. Să nu vă îndoiți niciodată de acest lucru. În schimb, manifestați atenție la interpretările pe care le faceți în mintea voastră. Vă puteți gândi că celălalt simte ca voi, vrea ce vreți voi, vă puteți amăgi legat de priviri, de cuvinte spuse uneori, vă puteți lega de amănunte mărunte, pentru a vă susține poziția și anume aceea că vă aflați într-o relație. Am văzut mulți aomeni care au avut relații imaginare și suferințe nenumărate, doar păentru că au intrepretat mici gesturi ca fiind alegeri, decizii și confirmări ale sentimentelor celuilalt. Fiți sinceri cu voi înșivă și veți suferi mai puțin. Priviți cu sinceritate și curaj către cineva care nu alege să aibă o relație cu voi, acceptați cu seninătate asta și veți suferi mai puțin sau chiar deloc. Nu vă veți mai amăgi și vă veți scuti de suferința din dragoste, de suferința cauzată de respingere. Dacă puteți să închideți o relație imaginară de la început, ar fi mai bine pentru voi; ați da dovadă de iubire de sine. Dacă am decide să ne implicăm în relații în care reciprocitatea este evidentă, manifestă și clară, ne-am scuti de o mulțime de emoții negative, de frustări și tensiuni, care nu rămân fără consecințe în timp. Ar fi de dorit să-i spui ”nu” suferinței înainte de a începe. Dar pentru asta trebuie să înțelegi liberul arbitru și faptul că ”iubirea, în sufletul tău sau al altuia, este sau nu este; punct”. Dacă nu este, nu poți face nimic s-o trezeșți. Când forțezi, când îți imaginezi că se poate, când crezi că ai putea fi iubit dacă ai fi mai bun, dacă ai avea un cont mai gras sau o limuzină, înmseamnă că trebuie să îți însușești cunoașterea libertătții de alegere a ființei umane. Înseamnă că vrei să produci o constrângere, iar constrângerea aceasta îți ia ție libertatea, te leagă de un om care nu te iubește, în schimb devii sclavul emoțiilor tale. A accepta că altul nu simte ce simți tu este expresia inteligenței emoționale și arta de a căuta fericirea prin mijloace corecte. Într-o relație în care sunt doi, sentimentele sunt reciproce, iar reciprocitatea se manifestă ca atare. Dacă nu-i reciprocitate, e mai frumos să așteptăm până pe cea va fi. Să ne bucurăm de viață, de fiecare clipă, să iubim ceea ce avem, și să fim convinși că soarele adevărat strălucește și-n relațiile de iubire pentru toți cei care nu-l confundă cu becul.

Ingerii de langa noi‘Universul este construit astfel încît să aibă grijă şi să-şi ghideze toate creaturile; păsările au radar, liliecii au sonor, iar noi avem ghizi. Cînd ne trezim cel de-al şaselea simţ şi învăţăm cum să ne conectăm la ghizii noştri angelici, vieţile noastre alunecă în mod natural într-un tipar în care totul este uşor şi fluent, în care sufletele noastre evoluează, ne îndeplinim scopul vieţii şi facem ca timpul petrecut pe Pămînt să fie extrem de plăcut’, spune Sonia Choquette în cartea “Întreabă-ţi ghizii”, Editura For You. Aşadar, omul nu este pe Pămînt ca o trestie în vînt, azvîrlită pe valurile înverşunate ale experienţelor umane! Toate fiinţele au ‘un înger păzitor”, descris şi acceptat de toate religiile lumii. Autoarea menţionată mai sus spune, între altele, că îngerii sînt singurele fiinţe celeste ce pot lua formă fizică pentru a veni în ajutorul oamenilor. Arhanghelii sînt acceptaţi şi invocaţi ca fiinţe luminoase, puternice şi prezente în viaţa de zi cu zi…în forme de care devenim conştienţi sau în forme pe care le intuim ca “spectaculoase”, “magice” sau “misterioase”.

Cartea Soniei Choquette aduce indicii nenumărate ale prezenţei şi intervenţiei îngerilor sau a ghizilor, precum şi indicii despre felul în care am putea să comunicăm şi să fim conştienţi de ..ghidarea lor! Noi credem că unul dintre cele mai…importante indicii ale conexiunii minţii şi sufletului omenesc cu ghizii interiori sau cu îngerii rămîne tocmai sentimentul fluenţei şi al uşurinţei în orice am face. Cînd ne simţim

25

mintea liberă de încorsetări şi gînduri negative şi avem sentimentul sufletesc de bine, de mulţumire, de bucurie, de încredere, corelate cu o curgere uşoară, firească prin evenimentele vieţii de zi cu zi, este semn că urmăm..ghidarea divină.. La polul opus, negativitatea interioară, gîndurile negre şi…piedicile nenumărate ce ne apar pe “drum”, într-o acţiune sau o anumită situaţie de viaţă, faptul că trebuie să luptăm intens, să ne zbuciumăm prea mult şi să ne petrecem timp îndelungat pnetru înlăturarea piedicilor.. arată că am acţionat în sens invers îndrumării interioare. Dar şi atunci – mai ales în situaţii cu totul grave, deosebite sau grele pentru noi – pot apărea îngeri în forme umane sau îngeri în viziunea noastră interioară, care ne ajută concret, instantaneu şi necondiţionat şi ne îndrumă( se pare că majoritatea omenilor au asemenea experienţe).

Calea inimii, calea iubirii, calea…conectării sufletului şi a minţii cu puterea călăuzitoare pe care-o putem auzi şi o putem înţelege chiar cu ajutorul fiinţelor angelice (dacă cerem ajutorul) ne conduce întotdeauna în sensul curgerii conectate, armonioase cu fiinţele ce ne înconjoară. Cînd ascultăm “şoaptele îngerilor”, or sfaturile înţelepte ale ghizilor ce vorbesc din propria noastră conştiinţă pare că ne impregnăm cu acele vibraţii ale onestităţii, ale blîndeţii, ale acceptării şi ale încrederii într-o putere superioară, continuu prezentă în trăire, dar şi în evenimentele vieţii. Oamenii care pot crede în îngeri şi se bucură la fiecare adiere a frumuseţii lor…sunt binecuvîntaţi cu mai multe miracole, cu mai multă sincronicitate şi …pot constata în timp că viaţa lor nu mai este o luptă, cît o curgere uşoară către împlinirea misiunii lor în această viaţă!La multi ani celor ce poarta numele Mihail si Gabriel(a). Le dedic acest articol cu mult drag si in speranta ca ingerii se vro face tot mai mult prezenti in vietile lor.luni, 7 noiembrie 2011

Revoluția ființei, înnoirea minții"Primesc Duhul Înțelepciunii și revelării prin cunoașterea Lui, așa că înțelegerea mea este astfel luminată. Și eu nu urmez această lume, ci sunt transformat prin înnoirea minții mele. Mintea mea este înnoită de Cuvântul lui Dumnezeu(Efeseni; Romani - Biblia)...

Avem aici trei idei, în acest pasaj biblic, trei idei fundamentale pentru oricine dorește să evolueze spiritual și, mai ales, să înțeleagă ce anume caută prin evoluția spirituală și prin schimbarea de sine;1) Duhul înțelepciunii, al revelării și puterea noastră de înțelegere ne sunt accesibile prin cunoașterea lui Dumnezeu.2) Transformarea noastră autentică este, în fapt, o transformare a minții noastre. Înnoirea minții este ceea ce căutăm pe calea spirituală.3) Cuvântul lui Dumnezeu are puterea de a ne înnoi mintea.

Vedeți, noi nu avem acces la înțelepciune și înțelegere fără a-l cunoaște pe Dumnezeu. Atâta vreme cât mintea noastră se învârte în perimetrul de interes al lumii, în emoțiile, trăirile și percepțiile moștenite sau în cele asimilate în relația cu lumea ne putem simți rătăciți și confuzi. Lumea ne arată suferința și agresivitatea, lupta și nefericirea, violența și puterea fizică, pe când Dumnezeu ne arată Legea Iubirii. Mintea noastră are nevoie să se purifice de programele de suferință, să iasă din Samsara, să evadeze din percepțiile distructive, iar pentru asta fiecare are nevoie să lucreze intens cu sine. Fiecare are nevoie să privească dimensiunea omenească a existenței cu acceptare și îngăduință, pe de o parte, cu încrederea deplină că ea arată diferit în ochii lui Dumnezeu, pe de altă parte. Lumea pe care ne-o arată Eul omenesc conține suferința, lumea pe care ne-a arată Dumnezeu conține încrederea, curajul, credința, răbdarea, bucuria, pacea, înțelepciunea, speranța și frumusețea. Felul în care noi ne investim percepția, ceea ce alegem să vedem, adică varianta Eului sau varianta divină a experienței, este act creator. Inerția Ego-ului nu poate fi învinsă decât printr-o credință neclintită în Dumnezeu și prin afirmarea de netăgăduit a puterii divine aici și acum. Cuvântul lui Dumnezeu tocmai asta înseamnă; credința noastră în lumea lui

26

Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu este puterea prin care creăm lumea noastră dacă alegem să-l afirmăm. Dar mai putem alege să afirmăm cuvântul Eului omenesc. Noi alegem continuu între aceste două lumi. Provocarea noastră nu-i ușoară, dar nici imposibilă. Noi îl alegem pe Dumnezeu și afirmăm Cuvântul său ori de câte ori credem în iubire, oricât de multă ură ne-ar arăta Eul. Când credem cu toată ființa că suntem iubiți, îndrăgiți, apărați și binecuvântați, oricare ar fi situația de viață prin care trecem, când avem răbdarea și încrederea neclintită că Dumnezeu este mai puternic decât Eul, orice prăpastie ar părea că ne stă în față, vom simți în cele din urmă că există o putere care ne poate scoate din ea. Eul nostru omenesc se preumblă printr-un soi de logică ilogică și asta-i problema. Mintea noastră țese o realitate iluzorie, pe care o vede logică, dar logica divină are coordonate care nu sunt la vederea fiecăruia dintre noi și uneori nu sunt la vedere pentru nimeni. Duhul înțelepciunii și al înțelegerii nu-i este dat celui ce nu și-a înnoit mintea. Puterea cuvântului pare inertă pentru cel ce vede logica omenească mai presus de cea divină. Toate cele trei aspecte pe care le-am menționat ca etape în procesul de evoluție și purificare spirituală sunt legate indisolubil între ele. Să nu ne oprim în procesul de schimbare de sine în etapa paranormală, în etapa științifică, în etapa pur religioasă sau în oricare altă etapă care marchează creșterea noastră. Ceea ce avem de făcut pe lumea aceasta este să ne purificăm Eul. Să scoatem din noi înșine zgura emoțiilor distructive. Să ajungem în punctul în care lucrurile exterioare nu ne mai pot zdruncina încrederea și speranța. Să atingem starea de iubire necondiționată față de tot și de toate. Aceasta-i mântuirea. Aceasta-i cu adevărat revoluția ființei noastre și semnul că suntem învingători în lupta cu întunericul minții. O minte nouă este o minte în interiorul căreia Dumnezeu este trăit ca realitate, iar lucrurile lumii ca ceea ce sunt; trecătoare. În mintea înnoită, Cristos și starea noastră de iubire sunt una. Când am reușit să curățăm în noi emoțiile ce ne leagă de suferința lumii, când în fiecare experiență și eveniment putem vedea iubirea divină, logica divină, voința divină, când vom privi cu îndoială către gândurile omenești ale minții noastre și cu încredere către gândurile lui Dumnezeu înseamnă că am evoluat spiritual cu adevărat. Iar dacă am evoluat nu vom mai crede în sfârșitul lumii, căci această credință este a Eului. Vom crede în viața nesfârșită, în care suntem ca picăturile, ce se vor întoarce într-o zi și se vor uni cu oceanul. Când vom evolua cu adevărat, nu vom mai asculta elucubrațiile Ego-ului amenințător, ci Vom crede în viață și acesta-i cuvântul lui Dumnezeu.Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că pacea este adevărată, iar războiul și distrugerea sunt falsuri și imagini ale Ego-ului. Să credem în pace și-n puterea ei de a restructura vibrațiile năucitoare ale războiului.Să credem în iubire, iată iarăși Cuvântul lui Dumnezeu. Ori de câte ori mintea vă spune că nu iubiți și nu sunteți iubiți, întoarceți-vă cu fața către Cuvânt și amintiți-vă că el v-a spus Adevărul. Cuvântul v-a spus că sunteți iubire, că ați iubit întotdeauna, ați fost iubiți întotdeauna și nu va fi în veac clipă în care să existați în afara iubirii. Doar mintea ne-a mințit pe toți. Eul omenesc ne-a convins că nu avem iubire, că nu suntem iubiți. Dumnezeu Cuvântul spune că noi suntem iubire și nu se poate, este doar o iluzie altceva, nu se poate să existe ceva în afara iubirii. Să-i spunem minții noastre când ne minte, când ne spune că n-avem șanse, soluții, că suntem pierduți și nimeni nu ne poate slava că noi credem în Cuvântul lui Dumnezeu. Iar asta înseamnă încredere neclintită în Adevăr, iar consecințele acestei încrederi vor răsări mai devreme sau mai târziu în viețile noastre. Mai mult, încrederea aceasta se va transmite lumii în plan subtil și prin ea zeci, mii și chiar milioane de oameni ar putea resimți sprijinul lui Dumnezeu, sub forma stării interioare de încredere, de speranță și de bunăstare a minții. Căci în plan subtil suntem Unul și ceea ce face fiecare unul contează pentru toți. Să ne purificăm mintea și, în fața fiecărei afirmnații distructive a Eului, să afirmăm Cuvântul lui Dumnezeu. Când Eul ne spune; ești trist, Cuvântul lui Dumnezeu spune că ești fericit. În cine crezi? Aici alegi, acii și numai la acest nivel alegem cu toții cu adevărat. Să alegem Cuvântul și să-l afirmăm, oricât de grea și de reală ar părea lumea Eului. Căci Dumnezeu este oricum victorios; rămâne doar să simțim , să gândim și să vedem și noi frumusețea divină în această viață.Publicat de Maria Timuc la 12:15 Niciun comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

27

marți, 1 noiembrie 2011

Dragostea nu poate sta langa suferintaSuferinţa şi fericirea sunt incompatibile vibraţional, dar mintea lumii le-a aşezat alături prin alăturarea absurdă dintre suferinţă şi dragoste. De fapt, niciodată nu vom avea dragoste cînd suferim din dragoste. Suferinţa însăşi este semnul despărţirii de omul iubit, de lucrul dorit. Suferinţa reprezintă un cîmp energetic în care afirmăm că nu avem dragostea pe care ne-o dorim, că celălalt nu ne iubeşte, că suntem nefericiţi şi nu avem iubire sau că nu putem avea fericire! Fericirea este un cîmp energetic în care afirmăm contrariul. Iată de ce ele sunt incompatibile şi iată de ce nu vom avea dragoste în viaţa noastră atîta vreme cît..vom alătura dragostea suferinţei. Fiecare dintre aceste trăiri există în plan subtil în cîmpuri diferite. ŞI în plan subtil toate lucrurile sunt ordonate, aşa încît fericirea nu poate sta lîngă nefericire, bucuria nu poate sta lîngă tristeţe şi nici furia nu poate sta lîngă blîndeţe. Toate aceste trăiri interioare sunt expresii ale cîmpurilor energetice, care conţin informaţii cu un caracter precis.

Cînd gîndim, noi captăm informaţii din cîmpurile energetice la care ne conectăm prin gîndurile pe care le acceptăm ca fiind reale în momentul cu pricina.. De cîte ori avem o problemă, indiferent ce natură ar avea ea, mintea va fi atrasă instantaneu către a se gîndi intens la problema respectivă. Fenomenul de atracţie care are loc automat, fără implicarea voluntară a cuiva anume, ne va atrage tot mai mult în problemă şi va aduce către noi tot mai multe gînduri, emoţii şi trăiri specifice. Dacă ne stresează ceva, simplul fapt de a gîndi prea mult la situaţia stresantă este adevărata problemă pe care o avem. Nimeni, absolut nimeni nu poate ieşi dintr-un cîmp energetic de stres fără să aleagă aceasta şi fără să renunţe la deliciul mentalizării, care-i spune că el “are dreptate”. A renunţa la dreptate în schimbul fericirii este întotdeauna o opţiune a conştiinţei înalte şi una care atrage spre noi un cîmp energetic în care putem să fim fericiţi, să accesăm gînduri bune şi – adesea – o existenţă mai apropiată de ceea ce ne dorim să fie.

Dacă suntem implicaţi în relaţii în care nu ne simţim iubiţi şi suferim, suferinţa este semnul că ne aflăm pe o direcţie greşită în ce priveşte căutatea iubirii în viaţa noastră. Cîmpul energetic care sprijină iubirea conţine gînduri de iubire, de acceptare, de bucurie, de înţelegere, de pace şi dăruire, pe cînd acela al suferinţei conţine ..toate gîndurile şi trăirile pe care le accesăm acum. Iubirea adevărată poate fi accesată şi găsită numai cînd o cutăm de la nivelul iubirii, din starea de fericire deja existentă în interiorul nostru. Suferinţa din noi va întîlni, însă, suferinţa din altul cînd nu pornim la drumul dragostei pentru că dragostea este, deja, prezentă în noi…Asadar, nu vom gasi dragostea (sau o relatie bazata pe dragoste) dintr-o stare de suferinta, cand abia am iesit dintr-o relatie in care am suferit, ci numai atunci...cand avem inima libera si numai cand propria noastra stare de iubire interioara o atrage.Publicat de Maria Timuc la 18:07 Un comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

vineri, 28 octombrie 2011

Dacă vrei să simți iubirea...Dacă am avea puterea de a alege să gîndim ceea ce ne face bine în fiecare clipă, am simţi – după un timp, după o vreme oarecare – că ne-au crescut aripi. Ne-am simţi ca păsările, ca îndrăgostiţii care nu iubesc pe cineva anume, dar simt iubirea pentru orice. Dacă am gîndi numai ce ne face bine, chiar dacă ne-am imagina cele mai minunate lucruri pentru noi, după un timp am obsreva că tot ce ne face bine se ţine după noi. Nu mai facem un efort pentru a gîndi pozitiv; gîndurile luminoase vin singure, se perindă singure prin noi, ca într-un vis de lumină şi iubire infinită. Nu, acesta nu-i un scenariu de film, cît un adevăr pe care oricine îl poate trăi, dacă alege să simtă, să gîndească şi să vadă mereu partea fericită a vieţii.

Un adevăr pe care îl poate simţi orice fiinţă, cît de minusculă s-ar crede ea, cît de lipsită de însemnătate în schema lumii, cît de lipsită de căldură şi de dragoste..Dacă am putea să avem cît mai multe gînduri bune în

28

fiecare zi, am face cunoştinţă cu o lume miraculoasă, care este în noi înşine şi care ne ascultă neîncetat, cu o consecvenţă şi o stăruinţă uluitoare..Tot ce gîndim pare că se înregistrează în celulele noastre, chiar dacă nu suntem conştienţi de acest proces. Tot ce gîndim se adaugă unei matrici, unei memorii a cărei fidelitate ni se dezvăluie, apoi, prin schimbarea energiei corpului şi a minţii noastre. Noi nu putem iubi dacă nu ne gîndim multă vreme la iubire şi nu putem vibra la unison cu florile, cu lumina, cu misterul şi cu înălţimea stării noastre de lumină fără a ne gîndi la ele. Orice vrem să avem în viaţa noastră ne cere să ne gîndim insistent, concentrat, pozitiv şi frumos! Bucuria – pe care o vom găsi în diferite forme în viaţa noastră de zi cu zi, în evenimente, în întlniri, în a citi o carte sau a viziona un film, în a realiza un lucru sau o viziune proprie – ne asaltează după ce am fost, deja, bucuroşi..După ce ne-am gîndit la bucurie, după ce am avut gînduri de bucurie, după ce ne-am bucurat, deja..ŞI, cu cît ne-am bucurat mai mult, cu atît atragem la noi mai multă bucurie, cu atît atragem la noi evenimente care iau forma bucuriei. Aceasta se întîmplă pentru a înţelege că orice stare a vieţii este ..în interiorul nostru. Este energia noastră, pe care o reflectă- apoi – evenimentele. Aceasta nu înseamnă că suntem vinovaţi atunci cînd trăim evenimente pline de stres, or de suferinţă, cît acestea ne sesizează că avem libertatea de a face alegeri diferite la nivel mental.

Noi suferim pentru că nu ştim că se poate obţine în viaţă şi altceva. Nu ştim cît de mult depinde de noi acest ceva. Dacă am putea să alegem în mod conştient ce anume vrem să gîndim şi dacă am vrea întotdeauna să ne vedem minunaţi, chiar dacă ne-am obişnuit să ne vedem ca pe nişte instrumente ale suferinţei, am cunoaşte o lume diafană..O lume de lumină, care ne transportă - parcă - direct în inima divinităţii. Să ne permitem în fiecare zi să gîndim tot ce-i mai bun şi mai frumos..Să observăm frumuseţea şi binele, bucuria şi dragostea şi, după o vreme vom constata că ne simţim cu totul şi cu totul alţi oameni. ŞI atunci vom şti că depinde de noi ce alegem să trăim în interior, caci aici este esenta trairii şi a existentei. ŞI vom simţi profund că Dumnezeu este mult mai aproape decît ne-am putut vreodată imagina..Publicat de Maria Timuc la 11:40 Un comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

marți, 25 octombrie 2011

Calități care ne fac aura luminoasăUnii dintre cei mai puternici oameni din punct de vedere energetic pot fi şi unii dintre cei mai simpli, modeşti şi ..obişnuiţi. Ei ar putea fi muncitori, ţărani care-şi ară cu dragoste ogoarele, prieteni a căror viaţă simplă şi obişnuită ar putea părea…nesemnificativă. Aceşti oameni respiră aproape de noi şi izbutesc să devină adevărate…obstacole ( dar şi centre de putere) pentru toată negativitatea energetică ce se lăfăie prin lume. Nici măcar iniţiaţii nu pot – adesea – emite o energie mai plăcută, mai diafană, mai frumoasă decît se întîmplă printr-un singur inocent. Un singur om cu sufletul neatins de răutate şi incapabil să gîndească răul cuiva…crează în jurul său o aură energetică atît de luminoasă încît …întunericul se topeşte de la sine în preajma sa. Se poate, însă, ca tocmai acest om cu sufletul …frumos să fie încercat şi cercetat pînă-n mduva oaselor şi pînă-n străfundurile fiinţei de tot soiul de probleme. Se poate ca tocmai acel om…să fie ţinta atacurilor şi-a reproşurilor, a capcanelor şi-a distrugerii, căci forţele întunecate îngăduie cu greu puterea seninătăţii şi-a iubirii. ŞI ştiţi de de? Pentru că seninătatea şi iubirea, bunătatea şi frumuseţea umană autentică luminează de la sine lumea, chiar fără ca lumea să fie conştientă de aceasta.

Sufletul frumos transmite o vibraţie energetică în mediu, capabilă să schimbe gîndurile şi sentimentele celor din jur fără să ridice un deget. În plus, un acelaşi suflet frumos preia…cumva povara suferinţelor lumii (şi asta prin legea spirituală) pentru a echilibra masivele emisii energetice negative ale lumii înconjurătoare. Forţele de echilibru ale acestui univers sunt oamenii buni, sunt aceia ce-şi petrec timpul în rugăciune, aceia ce se întrec în fapte bune şi-n dăruire necondiţionată. Dacă aceste forţe n-ar fi reprezentate pe Pămînt, puterea forţelor întunecate ar fi condus lumea către distrugere. Dar, slavă Domnului, nu-i aşa!

29

Ceea ce putem face fiecare dintre noi pentru lumea aceasta şi pentru noi înşine este legat, în primul rînd, de întoarcea conştientă la frumuseţea minţii şi a sufletului noastru. Căci, iată, nu doar pentru noi am fi frumoşi, nu doar pentru noi ne-am îngădui curajul, încrederea, răbdarea, acceptarea, credinţa şi frumuseţea, cît am face-o pentru lumea întreagă.

Să ne întoarcem la dezvoltarea calităţilor umane, căci ele devin o putere incredibilă în cîmpul energetic şi încă una care – în pofida aparenţelor – este profund apreciată şi căutată în lume. Nu vorbim aici despre devîrşirea diplomelor sau despre…alergarea după cele mai grase locuri de muncă, ci despre calităţile umane care ne fac prieteni de încredere, însoţitori de viaţă în care să ai nădejde, muncitori pe care să te bazezi, conducători curajoşi şi oneşti, oameni responsabili şi…capabili să treacă liniştiţi pe lîngă tentaţii. Calităţile ne fac mai puţin vulnerabili la emisiile energetice negative şi transmit în mediu…dorinţa de a avea asemenea calităţi. Energia calităţilor emite atît de clar şi fără echivoc, încît înşişi atacatorii se trezesc imitîndu-le sau dorindu-le. ŞI vorbim astăzi despre calitate umană, inocenţă şi frumuseţe sufletească tocmai pentru că acestea ne apără de energiile distructive, creînd în jurul nostru o aură energetică puternică şi luminoasă.Publicat de Maria Timuc la 14:53 2 comentarii: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

duminică, 23 octombrie 2011

Pierderea "puterii" in relatiile de dragosteAtaşamentul de un om sau dependenţa de el reprezintă - din punct de vedere emoţional – exact ceea ce faci pentru a pierde ceea ce-ţi doreşti mai mult. Cînd vorbim despre ce înseamnă “a fi ataşaţi” de cineva, ni se pare frumos “ataşamentul”. Ni se pare că iubim, că ne dorim această persoană în viaţa noastră, dar ne comportăm pe dos. Iubirea în numele căreia..gîndim, simţim şi acţionăm ne determină să devenim geloşi, posesivi, răzbunători, răi, certăreţi şi chiar agresivi fizic. Ataşamentul nostru de o altă persoană, uneori de sex opus, alteori de acelaşi sex (el poate fi vizibil la nivelul relaţiilor de toate felurile; al relaţiilor de muncă, de prietenie, de amiciţie, de afaceri etc) ascunde în planul conştiinţei ataşamentul de o dorinţă. În spatele comportamentelor noastre urîte, pretenţioase, respingătoare, agresive, în spatele geloziei sau a reproşurilor continui pe care le avem faţă de o altă persoană se piteşte “ştrengăreşte” o dorinţă de putere, chiar dacă este formulată în numele iubirii. În momentele în care dorinţa ne este împlinită, ne simţim bine. Dar, cînd cealaltă persoană nu răspunde potrivit ..percepţiilor care ne camuflează dorinţa intrăm în ataşament. Suferim, ne supărăm, ne simţim iritaţi, geloşi, supăraţi, îngrijoraţi şi avem tendinţa..de a invada tot mai mult spaţiul personal al celuilalt.

Adesea sub dorinţele noastre se află o nevoie uriaşă a Egoului de a controla în scopul obţinerii plăcerii sau numai de dragul de a trăi “sentimentul puterii personale”( or a plăcerii dată de acest sentiment). Plăcerea de a fi puternic în relaţiile de dragoste, or în orice alte tipuri de relaţie nu este un simptom provenit din iubire, cît din Eul omenesc. Dar acestui tip de plăcere îi cad pradă chiar cele mai luminate minţi, or cele mai inflamate Egouri! Plăcerea de a subjuga voinţa, dorinţele, nevoile sau reacţiile altor oameni întrece imaginaţia, aşa încît..posesorul acestei dorinţe va simţi cum ceea ce doreşte mai mult ..îi scapă complet de sub control. Ataşamentul de plăcerea pentru putere la nivelul relaţiei îl aduce pe cel ataşat în situaţia în care nu are nici o putere asupra relaţiei pe care şi-o doreşte mai mult. Iar lipsa de putere se manifestă sub forma supărării, a iritării, a urii, a suferinţei, a lacrimilor, a furiei, a agresivităţii. Oamenii agresivi fizic sunt – de regulă - oamenii care pierd controlul. Puterea – care este iubire, calitate, comunicare, înţelegere, toleranţă, bucurie, mulţumire, rezolvarea conflictului prin comunicare şi comuniune - înseamnă, la nivelul ataşamentului, răzbunare, pedepsirea celui nesupus, răzvrătirea, lovirea sau gîndurile şi atitudinile răzbunătoare.

30

Oriunde se află un conflict este de suspicionat ..o stare în care a fost pierdut sentimentul puterii. Confuzia se referă la confuzia între puterea iubirii, care încearcă să rezolve problema prin comunicare, înţelegere, explicaţie şi toleranţă şi puterea Egoului, care recurge la toate mijloacele de presiune posibile în ataşament. Iată de ce ataşamentul trebuie urmărit, recunoscut şi autodemascat prin întrebarea: ”Şi dacă sunt intolerant, furios, agresiv, or lovesc celălalt mă va iubi mai mult, iar eu voi dovedi că sunt mai puternic”? Răspunsul va fi întotdeauna: ”NU”! Căci agresivitatea şi mijloacele extreme de presiune sunt semne ale slăbiciunii. Sau semne certe ale pierderii sentimentului de putere, acelaşi lucru cu puterea de a-l controla pe altul, oricine ar fi el şi orice rol ar fi avut în viaţa noastră.Publicat de Maria Timuc la 17:00 3 comentarii: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

joi, 20 octombrie 2011

"La rău să nu te gândești nici măcar pentru a-l nega”“Crede şi nu cerceta” este – poate – una dintre cele mai profunde taine pe care ni le-a dezvăluit Isus. Departe de a fi o invitaţie la ignoranţă, aşa cum a fost – adesea – intepretată celebra afirmaţie, ea ascunde o informaţie extraordinară despre creaţie şi despre puterea ascunsă în noi, capabilă să..creeze “ceea ce crede”. “Observatorul modifică obiectul observat”, spune una dintre cele mai măreţe descoperiri ale ştiinţei moderne, aşa încît “a cerceta” înseamnă a observa, iar a observa înseamnă a crea. A crea ceea ce crezi că este real. A atrage în realitatea fizică ceea ce observi. Lumea subtilă se mişcă spontan şi misterios după intenţiile observatorilor. Premisele se confirmă atîta vreme cît..cercetătorul crede în ele. Ca urmare, dacă cercetăm un subiect cu intenţia de a dovedi că el este “rău”, vom ajunge la concluzia aceasta, căci..universul ne va aduce argumente, va atrage către noi..tot ce este nevoie pentru ca “credinţa” să ni se autoîmplinească. Ne vor ieşi în cale argumentele, vor veni de la sine, vor păşi liniştite în faţa noastră, parcă pentru a ne spune:”Tu eşti un creator puternic, îţi dai seama de asta? Lumea care te înconjoară este ceea ce vezi, crezi şi observi că este”! ŞI, dacă avem puterea şi răbdarea de a ne autoinvestiga credinţele, vom găsi în noi fără dubii gîndurile şi trăirile prin care descriem lumea, aşa cum ea ne apare în experienţa de azi. Ne vom regăsi în viaţă confuziile mentale pe care le-am gîndit, întrupate în minţile confuze care cred în ele. Ne vom regăsi..gîndurile prin care ne-am spus că dragostea şi frumuseţea le lipseşte oamenilor, prin oamenii care întrupează sentimentul lor propriu” de a nu iubi şi a nu cunoaşte frumuseţea.

Toată experienţa noastră devine un soi de autoprofeţie. Avem întotdeauna dreptate, chiar şi atunci cînd ne gîndim insistent că nu avem dreptate. Universul frizic ne prezintă într-o zi un Om”, care ne demonstrează într-un mod uluitor că “nu avem dreptate”. ŞI, dacă ne cuprinde febra cercetărilor, a căutărilor, a nevoii exprese de a ne explica un lucru anume, chiar în clipa în care cercetăm, noi creăm. Cercetările complică universul. Mintea crează ceea ce observă şi, cum observă ..atît de multe erori, probleme, atîta suferinţă, atîta prăbuşire, dizgraţie şi oroare, doar osbervîndu-le pe acestea..le crează. Iată de ce atenţia noastră trebuie continuu îndreptată către “pozitiv”. Doctorul Escudero, în cartea sa “Vindecarea prin gîndire”, spunea:”La rău nu trebuie să te gîndeşti nici măcar pentru a-l nega”! ŞI a spus-o pentru că doar gîndidndu-ne la rău, credem în existenţa lui şi el nu are încotro; trebuie să ne confirme că avem dreptate. Altfel spus, avem nevoie să le dăm atenţie tutror lucrurilor bune şi plăcute care ne apar în cale. Mintea noastră este ca un cal nărăvaş, ce poate fi îmblînzit şi educat în fiecare zi.

Nu-i îndeajuns să gîndim pozitiv o zi sau de trei ori pe zi; observaţia pozitivă, iubirea, dorinţa de bine, intenţiile creatoare de bine trebuie să devină un fel de a fi, un mod de viaţă. Pînă ce dragostea şi binele nu devin obişnuinţe, la fel cum este mîncarea sau spălatul corpului, vom călători perpetuu, ca un personaj al lui Borges, pentru a descoperi – dacă suntem norocoşi – că ceea ce căutăm (comoara) se află în curtea casei noastre. Nu avem nevoie să asimilăm informaţii, cît să iubim. Nu avem nevoie pentru viaţă să..ne transformăm în biblioteci, al căror conţinut vibraţional ..poate deveni îndoielnic şi rătăcitor, cît să asimilăm

31

puterea de a vedea calităţile, frumuseţea, dragostea, armonia şi perfecţiunea existenţei, căci aşa le facem mai puternice şi ..le aducem în manifestare.Publicat de Maria Timuc la 16:43 Un comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

miercuri, 21 septembrie 2011

Cum îi vorbește Duhul Sfânt inimii noastre?"Când omul primeşte ceva dumnezeiesc, inima i se bucură. Când primeşte ceva diavolesc, inima i se tulbură. Când inima creştinului primeşte ceva de la Dumnezeu, nu mai caută să se încredinţeze pe altă cale străină că acel lucru provine de la Domnul. Prin însăşi această lucrare se convinge că a primit ceva ceresc. Şi asta pentru că simte roadele Duhului – dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia (Galateni 4,22-23). (...) Sfântul Macarie Egipteanul explică; chiar dacă Satana va reuşi să arate vedenii luminoase, totuşi, cu nici un chip nu va putea produce o stare de pace în inimă. Prin acest semn se cunosc lucrările lui". (Un serafim printre oameni – Sfântul Serafim de Sarov; Ed. Egumeniţa). (http://www.jurnalul.ro/cautare/maria-timuc-104617.html)

În ultima vreme am studiat viața și învățătura Sfântului Serafim de Sarov. Mă atrage în mod deosebit acest sfânt, poate și pentru faptul că explică atât de frumos ”ce este Duhul Sfânt”(voi scrie un articol despre Duhul Sfânt și, în special, despre felul în care îl descrie Sfântul Serafim de Sarov). Articolul aparut astazi in Jurnalul National, din păcate postat într-un colț din lipsă de spațiu, dar...nimic nu-i întâmplător, nu-i așa?), din care am luat citatul de mai sus și pe care vă recomand să-l citiți, accesând link-ul meu de autor, vorbește despre inima omenească, în calitatea ei de instrument al discernământului nostru. Inima știe precis ce-i bine și ce-i rău, nu mintea. Când inima este în stare de pace sau simte alte trăiri virtuoase ea este inspirată de Duhul Sfânt. Când inima este tulburată, nu suntem pe drumul cel bun, spune Sfântul Serafim de Sarov. Pentru cei care sunt pe un drum spiritual acum ar fi minunat să înțeleagă, să se ghideze după inimă și, atunci când sunt tulburați, să-și corecteze atitudinea interioară prin rugăciune, prin meditație, prin fapte bune, prin schimbări de gândire. Noi discernem cu inima, iată ce idee minunată și, cred eu, adevărată!Publicat de Maria Timuc la 10:02 2 comentarii: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

marți, 20 septembrie 2011

Nu te îngrijora, prietene!Când curgem în și prin adevăr, când facem ceea ce e bine pentru toți, când suntem în noi înșine împăcați și fără griji, putem simți că spusele lui Isus ”nu te îngrijora pentru ziua de mâine, căci Domnul știe ce-ți trebuie și îți va da” sunt adevărate. Viața curge fără efort și cele obișnuite ale vieții se așează unele după altele, armonios și cu grație, chiar și atunci când pare că ne însoțește dizarmonia și răul.Am vizitat zilele trecute un prieten preot, la mănăstirea la care slujește. Nu mi-a răspuns la telefon, dar am zis; ”Mă duc oricum. Dacă-l găsesc, bine! Dacă nu, merg în biserică, mă rog și asta este”. Fără griji am plecat de acasă, întârziind pentru diferite treburi mărunte care apăreau tocmai când eram pe picior de plecare. Și iată că am ajuns la mănăstire și tocmai când treceam prin fața casei preotului, un om îi bătea strașnic la ușă. Preotul a apărut în prag în clipa în care am ajuns în dreptul casei sale. Uite că, dacă vrea Dumnezeu ceva, n-ai nevoie de telefon. Cu mintea, chiar si preotul poate crede că-i îndreptățit să nu răspundă. Dar înțelepciunea vieții restabilește adevărul și, dacă ești în pace în tine, cel pe care ai vrea să-l întâlnești îți apare în cale. Roditoare a fost această întâlnire neprevăzută, căci din ea s-a născut și bucuria preotului de a-l fi vizitat fără o nevoie omenească, ci numai din prietenie. Am plecat de la el cu o icoană a Sfântului Nicolae în brațe și, multe zile după aceea mi-am amintit că mare taină-i în ”lipsa de îngrijorare”. Că ea face ca Dumnezeu să lucreze și mintea să stea liniștită. Dacă n-ai îngrijorare sfârșești prin a face ceea

32

ce vrea Dumnezeu, iar ce vrea Dumnezeu nu-i niciodată rău. Obstacolul sau ceea ce te întârzie pe drum nu-i nici el fără de rost. Oprirea nu-i o întâmplare, și-n ea se găsește un tâlc ascuns al existenței. Obstacolul are nevoie de acceptare, căci acceptarea lui nu provoacă îngrijorare. Acceptarea prezenței obstacolului și răspunsul interior blând în fața lui îi dezamorsează puterea nefastă și-i dezvăluie, în același timp, rostul în dinamica existenței. Un obstacol nu-i bun sau rău, ci-i mai degrabă un indicator de drum. Văzut ca semn de circulație pe marea autostradă a existenței, obstacolul ne arată că el nu-i rodul întâmplării, cât..semnul opririi necesare. Este necesar sa ne oprim uneori, este necesar să amânăm momentul curgerii noastre prin lume și asta pentru că următoarea piesă pe drumul nostru nu-i, încă, la locul stabilit. Inteligența vieții este atât de vigilentă încât puterea noastră de a o înțelege nu-i decât ca apa care ajunge la genunchiul broaștei. Și, dacă înțelegerea noastră se lovește de limite, atunci ceea ce avem de făcut este să ne curățăm de îngrijorare. Căci curățenia aceasta îi permite inteligenței vieții să se miște în folosul nostru și al celor din jur.Orice s-ar întâmpla are un sens.NU căuta sensul, căci el se dezvăluie singur, apare din mers. Să știi că există un sens în toate înseamnă să-ți permiți mai puțină îngrijorare. ”ȘI dacă x a făcut cutare lucru, cum să nu mă îngrijorez”? Ei, bine, orice a făcut x, y sau tu însuți, dacă-i făcut, nu-i degeaba. Fapta are treabă, fapta duce undeva, fapta are un înțeles. Atât să înțelegi; că fiecare lucru are înțeles și sens. Stai liniștit, roagă-te, fă ceva dacă ești inspirat către o acțiune, urmează călăuza interioară, pacea și binele lăuntric, căci ele te vor duce sigur acolo unde trebuie să fii. Stai fără griji; cineva are grija ta clipă de clipă. Dacă ești singur, nu te îngrijora. Grija îți prelungește singurătatea și-i semnul că nu știi, nu ai înțeles și nu vrei să accepți că toate au un sens. Dacă nu știi că este sens în toate, cum ai să accepți atâtea nebunii ce se întâmplă pe lume? Ai să fii revoltat, supărat, mereu pus pe harță și pe judecată. Asta îți tulbură mai mult vederea lăuntrică. Asta nu-ți dă voie să înțelegi. Asta te face să te opintești și să crezi că grija ta este prețioasă. De fapt, pacea-i de la Dumnezeu, grija-i de la minte. Cel ce se călăuzește prin pace, pășește în voința divină și îngerii lui lucrează liberi pe Pământ, așa încât el poate vedea într-o zi că uneori ai putea să parcurgi sute de kilometri doar pentru a-i aminti cuiva; ”eu sunt prietenul tău. Pacea lăuntrică m-a trimis la tine să-ți spun asta”...Și, cine știe, poate că pacea m-a îndemnat și pe mine să scriu acum...asta; nu te îngrijora, prietene! Orice ți se întâmplă, are un sens!Publicat de Maria Timuc la 13:49 3 comentarii: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

vineri, 16 septembrie 2011

Lumea sufletului care iubeșteAzi mi-a spus cineva la telefon:”Știi, de vreo jumătate de an încoace simt că trăiesc pe altă lume. Lumea s-a schimbat. Lumea nu mai emite iubire! Sunt alte vibrații, e o stare înnebunitoare în jur”. Observația m-a pus pe gânduri; ”oare să fie așa”? Parcă simțisem și eu ceva de genul ăsta, parcă și mie mi s-a părut că resimt o dinamică diferită a energiilor, a experiențelor vieții(poate-i criza de vină!), parcă și eu am simțit prin lume oameni ..diferiți. Oare este așa? S-a schimbat lumea? Lumea de anul trecut, de acum cinci ani, lumea de acum 10 ani gândește, simte, se comportă și trăiește ..altfel? Într-un fel...da. Într-un fel, lumea se schimbă continuu. Zi de zi pare doar că ne trezim în aceeași lume, dar fiecare schimbare din interiorul nostru, fiecare eveniment de viață, fiecare problemă schimbă ceva în lumea noastră. Putem resimți, însă, o schimbare a lumii însăși, o schimbare radicală doar dacă ceva s-a schimbat structural, fundamental în noi înșine, ca și în mediul nostru de viață. Putem să simțim că trăim pe altă lume dacă ne-am schimbat, căci schimbarea noastră ne schimbă și mediul, ne schimbă prietenii, ne schimbă modul de viață, modul de a ne petrece timpul, de a ne distra, de a munci și de a iubi. Când noi suntem alții în lăuntru, lumea devine alta afară. Lumea oglindește ființa nouă din lăuntrul nostru, iar dacă în noi nu am găsit o cale ce duce pe cărarea către iubire, simțim că lumea noastră este goală de iubire.

33

O lume goală de iubire se deschide în sufletul nostru când așteptăm iubirea din lumea exterioară. Când așteptăm să ne iubească lumea. Să vibreze iubirea din lume. Să fie iubirea afară și să vină de acolo...în noi. Asta-i hipnoza umană esențială; dacă cineva mă iubește, eu pot să simt iubirea. Dar, de câte ori nu suntem iubiți, de câte ori lumea nu ar veni către noi pentru o îmbrățișare sau pentru a ne dărui un ajutor pe care-l respingem. Brațele iubitoare, generoase ale lumii îl înăbușă pe cel ce nu iubește. Privirile dulci și cuvintele duioase îl enervează, căci el le vede pe toate false, dacă are norocul să le vadă. Adesea, cel ce nu iubește, nu poate observa prezența iubirii altuia. El n-o înțelege, n-o vede, o judecă sau o crede inoportună. ÎN consecință, o respinge. Nu iubirea lumii îi lipsește celui ce vede absența iubirii în lume, cât iubirea din sine. El nu iubește și nici măcar nu știe că poate îndrepta asta. Cel ce nu mai simte iubirea lumii ar putea fi ușor deprimat. Ar putea spune că trece printr-o gaură neagră din universul său interior. Ca să iasă din asta, el are nevoie de decizia de a ieși. Apoi, are nevoie de înțelegerea locului din care vibrează cu adevărat iubirea. Sigur că lipsa iubirii din tine te poate face să aluneci către un mediu de viață în care iubirea este așa cum o simți și o trăiești în interior. Sigur că observația ”lumea nu mai vibrează cu iubire” poate reflecta un adevăr al mediului de existență al individului. Dar se întâmplă pentru că mediul și interiorul său nu sunt separate, ci două aspecte ale aceleiași medalii. Puterea fantastică a mediului este tocmai reflecția ”emoțională”; într-un mediu fără iubire devii conștient de absența iubirii din tine sub forma emoției care te face să simți că nu este iubire. Recuperarea iubirii este o acțiune în sine, în tine însuți, ca să fiu mai clară. Poți începe cu a face lucruri mărunte pentru alții în mod necondiționat. Poți începe prin a dărui cuvinte frumoase sau a răspunde pozitiv nevoilor, așteptărilor și dorințelor unor oameni din jur. Poți medita, poți gândi frumos despre alții, poți să ieși în natură și acolo poți observa prezența iubirii necondiționate și a frumuseții la flori, la frunze, la pomi, la copii, la oameni adulți. Oricând, oriunde este iubire. Ochii care-o pot vedea sau nu sunt cheia înmulțirii iubirii și cheia recuperării golului de iubire, a vindecării lipsei de iubire din noi înșine. O lume plină de iubire este lumea sufletului care iubește.Publicat de Maria Timuc la 16:40 2 comentarii:

marți, 23 august 2011

Atașamentul de fericirea omeneascăA căuta fericirea; iată o stare firească a omului. Dorința de a fi fericit este firească, dar atașamentul de fericire înseamnă altceva. Atașamentul de fericire este cauza nefericirii și asta nu pentru că noi n-am avea dreptul la fericire, cât pentru că atașamentul descrie o stare de dependență de fericire. În dependență regăsim, în același timp, neânțelegerea condiției umane, a ființei umane, a propriei ființe și, în consecință, neînțelegerea experienței și neacceptarea ei. Din pricina dependenței noastre de fericirea omenească pierdem chiar starea de fericire, căci nu găsim justificarea și puterea de a înțelege momentele de zdruncin, de umilire sau de umilință a valorilor superioare. Neînțelegând, judecăm, ne supărăm, urâm, simțim frica într-un mod care întrece simpla ei forță protectoare și devenim intoleranți cu noi înșine, ca și cu greșelile sau comportamentele oamenilor din jurul nostru. Când vrem cu orice preț să fim fericiți, cea mai mică stare de durere, de nefericire, de iritare, de suferință ne poate crea un dezastru lăuntric și chiar comportamental. Din acest punct de vedere, modul de creștere al copiilor de astăzi poate avea ca efect secundar un mare atașament al copilui de starea de fericire. Excesiva protecție a copilului față de suferință și durere îl poate face dependent de fericirea omenească și agresiv la cea mai mică...pierdere a stării sale de bine. Mă refer la starea copiilor crescuți printr-un exces de protecție pentru că am observat în ultima vreme intoleranța unora dintre ei la durere și agresivitatea născută din acest atașament.Un oarecare atașament de fericirea omenească am putea avea cu toții și, dacă îl avem trebuie să-l observăm și să înțelegem ce anume ni se întâmplă. Cum ne dăm seama că suntem atașați de fericire? Ei, bine, cele mai mărunte comportamente neplăcute ale altor oameni ne rănesc, ne stimulează judecata, ne irită, ne mânie și ne fac să ne pierdem capacitatea de a iubi și, mai ales, toleranța. Devenim răi de dragul fericirii, cam asta-i ideea. Devenim agresivi emoțional și ne agresăm pe noi înșine, înainte de a-i agresa pe alții. Cea

34

mai mică durere fizică sau sufletească ni se pare sfârșit de lume atunci când suntem atașați de fericirea omenească. cel mai mărunt comportament al unui partener, al unui părinte, al unui copil sau al unei alte ființe apropiate trezește în noi suferința și neânțelegerea. Fericirea ne fuge de sub călcâie tocmai pentru că suntem dependenți de ea, iar neânțelegerea ne frânge energia și puterea de a iubi.Noi suntem oameni și oamenii vor simți întotdeauna durerea, suferința, pierderea și dificultățile condiției umane. Fără suferință nu există dezvoltare, spune Lazarev și asta nu-i o scuză pentru existența suferinței, cât un fel în care acceptăm că ea are un rol bine determinat în viața noastră. IUbirea noastră se poate ridica deasupra suferințelor pe care le îndurăm, dar asta nu înseamnă că avem scutire de suferință. Sufletul nostru poate aspira către fericire, o poate trăi, dar - în același timp - să avem grijă ca fericirea sau, mai bine spus, dependența de ea să nu ne înrăiască. Acceptarea suferinței, a durerii și a pierderii în viață, indiferent că pierdem cinci lei, iubirea unui om sau confortul obișnuit, presupune o conexiune corectă cu puterea iubirii, cu puterea divină și o mai bună adaptare la viață. Cei ce ne iau fericirea uneori ne încearcă inconștient puterea de a iubi, a ierta, a înțelege, a accepta condiția umană. Durerile omenești nu există pentru a ne lua fericirea, ci pentru a ne ajuta să înțelegem că nici o stare umană nu-i fixată pe un perete pentru noi anume; fericit poate fi acela care acceptă că este și nefericit, că nu-i nefiresc să trăiești și suferința, că tocmai capacitatea de a acecpta, a tolera, a înțelege suferința și pierderile vieții deschide poarta către...iubire. Dacă devenim răi în numele fericirii, rămânem în nefericire. Dar, dacă izbutim să trecem peste greutăți cu bunătate și cu înțelepciune, să ne acceptăm lacrimile și slăbiciunea pe care ele o trădează, avem capacitatea să percepem fericirea și nu atât pe aceea izvorâtă din ceea ce avem, cât pe aceea ce se naște în interiorul nostru, din ceea ce suntem.Publicat de Maria Timuc la 17:22 Niciun comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

luni, 15 august 2011

De ce e suparata Maica Domnului?

Este zi de rugaciune, ziua Maicii Domnului si de aceea astazi va invit sa cititi articolul din Jurnalul National, ”De ce e suparata Maica Domnului”? Sper sa va placa si - mai ales - sa va fie de ajutor.http://www.jurnalul.ro/cautare/autor/maria-timuc-1200.htmlPublicat de Maria Timuc la 15:44 Niciun comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

luni, 18 iulie 2011

Dupa ce se consuma emotia iubirii...Iubirea şi dorinţa de a face bine sunt sinonime din punct de vedere spritual. “Legea Creaţiei” – exprimată în primele două porunci – dezvăluie faptul că iubirea lui Dumnezeu şi Binele tuturor sunt unul şi acelaşi lucru! Iubirea pentru Dumnezeu ne inspiră întotdeauna să ne facem nouă bine, dar să le facem bine şi celorlalţi. Dorinţa de a face bine ne ridică pe cel mai înalt nivel al stării de conştiinţă, pe cea mai înaltă frecvenţă pe care o poate accesa creierul omenesc:frecvenţa iubirii. A face bine cu bucurie, a dărui cu bucurie, a gîndi binele celorlalţi, a ne bucura pentru ei sunt stări care exprimă iubirea şi din care nu se pot naşte..trăiri negative. Nu se poate naşte invidia sau orgoliul agresiv, violenţa mentală, or comportamentală, nici ura sau suferinţa de orice fel. Aceasta este, de fapt, iubirea pe care o căutăm.

Emoţia umană numită “iubire” poate avea rolul excepţional de a ne ridica la nivelul frecvenţei iubirii divine. Ştim că îndrăgostiţii iubesc tot ce-i înconjoară. Ei speră, ei se bucură de orice, ei nu mai au ochi pentru negativitate într-o primă fază a trăirii sentimentului. După ce emoţia se consumă, însă, ne vom întîlni la celălalt şi la noi înşine cu “iubirea” adevărată..Cu ceea ce se numeşte “caracterul” nostru sau al celuilalt. Oare, după ce emoţia iubirii s-a scurs în uitare, acelaşi om iubitor în interiorul trăirii emoţionale

35

rămîne deschis către a ne face bine? Noi înşine vrem numai binele partenerului faţă de care nu mai simţim aceeaşi emoţie? Pentru că abia..în absenţa emoţiei iubirii putem şti dacă iubim sau nu şi aceasta este ceea ce se numeşte “iubire adevărată”. În absenţa emoţiei care ne atrăgea spre exprimarea sexualităţii, or spre dorinţa de a fi aproape de celălalt avem disponibilitatea de a ierta, a înţelege, a face şi dori ce-i mai bine pentru celălalt? Avem destulă acceptare pentru el, putem ..să-i dăruim fără a aştepta în schimb ceva anume? Putem accepta că el nu poate face totul pentru noi, or putem să-i dăruim, încă, totul? Iată iubirea. Aceasta-i iubirea care crează.

Legea creaţiei( legea iubirii de Dumnezeu, a iubirii de sine şi a iubirii de altul ) ne spune că iubirea este o stare de spirit şi nu doar o emoţie. Iubirea adevărată dezvăluie puterea noastră de a fi buni cu noi înşine şi cu ceilalţi în absenţa emoţiei de dragoste. Căci, oare cum am putea trăi unii lîngă alţii în absenţa iubirii, de vreme ce nu simţim emoţia îndrăgostirii faţă de toţi oamenii? Cum am putea să privim cu toleranţă, cu înţelegere, cu iertare şi cu înţelepciune spre greşelile copiilor noştri sau ale celor ce ne înconjoară dacă n-am cunoaşte iubirea în forma ei..autentică? Iar atunci cînd ea nu este completă, o vom resimţi sub forma gîndurilor negative, a agresivităţii, a dorinţei de a-i face rău omului iubit sau apropiat, a dorinţei de răzbunare, a invidiei etc. Iubirea autentică ‘iartă totul şi rabdă totul”. Iubirea adevărată..nu se împiedică..de cioturi. În absenţa stării de îndrăgostire, iubirea..rămîne dreaptă, iertătoare, înţelegătoare şi dornică să facă bine tuturor. Iată de ce noi iubim adesea mai degrabă oamenii pe care-i tolerăm şi-i ajutăm necondiţionat decît pe aceia faţă de care simţim ..emoţia îndrăgostirii..Publicat de Maria Timuc la 23:40 Un comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

luni, 11 iulie 2011

Despre daruriDe îndată ce un om se întîlneşte cu altul, fiecare începe să-i arate celuilalt o imagine “de sine”..Ceea ce fiecare vrea să pară, ceea ce ar vrea să fie, ceea ce – pe alocuri – este, ceea ce visează, or doar îşi imaginează că este. Imaginea pe care i-o arăţi lumii este finisată, cusută cu franjuri şi cu briz briz-uri, pe care singur le coşi, le vinzi sau le dăruieşti lumii, dar şi ţie însuţi. Imaginea prezentată lumii este, adesea, diferită de imaginea prezentată unui partener de viaţă, unui copil, unui părinte, unei familii. Societatea te cunoaşte într-un fel, familia te cunoaşte în alt fel, partenerul de viaţă în felul său. Se poate întîmpla ca tu să vrei să pari măreţ în faţa fiecăruia. Se poate întîmpla să-ţi ceri ţie însuţi prea mult şi se poate întîmpla ca, de fiecare dată, să observi că ceilalţi îţi cer şi mai mult, şi mai mult, şi mai mult. Tu plusezi, faci eforturi, dai peste măsură, pînă într-o zi în care începi să te simţi epuizat. Nu mai ai energie pentru a întreţine această imagine sau dorinţă de a le da celorlalţi ceea ce ei cer şi atît cît cer. ŞI atunci, care-i soluţia?Fii tu însuţi şi dă întotdeauna cît poţi, cît îţi face plăcere şi cît te ajută să te simţi bine. Nu încerca să-i mulţumeşti pe ceilalţi, căci atunci ei se vor simţi nemulţumiţi de tine. Ei vor vrea mai mult şi vor vrea altfel. Vor cere să fii diferit, mereu diferit, pentru că stările, sentimentele şi nevoile lor nu sunt constante. Cînd toate acestea se schimbă, se schimbă dorinţele lor. Nu alerga să le împlineşti altora dorinţele, ascunzînd sub această alergare propria ta dorinţă de a face în faţa lor o imagine “frumoasă”. Dă cît poţi. Cît îţi face plăcere. Cît te ajută să menţii în tine rezerve de energie pentru a construi un “tu” pe care să-l placi şi să-l iubeşti tot tu. Nu te simţi vinovat cînd nu poţi sau nu îţi face plăcere să faci un dar. Dăruieşte cu toată inima, iar dacă toată inima ta nu este aşezată în interiorul darului, nu dărui. Dă cu bucurie şi primeşte întotdeauna cu bucurie ceea ce ţi se dă. ŞI, dacă nu-ţi place ceea ce primeşti, atunci spune că nu ai nevoie de acel dar. Adevărul spus cu iubire construieşte imaginea ta şi te ajută să te simţi tu însuţi o fiinţă liberă. Căci libertatea autentică nu poate exista decît prin sentimente. ŞI, cînd eşti liber de pretenţiile şi de aşteptările celor din jur, eliberezi sufletul tău, inima ta şi mintea ta..Publicat de Maria Timuc la 14:44 Niciun comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

36

duminică, 3 iulie 2011

Ochii care te privescPrin ochii tăi priveşte lumea Spiritul Divin, dat tu ai..uitat asta. Ai uitat cine eşti tocmai pentru că Viaţa - în forma ei omenească, dar şi sub forma ierburilor, a plantelor, a apelor, a gîzelor, a arborilor sau a stelelor – este experienţa Fiinţei Divine în materie. Orice este viu îl conţine pe Dumnezeu. Prin ochii tăi..Spiritul Divin vede lumea, dar tu s-ar putea să nu înţelegi asta pe moment. S-ar putea să nu înţelegi tocmai pentru că..nu eşti “treaz”. Nu eşti pe deplin conştient! Nu ţi-ai observat ochii în oglindă şi de aceea nu ştii că atunci cînd tu te bucuri, Dumnezeu se bucură în tine. ŞI atunci cînd tu eşti trist, îl întristezi pe Dumnezeu. ŞI atunci cînd iubeşti, el iubeşte în tine. Isus a spus atît de clar ceva ce ilustrează acestea toate. “Căci m-ai hrănit cînd am fost flămînd şi m-ai îmbrăcat cînd am fost gol..(..) De cîte ori i-ai dat mîncare unuia dintre cei flămînzi, Mie mi-ai dat”..Oare ce înseamnă aceasta? Oare nu ne-a spus Isus că-n lăuntrul celui flămînd este Dumnezeu? Că omul care vine la noi este cel în care Dumnezeu se ascunde? ŞI atunci, nu este, oare, adevărat că prin ochii fiinţelor se uită la noi Dumnezeu? Dacă am cerceta puţin ochii care ne privesc în orice împrejurare, am vedea ce diferiţi sunt ei. Ce diferenţă de profunzime, de luminozitate, de claritate, de vioiciune se află în fiecare. Ochii oamenilor, ca şi proprii noştri ochi, exprimă starea de conştienţă a Spiritului care trăieşte în noi. Ochii vorbesc mai mult decît poate vorbi orice cuvînt. Ochii spun cînd Spiritul este rătăcit, căci privirea trădează “rătăcirea” minţii, or confuzia ei. Ochii exprimă fericirea, dar şi nivelul de profunzime al conştiinţei. Privirile adînci, parcă scufundate în interior, sugerează profunzimea cunoaşterii de sine, nivelul nostru de evoluţie interioară şi de înţelegere. Există ochi blînzi, ochi..profunzi, ochi înţelepţi, ochi ..fericiţi, ochi..luminoşi, ochi întunecoşi, ochi obraznici, ochi cuminţi, ochi ..dulci, or plini de amărăciune! Fiecare dintre aceste priviri ne pot aparţine tuturor în diferite momente ale zilei, dar dincolo de fluctuaţia trăsăturilor amintite, care exprimă starea de spirit de moment prin ochii noştri, se află..o esenţă. O stare continuă a ochilor care dezvăluie nivelul de conştienţă din care privim lumea şi viaţa. Esenţa esenţelor se ascunde în privirea fericită şi profundă, care exprimă Bucuria Spiritului interior. De aceea, cel ce te priveşte cu Bucurie prin ochii altui om este Dumnezeu conştient de Sine în acel moment. Bucuria, pacea şi iubirea sunt stările cele mai înalte ale conştiinţei. Ochii care privesc cu iubire, cu Bucurie şi cu Pace generează..o vibraţie fascinantă, fantastică, strălucitoare şi profundă. Ochii întunecaţi pot sugera faptul că treci printr-o perioadă de cunoaştere, de înţelegere şi de transformare de sine, care te va duce negreşit către lumină. În spatele stărilor schimbătoare ale minţii, reflectate de ochii noştri, Spiritul Divin aşteaptă să-l descoperim sub forma Bucuriei, a Luminii şi a Iubirii.Publicat de Maria Timuc la 23:10 Niciun comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

joi, 16 iunie 2011

Drumul catre lumina trece prin gandurile noastreChiar cei mai răi dintre oameni visează să fie buni. Cei mai nefericiţi dintre oameni visează..fericirea. Cei mai ticăloşi dintre visează..bunătatea, blîndeţea şi fericirea şi, prin gîndurile, cuvintele şi faptele lor, prin acţiunile lor..cred cu sinceritate că ating..fericirea de data aceasta. Ce caută, oare, un om care ..înşeală, fură sau îl loveşte pe altul? El crede cu sinceritate că va fi mai fericit înşelînd, cîştigînd bani, plăcere sau orice alt lucru pe care-l caută prin mijloace..stranii, ilegale, imorale sau lipsite de iubire. Oamenii de lîngă noi, ca şi noi înşine, visăm să fim mai fericiţi şi de aceea luăm tot felul de decizii – unele mai aberante decît altele. Gîndim cîte-n lună şi-n stele şi chiar credem că facem toate acestea în ascuns. De fapt, nici măcar un gînd nu rămîne în mod deplin ascuns, pentru că suntem construiţi în aşa fel încît conştiinţa singură şi nesilită de nimeni..înregistrează orice am gîndi.

Fie că vrem sau nu vrem un lucru, fie bun sau rău, frumos sau urît este înregistrat automat de către conştiinţă. Acesta este principiul autosugestiei. Acesta este principiul “creaţiei”, în care se regăseşte iubirea, aşa cum o gîndim, o simţim, o trăim. Dacă ne gîndim la noi înşine ca la nişte fiinţe incomplete,

37

slabe, lipsite de putere, de bunătate, ticăloase, instabile, înfricoşate, rele şi înglodate în suferinţă, conştiinţa va înregistra gîndurile noastre ca pe un adevăr. Chiar dacă străluceşte în noi frumuseţea şi bîlndeţea iubirii divine, ceea ce gîndim şi spunem despre noi înşine..sau despre cei din jur devine în cele din urmă real. Puterea extraordinară a Spiritului Divin, fără de care nici firul de iarbă n-ar respira, nici ..gîndul nostru n-ar putea exista este plămada prin care ne făurim binele şi răul, ploaia şi uscăciunea, frica şi suferinţa, dragostea şi ura, lumina şi întunericul. De ne vom v edea în sinea noastră numai eşuînd în dragoste, în viaţă, or în capacitatea de a evolua, conştiinţa va înregisira aceste viziuni şi - în cele din urmă - realitatea le va reflecta sub forma întîmplărilor vieţii noastre. De aceea este covîrşitor de important să devenim atenţi la mintea proprie. Căci prin gîndurile pe care le gîndim ne înălţăm spre culmile cerului şi prin ele..coborîm în întunecoasele unghere ale Iadului. De vom gîndi că lumea ne atacă şi ne împiedică să trăim în iubire şi-n libertate, ne vom confrunta cu imaginea creată de mintea noastră cîndva. Lumea va confirma lipsa de libertate pe care am văzut-o cu mintea, căci conştiinţa a înregistrat aceasta drept ..adevăr.

Dumnezeu nu va interveni într-o acţiune de schimbare a minţii noastre decît prin rugăciunea pe care i-o vom face. Oamenii ne vor ajuta după ce i-am spus conştiinţei noastre că..oamenii ne ajută. După ce am crezut cu sinceritate în ajutorul lor. Oamenii ne vor iubi cînd credem cu toată fiinţa că putem fi iubiţi şi merităm aceasta. Iată de ce, înainte de a acţiona, de a vorbi, or a schimba ceea ce ne displace azi în experienţa vieţii, trebuie să iniţiem o acţiune asupra propriei minţi. O acţiune de supraveghere continuă, de rugăciune şi de blîndeţe, prin care să modificăm gîndurile înşelătoare şi nebuneşti. Aceasta este şansa omului către lumină şi către vindecarea reală a sufletului său. Drumul catre lumina trece prin gandurile noastre. Aici, in ganduri, trebuie sa lucram permanent pentru ca frumusetea sa fie cu noi si sa ne mangaie printre turnurile - uneori aprige si inalte - ale suferintei ce insoteste conditia umana.Publicat de Maria Timuc la 00:11 Un comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

miercuri, 1 iunie 2011

Inteligenţa inconştientului tăuNeplace să credem că tot ce gîndim, simţim sau facem, ca şi tot ce ni se întîmplă se află sub controlul nostru şi ne este în întregime cunoscut. Ne raportăm prea mult la starea de conştienţă şi cădem pradă închipuirilor tocmai pentru că nu suntem conştienţi de puterea inconştientului propriu. Neglijarea forţelor inconştiente înseamnă neglijarea pietrei de temelie a vieţii de zi cu zi şi neglijarea unor adevăruri care stau înfipte în conştiinţa noastră şi ne determină..pas cu pas. Ceea ce credem din copilărie despre lucruri, lume, oameni, Dumnezeu, fantome, copii, lucruri sau despre univers devine “energie inconştientă”, care se activează în relaţia cu un stimul din prezent! Tot ce învăţăm temeinic este înregistrat în inconştient, de unde apare..instantaneu în relaţia cu un stimul asemănător. Dacă am pierdut ceva şi ne simţim distruşi din pricina pierderii, vom fi distruşi de cîte ori vom pierde ..ceva. Vom fi tot mai distruşi, de fapt, pentru că trimitem în inconştient soluţia “eu sunt distrus de cîte ori pierd”! Energia inconştientă acumulată prin prima experienţă de pierdere va apărea cu ocazia fecărei pierderi din viaţa noastră şi ne va determina reacţia de durere, suferinţă sau dezastru pînă cînd ne vom decide să pierdem ..ceva mai lejer.Modul în care învăţăm să ne rezolvăm problemele devine..destinul nostru. Dacă ne izolăm, suntem deprimaţi şi debusolaţi, dacă ne prăbuşim în faţa problemelor vieţii, vom repeta aceste trăiri pînă cînd ne vom decide să reacţionăm diferit la orice problemă de viaţă. De îndată ce alegem să schimbăm reacţia, să pierdem cu încrederea că vom putea cîştiga ceva şi din asta, convinşi că avem energie pentru a construi altceva, deja introducem în inconştient o informaţie nouă. Învăţăm ceva nou, ne facem un destin nou. Ne creăm reacţii noi şi un inconştient care ne serveşte într-un mod.Inconştientul “învaţă” cum să piardă cu uşurinţă, cum să cîştige cu uşurinţă, cum să aibă noroc şi cum să iasă basma curată de prin încîlcelile fireşti ale vieţii. Este evident că în corpul omenesc există o inteligenţă naturală, superperformantă, atît de complexă încît toată ştiinţa actuală n-a izbutit mai mult decît s-o descrie “în mare”. ŞI este evident că

38

această inteligenţă se declanşează automat cînd mîncăm! Noi nu-i spunem corpului:”Am mîncat, apucă-te de treabă, digeră bine şi metabolizează cum trebuie”! El face toate operaţiunile fără ca noi să ne gîndim la ele. El transportă substanţele antiinflamatoare către capul copleşit de durere şi pune în mişcare toate instrumentele pentru vindecarea locului pe care chirurgul îl taie cu bisturiul. În mod asemănător, cînd învăţăm să ne rezolvăm cu uşurinţă problemele de viaţă, inconştientul ne aduce în lumină soluţiile cele mai simple şi mai bune. Ceea ce facem prima oară într-o relaţie, vom repeta în toate celelalte relaţii, dacă nu ne schimbăm modul de a reacţiona la conflict, la pierderi, la situaţii problematice. Ceea ce învăţăm devine informaţie inconştientă, care ne determină ulterior reacţiile şi ne creionează destinul. În loc de “sunt distrus cînd pierd” putem gîndi “eu cîştig şi cînd pierd”..”Depăşesc cu uşurinţă greutăţile vieţii şi găsesc soluţii pentru orice problemă”! Iată o energie nouă, care poate crea pentru oricine un destin nou.Publicat de Maria Timuc la 18:39 Un comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

luni, 23 mai 2011

Fie ca vine, fie ca nu vine ce vrei!O ploaie periculoasă vine din senin şi un eveniment de viaţă periculos vine din dulcele şi amarul înalt al cerurilor dragostei. De unde să ştii uneori cît de veninoşi sînt colţii care te sărută şi cît de predestinaţi sînt paşii care te vînd pe zece talanţi? Noi, oamenii, nu izbîndim prea bine să cunoaştem adîncurile fiinţei noastre, pentru a extrage din el capacitatea de a aprecia binele şi frumosul acolo unde pare tern şi urît, scandalos de simplu sau în mod flagrant natural. Tot ce vedem ni se pare cu certitudine real şi categoric adevărat, pentru ca, umblînd puţin printre desişuri, să ne lovim capetele cu duritate şi în mod grav de pragul de spini cusut cu îndemînare printre frumuseţi. Ne captează buzele calde şi ochii suavi, mîinile prinse parcă în hora fineţii absolute a univeruslui, candoarea şi gingăşia unei fiinţe, pentru ca apoi să facem cunoştinţă cu monstrul pitit în piele de Făt Frumos. Frumuseţea umană este şi Iluzia umană. Cum adevărul sau dreptatea izvorîte din dualitate sfîrşesc prin a ne arunca în aceeaşi negră şi adîncă groapă cu lei fioroşi, după ce ne-au purtat, mai întîI, prin ceruri pline de lumini strălucitoare. Cădem din Rai în Iad în fiecare clipă în care ne amăgim cu tot ce pare a fi, dar nu este. Cu tot ce ne pare frumos, dar ne face să simţim cum din inimi ţîşnesc spre ceruri şuvoaie nesfîrşite de durere. Vălul Mayei sau Vălul iluziei este şi ceea ce ne cheamă straşnic spre a fi fericiţi şi-a căuta sub el izbînda simţurilor noastre. Dincolo de el, un fel de cîini păzitori ai cerurilor pîndesc spre a înhăţa prada umană, sosită la ospăţul fericirii. Tocmai pentru că nu ne putem refuza fericirea omenească noi ajungem să suferim. Pentru că ne lăsăm duşi de imaginea oglinzilor înfăşurate în imagini cu munţi şi cîmpii fără sfîrşit şi-n în fericiri veşnice, noi plătim un preţ. Se spune că trebuie să-i dai lumii ce-i poţi da şi să primeşti de la ea ceea ce îţi oferă, dar să nu i te dai pe tine însuţi. Căci aceasta înseamnă a te pierde în acest desfrîu al amăgirilor şi-a aştepta de la oameni mai mult decît îţi dă Dumnezeu. Poate că a nu aştepta este soluţia pentru cei ce aşteaptă ceva de la oamenii pe care îI iubesc sau de la cei..pe care îI vor iubi. De la prieteni, de la apropiaţi, de la colegi. De îndată ce începem să aşteptăm mulţumiri, de îndată ce aşteptăm fericiri sau cine ştie ce alte măreţe emoţii, începem să suferim pentru că ele nu mai apar sau apar sub forme dezastruoase, complet opuse celor pe care le visăm. Iluzia frumuseţii anterioare ne cheamă spamodic şi apoi ne ucide încet. Abia atunci cînd sîntem în genunchi putem aprecia, însă, puterea iluziei. Avem de învăţat că iluzia conţine în ea parfumuri celeste, pe care le adulmecăm pentru a ne întîlni în cale cu adevărul despre otrăvuri şi cu esenţa însăşi a otrăvurilor omeneşti. În spatele lor, însă, se află..pîlpîirea infinită a adevăratelor parfumuri sufleteşti, care ne spun în şoaptă:”Tot ce trebuie să aştepţi este să nu aştepţi nimic.” Or, să visezi, să ştii că s-ar putea să fie, dar să..te simţi la fel de limpede, la fel de fericit, fie că ceea ce aştepţi vine, fie că..nu vine !Publicat de Maria Timuc la 15:12 Un comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

marți, 10 mai 2011

39

Infaptuirea miracoluluiPilda ce conţine expresia celebră a lui Isus “Nicăieri nu este mai puţin preţuit un prooroc decît în casa şi în Patria lui” transmite unul dintre marile secrete ale creaţiei, la fel de valabil azi, ca şi acum 2000 de ani. La fel de neînţeles astăzi, ca şi atunci. Căci n-am învăţat a trece peste obstacolul “puternic” al minţii de zi cu zi, n-am izbutit - încă - să ne deschidem către secretele adevărate ale existenţei şi credem - în continuare – că suntem victimele împrejurărilor sau ale altor oameni. De fapt, “privitorul” sau acela ce “observă”, acela ce poate – din starea sa de conştiinţă - să-l vadă pe Cristos şi-n acela ce locuieşte la etajul zece al blocului, şi-n camera alăturată, şi-n politicianul arţăgos, şi-n dansatoarea de la bar devine “agentul esenţial” al activării puterii divine. Nu degeaba Isus a repetat “credinţa ta te-a vindecat”.

Iată că în pilda menţionată avem descrierea precisă a cauzei “absenţei miracolului”, a “limitării puterii de manifestare divină”. “Fiul Tîmplarului” se află - simbolic – şi astăzi printre noi. Cine, oare, ne dezapreciază, ne dispreţuieşte, ne crede incapabili sau ..groteşti, absurzi, or demni de ură şi respingere decît unii dintre cei mai apropiaţi nouă? Simplul fapt că suntem văzuţi “prea aproape” ne face prea umani. Simplul fapt că ne este cunoscută biografia, că ne apar slăbiciunile omeneşti, că nu avem familii angelice păcăleşte mintea în mod profund. Mintea vede obişnuitul în locul frumuseţii şi, adesea, acolo unde există fiinţe mai puternice în iubire, mai ..minunate şi mai demne de apreciat, există şi mai mulţi “locuitori necredincioşi”, şi mai aprigi în furie sau în critică. Mintea suportă cu mare greutate existenţa iubirii şi a luminii divine în altul sau în noi înşine şi de aceea recunoaşterea lor devine una dintre cele mai dificile sarcini într-o viaţă de om. Mecanismele de apărare ale minţii se pun în acţiune în diferite moduri, inclusiv prin atacurile violente ale “celor mai apropiaţi oameni” pentru ca puterea iubirii să nu fie văzută, iar miracolul să nu fie posibil. Cheia creaţiei evenimentelor vieţii de zi cu zi, cheia ..ce ne poartă direct către adevăr, suntem noi înşine. Noi suntem observatorii puterii divine şi, prin credinţa noastră în ea, activăm potenţialul cel mai înalt al creaţiei, al miracolului şi al vindecării. De aceea se întîmplă miracole în vieţile oamenilor îndrăgostiţi.

De aceea mulţi oameni puternici au avut succes în perioadele în care au fost îndrăgostiţi. Perseverenţa, munca, ambiţia sau curajul nu dau efecte atît de spectaculoase în absenţa iubirii şi, adesea, ele ..nu pot suplini energia şi frumuseţea dragostei pe care i-o purtăm altui om. Paradoxul face că iubirea devine credinţă în cel iubit, iar aceasta “activează” miracolul. Cel ce iubeşte este cel ce observă, ca şi cel care..crează! Secretul acesta dezvăluit de Isus a fost confirmat şi de către ştiinţa modernă, începînd cu fizica cuantică şi terminînd cu psihologia: “Observatorul modifică obiectul observat”! ŞI, dacă puterea lui Isus s-a lăsat “neputinicoasă în faţa necredinţei” n-a fost pentru că era astfel, cît pentru a realiza “pilda” şi a ne transmite mesajul. A gîndi despre alţii devine o responsabilitate. A iubi noi înşine înseamnă a ne da singuri şansa ..înfăptuirii miracolului.Publicat de Maria Timuc la 18:41 Niciun comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

vineri, 6 mai 2011

Iubire, lacrimi si agresivitateRespirăm într-un univers în care lupul sfîşie mielul şi tigrul ronţăie căprioare. Existăm într-o lume în care noi înşine spintecăm porcul şi sugrumăm puişorii de găină..Visăm în această lume în care iarba vie se înfioară sub bocancii noştri, iar florile pe care le dăruim sunt “ucise” pentru a ne servi ca daruri din dragoste..Plantele suferă de stres atunci cînd ne apropiem de ele cu o foarfecă pentru că şi ele simt..durerea şi pentru că sunt programate să..trăiască. Tot ce ne înconjoară poartă pecetea “viului” şi a sensibilităţii. Agresivitatea – la nivelul cel mai profund al experienţei – pare un instinct ce descrie în mod esenţial necesitatea. Chiar şi noi agresăm din necesitate, dar nevoia noastră nu se opreşte doar la supravieţuire! Rupem florile pentru a ne exprima dragostea pentru o altă fiinţă, dăruindu-le..Rupem florile îngenunchind

40

în faţa frumuseţii lor. Papilele gustative ne trezesc plăceri neaşteptate cînd savurăm friptura sau ronţăim un măr. Suntem agresivi şi pentru că avem nevoie de frumuseţe. ŞI pentru că simţim iubire. ŞI pentru că avem nevoie de plăcere..

ŞI, iată cum însăşi sensibilitatea ne îmbie spre agresivitate..în relaţia cu tot ce este viu..Căci, cu orice ne-am hrăni, tot trebuie..să sacrificăm ceva..ŞI un morcov trăieşte, şi un măr respiră, şi firul de iarbă este plin de viaţă! Suntem agresivi din necesitate, dar aceasta nu ne salvează de la sensibilitate. Agresivitatea şi sensibilitatea şad una lîngă la alta şi merg umăr la umăr în experienţa vieţii noastre. NU suntem doar agresivi, ci şi teribil de sensibili, uimitor de sentimentali, foarte uşor de rănit şi extrem de predispuşi la durere..Oricît am vrea să ne ascundem suferinţa, ea are nebunescul obicei de a ieşi din noi, atît prin agresivitate, cît şi prin lacrimi. Atît prin mîngîiere, cît şi prin lovitură..Ne trezim lovind cînd ne simţim răniţi, de parcă vieţile noastre ar fi în pericol. ŞI, într-un fel anume, uneori o jignire pare a ne rupe o bucată din viaţă, o fîşie de suflet, cum lipsa de respect a cuiva poate fi interpretată ca un atac la adresa vieţii noastre. Aceasta înseamnă că noi nu trăim doar cu friptură, cît cu iubire. Supravieţuirea corpului nostru pare a depinde în mod esenţial de sentimente, de starea de bucurie, de hrana emoţională pe care o îngurgităm zi de zi…Uneori percepem o jignire ca pe o pierdere a vieţii şi alteori percepem respingerea ca pe o stare de inaniţie în care suntem împinşi..

Ne hrănim cu fericire mai mult decît cu orice altceva. Ne hrănim cu tot ce simţim şi – adesea – singuri ne alegem destinul de căprioară sfîşiată, or pe acela de tigru fioros. Uneori ni se pare că am pierdut pe drumurile prăfuite ale vieţii puterea de a ne bucura, or pe aceea de a iubi, fără să ne dăm seama că şi agresivitatea poate fi semnul unei exacerbate sensibilităţi. Ştiind aceasta, putem recupera iubirea de care ne îndepărtăm prin durere şi bucuria de a trăi, care se poate ascunde sub cea mai puternică stare de deprimare..Căci, cei mai agresivi dintre noi cer în mod zgomotos dragoste, iar cei mai deprimaţi caută cu disperare viaţa care pulsează a bucurie în interiorul lor!

marți, 3 mai 2011

Despre schimbarea energieiCele mai mărunte schimbări în programul nostru de zi cu zi ne schimbă energia şi, atunci cînd ele urmează intenţii pozitive şi decizii interioare..frumoase, energia ni se schimbă în bine. Simplul fapt de a schimba drumul către casă, pe acela ..obişnuit pe care mergem la slujbă, ora de trezire sau pe aceea de culcare ne schimbă, de asemenea, energia. Cînd avem probleme grave trebuie să suspicionăm o stagnare energetică, prin exersarea zilnică a aceluiaşi mod toxic de a gîndi, a fi, a ne face programul şi a acţiona. Adesea, noi nu avem destulă putere (energie) pentru a ne schimba viziunea interioară şi atunci avem ..opţiunea de a apela la acţiuni diferite de cele obişnuite. Cele mai mărunte schimbări atrag ..o energie nouă. O energie nouă poate fi benefică, poate fi..şi negativă. Noi putem recunoaşte schimbarea negativă chiar în întîmplări şi-n evenimente; cînd acestea sunt nemulţumitoare, cînd trăim prea multă îngrijorare, prea mult stres, prea multe probleme de viaţă înseamnă că..există ceva în mintea, în trăirile şi-n acţiunile personale care trebuie schimbat.

Orice noutate pe care o introducem în programul de zi cu zi..schimbă energia şi poate avea darul de a ne împinge spre mai bine. Aşadar, să nu facem acelaşi lucru în fiecare zi. Să ne mai schimbăm ..drumul ce duce spre casă, scaunul pe care ne aşezăm, patul în care dormim, locul în care mergem în excursii. Schimbarea acţiunilor, a programului este extrem de puternică pentru toaţi oamenii care depind în mod esenţial de ceea ce se întîmplă la nivelul experienţei fizice de viaţă. Cei care au depăşit ataşamentul faţă de lumea exterioară pot realiza schimbările în interior mai întîI; îşi pot schimba modul de a percepe lumea, viaţa, lucrurile, experienţa şi atunci..se schimbă şi exteriorul. Cei mai mulţi oameni au nevoie, însă, de schimbarea acţiunii, a peisajului lumii fizice, a oamenilor ce-i înconjoară pentru ca mediul interior( gînduri,

41

sentimente, emoţii) să se schimbe în sensul dorit. Energia noastră stagnează şi crează tensiuni, precum şi tendinţa de a dezvolta “programe puternice” sau comportamente şi moduri de gîndire şi acţiune automate atunci cînd..repetăm inconştient aceleaşi gînduri, aceleaşi sentmiente şi aceleaşi acţiuni. Este deosebit de important să reţinem toate acestea pentru ca, în orice moment de stagnare energetică, dacă avem tendinţa să..fim conduşi de tiparele şi de programele inconştiente în direcţii nefericite pentru noi, să începem prin a ne schimba cu ..responsabilitate, calm, răbdare şi perseverenţă..programul de zi cu zi.

Cineva care merge cu maşina pe acelaşi drum, poate opri ..într-un parc pentru cîteva minute. Aceasta este o schimbare care va atrage după sine schimbarea energiei. Cineva care stă zilnic pe acelaşi scaun, în acelaşi loc, poate muta scaunul..într-un loc diferit şi această banală mutare schimbă energia. A muta mobila într-un mod diferit, a cumpăra un obiect nou, a zugrăvi, a schimba un geam, or ..masa de bucătărie ne schimbă energia de la sine. Existenţa este fundamentată pe schimbare, dar noi căutăm stabilitatea. Căutarea noastră ne determină să dezvoltăm programe şi tipare care devin mai puternice decît noi pe de o parte, iar pe de altă parte..lecţia existenţei ne cere diversitate. ŞI diversitatea înseamnă a schimba mereu ceva! Schimbarea înseamnă curgerea firească a energiei. Programul înseamnă..blocaj energetic. Despre aceasta este vorba şi pentru că energia curge în univers şi fără să vrem noi, avem nevoie să ne schimbăm programele de bună voie şi nesiliţi de legea schimbării.Publicat de Maria Timuc la 13:20 Niciun comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

duminică, 1 mai 2011

Ce vrei tu şi ce vrea Dumnezeu?Noi, oamenii, vrem să credem în Dumnezeu şi vrem să credem că există o Voinţă Divină. Dar, cum putem înţelege, oare, ce este Voinţa Divină, cînd omului nu i s-a arătat niciodată Dumnezeu într-o formă materială? Cînd Dumnezeu nu i-a spus “vreau să faci lucrul acesta aşa, fiindcă aşa vreau eu..Vreau să fii bun, lipsit de păcate, frumos, deştept sau devreme acasă”! Dumnezeu nu s-a aşezat într-o formă spectaculoasă, care să-i apară omului drept în faţă şi să-i spună “aceasta este Voinţa mea”. ŞI, pentru că omul nu l-a văzut pe Dumnezeu, a apărut şi dilema! Căci mintea i-a spus omului:”Tu vrei să fii fericit, tu suferi, tu eşti acela care umblă besmetic prin lume, tu suferi, tu visezi, tu lupţi cu toate ale vieţii. ŞI atunci, unde-i Voinţa Divină?

De unde ştii ce vrea Dumnezeu, de vreme ce tu eşti acela care “vrea”..ŞI tot tu te trezeşti suferind, vinovat, agresat, tu agresezi, tu eşti enervat fiindcă nu ţi se dă ceea ce vrei. Ce vrea Dumnezeu? Cum poţi tu să ştii ce vrea el? Căci oricine ai fi, cu siguranţă ai face voia lui pentru că visezi să fii fericit. ŞI, măcar că nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu, el a trimis în lume mesagerii săi. El i-a trimis să ne spună că Voinţa Divină este numai iubire. Dumnezeu nu vrea nimic de la oameni. Voinţa Divină nu vrea nimic din ceea ce mintea ne spune că Dumnezeu ar vrea. Dumnezeu nu vrea nimic, căci el are, deja, Totul. Voinţa Divină înseamnă Iubire şi aceasta este promisiunea lui Dumnezeu pentru toate fiinţele. Toate gîndurile, toate pasiunile, toate apatiile, suferinţele şi căutările umane sunt din Voinţă Umană. Toate acestea sunt din Voia noastră. Orice am gîndit că este bun sau rău, orice am învăţat, orice ne-am imaginat, orice am crezut că avem nevoie a fost, este şi va fi..Voinţă Umană. Dacă mintea ne spune că un om ne-a greşit, este în voia noastră să credem aceasta. Dacă vrem să iertăm, este voia noastră să iertăm. ŞI dacă nu vrem să iertăm, voia noastră se face. Voinţa Divină este numai iubire şi numai acceptare. Voinţa umană este condiţionare. Cînd în interiorul nostru apare neacceptarea, suferinţa, tendinţa de a judeca, or de a ne judeca pe noi înşine, ştim că ne aflăm în Voia Umană. Ne aflăm pe drumul lumii, pe cărarea minţii, în hăţişurile propriilor noastre învăţături, programe mentale şi matrici inconştiente. Voinţa Divină ne iubeşte inocenţa. Dumnezeu ne acceptă şi cînd ne judecăm şi cînd judecăm. ŞI cînd suferim, şi cînd iubim.

42

Noi putem cunoaşte adevărata putere a lui Dumnezeu renunţînd la ceea ce vrem, la ceea ce credem că este lumea şi viaţa. Putem cunoaşte iubirea divină şi forţa ei printr-un abandon total al propriei noastre voinţe. Printr-un exerciţiu continuu de conştientizare şi înţelegere a faptului că ceea ce noi vrem este în minte..Mintea vrea continuu ceva pentru că se teme de propria sa inexistenţă. Mintea crede că vei muri dacă “nu vrei” tot ce vrei acum. Dar, dincolo de frica minţii este..Iubirea. Cel ce are curajul de a abandona ceea ce a învăţat că este lumea, îşi va păstra mintea şi va cunoaşte că Dumnezeu nu vrea nimic, pentru că el este numai Iubirea în care tu exişti. ŞI, ce faci tu acolo, în acea iubire, este Voia Ta!Publicat de Maria Timuc la 22:06 Un comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

joi, 28 aprilie 2011

Imaginea sufletului!S.N Lazarev, un bioterapeut rus care a raportat multiple vindecări prin rugăciune şi schimbarea atitudinii interioare a omului, spune - între altele – că “evenimentele sunt provocate de subconştientul omului. Tot ce se întîmplă în jurul unui om corespunde în totalitate cu starea lui emoţională. În jurul nostru nu se poate întampla nimic agresiv dacă în sufletul nostru nu există agresivitate”. Iar atunci cînd recunoaştem agresivitatea sau slăbiciunea, de orice natură ar fi ea, facem un pas uriaş către noi înşine, dar puţin mai întregi, puţin mai curaţi şi puţin mai buni. Să-ţi înţelegi slăbiciunea şi s-o recunoşti deschide porţile de aur ale adevărului interior, prin care ţi se schimbă automat energia. Căci slăbiciunea, nefericirea, suferinţa, durerea, disperarea, or ura reprimate se pot ivi năstruşnic, or violent din lumea evenimentelor. ŞI, chit că ele nu-s altceva decît..un fel al oglinziii de a ne arăta monstruoasele riduri ale minţii, or ale sufletelor, noi nu ne rugăm pentru iertare şi nu ne recunoşatem în ele. Dar ne luptăm cu ele ca şi cum ar aparţine altcuiva. Suntem precum un personaj înconjurat de oglinzi, care atacă..propriile gesturi, propriile frici, propriile violenţe şi strîmbăciuni atacînd oglinzile! Oamenii din jurul nostru ne reflectă. Evenimentele ne ..povestesc pe noi nouă înşine şi ne aduc cu acurateţe, cu înţelepciune, cu putere şi cu întreaga îndrăzneală a legilor universale în faţa “umbrei” proprii. Ceea ce nu vrem să fim…ne apare cu întreaga claritate în chipul celor ce ne displac total. Ce vrem să ascundem ni se arată în lumină, prin oamenii care se comportă cu noi în aşa fel încît…ne determină să aducem la suprafaţa conştiinţei răul reprimat. ŞI, cum nimeni nu are scutire divină de la “umbra sa”, cu toţii …ne întînim cu imaginile minţii şi ale sufletului în lumea ce ne încojoară. De aceea viaţa de zi cu zi devine un proces vindecător şi unul de autoconştientizare profundă pentru aceia ce pot privi în afară ca spre ei înşişi. Căci afară este “şi sufletul reprimat”. Afară poate fi..”mintea reprimată”. Afară, în fiinţele toate, în animale, în pietre, în lacrimi, în frumuseţe, or în bucurie..sîntem noi…aşa cum nu vrem sau ne este teamă să fim. ŞI, să nu credeţi că fiinţa umană aşterne în umbra conştienţei doar răul, doar ura, doar mînia şi urîţenia.

.Unii dintre noi ascund cîte-o lumină fastuoasă, extraordinară, cîte-o dragoste..incomparabilă cu ceva din lumea aceasta! Unii îşi pitesc lumina, nu vor să ştie că ea este a lor, în ei, pentru ca ea să ..se ivească de afară, din lume, în forma unor fiinţe care-i atrag fascinant. În forma unor iubiri “înfricoşătoare”! Da, omul ascunde lumina şi iubirea mai mult decît..întunericul. ŞI o face pentru că undeva, în experienţele trecute, lumina i-a fost rănită. Inima i-a fost sfîşiată de suferinţă. Manifestarea iubirii i-a adus un soi de crucificare. Un soi de durere imposibilă. Iubirea reprimată de frica suferinţei..este, poate, una dintre cele mai puternice şi mai importante vindecări pe care le datorăm sufletelor noastre. Pentru că suntem buni, dar am uitat. ŞI aceasta trebuie să ne amintim pentru a ne reda pe noi nouă înşine.Publicat de Maria Timuc la 17:03 2 comentarii: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

luni, 18 aprilie 2011

Ca din intamplare

43

Cea mai măruntă situaţie de viaţă şi cea mai mică întîmplare ( dacă se poate numi ceva întîmplare!) ascunde un mesaj pentru noi. Trebuie doar “să vedem” şi “să auzim” cîntecul forţei divine şi cunoaşterea ce izvorăşte clipă de clipă din orice întîlnire cotidiană. Se poate să mergem pe stradă nepăsători şi să auzim, dintr-o dată, ca din întîmplare, pe cineva care spune:”Viaţa este frumoasă”, or..un lucru banal, un cuvînt oarecare. Acela este cuvîntul ce ni se adresează, dacă l-am auzit..Este un mesaj pe care trebuia să-l ascultăm în acel moment. Ne-am putea întreba: cum se face că acest om a trecut chiar acum pe lîngă mine şi chiar în acel moment a spus cuvîntul pe care l-am auzit? Să fie aceasta o întîmplare? Probabiblitatea este, în toate cazurile, atît de mică, încît..întîmplarea nu mai poate juca un rol în vieţile noastre. Nu este nici o întîmplare faptul că un om se aşează pe scaunul alăturat, că lucrăm în acelaşi birou cu X şi nu cu Y, că ne îndrăgostim de o persoană şi nu de alta, că auzim pe stradă un cuvînt şi nu altul. Nu este o întîmplare momentul în care deschidem televizorul pe un anumit canal şi nu pe altul, că se derulează atunci o emisiune şi nu alta, că se vorbeşte despre un anume subiect..

Avem nevoie să devenim conştienţi de ordinea desăvîrşită a tuturor lucrurilor. Dacă am percepe mesajul ascuns în fiecare moment banal al experienţei noastre de viaţă, am observa curînd existenţa unei forţe nevăzute, care pare să aşeze totul cap la cap, dincolo de puterea noastră de înţelegere. Aceste momente devin vizibile, incredibile şi teribile cînd trăim evenimente sincrone. Mintea omenească este eclipsată în faţa sincronicităţii, conştienţa este derutată profund, iar omul priveşte – pur şi simplu – fără grai cum o mînă nevăzută ţese întîmplări şi evenimente fascinante. Replica pe care o citim într-un film exact în clipa în care deschidem televizorul, subiectul filmului sau al emisiunii pe care le vedem într-un moment, oamenii pe care-i întîlnim şi evenimentele pe care le trăim sunt atît de profund legate între ele şi ne transmit continuu mesaje atît de puternice şi de relevante, încît devine absurd, deja, să mai credem că ceva este întîmplător. Tot ce mişcă în jurul nostru conţine un mesaj pentru noi. Tot ce ne apare în faţă îI transmite conştiinţei noastre un mesaj. Cuvintele lui Dumnezeu sunt dezvăluite prin oamenii din jur, prin tot ce se află în atenţia noastră în fiecare moment. Este important să înţelegem că-n vieţile noastre întîmplarea nu are nici un rol, pentru ca alintul sincronicităţii şi al binecuvîntării divine să fie cît mai evident şi mai fastuos. Lumea lăuntrică apare în afară, ca într-un film, iar personajul principal al filmului suntem noi înşine..Aceia dintre noi ce-şi propun – pur şi simplu – să vadă şi să audă, vor vedea şi vor auzi. Fiecare întîmplare conţine un semn, un mesaj, fiecare întîlnire de viaţă ne dăruieşte o informaţie şi o şansă pentru a ne cunoaşte pe noi înşine. Va fi tot mai evident acest joc al nevăzutului, tot mai mult ceea ce nu se vede va apărea în ceea ce se vede şi tot mai mult vom înţelege că nu suntem singuri niciodaă. Iar aceasta ne va întări credinţa, puterea de a spera şi a ne baza pe Dumnezeu mai mult decît pe noi înşine. Căci semnele sunt pentru a ne aminti că nimic nu este ascuns, totul conţine o ordine perfectă şi-n ordinea aceasta lumina divină străluceşte pentru cei ce au ochi s-o poată vedea.Publicat de Maria Timuc la 15:00 2 comentarii: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

vineri, 15 aprilie 2011

De la intuneric la luminaA merge către lumină înseamnă a ne confrunta cu întunericul. A ne întîlni cu el, a-l privi în faţă direct, a-i accepta existenţa, a accepta că el este în ecuaţia vieţii şi nu din întîmplare. Puterea divină acceptă toate formele, toate manifestările, toate gîndurile, toate trăirile şi evenimentele cu întreaga iubire şi compasiune. Ceea ce numim “energii negative” în termeni umani, ceea ce ne determină stările de indispoziţie, de suferinţă, de teamă, de neacceptare, de iritare, furie sau ură nu este altceva decît ..informaţie şi energie. Orice simţim este informaţie şi energie. Fie că ne produce încîntare sau durere, neacceptare sau respingere, orice lucru are dublul rol de informaţie şi energie.

Cheia esenţială în drumul nostru către iubire, către lumină şi bine este “acceptarea” tuturor informaţiilor şi

44

a energiilor ce se regăsesc în mediul imediat. A accepta existenţa oricărei informaţii înseamnă a accepta existenţa oricărui gînd. A oricărei energii, a oricărei trăiri sau eveniment. Nu putem ieşi la lumină şi nu putem înţelege sensul vieţii noastre fără a accepta sensul a ceea ce considerăm “rău, negativ, plin de suferinţă”. Practic, intrăm în suferinţă atunci cînd o respingem. Ne alegem cu stări de deprimare şi cădere energetică atunci cînd informaţia sau energia care atinge fiinţa noastră conştient sau inconştient este respinsă. A merge către iubire şi lumină înseamnă a accepta că fiecare fiinţă ce se află în preajma noastră, în această viaţă, pe stradă sau în orice loc de pe pămînt are libertatea absolută de a gîndi şi a trăi aşa cum alege. Încărcătura energetică negativă din noi înşine este generată chiar de faptul că respingem negativitatea celorlalţi. Că nu suntem de acord cu ei. Că ne displace ceea ce ei fac sau spun, ceea ce gîndesc, fie în legătură cu noi, fie în legătură cu ei înşişi. Pe drumul nostru către bine, iubire şi lumină avem de învăţat “acceptarea iubitoare” şi plină de compasiune a alegerilor celor din jurul nostru.

De îndată ce decidem să acceptăm, vor năvăli peste noi acele aspecte ale existenţei pe care nu le acceptam înainte. Cei din jur ne vor oferi experienţe dureroase, dar întotdeauna exact acele experienţe care ne invită la iertare, la acceptare, la iubire şi la toleranţă. Vor apărea în faţa noastră evenimente cărora nu le permiteam existenţa. Situaţii pe care le credeam reprobabile şi de neîngăduit. Dar, dacă Dumnezeu acceptă şi ticălosul, şi sfîntul, şi cea mai mizeră dintre gîndirile noastre, şi ura, şi furia, şi frustrarea, atunci aceasta avem şi noi de făcut pentru a cunoaşte iubirea. Judecata umană dispare, se topeşte ca un fulg în faţa acceptării şi a iubirii şi, în timp ce judecata se topeşte, se topeşte propria noastră suferinţă. Suferinţa fizică, suferinţa mentală, suferinţa energetică în viaţa de zi cu zi sunt roade ale neacceptăriii inconştiente sau conştiente a existenţei informaţiilor şi energiilor ce ne înconjoară. Acceptarea lor ne vindecă pe noi înşine. Acceptarea deplină, necondiţionată, iertarea şi îngăduinţa oricărui lucru ca făcînd parte din existenţă înseamnă înţelegerea faptului că universul se află într-o ordine perfectă, aşa încît şi ceea ce considerăm a fi negativ este – pînă la urmă - plin de tîlc, de sens, de înţelepciune şi ..vindecător.Publicat de Maria Timuc la 13:08 2 comentarii: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

vineri, 8 aprilie 2011

Aici si acumA trecut ceva vreme de cand nu am postat pe blog. Intre timp, am vazut, am trait si am inteles din nou si din nou ca intamplarile vietii ne conduc, ne gideaza, au propria lor inteligenta si intelepciune. Intre timp, am trait (a cata oara, oare?)sentimentul ca nu exista intamplare in acest univers, pe care-l vedem haotic doar pentru ca traim pe frecventele obisnuite ale respingerii, suferintei, deznadejdii si a credintei surprinzatoare ca Dumnezeu nu ne ajuta, de fapt, ca trebuie sa ne descurcam singuri si ca nu avem nici un amestec in ceea ce ni se intampla in viata de zi cu zi. De fapt, lucrurile stau pe dos; cred cu toata fiinta ca Dumnezeu este aici, in viata noastra de zi cu zi si noi ii putem simti prezenţa, ca şi puterea in fiecare moment in care simtim că "iubim". De asemenea, putem privi catre tot ce ni se intampla, catre fiecare eveniment de viata si - atunci cand privim acolo - putem vedea reflexia minţii, a alegerilor, a trairilor noastre interioare. Dumnezeu este cu noi, dar - în acelaşi timp - ne bcuurăm de libertatea de a curge prin realitatea vietii si a ne vedea in ea mintea, emotiile si sentimentele intrupate.In ficeare zi imi dau seama cat de mult conteaza felul in care gandim. Cat de mult conteaza sa avem puterea sa ne sustragem din mintea negativa, precum si sa refuzam negativitatea in interiorul nostru, oricat ne-ar provoca lumea inconjuratoare. Cat sprijin divin primim si cata lumina se face in planul subtil al existentei atunci cand o fiinta izbuteste sa puna un gand frumos in mintea sa in locul unui gand urat. Un gand de iertare in locul unui gand de ura inseamna o lume in care se strecoara inca o raza de lumina divina. Iar existenta, ceea ce noi numim realitatea vietii de zi cu zi, lumea din jurul nostru raspunde inconstient - in cele din urma - luminii din noi. Sa na va asteptati sa raspunda lumea intreaga luminii, iubirii si frumusetii din voi pentru ca nu prin lumea

45

intreaga curge iubirea si lumina. Vor raspunde aceia care o pot face, aceia care au dat prin libera alegere permisiunea iubirii. Aceia care au ales, la randul lor, calea iubirii in aceasta viata vor veni catre voi si de-ar fi la distante de mii de kilometri in clipa in care emiteti iubire. ASta vreau sa va spun azi; emiteti iubire. IUbiti. Faceti asta premeditat, caci, daca veti lasa iubirea sa vina de la altii, daca veti astepta sa va iubeasca altcineva, daca veti dispera dupa iubirea cuiva, daca veti suferi, nu emiteti iubire. Nu transmiteti iubire, ci disperare, asteptare, frustrare, vibratii joase. Sa avem grija de gandurile noastre, sa ne gandim cu drag la oameni, sa ne ingrijim gandurile si trairile cum ingrijim cele mai minunate flori. Ca o consecinta a ingrijirii de sine si in sine, Dumnezeu se apropie de noi si apropierea Lui rearanjeaza toti atomii, toate moleculele, toate fiintele, gandurile, trairile si evenimentele in asa fel incat intelegem, simtim, traim si vedem jocul fantastic al divinului chiar aici si acum. Dumnezeu este aici; putem simti prezenţa sa, o putem vedea, o putem intelege, dar pentru asta trebuie sa renuntam la gandirea obisnuita, la gandirea care ne poate face "deştepţi printre oameni". Iubirea ne face frumoşi în ochii lui Dumnezeu, iar darurile frumuseţii divine sunt mai presus de tot ce este valoros pentru oameni.Publicat de Maria Timuc la 09:31 2 comentarii: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook


Energie - bucurieCînd căutăm dragostea altora, căutăm..energie. Cînd alergăm să ne satisfacem dorinţele, să ne împlinim visele, să fim mîngîiaţi, or să cîştigăm diferite lucruri în viaţa noastră, căutăm energie. Energia şi bucuria sunt unul şi acelaşi lucru. Calmul, starea de bine izvorîtă din acţiuni, activitătăţi, gînduri, vacanţe plăcute sau din simplul fapt de a privi un peisaj mirific, pacea, iubirea, entuziasmul înseamnă “energie”! Toate acestea înseamnă energie dătătoare de viaţă, care hrăneşte mintea şi trupul, aducînd prinos vieţii. Toate calităţile umane creatoare de bucurie, iubire, entuziasm, bine sprijină viaţa şi dăruiesc energie. Trăirile pozitive hrănesc lumea, dincolo de toate lucrurile, posesiunile sau alergările noastre. Nici un cîştig n-ar avea vreodată sens fără bucuria cîştigătorului. Nici o activitate, oricît de strălucitoare ar fi ea, nu aduce beneficii reale posesorului, în absenţa bucuriei, a stării de bine, a iubirii, a mulţumirii, a încîntării sau a entuziasmului. De aceea, scopul real al căutărilor umane rămîne..unul de ordin emoţional. Sentimental. Energetic.

Tot ce ne hrăneşte cu energie care sprijină viaţa ne dă putere şi..devine putere în mediul înconjurător. Din nefericire, noi ne hrănim şi cu energie distructivă, toxică şi aducătoare de suferinţă. Tot din nefericire, nu suntem destul de conştienţi de natura sursei de hrană pe care ne-o găsim şi..ne adîncim în suferinţă, autodezenergizîndu-ne şi căutînd apoi cu disperare energia în mediul înconjurător. Astfel, în loc să dăruim iubire pentru a o primi, noi aşteptăm iubirea altora şi, mai mult, ridicăm nenumărate pretenţii, arborăm criticile precum steagurile de luptă la adresa celor ce par să nu ne iubească niciodată atît cît avem nevoie şi ne intoxicăm cu ..negativitate. Suferinţa presupune întotdeauna prezenţa în mintea şi-n trăirile noastre a unei energii toxice. Suferinţa, fie ea sub forma furiei, a fricii aberante, a criticii acerbe, a judecăţilor de valoare de care lumea se poate lipsi cu uşurinţă ne predispune la căutarea şi aşteptarea iubirii (a energiei) de la ceilalţi. Cînd aceştia ne iubesc, ne răspund pozitiv, suntem fericiţi. Ne simţim bine şi avem o energie debordantă, uneori.

Dar, trece timpul şi constatăm că nevoia noastră de iubire devine mai acerbă, mai puternică şi fantasmagorică. Iubitul de odinioară, fără de care viaţa părea că ni se scurge în neant, devine sursa suferinţei din prezent. Suntem cîrcotaşi, suntem nemulţumiţi, suntem nefericiţi, căci energia partenerului de acum..nu ne mai satisface nevoile. Ne-am obişnuit unul cu celălalt, nu mai avem chef pentru sex, pentru apropiere, pentru mîngîiere, fiindcă nu mai simţim..iubire noi înşine. Un om iubit cîndva devine un

46

ghimpe, or sursa nefericirii de azi. De fapt, noi n-am înţeles că iubirea este starea noastră de a fi. Fără a fi noi în stare de iubire, fără a fi noi într-o stare de bine, ar putea să ne iubească întreg mapamondul şi cerul, dar ..inutil. Iubirea altora devine lucrătoare pentru noi atunci cînd noi iubim. Dragostea celuilalt nu ne poate atinge, nu ne poate vindeca şi nu ne poate ajuta, fără ca noi să iubim. Dragostea altuia devine puternică pentru noi prin răspunsul nostru interior faţă de iubire. Cel ce iubeşte nu poate fi un vampir energetic pentru că energia şi iubirea din el sunt unul şi acelaşi lucru. De aceea, orice suferinţă ne-ar bîntui în orice moment, să ne amintim că leacul ei începe prin a dărui din nou celor ce ne înconjoară. Căci a dărui înseamnă a intra în contact cu puterea vieţii, iar a stimula această putere în jur înseamnă a primi..noi înşine darurile vieţii.Publicat de Maria Timuc la 16:24 Un comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

duminică, 27 martie 2011

Dorinţe..Un pom nu-şi doreşte să înfrunzească, să înflorească, să facă fructe, cum nici o floare nu se gîndeşte cum să se facă mai frumoasă, or mai colorată. Natura conţine un program puternic, ascuns în sămînţa însăşi, care îngrijeşte viaţa şi frumuseţea pomului sau a florii. Este evident că şi omul se naşte dintr-o sămînţă, şi el conţine, deja, un program de creştere, de dezvoltare, de înflorire şi de frumuseţe. Dar, dacă întreaga natură “înţelege” să urmeze programul înscris în propria-i sămînţă, omul – tulburat prin credinţe şi prin tipare mentale - încearcă să schimbe natura, prin dorinţe care sunt împortiva vieţii. Prin dorinţe care nu sprijină binele propriu şi al celorlalţi. Avem nevoie să ne fixăm în minte noţiunea de a cere ceea ce este spre binele tuturor.

Altfel, se întîmplă să cerem insistent bogăţie şi cineva ..să moară, pentru ca dorinţa să ni se împlinească. Este posibil să cerem insistent un anume partener şi el să ne fie adus în preajmă prin evenimente nefericite pentru mulţi alţi oameni. Dorinţele ni se împlinesc cu preţul suferinţei proprii şi a suferinţei altor oameni de cîte ori ele nu sunt naturale, aşa cum este floarea pomului sau fructul său. Dacă programul nostru de viaţă nu conţine figura unui om bogat, vom atrage bogăţie prin dureri incalculabile. Aceasta este o mare taină a existenţei noastre. Taina dorinţei ne dezvăluie că suntem programaţi numai pentru binele tuturor. Un pom este programat să dăruiească frumuseţe şi să hrănească fiinţele cu roadele sale. Ca şi el suntem noi, oamenii, programaţi pentru a dărui frumuseţe şi hrană sănătoasă celor din jurul nostru. Prin dorinţe hazardate, prin percepţii şi gînduri care nu sprijină viaţa, afectăm viaţa şi ne dezicem de natura noastră adevărată. .

Dacă dorinţele nu sunt naturale şi nu sprijină binele, energia se blochează, iar blocajul aduce durere, ură şi distrugere. Curgerea firească a energiei crează întîmplări de viaţă în care toţi sunt ajutaţi. Suntem resposnabili de noi înşine şi de cei din jur de îndată ce ne dorim un lucru oarecare. Universul ne spune întotdeauna “da”, numai că - pentru a ne împlini dorinţele – mulţi se pierd în durere, noi de asemenea şi nu au ochii destul de mult deschişi pentru a vedea. Să însoţim, aşadar, fiecare dorinţă cu gîndul “îmi doresc să mă iubească acest om, să am bani mai mulţi, să fiu fericit, or sănătos, dacă este spre binele cel mai înalt al meu şi al tuturor. Dacă nu este aşa, sunt capabil să renunţ la dorinţa mea”! Capacitatea de a renunţa la împlinirea unei dorinţe ne va face mai buni, mai înţelepţi şi întotdeauna ne va pune în armonie cu universul. El ne cunoaşte nevoile cu adevărat şi le răspunde prin crearea unor evenimente care sprijină pe fiecare. Chiar şi oamenii necunoscuţi răspund inconştient pentru împlinirea dorinţelor noastre. Să deschidem larg ochii şi să vedem că aceasta nu este doar o taină, ci descrie natura a ceea ce considerăm a fi miraculos.Publicat de Maria Timuc la 23:35 4 comentarii: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

47


Legea AtractieiLegea Atractiei

Nici suferinţa, nici dragostea nu sunt stări exterioare ale fiinţei umane. Ele se petrec în interior, în mintea şi în sufletul omenesc..Ceea ce se întîmplă în “afară”, în ceea ce numim “realitate” este un stimul, dar şi o oglindă a fiinţei interioare. Lumea din afară se regăseşte cumva în emoţiile noastre, în gînduri şi-n sentimente. Desigur că niciodată nu vedem în afară în mod fidel ceea ce este afară, cît ceea ce putem percepe prin trăirile interioare înregistrate ca experienţă de viaţă.

De exemplu, cinci oameni privesc acelaşi tablou, dar fiecare percepe tabloul prin prisma propriei sale experienţa. Un om care apare minunat în ochii unuia, este descris în termeni extremi de negativi de către altul. Aceasta înseamnă că noi nu vedem lumea exterioară aşa cum este, ci aşa cum putem. Nu vedem calităţile unui lucru, ale unui om, ale unei situaţii decît dacă alegem să observăm aceste calităţi. Putem alege, însă, să observăm neajunsurile, dificultăţile, ceea ce nu-i în regulă şi această opţiune este denumită de către noi “realism”. Sau “observaţie critică”. Sau o stare firească, pasibilă să ne ducă spre situaţia în care putem opera schimbări.

Poate că acest lucru este valabil, dar numai atunci cînd observăm partea negativă cu intenţii interioare pozitive. Cînd observăm un lucru negativ şi avem intenţia de a genera..o energie pozitivă, capabilă să mişte lucrurile spre un deznodămînt pozitiv. Fără intenţiile bune, stagnăm şi nu izbutim să construim nimic serios. Aceasta este o opţiune pe care o alegem mai des decît ne putem imagina. Este o opţiune care face rău, deopotrivă societăţii, faimiliei, oamenilor pe care-i iubim şi celor cărora – poate – am vrea să le facem bine. În cuplu, această opţiune generează starea de rutină, de disconfort şi de suferinţă mentală, care erodează în timp dragostea. Mintea obişnuită să judece, să vadă critic şi să observe tot ce-i lipseşte partenerului nostru se obişnuieşte cu nefericirea. Se autoprogramează pentru observaţia negativă. Aşa se face că, în loc să alegem toleranţa, iubirea, bucuria şi ceea ce ne dăruieşte bun, frumos sau important celălalt, noi vedem..că şi-a pus ciorapii în sus şi nu în jos, că şi-a luat haina verde în loc de cea roşie şi asta-i rău. Vedem că a cumpărat ceva, dar era mai bun..altceva..Vedeţi?

Mintea nu are capacitatea de a aprecia că partenerul nostru a făcut ceva, cît vede că trebuia să facă altceva, or că putea face un lucru mai bun. Nici măcar nu ne dăm seama că orice om face tot ce crede el că-i bun într-un moment..ŞI, tot el ajunge să fie extrem de stîngaci, de dificil, de aiurit şi de groaznic, atîta vreme cît celălalt îl vede astfel. Iată de ce oamenii iubiţi reuşesc..mai mult decît aceia pe care toate lumea îI vede în culori negre. Oamenii iubiţi se simt mai puternici, mai ajutaţi, mai curajoşi şi mai creativi. De aceea suferinţa nu este o stare..provocată de altcineva, ci o alegere mentală. Numai că, practicînd-o prea mult timp, nu ne mai putem sustrage puterii ei şi nu mai reuşim ieşi din obişnuniţa de a vedea lumea în negru decît cu un ajutor divin; iubirea. Legea Atractiei, asta-i cheia. Atragi suferinta, suferind, atragi iubirea, iubind: devii mai bun pe masura ce esti bun..Publicat de Maria Timuc la 15:03 Un comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook


Frumusetea celui ce spune "te iubesc"Cînd cineva îţi spune “te iubesc”, simţi că-ţi cresc aripi. S-ar putea să te simţi flatat, or s-ar putea să te simţi îngrijorat pentru că nu-ţi doreşti dragostea ce-ţi este declarată. Dar, ştii tu oare că iubirea pe care o simte altul pentru tine este locuinţa conştiinţei, a inimii şi a minţii sale? Ştii tu, oare, că acela ce simte dragostea este merituosul autentic? Acela ce poate iubi este acela ce poate simţi, trăi, arde, visa şi vindeca? Ştii că

48

“iubitorul” locuieşte în palatul de aur al dragostei atunci cînd îţi spune cu toată inima “te iubesc”? Nu despre tine este vorba în lăuntrul unei declaraţii de dragoste. Tu eşti numai un stimul. Iubirea, însă, vorbeşte despre cel ce-o simte. Despre cel ce-o exprimă. Iubirea este în starea de conştiinţă a “iubitorului”.

Cînd îţi spune “te iubesc”, celălalt îţi vorbeşte despre locuinţa frumoasă a sufletului său. Îţi descrie locul interior din care te vede şi ochiul prin care te priveşte. Iubirea îl face neasemuit de frumos pe cel ce-o trăieşte cu întreaga fiinţă. ŞI această stare de iubire se răsfrînge, apoi, şi-n jurul lui, dar nu pentru că ar face personal ceva pentru aceasta. Iubirea nu se răsfrînge ca un efect al meritelor personale, cît pentru că ea se naşte într-un spaţiu sacru ce-l înconjoară pe acela ce iubeşte. Energia iubirii se transmite spontan, fascinant, tulburător, iar aceasta poate speria, poate îngrijora, poate..răni, tulbura sau poate respinge. Nu, nu iubirea respinge, căci iubirea nu respinge niciodată. Gîndurile noastre despre iubire ne îndepărtează de ea. Gîndurile noastre omeneşti îşi cresc picioare înalte pentru a fugi de iubire. Cu fiecare iritare, nefericire, judecată sau gînd negativ, ne ducem mai departe de spaţiul sacru al dragostei şi aceasta-i alegerea noastră. Cu fiecare bucurie şi cu fiecare clipă de iertare, ne apropiem de dragoste şi avem şansa extraordinară a renaşterii noastre în acela care poate spune “te iubesc”.

Ar fi de dorit, ar fi de visat şi ar fi de căutat în fiecare zi starea de a fi tu “iubitorul”, căci în trăirea ta se piteşte frumuseţea şi-n puterea ta de a iubi se găseşte fericirea după care alergi neîncetat. În tine se află ochiul frumus, ca şi acela urît. Prin ochiul tău vezi “bîrna” sau “floarea” altuia. Dar, orice ai vedea, orice ai descrie, orice ai spune nu faci decît să descrii, să vezi şi să spui..cine eşti tu în lăuntrul tău. Gura îţi descrie inima şi, fie că vorbeşti de bine, or de rău, tu descrii starea de conştiinţă din care vorbeşti. Dacă spui şi simţi “te urăsc”, are asta legătură cu cel pe care-l urăşti? Nu, nu are. Deşi asta crezi. Deşi ai argumente să crezi. Îţi spui cît este de rău, de vulgar, de absurd, fanatic, nechibzuit, obraznic sau prost..”subiectul” urii tale. Dar..îl descrii din tine însuţi. În tine s-a cuibărit percepţia urii. ŞI aceasta este o stare de conştiinţă aflată la polul opus iubirii. De aceea poţi fi frumos în dragostea ta, dar..niciodată în ură. Poţi fi frumos în iertare, dar niciodată..în zbuciumul minţii tulburate. Pentru un om este firească şi tulburarea, dar să nu rămîi în ea mai mult decît ai rămîne cu degetul într-o baltă murdară. Căci..de acolo nu vei putea simţi “te iubesc” şi nu vei găsi gîndurile de dragoste pe care le visezi. Dintr-o baltă “murdară” nu poţi scoate apă bună de băut, cum dintr-o stare de spirit de “baltă” nu ai cum să simţi şi să gîndeşti dragostea. Cel ce spune “te iubesc” este fericitul şi frumosul lumii. Căci atunci el descrie “lăcaşul” interior din care priveşte obiectul iubit. De aceea nu ai un merit maret cînd altul te iubeşte, cît atunci cînd tu însuţi..iubeşti.Publicat de Maria Timuc la 13:40 3 comentarii:


Drumul, sensul si puterea vietii noastreIUBIREA ESTE LIPSA NEGATIVITATII NOASTRE INTERIOARE

Dacă ar fi să definim iubirea, am putea spune că ea este..”lipa completă a negativităţii noastre interioare”. Iată o definiţie care ne poate face să picăm peste toate gîndurile ..prin care am construit pînă acum conceptul numit “iubire” şi să extargem de acolo..definiţii personale cîte-n lună şi-n stele. Iubirea nu este o emoţie, o stare de atracţie, care ne pune hormonii pe jar, nici un fel de a face sex..cît mai hotărît şi mai bine. Iubirea despre care vorbim este sensul, rostul, drumul şi puterea vieţii noastre. În absenţa negativităţii interioare, care provine din percepţiile mentale înregistrate de noi în relaţia cu experienţele vieţii, iubirea îşi dezvăluie puterea absolută sub forma unui cîmp energetic de mare putere, în faţa căruia se poate prăbuşi chiar şi întregul sistem financiar mondial dacă el ..generează negativitate în inconştientul colectiv.

Puterea iubirii - calea catre solutiiIubirea aceasta este “putere” cu adevărat şi pe ea o avem de recuperat în faţa oricăror experienţe de viaţă

49

care ne invită la suferinţă şi la negativitate. În lipsa acestei “Puteri” incredibile, care se face cunoscută, văzută, recunoscută şi simţită ca bucurie, iubire, fericire inexplicabilă, luminozitate sau frumuseţe, nici un sistem social, nici unul mondial, nici o fiinţă şi nici un lucru nu pot evolua, nu pot exista, nu se pot dezvolta şi nu pot găsi soluţii reale la problemele existente în lume. De ce se întîmplă astfel? Din simplul motiv că ..negativitatea aparţine mentalului, percepţiei şi minţii limitate, care se află sub dominaţia cîmpurilor energetice de joasă frecvenţă. Din stările de conştiinţă pline de mînie, furie, frică, disperare, durere, dezastru, nefericire şi invidie nu pot izvorî decît soluţii corespunzătoare acestui nivel. Devine limpede astfel că, ori de cîte ori avem o problemă, pentru a găsi soluţia fericită şi sigură trebuie să ne simţim în formă în interiorul nostru. Orice decizie am lua, orice am face, orice ne-am dori şi orice am visa, condiţia esenţială este aceea ca visul, soluţia sau decizia să fie luate dintr-o stare de “iubire” sau dintr-o stare din care ne lipseşte negativitatea interioară. Orice drum pe care mergem cu frică, debusolaţi, nefericiţi şi indecişi, or imprecişi devine – la un moment dat – un drum presărat cu aceste trăiri. Ele nu vor întîrzia să ne apară în faţă, să ne terorizeze şi să ne descompună minţile în şapte chiar dacă drumul ales pare, uneori, presărat cu flori..

Iubirea genereaza evenimente sincronistice

Absenţa negativităţii armonizează toate energiile, toate minţile, toate acţiunile şi emoţiile lumii înconjurătoare în aşa fel încît generează..evenimente sincronistice extrem de puternice. Iubirea aduce singură soluţiile pentru că ea oferă în plan subtil un cîmp energetic de sprijin, care şterge din minte de la sine înregistrările anterioare de suferinţă. A scăpa de negativitate înseamnă, de fapt, a cunoaşte iubirea şi puterea ei. A ne refuza nouă înşine motivaţiile pe care le avem pentru blocajele mentale prin care ne justificăm suferinţele( prin acestea înţelegem şi răutatea,ura, gelozia, invidia şi frica) înseamnă a ne iubi pe noi înşine şi a ne apropia pas cu pas de ceea ce este cu adevărat iubirea. Să reţinem pentru astăzi că:“IUBIREA INSEAMNA ABSENTA ORICAREI NEGATIVITATI INTERIOARE”Publicat de Maria Timuc la 18:22 Niciun comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

joi, 17 martie 2011

Intre suferinta si iubireScopul autentic al fiinţei umane este acela de a se elibera..de suferinţă! Existenţa iluminaţilor, a marilor înţelepţi ai lumii demonstrează că eliberarea de suferinţă este posibilă prin dorinţa, dedicarea, devotamentul şi iubirea noastră pentru tot ce ne înconjoară. Eliberarea de suferinţă nu este, însă, chiar un fel de joc cu păpuşile, pentru că..atracţia minţii către lume şi aparenţele ei se constituie într-o tulburătoare şi incredibilă aventură..prin miezurile celor mai nebuneşti suferinţi. Rezistenţa la iubire este cauza esenţială a suferinţei pe care o experimentăm ca fiinţe umane, indiferent din ce extragem această suferinţă. Dacă ea provine din şiragul nesfîrşit al rănilor relaţionale, din poveştile de dragoste, din lipsuri, din dorinţe reprimate, din pierderi sau din ..frică nu are prea mare importanţă. Nu contează ..cauza umană a suferinţei, cît simplul fapt că mintea îşi găseşte în orice motive pentru a extrage suferinţa şi a se convinge de realitatea ei.

De fapt, clipele nebuloase şi nebuneşti în care ne consumăm dramele nu sunt altceva decît forme prin care..afirmăm din nou că ne împotrivim iubirii. Negativitatea umană, sub forma tuturor suferinţelor pe care le experimentăm, este expresia profundă şi inconştientă a “rezistenţei” la iubire. Şi nu-i vorba aici despre iubirea unui bărbat pentru o femeie şi invers, nici despre iubirea pentru plantele de apartament sau pentru copii, cît despre acea putere universală, acea energie incredibilă care susţine viaţa în întregime, precum şi..opţiunea minţii noastre de a suferi. Iubirea aceasta curge nestingherită prin atomi şi prin stele, prin celule şi prin ierburi şi tot nestingherită şi neştirbită de incapacităţile noastre aşteaptă..să o înţelegem. Să ne înţelegem existenţa, experienţa, fiinţarea într-un univers în care frumuseţea şi fericirea lipsesc doar pentru

50

că..ne gîndim tainic, dar cu înverşunare la absenţa lor. Suferinţa umană este autosusţinută de noi prin tertipuri şi opinii, prin alegeri şi printr-o exacerbată..exagerare a importanţei lucrurilor!

La o analiză atentă, oricine poate să-şi dea seama că, în faţa oricărei provocări, de oriunde ar veni ea, avem opţiunea “interioară” de a gîndi şi a avea orice opinie. Apoi, devine simplu să observăm că opinia pe care alegem s-o gîndim ..este adevărata sursă a tensiunii noastre, or a bucuriei pe care o simţim. Alegerea de a relaxa opinia personală în legătură cu orice situaţie de viaţă, problemă sau lucru va crea mediul proprice pentru curgerea firească a energiei şi ne va pune în legătură cu puterea iubirii. Alegerea de a suferi, de a găsi nedrept, rău, jignitor sau nepotrivit lucrul ce ne apare în faţă crează “rezitenţa” la iubire sau starea de suferinţă. Ceea ce ni se întîmplă, ceea ce ne apare în faţă vine la noi ca un stimul pentru ..autoînţelegere şi ca o şansă..oferită minţii pentru a alege din nou. Eliberarea de suferinţă este o oportunitate ce ni se oferă clipă de clipă, prin toate experienţele vieţii noastre.

Reacţia interioară la ceea ce se întîmplă, fie în lăuntrul, fie în afara noastră reprezintă..adevărata alegere între suferinţă şi iubire! Şi de aceea singurul motiv autentic al suferinţei este acela că..inhibăm curgerea iubirii prin judecăţi, opinii, opţiuni şi alegeri specifice Egoului.Publicat de Maria Timuc la 18:44 Un comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook


Emotii apocaliptice, rugaciunea care le vindecaReflectii dupa cutremurul tulburator din Japonia

Orice eveniment de viaţă trezeşte în interiorul nostru nişte trăiri; gânduri, emoţii, sentimente. Frici, angoase, stări de panică, îngrijorare, tensiune, compasiune, milă etc. Un cutremur precum cel ce s-a produs astăzi în Japonia reverberează emoţional în sufletele şi-n minţile a milioane şi milioane de oameni, iar emoţiile acestea colective au o „putere energetică” de neimaginat. Aceste emoţii erau înainte în subconştientul colectiv. Evenimentul, în cazul de faţă cutremurul, a venit pentru ca noi să devenim conştienţi de existenţa acestor emoţii în noi. Cum vedem cuvântul „apocalipsă” pe toate ecranele televizoarelor, chiar „apocalipsa acum”(expresia am văzut-o la un post TV), se înţelege că fricile, angoasele, îngrijorările oamenilor legate de apocalipsă se pot materializa sub forma unui cutremur care aduce în conştiinţă aceste trăiri.

Aşadar, evenimentul în sine sugerează că frica de apocalipsă este o realitate, dar una pe care avem nevoie să ne-o scoatem din minte. Frica de apocalipsă atrage evenimentul de acre ne este frică. Frica de dezastre ne duce mai aproape de ele. Ceea ce este în conştiinţa noastră apare în realitate sub forma evenimentelor. Spiritul divin care ne susţine viaţa atrage spre noi toate evenimentele, persoanele, fiinţele şi situaţiile de care avem nevoie pentru a ne oglindi „chipul interior”, chipul minţii şi pentru a ne ajuta să înţelegem că felul în care trăim, gândim şi existăm contează.

Acum, astăzi, în loc să credem şi să gândim „alte manifestări apocaliptice”, să aşteptăm replici şi dezastre mai mari, în loc să spunem „apocalipsa-i acum (căci creăm cu mintea evenimentele de mâine), ne-ar fi mai folositor, deopotrivă nouă, cât şi victimelor să ne conştientizăm şi să permitem purificarea trăirilor interioare, respectiv a energiilor care au creat aceste evenimente. Pentru aceasta, rugăciunea este minunată. Mintea care se roagă nu mai gândeşte rău. Mintea care se roagă, îşi pune credinţa în Dumnezeu şi în puterea binelui. Mintea care spune Tatăl Nostru repetat nu mai gândeşte la răul neîntâmplat, dar pe care-l poate crea chiar acum, gândindu-se la el. Mintea care se roagă atinge, în acelaşi timp, îngerii şi ajutoarele cereşti, care se vor revărsa asupra celor aflaţi în nevoie. Mintea care gândeşte la dezastre şi se înfricoşează,

51

se îngrijorează mai mult, suferă fără să poată avea o soluţie pentru problemele existente nu face decât să adauge energie negativă şi să lucreze pentru forţe malefice, încă necunoscute şi neînţelese, dar care se mişcă prin trăirile noastre negre.

Compasiunea, rugăciunea, soluţiile concrete la problemele de acum, ajutorul dat celorlalţi, autosugestia pozitivă, atenţia îndreptată către fapte bune şi constructive vor ridica vibraţia colectivă, ceea ce va aduce soluţii şi capacităţi mai bune de ajutorare. În plus, când trecem prin vîrtej fără frică şi fără îndoială, convinşi că viaţa merege mai departe, energiile „apocaliptice” pe care le creâm prin negativitate interioară se curăţă. În locul apocalipselor pe care le aşteptăm cu frică, vor veni zile frumoase şi prin ele se va naşte un om nou, responsabil, care a înţeles, în sfârşit, că fenomenele naturii nu se produc în afara noastră. Noi suntem ascunşi în vânturile cele groaznice, în energiile răzvrătite ale Pământului, în frumuseţile lumii, ca şi în dezastrele ei. Natura ne aminteşte adesea despre ce este ascuns în noi. Tiparele emoţionale negative, adică cele responsabile de starea noastră de inconştienţă, se vor purifica, îşi vor pierde puterea cu atât mai mult cu cât oamenii, tot mai mulţi oameni, vor sta în rugăciune şi-n iubire, dar vor şi gândi responsabil. Noi avem de făcut o alegere; îi adăugăm energie răului, gândindu-l, autosugestionându-ne, observăndu-i existenţa sau rugându-ne pentru bine şi convingându-ne pe noi înşine că binele este mai puternic. Şi el este mai puternic, dar noi trebuie să credem că-i aşa, să gândim că-i aşa, să ne împotrivim minţii noastre negative, care ne contrazice pentru că ea ne ţine în întuneric. Să-i spunem minţii cu adevărat; „va fi bine”, cred în bine, cred că binele învinge, indiferent ce rău este de jur împrejur, să ne rugăm pentru binele acesta şi să trecem la fapte bune mai degrabă decât să ne gândim la cele rele care ar putea veni! Asta-i o atitudine responsabilă, o atitudine umană, care arată că ne înţelegem participarea la evenimentele lumii şi, în acelaşi timp, credem în puterea divină atât de mult încât credinţa noastră o aduce în manifestare!Publicat de Maria Timuc la 13:35 Niciun comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

joi, 10 martie 2011

Drumul către...prezentM-a întrebat recent un cititor dacă autosugestia nu contrazice cumva teoria lui Echart Toole. Dacă nu l-aţi citit pe E. Toole, am să vă spun că esenţa ideilor sale este "prezentul", a fi în prezent, a fi aici şi acum. Noi ce facem? Noi ţinem mintea agăţată de ceea ce a fost în trecut sau de ceea ce va veni din viitor şi, în vremea asta, prezentul trece pe lângă noi neobservat. Fii acum, fii prezent sută la sută în clipa asta, spune Echart Toole.Dar, oare, putem face noi atât de uşor una ca asta? Ne permite mintea, ne permite fluxul necontenit al gândurilor şi necontenita curgere a emoţiilor să atingem sau măcar să visăm a trăi aici şi acum? Nu prea. Nu atât de uşor. Nu-i deloc simplu. Egoul nu renunţă aşa de uşor. De îndată ce vom spune că vrem să fim complet prezenţi în clipa asta, vine Egoul şi ne arată cu îndârjire că nu-i uşor. Că nu suntem prezenţi. Dacă am fi prezenţi sută la sută în fiecare clipă, dacă Egoul nostru s-ar disipa, cu siguranţă n-am avea nevoie de autosugestie. Am cunoaşte, pur şi simplu. Gândurile care ne-ar veni în minte ar fi doar cele ale cunoaşterii, ale spiritului, cele divine. Am şti ce să facem în fiecare moment, am şti ce să spunem fără a uza de raţiune sau de logică. Am fi inspiraţi şi am face totul din inspiraţie. A fi prezent asta înseamnă; a fi conectat cu Sinele, cu Dumnezeu. În consecinţă, am face doar voia divină şi tot ce am face, am spune sau ne-ar apărea în minte ar...fi bine.Dar, oare, câtă vâlvâtaie şi câtă caznă ne trebuie pentru a ajunge acolo(uneori ajungem, atingem starea aceasta, dar nu rămânem în ea). Vibraţiile joase ale existenţei ne atrag către ele din nou şi din nou. ŞI, pentru a ieşi din ele, avem nevoie să practicăm autosugestia. Să gândim deliberat pozitiv, deliberat în sprijinul vieţii. Noi oricum practicăm continuu autosugestia, dar inconştient. Noi asta facem continuu; ne autosugestionăm. Ne spunem vrute şi nevrute şi, atunci când credem că ceea ce am spus este adevărat, acea energie se înregistrează în subconştient, apoi...subconştientul se ocupă straşnic cu execuţia.

52

Suntem ca nişte aparate care se înregistrează pe ele însele, dar apoi uită asta. Apoi, aparatul îşi ascultă melodia înregistrată în trecut şi crede că altcineva i-o spune pentru prima oară, crede că ascultă un cântec inedit, chiar dacă-i fericit sau dramatic. Pentru că ne autosugestionăm în execs negativ şi o facem inconştient, este un pas bun să conştientizăm asta şi să facem treaba...conştienţi de ceea ce facem. Să ne spunem; "mă simt bine" şi să credem că-i aşa.Să ne spunem; pot să fac lucruri minunate şi să credem că-i aşa.Dacă vom crede ceea ce spunem, se va înregistra aceasta şi aşa va fi. Este vorba despre credinţă. Autosugestie, credinţă, e totuna. Şi, pe măsură ce ieşim din perimetrul vibraţiilor joase ale suferinţei, dramei şi durerii omeneşti, pe măsură ce mintea noastră va gândi diferit, ne vom apropia de Sinele nostru, de Dumnezeu. Gândurile frumoase vor apărea singure din minte. Acţiunile inspirate vor veni de la sine. Realitatea exterioară va conţine ceea ce vrea Dumnezeu să conţină, iar noi nu vom mai face eforturi de autosugestie, pentru că o minte curată este o minte conectată cu Dumnezeu. Pănă acolo, însă, avem nevoie să fim atenţi la felul în care gândim. Să gândim premeditat, conştient, doar la ceea ce ne dorim. La ceea ce ne face bine. Să găsim partea bună şi în paharul gol, căci altfel - orice vom vedea că-i în pahar, înmulţim prin credinţă şi prin autosugestie. Să înmulţim conştienţa, iubirea, să ne înmulţim gândurile frumoase, să ne înmulţim credinţa în bine şi aşa vom merge la ţintă către "prezent"!Publicat de Maria Timuc la 17:06 Un comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook


Uneori singuri, uneori impreunaÎn interiorul fiinţei umane convieţuiesc – parcă - două nevoi opuse..Nevoia de singurătate şi nevoia de ..altul. Pendulăm între ele, ca schiorii desăvîrşiţi, numai că – spre deosebire de aceştia – nu suntem întotdeauna conştienţi şi nici destul de vigilenţi în a sesiza ce simţim. Nevoia singurătate, susceptibilă a izvorî din profunzimile Spiritului nostru, se exprimă ca nevoie de intimitate..Nevoia de altul, însă, cu rădăcini în Eul omenesc, cere iubirea altuia, protecţia altuia, ajutorul lui. Spiritul rîvneşte la singurătate. Omul rîvneşte la..alăturare, la însoţire şi la ajutor. Iar noi resimţim puternic aceste două opuse, de la o clipă la alta, de la un an la altul, de la o zi la alta. Ceva din noi pare a respinge mulţimea şi chiar apropierea celuilalt în anumite momente, iar acest sentiment ne poate speria. Ne poate da senzaţia că respingem să fim prea aproape “de un altul” sau prea mult timp aproape de el..ŞI atunci se consumă în interiorul nostru starea de nestatornicie, însoţită de vinovăţie, derută şi angoasă. ŞI, dacă ne simţim singuri, omul din noi ne cheamă cu un dor aprig către celălalt, către un altul, care să ne mîngîie, să ne fie aproape şi să ne iubească..Oricînd ne trezim în una dintre aceste stări, esenţial este simplul fapt de a şti că ele trec şi se învîrt prin fiecare fiinţă, parcă spre a confirma natura duală din noi. Dacă partenerii noştri de viaţă au nevoie de singurătate atunci cînd noi avem nevoie să fim împreună, lucrurile pot îmbrăca o armură de tip “conflict”! ŞI, cum acest lucru se întîmplă adesea, este esenţial să cunoaştem că fiecare dintre aceste trăiri se înscrie în firescul vieţii..A privi spre nevoia de izolare a celuilalt ca spre un bibelou care şade firesc în vitrină, or ca spre autobuzul care trece pe stradă este un pas către înţelepciune şi vindecare a relaţiilor noastre. A privi spre nevoia celuilalt de a fi împreună ca spre ceva la fel de firesc, înseamnă a înţelege profund puterea nevoilor noastre interioare. Căci sufletul omenesc aleargă după singurătate şi izolare ca şi după a fi împreună cu altul, iar acest joc al alternanţelor, al opuselor ne determină, adesea, să ne înţelegem mai puţin unii pe alţii..Să ne oferim mai puţină libertate nouă înşine şi mai multă suferinţă. Să ne permitem mai puţine alegeri pentru noi înşine şi să-i închidem celuilalt puterea de a-şi alege ce are nevoie să facă, or să trăiască într-un anume moment..Relaţiile noastre ar fi mai mult pline de parfumul iubirii, al iertării şi al bucuriei dacă ne-am permite să vedem firescul acestor două nevoi. Ne-am putea îndepărta de frica de abandon şi de suspiciune, de gelozii şi de conflicte şi am înţelege că respingerea este născută din chemarea spiritului la starea sa de singurătate. Respingem compania celorlalţi atunci cînd din interior suntem chemaţi

53

la comuniunea cu Sinele nostru. Respingem mulţimea şi chiar pe celălalt atunci cînd sinele divin ne invită să locuim împreună - din nou - în iubirea care nu are condiţii şi nu are nevoie de nimic. Totul este să ştim, să respectăm nevoia proprie şi nevoia altuia şi atunci vom putea fi mai buni cu noi înşine şi mai înţelepţi în relaţiile cu alţii..Publicat de Maria Timuc la 15:59 Niciun comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

duminică, 6 martie 2011

Lucrurile simple de lîngă noiMediul în care trăim, stilul nostru de viaţă, muzica pe care o ascultăm, calitatea oamenilor care ne înconjoară, modul lor de a gîndi şi de a simţi realitatea ne ajută sua ne sabotează. Zgomotul toxic sau sunetele plăcute, mirosurile şi frumuseţea sau lipsa de frumuseţe a obiectelor din imediata apropiere ne influenţează emoţiile, sentimentele şi gîndurile. Semănăm izbitor cu atmosfera care ne înconjoară. Semănăm cu oamenii care ne sunt apropiaţi, cu cei pe care îI iubim şi – deopotrivă - cu cei pe care îI privim cu ochi urîţi. Întreaga materie din jurul nostru şi din noi înşine pulsează, trăieşte, conţine un sîmbure de inteligenţă extraordinară, pe care noi o captăm emoţional. Materia răspunde intenţiilor noastre şi – măcar că toate obiectele par nemişcate – la un nivel profund ele sunt într-o continuă stare de mişcare, sensibile la ceea ce gîndim, simţim şi trăim în mod profund. Avem nevoie să conştientizăm natura inteligentă a universului şi să ne armonizăm emoţional, pentru a împrăştia în aer mireasma de parfum a sentimentelor noastre minunate.

Materia dansează în ritmul atent şi profund dăruit al vieţii, al existenţei, al afirmaţiei. Lucrurile din jur iau forma emoţională pe care le-o atribuim. Lucrurile ne trimit înapoi plăcerea sau suferinţa, dragostea sau ura, frica sau încrederea. Atomii nu critică, nu ştiu să spună “nu” şi, în nici un caz, nu ne contrazic vreodată. În mod absolut şi exact, ei devin ceea ce noi spunem că sunt. De aceea maşinile noastre încep să nu mai funcţioneze cînd vrem să le vindem, or suntem nemulţumiţi de prestaţia lor, de frumuseţea, or de capacitatea lor. Casele devin şterse şi lipsite de personalitate, cînd suntem nemulţumiţi de felul în care arată. Cînd ascultăm muzică plină de amărăciune şi suferinţă, acestea dau năvală peste noi; cînd ascultăm muzică de relaxare, devenim relaxaţi. Să învăţăm acest dans al materiei şi să creăm în jurul nostru o atmosferă plină de iubire şi încredere în universul miraculos care ne înconjoară şi pe care îl creăm noi înşine. Cele mai simple lucruri pot crea în jurul nostru armonie, calm, bună dispoziţie şi bucurie. A menţine lucrurile din jur într-o stare care să ne placă, ne crează plăcere. A ne întîlni cu oameni plăcuţi, crează bucurie fiinţei noastre şi ne ajută să percepem mai uşor bucuria şi s-a atragem spre noi. Avem nevoie să repetăm tot ce ne face bine, să fim atenţi la ceea ce ne face bine( locuinţa, curăţenia de zi cu zi, oamenii care ne înconjoară, obiceiurile de a ne petrece timpul liber). Pentru că, nu atît împlinirea marilor noastre dorinţe ne dă starea de confort şi de armonie sufletească, ci acele obiceiuri pe care le întreţinem zi de zi..De aici începe prosperitatea noastră. De la felul în care ne simţim cu noi înşine şi cu lucrurile care vieţuiesc lîngă noi..Publicat de Maria Timuc la 21:28 Niciun comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

joi, 3 martie 2011

Un vis numit...RealitateDimineaţa, cînd te trezeşti dintr-un coşmar, răsufli “uşurat”, la gîndul că el n-a fost “real”! Apoi, mintea te înghionteşte şi te îmbie să te întrebi dacă nu cumva visul exprimă ceva ce ar putea fi real în ceea ce crezi că este chiar real; viaţa ta de zi cu zi. Dar şi-n vis totul pare atît de..real. Orice nebunie a visului se prezintă drept normală şi orice aberaţie capătă iz de claritate şi de realitate. Dragostea din vis pare atît de palpabilă,

54

încît n-ai crede o secundă că nu este reală. Ai refuza complet să vezi că te afli în vis dacă cineva ar veni în el şi ţi-ar spune că-i vis, aşa cum refuzi să crezi că ceea ce vezi a fi “realitatea realităţilor” este un alt..vis! Dar, dacă ai avea abilitatea să priveşti mulţimea de vise din jurul tău, visele atît de diferite despre ce este realitatea şi cum este trăită ea în aceleaşi timp şi spaţiu, ai ..înţelege că te afli în plin ..vis.

Dacă ai observa că fiinţa care-ţi este dragă trăieşte o realitate a ei, o scenă de viaţă în care nu poţi pătrunde pentru că este atît de diferită de ceea ce visezi tu însuţi, ai înţelege natura realităţii. Ai şti că visezi şi ai înţelege că eşti aici şi acum într-un vis pe care-l plăsmuieşti în aşa fel încît să pară cît mai..real. In realitatea unui colţ de cartier plouă, iar în realitatea unui colţ alăturat este caniculă! În realitatea unuia viaţa se petrece într-o gură de canal, or desculţ, pe străzile îmbibate de praf şi de zgomot, iar în realitatea altuia..domneşte strălucirea la un loc cu agitaţia şi stresul. În vreme ce unul îşi trăieşte un vis de dragoste, altul trăieşte un vis de ură, dar fiecare crede..real ceea ce i se întîmplă lui. Realitatea umană apare ca un vis al..visătorului, ca o plăsmuire personală, în interiorul căreia..scenele de viaţă iau forma gîndurilor şi a trăirilor celui ce visează.

Ca şi în visul nopţii, visul realităţii noastre apare atît de palpabil încît l-am crede nebun pe acela ce ne-ar spune că..visăm. Dar, dacă “nebunul” îşi găseşte curajul de a dezvălui că realitatea este un vis al fiecăruia şi noi am privi cu interes către el, am putea încerca să visăm mai..frumos. În loc de ura noastră, am putea visa iubirea şi-n loc de îngrijorare am putea să ne gîndim cu încăpăţînare că totul este..Bine. Ne-am putea găsi un vis în care ..plăsmuirea noastră conţine mai multă ploaie, mai mult aer curat, mai multă graţie, dragoste şi bucurie şi mai puţină..tragedie. Oricum s-ar prezenta un vis, orice ni se întîmplă în el, vedem dimineaţa că a fost plăsmuire! La fel plăsmuirea continuă în ziua pe care o credem reală, în lumea ..miliardelor de realităţi ale miliardelor de oameni de pe Pămînt. Cel ce iubeşte visul vieţii sale se poate îmbogăţi cu ..o realitate profund iubitoare şi caldă, într-un vis în care atît de mulţi cred în coşmar. ŞI, iată, în vreme ce unii trăiesc vieţile lor ca pe-un coşmar, alţii – la distanţă de doi paşi, or numai de-o respiraţie - au puterea să viseze dragostea şi frumuseţea.Publicat de Maria Timuc la 09:27 Niciun comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

miercuri, 2 martie 2011

Rugaciune sinceraRugăciunea făcută din toată inima, cu toată fiinţa are..putere. Experienţa apariţiei ajutorului divin în momentele cele mai critice ale vieţii noastre nu este o pură întîmplare, cît expresia disperării umane totale, care ne duce în starea de a ne ruga din toată inima. Cu toată fiinţa. A striga cu sinceritate absolută după ajutor – aceasta-i rugăciunea autentică. Aceasta-i rugăciunea totală, completă, rugăciunea auzită, care poate primi răspuns chiar şi..instantaneu. Pentru a atinge în mod autentic esenţa rugăciunii, avem nevoie să iubim total, or să trăim disperarea totală.

Nu ne putem permite să fim “nici reci, nici căldicei”, cum spune Biblia, căci sinceritatea înseamnă “a fi fierbinte”, iar a fi fierbinte înseamnă a fi sincer în mod absolut. A trăi- deopotrivă iubirea sau suferinţa- a atinge culmile trăirii; aceasta-i sinceritatea. Rugăciunea fierbinte primeşte răspunsuri puternice şi un sprijin ce se resimte, mai mult decît oriunde, chiar în interiorul celui ce se roagă. Biserica foloseşte termenul “a fi întărit” de Dumnezeu pentru a spune că..intervenţia divină se poate produce imediat, în inima şi în mintea omului cuprins de amărăciune. Dumnezeu se face cunoscut ca prezenţă în Sine, în interiorul omului. ŞI tocmai această prezenţă, neconştientizată altfel( căci mintea ne spune continuu că lucrurile lumii, puterea lumii şi Egoul nostru sunt mai presus decît Dumnezeu), apare..diafan în inimă şi în minte, recontextualizînd – practic – imaginea omului despre lume. Suferinţa se diminuează sub puterea acestei energii lăuntrice, iar ceea ce părea scufundat, lipsit de speranţă, urît şi în mod absolut fără sens, capătă

55

dintr-o dată sens în percepţia celui ce se roagă. De aceea se spune că nimic nu este posibil fără Dumnezeu, căci Dumnezeu nu este o prezenţă care făptuieşte, cît una..care “energizează”, împrimă puterea de a iubi, a fi fericit, a percepe bucuria şi – prin această energizare – recontextualizează total mintea, percepţia şi experienţa omului.

Disperarea însăşi este expresia unei ..îndepărtări de “iubirea divină”! Dar, vedem bine, că îndepărtarea totală dezarmează mintea, care ştie, înţelege şi consimte că nu mai are soluţii prin instrumentele proprii. Că nu se poate salva singură. Egoul se sfărîmă ..în disperare absolută şi tocmai de aceea ea ne poate conecta urgent şi imediat la iubirea divină, ce se autorevelează..ca prezenţă în interior, acum şi aici. Energia de susţinere pe care o simţim în inima şi în mintea noastră devine o expresie profundă a intervenţiei divine. Dumnezeu nu ..ne atinge cu mîinile, nu “face” un lucru sau altul în locul nostru, nu ia chipul unui..controlor de trafic existenţial atotştiutor, cît..ni se arată sub forma trăirii interioare, a energiei pentru viaţă, a iubirii, a bucuriei, a păciii şi a impulsurilor interioare ce sprijină viaţa.Publicat de Maria Timuc la 16:19 Un comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook


Martisor energeticImaginaţi-vă un canaf alb şi unul roşu...Acum...aşezaţi în el imaginea unei flori pe care o iubiţi foarte mult.Mie îmi plac în plan energetic trandafirii albi, aşa că eu vă trimit şi trandafiri albi, atât de mulţi câţi puteţi să vă imaginaţi fiecare. Vă puteţi imagina chiar şi o cameră plină cu trandafiri albi...Aş vrea să vă spun că obişnuiesc să le trimit trandafiri albi "în imaginaţie" şi oamenilor necunoscuţi, şi celor care mă deranjează, şi celor care îmi fac bucurii. Acesta nu-i un simplu exerciţiu de imaginaţie, ci o puternică modalitate de a ne restructura energiile, de a ne ridica vibraţia, de a ne restabili sufletul şi mintea, dar şi de a-i ajuta pe cei din jurul nostru. Practicaţi acest exerciţiu energetic. Este minunat...El este, de fapt, mărţişorul meu pentru toţi cei ce vor deschide blogul...astăzi.Sa aveţi o primăvară plină cu flori, deopotrivă în suflet, în minte şi în evenimente.Publicat de Maria Timuc la 15:26 Un comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook


Nevoia de-a avea un visOamenii au nevoie de un vis pentru a trăi. Cuplurile au nevoie de un vis comun pentru a rămîne împreună. Locurile de muncă au nevoie de un vis comun pentru a străluci şi a creşte..Nu, nu de iluzii este vorba aici, ci despre acele vise de bun simţ, care se pot realiza într-o zi şi care pot da naştere altor şi altor vise..Iluzia este cărarea pe care se pierde mintea lipsită de simţul realităţii..Visul apare ca mai mult, nesfîrşit mai mult..El conţine speranţă, dorinţă, energia acţiunii, motivaţia puternică de a-l realiza. De aceea trăiesc mult oamenii care pot visa. Dacă ei mai au ceva de făcut, viaţa merge înainte..Visul se consituie în motivaţie pentru a trăi. Noi nu ştim prin ce mecanism misterios lipsa visului se transformă în sfîrşitul vieţii noastre. Puterea visului aflat în mintea noastră înseamnă o mare dorinţă de a trăi. Ea învinge chiar şi bolile cele mai grave şi tot ea, puterea misterioasă a visului nostru, face miracole..

Nu încetaţi să visaţi nici o clipă. Dacă nu mai aveţi un vis, căutaţi-vă unul..Nu trebuie să alergaţi ca la curse spre a-l realiza, nici să insistaţi în a lupta cu toţi cei din jur pentru transformarea lui în realitate..Căci visul acesta nu se cere împlinit cît ai bate din palme..În el este esenţial travaliul realizării şi nu realizarea în sine. Nu succesul, ci drumul către succes. Undeva, în viitor, trebuie să se afle realizarea, pentru ca azi şi acum,

56

în orice clipă să lucrezi pentru visul tău. Visul conţine viitorul nostru. Visul de a fi împreună în viitor este unul care face dintr-un cuplu o adevărată fortăreaţă umană. Mai puternic decît orice construcţie este visul de a fi unul cu celălalt. Nu-i nevoie să facem piramide sau coloşi, nici să visăm o vacanţă pe Lună ca să cîştigăm viitorul..Un vis mic devine um vis măreţ şi unul care poate genera refacerea celulelor bolnave ale organismului sau refacerea structurilor măcinate ale unei societăţi. Cînd omul nu mai are nici un vis, dispare..De aceea visul este însăşi viaţa..Acţiunea, mişcarea, speranţa, dorinţa, vitalitatea şi, în mod special, acel fel de a lucra în fiecare clipă pentru viaţă. Nu a visa să trăieşti este cheia vieţii, ci a visa ceva, împreună cu ceilalţi şi pentru ceilalţi..

vineri, 25 februarie 2011

Gelozie, smerenie, iubire"Este important să uitaţi de gelozie, căci aceasta este o luptă negativă, o luptă cu himerele nopţii, absolut fără nici un rost. Mai bine aprindeţi o lumânare. Asta înseamnă iubirea. După ce iubirea se aprinde cu adevărat, gelozia şi posesivitatea dispar pur şi simplu. Veţi fi surprinşi să constataţi că au dispărut, la fel ca atunci când aprinzi o lumânare şi te întrebi unde a dispărut întunericul din cameră. Întunericul nu poate fi găsit cu ajutorul luminii, pentru că el dispare. El nu era altceva decât absenţa luminii. La fel, gelozia este absenţa iubirii..Gelozia nu-i decât un simptom, un indicator. Asta e partea ei bună; vă indică faptul că iubirea nu a apărut,încă. Învăţaţi lecţia ei şi începeţi să iubiţi".(OHO - Emoţiile; Ed. MIX)

Vă invit să reflectaţi asupra geloziei în aceste zile. Să aprindeţi lumina şi să-i permiteţi să treacă, dacă aveţi motive. Puteţi pune în locul geloziei orice altă trăire; invidie, ură, iritare, mânie, supărare, neâncredere, dezamăgire..Toate sunt umane, ne vizitează pe toţi uneori, sunt părţi din noi, care trebuie acceptate, nu atât pentru a fi vindecate, cât pentru că-n acceptare-i o stare de curgere, ceva ce le face să plece mai repede. Persistă ceea ce nu acceptăm. Rămâne lipită de noi orice trăire pe care o respingem. N-o vrem. N-o dorim. O detestăm. O alungăm. Aşa că, a lupta cu negativitatea noastră poate însemna s-o acceptăm, pur şi simplu. Să acceptăm că-i în noi, nu doar s-o vedem la alţii. Dacă vedem toate relele la alţii e ceva greşit. Ceva ce ne determină să ne dezicem de noi înşine şi să ne ridicăm trufia, Egoul la înălţimi nebănuite. Dacă vezi ce rău e altul şi-ţi poţi permite să-l judeci înseamnă că te crezi mai bun decât el. Asta-i o capană; în felul acesta n-o să cunoşti smerenia.

Dacă te-ai smeri, ai înţelege, ai accepta că ai fost şi tu gelos, ai invidiat şi tu, ai detestat şi tu, ai trăit tot şuvoiul de trăiri negative pe care le vezi la alţii...Smerenia recunoaşte, Egoul judecă. Smerenia te duce la iubire, Egoul te duce la mândrie...Să fii pentru smerenie înseamnă să fii pentru dragoste şi dacă eşti pentru dragoste, uşile vieţii se deschid pentru tine diferit. Uşile existenţei se deschid în faţa omului care abandonează negativitatea interioară prin acceptarea ei ca parte a omului..Dar, pentru că schimbarea este singurul lucru care nu se schimbă, când accepţi gelozia, invidia sau iritarea ştii că ele au venit ca să plece..Nu rămân veşnic la cineva. Ele mai rămân doar dacă te concentrezi asupra lor, le respingi, te enervează. Altfel, destinul lor este să treacă...La fel ca norii, ca iarna, ca vara, ca soarele, ca ziua sau ca noaptea.Publicat de Maria Timuc la 14:59 Niciun comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

miercuri, 23 februarie 2011

Cum facem să nu confundăm dragostea cu ura?Articolul pe care l-am postat ieri avea ca scop să declanşeze în interiorul celor ce-l citesc o emoţie de recunoştinţă pentru toţi oamenii care v-au iubit, căci şi prin iubirea altora creştem. Creştem prin dragostea

57

părinţilor noştri, a unor fraţi care cred cu tărie în noi, a unor prieteni care ne-au încurajat şi ne-au sprijinit emoţional sau prin ajutor direct. Dar dragostea celor din jur şi intenţiile lor frumoase nu sunt suficiente pentru a ne ridica, a ne duce către culmi ale exprimării noastre în viaţă; ele sunt puternice, dar esenţa succesului şi a împlinirii unui om stă în propria alegere de fiecare clipă.

Pentru a înţelege adevărul acestei afirmaţii, trebuie doar să privim oameni care au primit totul din familie; bani, sprijin, dragoste şi chiar o zestre genetică remarcabilă, dar care n-au mai fost motivaţi pentru lucruri frumoase. N-au reuşit mai mult şi n-au făcut-o pentru că ei au ales aşa. Iubirea şi sprijinul celor din jur sunt inutile dacă cel ce le primeşte nu-i spune "da" îngerului bun din el însuşi. Şi, aşa cum cele bune, inclusiv îngerii cerului sau Dumnezeu însuşi ar putea şoma lângă un om care alege să nu-i vadă, cele rele pot intra în şomaj dacă alegem să ne ascultăm îngerul cel bun.

Cheia evoluţiei noastre suntem noi înşine. Nici o iubire din lume, cât de mare ar fi ea, nu poate pătrunde într-un spirit care-o refuză, într-o inimă care o respinge, într-o minte care nu se poate gândi la iubire. De aceea iubirea din noi se declanşează în faţa iubirii din altul doar cu o condiţie; să fie în noi. Iar ca să ajungă în noi o asemenea iubire nu-i îndeajuns să ne iubească cineva. Totul începe de la alegerile noastre mărunte. În clipa în care alegem să fim recunoscători( şi asta am dorit cu articolul de ieri, să vă stimulez amintirile şi emoţiile frumoase pe care le-aţi trăit în trecut, aşa încât să simţiţi recunoştinţă, mulţumire şi gânduri frumoase pentru oamenii care v-au iubit), simţim şi iubirea. Iubirea şi recunoştinţa sunt legate între ele precum gemenii identici. Ele nu pot fi una fără cealaltă. Nu putem pretinde că iubim pe cineva dacă nu simţim recunoştinţa în relaţia cu acea persoană. Dacă nu percepem un dar minunat ce ne-a parvenit prin altul, nu simţim iubirea. Dacă nu avem în minte părţile frumoase ale oamneilor, calităţile lor, riscăm să-i dispreţuim, în vreme ce credem că-i iubim.

Şi iată cum răspund la întrebarea unei cititoare; "cum facem să nu confundăm dragostea cu ura"? De fapt, adesea le confundăm. Este o eroare involuntară, nimeni nu-i conştient în întregime de asta. Dar putem face şi unele reparaţii, iar ele încep cu puterea creierului, a sufletului, a fiinţei de a fi recunoscătoare.Iată de ce vă recomand să practicaţi recunoştinţa pentru cele mai mărunte lucruri, pentru cele mai mici daruri, pentru cele mai neînsemnate frumuseţi care vin spre voi. Recunoştinţa este cheia care descuie uşa puterii noastre de a iubi. Recunoştinţa este sabia luminii, acea putere a adevărului, care - o dată strălucind în noi - are consecinţe minunate, deopotrivă în corp, în gînduri, în sentimente, ca şi în viaţa de zi cu zi. Veţi cunoaşte că iubiţi pe cineva atunci când veţi simţi recunoştinţa. În clipa de recunoştinţă nu încape ura, nu încape nimic rău, nu încape îndoiala sau teama. Şi asta se întâmplă pentru că uşa iubirii s-a deschis, iar acolo unde-i iubire nu mai ceri, ci...vrei să dai.Publicat de Maria Timuc la 13:50 Niciun comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook


Pentru ca cineva te-a iubitDacă eşti o fiinţă minunată, înţeleaptă, dacă ai reuşit să ajungi într-un loc important, să cîştigi bani, să ai succes, să fii fericit, să creşti pe zi ce trece şi să fii apreciat, atunci ..mulţumeşte-le celor din jurul tău! Căci fără ca “un altul”, care crede în puterea ta de a reuşi, fără acela ce se gîndeşte la tine cu dragoste, fără acela ce te însoţeşte cu gîndurile sale de încredere, nu ai fi cel ce eşti. Nu ai fi reuşit ceea ce ai reuşit.

Fără dragostea şi încrederea ..celorlalţi, n-ai avea energia necesară pentru a ţine piept negativităţii inerente şi agresivităţii mentale a lumii înconjurătoare. Fiecare este bun atîta timp cît cineva crede cu toată fiinţa în bunătatea sa. Iubirea şi gîndurile frumoase ale celor din jur îţi construiesc fiecare clipă de existenţă, aşa cum gîndirea lor negativă, dispreţuitoare şi agresivă te ..duc către eşecul ce poate apărea sub povara acestor

58

mentalizări. Oricine poate privi clar în experienţa sa de viaţă pentru a observa momentele în care a venit ..izbînda, or bucuria, clipa în care s-a ridicat pe sine şi a reuşit lucruri incredibile. Momentul acela este întotdeauna însoţit de o fiinţă…care a apărut în viaţa ta şi a crezut că “poţi”. Că poţi reuşi. Că eşti minunat şi capabil de tot ce-i mai bun. Un gînd de dragoste pe care cineva îl trimite către tine poate spulbera toată ura lumii înconjurătoare! Un gînd de încredere pe care cineva ţi-l trimite, crează în interiorul tău curajul, bucuria şi puterea de a lupta cu toate forţele ce ţi se opun.

Un gînd de dragoste este de milioane de ori mai puternic decît miliarde de gînduri de ură. Mulţumeşte-le celor ce s-au gîndit cu dragoste la tine de-a lungul vieţii şi mulţumeşte-le pentru că, graţie acestor gînduri, ai reuşit. Eşti cel ce eşti şi ai trecut cu bine peste încercările care au venit să te prăbuşească. Mulţumeşte-i celui ce te-a iubit atît de mult încît a crezut cu toată fiinţa că “poţi”, căci fără acest gînd de putere ce vine de la altul, care te iubeşte, tu nu poţi să te ridici. Puterea ta depinde de dragostea celor din jurul tău, cum puterea lor depinde de dragostea ta! Pentru că cineva te-a iubit, ai reuşit. ŞI, pentru că tu iubeşti pe cineva, şi el va reuşi. Mulţumeşte-le celor ce cred în tine, celor ce te încurajează şi celor ce se gîndesc la tine cu dragoste şi pune toată dragostea şi toată bucuria în gîndurile tale, pentru ca viaţa ta să înflorească şi lumina ta interioară să prospere. Tu construieşti lumea cu gîndurile tale, iar lumea te construieşte cu gîndurile ei. ŞI, pe măsură ce vei înţelege taina acestei “construcţii” interioare, vei înţelege că eşti bun pentru că cineva a crezut în bunătatea ta. Eşti blînd pentru că cineva te-a văzut într-o zi blînd. Eşti puternic pentru că cineva a observat în taină, poate, puterea ta. Eşti iubitor pentru că cineva a crezut în puterea ta de a iubi. ŞI, asemenea celui ce a crezut a tine, crezi, gîndeşte şi dăruieşte şi tu altuia..forţa de a-l face frumos şi mai bun, puternic, or înţelept. Trimite un gînd de iubire ..celuilalt şi vei vedea, apoi, cum gîndul tău îl face iubitor. ŞI, cînd vei şti cît de mult contează gîndul, nu vei avea destule cuvinte pentru a-i mulţumi celui ce te-a iubit şi ţi-a dat puterea de a fi cel ce ai reuşit să fii.Publicat de Maria Timuc la 15:40 2 comentarii: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook


Fericirea ca si suferintaPoporul roman - în înţelepciunea sa minunată - a ivit zicala “rîzi a rău”, care exprimă căderea sufletului din fericire direct în durere..În lumea noastră, “orice lucru se poate transforma în contrariul său”, aşa încît dăm din rîs în plîns şi invers, din iubire în ură, din putere în slăbiciune, din puritate în păcat! Sentimentele opuse – ne spun fizicienii – generează aceeaşi undă. Undele iubirii devin asemănătoare cu cele ale urii, iar undele frumuseţii se fac la fel ca şi cele care exprimă urîţenia..ŞI atunci este de la sine înţeles că, depăşind un anume prag al trăirii, ceea ce noi credem a fi bine sau rău se confundă pînă la asemănare. Universul psihologic pare a fi conceput în aşa fel încît să ne putem mişca “creativ” numai între extreme, nu şi dincolo de ele.

Cînd depăşim pragul critic al fericirii, legea polarităţii ne poate duce în extrema cealaltă, unde fericirea şi suferinţa sunt unul şi acelaşi lucru..Ele vibrează identic, desenează o undă continuă, ceea ce înseamnă că - la nivelul cel mai profund noi resimţim prea multă fericire ca prea multă suferinţă şi invers..Fericirea în exces, ca şi suferinţa în exces apar ca stări capabile să dezechilibreze universul. Legea polarităţii le transformă, însă, într-o figură vibratorie unică, marcînd un prag critic care ne indică nivelul de inteligenţă al naturii şi capacitatea ei de a-şi menţine echilibrul prin “Lege”. De aceea marile fericiri se strivesc sub paşii unor întîmplări care ne transportă într-un mare Iad. Inteligenţa naturii ne îmbie să ne manifestăm “cu fericire extremă” în timp ce o nefericire extremă se întîmplă undeva, într-un colţ de lume, unui om iubit sau apropiat nouă..Înainte de a auzi veşti dureroase, putem fi transportaţi în fericire pentru a ne familiariza cu “undele” care-i dau celui drag nouă durerea. Polaritatea nu se manifestă doar în interiorul nosutru, cît şi în viaţa de zi cu zi.

59

ŞI, pentru că trăirile opuse apar în planul subtil ca unde asemănătoare, este de la sine înţeles de ce găsim în suferinţă o plăcere perversă. De ce ne ţinem după ea cu mintea, cu sentimentele şi de ce ne găsim continuu scuze pentru a nu ne simţi bine! Suferinţa şi fericirea arată exact la fel în planul trăirii; starea de bine, însă, nu ne oferă nimic spectaculos..Nu ne transportă peste pragul critic al experienţei interioare şi, ca urmare, ea apare în trăirea noastră ca o ştire obişnuită despre vreme..Noi, însă, adorăm spectaculosul la nivel psihologic. El ne energizează prin surpriză..iar surpriza lucrează în corpul nostru prin suplimentarea nivelului de adrenalină, prin suplimentarea cortizolului, or a endorfinelor. Dacă ne permitem să suferim prea mult, or găsim continuu cauze de suferinţă, fie în ceilalţi , fie în noi înşine, poate fi pentru că suferinţa ne energizează şi ne dă sentimentul profund (dar neconştientizat) că trăim..fericirea. La nivel conştient suntem nefericiţi, dar în adîncurile fiinţei noastre..este ca şi cum am fi fericiţi. Paradoxul dispare în structurile cele mai profunde ale materiei sau în structurile cele mai profunde ale energiei. Numai cînd putem fi conştienţi de faptul că ne energizează suferinţa, putem alege să ne simţim mai bine, indiferent de ceea ce aleg cei din jurul nostru.Publicat de Maria Timuc la 14:36 Niciun comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook


Nevoia de "a practica" iubireaNu este nimic ce nu este despre iubire, indiferent că vorbim despre ziua cenuşie de afară, despre picurii de ploaie, despre relaţiile noastre sau despre copii şi flori. Totul se întâmplă în iubire, dar noi nu suntem conştienţi de asta. Fiecare lucru de afară ne trezeşte o trăire în interior şi acea trăire este, pluteşte, respiră, devine vie în marea "iubire divină".

Întreaga existenţă este "despre iubire"!

Astăzi am o dispoziţie foarte romantică; vremea de afară mă predispune la poezie, dar nu mă îndepărtează complet de nuanţele concretului, ale exteriorului. Am ascultat mai înainte pe Facebook o emisiune a părintelui Eugen Tănăsescu(Arhiepiscopia Tomisului) despre "omul exterior" în viziunea Apostolului Pavel. Mi-a plăcut acolo expresia "a fi tăiat împrejur, dar împrejurul inimii". Mă gândesc că asta înseamnă a avea acces la omul frumos, la omul duhovnicesc, la omul capabil de iubire, dar nu la alt om, ci la cel din tine, la omul lăuntric.

Nu se poate imagina iubirea altfel, iubirea fără să iubeşti tu. Iar să iubeşti tu trebuie să fie o experienţă, să intre în această experienţă, să intre în existenţă. MI-am petrecut mulţi ani căutând, citind, trăind, într-o febrilă căutare de sine, adesea mai grea decât un urcuş pe Everest, pentru a înţelege - în cele din urmă - că tot ce căutam era aproape..Ceea ce vroiam să vindec era viu, în existenţa imediată. Era tot ce mă chinuia în relaţiile cu cei apropiaţi, în problemele de viaţă de aici, în fiecare poveste măruntă din viaţa de zi cu zi. Am înţeles decisiv că mă pot ruga într-o biserică, pot da mii de acatiste, pot face sumedenii de meditaţii, dar - dacă am ieşit din aceste momente şi am urât apoi, nimic n-am făcut. Dacă m-a rănit cineva şi n-am iertat, degeaba toate rugăciunile. Dacă m-a respins cineva şi asta mă răscoleşte până la dorinţa de răbunare, degeaba..Iubirea mea, a ta, trebuie să intre existenţă şi nu o poate face fără tine. Nu poate rămâne o experienţă în cuvinte frumoase, ea are nevoie de exprimare. De decizia ta de a renunţa la orice te împiedică să iubeşti.IUbirea este puterea transformatoare a existenţei cu o condiţie; să devină o practică. S-o practici intenţionat, conştient, în toate situaţiile, în toate relaţiile, în tot ce ţi se întâmplă zi de zi.

60

Iată că astăzi, iubind aceşti mărunţi şi tomnatici picuri de ploaie, acest cer cenuşiu de afară, acest afară...aparent apăsător, am întins mâna către un strop de bucurie, care m-a ajutat să mă concentrez asupra nevoii umane de a practica iubirea mai mult decât a vorbi despre ea...Publicat de Maria Timuc la 17:47 4 comentarii: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe FacebookCând viaţa împlineşte rugăciuneaSimplul fapt de a gîndi, orice am gîndi, are efectul spontan al unei rugăciuni. Pe măsură ce ne gîndim mai mult al un om, la un lucru, la o problemă echivalează cu o cerere sau o rugăciune pe care o facem în sinea noastră. Superioritatea rugăciunii, însă, este..evidentă pentru că rugăciunea nu poate fi făcută decît dacă suntem conştienţi de existenţa puterii lui Dumnezeu. Fără a fi conştienţi de puterea divină, nu ne putem ruga. Dar nu înseamnă că nu putem trăi. Legea creaţiei lucrează, fie că suntem conştienţi sau nu. Gîndurile de fiecare zi sunt echivalente cu rugăciunea noastră. Ele crează şi dacă suntem conştienţi de existenţa puterii lui Dumnezeu şi dacă nu suntem. Rugăciunea este, însă, semnul indiscutabil al superiorităţii conştiinţei. Nu este nevoie să avem informaţii despre ce este Dumnezeu, cît despre comuniunea noastră intuitivă cu iubirea sa. Conştiinţa capabilă să recunoască ..”puterea” divină, oricît de primitiv ar fi omul din punct de vedere intelectual, caută mai întîI să-i placă lui Dumnezeu şi abia apoi oamenilor.

A-l recunoaşte pe Dumnezeu înseamnă - iată - a ne ruga lui. De cîte ori uităm, or suntem pierduţi prea mult cu mintea în treburile lumii, cînd simţurile, or alte lucruri omeneşti ne seduc şi ne atrag spre ele, se poate să uităm de rugăciune. Se poate să nu-l privim pe Dumnezeu cu întregul cuget şi cu întreaga credinţă. Atunci credem mai mult în puterea lumii şi în puterea Eului nostru, decît în puterea divină. Dar, simplul fapt că mintea se roagă neîncetat prin însuşi procesul gîndirii ne cheamă la conştienţă şi la rugăciune. La concentrare mentală asupra puterii iubitoare ce ne însoţeşte fiecare pas în viaţă. Dacă gîndurile ne sunt frumoase şi plăcute, dacă ele conţin bucurie şi daruri pentru cei din jur, viaţa noastră împlineşte rugăciunea şi este o Viaţă în deplină Graţie Divină. Dacă orice gînd al nostru este plin de spranţă, de căldură, de pace, de dorinţa pentru binele tuturor, Dumnezeu nu are nevoie de alte rugăciuni! Căci cugetul curat şi mintea frumoasă înseamnă, deja, conştiinţă deplină. Acestea vor fi transmise lumii din jurul nostru şi fiecare altă minte din apropiere va fi atrasă iremediabil către a ne întîlni, a ne fi aproape şi a ne iubi.

O minte binevoitoare şi plină de bune intenţii este expresia puterii divine, de care nu se poate apropia nimic neiubitor. În acelaşi timp, această minte frumoasă transmite de jur împrejurul său o vibraţie atît de puternică încît..minţile din jur se pot simţi copleşite de iubire şi schimbate iremediabil. Rugăciunea înseamnă recunoaşterea lui Dumnezeu şi focalizarea minţii asupra existenţei sale. Rugăciune este, însă, şi gîndul nostru de zi cu zi. De aceea igiena mentală este obligatorie pentru noi toţi, căci ea înseamnă iubire sau absenţa ei. De aceea Isus a spus:”Iubeşte-l pe Domnul Dumnezeu tău mai presus de orice şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”..! De fapt, noi facem aceasta în virtutea legii creaţiei. Isus ne cerea să devenim conştienţi de faptul că ..asta facem..ŞI, pe măsură ce suntem conştienţi, putem să ne rugăm mai mult şi să iubim mai mult tot ce ne înconjoară..Publicat de Maria Timuc la 11:19 Un comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook


Emoţiile umane şi furtuna geo-magnetică“NASA a emis o alertă de furtună geo-magnetică provocată de o masă uriaşă de particule solare degajate de două explozii recente. Una dintre explozii, cea mai mare, s-a produs luni, 14 februarie, şi a trimis spre Pământ o masă însemnată de particule şi radiaţii. Imensa furtună solară declanşată poate afecta câmpul magnetic al Terrei.

61

Norul imens de particule încărcate electric se deplasează cu viteză spre planeta noastră, timpul parcurgerii distanţei fiind de aproximativ 24 de ore. Explozia solară, cea mai puternică înregistrată în ultimii patru ani, a fost catalogată de astronomi ca aparţinând clasei X - cel mai puternic tip de pe scara de măsură. Ea este prima de acest fel din noul ciclu de activitate solară, început în 2011 şi cu un maxim estimat a se produce în 2013”, spune o ştire apărută astăzi în ziarul Jurnalul Naţional.

Unda incoerentă de stres global

Vă veţi întreba, poate, ce legătură are sufletul, spiritualitatea şi viaţa noastră de zi cu zi cu o furtună solară? Ei, bine, legătura ar putea fi cu mult mai profundă decât suntem dispuşi să înţelegem; omenii de ştiinţă studiază de câţiva ani buni legătura dintre câmpul magnetic al Pâmântului şi emoţia umană. Cum spune Gregg Braden în cartea sa, “Timpul Fractal”(Editura For You), “în cazul unui dezastru natural, se poate crea o undă incoerentă de stres global. Schimbările din câmpurile magnetice, pe care le resimţim prin intermediul inimii, au fost asociate cu modificări ce influenţează activitatea cerebrală şi a sistemului nervos, memoria, performanţelşe atletice, capacitatea palntelor de a crea nutrienţi vitali, tulburări cardiace, o creştere a numărului de depresii etc”. Acelaşi autor spune că, o reacţie emoţională pozitivă (globală, fireşte) ar putea crea o undă de coerenţă globală, ceea ce ar putea afecta în mod pozitiv câmpul electromagnetic al Pământului.

Emoţiile pozitive şi câmpul electromagnetic

Ideea este aceea că emoţiile noastre pozitive pot contracara consecinţele distructive ale unui eveniment natural, precum o explozie solară, având în vedere cercetătrile care arată că emoţia umană influenţează cîmpul magnetic al Pământului, cum câmpul magnetic al Pământului influenţează emoţia, dar şi fiziologia noastră. De ce să ne aşteptăm la dureri de cap, la tulburări depresive, la tulburări cardiace şi la multe alte consecinţe emoţionale, să hrănim negativitatea şi stresul care le pot însoţi, când ştim că putem schimba ceva, alegând să trăim emoţii diferite. Dacă mulţi, cât mai mulţi dintre noi, îşi petrec următoarele ore în rugăciune, în meditaţie de iubire şi apreciere pentru viaţă, pentru oameni, pentru animale, plante şi Pământ, introducem “unda de coerenţă globală”, de care este nevoie pentru echilibrarea câmpurilor perturbate. Perturbarea noastră, emisiile negative, stresul şi tulburările emoţionale nu fac decât să adauge mai mult stres într-un mediu, deja, aflat sub bombardament emoţional.

Rugăciune pentru viaţă

Ne aflăm, probabil, în faţa unor manifestări care ne invită mai mult ca niciodată la conştienţa de sine şi la conştientizarea legăturii noastre cu tot ce este viu, cu Pământul şi cu fenomenele care au loc în jurul nostru. Soarele, Pământul, existenţa însăşi, ne arată continuu că suntem interconectaţi şi ne cer mai multă responsabilitate, mai multă dragoste, mai multă înţelepciune şi frumuseţe. Pentru că emoţiile noastre se transmit în câmpul electromagnetic al Pământului, este probabil un moment bun în care să emitem gânduri, sentimente şi emoţii pline de iubire. La această oră ne aflăm în plin proces de stres global, cauzat de explozia solară de la 14 februarie, aşa încât sugerez că este momentul pentru rugăciune intensă, pentru rugăciune de mulţumire şi apreciere, pentru meditaţie cu iubire şi gânduri bune îndreptate câtre întreaga existenţă.Publicat de Maria Timuc la 16:54 Niciun comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook


O zi a dragostei

62

De ziua îndrăgostiţilor - în cazul în care o sărbătoriţi sau nu - vă doresc să iubiţi. Să vă puteţi îndrăgosti de tot ce vă înconjoară. Să vă iubiţi munca pe care o faceţi, căci dragostea şi pasiunea pe care o aveţi pentru muncă vă este cel mai grozav sponsor energetic, cel mai puternic şi mai bun pe lume.

Vă doresc să vă îmdrăgostiţi de pomi, de aer, de ape, de flori, de mări, de cer şi de soare. Vă doresc să iubiţi oamenii şi să puteţi face pentru ei ceea ce aşteptaţi ca alţii să facă pentru voi. Să iubeşti înseamnă să dăruieşti, înainte de orice. Cel ce vrea iubire trebuie să dea iubire. Pe măsură ce dai, primeşti, asta-i legea iubirii, asta-i legea vieţii. Dacă ne simţim deprimaţi se întâmplă pentru că avem aşteptări, pentru că avem pretenţii şi, în acelaşi timp, am ocolit să dăruim. Ne-am blocat la capitolul dăruire. Se poate să dăm cu mintea, să dăm din obişnuinţă, din obligaţie, să zâmbim pentru că aşa trebuie, să spunem bună ziua pentru că aşa-i politicos, să trecem o bătrână strada pentru că ni s-a spus că asta-i o faptă bună. Dar nu-i suficient, motivaţiile acestea conţin în ele aşteptări. Iubirea înseamnă să dăruieşti pentru că dăruieşti. Iubirea înseamnă să fii acolo unde eşti cu tot sufletul. Să dai tot ce poţi şi să-i laşi universului bucuria de a-ţi returna în diferite forme darurile de care ai nevoie.

Vă doresc să puteţi accesa misterioasa energie a iubirii şi o puteţi face râvnind-o, înainte de orice. Dorind-o. Căutând-o prin participarea curajoasă la existenţă. Dacă ne putem gândi la iubire, dacă ne putem ruga, dacă putem mulţumi şi aprecia, dacă putem păstra în minte şi în suflet gânduri, dorinţe, vise şi idei frumoase, iubirea ne şade pe aproape. Energia aceasta fantastică hrăneşte întreaga existenţă şi, în fiecare moment, ne dăruieşte ceea ce avem nevoie. Cel ce vrea multă iubire trebuie să dăruiască multă iubire. Cel ce vrea mult trebuie să lucreze mult, nu-i aşa?

Iubirea vine când vine, nu putem şti ceasul acela. Dar până vine, să lucrăm. Să ne transformăm. Să ne dispunem pentru ea. Să ne creăm sistemul nervos pentru primirea ei. Să-i permitem corpului nostru să-şi adapteze circuitele fizice şi fiziologice pentru iubire. Ştiţi de ce? Pentru că iubirea este o energie puternică. Atunci când vine, are repercursiuni fizice, psihologice, spirituale, fiziologice. Iubirea nu-i dor o stare, nu-i doar un fel de a fi, nu-i doar o formă de exprimare a umanului profund în existenţă. Iubirea-i un şuvoi energetic. Unul care curăţă, purifică, şterge şi scoate la suprafaţă erorile noastre de percepţie. Voi mai scrie alta data despre aceste virtuţi ale iubirii.Până atunci, a iubi înseamnă a ne deschide către fiecare moment de viaţă cu tot curajul, a ne purta atât de bine cât ne este în puteri cu toţi oamenii, a fi prietenoşi şi buni în toate împrejurările. Aceste atitudini ne ajută să cunoaştem iubirea în noi înşine şi, în cele din urmă, să fim iubiţi, dar vom fi iubiţi de către aceia deschişi către aceleaşi atitudini, de către aceia care pot aprecia ceea ce primesc..Să aveţi o frumoasă zi a dragostei şi să faceţi din fiecare zi ..o zi a iubirii...Publicat de Maria Timuc la 15:49 Niciun comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook


Să fii atent la bucurieNoi perpetuăm drama lumii noastre, dindu-i atenţie! Noi ducem suferinţa mai departe, fiind atenţi la ea. Noi creăm suferinţa noastră şi pe a celor din jurul nostru, concentrîndu-ne asupra suferinţei. Pe măsură ce luăm în seamă drama, drama se apropie cu paşi vioi de noi şi ne urmează, ne umple vieţile, ne încearcă şi ne încarcă pînă acolo unde înţelegem într-o zi..că singurul lucru inteligent pe care-l putem face este..să fim atenţi la bucurie. La ce este bun şi frumos în vieţile noastre şi-n mediul în care trăim.

Dacă am fi conştienţi de “puterea bucuriei” din interiorul nostru, de forţa gîndirii şi de atracţia pe care o exercită gîndirea bolnăvicioasă, ca şi aceea frumoasă asupra noastră, de puterea creatoate a minţii umane, am putea trăi într-o lume..a fiinţei noastre reale. Dacă am citi cărţi cu subiecte care ne umplu de bucurie, de

63

încîntare şi de fascinaţie, dacă am avea în jurul nostru oameni care pot fi fericiţi prin propria lor putere am înţelege că suntem responsabili de felul în care ne simţim în fiecare zi şi faţa lumii s-ar spăla de toate durerile sale. Pentru că durerea nu este o forţă izvorîtă din pedeapsă, cît o alegere personală. Suferinţa mentală este o alegere, aşa cum este şi bucuria. Oamenii de succes ştiu mai bine decît toţi ceilalţi că forţa dorinţei lor de succes a prins viaţă în miezul eşecului. Dacă, în plină manifestare a eşecului înţelegi ce vrei, ce doreşti şi te concentrezi asupra dorinţei tale cu toată puterea, apoi faci paşii necesari pentru a urca, a te ridica( indiferent cît de jos ai ajuns sau indiferent ce anume ai pierdut), succesul te urmează.

Pentru că omul este un puternic creator al realităţii sale, dar unul care nu ştie, încă, la ce nivel crează. Unul care nu cunoaşte, încă, adevăratele instrumente ale creaţiei. Tot ce ni se întîmplă negativ, ceea ce numim a fi “rău”, distrugător sau neavenit în experienţele noastre de viaţă joacă rolul excepţional al unui instrument de conştientizare de sine. În faţa unei întîmplări nedorite, ştim – instantaneu – ceea ce ne dorim. Ceea ce nu vrem să ni se întîmple ne ajută să înţelegem mai mult ceea ce vrem cu adevărat. Dacă pierdem bani sau o fiinţă iubită, dacă avem probleme în anumite relaţii, or lucrurile ies aşa cum nu ni le dorim, instantaneu ştim şi ceea ce vrem. Avem nevoie să ne amintim ce vrem de la oamenii din jurul nostru, ce aşteptăm pentru noi şi să gîndim în termenii:”Vreau acest lucru, mi-ar plăcea să fie aşa sau aşa..”. Faptul că noi gîndim în termeni negativi, de judecată, reprorş, faptul că ne plîngem de ceea ce este sau de ceea ce nu ne displace atrage către noi mai mai mult din ceea ce ne displace. ŞI ne uităm la televizor la lucrurile tragice, apoi – ceva mai tîrziu – nu ştim de ce ele apar şi în vieţile noastre. Vedem suferinţa în jur şi..o aducem în experienţa noastră atunci cînd nu ştim că ceea ce gîndim sau simţim contează. Dar ceea ce simţim şi felul în care gîndim este..o alegere a noastră. ŞI numai algerea de a gîndi diferit ne modifică realitatea, experienţele şi ne aduce cu adevărat bucurie în viaţPublicat de Maria Timuc la 22:40 Niciun comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook


RugaminteIn ultima saptamana si jumatate mi-au scris mai multe persoane pe e-mail. Am citit scrisorile, dar - din pricina unei erori - au fost sterse din computer. Este motivul pentru care nu am raspuns acestor e-mailuri. Va rog sa ma scuzati si sa reveniti(aceia dintre dv. care asteptau un raspuns) cu mici detalii pentru a putea sa va raspund cat de curand. Va multumesc pentru intelegere si va doresc zile frumoase.

Şoapte divine în momente de zbucium omenescSe întîlmplă ca, în momentele noastre critice, în clipele cele mai grele, cînd toate uşile par închise şi orice soluţie pare blocată să apară ca din senin o clipă de linişte. O stare senină, inexplicabilă, în care simţim şi trăim ca în cel mai profund sentiment de siguranţă pe care l-am încercat vreodată. Din adîncimile tăcute ale sufletului nostru pare că cineva ne şopteşte adevăruri pe care nu le putem traduce în cuvinte, sentimente cărora nu le-am găsit nicicînd un nume sau emoţii de neexprimat. Senzaţia anterioară de prăbuşire, de cădere, de zbucium, de frică, împreună cu sentimentul că viaţa însăşi a închis porţile pentru noi se transformă în amintire doar într-o clipă. La graniţa dintre dezastru şi înălţare, dintre criză şi absenţa ei nelămurită apare doar o liniuţă neaşteptată, care ia forma surprizei. Dintr-o dată dispare frica, dispare senzaţia de zbucium şi de frică şi-n locul lor se întinde cît ai vedea cu ochii un orizont al tăcerii senine.Într-un astfel de moment pare că însăşi divinitatea întinde mîini de aur spre tine şi din ele se scurg neîncetat şoapte pe care nu le înţelegi, dar le cunoşti şi le recunoşti ca fiind certitudini ale faptului că nu eşti singur. În tăcerea desăvîrşită a inimii se află răspunsul pe care îl cauţi şi echilibrul pe care l-ai pierdut prin rutina alergătoare. De acolo picură intuiţiile tale înalte şi tot de acolo vin sentimentele necunoscute, ce te mîngîie şi-ţi redau eleanul vital. În tăcerea adîncă simţi că trăieşti din nou şi ştii că cineva nevăzut îţi oferă o poliţă de asigurare, fără a-ţi da semnături, fără a pune ştampile şi parafe. Pur şi simplu, ştii dintr-o dată că ceva

64

http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/02/soapte-divine-in-momente-de-zbucium.html

este bine pentru tine, cu toate că şandramalele lumii exterioare se dărîmă sub ochii tăi. Fără să ştii de unde ştii, fără să ştii ce ştii, te trezeşti în faţa unui tip de ştiinţă neobişnuită, de cunoaştere stranie, de înţelegere care nu are nici măcar un vag surîs de raţionament.Dacă am putea să exersăm cu luciditate această intrare pe porţile tăcute ale inimilor noastre, dacă am putea să ne deconectăm de la realitatea dureroasă, furtunoasă, or sîcîitoare spre a vibra măcar pentru cîteva momente în lăuntrul tăcutelor cotloane ale sufletelor! Dacă ai putea să te asculţi pe tine însuţi, cînd realitatea ţi se răstoarnă peste ceafă şi şuvoaiele ei ameninţătoare îţi dau tîrcoale, ai cunoaşte lumina fără de graniţe a fiinţei tale. Ea se extinde peste orice aparentă distrugere şi răstoarnă într-un singur moment un întreg univers sfărîmat. Din ea izvorăşte sentimentul de siguranţă pe care nu-l poţi cunoaşte şi anticipa altfel şi tot din ea se naşte izvorul care te duce către certitudinea ..simplă că răul de care ţi-e frică este doar..o iluzie. Se întîmplă astfel de momente halucinante cînd pierdem o fiinţă dragă, cînd ne ameninţă o boală sau ni se pare că viaţa ni s-a pierdut. Liniştea interioară neaşteptată apare ca un cîntec al fiinţei, ca o şoaptă divină, ca o certitudine într-un moment de incertitudine completă.

Publicat de Maria Timuc la 21:41 Niciun comentariu:

Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

duminică, 6 februarie 2011

Solutia unei problemeDacă te confrunţi cu o problemă foarte delicată şi nu-i vezi rezolvarea, oricît ai investi, oricît te-ai strădui şi oricît efort ai depune, oricît te-ai întoarce noaptea în aşternut, este mult mai înţelept să te îndepărtezi de ea. Adesea, portiţa de ieşire dintr-o problemă sau o situaţie delicată se găseşte în simplul fapt de a o abandona, de a te concentra asupra altor lucruri pe care le poţi face. Noi avem obiceiul să investim energie, deci atenţie şi concentrare, în situaţii sau probleme care ne învăluie pînă acolo ne pun creierul pe bigudiuri dese, fără a fi capabili apoi să le mai scoatem. Încîlceala devine labirint, iar problema se face cu atît mai mare, cu cît ne concentrăm asupra ei în vreme de criză. ŞI, orice problemă de viaţă, orice situaţie dificilă înseamnă criză, respectiv subiectivitate, sentimente, gînduri şi emoţii îndoielnice, adesea deprimare sau suferinţă. Din mijlocul unei energii negative, nu putem construi o soluţie, cum într-o groapă de gunoi a oraşului nu putem construi un bloc de locuinţe. Pentru a rezolva problema, primul pas este acela de a nu mai hrăni existenţa ei cu energie. Al doilea pas este acela de a ne îndrepta atenţia către acele zone ale vieţii noastre în care putem lucra nestingheriţi de resentimente, de îngrijorare, de derută şi concentrare negativă. Simpla atitudine de schimbare a atenţiei de la o problemă poate aduce şi soluţia ei. Newton s-a gîndit ani întregi la o teorie a universului, dar a descoperit esenţa ei cînd stătea absolut calm şi relaxat sub un măr. Mendeleev a buchisit ani întregi elementele chimice, sfîrşind prin a visa părţile lipsă ale celebrului său tablou. Soluţia poate veni – iată - de îndată ce nu mai suntem ataşaţi de dorinţa de a o găsi. Este limpede şi la lumina zilei simplul fapt că vine după tine acel lucru pe care nu-l mai cauţi, că nu tu eşti acela care găseşte soluţia, ci soluţia te găseşte pe tine! Cînd nu avem răbdare să primim soluţia, mărim problema şi complicăm labirintul pentru că investim energie exact în menţinerea problemei. Aşadar, să ne îndepărtăm puţin de problema care ne frămîntă, să ne aplecăm atenţia asupra lucrurilor pe care le putem face, rezolva şi duce la sfîrşit cu succes. Oricît ar părea de urgentă o problemă, soluţia ideală vine printr-o minte limpede, o energetică stabilă şi pozitivă şi o atenţie netulburată de îndoieli şi frici. Noţiunea de investiţie energetică are nevoie să fie reţinută de noi pentru simplul fapt că ea se află la baza problemelor. Pe neobservate, noi investim energie în menţinerea unei probleme, în menţinerea situaţiilor neplăcute, în suferinţă şi-n dezolare prin simpla atitudine de a ne gîndi continuu la problema noastră. Este extrem de important să ne abatem atenţia de cîte ori ne chinuie ceva neplăcut, măcar pentru că, acolo unde este atenţia noastră, este şi energia noastră. Arta de a ne concentra constă în simplul fapt de a fi atenţi la tot ce putem face, la tot ce ne oferă o stare de bine, de încredere, de speranţă, de bucurie. Pentru că aceste sentimente sunt creatoare şi atrag în realitatea

65





http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/02/solutia-unei-probleme.html

http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/02/soapte-divine-in-momente-de-zbucium.html#comment-form

http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/02/soapte-divine-in-momente-de-zbucium.html


noastră evenimente şi situaţii care le reflectă. În acelaşi timp, ca şi femeile necurtate, soluţiile vin după noi exact atunci cînd nu le dăm atenţie problemelor.




Vizita ...şanseiDe-a lungul vieţii trecem uneori pe lîngă şanse ca pe lîngă coşul de gunoi..Şansele ne împrejumuiesc, ni se arată strident sau cu deplină discreţie, ne vin în cale şi nu avem ochi să le observăm..Ar fi îndeajuns să fim atenţi pentru ca ele să devină posibilităţi de viitor. Ar fi îndeajuns să le culegem, aşa cum culegem o floare..Dar ochii noştri se închid în faţa şanselor, care apar prin oamenii din jurul nostru..Nu avem exerciţiul “auzului” şi exerciţiul “văzului” adevărat. ŞI, nu atît a vedea cu ochii sau a auzi cu urechile este ceea ce avem de făcut pentru a schimba vieţile noastre, cît a vedea dincolo de aparenţe şi a auzi dincolo de sunete..Şansele ni se deschid la tot pasul. Şansele se ţin după noi, iar noi ne ţinem după credinţa că şansele sunt în ceea ce dorim şi vrem noi înşine..Pentru că nu ne-am dezvoltat aproape deloc simţul înţelegerii “graţiei” ce ni se dezvăluie la tot pasul, suntem plini de frustrare, de suferinţă, de confuzie şi de rătăcire..Frumuseţea graţiei divine este aceea că nu ai decît să întinzi mîna pentru a lua ceea ce vine la tine..Nu-i nevoie să “faci”, ci să vezi că “se face” pentru tine. Nu-i nevoie să alergi, ci să vezi că un mecanism misterios şi fascinant a alergat pentru tine..Şansa vine firesc..Şansa apare într-o întîlnire întîmplătoare, pe stradă..Printr-un om care vine la tine..Printr-o poveste pe care o vezi la televizor. Printrun timp liber care ţi se acordă neaşteptat. Prin imposibilitatea de a avea o întîlnire. Şansa vine printr-un om care te părăseşte. Şansa vine prin ceva ce se distruge în viaţa ta. Şansa se deghizează în orice ţi se întîmplă, în tot ce trăieşti..Priveşte cu ochii sufletului şi auzi cu urechile lui pentru a primi cum se cuvine ..vizita şansei..Nu te lăsa tîrît în ură şi nu investi în suferinţi energia ta..Căci ceea ce pleacă de la tine este semnul şansei tale, ca şi ceea ce vine la tine..Treci dincolo de simţurile omeneşti care te fac să percepi o lume limitată şi un univers constrîngător. Şansa se iveşte din durere şi din constrîngere, din iubire şi din suferinţă, din abandon şi din încăpăţînare, din ego şi din lipsa lui. Priveşte ochii “şansei” în tot ce ţi se întîmplă şi atunci vei înţelege că nu-i nevoie să baţi mările şi ţările pentru a realiza un vis. Mările şi ţările vin la tine în sprijinul visului tău. Visul se construieşte singur, iar tu eşti acela care are nevoie să înveţe cum să culeagă şansa..



joi, 27 ianuarie 2011

Filmul din..mintea noastraCînd urmăreşti un film, simţi că el te prinde emoţional..Rîzi, plîngi, gîndeşti, iubeşti, urăşti, anticipezi scenele, ţi-e frică, or te simţi trist şi aşa participi ..de parcă filmul ar fi real! Tu ştii că filmul este ..poveste, dar povestea prinde viaţă în emoţiile şi-n gîndurile tale. Fiecare poveste pe care o citeşti sau o vizionezi la televizor, pe care ţi-o spune altă persoană, or pe care ţi-o imaginezi singur devine reală în interiorul tău. Simplul fapt că te impresionează suferinţa sau dragostea, agresivitatea sau disperarea din poveste este semnul distinct al implicării tale în poveste. Este semn că povestea imaginară a devenit pentru tine ..reală. Viaţa de zi cu zi este..la fel ca povestea din film. Viaţa pe care o simţi în emoţiile tale, viaţa pe care o gîndeşti şi căreia îI dai girul realităţii este..povestea ta. Emoţiile te fac participant la poveste, te implică în ea şi îţi crează iluzia că povestea pe care o vezi, o trăieşti şi o simţi este una reală! ŞI nebunia poveştii, oricare ar fi ea şi oricui i-ar aparţine, provine din credinţa mentală că “există victime” şi de aceea suferinţa este reală. Mintea umană a conceput un scenariu tragic, în care omul devine victimă şi este obligat să sufere, negînd

66









http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/01/filmul-dinmintea-noastra.html

http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/02/vizita-sansei.html#comment-form

http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/02/vizita-sansei.html


http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/02/vizita-sansei.html

http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/02/solutia-unei-probleme.html#comment-form

http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/02/solutia-unei-probleme.html


astfel iubirea. Pînă şi iubirea omenească este sfîşiată de suferinţă şi de oroare. Frica de dragoste a devenit parte din acest scenariu absurd al conştiinţei umane. Frica de dragoste este rădăcina tuturor fricilor, căci în ea se ascunde frica noastră de Dumnezeu. În faţa “minţii omeneşti” iubirea nu este un drept al tuturor fiinţelor şi nici natura lor. Mintea condamnă, judecă, urăşte, agresează şi speculează orice eroare pentru a justifica credinţa că iubirea nu există. Prin aceasta, în cadrul propriului film, omul îşi face scenariul suferinţei şi apoi crede că el este realitate. De fapt, povestea vieţii este..filmul mental, care rulează acum în faţa ta şi căreia îI atribui numele de realitate. Orice ai privi în jur, fie propria poveste, fie poveştile celorlalţi, vei vedea ..filme. ŞI te vei implica în ele, ca şi la televizor, atît cît îţi va permite propria minte. Nefiind conştient de faptul că tu eşti acela care priveşte filmul – aşa cum se întîmplă cînd te uiţi la televizor – emoţiile tale te condiţionează să-l percepi ca pe o realitate. Nu filmul este, însă, cauza emoţiilor tale. Emoţiile şi gîndurile tale sunt în inconştient pînă în clipa în care întîlneşti..filmul. Ele îţi spun care este realitatea ta interioară, ce anume te impresionează, ce te agasează, ce anume te condiţionează şi ce anume atrage filmul pe care tocmai îl urmăreşti. Astfel, fiinţele ce-ţi apar în faţă, evenimentele în care eşti implicat, problemele tale de zi cu zi joacă rolul..”filmului TV” pe care îl urmăreşti. Ceea ce apare pe ecranul tău mental, emoţional în relaţia cu toate care ţi se întîmplă crează în tine o reacţie emoţională. Existenţa ei te face să simţi că filmul este adevărat. După consumarea unui eveniment poţi să-ţi dai seama cu uşurinţă că evenimentul nu mai este prezent, dar mintea încă..îl păstrează viu. Acest fenomen poate fi comparat cu situaţia în care ai plecat de la cinema, dar te gîndeşti încă trei sătămîni la filmul pe care l-ai văzut! Aceasta este mintea care se agaţă de trecut şi trăieşte în amintire şi-n imaginaţie ceea ce nu este prezent şi nu are nici o realitate. Un simplu film. A cărui frumuseţe sau urîţenie depinde de mintea care le observă.



miercuri, 26 ianuarie 2011

Despre schimbarea metodelorDacă îţi pui în picioare o gheată ruptă şi te împiedici de ea tot timpul, logica îţi spune că trebuie să o schimbi, pentru ca gheata să nu-ţi mai afecteze mersul. Dacă nu poţi obţine banii pe care îI visezi, femeia pe care ţi-o doreşti, profesia, or locul de muncă cel mai agreabil, este semn că în tine se află o gheată ruptă. Gheata trebuie schimbată. Nu poţi merge la vînătoare cu arma stricată, cum nu poţi obiţne bani şi nu poţi aduce la tine împlinirea viselor tale, fără să înţelegi că foloseşti metode vechi pentru a atrage situaţii noi. Cînd vechile metode duc mereu către acelaşi rezultat, ele trebuie schimbate(nu poti pune vin nou in burduf vechi). Cînd numai visezi la bani, dar nu schimbi în tine modul de a gîndi banii, emoţiile şi sentimentele pe care le ai în legătură cu banii ;i mijloacele de a ajunge la ei înseamnă că alegi continuu să mergi cu ghetele rupte. Orice îţi doreşti este posibil. Schimbă “ghetele” ca să mergi comod în viaţă. Schimbă maniera de căutare, pentru a găsi ceea ce cauţi. Schimbă sentimentele legate de femei, atunci cînd este evident că le respingi sau cînd este evident că atragi spre tine femei tentate să te chinuie. Schimbă-ţi sentimentele tale şi gîndurile legate de bani, pentru a atrage banii. Dacă-i dispreţuieşti şi dacă te plîngi continuu:”Ah, eu nu am bani”, atunci banii nu vin la tine. ŞI-n bani, şi-n lucruri, şi-n flori, şi-n fiinţe, şi-n pietre se ascunde forţa misterioasă a vieţii, care răspunde la emoţiile, la gîndurile şi la sentimentele tale. Ele constituie “Gheata cea ruptă” sau gheata cea bună, iar tu eşti cel ce alege una sau alta pentru viaţa sa. Alege să schimbi acestea cînd ceva din existenţa ta merge de-andoaselea. Investeşte în a schimba ghetele, nu în a te plînge continuu pentru că te împiedici. Cînd te-ai împiedicat este semn că ceva mai ai de schimbat. Nu dispera, schimbă felul tău de a simţi şi a gîndi dorinţele şi abia apoi se vor schimba întîlnirile din realitatea vieţii tale. Banii trag la bani, nu la buzunarele goale. Iar drumul neted se aşterne în calea celui care are ghete bune..

67





http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/01/despre-schimbarea-metodelor.html

http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/01/filmul-dinmintea-noastra.html#comment-form

http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/01/filmul-dinmintea-noastra.html




vineri, 21 ianuarie 2011

Puiul de porumbel şi copilul interiorIeri l-am dăruit pe Vasilică, un puişor de porumbel care mi-a sosit la uşă în seara de anul nou (vezi articolul "Revelion cu un porumbel", Jurnalul Naţional din 3 ianuarie). Între timp, ne-am împrietenit teribil de mult. Vasilică a învăţat să-mi stea pe umăr, dar prefera - în primul rând, să-mi stea la ceafă. Aşa că ..mergeam cu el la ceafă prin bucătărie, în vreme ce găteam. În plus, se obişnuise să mănânce numai din mână şi să bea apă din ceşcuţă. Noaptea dormea pe etajera de la o baie şi, adesea, îl ciugulea pe porumbelul din oglindă, imaginea lui însuşi...Nu-i puteam da voie să iasă afară pentru că este încă mic, nu zboară prea viguros şi, în plus, este atât de umanizat, încât probabil că s-ar duce să-l ia în braţe şi-o pisică.L-am dăruit pe Vasilică unui copil. Întâmplarea, dacă i se poate spune aşa, căci nimic nu-i întâmplător, face ca Alex, băieţelul căruia i-am dau porumbelul, să fie născut în aceeaşi zi cu mine. A fost cel mai fericit copil din lume ieri, când i-am dăruit puiul. Eu, însă, am lăcrimat şi am avut nişte emoţii copleşitoare, deşi mai am un porumbel, la fel de umanizat, care mă însoţeşte de vreo doi ani. Acesta este, însă, un porumbel adult. Noaptea pleacă afară şi se întoarce în fiecare dimineaţă la geamul meu, îl las să intre şi apoi ne petrecem toată ziua împreună. Aproape zilnic adoarme pe piciorul meu. Mă priveşte cu ochi de adult, spre deosebire de jucăuşul Vasilică, ai cărui ochi de copilaş stimulau copilul din mine şi o iubire teribil de frumoasă. Gigi, porumbelul cel mare, meditează cu mine cînd adoarme pe picior şi mă priveşte cu ochi de adult. Vasilică era..o imagine a copilului din mine şi, poate, tocmai de aceea l-am dăruit - fără să-mi dau seama - unui copil născut în aceeaşi zi cu mine. De altfel, nu mai cunosc alt copil născut în aceeaşi zi cu mine. Acel copil din mine s-a emoţionat ieri, a plâns şi...a ieşit la suprafaţă o dată cu plecarea lui Vasilică. Pentru copilul din mine a venit, probabil, Vasilică la uşa mea. Prezenţa lui m-a tulburat, m-a emoţionat şi mi-a dăruit clipe de iubire fără egal. L-am dat cu drag, fericită pentru că el îi va aduce bucurie unui copil. ŞI chiar aşa am înţeles din nou cât de important este, încă, acel "copil interior", copilul din noi înşine, care se poate trezi prin apropierea de o fiinţă gingaşă, neajutorată şi capabilă de iubire necondiţionată, cum este...un puişor de porumbel..

Vindecarea copilului interior

Aşa mi-am amintit că la sfârşitul anului trecut au fost date publicităţii rezultatele unui studiu legat de "vindecarea copilului interior". Publicat în una dintre cele ami prestigioase reviste de specialitate din lume şi făcut de către o echipă de cercetători de la o universitate la fel de prestigioasă din SUA, studiul a concluzionat că "vindecarea copilului interior" conduce la vindecarea majorităţioi problemelor noastre de viaţă(voi reveni cu date mai precise despre acest studiu, poate într-un articol la ziar), a traumelor emoţionale şi a întregii noastre fiinţe. Copilul interior corespunde simbolic stării noastre de inocenţă, de bucurie, de fericire şi de dragoste, care a fost impregnată cu suferinţi, dureri şi percepţii eronate sau chiar cu experienţe nefericite. Tot ce am trăit în copilărie sau am perceput ca fiind dureros continuă să ne afecteze şi astăzi. Copilul care a fost fiecare dintre noi are nevoie să se întoarcă la inocenţă şi frumuseţe , la iubire şi la mângâiere pentru ca aceste stări să intre în manifestare în adulţii din noi. Uneori copilul din noi se trezeşte în faţa unui pui de porumbel. Alteori...iubind un copil. Alteori se manifestă în relaţiile noastre de iubire, acolo unde suferim şi ne simţim abandonaţi. Să ne vindecăm copilul interior poate fi - cum concluziona şi studiul despre care v-am vorbit - un pas către întregirea fiinţei noastre. Un pas către ieşirea din tunelul suferinţelor şi al încercărilor emoţionale. Voi reveni cu acest subiect în detaliu. Este deosebit de frumos să ne amintim de copilărie şi, dacă în amintirile noastre ne revedem în situaţii tulburătoare, să ne imaginăm pe noi, adulţii de azi, îmbrăţişând copilul de ieri şi dăruindu-i mângâierea şi dragostea pe care nu le-a primit atunci. Un exerciţiu de imaginaţie ca acesta

68





http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/01/puiul-de-porumbel-si-copilul-interior.html

http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/01/despre-schimbarea-metodelor.html#comment-form

http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/01/despre-schimbarea-metodelor.html


este teribil de vindecător. Vă doresc o întâlnire în inocenţă şi-n bucurie cu propriul copil interior. IUbiţi-vă copilul care-aţi fost, accepaţi-vă copilul care aţi fost şi..fiţi conştienţi de faptul că acel copil este tulburător de frumos şi atât de real, încât, în clipa în care veţi duce atenţia către el, veţi simţi cu certitudine ..că-i prezent.




Puterea a doua iubiriPostez si aici articolul de pe blogul "Despre iubire":'Puterea a doua iubiri". Revin maine cu o mica poveste.

***Toţi oamenii viseaza iubirea reciprocă. Majoritatea oamenilor o întîlnesc. Si, aproape majoritatea..se despart de ea. Pare un paradox aici. Pare o ironie a sorţii. ŞI pare că noi nu vrem asta, dar aşa se întîmplă. Pare că soarta omului este pecetluită în ..starea de absenţă a iubiri, pe care el o maschează cum poate. Suferinţele altora devin pentru el scuze pe care le găseşte singur pentru a fugi de iubire. De bucurie. El se prinde în responsabilităţi profesionale “foarte importante”, care-i cer timp şi grijă, atenţie şi concentrare..ŞI acestea toate devin scuze pentru care justifică nefericirea şi incapacitatea sa de a se implica în iubire. De fapt, de ce nu reuşim în dragoste? De ce dragostea pare să ne alunece printre degete şi suferinţa pare să capete picioare lungi tocmai în toiul celei mai frumoase iubiri ..reciproce, de vreme ce atît de mult rîvnim la iubirea aceasta?

ŞI, pentru a înţelege ..efectul iubirii reciproce asupra noastră, este interesant să ne imaginăm ce se întîmplă în clipa în care doi oameni împing un Tir? Nu se întîmplă nimic..Tir-ul rămîne nemişcat, impasibil şi ..imposibil de manevrat. Dar, dacă vin 30 de oameni să împingă acelaşi Tir, acesta se va mişca uşor din loc..Puterea celor treizeci mişcă maşina. Are un efect asupra ei. În mod asemănător, dacă aşezăm două “sentimente de iubire” unul lîngă altul ( este cazul iubirii reciproce), sentimentul de iubire al fiecăruia dintre cei doi implicaţi este resimţit ..cu putere. Lîngă un altul care simte iubirea, iubirea ta creşte, se face puternică, o resimţi ca pe o forţă copleşitoare. Atunci este momentul în care “emoţia, sentimentul, bucuria, starea de dragoste te copleşeşte”, te cuprinde, te aprinde şi te ..conduce. Efectul celor două sentimente care se întîlnesc este puterea lui de a mişca..şi răvăşi totul în tine. Puterea de purificare a iubirii reciproce devine ca un bumerang, or ca o torţă, care scoate din inconştient toată negativitatea acumulată în trecutul celor implicaţi. Pentru a păsatra iubirea, oamenii au nevoie să depăşească..această forţă uluitoare a emoţiilor negative, înregistrate în conştiinţă în trecutul lor.

Rănile provenite din iubirile nefericite ale trecutului se ivesc spasmodic şi cu forţă în lumina conştiinţei pentru a fi vindecate. De aceea iubirea reciprocă devine dramatică şi..imposibil de depăşit pentru cei mai mulţi dintre noi. Ea este cel mai puternic isntrument de vindecare..naturală a sufletului omenesc. Noi, însă, nu ştim aceasta şi.. perpetuăm suferinţa. Gîndim iarăşi că iubirea nu este posibilă. Că celălalt poate pleca. Ne poate trăda. Suferinţa ne macină pînă ce atingem punctul..în care am mai fost în relaţiile trecute şi ..ne despărţim, conchizînd cu amaraciune ca iubirea reciprocă este doar un basm. De fapt, a înţelege că-n dragoste se ravarsă tot amarul trecutului, că prin ea se purifică tiparele noastre mentale negative, a menţine încrederea în omul iubit şi în noi înşine, a visa aceleaşi vise, a crede în aceleaşi idei înseamnă a face încă un pas spre dragostea pe care-o dorim. Nimic nu-i mai puternic în dragoste decît visele comune şi credinţele comune..

69





http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/01/puterea-doua-iubiri.html

http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/01/puiul-de-porumbel-si-copilul-interior.html#comment-form

http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/01/puiul-de-porumbel-si-copilul-interior.html





Despre iubireUn blog despre iubire:http://despreiubire.blogspot.com/



marți, 18 ianuarie 2011

Când ne trădează propria fericireFragilitatea fericirii omeneşti este cu mult mai adâncă decît putem recunoaşte chiar şi în visele noastre cele mai singuratice. Pentru că fericirea noastră depinde şi de colegul de trafic, şi de călătorul care ne calcă pe pantof în tramvai, şi de factura de la întreţinere. Gradul de dependenţă creşte cu atît mai mult cu cît creşte nivelul nostru de implicare afectivă într-o relaţie. Fericirea noastră depinde de starea de spirti a soţiei sau a soţului, de felul în care doarme şeful în fiecare noapte, de starea vremii sau de hachiţele unui vecin. Fragila fericire omenească cedează ca un biet fir de ceapă, prins în grabă de mîna înecatului, de îndată ce un om, un eveniment oarecare sau vremea de afară se schimbă. Dovadă a perisabilităţii crase a fericirii omeneşti este enervarea care ne cuprinde în trafic, scandalurile din tramvaie, stresul de prin toate colţurile şi cotloanele.

Semnul că fericirea nu ne aparţine (nu-i structural traita în noi insine) este tocmai faptul că o ..dăm prea repede pe apa sîmbetei, oricui ne iese în cale. Ne pierdem prea repede cumpătul şi seninătatea şi prea uşor ne lăsăm agăţaţi de stările celor din jur. Dacă plouă, ne trezim nefericiţi pentru că plouă. Dacă este prea cald, atunci sîntem nefericiţi fiindcă-i prea cald. Dacă sîntem singuri, sîntem nefericiţi pentru că nu suntem însoţiţi de cineva şi invers. Fluctuaţia fericirii noastre ne demonstrează clipă de clipă nivelul de dependenţă pe care îl dezvoltăm şi îl încurajăm fără să ne oblige nimeni la asta. Liberi fiind, ne trezim legaţi de toate lucrurile , stările şi de toţi oamenii din jur. Ne trezim dependenţi de tot şi de toate, pentru ca nivelul nostru de absenţă a libertăţii să devină catastrofal în relaţiile afective. Dacă şi soarele, şi norii ne tulbură fericirea, dacă şi un şofer nervos izbuteşte să ne facă ziua praştie, atunci ce se întîmplă cînd ne trădează un prieten sau cînd ne părăseşte cineva? Ne trădează şi propria noastră fericire, pleacă şi ea şi – culmea este că pleacă chiar dacă ea oricum nu exista. Sau pleacă tocmai pentru că nu exista. De ce suntem atît de puţin prietenoşi cu fericirea noastră şi de ce o dăm atît de uşor, cînd pretindem că alergăm continuu să o avem?

În esenţa ei, fericirea rămâne şi dacă plouă şi dacă nu ploauă. Rămâne în noi starea de bine, starea de bucurie, starea de admiraţie, de îndrăgostire, de mulţumire sau orice altă formă a fericirii atunci când nu suntem într-o relaţie de dependenţă cu exteriorul, cu lumea, cu oamenii. Toate lucrurile se întâmplă, vin şi pleacă, la fel ca într-o meditaţie. Trec norii, vine soarele, vine noaptea, apoi apare ziua. E-un mers firesc al existenţei, pe care avem să-l privim precum privesc spectatorii un film. Din starea de fericire a sufletului, poţi vedea filmul existenţei, întâmplările şi situaţiile ca pe un film pe care nu te repezi să-l schimbi. Filmul rulează, fericirea rămâne în tine. Toate vin şi toate pleacă, dar tu rămâi în existenţă ca într-o meditaţie, ca un spectator la film..Uşor de zis, greu de făcut. Dar..nu imposibil. Sunt unii care au reuşit şi de aceea putem izbândi şi noi!


70









http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/01/cand-ne-tradeaza-propria-fericire.html#comment-form

http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/01/cand-ne-tradeaza-propria-fericire.html


http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/01/cand-ne-tradeaza-propria-fericire.html

http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/01/despre-iubire.html#comment-form

http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/01/despre-iubire.html


http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/01/despre-iubire.html

http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/01/puterea-doua-iubiri.html#comment-form

http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/01/puterea-doua-iubiri.html



luni, 17 ianuarie 2011

Sistemul "de uimire a unui bebeluş"Dacă observi în jurul tău şi în tine doar ceea ce nu-ţi place, ceea ce conţine sîmburele urîtului, deznădejdea şi oroarea, minciuna şi păcatul, gunoiul şi funiginea, inima ţi se împietreşte. Ochii ţi se astupă cu un văl, în care acestea toate devin reale, prind contur, se fac imagini care te urmăresc cu obstinaţia şi perseverenţa unui căutător de comori. Tot ce observi că este viaţa ta, devine..Tot ce observi că este în tine, se şi naşte. Adevărata alchimie nu transformă fierul în aur, cît transformă realitatea în ceea ce observi că este. Aurul inimii şi aurul împlinirii în viaţă izvorăsc dintr-o minte capabilă să creeze frumosul prin iubirea proprie pentru frumos. Adevărata perseverenţă constă în simplul fapt de a observa perfecţiunea şi frumosul, respiraţia divinului şi a strălucirii sale în tot ce este omenesc. Fii perseverent în a vedea iubirea. Perseverează în a auzi şi a atinge iubirea. Intră în sistemul de uimire şi de fericire al unui bebeluş şi pune-ţi întrebarea; de ce este el atât de fericit şi atât de uimit în faţa fiecărui lucru pe care-l observă? Desigur, mintea lui nu simte nevoia să se răzbune pe cineva, nici nu-şi aduce aminte că vecinul i-a zis o vorbă “grea”. El nu judecă şi nici nu-i pasă de coloarea ochilor cuiva, or de felul în care îşi poartă tocurile şi hainele. El nu are Ego, asa este. Si fara Ego poti observa bucuria. ŞI tu poţi face la fel..ŞI tu poţi să priveşti lumea cu ochi de bebeluş, căci nici tu nu ştii secretul absolut al felului în care merg picioarele tale sau ale celorlalţi oameni. Nici tu nu cunoşti felul în care programul de existenţă al unei flori face ca ea să se nască din sămânţă, să urmeze un ritm al ei. Toată cunoaşterea ta este o iluzie care-ţi împietreşte inima, o simplă fixaţie. Cunoaşterea ta nu este mai mult decât o definiţie, care se schimbă de cîte ori schimbi modul de a observa realitatea. Observă cu inima deschisă pentru ca viaţa ta să se deschidă şi-n conţinutul ei să apară miracolele. Pentru că viaţa frumoasă nu este un cozonac ce se pune pe tava unor aleşi, cât un efort teribil, o perseverenţă uluitoare a minţii şi a inimii care pot, vor şi ştiu să observe frumuseţea.

Râzi, nu reprima râsul!Dacă râzi cu toată inima sau doar te-ai obişnuit să rânjeşti, să scoţi un fel de “hî,hîîî..” care-ţi mişcă muşchii feţei, dar te lasă încremenit pe dinăuntru, contează! Dacă zâmbeşti sau doar plimbi maxilarul în stânga şi-n dreapta, în semn de zâmbet, contează. Tu eşti primul beneficiar al râsului sau al zâmbetului, tu culegi ghioceii sau mărăcinii, pălămida sau grâul. Creierul tău ştie când râzi, n-ai cum să-l păcăleşti şi nu poţi niciodată să te scălâmbăi în faţa lui cu un râs prefăcut, fără ca el să secrete imediat substanţele bucuriei sau pe acelea ale tristeţii tale. Conştiinţa ta ştie când rîzi, or când îţi muţi fălcile şi-ţi accentuezi ridurile a neplăcere. Tu nu ştii că ea ştie şi de aceea îţi permiţi luxul de a te raporta la oamenii care te văd cu ochii, ignorând conştiinţa, care te vede în întreaga strălucire sau întuneciume a adevărului tău.

Râsul este bucurie, iar bucuria coboară direct din înaltele sfere ale divinului din tine. Dacă râzi mâzeşte, ai să-ţi inhibi râul, ai să inhibi bucuria, ai să crezi într-o zi că râul şi bucuria nu sunt făcute pentru oamenii ca tine. Ai să reprimi până şi râsul şi-ai să alergi besmetic pe toţi coclaurii, ca să reprimi şi fericirea, şi gustul bucuriei, şi parfumul divin ce se revarsă cu blândeţe şi gingăşie prin fiecare celulă a trupului tău. Dacă ascunzi râsul în mintea ta, or îl piteşti cu înverşunarea unui catâr sub măştile unei realităţi dure, plină de suferinţă şi de nedreptate, vei pune pe chipul tău masca de carnaval a suferinţei. Vei atrage către tine exprienţe pline de suferinţă şi vei respinge mereu bucuria, căci vei găsi în ea un soi de atingere superficială a existenţei. ŞI râsul poate fi reprimat. Ba, cei mai mulţi oameni îşi reprimă râsul. Cei mai mulţi oameni reprimă bucuria de a trăi, în vreme ce o caută, dar întotdeauna dându-i creierului doar catecolamine. Doar râsuri oblice, zîmbete prefăcute şi bucurii intelectuale, al căror defect fundamental este acela că nu pot visa măcar să atingă marginile inimii. Râzi sincer, râzi cu poftă, lasă-te în braţele bucuriei de cîte ori ea vine la tine. Dacă râzi ca “prostu-n tîrg”, nu-i nici un păcat. Râzi ca prostu-n tîrg! Râzi pe stradă, de unul singur, dacă aşa îţi vine să faci. Nu mai

71





http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/01/razi-nu-reprima-rasul.html

http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/01/sistemul-de-uimire-unui-bebelus.html

reprima râsul tău, nu mai pune la păstrare bucuria şi nu mai inhiba viaţa. Acesta-i păcatul! Să inhibi viaţa ce este în tine. Căci viaţa înseamnă bucurie. Iarba se bucură, pomii se bucură, aerul se bucură, natura întreagă celebrează bucuria. Numai tu te prinzi în jocuri, în gânduri şi în credinţe care judecă bucuria şi ridică în slăvi faţa căzută, ochii inundaţi de suferinţă şi creierul încins de substanţe nocive. Zâmbeşte-i acestei dimineţi, zîmbeşte-i primăverii înzăpezite, salută liftul, dă-i un nume maşinii tale şi râzi împreună cu ea. Inventează bucuria, caut-o în fiecare zi, găseşte ceva comic, ceva hazos în toate manifestările omeneşti şi ai să poţi aduce din abisurile inconştietului tău mormane de râs pe care le-ai reprimat în trecut. ŞI, când îţi reprimi bucuria, tu ai să arăţi în lumea înconjurătoare o faţă morocănoasă, supărată, serioasă şi crispată. Descuie uşa pentru bucurie, ca să te vindeci de deprimare. Zâmbeşte, căci în fiecare moment este momentul să accepţi viaţa cu zâmbetul pe buze! Nu te mai preface, râzi..Acesta-i un medicament minunat pentru toate bolile trupului şi ale sufletului tău..

***

Voi posta mai des pe blog de acum incolo. Am decis sa aduc la lumina multe lucruri pe care le-am scris de-a lungul anilor, inclusiv "pagini de jurnal", care vor dezvalui intimplari, experiente interioare si chiar exterioare pe parcursul unui proces de cautare spirituala(deloc usor, deloc confortabil, uneori din cale afara de ravasitor, alteori teribil de stralucitor). Daca preferati anumite subiecte sau teme, aveti emailul meu şi aici; [email protected] doresc un sfârşit de săptămână ‚de râs’, dar să râdeţi cu toată inima!




Programele mentale şi obişnuinţeleTot ce repeţi cu mintea, orice lucru la care te gândeşti prea multi timp intră în memorie şi se trasnformă în..program. În obsesie. De aceea se spune că obişnuinţa este a doua ta natură. Puterea obişnuinţei poate deveni atât de mare, încât începi să crezi că ea este chiar natura ta. Obişnuinţa devine program, automatism.

Obişnuinţa de a fi nemulţumit de viaţă, de lume, de ceea ce te înconjoară devine program. Ştii ce înseamnă un “program”? Când deschizi calculatorul, el începe să execute programul pe care îl are în memorie. Când deschizi televizorul, el îţi arată programul deja existent. Când gândeşti, gândirea deschide – la fel ca şi computerul sau ca televizorul sau ca radio-ul – programul deja existent. ŞI, dacă poţi apăsa pe un buton al televizorului şi, prin aceasta, poţi schimba un program cu altul, lucrurile nu stau la fel de simplu şi la nivelul minţii. Programul mental poate fi schimbat pornind de la decizia, alegerea şi insistenţa clară de a o face. Problema esenţială a programului mental este aceea că el te amăgeşte, el te face să crezi în el şi atrage spre tine realitatea care-i susţine “viaţa”, el te face să nu-ţi dai seama că derulezi programul. Te identifici cu el, îţi găseşti în el propria fire, te duci în prăpastie singur şi ..nici măcar nu mai ştii cât te-ai străduit să te prăbuşeşti singur..

Programul de suferinţă - de exemplu – crează în tine o minte nemulţumită. Nu mai eşti capabil să vezi ceva la locul lui în nimic din ce te înconjoară. Observi doar suferinţa, doar distrugerea şi dezolarea. Observi ce nu ai, ce nu se face pentru tine, ce nu-i bun, ce-i absurd, ce-i grotesc, ce-i fără cap şi coadă. ŞI toate acestea se ţin după tine pentru a-ţi confirma viziunea. Trebuie să schimbi acest program. Trebuie să schimbi programul tău de frică, programul de autodistrugere, programul de suferinţă, programul de autovitimizare, programul de autoagresivitate şi de suferinţă. N-ai să poţi apăsa pe buton pentru a face această schimbare.

72





http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/01/programele-mentale-si-obisnuintele.html

http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/01/razi-nu-reprima-rasul.html#comment-form

http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/01/razi-nu-reprima-rasul.html


N-ai să poţi pocni dintr-un deget şi, în mod magic, să schimbi suferinţa creată de-a lungul zecilor de ani cu fericirea.

Dar, poţi alege să o faci. Apoi, poţi alege să schimbi modul tău de a obsreva lumea. Cînd nu ai bani, poţi observa că - totuşi – ai pîine. Cînd nu ai prea mult, poţi obsreva că - totuşi – ai strictul necesar. Cînd ceva eşuează, poţi observa că se poate să-ţi reuşească altă dată, or că nu era absolut necesar să reuşească. Mulţumirea ta nu vine singură. Trebuie să lucrezi pentru a-ţi crea mulţumirea. Iubirea nu vine singură; şi ea trebuie chemată, creată, construită în tine, observînd la fiecare pas orice lucru plăcut, orice îţi trezeşte iubirea, orice ajută inima să tresalte. Ajută-te să ieşi din programele de suferinţă. Pune în mintea ta alte obiceiuri şi acest efort al tău va fi răsplătit cu daruri minunate.




Alegerea inimii taleNu-i totul să renunţi la o cale veche, la ceva ce nu ţi-a făcut bine în trecut, cum nu-i totul să alegi o cale nouă. A alege calea potrivită este arta de a te împrieteni cu intuiţia, cu sentimentele, cu gîndurile, cu întîmplările vieţii tale. Iar a alege calea potrivită nu înseamnă să te scufunzi în zbuciumul şi alergarea nebună a existenţei, cît a te apropia mai mult de tine însuţi. Fii prietenul tău, înainte de orice. Ascultă-te pe tine cu atenţia cuvenită celui mai mare înţelept de pe faţa pămîntului. Ascultă ce simţi, în primul rînd ascultă inima ta, căci ea vorbeşte mai limpede decît toate cuvintele lumii şi mai clar decît cei mai îndrăzneţi oratori. Inima ta ştie cînd să renunţi şi la ce anume ai nevoie să renunţi. Inima ştie ce ai de ales şi cum să alegi calea potrivită pentru tine. Tu eşti obişnuit să te uiţi în minte şi să consulţi oracolul întâmplărilor din exterior, să te raportezi la logica de zi cu zi şi să extragi din ea doar impulsuri de suprafaţă, care nu reprezintă inima ta. Ba, mai mult, adesea lucrurile exterioare se pun de-andoaselea, ele îţi spun una, inima vrea alta. Mintea te îndeamnă să ţii strîns de tot ce ai acum, inima însă simte că eşti ca un lord care ţine musai să meargă cu trăsura în epoca Mercedes-ului. Dacă vrei să mergi cu trăsura, ai să observi că - poate – eşti în centrul atenţiei, dar numai pentru că ai rămas în urma timpului. Mergi în ritmul timpului prezent şi ascultă vocea inimii tale, care se bucură cînd alegi ce-i mai potrivit pentru tine şi face palpitaţii cînd iarăşi te îneci în contradicţii..Alege tot ce-ţi face bine şi tot ce aduce un dram de bucurie celor din jur. Binele nu-ţi cere să te dai de-a tumba, ca să-l construieşti. Binele tău nu este o mănăstire cu picturi sofisticate, ci o cale pe care ţi-o luminează liniştea inimii tale deschise. Caută să exprimi ce-i mai bun în tine oriunde mergi pentru ca exprimarea aceasta să se întoarcă la tine, sub forma alegerilor de care ai nevoie pentru viaţa ta. Simte mai mult, gîndeşte mai puţin. Căci celui ce simte i se revelează adevărul şi celui ce-şi permite sieşi să se ghideze după inimă i se revelează alegerea strălucită..



marți, 11 ianuarie 2011

Dacă un fulg de zăpadă ar căuta ..explicaţii!Dacă eşti tentat să treci fiecare gest, fiecare sentiment, or întâmplare prin filtrul gândirii şi al logicii, te trezeşti - fără să ştii de ce şi cum s-a întîmplat aşa - într-un soi de labirint al explicaţiilor. Înţelegi atunci că drumul prin logică şi raţiune te-a dus într-un soi de şuvoi existenţial iraţional, unde ţi se cere să abandonezi - în primul rînd – tendinţa de a explica totul. Barca de salvare îţi cere să te abandonezi valurilor, unei voinţe care există şi străluceşte cu graţie printre furtuni, ca şi prin vitalitatea curcubeurilor. Dacă un fulg de

73









http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/01/daca-un-fulg-de-zapada-ar-cauta.html

http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/01/alegerea-inimii-tale.html#comment-form

http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/01/alegerea-inimii-tale.html


http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/01/alegerea-inimii-tale.html

http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/01/programele-mentale-si-obisnuintele.html#comment-form

http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/01/programele-mentale-si-obisnuintele.html


zăpadă s-ar opri din mersul lui în aer, pentru a se întreba: “oare unde mă duc eu, oare de ce n-am Mercedes?”, ordinea fulgilor s-ar tulbura profund. S-ar tulbura ordinea întregii naturi şi a vieţii. Prea multe explicaţii şi prea multă logică omenească tulbură ordinea sentimentelor, ducîndu-ne alandala, dintr-un labirint în altul şi dintr-o covîrşitoare senzaţie de deprimare în alta.

Explicaţiile noastre trebuie să conţină întotdeauna puterea sentimentului iubirii pentru ca ele să hrănească, să dăruiască şi să cuprindă esenţa “tare” a universului. Cînd iubirea a învăluit raţiunea, explicaţiile au traversat timpurile şi au devenit teorii măreţe, filozofii extraordinare, care au acompaniat viaţa omului şi sufletul său. Tot ce s-a născut din iubire şi a avut ca scop iubirea pentru oameni a devenit hrănitor pentru fiinţa umană şi a dus la evoluţie. Procesul acesta are loc şi la nivelul nostru, în fiecare zi. Dacă alergăm după explicaţii doar pentru a ne face un podium, or pentru a ne ridica în slăvi deşteptăciunea, dar nu însoţim acestea cu dragostea noastră, ne trezim într-un univers steril şi încurcat.

Enigma se rezolvă întotdeauna înţelegînd că viaţa nu ne cere atît să cunoaştem, cât să iubim. Nu să ştim drumul, cât să mergem. Nu să vorbim despre viaţă, cât să trăim. Dar pe toate, absolut pe toate să le facem cu dragoste. Să cunoaştem cu dragoste, pentru a o ajuta să crească în inimile celorlalţi. Să mergem pe drumul nostru cu dragoste şi să trăim cu dragoste. Atunci când ne închinăm logicii omeneşti, uităm de sentimente, or amestecăm gândirea cu sentimentele şi rezultatele ne fac adesea să credem că în lume nu există fericire..




Îţi dau inima mea, îţi dau iubirea meaErik Berglund, un minunat iniţiat, care le cântă îngerilor la harpă şi o face şi în România de câţiva ani încoace, are o meditaţie extraordinară, în care se repetă continuu expresia 'Îţi dau inima mea/ Îţi dau iubirea mea'! Îmi amintesc că, odată, când am făcut această meditaţie cu Erik Berglund, aduceam în memorie chipul unor persoane 'speciale, a unor oameni care însemnau ceva pentru mine, dar însemnătatea nu era reciprocă! Le-am dat 'iubirea şi dragostea mea' imaginar acelor oameni, repetând în sinea mea cuvintele lui Erik, pe care le şi simţeam cu adevărat. De atunci, mă trezesc uneori spunând chiar aşa, când nu sunt în meditaţie, 'îţi dau inima mea/îţi dau iubirea mea'. De atunci, de când am făcut meditaţia aceasta cu Erik Berglund, a trecut ceva vreme. Una dintre persoanele cărora mă adresasem în imaginaţie a dispărut din viaţa mea complet, iar alta s-a apropiat mai mult, mai frumos şi mai profund. Uneori dorinţele noastre conştiente nu reflectă adevărul şi nu corespund dorinţelor şi nevoilor noastre adevărate. Ni se pare că ne dorim un om anume în viaţa noastră, ni se pare că depindem de o slujbă, de o situaţie şi sfârşim prin a ne perpeli în vise şi aşteptări...fără sfârşit. Uneori vrem aproape de noi oameni care nu ne vor aproape de ei şi asta nu pentru că ne-ar lipsi ceva, nu pentru că n-am merita să fim iubiţi sau apreciaţi, ci pentru că - pur şi simplu - avem nevoie de experienţe de viaţă diferite de experienţele necesare celuilalt. Chiar simpla experienţă a respingerii cuiva este 'experienţa de care avem nevoie' şi ea se produce în relaţia cu persoana. Se produce, se consumă şi...gata; omul dispare, îşi urmează viaţa şi caută propriile învăţături...prin alte şi alte relaţii(aici nu vorbesc doar de relaţiile de dragoste, ci de toate felurile de relaţie). Tot ce ni se întâmplă poartă pecetea numită 'experienţă'. Tot ce ni se întâmplă se leagă de emoţie, de trăire, de sentiment, de gândire. Totul are un sens, fie că vine sau pleacă de la noi. Totul se întâmplă în scopul învăţării şi a înregistrării experienţei sub forma unei emoţii. Dacă există oameni care ne resping, chiar asta-i treaba lor; ei ne pot învăţa cum să le spunem 'îţi dau inima mea, îţi dau iubirea mea', în loc să-i urâm, să-i judecăm, să-i credem incapabili de dragoste sau de prietenie. Dacă poţi spune;'Îţi dau inima mea, îţi dau

74





http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/01/iti-dau-inima-mea-iti-dau-iubirea-mea.html

http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/01/daca-un-fulg-de-zapada-ar-cauta.html#comment-form

http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/01/daca-un-fulg-de-zapada-ar-cauta.html


iubirea mea' celui ce nu-ţi dă nimic din ceea ce aştepţi, dacă poţi rămâne senin în faţa respingerii şi poţi accepta lecţia plecării cuiva din viaţa ta fără să ai resentimente, atunci poţi să fii fericit. Eşti vindecat emoţional şi eşti liber de ...dorinţă. Vindecat de ataşament sau de trăirile negative ce se pot ivi în tine atunci când viaţa nu ia cursul pe care îl visezi sau îl vezi bun pentru tine.Dă-i inima ta şi dă-i dragostea ta oricui vrea să plece. Vei vedea că libertatea ta interioară aduce în lumină adevărul; cei ce vor să fie lângă tine, vor veni încetul cu încetul. Iar cei ce au alte dorinţe şi nevoi vor pleca..de la sine. Nu trebuie să lupţi, să te zbaţi şi să respingi, cât...să eliberezi ataşamentul sau emoţiile negative. Şi o poţi face şi prin aceste frumoase cuvinte;'Îţi dau inima meaÎţi dau iubirea mea'..




Scrisoare pentru 'Omul bun'Gândurile bune pe care am intenţionat să vi le trimit în scris de Crăciun au rămas în 'intenţie', dar - într-un fel sau altul - ele s-au transmis în cîmpurile energetice şi într-o zi, când veţi avea nevoie, când nu va fi Crăciun, dar va fi - poate - o altă sărbătoare, s-ar putea să le ascultaţi în propria minte ca pe nişte gânduri personale! Cam aşa lucrează existenţa, lucrează în moduri pe care nu le cunoaştem, încă, prin metode riguroase, ştiinţifice, dar câte cunoştinţe, câte daruri şi câtă lumină ne-au însoţit de mii de ani prin revelaţiile marilor înţelepţi! Aceasta este una dintre 'revelaţii'; faptul că gândurile şi trăirile noastre sunt imprimate ca într-o carte nevăzută( dar una pe care anumiţi oameni o pot accesa conştient şi-i pot vedea conţinuturile) în întregul univers. Un cititor talentat le poate accesa, le poate vizualiza şi le poate înţelege. Şi noi facem aceasta într-un fel sau altul, dar nu suntem conştienţi.Şi noi transmitem în cronica akaşă, cum recepţionăm din ea acele gânduri şi trăiri, specifice nivelului de conştiinţă la care suntem momentan. Multe lucruri frumoase, multe stări minunate ne-ar putea aştepta în spaţiul nevăzut al ideilor universale; ar trebui doar să ne ridicăm vibraţia, să ne cizelăm fiinţa, să ne pozitivăm în aşa fel încât să ne putem pune creierele pe aceeaşi frecvenţă cu frumuseţea, cu iubirea şi, de ce nu, chiar cu genialitatea. Pe măsură ce gândim mai mult, mai consistent, cu mai mare acurateţe şi îndrăzneală la frumos, la bine, la iubire, la toate valorile creatoare ale vieţii, vibraţia noastră creşte, iar creierul intră în armonie cu energia universală. În acelaşi timp, întâmplările vieţii tind să ia forma acestor noi gânduri, idei şi sentimente, care ne reflectă starea interioară.O asemenea transformare necesită timp, atenţie, concentrare şi, înainte de toate, intenţia, dorinţa şi decizia noastră de a fi mai frumoşi, mai buni şi, de ce nu, diferiţi de mulţi alţii. Când spun 'diferiţi', mă gândesc la o etapă provocatoare, puternică, o perioadă în care ideile lumii întregi nu se mai potrivesc cu ale noastre, ceea ce ne poate sugera faptul că ne aflăm în conflict cu lumea. Putem suporta mai greu vibraţiile joase, cele de permanentă critică, de judecată, de mânie şi derută, de suferinţă şi bârfă, specifică vieţii de zi cu zi şi, în acelaşi timp, asta ne poate duce către o stare de izolare. Poate-i paradoxal sau ciudat, dar bunătatea autentică nu-i atât de căutată pe cât se crede. Pare straniu, dar oamenii nu sunt interesaţi atât de mult de metodele de vindecare a sufletului pe cât ar părea, cum nu sunt nici atât de mulţi căutători ai adevărului. Dimpotrivă, ocolim inconştient adevărul în atât de multe ocazii şi privinţe (am spus inconştient, deci nu-i vinovat cineva pentru asta!) încât minciuna învelită în straie provocatoare, senzaţionale sau 'uşoare' ne pare mai la îndemână şi mai plăcută. Unul dintre dureroasele adevăruri ale experienţei noastre este acela că nu există un 'panaceu' pentru probleme, nu putem lua o pastilă mentală şi cu asta să vindecăm sărăcia, suferinţa mentală şi emoţională. A te cunoaşte pe tine şi a deveni 'creştin', adică un om bun(căci, aşa cum a spus Isus, pâgânismul este o stare de răutate şi incapacitatea de a-i iubi pe cei ce te deranjează) este, poate, obiectul căutărilor noastre spirituale. Este ceea ce vrem să devenim, este ceea ce ne dorim să fim, este ceea

75





http://mariatimuc.blogspot.ro/2010/12/scrisoare-pentru-omul-bun.html

http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/01/iti-dau-inima-mea-iti-dau-iubirea-mea.html#comment-form

http://mariatimuc.blogspot.ro/2011/01/iti-dau-inima-mea-iti-dau-iubirea-mea.html


ce ne transformă minţile până acolo unde ne punem în rezonanţă cu universul ideilor frumoase şi cu universul întâmplărilor cel puţin la fel de frumoase. Dacă vă aflaţi în căutarea de sine, dacă vă doriţi să cunoaşteţi mai mult, să înţelegeţi mai mult despre tainica alcătuire a fiinţei voastre, atunci nu aveţi de căutat altceva decât 'bunătatea'. Pare simplu, dar nu-i aşa. Când îţi iei privirea de la lume şi când îţi retragi degetele acuzatoare, care arătau lumea drept cauză a suferinţei tale, ajungi în punctul cel mai grozav şi dureros, în care înţelegi că trebuie să-ţi asumi responsabilitatea pentru viaţă. Şi trebuie să fii bun în tine, îndiferent dacă cineva recunoşate bunătatea ta sau nu. Tu eşti, deja, bun, dar - până când ajungi la trăirea aceasta - te aşteaptă o confruntare coleşitoare cu propria ta minte, care te acuză, cu lumea, care te poate acuza, violenta sau ridiculiza. Dacă poţi să-ţi păstrezi bunătatea când totul pare lipsit de bunătate, dacă poţi zâmbi când totul pare scufundat, dacă poţi lumina când pare că..întunericul te copleşeşte, atunci poţi spune că ai ajuns să te cunoşti pe tine ca pe 'omul cel bun'!Vă doresc un an 'bun', pe drumul către 'omul bun' care sunteţi. Vă mulţumesc pentru că mă căutaţi, dar - mai ales- pentru că vă căutaţi.Vă doresc 'La mulţi ani fericiţi'!Cu toată dragostea,Maria




Calea către Omul din noi şi calea către DumnezeuDa, Verde si Violet sunt două persoane diferite. Faptul ca mi-au scris in aceeaşi zi, la distanţă de o jumătate de oră este semnificativ cu adevărat. Asta-i ceea ce se numeşte 'sincronicitate'; aranjamentul Divin sau ceea ce leagă Dumnezeu prin oameni pentru a transmite un mesaj..Şi mai interesant devine totul şi în directă legătură cu 'poveştile inimilor' noastre prin faptul simplu că Verdele este culoarea inimii. Verdele este culoarea Ceakrei Inimii, cea care - o dată deschisă - ne face să simţim Iubirea aşa cum nu putem s-o facem altfel. Deschiderea Inimii este un eveniment major al vieţii unui om, căci aceasta-i deschiderea care ne comută preocupările de la Omul carnal, de la componenta fizică a existenţei, la aceea spirituală, la Dumnezeu şi la Iubire. Fata cu numele 'Verde Ursuz' este în mod deosebit preocupată de iubire şi are întrebări interesante, cărora le-aş putea răspunde şi o voi face în mai multe feluri, inclusiv acum. Legătura inimii cu mintea este un eveniment şi mai măreţ, şi mai grandios decât deschiderea inimii, căci asta presupune şi deschiderea celei de-a şaptea ceakras, a capului. Legătura noastră cu Tatăl, cu Dumnezeu se face prin deschiderea acestei ceakre, iar legătura dintre Verde şi Violet arată deschiderea noastră spirituală pe nivelurile superioare, adică inimă - minte sau iubire umană - iubire divină. Când Verde şi Violet apar una lângă alta înseamnă că iubirea umană şi iubirea divină sunt una lângă alta sau acesta-i drumul, aceasta-i calea pentru noi toţi. Poate că aceasta-i calea care ni se sugerează acum, prin sincronicitatea amintită, prin prezenţa lui Verde lângă Violet.Fie să avem puterea de a iubi, căci atunci când iubirea inimii este puternică, gândurile izvorâte din inimă sunt acceptate necondiţionat de către minte. Prin iubire ni se luminează mintea, ni se elevează gândurile şi drumul vieţii noastre capătă un sens pe care nu-l putem înţelege, nu-l putem găsi şi nici construi privind viaţa doar prin ochelarii mărunţi ai materialităţii. Iubirea ne ghidează, ne sprijină, ne luminează drumul şi ne ascute intuiţia. Dacă avem iubire în noi înşine, avem totul. Dacă nu simţim noi înşine iubirea, dacă nu facem din ea un fel de a fi în toate situaţiile vieţii şi ne pierdem..în vibraţiile joase ale conştiinţei de masă, şi întreg Universul de ne-ar iubi, ar fi degeaba. Să fie iubire în noi, aceasta-i calea către Omul din noi şi calea către Dumnezeu.

76





http://mariatimuc.blogspot.ro/2010/12/calea-catre-omul-din-noi-si-calea-catre.html

http://mariatimuc.blogspot.ro/2010/12/scrisoare-pentru-omul-bun.html#comment-form

http://mariatimuc.blogspot.ro/2010/12/scrisoare-pentru-omul-bun.html




sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Verde si VioletDe multa vreme ma gandesc sa activez cumva blogul, dar imi lipsea ceva pentru..inceput. Aveam nevoie de un impuls si el a venit..A venit sambata, cand am primit doua comentarii frumoase, aproape unul dupa altul..Unul era de la 'Verde'...Celalalt era de la 'Violet'...M-am amuzat mai intai la gandul ca aceeasi persoana imi scrisese cu numele a doua 'culori'. Am accesat culorile si am gasit doua bloguri diferite, interesante, cu un continut plin de sensibilitate. Nu sunt prea priceputa in cele ale 'Internetului' si n-am inteles daca 'Verde' este 'Violet' si invers. Dar, recunosc ca ar fi de-a dreptul interesant, frumos si sincronistic sa fie doua 'culori', care mi-au scris una dupa alta. Daca 'Verde' si 'Violet' sunt culorile aceleiasi fiinte tot am pentru ce sa-i multumesc: m-a impulsionat sa scriu pe blog. Sa gasesc 'inceputul', caci uneori sa incepi un lucru este...mai greu decat orice continuare..Si, daca am inceput cu cele doua culori, una a inimii(verde), alta a capului(violet) poate ca cineva de dincolo de noi sugereaza ce avem de facut; o legatara intre inima si minte. O legatura intre verde si violet. Oare avem cu totii nevoie sa facem legatura dintre inima si minte? Ce spuneti?Multumesc, dragi culori 'Verde si Violet'. Mesajul vostru 'subtil' este ata de frumos!



sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Postul pentru sufletSfântul Ioan Gură de Aur a spus că-i uşor să te abţii de la mâncare, “dar e mai greu să-l ierţi pe altul pentru răul pe care ţi l-a făcut, e mai greu să nu răsplăteşti cu rău pe acela care ţi-a făcut rău şi-i greu să nu-i întorci altuia vorba urâtă”. Iar Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă să nu postim doar ca să ne curăţăm trupul, căci “îngerii, păzitorii vieţii noastre, stau cu plăcere lângă cei care-şi curăţă sufletul cu post”.Iată că sfinţii vorbesc despre cele două mari virtuţi ale postului: curăţarea sufletului şi a trupului, dar tot ei ne spun că postul pentru suflet este taina pe care-o avem de dezlegat, de înţeles şi, mai ales, de practicat atunci când vorbim despre post. Postul pentru suflet este însoţit de îngerii păzitori ai vieţii, iată ce taină minunată ne-au dezvăluit sfinţii. Postul pentru suflet înseamnă “să ierţi”. Postul pentru suflet înseamnă să nu-i întorci altuia răul. Postul pentru suflet înseamnă să nu întorci vorba rea către cel care ţi-a spus-o. Postul pentru suflet înseamnă să nu mai hrăneşti mintea cu gânduri distructive, să nu mai ripostezi cu emoţii negative la ura altuia şi să renunţi, în acelaşi timp, la comportamentele născute din trufie, mândrie sau ură. Să te îngrijeşti de sentimentul tău, de gândul tău, de emoţiile tale, ca şi de comportamentele tale; iată ce înseamnă postul pentru suflet, cel însoţit de îngerii păzitori ai vieţii.Acesta-i cel mai greu post şi încă unul care nu trebuie musai legat de “vremea postului de mâncare”, căci nu se poate să te scufunzi în răutăţi nenumărate zi de zi şi, când începe postul, să devii un om bun.Drumul către omul bun din noi înşine este, poate, cea mai puternică, cea mai provocatoare şi mai grea dintre toate alegerile vieţii. Pe de o parte, greul se naşte din faptul că lumea care ne înconjoară pare a trăi pe coordonate opuse bunătăţii. Că succesul omenesc pare a veni tocmai dintr-un surplus de inteligenţă închisă în bălăriile urii, ale agresivităţii şi ale îndrăznelii diabolice. Viaţa pare rânduită invers îndemnurilor pe care ni le repetă sfinţii şi binele omenesc pare a fi aşezat tocmai pe partea opusă a potecii sufletului bun.Dificultatea “postirii pentru suflet” se mai naşte şi din faptul că pentru orice fiinţă omenească-i la îndemână

77









http://www.jurnalul.ro/opinii/editorial/postul-pentru-suflet-559933.html

http://mariatimuc.blogspot.ro/2010/11/verde-si-violet.html#comment-form

http://mariatimuc.blogspot.ro/2010/11/verde-si-violet.html


http://mariatimuc.blogspot.ro/2010/11/verde-si-violet.html

http://mariatimuc.blogspot.ro/2010/12/calea-catre-omul-din-noi-si-calea-catre.html#comment-form

http://mariatimuc.blogspot.ro/2010/12/calea-catre-omul-din-noi-si-calea-catre.html


să simtă, să gândească, să vorbească şi să facă rău, pe când pentru bunătate ai nevoie de efort, de căutare, de înţelegere, de lupta cu ispita, de acceptarea înfrângerilor în planul Eului omenesc, de surparea mândriei şi de nenumărate renunţări. Drumul omului către sufletul său curat este presărat cu ciulini, cu mărăcini, cu obstacole, cu încercări şi eforturi pe care nu le putem face fără ajutor divin. Postul pentru suflet este însoţit de îngeri mângâietori, dar şi de demoni care ne atacă, aşa cum spun sfinţii părinţi. Şi ei nu ne atacă altfel decât prinzându-ne mintea, inima şi fapta în emoţii distructive, în sentimente tulburătoare, în gânduri negative, în resentimente şi-n fapte urâte.A posti pentru suflet este, în fapt, o atitudine umană şi este însăşi starea naturală, normală a omului. Postul pentru suflet nu trebuie ţinut doar în timpul postului pentru trup, cât în fiecare zi a existenţei noastre, după înţelegerea, priceperea şi nivelul nostru de putere. Nu spune nimeni că omul trebuie sau poate fi perfect. Nu spun nici sfinţii, nici Iisus n-a spus că omul este un sfânt ori că viaţa îi dă cuiva prins în vârtejurile ei prilejul să vieţuiască în desăvârşire.Dar a încerca să fii puţin mai bun decât ieri înseamnă mult mai mult decât a lăsa răul să curgă nestingherit prin tine. A ţine post înseamnă, iată, “să ierţi, să nu întorci fapta rea şi să nu întorci vorba urâtă!”. Aceste trei virtuţi ale postirii pot intra în experienţa vieţii de zi cu zi împreună cu postul de mâncare. Probabil că am putea să le ţinem măcar în minte şi-n suflet, am putea să le practicăm intenţionat în perioada următoare şi, chiar dacă eşuăm uneori, chiar dacă alteori suntem încercaţi să abandonăm, încercarea şi dorinţa înseamnă mai mult decât nimic.



"Leacul care-mi trebuieşte mie"..."Să ne imaginăm acum că oamenii bogaţi, inteligenţi şi talentanţi alcătuiesc coroana unui arbore. Poporul este trunchiul acestui arboare. Cantitatea de iubire în suflet care-i permite omului să fie religios, moral, să se simtă părticică a lumii şi alături de ceilalţi oameni, această cantitate de iubire reprezintă rădăcinile arborelui. Şi dacă arborele poate muri din cauza activităţii insuficiente a rădăcinilor, se va rări, în primul rând, coroana lui", spune Serghei Nicolaevici Lazarev în cartea "Diagnosticarea Karmei - Dialoguri".

Iubirea este rădăcina unui popor, iar oamenii talentaţi şi inteligenţi sunt vârfurile şi ramurile frumoase ale arborelui. Când un popor îşi urăşte talentele şi îşi dezapreciază inteligenţele înseamnă că rezerva de iubire care asigură viaţa arborelui... începe să apună. Ca o consecinţă automată a devalorizării şi a urii, încep să moară, să dispară, să... intre în umbră şi-n dizgraţie valorile, talentele, inteligenţele, adică cei mai buni dintre oameni. "Iubirea este cea care-i permite omului să fie moral, religios şi să se simtă o părticică a lumii", spune Lazarev. Aşadar, când moare o coroană (cu mult timp înainte de a fi vremea firească sau bătrâneţea... sa), când dispare un talent, când... intră în umbră sau în dizgraţie un om bogat, care şi-a construit bogăţia din aceeaşi sursă a rădăcinii arborelui, sufletul unui popor întreg nu mai hrăneşte arborele cu iubire. Poate că de aceea a spus mesianic Adrian Păunescu: "Iar leacul care-mi trebuieşte mie/ E ca ceilalţi să fie vindecaţi", consfinţind legătura sa cu rădăcinile şi cu trunchiul arborelui!

Sufletul deznădăjduit al unui popor, tristeţile, agresivitatea, ura sau egoismul afectează iubirea şi, prin aceasta, moralitatea, sentimentul religios şi sentimentul comuniunii cu ceilalţi. Trăirile dureroase ale unui popor deznădăjduit devin hrană pentru... coroana arborelui. Atunci când hrana este nocivă, ea intoxică arborele şi asta duce la moartea... celor mai frumoase dintre coroane. Vindecarea coroanei care se usucă devine posibilă, aşa cum a intuit poetul, doar prin reîntoarcerea sufletului colectiv la iubire. "În ultimile decenii am uitat că trebuie să cheltuim mai multă energie pentru a acumula iubire şi a tinde către Dumnezeu. Toate forţele au fost irosite pentru plăceri, dezvoltarea senzualităţii, a capacităţilor şi a intelectului. În prezent suntem martorii unui proces în care arta fără iubire ne omoară sufletele, orientându-

78





http://www.jurnalul.ro/opinii/editorial/leacul-care-mi-trebuieste-mie-559397.html

http://mariatimuc.blogspot.ro/2010/11/postul-pentru-suflet.html#comment-form

http://mariatimuc.blogspot.ro/2010/11/postul-pentru-suflet.html


le către sex, dorinţă şi agresivitate", atrage atenţia Lazarev.

Aşadar, când ne dispar coroanele, ni se arată semnul clar al căderii noastre din iubire. Ni se arată că suntem tulburaţi. Moartea sau ţinerea în umbră a celor mai buni, dispariţia şi devalorizarea, incapacitatea de a-i observa şi a-i iubi, ba chiar dorinţa de a-i distruge când sunt vii sunt semnele unei boli grave a sufletului. Asistenţa medicală nu ne poate vindeca lipsa de iubire şi deznădejdea, dar revenirea noastră la dragostea pentru valoare, moralitate şi religiozitate ne poate vindeca de ură şi ne poate readuce împreună, în starea de graţie, care poate revigora întregul arbore. Grija faţă de talent, dragostea şi aprecierea celor mai buni sunt trăiri care hrănesc... o lume întreagă şi fac posibilă continuitatea unui popor! Iubirea se transformă în arta poetului, a creatorului inspirat. Iubirea se transformă în invenţia celui inteligent. Iubirea se transformă în banii celui... bogat. Iubirea se transformă în... filozofie şi în tot ce se întoarce apoi spre popor sub forma bunăstării şi a ajutorului pentru viaţă. Suntem legaţi între noi precum... rădăcinile, tulpina şi coroanele unui arbore şi de aceea depindem unii de alţii, iar binele nostru depinde... de binele celorlalţi. Când pierdem o coroană mare, tristeţea colectivă dezvăluie în mod precis şi corect... dimensiunea pierderii. Apoi, aceeaşi pierdere ne arată ce avem de îndreptat în sufletul nostru pentru ca arborele care suntem să renască şi să-şi crească iarăşi... coroane frumoase. Ura ne omoară vârfurile, iubirea ni le ţine în viaţă. Noi alegem dacă ne ucidem inconştient... vârfurile sau alegem să le vindecăm!

Destine care-au fost în întuneric, destine care strălucescDestinele care strălucesc în conştiinţa unui neam sau a unei lumi întregi sunt şi destinele care au trecut prin nopţile cele mai adânci ale sufletului! Oamenii care au strălucit ca stelele au fost şi în străfundurile Iadului în această viaţă. Asta-i mărturisirea celor ce au fost sanctificaţi, ale iluminaţilor, ale celor ce au ajuns să cunoască şi să recunoască lumina după ce au înfruntat puterea tenebroasă a demonilor. Chiar şi pe Iisus l-a ispitit demonul cu o promisiune fantastică: "Am să te fac stăpân peste lume!"

"Ispita" este o etapă fundamentală în destinul omului care călătoreşte în experienţa acestei vieţi dinspre tenebre către... lumina divină. Ispita-i o etapă decisivă de "încercare", o ultimă etapă, dacă se poate spune aşa, un ultim mare obstacol în calea omului care caută lumina. Forţele întunecate nu sunt interesate să-i mai ispitească pe aceia ce vieţuiesc necondiţionat şi inconştient în întuneric. Cei inconştienţi sunt destul de inconştienţi încât demonii urii, ai nedreptăţii, ai neînţelegerii, ai egoismului şi ai răutăţii să le fie stăpâni. Ele lucrează cu sârg prin starea de inconştienţă a oamenilor.

Forţele întunecate sunt interesate de aceia ce merg hotărât şi decisiv către lumină (conştienţa înseamnă lumină) şi - în cele din urmă - către Dumnezeu. Tocmai de aceea omul destinat să strălucească intens a fost şi va fi întotdeauna atacat cu bestialitate. Pe măsură ce omul izbuteşte să mai facă paşi prin întuneric, lumina lui creşte, dar - în aceeaşi măsură - creşterea luminii îi enervează pe demoni. Ce fac ei atunci? Atacă. Ispitesc. Strivesc. Cum fac asta? Prin oamenii care trăiesc inconştient în întuneric, prin aceia pe care răul îi stăpâneşte fără probleme şi fără eforturi. Răul atacă prin răutatea de care fiinţa umană nu poate scăpa. Răul ne atacă prin criză, prin lipsuri, prin boli care ameninţă viaţa, prin abandonuri, prin despărţiri dureroase, prin tot ce ni se întâmplă traumatizant în viaţă.

Ispita apare ca o etapă în care destinul divin al omului şi lumina conştiinţei sale a învins deja atacurile Egoului sau forţele întunecate. Steaua strălucitoare nu mai poate fi atacată, demonii nu mai au acces la omul divin prin durerile pe care i le provoacă, aşa încât... "demonul se dă pe faţă", apare, aşa cum i-a apărut lui Iisus, şi încearcă să-i ofere omului ceea ce ştie el bine... că l-ar prinde-n lanţ. Demonul începe să-l tenteze pe omul divin. Îi face oferte uluitoare. Îi promite daruri nemaivăzute şi, mai ales, puteri nemăsurate. Marii iluminaţi spun că majoritatea căutătorilor de lumină pică spectaculos la testul "puterii". Că tocmai aceasta-i încercarea pe care cei mai mulţi n-o pot trece, căci ei nu-i spun puterii nefireşti ce li se oferă "piei, Satano", cât o primesc. Iar în clipa în care ai primit oferta răului, răul a învins şi paşii pe care i-ai făcut

79

http://www.jurnalul.ro/opinii/editorial/destine-care-au-fost-in-intuneric-destine-care-stralucesc-559304.html

către lumină, înfruntând tenebrele, te duc vijelios înapoi, în tenebre.

Răul speculează dorinţa umană de putere. Demonul seduce fiinţa, oferindu-i putere. Iar pentru cel ce-o refuză se poate să urmeze un atac şi mai vijelios asupra vieţii sale. Asta face ca drumul fiinţei umane către lumina conştienţei să fie posibil pentru aceia destul de puternici încât să facă faţă atacurilor violente ale răului. Acesta este motivul pentru care cei ce strălucesc cu putere, sunt atacaţi cu o putere egală a răului. Cei ce ating un vârf al conştiinţei umane, ce ajung pe culmile propriului lor destin şi luminează, sunt atacaţi violent şi supuşi unui şirag de pierderi de viaţă cu aspect insuportabil.

Din acelaşi motiv, nu sunt mulţi oameni dispuşi să călătorească spre fiinţa lor divină; omul ştie că preţul acestei cunoaşteri este din cale afară de dureros. Dacă ai atins infinitul luminii, cu siguranţă ai atins în sufletul tău, în conştiinţa ta, şi infinitul întunericului. Ai trecut prin noaptea neagră a sufletului şi, în lupa cu demonii, ai răspuns corect. Ai rămas neclintit în faţa seducţiei puterii şi neclintit în faţa tentaţiilor lumii. Ai rămas onest şi frumos în tine, iar consecinţa acestei neclintiri din conştiinţa interioară verticală este... izbânda lui Dumnezeu, izbânda conştienţei asupra inconştienţei şi strălucirea stelei care luminează un destin ce nu se stinge o dată cu trupul, cât străluceşte cu putere peste timp, ca semn al izbânzii lui Dumnezeu! Viaţa ta continuă după moarte, aceasta-i consecinţa firească a Adevărului şi a victoriei luminii tale asupra întunericului.



miercuri, 20 octombrie 2010

"Împreună"... pe acelaşi drum!Am văzut într-o zi un bărbat şi o femeie trecuţi de 60 de ani, care fac un cuplu de-a dreptul admirabil încă din tinereţe. Erau uluiţi pentru că-n noaptea ce tocmai trecuse "visaseră acelaşi vis". Se simţeau copleşiţi de bucurie, deşi nu ştiau de ce se bucură. Ghiceau, poate, că-n acel "vis de noapte" se pitea un mesaj incredibil de frumos. "Sunteţi cu adevărat împreună", le spunea visul! Subconştientul lui fuzionase total cu subconştientul ei şi invers, iar fuziunea aceasta făcuse din doi numai Unul. Aceşti oameni nu erau împreună doar la nivel conştient, nu împărţeau formal acelaşi pat şi nu se trezeau din obligaţie unul lângă altul. Ei gândeau la fel, simţeau la fel, aveau aceleaşi dorinţe şi aceleaşi dureri. Împărtăşeau aceleaşi credinţe, convingeri şi idei (şi aici nu discutăm dacă erau bune sau rele, cât faptul simplu că erau aceleaşi). A avea acelaşi vis înseamnă, de fapt, a fi cu adevărat împreună cu altul.

Noi ne despărţim de cineva doar atunci când nu mai avem "un vis comun". Dacă nu visăm la fel măcar într-un singur aspect al vieţii, viaţa ne desparte. Chiar şi o călătorie banală, să zicem de la Casa Presei Libere şi până la Big Berceni sau de la Bucureşti la Predeal, nu poate fi făcută împreună cu un altul decât dacă te sincronizezi perfect cu el. O decizie comună de a merge împreună, în acelaşi timp, precum şi sincronizarea amănuntelor fac posibilă călătoria împreună. Dacă unul are treabă în Berceni şi altul în Pipera, fiecare merge în altă direcţie. şi drumurile care duc în direcţii diferite îi despart pe oamenii care mergeau la un moment dat împreună! "A fi împreună" cu altul înseamnă să mergi cu el în aceeaşi direcţie, în acelaşi timp şi spre aceeaşi destinaţie! Să mergi cu altul în gând, în sentiment şi-n faptă te face "unul" cu celălalt. Eul personal pare să se topească. Toate graniţele nonfizice dispar, iar subconştientul însuşi sfârşeşte prin a spune "voi sunteţi unul" când vă face să visaţi acelaşi vis de noapte.

În acelaşi vis al nopţii sau în acelaşi vis al zilei, doi oameni pot fi împreună. În acelaşi vis pot fi mulţimile care gândesc, simt şi au valori, căutări, întrebări şi răspunsuri asemănătoare. Visul poate fi şi un coşmar, dar... dacă doi sau mai mulţi trăiesc acelaşi coşmar, cu siguranţă ei sunt împreună acolo. Oamenii pot avea

80





http://www.jurnalul.ro/stire-editorial/impreuna-pe-acelasi-drum-557160.html

http://mariatimuc.blogspot.ro/2010/11/destine-care-au-fost-in-intuneric.html#comment-form

http://mariatimuc.blogspot.ro/2010/11/destine-care-au-fost-in-intuneric.html


opinii, credinţe şi convingeri diferite despre lume, despre politică, despre cultură sau despre conştiinţă, dar - de exemplu - dacă simt şi gândesc la unison despre ce înseamnă o relaţie cu sexul opus, ei pot forma un cuplu şi pot fi împreună în aspectul numit "viaţă de cuplu". Respectul pentru aceleaşi valori ne poate aduce împreună cu celălalt. Iubirea pentru flori ne duce către relaţii armonioase cu oameni care iubesc florile. Dar şi ura, şi interesul pentru bani, şi dezinteresul pentru frumos, şi prostul gust sau iubirea, onoarea, bunătatea şi blândeţea devin lianţi ai întâlnirilor din vieţile noastre! De îndată ce se schimbă esenţa visului pentru unul, se schimbă şi pentru celălalt. De îndată ce unul visează să ajungă la Predeal, iar altul doar la Big Berceni, despărţirea devine iminentă. Unitatea se pierde în clipa în care fiecare visează propriul său vis. Putem fi împreună într-un vis frumos sau în aceeaşi rătăcire. Împreună putem merge prin acelaşi vis despre suferinţă, deziluzie, prin visuri eronate sau prin visuri absurde!

Tocmai pentru că ceea ce ne aduce împreună ne face "unul", vom rămâne împreună atâta vreme cât suntem "unul" în acelaşi întuneric sau în aceeaşi lumină. Cel care renunţă la ură schimbă direcţia, dar asta-i aduce... despărţiri, reaşezări existenţiale, schimbări şi răsturnări de situaţie în aspecte importante ale vieţii! Ne despărţim de un om, de o slujbă, de o situaţie, de un statut, de o stare de lucruri atunci când ne schimbăm (sau celălalt schimbă) visul în esenţa sa. Un vis nou înseamnă un drum nou şi întotdeauna pe drum îi vom întâlni pe aceia... care merg în aceeaşi direcţie. Pe banda cealaltă, la fel ca pe şosea, merg oamenii care visează să ajungă acolo unde noi tocmai am fost!



duminică, 10 octombrie 2010

Când vine vremea înfloririi!Ecleziastul a spus că „vine o vreme pentru fiecare lucru". Vine o clipă în care ceea ce se întâmplă devine inevitabil. În clipa înfloririi apare floarea. Înainte de floare este clipa bobocului şi după floare... vine clipa fructului. Şi pentru fiecare este o clipă a coacerii. O clipă a plinătăţii. O clipă în care bobocul se arată deplin şi una în care... floarea-i puternică, vie, completă. Natura explică în tăcere secretele existenţei. Şi unul dintre marile, dar atât de simple dezvăluiri ale naturii ne îmbie să înţelegem că vine o vreme a fiecărui lucru. O vreme pentru coacere şi una pentru înflorire. O vreme a exprimării tale depline şi o vreme a oboselii. O vreme a frumuseţii şi una... a căderii. Dar toate se petrec în clipa aceea, în propria clipă ori în propriul timp.

Pentru mintea noastră, expresiile naturii - atât de evidente - par ridicole ori tocmai bune de evitat. Mintea nu vrea să ştie că ceea ce ne dorim şi nu s-a întâmplat este, pur şi simplu, doar un stadiu al evenimentului, la fel cum în copilăria sa bobocul există într-un stadiu de exprimare, într-un timp al experienţei sale. Dacă bobocul nu-i în clipa sa deplină de exprimare, n-a venit clipa aceea. Pur şi simplu n-a venit. Bobocul nu poate dori să vină clipa următoare mai repede, dar mintea umană tocmai asta face. Şi de aceea mintea se scufundă continuu în angoasă, nelinişte, suferinţă şi... debusolare. Pentru că mintea vrea să sară peste etape. Copilul vrea să fie adult. Adolescentul vrea să fie tânăr. Apoi, bătrânul enervat de asaltul ridurilor, visează o întoarcere la tinereţe. Femeia cu sâni mici vrea să aibă unii mari, iar cea brunetă vrea să fie blondă sau invers!

Mintea vrea să schimbe... natura şi, prin aceasta, contestă... ordinea divină. Mintea neliniştită, nerăbdătoare, îmbufnată priveşte necontenit către pomul înflorit în clipa altui om şi se lasă pradă nemulţumirii. „Cu ce-i mai presus acela decât mine, de vreme ce face flori acum", se întreabă ea şi apoi începe să muncească statornic şi continuu către distrugerea celuilalt. Dar natura ne arată că există până şi o ordine a înfloririi; cireşii înfloresc în timpul lor, caişii în al lor, prunii şi merii în timpul lor. Şi noi, chit că suntem oameni,

81





http://mariatimuc.blogspot.ro/2010/10/cand-vine-vremea-infloririi_10.html

http://mariatimuc.blogspot.ro/2010/10/impreuna-pe-acelasi-drum.html#comment-form

http://mariatimuc.blogspot.ro/2010/10/impreuna-pe-acelasi-drum.html


dăm roade diferite, căci suntem şi soiuri diferite. Pentru fiecare fiinţă vine „o clipă a florilor", dar nu toate fiinţele îşi pot percepe, accepta şi înţelege clipa aceasta. Tocmai pentru că ele sunt prea ocupate cu întrebările, prea neliniştite din pricina răspunsurilor, prea nemulţumite de ceea ce li se întâmplă, încât îşi pierd puterea de a se bucura în propria lor stare de înflorire...

În ordinea divină a existenţei, nimeni nu-i un pom cu flori eterne. Nimeni nu-i continuu în vreme de rod şi nimeni nu-i într-un eşec infinit. Nimeni nu cunoaşte doar înălţimile, cum nimeni nu cunoaşte doar adâncu-rile. Până şi peştii se mai avântă la suprafaţa apei, până şi ei fac salturi fascinante, dar asta nu se poate întâmpla continuu. Toate lucrurile se întâmplă la vremea lor. Şi, dacă vom putea înţelege aceasta, mintea noastră va fi mai liniştită. Mai îngăduitoare. Mai caldă. Mai tolerantă. Mai concentrată şi mai puternic focalizată în prezent. Mintea va deveni mai receptivă la iubire şi mai tolerantă.

Mintea ar vedea că invidia nu se manifestă în natură; n-ai să vezi niciodată un cireş invidios pe zarzăr, nici o mare nemulţumită pentru că ea nu-i munte. Dar oamenii mereu par nemulţumiţi, tocmai pentru că nu-şi amintesc că toate lucrurile sunt exact ceea ce sunt şi nu pot fi nimic mai mult fără ca aceasta să fie scris în natura lor. Dacă un lucru s-a realizat, a venit timpul şi dacă nu s-a întâmplat, n-a venit timpul. Şi dacă putem înţelege aceasta, ne vom putea bucura de propria noastră stare de înflorire şi vom putea accepta, când vine vremea, fiecare stare prin care trecem inevitabil.



Îndrăzneşte să visezi ceea ce nu există, încă!Dacă ar fi să faci un exerciţiu de imaginaţie, care ar fi deosebirea între imaginea unui lucru care există deja şi a unui lucru care nu există? Îţi imaginezi că te duci în America, şi asta-i ceva ce există. Îţi imaginezi că te duci într-o ţară a îngerilor, şi asta nu există în realitatea fizică. Îţi imaginezi... că citeşti Goethe sau îţi imaginezi că citeşti o carte pe care ai scris-o tu însuţi, dar pe care n-ai scris-o niciodată altfel decât în imaginaţie. Creativitatea şi puterea ta apar tocmai în clipa în care poţi să-ţi imaginezi în toate detaliile un lucru pe care-l doreşti, dar nu este, încă, prezent în realitatea fizică! Asta au făcut toţi marii savanţi, toţi marii scriitori şi toate geniile lumii... Au făcut în imaginaţie ceea ce nu exista...

În lumea spirituală, ceea ce poţi să-ţi imaginezi există! În clipa în care ai avut puterea să-ţi imaginezi, obiectul imaginaţiei tale intră în comuniune cu tine. El chiar vibrează şi comunică, la fel ca personajele dintr-un vis. În imaginaţie tu eşti ca în vis. Puţin mai treaz, mai prezent, mai clar şi, mai ales, plin de "intenţie". Când visezi, nu intenţionezi să visezi. Ai adormit, n-ai nici o intenţie, nu eşti lucid; dacă visezi, visezi; dacă nu visezi, nu visezi. Visul se întâmplă, vine de la sine. E absurd de simplu. Pentru imaginaţie însă ai nevoie de intenţie. Şi intenţia este "cheia" creaţiei. Visul intenţionat este chiar puterea creatorului. Visul intenţionat devine şi realitatea creatorului.

Visează intenţionat. Imaginează-ţi precis şi exact ce anume vrei. Căci în cea mai mare parte a timpului tu laşi visul să te viseze. Laşi coşmarurile să te cuprindă. Tu le permiţi stafiilor "răului" sau ale durerii să te viseze, să te poarte prin lumile chinuitoare ale imaginaţiei tale. Laşi mintea să te poarte prin vise pe care nu ţi le doreşti, nu le vrei, nu le iubeşti deloc. Şi-n vremea aceasta tu pretinzi că visezi ce-i real. Ceea ce există, deja. Visezi crizele lumii, le vezi cu mintea, te înfricoşezi, te frustrezi, eşti un singuratic şi-un neînţeles. Poate chiar crezi că viaţa-i o piesă tragică, pusă în scenă de un creator dezinteresat de fericirea ta. Dar, în clipa în care tu visezi ceea ce există, visezi visele altora, nu-ţi recunoşti puterea de creator. Tu te laşi visat atunci când nu ştii precis ce anume vrei să visezi. Te laşi condus de visele altor creatori. Şi de aceea alţii sfârşesc prin a-ţi crea realitatea. Sau... imaginaţia altora te prinde ca într-o cursă şi sfârşeşti prin a trăi

82





http://mariatimuc.blogspot.ro/2010/10/indrazneste-sa-visezi-ceea-ce-nu-exista.html

http://mariatimuc.blogspot.ro/2010/10/cand-vine-vremea-infloririi_10.html#comment-form

http://mariatimuc.blogspot.ro/2010/10/cand-vine-vremea-infloririi_10.html


realitatea lor.

Să fii stăpân pe propria realitate înseamnă să fii stăpânul propriei imaginaţii. Să fii tu acela care visează şi acela care îşi imaginează intenţionat şi precis ce vrea să apară în propriul vis. Imaginaţia este unul dintre cele mai mari, mai tainice şi mai puternice dintre darurile pe care Dumnezeu le-a lăsat fiinţei umane. Aceia care-au descoperit darul ascuns în puterea de a imagina au înţeles că fiinţa umană nu-i aruncată din cer de un Dumnezeu cinic, cât... vieţuieşte în propriile sale creaţii. În acele creaţii care nu pot apărea în realitatea fizică înainte de a vieţui în lumea aparent virtuală a visului.

Dar, pentru a visa coerent, trebuie să decizi ce anume vrei să visezi. Dacă nu ştii ce vrei, poţi fi precum arhitectul care circulă năuc printre clădirile altora, fără să fie conştient că el însuşi poate crea cea mai frumoasă clădire. Să nu-ţi uiţi vocaţia de visător, asta-i ideea. Să visezi ţintit, clar, conştient; să visezi ce vrei şi nu ce vezi că visează lumea toată. Ceea ce este fizic este - deja - visat. Ceea ce este fizic este imaginat în trecut. Îndrăzneşte să visezi un lucru nou pentru ca prin visul tău să schimbi lumea ta şi lumea din jur. Visează ceva diferit. Ceva ce inima ta iubeşte. Şi apoi ai răbdare... într-o zi, visul tău se materializează. Devine real. Vine în faţa ta direct şi, chiar dacă te deranjează, chiar dacă... îţi spui că nu te mai interesează, te obligă să-l primeşti. Dar una este să-ţi imaginezi ce nu vrei, ce te deranjează, şi alta-i să vezi întrupate imaginile cele mai dragi fiinţei tale!



Lucrurile frumoase trebuie simţite cu inima"Lucrurile cele mai bune şi mai frumoase nu pot fi văzute şi nici măcar atinse. Ele trebuie simţite cu inima", a spus Hellen Keller. În afara "simţirii cu inima", frumosul lucrurilor sau al fiinţelor din jurul nostru ar putea rămâne o simplă idee sau o iluzie, bună pentru poeţi şi inocenţi. Lumea văzută din minte ne prezintă adesea durerea, limitele, frământarea, constrângerile şi debusolările vieţii de zi cu zi, din care frumuseţea lipseşte, iar fericirea-i ascunsă în frânturi inconsistente. Mintea ne arată continuu ceea ce nu avem, ceea ce ne lipseşte, ceea ce nu-i bun, ceea ce poate fi judecat, ceea ce-i imperfect şi dureros. În căutarea-i frenetică după suferinţă, mintea pare să spună că-şi refuză în fapt fericirea, în vreme ce pretinde că se află pe drumul către căutarea ei.

Numai inima noastră poate trăi îngăduinţa şi libertatea de a simţi frumosul, şi asta pentru că inima nu gândeşte în perimetrul îngust al realităţii exterioare. Ea se surprinde pe sine... într-o amplă şi fascinantă bucurie a comuniunii subtile dintre om şi Dumnezeu. Pentru ca omul să poată vedea lucrurile frumoase, are nevoie să le simtă cu inima. Şi dacă inima lui este "închisă", îşi pierde puterea de a simţi. Oricât de fastuoase apariţii şi-ar face prin vieţile noastre lucrurile frumoase ale acestei lumi, mintea s-ar putea zgribuli în frică şi ar putea suferi năprasnic în faţa lor. Mintea se raportează la experienţa de acum prin emoţiile înregistrate în subconştient în relaţia cu experienţele din trecut. Dacă experienţa de iubire din trecut a fost trăită ca o durere, atunci durerea emoţiei de atunci apare tulburător în faţa experienţei frumoase de astăzi. De aceea omul nu poate recunoaşte lumea sau experienţa frumoasă cu mintea, exceptând situaţia în care experienţa frumoasă din trecut a fost... chiar frumoasă. În faţa iubirii, mintea se poate trezi asaltată de îndoieli şi zbucium, de gelozie şi candoare teribilistă, de suferinţă şi deziluzie dacă iubirea din trecut a fost deziluzie şi suferinţă.

Dar inima, inima trăieşte pe alte coordonate. Inima nu înregistrează trecutul. Inima nu este interesată nici de viitor. Ea simte Acum, pur şi simplu. Ea simte frumosul şi-ţi spune asta în clipa în care tu însuţi simţi. Inima se bucură chiar în clipa aceasta şi gata. Ea este întotdeauna deschisă pentru trăirea frumosului. Ea îl

83





http://mariatimuc.blogspot.ro/2010/10/lucrurile-frumoase-trebuie-simtite-cu.html

http://mariatimuc.blogspot.ro/2010/10/indrazneste-sa-visezi-ceea-ce-nu-exista.html#comment-form

http://mariatimuc.blogspot.ro/2010/10/indrazneste-sa-visezi-ceea-ce-nu-exista.html


percepe continuu "acum", dincolo de raţiune, dincolo de judecată, dincolo de experienţa prin care ai perceput lumea. Pentru inimă, lumea-i frumoasă şi viaţa-şi desfăşoară surâsul incandescent în fiecare clipă. Inima-i deschisă pentru a simţi cele mai bune şi mai frumoase lucruri, şi acesta-i norocul nostru. Dacă inima n-ar simţi - fie şi fugar - frumuseţea lucrurilor, ne-am transforma în deşerturi vii, în pietre sau în obiecte mişcătoare. Poate că şi lumea jucăriilor ar fi mai vie decât un om... căruia inima nu-i impune uneori să simtă frumosul, binele şi chiar fericirea.

Fiinţa umană nu poate supravieţui în afara simţirii din inimă. Bebeluşii nemângâiaţi ajung să moară ori stagnează la nivelul creşterii. Fără atingerea răsărită din inimă, spiritul ascuns într-un bebeluş preferă să dispară. Adolescentul, adultul, tânărul, bătrânul, filozoful, savantul, gunoierul, bunul şi răul au - în egală măsură - nevoia vitală de a simţi cu inima. Omul se ofileşte fără să se deschidă pentru propria-i inimă. Frumuseţile toate ale lumii de-ar sta înşiruite pe garduri în faţa unei inimi închise, ar fi în zadar... În faţa unei minţi marcate de experienţa răului, inima se închide, iar fiinţa frumoasă din interior se ascunde percepţiei. Noi avem nevoie să ne deschidem inimile şi pentru asta... putem fi atenţi la frumos. A fi atent la frumos deschide inima. A aprecia lucrul frumos te scoate din minte, tocmai pentru a-ţi reda... puterea naturală de a simţi cu inima...



Plângi, nu-i nimic rău în asta"Plângi; când pângi, devii una cu plânsul. Nu e nimeni care să-l privească, nu e nimeni care să-l vadă; fii atent şi conştient de plâns - eşti pierdut în plâns. Ai devenit lacrimile tale şi ochii înroşiţi şi umflaţi, iar inima ta se află într-o criză. (...) Plânge, nu-i nimic rău în asta, dar stai deoparte şi contemplă - nu te identifica. Dacă poţi să stai deoparte, este o experienţă extraordinară. Plângi, lasă-ţi corpul să plângă, lasă-ţi lacrimile să curgă, nu le suprima, pentru că suprimarea nu ajută nimănui, doar stai de-o parte şi contemplă", spune Osho, unul dintre cei mai mari maeştri spirituali ai lumii, în cartea sa "Întâlniri cu oameni remarcabili"...

Fii autentic, spune maestrul! Fii tu însuţi, fă ce simţi, manifestă ce simţi, lasă totul să curgă aşa cum vine. Dar "nu te identifica", asta-i esenţa. Tu eşti tu, lacrimile tale nu sunt tu. Nu-i tu nici râsul, dar asta nu înseamnă că nu poţi râde şi nici că ai avea nevoie să stai serios în vreme ce vine la tine râsul. "Contemplă", asta-i ideea. Contemplă râsul sau plânsul, dar nu te identifica niciodată cu ele. Contemplă-ţi poziţia socială, priveşte-o cu atenţie... Dacă eşti muncitor, prefect, vânzător de ziare, gunoier ori savant, tu nu eşti... nimic din toate acestea. Nu eşti ceea ce faci, dacă te priveşti de la fereastra observatorului sau al fiinţei tale. Nu eşti nici măcar numele tău, nici lacrimile tale, nici visele, nici iluziile, nici crizele... Toate vin şi pleacă, dar tu... rămâi. Toate se zbuciumă, or curg cu blândeţe prin existenţa ta, toate-s într-o maiestuoasă trecere prin FIINŢA care acceptă în tine tot ce se întâmplă.

"Nu reprima ceea ce simţi", iată o altă invitaţie la eliberare, înţelepciune şi înţelegere de sine. "Nu reprima"; permite, acceptă, spune-le "da" trăirilor tale, oricât de absurde ar fi ele. Educaţia îţi cere cenzură şi ai nevoie de cenzură în relaţia cu lumea. Cenzurează-te dacă ceea ce manifeşti poate face rău cuiva. Permite-ţi să fii autentic în tine însuţi şi cu tine, căci asta te poate scoate din lanţuri pe care nu le poţi vedea. În fapt, nici nu vrei să le vezi, căci nu vrei să ştii că nu eşti liber altfel decât... eliberând trăirile reprimate... Râsul sau plânsul ar putea sta acolo, într-un ungher întunecos al inconştientului, în aşteptarea "mântuirii". Şi a le mântui înseamnă a le lăsa să fie cum sunt.

"Nu uita Centrul! Supraveghează-ţi comportamentul, acţiunile, identificările şi crează distanţă; încetul cu

84





http://mariatimuc.blogspot.ro/2010/10/plangi-nu-i-nimic-rau-in-asta.html

http://mariatimuc.blogspot.ro/2010/10/lucrurile-frumoase-trebuie-simtite-cu.html#comment-form

http://mariatimuc.blogspot.ro/2010/10/lucrurile-frumoase-trebuie-simtite-cu.html


încetul, distanţa capătă viaţă - martorul şi înfăptuitorul ajung să fie separaţi. Te poţi vedea pe tine însuţi râ-zând, te poţi vedea pe tine însuţi plângând, te poţi vedea mâncând, făcând dragoste, dar orice s-ar petrece în jurul tău, tu rămâi privitorul. Nu te repezi să devii una cu ceea ce se petrece, indiferent despre ce ar fi vor-ba", spune Osho. Şi o spune pentru că toţi marii maeştri spirituali au văzut în identificare cauza suferinţei umane. Cauza distrugerii. Cauza flagelului emoţional. Cauza... nebuniei, a ororii şi a ignoranţei. Omul liber devine liber... de propriile-i trăiri şi nu există cale de eliberare, alta decât... o acceptare deplină a imaginilor, emoţiilor şi sentimentelor sale. Dacă nu le permiţi să fie, ele te pot distruge... Dacă eşti slab, care-i problema? Manifestă-te cum eşti, acesta-i curajul. Căci toate cele ce intră în manifestare vor şi pleca într-o zi. Vine ploaia şi pleacă. Vine tinereţea şi pleacă. Vine... soarele şi... pleacă. Vine ora trei şi pleacă în secunda următoare. Şi atunci, de ce să insişti? De ce să te identifici ca plânsul sau cu râsul? Cu funcţia ta sau cu... acareturile tale? Cu durerea de cap sau cu... nefericirea? Ele vin şi pleacă... Ele trec şi de aceea este iraţional să afirmi că ar exista ceva ce "nu mai trece"... Trece... întotdeauna. Dar tu le reţii tocmai pentru că le reprimi. Pentru că te gândeşti insistent la ele. Dar acesta-i secretul, poate prea simplu; dacă vine plânsul, plângi!



luni, 4 octombrie 2010

Leac… de la înger!Într-o vreme a vieţii sale, Sfântul Antonie se simţea tare deprimat. Şi aşa, răpus de lipsă de energie şi de gânduri negre, Sfântul s-a rugat la Dumnezeu pentru ajutor. În scurt timp, în curtea Sfântului s-a arătat un înger. Şi iată că îngerul stătea într-un colţ, deprimat întocmai ca Sfântul şi, la fel ca el, se scufunda în gânduri negre. Numai că, după un timp, îngerul a început să se roage. Şi a stat aşa - în rugăciune - un timp, după care s-a ridicat de la locul său şi-a început să umble prin ogradă şi să adune nuiele pentru coşuri... Apoi îngerul s-a pus pe împletit coşuri cât era ziulica de lungă. De îndată ce era destul de istovit şi transpirat, îngerul se ducea în chilie, se ruga şi apoi adormea copios. Şi aşa, zi de zi, îngerul Domnului îi dăduse Sfântului Antonie leacul pentru deprimare...

Istovirea în rugăciune era leacul pentru minte, iar istovirea în muncă era leacul pentru trup. "Uite, aşa să faci", părea să-i spună îngerul! "Să te rogi, să stai cu gândul la Dumnezeu, să fii atent... la Dumnezeu şi să ţii mintea departe de gândurile ei omeneşti! Să te istoveşti în trup prin muncă, împletind coşuri şi apoi să te odihneşti îndeajuns". Leacul îngerului conţinea trei... "pastile"; munca intensă, odihna îndestulătoare şi rugăciunea, care împiedică mintea să se intoxice. Leacul îngerului ar putea fi un leac bun pentru oricare dintre noi, fie că suntem deprimaţi, supăraţi din pricini omeneşti obişnuite sau răpuşi de grijile vieţii de zi cu zi.

Nimeni nu scapă într-o viaţă de povara minţii sale negative. Cum bine vedem, nici sfinţii n-au scăpat. Poate că ei au fost mai abitir ţinta minţii negative, căci aşa face gândul rău; precum păduchele, trage la capul curat. Cum noi, oamenii obişnuiţi, putem fi uşor ţinta toxicităţii mentale, cum viaţa de zi cu zi, cu ale ei încercări şi lipsuri ori poveri nenumărate ne încearcă la tot pasul. Şi mintea ne-o poate lua uşor peste brazde. Gândurile negre ne dezenergizează, ne nevitalizează, ne iau puterea. Energia noastră vitală se duce de râpă numai şi dacă ne petrecem 10 minute sau un ceas în gânduri nefericite. Nu contează dacă avem dreptate să ne simţim nefericiţi. Nu contează dacă gândurile noastre negre se leagă de poveşti de viaţă din care pare că nu nu avem scăpare. Nu contează dacă avem dreptate să insistăm în gândul nostru dureros sau numai ne imaginăm răul... Energia vitală ne părăseşte oricum..

Şi leacul pe care îngerul i l-a adus Sfântului Antonie este la fel de bun pentru oricare dintre noi. Să-ţi

85





http://mariatimuc.blogspot.ro/2010/10/leac-de-la-inger.html

http://mariatimuc.blogspot.ro/2010/10/plangi-nu-i-nimic-rau-in-asta.html#comment-form

http://mariatimuc.blogspot.ro/2010/10/plangi-nu-i-nimic-rau-in-asta.html


istoveşti trupul prin muncă şi să-ţi ţii mintea conectată la rugăciune. Să te odihneşti apoi îndeajuns. Dar prima dintre toate este... rugăciunea. Căci în ea şi prin ea mintea îşi uită starea de victimă. Prin rugăciune, mintea-şi mută atenţia - dar şi energia - de la debusolare la speranţă. De la suferinţă la încredere. De la caznă la milă. De la rău la... bine. De la frigul sufletesc la căldura diafană a fiinţei. De la întâietatea omului la întâietatea divinului. Acesta-i cel mai mare dar pentru propria minte; s-o deconectezi de preocuparea ei febrilă pentru suferinţă. Să gândeşti cu ea gândurile lui Dumnezeu mai degrabă decât gânduruile lumii. Şi numai rugăciunea singură te întăreşte, prin ea îţi revine puterea, forţa vitală, dorinţa de a trăi. Căci, de îndată ce mintea se trezeşte în gândurile dătătoare de viaţă, prinde şi trupul viaţă. Şi, atunci când trupul şi mintea sunt destul de ocupate cu munca, când trupul şi mintea se istovesc îndeajuns, Viaţa prinde aripi.

Să ne amintim mereu de leacul îngerului şi, în orice stare ne-am afla, să facem aşa cum el i-a arătat Sfântului Antonie. Iar dacă deprimarea ne duce uneori prea jos, atât de jos încât ne pierdem chiar puterea de a ne ruga, atunci să citim rugăciuni. În cele din urmă, prin râvnă şi concentrare, vom putea merge pe cărarea Sfântului, care a fost cărarea vindecării!



luni, 27 septembrie 2010

Dacă te-ai rugat şi n-ai primit... răspuns!Rugăciunea nu-i inginerie, nu-i cămătărie şi nici comerţ

Un om s-a dus la preot. "Părinte, am făcut tot ce mi-ai cerut! Am spus cele şapte rugăciuni, dar Dumnezeu nu mi-a dat nici un semn, nici nu mi-a împlinit dorinţa." Şi preotul i-a răspuns... amuzat: "Dumneata crezi că Dumnezeu e director comercial? Îţi închipui că se uită la fiecare, să vadă dacă şi-a făcut norma de rugăciuni şi, când vede unul sârguincios, îşi freacă mâinile de bucurie şi zice: "Da, ai făcut matale şapte rugăciuni şi la şapte rugăciuni eu trebuie să-ţi împlinesc trei sferturi de dorinţă, dacă nu cumva dorinţa întreagă!"

Rugăciunea nu-i ca exerciţiul de gimnastică. Îl faci o lună, slăbeşti cinci kilograme; îl faci o săptămână, slăbeşti... cinci sute de grame. Rugăciunea nu-i inginerie, nu-i cămătărie şi nici comerţ! Prin rugăciune tu ciocăni la uşa lui Dumnezeu...Nu baţi pentru că uşa lui Dumnezeu ar fi vreodată închisă, cât pentru că tu, în alergările tale după toate cele ale lumii, uiţi uşa aceasta-i deschisă mereu pentru tine. Tu duci în spinare povara propriei alergări prin această viaţă. Tu râzi sau plângi. Tu cauţi sau strigi. Tu visezi sau te împotmoleşti prin existenţă. Tu porţi în sentimente, în emoţii şi-n trup înfrîngerea sau victoria omului din tine, în vreme ce Dumnezeu aşteaptă‚ clipa "în care te întorci precum Fiul Risipitor". Dar în clipa aceea te întorci dintr-o istovitoare călătorie prin iluzia realităţilor şi baţi la uşa... Realităţii interioare. Şi începi să faci asta... prin dialogul tău cu Dumnezeu. Îi poţi spune "dialog" cu tine însuţi. Îi poţi spune‚ "dialog" cu Sinele tău. Denumirile sunt simple convenţii. Nu contează cum numeşti conversaţia ta cu Dumnezeu sau rugăciunea, cât certitudinea Prezenţei lui în fiecare dintre clipele existenţei tale. Dacă gândeşti că n-ai primit răspuns, se întâmplă în tine un gol de credinţă. Eşti, încă, în afara certitudinii că "Dumnezeu există". Eşti prins în iluzia realităţii omeneşti. În halucinanta capcană a Egoului, care te-a învăluit tocmai pentru ca tu să uiţi care-i Realitatea şi care-i iluzia.

Cel ce locuieşte tăcut în tine, închis într-o tulburătorare răbdare, îngăduie starea ta de copil. Cel ce te iubeşte nesfârşit, îţi cunoaşte inocenţa şi neştiinţa. Dumnezeu nu-ţi cere nimic. Nu-ţi cere să te rogi o dată sau de şapte ori. Nu-ţi cere să crezi în el. Nu-ţi cere să fii bun, moral, drept, frumos sau inteligent ca să te

86





http://www.jurnalul.ro/stire-editorial/daca-te-ai-rugat-si-n-ai-primit-raspuns-555514.html

http://mariatimuc.blogspot.ro/2010/10/leac-de-la-inger.html#comment-form

http://mariatimuc.blogspot.ro/2010/10/leac-de-la-inger.html


iubească. Dumnezeu nu are aşteptări, precum iubiţii sau amanţii. Cu toate acestea, consecinţele credinţei sunt altele decât cele ale necredinţei. Consecinţele frumuseţii interioare sunt diferite de cele ale toxicităţii. Răspunsurile divine parvin prin oameni şi prin toate formele ce populează existenţa, iar uneori iau forme pe care nu le iubim. Alteori par ostile sau opuse nevoilor tale. În clipa de rugăciune, întregul univers începe mişcarea pentru împlinire. Iar împlinirea poate lua forma... aparentei lipse de răspuns... Ceea ce pentru tine este "absenţa răspunsului", pentru Dumnezeu înseamnă răspunsul perfect.

Dumnezeu este teribil de spontan. Poţi să nu ştii ce vrei, dar să primeşti dintr-o dată exact ceea ce înţelegi că vrei în clipa în care ai şi primit. Dumnezeu aude cu urechi...pe care tu nu le poţi vedea şi răspunde cu răspunsuri pe care nu le poţi înţelege cu logica omenească. Asta înseamnă că nu există "rugăciune fără răspuns", cât oameni care nu l-au desluşit... Şi nu înseamnă că Dumnezeu te crede prea păcătos, nici că a făcut lumea ca pe-un concurs cu premii şi răspunsuri pentru merituoşi. Tu roagă-te. "Tu intră în camera ta şi roagă-te în ascuns", cum spune Isus.. Fii conştient, fii treaz, înţelege; tu vorbeşti cu El când crezi că vorbeşti doar cu tine. Căci atunci Dumnezeu aude gândurile tale ca şi cum ele ar fi rugăciunea. Şi dacă tot gândeşti că n-ai primit, ce-ţi poate răspunde Acela căruia te rogi, decât ceea ce tu însuţi... ceri?



joi, 9 octombrie 2008

Macar sa te prefaci ca razi!Daca iti doresti sa ai mai mult succes in viata ta – fie intr-o relatie cu sexul opus, fie in familie, fie in activitatea de zi cu zi sau in cistigarea banilor – dar te gindesti ca nu ai succes, ca nu esti apreciat de sexul opus, ca nu poti castiga mai mult, or ca imprejurarile sint nefavorabile, atragi ceea ce gindesti constant. Gindurile constante sint si acelea asupra carora te concentrezi. Iar concentrarea inseamna energie. Investesti energie in gindul: ”Nu am, nu pot, nu fac, nu este posibil, lumea nu-mi da voie, altii sint vinovati etc”, asa incit energia neputiintei creaza o realitate in care te simti neputiincios. Fii atent; concentrarea inseamna sa simti si sa stii ca ceea ce vrei exista si vine la tine, indiferent de felul in care se prezinta realitatea acum, in acest moment. Stiind ca acest lucru va veni, ca are nevoie de un timp pentru a aparea in viata ta, practica gindurile care-ti sprijina concentrarea pozitiva si nu pe acelea care-ti confirma ca nu ai , nu poti, nu este posibil. Implica-te in orice lucru iti este la indemina chiar acum, in acela pe care stii si il poti face, in orice te ajuta sa te simti mai bine. Cind traiesti intr-un cimp in care te simti bine, mai mult bine va fi atras in experienta ta de viata. Cind stii ca ceea ce doresti, va veni negresit, vei avea asteptari pozitive si ginduri care-ti sprijina aceste asteptari. Daca nu esti convins ca ceea ce-ti doresti este posibil, vei simti indoiala, teama, vei avea ginduri prin care vei spune:”nu-i bine, nu-i posibil, nu mi se da, nu ma simt bine, lucrurile merg anapoda etc”. Acestea sint semne ca te indrepti fix catre ceea ce nu-ti doresti sa ti se intimple. Sunt semnele care-ti spun din interior ca esti pe drumul de care ti-e frica; spre esec. Desprinde-te de obiceiul de a trai in esec si concentreaza-te asupra felului in care astepti sa fie viata ta. Gindeste-te ca esti deja asa cum vrei sa fii, prefa-te ca esti bogat sau fericit sI, incetul cu incetul, vei fi. Important este sa iesi din cimpul esecului. Prefa-te in fiecare dimineata ca te bucuri si bucuria chiar va veni. Razi – macar sa-ti misti muschii fetei si apoi va veni si risul. Chiar daca ti se pare ca toate sint la pamint, prefa-te ca te simti bine, repeta mental ca te simti bine, exerseaza continuu capacitatea de a te muta rapid de la gindurile de tip: "nu am , nu se poate, este greu, este imposibil” la inversul lor. Asa cum este organizat universul, totul este posibil. Dar va sti, va cunoaste, va trai si va intelege aceasta realitate acela care va putea sa faca un real sI constient exercitiu de credinta. Daca nu-l facem constient, il vom face inconstient si vom crede la nimereala ca nu se poate sa ne simtim mai bine, ca nu meritam mai mult de la viata, ca nu putem strabate drumul de la lipsuri la abundenta. Dar, cum se face oare ca, in aceleasi conditii sociale, unii ajung bogati, iar altii saraci, o afacere prosera, iar alta se duce in jos, un om straluceste, iar altul se intuneca? Daca ne

87





http://mariatimuc.blogspot.ro/2008/10/macar-sa-te-prefaci-ca-razi.html

http://mariatimuc.blogspot.ro/2010/09/daca-te-ai-rugat-si-n-ai-primit-raspuns.html#comment-form

http://mariatimuc.blogspot.ro/2010/09/daca-te-ai-rugat-si-n-ai-primit-raspuns.html


vom gindi la noroc sau la destin, trebuie sa stim ca norocul ii urmeaza pe cei cred in el. Pe ce ce se gindesc la el. Pe cei ce ii afirma existenta. Prefa-te ca esti un norocos, daca n-ai fost astfel pana acum si, gindeste-te “mi-e bine, eu sint norocos”, pina cind vei constata ca realitatea incepe sa devina ceea ce spui..Aceasta-i magia si jocul vietii. Trebuie doar sa ai curajul de a alege macar sa te prefaci, pana ce devine totul adevarat.



marți, 6 mai 2008

Puterea vindecatoare a inimii"Institutul american HearthMath a descoperit ca inima emite un cimp electromagnetic de cinci mii de ori mai puternic decit cimpul pe care-l emite creierul". Este important sa notam aceasta diferenta de putere intre cimpul electromagnetic al inimii si acela al capului pentru a intelege importanta sentimentelor noastre, a iubirii, a recunostintei, a aprecierii si a oricarei trairi pozitive! Tot ce simtim si traim ca sentiment frumos, pozitiv, inaltator (compasiunea, dragostea, blindetea, bunatatea, bucuria) creeaza ceea ce specialistii au numit "coerenta inimii", pe cind trairile negative, ca si gindirea corespunzatoare acestora creeaza "incoerenta inimii", generind emisii vibrationale in cimpul electromagnetic al inimii si al creierului nostru. Aceste cimpuri electromagnetice influenteaza deopotriva corpurile noastre, ca si realitatile pe care le intilnim in viata de zi cu zi. Acelasi institut a constatat ca, daca sintem furiosi timp de cinci minute, sistemul imunitar are nevoie de sase ore pentru a recupera puterea pierduta. De asemenea, daca traim cinci minute de compasiune si apreciere, imunitatea se imbunatateste cu 41 la suta. Am notat toate acestea pentru ca fiecare dintre noi sa inteleaga puterea de vindecare a inimii blinde si iubitoare, precum si puterea trairilor negative de a ne imbolnavi. In mod practic putem intelege in fiecare moment al existentei daca ne aflam in inima sau am iesit din ea. De cite ori simtim si gindim negativ, ne infuriem, ne suparam, urim, dezapreciem sau judecam in mod agresiv (noi putem observa realitatea imediata, fara a o judeca) este semn ca ne indepartam de inima. Orice am gindi, am simti, am trai ca stare negativa ne semnaleaza ca am intrat in domeniul Egoului sau al "judecatii lumii". Mintea omeneasca este conditionata de realitatea prezenta sau trecuta, de frica de viitor, de frica de pierdere sau de durere, asa incit ea va genera intotdeauna emotiii negative cind va fi in fata unui eveniment de viata neplacut. Simplul fapt de a ne autoobserva aceasta negativitate si a alege spontan sa ne intoarcem la adevarul inimii noastre, o rugaciune repetata, o amintire frumoasa, apelul la ginduri bune, de speranta, de bucurie, de bine pentru tot ce ne inconjoara ne ridica vibrational incetul cu incetul pina acolo unde vom simti ca sintem din nou in armonie cu inima noastra. Daca vom gindi binele cel mai inalt al tuturor vom crea starea de "coerenta intre inima si minte", de armonie intre inima si minte, ceea ce ne va aduce o surpriza coplesitoare. Mai intii, se vor vindeca multe dintre afectiunile pe care le avem in corpul fizic. Dar, mai presus de orice, ne vom simti vindecati in suflete. Nu vom mai face eforturi pentru a gindi pozitiv, pentru a aprecia, pentru a darui, pentru a ne simti iubitori sau generosi. Aceste trairi se vor ivi spontan in noi si ne vor mingiia, orice ni s-ar intimpla.

Ce mai mare realizare a vieții!Nu cred că putem face mai mult într-o viață decat să ne cunoaștem pe noi înșine, să dăm deoparte perdeaua de ganduri, de trăiri, de emoții negative, de prejudecăți și de închipuri, pentru a găsi dincolo de ea strălucirea ființei care suntem, iubirea și lumina ce ne așteaptă în noi înșine.Întrebarea aceasta; ”Cine sunt eu?” are un răspuns care nu poate fi rostit, un răspuns fără cuvinte, unul care trebuie trăit, trebuie simțit, trebuie înțeles în lăuntru. Pentru ca noi să ajungem la răspuns, nu avem nevoie să știm mai mult la nivel intelectual, să învățăm mai mult, ci să ne dezvățăm de tot ce am învățat, să abandonăm răspunsurile mentale, facile, superficiale, să redevenim copii, dar conștienți de starea noastră. Oricat de bătrani am fi, la capătul căutării de sine vom regăsi inocența copilului din noi și o vom trăi în stare de trezire a conștiinței. La capătul lungilor șiraguri de suferinți, inerente condiției umane, strălucește

88





http://mariatimuc.blogspot.ro/2013/12/ce-mai-mare-realizare-vietii.html

http://mariatimuc.blogspot.ro/2008/05/puterea-vindecatoare-inimii.html

http://mariatimuc.blogspot.ro/2008/10/macar-sa-te-prefaci-ca-razi.html#comment-form

http://mariatimuc.blogspot.ro/2008/10/macar-sa-te-prefaci-ca-razi.html


fantastic și halucinant lumina care ne poartă în această călătorie splendidă, unică - poate - în univers, numită...viața noastră. Iluziile și percepțiile suferinței, ale bolii, ale deznădejdii umane se zdrobesc sub puterea copleșitoare a iubirii ce va izvorî din suflet, din întreaga noastră ființă, și acolo, numai acolo, în acea trăire vom trăi certitudinea existenței lui Dumnezeu. Pentru că îl căutăm pe Dumnezeu în timp ce ne căutăm pe noi înșine, căutarea de sine devine cea mai înaltă realizare a existenței noastre. Asta este credința mea și de aceea vă doresc pentru anul ce vine, pentru anii ce vin să faceți pași mari către voi înșivă, să întindeți mainile deasupra dificultăților și a deziluziilor și să aflați că ele se pot împrăștia la fel ca norii atunci cand creștem în cunoașterea de sine și în înțelegerea că suntem mai mult decat un trup, că prin trupul nostru se exprimă lumina necreată, spiritul și frumusețea fără seamăn a lui Hristos.La mulți ani cu dragoste!



miercuri, 11 decembrie 2013

ȘI amintirile pot fi vindecate

Experiența vieții e noastre e mai degrabă autohipnotică ; e mai mult autosugestie și, pentru că-i așa, e important să știm că gandurile negre, lăsate să umble nestingherite prin minți, ne crează impresia că există o putere fantastică în ele și o realitate indubitabilă.În fapt, ele sunt doar înregistrări ale experiențelor noastre din trecut, în primul rand, experiențele așa cum au fost percepute de copilul din noi și nu neapărat așa cum s-au întamplat ele.

Fiecare gand diferit pe care-l alegem conștient ne poate scoate din gropile comune ale suferinței interioare, fie și dacă aceasta-i consecința unor întamplări nefericite a căror realitate se desfășoară în prezent. Fiecare gand bun, pe care-l alegem ca alternativă pentru unul distructiv sau lipsit de energie, are puterea de a corecta percepția ”din trecut” și, în consecință, de a corecta trecutul însuși. Trecutul e o înregistrare (amintirea) a felului în care noi am perceput experiențele acolo, atunci, de mult. Nu putem schimba oamenii care au trecut prin viețile noastre (nici nu avem puteri magice, care să ne ajute să-i schimbăm pe cei prezenți azi și acum în ele), nu ne putem schimba experiențele fizice, dar putem schimba orice percepție, orice emoție pe care am trăit-o în relația cu oricine și cu orice, iar asta echivalează cu o vindecare în propria conștiință. Această shimbare aduce vindecare a ființei care s-a simțit rănită sau a rănit, eliberează ființa din prezent de emoțiile distructive și ne ajută să ne simțim plini de iertare și de înțelegere față de toate ființele care au ”fost” în viețile noastre. Pană a ajunge acolo, însă (distanța de la suferință, durere sau furie la înțelegere și compasiune presupune să acceptăm faptul că avem de făcut un drum lung de la întuneric către lumină) ar trebui să știm că avem puterea de a ne vindeca amintirile, avem libertatea absolută de a ne dezlega de trecut(de tați și de mame care ne-au rănit, ne-au părăsit sau de cine știe ce alte clipe de coșmar ale copilăriei noastre), dar că, acest lucru presupune să privim permanent doar spre noi și să știm că nu suntem sclavii emoțiilor noastre negative, așa cum tindem că credem, ci doar creatorii lor. Asta-i vestea bună, căci creatorul poate să-și schimbe creația și făcand aceasta poate să-și schimbe viața!



89









http://mariatimuc.blogspot.ro/2013/12/si-amintirile-pot-fi-vindecate.html#comment-form

http://mariatimuc.blogspot.ro/2013/12/si-amintirile-pot-fi-vindecate.html


http://mariatimuc.blogspot.ro/2013/12/si-amintirile-pot-fi-vindecate.html

http://mariatimuc.blogspot.ro/2013/12/ce-mai-mare-realizare-vietii.html#comment-form

http://mariatimuc.blogspot.ro/2013/12/ce-mai-mare-realizare-vietii.html



Atingerea diafană a unui nou început

”Aceasta este o invatatura-cheie, un mesaj dintre cele mai importante.

Bunatatea Universului este infinita.

Atunci cand ceva "arata ca si cum" s-ar epuiza, nu te agita.

Aceasta, sau altceva mai bun, este pe drum.

Suficienta este ordinea naturala a lucrurilor.

Binele nu se epuizeaza niciodata - desi isi poate schimba forma.

Ai inteles ultima parte a acestui mesaj?”(Neale Donald Walsh – traducere Editura For You)

Iată ce mesaj frumos; ”cand ceva arată ca și cum s-ar epuiza, nu te agita. Aceasta sau altceva mai bun este pe drum”! În aceste cuvinte simple se ascunde o metodă psihologică, o cale care ne poate ajuta să vedem în lucrurile ”epuizate”, precum sfarșitul unui ceva, a unei relații, a unei situații, în respingere, în pierdere, fie ea o pierdere în dragoste sau una de orice altă natură, atingerea diafană a unui alt început. Ne simțim blocați și îmbrățișăm fără discernămant lamentările minții, durerea, însingurarea și neliniștea în fața unei situații ”epuizate” doar pentru că privim cu fața întoarsă către porțile închise. Viața are întotdeauna porțile larg deschise, dar mintea privește obsesiv - și asta întotdeauna – spre locul prin care nu se mai poate merge. Mintea privește barajul, buturuga sau ”drobul cu sare” și nu vrea să accepte că s-ar putea ca și-n baraj să fie ascunsă ”frumusețea și binecuvantarea Binelui”.

Mintea trebuie antrenată să-și amintească întotdeauna că Răul s-ar putea să fie, uneori, o altă formă pe care o ia Binele. Al doilea pas pe care mintea îl poate face către libertate și seninătate în fața unei situații ”epuizate” ar fi ca ea să privească spre ceea ce i se deschide atunci cand altceva se închide, spre posibilități și nu spre pierderi, spre viitor și nu spre trecut...

Toate cărările duc spre Bine, asta-i esența! Cheia e să să speri și să -ți amintești că-i o singură ușă închisă și o sută deschise; lasă calea blocată în urmă și mergi tot înainte, cu fața către soare. Soarele interior strălucește și noaptea atunci cand mintea are bunăvoința să ...privească cu discernămant și, mai ales, clar, clar!

90

Documents

De Maria Timuc