SECŢIA I CIVILĂ

1. Condiţii privitoare la locul de muncă desfiinţat pentru încetarea contractului individual de muncă.

Locul de muncă desfiinţat pentru care se poate dispune încetarea contractului individual de muncă trebui să fie acela ocupat de către salariat la data concedierii.

Prin sintagma „locului de muncă ocupat” trebuie să se înţeleagă acel element esenţial al contractului de muncă asupra căruia părţile au consimţit şi nu acel loc de muncă diferit de obiectul raportului juridic în care salariatul îndeplineşte alte atribuţii de serviciu cu acordul angajatorului fără modificarea actului în condiţiile art.41 al.3 lit. b şi c din Codul muncii.

(Decizia civilă nr.650/8.09.2014)

Prin contestaţia înregistrată la data de 29.11.2013, contestatorul D.M., în contradictoriu cu intimata S.G.A. Vâlcea, A.N. „Apele Române”, Administraţia Bazinală Olt, Sistemul de Gospodărire a Apelor Vâlcea, a solicitat anularea deciziei nr.41/2013.

În motivare, contestatorul a arătat că prin preavizul nr.31/1.08.2013, în temeiul O.U.G.nr.77/26.06.2013 pentru stabilirea unor măsuri privind asigurarea funcţionalităţii administraţiei publice locale, a numărului de posturi şi reducerea cheltuielilor la instituţiile publice din subordine, sub autoritatea sau în coordonarea guvernului ori a ministerelor şi al organigramei, statului de funcţii şi listei de măsuri valabile la data de 1.09.2013 aprobate de AN Apele Române, având în vedere Hotărârea Comitetului de direcţie al Administraţiei Bazinale de Apă Olt nr.7/26.07.2013, în baza dispoziţiilor art.65 din Codul muncii, s-a dispus că începând cu data de 2.08.2013, contestatorului, având funcţia de agent hidrotehnic să i se acorde un preaviz de 20 zile lucrătoare ca urmare a desfiinţării locului de muncă.

Contestatorul a mai arătat că preavizul este nelegal, întrucât el a fost angajat pe postul de conducător auto până la data de 23.04.2013, când a fost obligat să predea autocamionul.

Ulterior, conducerea societăţii i-a solicitat să lucreze pe un excavator, însă el a refuzat acest lucru motivat de faptul că nu avea pregătirea necesară. De asemenea, i s-a solicitat semnarea unui act adiţional în alb fără nr. de înregistrare, semnătură şi ştampilă şi întrucât a refuzat a fost trecut muncitor

2

necalificat, până la data de 1.08.2013 când i s-a acordat preavizul şi apoi a fost concediat.

Arată contestatorul că nu a fost niciodată angajat pe post de agent hidrotehnic şi arată totodată că preavizul a fost emis la data de 1.08.2013 pe motivul desfiinţării postului potrivit organigramei valabile la data de 1.09.2013.

Intimata a formulat întâmpinare, solicitând respingerea contestaţiei, arătând că pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor O.U.G. nr.77/2013 Administraţia Naţională „Apele Române” a fost nevoită să reducă fondul de salarii şi implicit să reducă numărul de personal. Astfel, în şedinţa Comitetului de direcţie din luna iulie 2013, ca urmare a aplicării O.U.G. nr.77/2013, prin Hotărârea nr.7/2013, S.G.A. Vâlcea a trebuit să reducă posturile de muncitori de la 104,5 la 99,25, aşa cum rezultă din organigramele din 15.06.2013 şi respectiv 1.09.2013. Astfel, reducerea de personal la nivelul unităţii a fost de 5,25 posturi care s-a realizat astfel: 4 posturi reducere totală(printre care şi contestatorul), 3 posturi reducere normă de la 100% la 75% şi un post reducere normă de la 100% la 50%.

Totodată, a precizat că S.G.A. Vâlcea nu a putut pune la dispoziţia salariaţilor concediaţi un alt loc de muncă, având în vedere prevederile art.1 alin.1 şi 2 şi art.5 alin.5 din O.U.G. nr.77/2013, prin care s-au desfiinţat posturile vacante, iar ocuparea posturilor vacante unice se face doar cu aprobarea Guvernului, astfel că măsura concedierii individuale a fost reală şi necesară.

Cu privire la capătul de cerere referitor la încadrarea contestatorului pe postul de agent hidrotehnic, intimata a invocat excepţia tardivităţii contestării schimbării locului de muncă, arătând că urmare a îndeplinirii defectuoase a atribuţiilor de serviciu ca şi conducător auto, contestatorului i s-a oferit postul de mecanic utilaje pe excavatorul P 802, post pe care l-a acceptat, însă i s-a pus în vedere să prezinte actele care să ateste calificarea sa pentru acest post. Urmare a nedepunerii documentelor de calificare Comitetul de direcţie a hotărât transferarea postului de şofer de la Formaţia Exploatare Utilaje la Formaţia Rm.Vâlcea şi transformarea acestuia în post de agent hidro, şi, în acest sens s-a întocmit Actul adiţional nr.11 prin care s-a modificat locul de muncă al contestatorului în agent hidrotehnic. Iniţial contestatorul a semnat acest act adiţional, care s-a aplicat începând cu 3.07.2013, însă ulterior, la data de 9.07.2013, contestatorul a scris peste semnătura iniţială „refuz să semnez întrucât nu am calificare de agent hidro” şi s-a semnat din nou. Din luna iunie şi până în luna noiembrie contestatorul a

3

lucrat ca agent hidrotehnic şi a fost pontat astfel, fără a se adresa instanţei şi a contesta schimbarea felului muncii.

Tribunalul Vâlcea, Secţia I-a civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr.332/4.03.2014 a admis contestaţia şi a dispus anularea deciziei nr.41/2013 şi reintegrarea contestatorului D.M., pe postul deţinut anterior concedierii.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:Prin contractul individual de muncă nr.332/6.01.2006,

contestatorul D.M. a fost angajat la Direcţia Apelor Olt-SGA Vâlcea-Formaţia de exploatare şi Întreţinere Utilaje în funcţia de şofer.

La data de 4.06.2013, s-a întocmit Actul Adiţional nr.10 la CIM, prin care s-a modificat locul de muncă, respectiv la Formaţia Rm.Vâlcea şi felul muncii, respectiv mecanic utilaje, act ce a fost însuşit de contestator prin semnătură.

Prin Hotărârea nr.6/3.07.2013 a Comitetului de Direcţie al intimatei s-au hotărât modificările din structura de personal, care vor sta la baza organigramelor ABA Olt şi S.G.A, iar conform Anexei 1 la această Hotărâre s-a dispus transferarea unui post de şofer de la Formaţia Exploatare utilaje la Formaţia Rm.Vâlcea şi transformarea lui în post de agent hidrotehnic.

În aceeaşi zi, respectiv 3.07.2013, intimata a întocmit Actul Adiţional nr.11 la Contractul Individual de muncă al contestatorului prin care se modifică felul muncii, respectiv în agent hidrotehnic. Astfel, potrivit Hotărârii nr.6/2013, de fapt s-a dorit transferarea postului de şofer al contestatorului din cadrul Formaţiei reparaţii utilaje la Formaţia Rm.Vâlcea şi transformarea în post de agent hidrotehnic, după care s-a impus acestuia semnarea unui act adiţional pentru noua funcţie, însă contestatorul a refuzat să semneze noul act adiţional cu menţiunea că nu are calificarea necesară acestei funcţii, împrejurare confirmată de intimată prin adresa nr.448/10.07.2013. Prin această adresă, intimata aduce la cunoştinţa contestatorului faptul că, dat fiind refuzul său de a semna actul adiţional, vor fi nevoiţi să-i ofere un post de muncitor necalificat.

La data de 25.07.2013, Comitetul de Direcţie al ABA Olt intimata a întocmit Nota de Fundamentare nr.773/25.07.2013 privind aplicarea O.U.G. nr.77/2013 la ABA Olt. Prin aceasta, în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr.77/2013 se supune spre analiză şi aprobare structura de personal rezultată ca urmare a aplicării măsurilor O.U.G. nr.77/2013 în ce priveşte nr. de personal. Potrivit acestei note de fundamentare la SGA Vâlcea trebuiau

4

reduse 5,25 posturi, din care: 1 pensionare anticipată, 1,25 reducere normă de muncă şi 3 posturi reduse.

Prin Hotărârea nr.7/2013 s-a aprobat nota de fundamentare 773/2013 urmând ca la SGA Vâlcea să se redusă 5,25 posturi.

La data de 1.08.2013, intimata a emis şi comunicat contestatorului Preavizul nr.31/1.08.2013, pentru punerea în aplicare a O.U.G. nr.77/2013, prin care „având în vedere Organigrama, Statul de funcţii şi Lista de meserii valabile la 1.09.2013 şi Hotărârea Comitetului de Direcţie 7/2013” începând cu data de 2.08.2013 domnului D.M., având funcţia de agent hidrotehnic, i se acordă un preaviz de 20 zile lucrătoare în perioada 2.08.2013- 31.08.2013, datorită desfiinţării locului de muncă al acestuia.

În cuprinsul Preavizului s-a menţionat: „la împlinirea termenului de preaviz urmează a se aplica decizia de concediere a salariatului, având ca efect încetarea contractului individual de muncă nr.332/1577/6.01.2006, ca urmare a concedierii individuale din iniţiativa angajatorului pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului.” De asemenea, se menţionează la motivele de fapt ale concedierii, desfiinţarea postului de mecanic din noua Organigramă la 1.09.2013 şi din statul de funcţii al SGA Vâlcea.

În fine, prin decizia nr.41/2013, „având în vedere punerea în aplicare a dispoziţiilor O.U.G. nr.77/2013 şi Hotărârea Comitetului de Direcţie nr.7/26.07.2013” s-a dispus că începând cu data de 2.11.2013 domnului D.M., având funcţia de agent hidrotehnic la Formaţia Rm.Vâlcea, îi încetează contractul de muncă nr.1577/6.01.2006, ca urmare a concedierii individuale generate de desfiinţarea efectivă a postului ocupat.

Din analiza tuturor documentelor ce au stat la baza concedierii contestatorului, instanţa a reţinut că singurul temei al concedierii l-au reprezentat dispoziţiile O.U.G. nr.77/2013.

Prin decizia nr.55 din 5 februarie 2014 a Curţii Constituţionale a fost admisă obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii de aprobare a O.U.G. nr.77/2013 pentru stabilirea unor măsuri privind asigurarea funcţionalităţii administraţiei publice locale, a numărului de posturi şi reducerea cheltuielilor la instituţiile şi autorităţile publice din subordinea, sub autoritatea sau în coordonarea Guvernului ori a Ministerelor.

În soluţionarea excepţiei, Curtea a reţinut că potrivit anexei 2 la O.U.G. nr.77/2013 s-a menţionat lapidar că” ordonatorii principali de credite ai instituţiilor prevăzute în prezenta anexă stabilesc numărul de posturi care se reduc în

5

aparatul propriu şi/sau în instituţiile şi autorităţile din subordine, sub autoritate, în coordonare sau finanţate prin bugetul acestora, în conformitate cu analizele proprii, astfel încât să reflecte reducerea cu 4% a numărului total de posturi ocupate.” Aşadar, ordonatorii principali de credite, în mod discreţionar, pot desfiinţa posturi ocupate, din moment ce actul normativ criticat nu prevede criterii/condiţii în acest sens.

De asemenea, a reţinut că o atare reducere este de natură să afecteze capacitatea administrativă şi funcţionarea autorităţilor publice şi prin elementul discreţionar care intervine în luarea deciziei de desfiinţare a anumitor posturi. În mod evident, sunt afectate structura organizatorică şi numărul personalului în funcţie ale acestor instituţii fundamentale ale statului.

Curtea a constatat că, potrivit jurisprudenţei sale, constatarea neconstituţionalităţii legii de aprobare a O.U.G. include şi ordonanţa la care se referă, aceasta încetând să mai producă efecte juridice, în condiţiile prevăzute de art.147 alin.1 din Constituţie.

Ca urmare, concedierea contestatorului a fost dispusă în baza unui act normativ declarat neconstituţional, fără ca intimata să facă vreo dovadă în cauză a existenţei unor alte motive de natură economică, care să necesite reorganizarea prin reducerea şi desfiinţarea posturilor.

Pe de altă parte, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, analizate în considerentele precedente, deşi contestatorul a fost angajat cu Contract Individual de Muncă în funcţia de şofer, contractul fiind legal modificat prin Actul Adiţional nr.10/4.06.2013, în sensul modificării locului muncii la Formaţia Rm.Vâlcea şi a felului muncii - mecanic utilaje, intimata a dispus concedierea contestatorului din funcţia de „agent hidrotehnic”, funcţie pe care acesta nu a ocupat-o niciodată în mod legal.

Astfel, modificarea felului muncii stabilite prin CIM se poate dispune doar prin acordul părţilor, acord manifestat prin încheierea unui act adiţional la contract.

Deşi intimata a întocmit actul adiţional nr.11 din 3.07.2013, prin care schimba felul muncii contestatorului în agent hidrotehnic, contestatorul a refuzat în mod expres să semneze acest act adiţional, refuz recunoscut de intimată prin adresa nr.448/2013.

Împrejurarea că petentul nu a ocupat niciodată funcţia de agent hidrotehnic rezultă şi din cele două certificate emise de ITM Vâlcea, privind extras din Revisal.

6

Astfel, potrivit certificatului nr.6979/3.12.2013 eliberat la cererea contestatorului, acesta a fost încadrat potrivit CIM nr.1577/6.01.2006, la SGA Vâlcea, în funcţia de şofer autoturisme şi autocamioane, cu normă întreagă, pe perioadă nedeterminată, contractul încetând în baza art.65 alin.1 la data de 2.11.2013.

La data de 30.12.2013, se eliberează un nou certificat cu nr.7072/30.12.2013 din care rezultă că a fost angajat în baza aceluiaşi contract nr.1577/6.01.2006, la SGA Vâlcea, pe perioadă nedeterminată, cu normă întreagă, în funcţia de agent hidrotehnic, contractul încetând pe acelaşi temei şi la aceeaşi dată, 2.11.2013.

Or, pe de o parte, nu este posibil ca în baza aceluiaşi contract, salariatul să ocupe două funcţii diferite pe aceeaşi perioadă, iar pe de altă parte, nu se putea înscrie în Revisal o funcţie, fără să existe un act adiţional.

Mai mult decât atât, înscrierea în Revisal a funcţiei de agent hidrotehnic s-a făcut mult după emiterea deciziei de concediere din această funcţie.

Nu este de neglijat nici aspectul că, potrivit celor două certificate, contestatorul a ocupat ambele funcţii până la data de 2.11.2013, iar prin decizia de concediere a fost concediat din funcţia de agent hidrotehnic, ceea ce teoretic ar însemna că contestatorul a rămas în continuare pe funcţia de şofer.

Toate aceste aspecte ce reies din analiza celor două certificate, nu pot conduce decât la concluzia că cea de-a doua modificare a Revisal (aşa cum rezultă din certificatul din 30.12.2013) a fost făcută de intimată pro causa pentru a acoperi nelegalitatea deciziei de concediere nr.41/31/10/2013.

Faţă de toate aceste considerente, instanţa a reţinut că postul deţinut legal de contestator în temeiul CIM şi a actului adiţional nr.10/2013 nu a fost desfiinţat efectiv (fiind desfiinţat postul de agent hidrotehnic pe care acesta nu l-a ocupat legal niciodată), iar pe de altă parte, concedierea a fost dispusă discreţionar în temeiul O.U.G. nr.77/2013 ce a fost declarată neconstituţională.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel în termen legal intimata, criticând-o pentru următoarele motive.

În mod eronat s-a reţinut că ultimul post deţinut de contestator a fost acela de mecanic utilaje, conform actului adiţional nr.10/4.06.2013, la contractul individual de muncă.

Cum contestatorul nu a prezentat acte de calificare până la data de 1.07.2013, a fost anulat actul adiţional nr.10 şi s-a întocmit un nou act adiţional cu nr.11, prin care i s-a modificat

7

locul de muncă şi funcţia contestatorului, acesta fiind trecut pe postul de agent hidrotehnic.

În mod tardiv, intimatul a contestat schimbarea locului de muncă, excepţia tardivităţii contestării locului de muncă nefiind pusă de instanţa de fond în discuţia părţilor şi nici analizată de către aceasta.

Hotărârea este imposibil de executat, întrucât contestatorul nu deţine acte de calificare în meseria de mecanic utilaje.

Prin decizia civilă nr.650/8.09.2014, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca nefondat, apelul formulat de intimata Administraţia Naţională Apele Române - Administraţia Bazinală De Apă Olt - Sistemul De Gospodărire A Apelor Vâlcea, pentru argumentele ce se vor arăta în continuare:

Susţinerea apelantei în sensul că instanţa de fond a reţinut eronat că ultimul post deţinut de contestator a fost acela de mecanic utilaje, este neîntemeiată.

Deşi prin contractul individual de muncă nr.332/2006, contestatorul a fost încadrat în meseria de şofer, prin actul adiţional nr.10 la contractul individual de muncă încheiat la data de 4.06.2013, părţile au convenit modificarea locului de muncă, dar şi a felului muncii, în sensul că acesta a fost încadrat pe funcţia de mecanic utilaje.

Susţinerea apelantei în sensul că a fost anulat actul adiţional nr.10 nu este dovedită cu niciun mijloc de probă, iar susţinerea că s-a întocmit un nou act adiţional cu nr.11, prin care s-a schimbat din nou felul muncii contestatorului în sensul că a fost trecut de pe funcţia de mecanic utilaje pe funcţia de agent hidrotehnic, este neîntemeiată, câtă vreme acest din urmă înscris invocat nu poartă semnătura salariatului, ci numai pe aceea a angajatorului, astfel că nu îndeplineşte condiţiile legale de validitate ale unei convenţii, lipsind consimţământul salariatului.

Se constată aşadar că la momentul emiterii şi comunicării preavizului către contestator, acesta îndeplinea funcţia de mecanic utilaje, ci nu pe aceea de agent hidrotehnic pentru care i s-a acordat preavizul de 20 de zile lucrătoare şi pentru care ulterior s-a emis decizia nr.41/31.10.2013, prin care i s-a desfăcut contractul individual de muncă, în temeiul dispoziţiilor art.65-67 din Codul muncii, invocându-se punerea în aplicare a dispoziţiilor O.U.G. nr.77/2013.

Faptul că, intimatul contestator nu a prezentat acte de calificare pentru funcţia de mecanic utilaje, aşa cum susţine apelanta, nu este de natură să confirme temeinicia susţinerii că actul adiţional nr.10 ar fi fost anulat şi că s-ar impune aprecierea

8

că funcţia contestatorului este aceea de agent hidrotehnic, conform actului adiţional nr.11, câtă vreme actul adiţional nr.10 nu a fost modificat în niciuna din modalităţile prevăzute de lege cu privire la conţinutul său.

În fapt, intimatul nu a contestat schimbarea locului său de muncă din mecanic utilaje în agent hidrotehnic, ci prin acţiunea cu care a învestit instanţa a contestat decizia nr.41/2013, prin care i s-a desfăcut contractul individual de muncă, astfel încât este neîntemeiată şi excepţia referitoare la tardivitatea contestării schimbării locului de muncă.

Critica ce vizează imposibilitatea de executare a sentinţei pentru considerentul că intimatul nu deţine acte de calificare ca mecanic utilaje, este neîntemeiată, acesta fiind postul pentru care apelanta a convenit cu intimatul, prin act adiţional, schimbarea felului muncii, astfel încât aceasta se prevalează în formularea acestei critici, de propria sa culpă pentru a invoca imposibilitatea executării hotărârii.

Aşadar, în mod corect a reţinut instanţa de fond că prin decizia contestată în cauză apelanta a dispus desfacerea contractului de muncă al contestatorului din funcţia de agent hidrotehnic, ca urmare a desfiinţării acestui post din organigrama apelantei, funcţie pe care acesta nu o ocupa, câtă vreme conform contractului său de muncă fusese trecut pe postul de mecanic utilaje.

De altfel, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, concedierea contestatorului a fost dispusă în baza O.U.G. nr.77/2013, prin decizia nr.55/5.02.2014 a Curţii Constituţionale, s-a admis obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi s-a constatat că dispoziţiile Legii privind aprobarea O.U.G. nr.77/2013 pentru stabilirea unor măsuri privind asigurarea funcţionalităţii administraţiei publice locale, a numărului de posturi şi reducerea cheltuielilor la instituţiile şi autorităţile publice din subordinea, sub autoritatea sau în coordonarea Guvernului ori a ministerelor sunt neconstituţionale faţă de criticile formulate, raportate la art.115 alin.(6) din Constituţie.

În preambulul deciziei de desfacere a contractului de muncă al contestatorului, s-a indicat ca temei al încetării raportului de muncă dispoziţiile acestei ordonanţe, supusă controlului de constituţionalitate.

Faţă de toate aceste considerente, se constată că hotărârea pronunţată este legală şi temeinică, astfel încât în temeiul dispoziţiilor art.480 alin.1 din noul Cod de procedură civilă, se va respinge apelul ca nefondat.

9

2. Raportul dintre prescripţia extinctivă având ca obiect plata unei sume eşalonată şi plata dobânzilor legale aferente.

Art. 1 şi art. 16 din Decretul 167/1958Art. 2500 şi art. 2537 Noul Cod civil

Dreptul material la acţiune pentru plata unei sume şi a dobânzilor legale aferente se naşte la data scadenţei, de când începe să curgă termenul general de prescripţie care sancţionează acest drept cu stingerea sa, potrivit art.1 din Decretul 167/1958, privind prescripţia extinctivă, respectiv art.2500 Noul Cod civil.

Termenul de prescripţie având ca obiect dreptul material la acţiunea privind dobânzile legale este supus aceluiaşi regim juridic aplicabil prescripţiei extinctive pentru creanţa principală.

Întreruperea cursului prescripţiei privind plata creanţei principale pentru unul din motivele prevăzute de art.16 din Decretul 167/1958 – art.2537 NCC are ca efect şi întreruperea cursului prescripţiei dreptului material la acţiunea pentru plata dobânzilor, chiar dacă acest drept a fost invocat printr-o acţiune separată.

(Decizia civilă nr. 651/8.08.2014)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, la data de 09.12.2013, sub nr.7056/90/2013, reclamantele G.P. M., G.(fostă M.) M. –E. şi S. I. au chemat în judecată pârâţii M.J., C.A. Ploiești şi Tribunalul Prahova pentru ca, prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună: obligarea pârâţilor, în solidar, la plata de daune interese moratorii, respectiv dobânzi legale reprezentând echivalentul prejudiciului suferit de creditori, prin executarea cu întârziere a obligaţiei de plată stabilită în mod irevocabil în sarcina acestora, prin titluri executorii, de la data emiterii acestora şi în continuare pentru viitor, până la achitarea integrală a sumelor pe care le datorează cu titlul de drepturi salariale, conform sentinţelor şi deciziilor pronunţate în favoarea lor.

În motivarea acţiunii s-a arătat că în favoarea reclamantelor au fost recunoscute drepturi salariale prin titluri executorii, a căror plată s-a eşalonat prin ordonanţe de urgenţă ale Guvernului, astfel că, pentru executarea cu întârziere a creanţei, creditorii au dreptul la plata unor daune interese moratorii, sub forma dobânzilor legale, indiferent de existenţa vreunei culpe a debitorilor.

10

Prin întâmpinare, pârâţii au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, cu motivarea că drepturile salariale au fost plătite eşalonat, potrivit graficului la care se referă actele normative prin care s-a dispus această modalitate de plată, sumele fiind actualizate în raport de rata inflaţiei.

Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa civilă nr.413/14.03.2014, a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâţii în solidar să plătească reclamantelor dobânzi legale aferente creanţelor recunoscute prin sentinţele civile enumerate în dispozitivul hotărârii, până la plata integrală a drepturilor salariale.

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin titluri executorii, în favoarea reclamantelor au fost recunoscute drepturi salariale, pe care pârâţii trebuia să le plătească în mod eşalonat.

Sumele reprezentând drepturile salariale pe care pârâţii nu le-au plătit sunt purtătoare de dobânzi legale, potrivit art.1088 şi 1864 din Codul civil, întrucât creditorii au dreptul la daune moratorii pentru cazul în care creanţa nu a fost plătită la scadenţă.

Daunele moratorii sunt plătite sub forma dobânzilor legale, nivelul lor fiind stabilit potrivit OG nr.9/2000, în vigoare până la data de 01.09.2011, de la această dată urmând să-şi producă efecte juridice un alt act normativ, respectiv OG nr.13/2011, privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

Plata sumelor reprezentând drepturile salariale actualizate în raport de rata inflaţiei nu a fost de natură să compenseze prejudiciul încercat de reclamante, ca urmare a executării cu întârziere, astfel că, dobânda legală are scopul de a repara acest prejudiciu.

Împotriva hotărârii au formulat apel M. J. şi C.A. Ploieşti, pentru motive de nelegalitate, în dezvoltarea cărora s-a arătat că, în mod greşit instanţa de fond a soluţionat excepţia prescripţiei extinctive şi a admis cererea de chemare în judecată recunoscând în favoarea reclamantelor dreptul la plata dobânzilor legale, deşi sumele reprezentând creanţe din titluri executorii au fost plătite actualizat în raport de rata inflaţiei, operându-se astfel o dublă reparare a prejudiciului, respectiv o îmbogăţire fără just temei.

11

Plata dobânzilor legale presupune o răspundere civilă a debitorului ale cărei condiţii creditoarele nu le-au dovedit, executarea eşalonată a drepturilor salariale fiind reglementată prin ordonanţe ale Guvernului, conformitatea lor cu Constituţia fiind analizată de către Curtea Constituţională.

Prin decizia civilă nr. 651/8.08.2014, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca nefondat, apelul formulat de către pârâţi reţinând următoarele:

Apelanţii au criticat soluţia primei instanţe pentru motivul că în mod greşit a fost recunoscut dreptul creditoarelor reclamante la plata dobânzilor legale aferente creanţelor reprezentând drepturi salariale restante.

Prin decizia nr.2/17.02.2014, publicat în Monitorul Oficial nr.411/03.06.2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, soluţionând un recurs în interesul legii a dezlegat în drept modul de aplicare a dispoziţiilor art.1082, 1088 din Codul civil, intrat în vigoare în 1864, respectiv art.1531 alin.1, alin.2, teza I şi art.1535 alin.1 din Codul civil, intrat în vigoare prin Legea nr.287/2009, în sensul că daunele interese moratorii sub forma dobânzilor legale aferente sumelor eşalonate prin OUG nr.71/2009, reprezentând drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, pot fi acordate creditorilor.

Soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind dreptul creditorilor de a solicita daune interese moratorii sub forma dobânzilor legale pentru drepturile salariale restante are un caracter obligatoriu pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, astfel că orice contestaţie în legătură cu existenţa acestui drept este inadmisibilă.

Celălalt motiv de apel priveşte modul de soluţionare greşită a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în sensul că dobânzile constituie creanţe pe care creditoarele aveau posibilitatea să le valorifice în termenul general de prescripţie de 3 ani.

Dobânzile având un caracter accesoriu drepturilor salariale sunt supuse aceluiaşi regim juridic şi în ceea ce priveşte termenul în care creditorul le poate valorifica.

Cererile formulate în materia conflictelor de muncă având ca obiect drepturi salariale sunt supuse termenului general de prescripţie extinctivă de trei ani, potrivit art.268 alin.1 lit.c din Codul muncii, momentul de la care începe să curgă fiind acela al naşterii dreptului material la acţiune.

Dreptul material la acţiune, respectiv dreptul de a solicita daunele interese moratorii sub forma dobânzilor legale s-

12

a născut la data scadenţei creanţei constând în drepturile salariale recunoscute prin titlurile executorii.

Fiindcă titlurile executorii au ca obiect drepturi salariale, sunt supuse unui regim juridic special, potrivit art.274 din Codul muncii, în sensul că sunt executorii de drept, astfel că de la data pronunţării în patrimoniul fiecărei creditoare a luat naştere dreptul de a solicita plata creanţei cu toate accesoriile sale, respectiv plata dobânzilor, această dată reprezentând momentul scadenţei.

Pârâţii au plătit eşalonat creanţa principală, în termenul general de prescripţie de trei ani de la data pronunţării fiecărui titlu executoriu. Plata creanţei constituie un act al debitorului de recunoaştere a creanţei cu efectul întreruperii cursului prescripţiei extinctive, potrivit art.16 lit.a in Decretul nr.167/1958, privind prescripţia extinctivă respectiv art.2537, pct.1 din Noul Cod civil.

Întreruperea cursului prescripţiei pentru creanţa principală a avut ca efect întreruperea cursului şi pentru accesoriile creanţei, respectiv pentru dobânzile legale, motiv pentru care de la fiecare plată făcută de către debitor a început să curgă un nou termen de prescripţie.

Pentru aceste considerente, în mod corect instanţa de fond a considerat că termenul general de prescripţie de trei ani nu s-a împlinit, iar creditoarele au dreptul să solicite daunele, moratorii sub forma dobânzilor legale încă de la data scadenţei creanţei principale, aceasta fiind data pronunţării fiecărui titlu executoriu, motive pentru care se va păstra sentinţa şi se va respinge apelul ca nefondat, în baza art.480 NCPC.

3. Situaţia juridică a copilului pentru care nu se poate acorda protecţie specială potrivit Legii nr. 272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

Art. 50 din Legea nr.272/2004Art. 56 lit. a-c din Legea nr.272/2004

Protecţia specială reprezentând măsurile, prestaţiile şi serviciile îndeplinite cu scopul prevăzut de art.50 din Legea nr.272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului se asigură pentru minorul lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor săi.

Cauzele în raport de care se instituie măsuri de protecţie specială a copilului, sunt enumerate în art.56 lit. a-c din Legea nr.272/2004. Decesul unuia dintre părinţii căruia copilul a fost încredinţat nu poate să constituie o

13

cauză de instituire a măsurilor de protecţie socială, dacă celălalt părinte nu îl supune pe copil unor acte de violenţă, de exploatare, abuzului sau nu îl neglijează.

De asemenea, măsurile de protecţie specială nu se pot institui în lipsa dovezii unor motive neimputabile părintelui pentru care copilul nu ar putea să rămână în grija sa.

Nefiind îndeplinite condiţiile pentru protecţia specială a copilului prevăzută de Legea nr.272/2004, orice litigiu în legătură cu modificarea măsurilor anterior luate faţă de acesta se soluţionează potrivit art.403 N.C.P.C. de către instanţa de tutelă şi familie.

(Decizia civilă nr. 710/16.09.2014)

Prin acţiunea înregistrată sub nr.635/109/2014, pe rolul Tribunalului Argeş, petenta Direcția Generală de Asistentă Socială şi Protecția Copilului Argeş, în contradictoriu cu intimaţii B.A.C., în calitate de tată B. R. şi B.E. în calitate de bunicii materni şi A.J.P.I.S. Argeş, a solicitat instituirea plasamentului la bunicii materni B.R. şi B.E. pentru minorul B.B.A., născut la data de 30.07.2004 în comuna Domneşti, jud. Argeş, fiul lui B.A.C. şi B. (fostă B.) D. –C. (decedată).

Petenta a arătat că prin cererea nr.24281/07.10.2013, numiţii B.R.şi B. E. au solicitat plasamentul minorului B.B.A. în familia lor, motivând că mama acestuia a decedat, iar ei se ocupă de creşterea şi îngrijirea copilului. Din declaraţiile nr.28102/07.1.12013 şi nr.4059/04.02.2014 date de numitul B.A.C., tatăl minorului, a reieşit că acesta nu este de acord cu plasamentul fiului său în familia bunicilor materni, B. R.şi B.E., exprimându-şi dorinţa de se ocupa de creşterea şi îngrijirea fiului său.

S-a mai arătat că adeverinţa medicală nr.3430/17.10.2013 eliberată de dr. M.C. medicină generală/medicina de familie atestă faptul că minorul este clinic sănătos şi nu se află în evidenţă cu boli cronice infecto-contagioase şi neuropsihice.

Din adeverinţa nr.390/02.10.2013 reiese că minorul este elev în clasa a III-a la Şcoala gimnazială „Constantin Bălăceanu Stolnici”, comuna Stolnici, judeţul Argeş şi a fost înscris la această şcoală încă din anul şcolar 2010-2011 la grădiniţă - grupă mixtă, în timp ce din caracterizarea întocmită de d-na învăţătoare A.M.D. rezultă că minorul este un copil sociabil, energic, vioi, bine integrat în colectivul de elevi şi

14

apreciat de majoritatea colegilor săi, este receptiv şi manifestă spirit de iniţiativă în colectiv şi în desfăşurarea lecţiilor.

Minorul B.B.A. a beneficiat de evaluare şi consiliere psihologică în cadrul DGASPC Argeş, iar din raportul de evaluare psihologică nr.96/20.01.2014, întocmit de psiholog E.C., a rezultat că este în interesul superior al minorului, pentru a nu-i fi afectată dezvoltarea fizică, psihică, morală şi socială, să se stabilească o măsură de protecţie, respectiv plasamentul la familia B., cu recomandarea ca minorul să menţină legătura cu tatăl său natural şi să li se faciliteze acestora posibilităţi de menţinere a acestei legături din partea bunicilor materni, în condiţiile în care între minor şi tatăl său există un grad foarte mare de compatibilitate.

A mai arătat petenta că, potrivit anchetei sociale nr.18153/05.11.2013 întocmită de reprezentanţii Primăriei comunei Bascov, tatăl minorului este salariat la S.C. Publitrans 2000 S.A. în funcţia de şofer, că beneficiază de un salariu de 641 lei lunar, că locuieşte împreună cu părinţii săi, B.C. şi B.Fl., ambii pensionari şi că mai are un copil din prima căsătorie, B.C. (15 ani), care a fost încredinţat spre creştere şi educare mamei, dar cu care păstrează legătura şi îi asigură plata pensiei de întreţinere.

Potrivit susţinerilor petentei, bunicul matern B.R. este născut în anul 1947, iar bunica maternă B.E. în anul 1954, amândoi sunt clinic sănătoşi, nu se află în evidenţă cu boli infectocontagioase şi neuropsihice şi nu sunt înscrişi în cazierul judiciar. Ei locuiesc într-o casă compusă din 3 camere, mobilate modest, şi deţin şi 32 arii de teren arabil. Veniturile familiei sunt compuse din pensia bunicului matern de 668 lei/lună, drepturile băneşti pentru persoane cu handicap pentru numita B.M.M., mătuşă maternă, compus din 68 lei/lună şi de indemnizaţia de 166 lei/lună.

A mai arătat petenta că prin sentinţa civilă nr.828/08.02.2008 a Judecătoriei Piteşti, căsătoria dintre părinţii minorului a fost desfăcută, minorul B.B.A. a fost încredinţat mamei, iar tatăl a fost obligat la plata pensiei de întreţinere în cuantum, de 16,5% lunar. De la decesul mamei sale, minorul se află în creşterea şi educarea bunicilor materni.

Prin declaraţia nr.24985/09.10.2013, minorul B.B.A. şi-a exprimat dorinţa de a rămâne în grija bunicilor materni, împreună cu fratele său, B.G.R. (rezultat dintr-o relaţie anterioară a mamei sale), motivând că a crescut de mic alături de aceştia, că se înţeleg foarte bine şi că nu doreşte să se ducă la tatăl său pentru că nu îi place. Prin declaraţia

15

nr.24984/09.10.2013 minorul B.G.R. şi-a exprimat acordul cu privire la plasamentul fratelui său în familia bunicilor materni, motivând faptul că au fost crescuţi de mici de aceştia, iar în urma decesului mamei au rămas în grija lor.

S-a mai susţinut că prin ancheta socială nr.18153/05.11.2013 reprezentanţii primăriei comunei Bascov au considerat că „nu este necesară stabilirea unei măsuri de protecţie specială pentru minorul B.B.A., aceste putând fi reîncredinţat tatălui său.

Din raportul de implementare a Planului de Servicii nr.4133/09.10.2013 întocmit de reprezentanţii Primăriei comunei Stolnici a reieşit că s-au întreprins demersurile în vederea prevenirii separării copilului de familie, astfel că se impune stabilirea unei măsuri de protecţie specială, respectiv plasamentul minorului în familia bunicilor materni, motivat de faptul că în urma divorţului copilul a fost încredinţat mamei, iar tatăl nu se ocupă de creşterea şi educarea copilului, ci bunicii materni, iar prin recomandarea nr.4132/09.10.2013 reprezentanţii Consiliului Comunitar Consultativ din cadrul Primăriei Stolnici au propus luarea unei măsuri de protecţie specială, motivând că mama copilului a decedat, iar tatăl nu se ocupa de creşterea şi educarea copilului, în urma divorţului copilul fiind încredinţat mamei, iar bunici materni s-au ocupat de creşterea şi educarea minorului. Prin raportul de consiliere nr.96/20.01.2014 s-a recomandat plasamentul minorului la bunicii materni.

Intimatul B.A.C., tatăl minorului, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de instituire a plasamentului la bunicii materni.

Totodată, prin cerere reconvenţională a solicitat reintegrarea minorului B.B.A. în familia sa, cu stabilirea locuinţei minorului la domiciliul tatălui, iar exercitarea autorităţii părinteşti să se facă în mod exclusiv de către tată.

Intimatul a arătat că prin sentinţa civilă nr.828/08.02.2008 pronunţată de Judecătoria Piteşti copilul a fost încredinţat spre creştere şi educare mamei, iar tatăl a fost obligat la plata pensiei de întreţinere. Ulterior, prin sentinţa civilă nr.648/2010 pronunţată de Judecătoria Costeşti au fost încuviinţate legături personale cu minorul, iar în toată această perioadă tatăl s-a ocupat de îngrijirea şi întreţinerea copilului, dezvoltându-se cu acesta o relaţie bazată pe iubire şi comunicare. După decesul fostei soţii a încercat în mai multe rânduri să petreacă mai mult timp cu copilul, pentru a-i fi alături şi pentru a trece mai uşor peste pierderea mamei, însă bunicii

16

materni nu au dat dovadă de înţelegere, ba, mai mult, s-au opus cu vehemenţă acestui lucru.

Intimatul a mai arătat că pe rolul Judecătoriei Costeşti se află dosarul nr.2947/214/2013, având ca obiect stabilirea domiciliului minorului, astfel că nu se impune luarea unei măsuri speciale de protecţie, nefiind îndeplinite în cauză dispoziţiile art.56 din Legea nr.272/2004.

La termenul de judecată din data de 24.03.2014 pârâtul şi-a precizat cererea reconvenţională, în sensul că solicită numai reintegrarea copilului în familia sa.

Prin sentinţa civilă nr.165/28.04.2014 a fost respinsă acţiunea. A fost admisă cererea reconvenţională precizată şi s-a dispus reintegrarea minorului B.B.A., născut la 30.07.2004, în familia tatălui B.A.C..

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că minorul B.B.A., este născut la data de 30.07.2004 în comuna Domneşti, judeţul Argeş şi este fiul lui B.A.C. şi B.(fostă B.) D.–C.(decedată).

Raportul detaliat de evaluare psihosocială confirmă situaţia de fapt prezentată de petentă în acţiune şi arată că minorul este lipsit temporar de ocrotire părintească, motiv pentru care se solicită plasamentul la bunicii materni B.R. şi B.E., cu dreptul solicitanţilor de a încasa alocaţia lunară prevăzută de lege.

Raportul de anchetă socială evidenţiază condiţiile materiale din familia bunicilor şi precizează că bunicii materni s-au ocupat de minor încă de la naştere .

Planul individualizat de protecţie stabileşte ca obiectiv general creşterea minorului într-un mediu familial sănătos, sigur, securizant, stimulativ, iar ca finalitate reintegrarea copilului în familia naturală.

De asemenea, petenta a depus la dosar şi raportul de evaluare psihologică a minorului B.-A., precum şi raportul privind întâlnirile dintre reprezentanţii D.G.A.S.P.C. Argeş şi bunicii materni.

În ceea ce îl priveşte pe tatăl minorului, raportul de anchetă socială arată că acesta mai are în întreţinere un fiu din prima căsătorie, B. C., în vârstă de 15 ani, cu care acesta păstrează legătura săptămânal, că locuieşte într-un imobil proprietatea părinţilor săi, iar relaţiile cu aceştia sunt foarte bune, acesta reprezentând unul din argumentele pentru care tatăl minorului B.A. a formulat acţiune pe rolul Judecătoriei Costeşti pentru încredinţarea acestuia, părinţii fiind de acord să-l sprijine şi să-l ajute în acest demers. Părinţii intimatului B.A.C.

17

au fost prezenţi la instanţă, punctul de vedere al acestora fiind exprimat la termenul din 28.04.2014 şi cuprins în practicaua sentinţei.

Atitudinea bunicilor materni B.R. şi B.E. în calitate şi de intimaţi în prezenta acţiune a fost consemnată de instanţă la termenul din 24.03.2014, aceştia nefiind de acord ca minorul să fie reintegrat în familia tatălui, considerând că, pe de o parte, minorul nu doreşte să fie alături de tată, iar, pe de altă parte, tatăl are un comportament necorespunzător faţă de minor.

A mai reţinut tribunalul că martorii audiaţi în cauză au evidenţiat relaţia corespunzătoare pe care tatăl o are cu copilul şi chiar interesul permanent pe care l-a avut tatăl în creşterea şi educarea minorului .

De asemenea, a fost ascultat şi copilul, punctul de vedere al acestuia fiind consemnat de instanţă în referatul întocmit la data de 24.03.2014.

Instanţa a reţinut că, potrivit art.56 lit.b din Legea nr.272/2004, de măsurile de protecţie specială beneficiază copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor din motive neimputabile acestora.

Tatăl minorului B.A., numitul B.A.C, nu a fost până în prezent decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti, iar conform art.30 şi art.33 din lege copilul are dreptul să crească alături de părinţii săi, nu poate fi separat de aceştia împotriva voinţei acestora, cu excepţia cazurilor expres şi limitativ prevăzute de lege.

Concluzia tribunalului a fost aceea că este în interesul superior al copilului ca acesta să crească alături de tatăl său, având în vedere că nu există motive temeinice care să determine separarea minorului de tată.

În ceea ce-i priveşte pe bunicii materni, s-a reţinut că aceştia au o atitudine mai mult posesivă asupra minorului, în amintirea fiicei lor, manifestată prin participarea permanentă a copilului la ritualurile de comemorare a mamei sale, copilul aflându-se la o vârstă mult prea fragedă pentru a trăi numai în trecut, fără a i se lăsa posibilitatea să primească o educaţie adecvată de la tatăl său.

Pentru toate aceste considerente, acţiunea a fost respinsă, a fost admisă cererea reconvenţională precizată şi s-a dispus reintegrarea minorului Badea Bogdan în familia tatălui său, B.A.C..

În termen lega, intimaţii B.R.şi B.E. au formulat apel împotriva sentinţei tribunalului, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

18

Au susţinut apelanţii că de la vârsta de 2 ani şi până în prezent minorul a locuit efectiv în domiciliul acestora şi a fost crescut şi îngrijit numai de către apelanţi. Tatălui copilului i s-a permis să îl viziteze şi să îl ia în domiciliul său chiar dacă tatăl şi fiul nu au locuit împreună în ultimii ani, însă minorul nu a mai fost vizitat de tată din 18.04.2014, cei doi păstrând legătura doar prin telefon.

Au mai susţinut apelanţii că este nereală afirmaţia că minorul este nesupravegheat, aspect contrazis de rezultatele foarte bune la învăţătură obţinute în clasele I, a II-a şi a III-a.

Totodată, au susţinut că nu o atitudine posesivă faţă de copil şi că acesta merge la mormântul mamei sale din proprie iniţiativă, întrucât cimitirul se află faţă în faţă cu un teren de joacă, unde se adună copii din sat şi participă şi minorul.

Apelanţii au mai arătat că tatăl nu a plătit pensie alimentară pentru minor în anumite luni.

Apelanţii au făcut trimitere la raportul de evaluare psihologică nr.96/2014, prin care s-a apreciat că este în interesul minorului să fie dat în plasament familiei apelanţilor, cu recomandarea de a menţine legătura cu tatăl natural, precum şi la declaraţia minorului, care şi-a exprimat dorinţa de a rămâne în grija bunicilor materni, punct de vedere exprimat de altfel şi în faţa instanţei de judecată.

Apelanţii au solicitat admiterea apelului şi schimbarea sentinţei, în sensul dispunerii plasamentului minorului la apelanţi şi respingerii cererii reconvenţionale formulată de intimatul B.A.C. prin care se solicită reintegrarea minorului în domiciliul său.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul B.A.C. a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că asupra minorului nu se poate institui măsura plasamentului, întrucât acesta nu se află în niciuna dintre ipotezele prevăzute de art.56 din Legea nr.272/2004, în condiţiile în care copilul are tată, iar acesta nu a fost decăzut din drepturile părinteşti.

Pe de altă parte, susţine intimatul, a avut întotdeauna o relaţie apropiată cu fiul său, însă după decesul mamei copilului i s-a interzis de către bunicii materni o apropiere faţă de minor. Deşi minorul este ataşat de bunici şi de fratele cu care locuieşte, bunicii, prin atitudinea lor, nu urmăresc interesul minorului, ci obţinerea pensiei alimentare.

Apelanţii au formulat răspuns la întâmpinare, arătând că nu s-au opus ca minorul să ia legătura cu tatăl său, însă acesta, după decesul fostei soţii, nu a insistat să viziteze copilul.

19

Prin decizia nr. 710/16.09.2014, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul formulat de intimaţii B.R. şi B.E.; a schimbat în parte sentinţa, în sensul că respinge şi cererea reconvenţională.; a menţinut în rest sentinţa.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:Prin cererea de chemare în judecată D.G.A.S.P.C.

Argeş a solicitat instituirea plasamentului pentru minorul Badea Bogdan Andrei la bunicii materni B.R. şi B.E., cu motivarea că mama minorului căreia acesta îi fusese încredinţat spre creştere şi educare a decedat în anul 2013, că minorul a locuit în ultimii ani cu mama şi bunicii materni, că şi-a exprimat dorinţa de a locui în continuare cu aceştia din urmă şi că tatăl nu se ocupă de creşterea şi educarea acestuia.

Curtea constată că măsurile speciale instituite de Legea nr.272/2004 îl vizează, conform art.50 pe copilul lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi sau a celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora.

Conform art.56 din Legea nr.272/2004, de măsurile de protecţie specială, instituite de lege, care sunt, conform art.55, plasamentul, plasamenul în regim de urgenţă şi supravegherea specializată, beneficiază următoarele persoane:

a) copilul ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, când nu a putut fi instituită tutela;

b) copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor din motive neimputabile acestora;

c) copilul abuzat, neglijat, exploatat şi supus oricărei forme de violenţă;

d) copilul găsit sau copilul părăsit în unităţi sanitare;e) copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea

penală şi care nu răspunde penal.În cererea sa, petenta nu a arătat în care din aceste 5

ipoteze se află minorul, iar tribunalul, în soluţia adoptată, a reţinut incidenţa dispoziţiilor art.56 lit.b.

Situaţiile reglementate de art.56 lit. c, d şi e nu se regăsesc în speţă, întrucât din probatoriul cauzei nu rezultă că minorul B.A. este un copil abuzat, neglijat, exploatat, supus oricărei forme de violenţă, găsit, părăsit în unităţi sanitare sau care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal.

20

De asemenea, ipoteza reglementată de art.56 lit.a este aceea în care părinţii minorului sunt fie decedaţi, fie necunoscuţi, fie decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, fie puşi sub interdicţie, fie declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, când nu a putut fi instituită tutela, or Curtea constată că în speţă nu se regăseşte niciuna dintre aceste ipoteze. Astfel, doar mama minorului este decedată, iar tatăl trăieşte şi nu se regăseşte în niciuna din celelalte situaţii reglementate de textul de lege.

În fine, un alt caz în care pot fi instituite măsuri speciale de protecţie, reţinut ca incident, de altfel, şi de tribunal în soluţia adoptată, este cel reglementat de art.55 lit.b, respectiv acela în care copilul, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor din motive neimputabile acestora.

În cauză, însă, nu s-au invocat şi nici nu s-au dovedit motivele pentru care copilul nu poate fi lăsat în grija singurului părinte care îi mai trăieşte, adică tatăl, motive care să fie neimputabile acestuia.

Aşadar, în speţă nu se regăseşte nici unul dintre cazurile reglementate de art.56 din Legea nr.272/2004, în care să poată fi instituite faţă de un minor măsuri speciale de protecţie.

Curtea reţine că minorul B.B.A. a fost încredinţat spre creştere şi educare mamei sale, prin sentinţa civilă nr.328/08.02.2008 pronunţată de Judecătoria Piteşti în dosarul nr.11317/280/2007 (f.70-71 dosar fond).

În luna iulie 2013 mama minorul a decedat, situaţie faţă de care, Curtea apreciază că numai instanţa de tutelă este cea care trebuie să stabilească, în temeiul Codului civil intrat în vigoare în anul 2011, modalitatea în care se va exercita autoritatea părintească asupra copilului.

Aşadar, în ceea ce-l priveşte pe minor, persoanele interesate se pot adresa instanţei de tutelă, care este judecătoria, în vederea stabilirii modalităţii de exercitare a autorităţii părinteşti, autoritate ce poate reveni tatălui, (singurul părinte în viaţă al minorului) după cum instanţa de tutelă poate hotărî şi plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, ori într-o instituţie de ocrotire. Art.403 Cod civil permite instanţei de tutelă să modifice măsurile cu privire la modalitatea de exercitare a autorităţii părinteşti în situaţia schimbării împrejurărilor avute în vedere iniţial. De altfel, tatăl minorului susţine că este în curs de soluţionare o astfel de acţiune.

21

În concluzie, Curtea constată că în speţă nu se regăseşte niciuna dintre ipotezele reglementate de art.56 lit.a-e din Legea nr.272/2004 în care se pot lua măsuri speciale faţă de un minor, calea legală fiind aceea a promovării unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile codului civil.

Ca atare, nu se impune schimbarea hotărârii instanţei de fond, în sensul admiterii acţiunii şi instituirii plasamentului minorului la bunicii materni.

Curtea mai constată că prin sentinţa apelată a fost admisă cererea reconvenţională formulată de tatăl minorului, numitul B.A.C şi s-a dispus reintegrarea minorului în familia tatălui său.

Reintegrarea este, însă, conform Legii nr.272/2004, o măsură care intervine numai după încetarea uneia dintre măsurile speciale instituite în baza acestui act normativ, reprezentând practic o consecinţă a încetării unei astfel de măsuri instituite anterior. Aşadar, nu se poate solicita reintegrarea minorului fără ca în prealabil să fi fost instituită asupra acestuia una dintre măsurile speciale reglementate de Legea nr.272/2004.

Cum în speţă, aşa cum s-a arătat mai sus, nu se impune instituirea unei măsuri de protecţie specială, rezultă că nu este aplicabilă nici măsura reintegrării.

Concluzia instanţei este aceea că singura posibilitate legală pe care părţile din prezentul dosar o au la îndemână este aceea de a stabili autoritatea părintească asupra minorului, or aceste lucru se poate realiza numai prin promovarea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile codului civil, în condiţiile în care o acţiune în stabilirea plasamentului nu poate fi primită, aşa cum s-a arătat mai sus.

Pentru toate aceste considerente, Curtea, în temeiul art.480 Cod procedură civilă, a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins cererea reconvenţională prin care s-a solicitat reintegrarea minorului, menţinând soluţia tribunalului cu privire la respingerea cererii de instituire a plasamentului faţă de minor.

4. Data constituirii debitului constând în plăţi necuvenite efectuate de către Casele Teritoriale de Pensii.

Art. 141 al. 3 din HG 257/2011Art. 114 lit. a), k) din Legea 263/2010

Sumele încasate necuvenit cu titlu de prestaţii de asigurări sociale reprezintă prejudiciul cauzat casei

22

teritoriale/sectoriale de pensii, debitele constituindu-se pentru luni întregi, începând cu luna în care s-a făcut constatarea potrivit art.141 al.3 din HG 257/2011, pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr.263/2010, privind sistemul unitar de pensii publice.

Data constatării prejudiciului coincide cu data emiterii deciziei de debit, de la care începe să curgă termenul general de prescripţie de 3 ani, înlăuntrul căruia creanţa poate să fie valorificată.

Data constatării prejudiciului nu poate să fie confundată cu data de la care, pentru motivele prevăzute de art.114 lit. a), k) din Legea 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, se suspendă plata pensiei.

(Decizia civilă nr.711/16.09.2014)

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlcea sub nr. 6721/90/2013, astfel cum a fost precizată prin cererea înregistrată, din eroare, în dosarul nr.6924/90/2013, care a fost reunit ulterior cu prezenta cauză, contestatorul G.I. a formulat, în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Vâlcea, contestaţie împotriva deciziei nr.856/17.10.2013, prin care s-a dispus constituirea în sarcina sa, a debitului în sumă totală de 6618 lei, reprezentând drepturi încasate necuvenit în perioada 01.04.2013- 31.07.2013, solicitând instanţei anularea acesteia.

În motivarea contestaţiei se arată că, suma de 6618 lei se compune din pensia anticipată, încasată necuvenit pe perioada 01.04.2013- 31.07.2013 (6552 lei) şi taxe poştale (66 lei).

Perioada luată ca bază de calcul nu este reală, deoarece perioada în care a avut calitatea de angajat, conform Legii nr.263/2010- art.6 alin.1, a fost cuprinsă între data de 18.04.2013- 18.07.2013.

Conform art.114 din Legea nr.263/2010, plata pensiei se suspendă începând cu luna următoare celei în care a intervenit una din incompatibilităţi, deci începând cu data de 01.05.2013 şi nu cu data de 01.04.2013, cum este calculat în decizie.

Conform art.115 din Legea nr.263/2010, reluarea plăţii pensiei se face începând cu luna următoare celei în care a fost înlăturată cauza, care, potrivit legii, a dus la suspendarea plăţii pensiei, deci, 31.07.2013.

23

Contestatorul mai precizează că, are calitatea de pensionar, începând cu data de 23.10.2012 şi că în luna martie 2013 a primit, în contul deschis la BCR- Sucursala Vâlcea, suma de 250 lei, ce a reprezentat o plată restantă făcută de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice, pentru activitatea desfăşurată de el în anul 2012, prin participarea în luna august 2012 la Comisia de evaluare a bunurilor intrate în proprietatea privată a statului.

Intimata Casa Judeţeană de Pensii Vâlcea a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, ca nemotivată, pentru nerespectarea disp. art.194 alin.1 lit. c, coroborat cu art.196 din Noul Cod de procedură civilă şi excepţia tardivităţii contestaţiei, pentru nerespectarea termenului de 15 zile de la comunicare, reglementat de art.172-173 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, coroborate cu disp. art.153 lit.i şi art. 154 alin.1 din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

Pe fondul cauzei, intimata a arătat că decizia de recuperare atacată, a fost emisă în temeiul art.179 din Legea nr.263/2010, coroborat cu art.141 din HG nr.257/2011 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prev. Legii 263/2010, urmare a constatării faptului că, în perioada 01.04.2013- 31.07.2013, contestatorul a cumulat pensia anticipată cu veniturile realizate din activităţi desfăşurate în baza unui contract individual de muncă, cu încălcarea disp. art.118 alin.1, coroborat cu art.114 alin.1 lit.b din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

Conform prev. art.114 alin.1 lit.b din Legea nr.263/2010, pensia anticipată se suspendă pe perioada în care beneficiarul se regăseşte în una din situaţiile prev. la art.6 alin.1 pct.I, II sau IV, cu excepţia consilierilor locali sau judeţeni.

Contestatorul avea cunoştinţă despre faptul că nu poate cumula pensia anticipată cu veniturile provenite din activităţi, pentru care asigurarea este obligatorie, în perioada aprilie 2013- iulie 2013, în care acesta a desfăşurat activitate în baza unui contract de muncă, activitate prev. de art. 6 alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 263/2010, aşa cum rezultă din adeverinţa privind stagiul de cotizare nr. 4960/04.09.2013.

Coroborând prev. art.114 alin.1 lit. b şi art.118 alin.1 din Legea nr. 263/2010, cu prev. art.41 alin.3 din HG nr.257/2011, conform căreia debitul reprezentând prejudiciul creat prin plăţi necuvenite, se constituie pentru luni întregi, începând cu luna în care s-a făcut constatarea, instituţia lor a

24

emis decizia de recuperare debit, pentru lunile în care contestatorul s-a aflat în incompatibilitate, respectiv pentru perioada aprilie 2013- iulie 2013.

Susţinerea contestatorului, conform căreia, debitul ar fi trebuit stabilit, începând cu data de 01.05.2013, este neîntemeiată, întrucât acesta nu şi-a îndeplinit obligaţia legală prev. de art.119 din Legea nr.263/2010, de a comunica orice schimbare în situaţia proprie, de natură să conducă la modificarea condiţiilor în funcţie de care a fost stabilită sau i se plăteşte pensia, în termen de 15 zile de la data apariţiei acesteia.

În situaţia în care contestatorul şi-ar fi îndeplinit această obligaţie, instituţia ar fi emis o decizie de suspendare a plăţii pensiei, începând cu data de 01.05.2013 şi nu ar mai fi fost necesară emiterea deciziei de recuperare debit, contestată în prezenta cauză.

Întrucât, la data constatării faptului că, în perioada aprilie 2013- iulie 2013, contestatorul a cumulat în mod necuvenit pensia anticipată, cu veniturile de natură salarială, respectiv la data emiterii deciziei de recuperare, starea de incompatibilitate nu mai exista, instituţia lor nu putea emite retroactiv decizie de suspendare a plăţii pensiei.

Contestatorul G.I. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a combătut apărările intimatei atât în ceea ce priveşte excepţiile, cât şi susţinerile pe fond.

În şedinţa publică din data de 17 aprilie 2014, reprezentantul intimatei a menţionat că, faţă de precizarea cererii de chemare în judecată, că nu mai susţine excepţia nulităţii acesteia, iar instanţa a pus în discuţia contradictorie a părţilor şi a respins excepţia tardivităţii contestaţiei, pentru motivele arătate în încheierea întocmită pentru aceste termen.

De asemenea, în aceeaşi şedinţă, contestatorul a precizat că, insistă în admiterea cererii numai în ceea ce priveşte suma stabilită ca debit în luna aprilie 2013, recunoscând că, pentru lunile mai, iunie şi iulie 2013, a primit în mod necuvenit pensia anticipată, deşi a avut şi calitatea de angajat.

Prin sentinţa civilă nr.592 din 24 aprilie 2014, Tribunalul Vâlcea a admis în parte contestaţia formulată şi anulat în parte decizia nr.856/17.10.2013, emisă de pârâta C.J.P. Vâlcea, numai în ceea ce priveşte constituirea în sarcina beneficiarului-contestator a debitului în cuantum de 1654,50 lei, reprezentând drepturi încasate în luna aprilie 2013 şi taxe poştale aferente.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, prin decizia nr.216153/10.12.2012, emisă

25

de C.J.P. Vâlcea, contestatorului G.I., i s-a acordat pensie anticipată, în cuantum de 1650 lei, drepturi ce au fost stabilite începând cu data de 17.10.2012 şi care au fost plătite începând cu data de 23.12.2012.

Aşa cum rezultă din înscrisurile de la filele 4, 7 din dosar, în baza contractului individual de muncă încheiat şi înregistrat sub nr.2611/18.04.2013, în registrul general de evidenţă a salariaţilor, contestatorul a fost angajat la SC Uzina Mecanică Râmnicu Vâlcea SA, în perioada 19.04.2013-18.07.2013, în funcţia de director de hotel, având un salariu de bază lunar brut de 1500 lei.

În urma întocmirii referatului nr.56465/16.10.2013 de către C.J.P. Vâlcea, a fost emisă de către aceeaşi instituţie, decizia nr. 856/17.10.2013, prin care s-a dispus constituirea în sarcina beneficiarului, a debitului în sumă totală de 6618 lei, reprezentând drepturi încasate necuvenit în perioada 01.04.2013- 31.07.2013, constând în: drepturi de pensie anticipată (6552 lei) şi taxe poştale (66 lei), debit ce urma să se recupereze de la beneficiar, conform art. 181 din Legea nr. 263/2010.

Aşa cum a arătat intimata şi cum, în şedinţa publică din data de 17 aprilie 2014 contestatorul a precizat că este de acord, că în perioada în care a avut calitatea de angajat, pensia anticipată a contestatorului, trebuia să fie suspendată, în conformitate cu prev. art.114 alin.1 lit.b şi art.118 alin.1 din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, precum şi că, nu au fost respectate prev. art.119 din Legea nr.263/2010, care obligau pe contestator să aducă la cunoştinţa intimatei orice schimbare în situaţia proprie, de natură să conducă la modificarea condiţiilor, în funcţie de care i-a fost stabilită sau i se plăteşte pensia, în termen de 15 zile de la data apariţiei acesteia.

Pentru perioada în care contestatorul s-a aflat în incompatibilitate, acesta trebuie să restituie sumele încasate necuvenit.

Opiniile părţilor diferă însă, în ceea ce priveşte data de la care contestatorul a încasat necuvenit pensia anticipată: contestatorul a apreciat că a încasat necuvenit pensia anticipată, numai în perioada 01 mai 2013 - 31 iulie 2013; intimata considerând că prejudiciul produs de contestator, cuprinde şi luna aprilie 2013.

Pentru lămurirea acestei divergenţe s-a avut în vedere, pe de o parte, faptul că încadrarea în muncă a contestatorului s-a făcut începând cu data de 19.04.2013, iar pe de altă parte, faptul

26

că art.114 alin.1 din Codul de procedură civilă, prevede că, plata pensiei se suspendă, începând cu luna următoare celei în care a intervenit cazul de suspendare, respectiv, angajarea beneficiarului pensiei anticipate.

Aşadar, faţă de cele menţionate anterior, pensia anticipată a contestatorului, trebuia să fie suspendată începând cu data de 01.05.2013, iar nu cu data de 01.04.2013, aşa cum a apreciat intimata.

Drept consecinţă, tot cu data de 01.05.2013, contestatorul nu mai era îndreptăţit să primească suma de bani, reprezentând pensia anticipată. Acesta a încasat necuvenit, deci, pensia anticipată pe perioada 01 mai 2013- 31 iulie 2013, iar nu şi în luna aprilie 2013.

În mod greşit, intimata a stabilit drept debit, în sarcina contestatorului şi suma aferentă lunii aprilie (pensia anticipată şi taxe poştale), bazându-se pe prev. art.141 alin.3 din HG nr.257/20 martie 2011 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prev. Legii nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, conform cărora: ,,Debitul reprezentând prejudiciul creat din plăţi necuvenite, se constituie pentru luni întregi, începând cu luna în care s-a făcut constatarea.”.

Prejudiciul creat, la care face referire textul citat anterior, nu poate fi decât cel aferent lunilor în care contestatorul a încasat necuvenit pensia anticipată (mai, iunie, iulie 2013), iar nu şi cel corespunzător lunii în care acesta era îndreptăţit la plata pensiei anticipată, în baza legii.

Acest text de lege, în lipsa unei prevederi exprese, nu poate avea nici caracterul unei sancţiuni aplicate contestatorului, pentru neîndeplinirea obligaţiei prev. de art.119 din Legea nr.263/2010, în sensul creării, în sarcina acestuia a unui debit mai mare decât prejudiciul creat intimatei. O astfel de sancţiune este prevăzută în mod distinct de prev. art.144 lit. g şi art.145 alin.1 lit.a din Legea nr.263/2010.

Dimpotrivă, textul cuprinde o dispoziţie în favoarea persoanelor care au încasat necuvenit drepturi de pensie, stabilind că debitul se constituie abia începând cu luna în care s-a făcut constatarea, iar nu şi pentru lunile anterioare, beneficiarul fiind deci, scutit de restituirea acestor sume. În cazul nostru, contestatorul este cel care a recunoscut faptul că intimata ar fi constatat debitul în luna mai 2013, deşi aceasta nu a depus dovezi în acest sens, atât referatul de constatare, cât şi decizia fiind din luna octombrie 2013.

Pentru aceste considerente, instanţa a apreciat că, debitul aferent lunii aprilie, constând, conform referatului de la

27

fila 17 din dosar, în pensia anticipată de 1638 lei şi în taxele poştale de 1% din această sumă, a fost stabilit în mod greşit în sarcina contestatorului.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, intimata C.J.P. Vâlcea, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie astfel:

Greşit a reţinut instanța de fond că debitul aferent lunii aprilie a fost greşit calculat, deoarece, contestatorul avea cunoştinţă despre faptul că nu poate cumula pensia anticipată cu veniturile provenite din activităţi, pentru care asigurarea este obligatorie, în perioada aprilie 2013- iulie 2013, în care acesta a desfăşurat activitate în baza unui contract de muncă, activitate prev. de art.6 alin.1 pct.1 din Legea nr.263/2010, aşa cum rezultă din adeverinţa privind stagiul de cotizare nr. 4960/04.09.2013.

Conform prev. art.114 alin.1 lit.b din Legea nr.263/2010, pensia anticipată se suspendă pe perioada în care beneficiarul se regăseşte în una din situaţiile prev. la art.6 alin.1 pct.I, II sau IV, cu excepţia consilierilor locali sau judeţeni.

Coborând prevederile art.141 alin.3 din HG nr.257/2011 „debitul reprezentând prejudiciul creat prin plăţi necuvenite se constituie pentru luni întregi, începând cu luna în care s-a făcut constatarea” apelanta, în mod legal, a emis o decizie de recuperare debit pentru lunile în care contestatorul s-a aflat în incompatibilitate, respectiv perioada aprilie 2013- iulie 2013.

În fine, se solicită admiterea apelului, modificarea sentinţei instanţei de fond, iar pe fondul cauzei respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.

Contestatorul Grecu Ilie a formulat întâmpinare la data de 25.06.2014, prin care a solicitat menţinerea sentinţei apelate ca legală şi temeinică şi respingerea apelului ca nefondat.

Prin decizia civilă nr.711/16.09.2014, Curtea de Apel Piteşti a respins ca nefondat apelul formulat de CJP Vâlcea, pentru considerentele ce vor fi expuse:

Intimatul-contestator este beneficiarul unei pensii anticipate, şi potrivit art.114-(1) lit.b din Legea nr.263/2010, „În sistemul public de pensii, plata pensiei se suspendă începând cu luna următoare celei în care a intervenit una dintre următoarele cauze:  pensionarul, beneficiar al unei pensii anticipate sau al unei pensii anticipate parţiale, se regăseşte în una dintre situaţiile prevăzute la art.6 alin.(1) pct. I, II sau IV, cu excepţia consilierilor locali sau judeţeni;

28

Așa cum corect a reţinut instanţa de fond, încadrarea în muncă a contestatorului s-a făcut începând cu data de 19.04.2013, şi faţă de dispoziţiile art.114 alin.1 Legea nr.263/2010, plata pensiei se suspendă, începând cu luna următoare celei în care a intervenit cazul de suspendare, respectiv, angajarea beneficiarului pensiei anticipate, in speță 01.05.2013.

Apelanta invoca şi dispoziţiile art.141 pct.3 din HG 257/2011, potrivit cu care, „Debitul reprezentând prejudiciul creat din plăţi necuvenite se constituie pentru luni întregi, începând cu luna în care s-a făcut constatarea”. Acest prevederi nu susţin teza apelantei în sensul că debitul trebuia constituit începând cu luna aprilie 2013, ci reglementează modalitatea de recuperare a debitului: începând cu luna in care s-a făcut constatarea.

Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că această constatare prevăzuta de textul invocat s-a făcut prin referatul 56465/16.10.2013, iar debitul a fost constituit începând cu luna octombrie 2013, cu respectarea art.141 pct.3 din HG 257/2011.

Așadar, cele doua texte de lege , art. 114 alin. 1 din legea nr. 263/2010 şi art. 141 pct. 3 din Hg nr. 257/2011 au obiect de reglementare diferit: primul reglementează data de la care se suspenda plata pensiei şi, implicit, se datorează suma încasata necuvenit iar cel de-al doilea reglementează modalitate de recuperare efectiva a debitului - pentru luni întregi, începând cu luna in care s-a făcut constatarea.

Faţă de considerentele mai sus expuse, apelul a fost apreciat ca nefondat, fiind respins, potrivit disp art. 480 cod procedură civilă.

5. Condiţia concedierii salariatului care nu corespunde profesional locului de muncă în care este încadrat.

Art. 61 lit. d din Codul muncii

Angajatorul poate dispune concedierea salariatului pentru lipsa pregătirii profesionale corespunzătoare locului de muncă pe care îl ocupă în condiţiile art.61 lit.d din Codul muncii.

Dacă fapta salariatului în legătură cu munca întruneşte elementele constitutive ale unei abateri disciplinare, concedierea se va dispune, în baza art.61 lit.a Codul muncii, printr-o decizie emisă în condiţiile art.247-252 din acelaşi cod.

29

Condiţiile concedierii pentru motivele evocate sunt diferite, astfel că numai în cazul concedierii pentru lipsa pregătirii profesionale salariatul va fi supus unei evaluări prealabile, potrivit procedurii reglementate prin contractul colectiv de muncă aplicabil şi în lipsa acestuia prin regulamente interne.

(Decizia civilă nr.730/17.09.2014)

Prin cererea înregistrată la data de 06.09.2013, contestatoarea B.E. a formulat, în contradictoriu cu intimata Asociaţia de Proprietari Zona Nord Bloc A5, contestaţie împotriva deciziei nr.002/08.08.2013, solicitând anularea acesteia ca fiind netemeinică şi nelegală şi pe cale de consecinţă să se dispună repunerea contestatoarei în situaţia anterioară, în sensul reintegrării pe postul deţinut anterior emiterii deciziei de concediere, acela de administrator la Asociaţia de proprietari din cadrul Asociaţiei de Proprietari Zona Nord Bloc A5 şi obligarea intimatei la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, de la data încetării contractului individual de muncă şi până la data reintegrării efective. A solicitat, de asemenea, obligarea intimatei la virarea către bugetul de stat a contribuţiilor la asigurările sociale de stat aferente drepturilor salariale ce s-ar fi cuvenit contestatoarei şi cheltuieli de judecată.

În motivare contestatoarea a arătat că a fost angajată de intimată cu contract individual de muncă pe perioadă determinată de un an, cu timp parţial de lucru, începând cu data de 22.07.2013 şi până la data de 22.07.2014. Începând cu data de 08.08.2013, contractul individual de muncă a încetat în baza art.61 lit.d din Codul Muncii, fiind emisă decizia nr.002/08.08.2013, pe motiv de necompetenţă profesională la locul de muncă ocupat şi refuzul de a îndeplini sarcinile şi obligaţiile prevăzute în fişa postului, respectiv pe două temeiuri de drept diferite.

Contestatoarea a susţinut că decizia a fost emisă în mod netemeinic şi nelegal pentru mai multe motive.

Astfel, potrivit art.27 lit.d din Legea nr.230/2007 angajarea şi eliberarea din funcţie a administratorului asociaţiei se face doar prin hotărârea Adunării Generale a Proprietarilor care mandatează Comitetul Executiv să efectueze aceste operaţiuni, însă decizia contestată nefiind fundamentată pe o astfel de hotărâre este lovită de nulitate absolută.

30

De asemenea, în decizie se menţionează că măsura a fost luată pe baza Procesului verbal al Comitetului executiv din 7.08.2013 cu ocazia evaluării competenţei profesionale, conform procedurii stabilite prin Regulamentul intern, însă nu a fost niciodată convocată în vederea evaluării profesionale, iar pe de altă parte nu i s-a adus la cunoştinţă existenţa vreunui Regulament Intern.

A precizat contestatoarea că la data angajării a îndeplinit condiţiile prevăzute de art.34 alin.2, făcând dovada calificării sale cu înscrisuri, şi-a îndeplinit sarcinile şi obligaţiile prevăzute de fişa postului, în caz contrar aceasta reprezentând o abatere disciplinară, iar decizia de concediere trebuia să cuprindă procedura prevăzută de art.251 şi următoarele din Codul Muncii.

Contestatoarea a arătat că perioada cât a fost angajată, respectiv două săptămâni, a fost prea scurtă pentru a se putea realiza o evaluare obiectivă, reală şi serioasă care să conducă la justificarea măsurii luate.

În fine, contestatoarea a arătat că temeiurile de drept invocate prin decizia contestată, respectiv art.64, 74 din Codul muncii şi prevederile Legii nr.31/1990 nu au nici o legătură cu pretinsele învinuiri ce i se aduc.

Contestaţia a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr.230/2007 şi Legii nr.53/2003.

Intimata a depus întâmpinare, solicitând respingerea contestaţiei ca tardivă, faţă de dispoziţiile art.268 alin.1 lit.a din Codul Muncii.

A susţinut intimata că prin adresa nr.033/06.08.2013, contestatoarei i s-a pus în vedere să prezinte documentele şi situaţia financiară a asociaţiei către cenzor în vederea întocmirii listelor de cheltuieli, datorită faptului că termenul de lucru expirase, iar aceasta nu s-a conformat, desfăcându-i-se contractul de muncă.

În răspunsul la întâmpinare, contestatoarea a solicitat respingerea excepţiei tardivităţii, întrucât a respectat termenul prevăzut de art.268 alin.1 lit.a din Codul Muncii, iar în ceea ce priveşte susţinerea referitoare la refuzul de a prezenta documentele şi situaţia financiară a asociaţiei către cenzor este inexactă. De fapt, adresa 033 i-a fost comunicată în data de 7.08.2013, dată la care a luat cunoştinţă că i se solicită întocmirea documentelor „manual” şi în aceeaşi zi s-a întocmit procesul verbal prin care s-a hotărât desfacerea contractului său de muncă pe motiv că a refuzat să prezinte aceste documente întocmite „manual” şi pe motiv că ar mai fi lucrat ca

31

administrator la o altă asociaţie unde se presupune că ar fi avut unele probleme. Ori, nu avea cum să întocmească în aceeaşi zi documentele contabile şi situaţia financiară, respectiv listele de cheltuieli în forma cerută de cenzor.

Instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia tardivităţii contestaţiei, invocată de intimată şi a respins-o pentru considerentele arătate în încheierea din 4.02.2014.

Prin sentinţa civilă nr.505 din data de 1 aprilie 2014, Tribunalul Vâlcea a admis contestaţia şi în consecinţă a dispus anularea deciziei nr.002/8.08.2013 emisă de intimată, care a fost obligată să o reintegreze pe contestatoare în postul deţinut anterior, acela de „administrator” şi să plătească acesteia o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate de la data concedierii până la reintegrarea efectivă.

Intimata a mai fost obligată să vireze către bugetul statului contribuţiile de asigurări sociale aferente drepturilor salariale cuvenite pe perioada de la concediere până la reintegrare, precum şi la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată către contestatoare.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin contractul individual de muncă, contestatoarea a fost angajată în funcţia de administrator al intimatei Asociaţia de Proprietari începând cu data de 22.07.2013, pe perioadă nedeterminată, cu o normă de 4 ore/zi, şi un salariu de 1000 lei/lunar. Prin actul adiţional din 25.07.2013 a fost modificat elementul salarizare în sensul că s-a prevăzut un salariu brut lunar de 770 lei.

Prin decizia nr.002/8.08.2013 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatoarei, începând cu data de 8.08.2013, în temeiul art.61 lit.d din Codul Muncii.

Din conţinutul deciziei rezultă că aceasta a fost întemeiată pe Procesul verbal al Comitetului Executiv al Asociaţiei de Proprietari din 7.08.2013 întocmit „cu ocazia evaluării competenţei profesionale, conform procedurii stabilite prin Regulamentul Intern”, prin care s-a constatat că d-na Bran Elena „nu corespunde profesional locului de muncă ocupat şi refuză să îndeplinească sarcinile şi obligaţiile prevăzute în fişa postului”.

Măsura a fost întemeiată pe dispoziţiile art.61 lit.d, art.64 şi art.74 din Codul Muncii şi pe dispoziţiile Legii nr.31/1990 privind societăţile comerciale.

32

Astfel, s-a reţinut că s-a dispus concedierea contestatoarei pe motiv că nu corespunde profesional locului de muncă ocupat.

Deşi în cuprinsul deciziei se face referire şi la neîndeplinirea unor sarcini şi obligaţii prevăzute în fişa postului, acestea au caracter de abateri disciplinare şi puteau constitui temei pentru desfacerea disciplinară a contractului de muncă în temeiul art.61 lit.a din Codul Muncii, însă decizia de faţă este întemeiată doar pe dispoziţiile art.61 lit.d, constituind deci o încetare a contractului pentru necorespundere profesională.

Potrivit dispoziţiilor art.63 alin.2 din Codul Muncii „concedierea salariatului pentru motivul prevăzut de art.61 lit.d poate fi dispusă numai după evaluarea prealabilă a salariatului, conform procedurii de evaluare stabilite prin contractul colectiv de muncă sau, în lipsa acestuia, prin Regulamentul Intern.”

În speţă, s-a reţinut în primul rând faptul că, aşa cum însăşi intimata recunoaşte, în perioada cât contestatoarea a fost angajata intimatei nu a existat un Regulament Intern al Asociaţiei care să prevadă o procedură de evaluare profesională a salariaţilor acesteia şi nici vreun contract colectiv de muncă.

În al doilea rând, deşi decizia de încetare a contractului face trimitere la Procesul verbal din 7.08.2013 prin care s-ar fi efectuat evaluarea competenţei profesionale a contestatoarei, din cuprinsul acestui proces verbal rezultă că acesta a fost întocmit cu ocazia Adunării Comitetului Executiv şi a avut ca obiectiv „schimbarea administratorului B.E.”. În acest proces-verbal au fost menţionate ca motive ale schimbării administratorului următoarele: nu a respectat atribuţiile din fişa postului; nu a depus garanţiile materiale impuse de lege; nu a vrut să întocmească documentele contabile manual; a omis să îi anunţe că a mai lucrat ca administrator în blocul I 5-6 şi F2 unde se presupune că ar fi avut anumite probleme.

De fapt, din Referatul întocmit de cenzorul V.I., adresa nr.033/6.08.2013 şi procesul verbal mai sus menţionat, rezultă că motivul real al concedierii contestatoarei a fost acela că nu a întocmit documentele contabile „manual” aşa cum a dorit cenzorul şi nu le-a prezentat acestuia la data la care le-a solicitat, deşi nu avea o astfel de obligaţie potrivit fişei postului.

Or, această împrejurare putea constitui eventual o abatere disciplinară care să atragă desfacerea disciplinară a contractului de muncă potrivit art.61 lit.a şi cu respectarea procedurii de cercetare disciplinară prealabilă prevăzută de art.251 din Codul Muncii.

33

În schimb, intimata a dispus concedierea contestatoarei pentru necorespundere profesională în temeiul art.61 lit.d din Codul Muncii, concediere care s-a făcut fără efectuarea procedurii de evaluare prevăzute în mod imperativ de dispoziţiile art.63 al.2 din Codul Muncii, motiv pentru care decizia nr.002/8.08.2013 este lovită de nulitate absolută.

Faţă de aceste considerente, instanţa a reţinut că este întemeiată contestaţia şi a admis-o, dispunând anularea deciziei nr.002/8.08.2013, obligarea intimatei să o reintegreze pe contestatoare pe postul de administrator deţinut anterior concedierii, să plătească acesteia o despăgubire egală cu salariile indexate, reactualizate de la data concedierii până la reintegrarea efectivă. De asemenea, a fost obligată intimata să vireze către bugetul statului contribuţiile de asigurări sociale aferente drepturilor salariale cuvenite pe perioada de la concediere până la reintegrarea efectivă.

În temeiul art.453 Noul Cod de procedură civilă, a fost obligată intimata aflată în culpă procesuală şi căzută în pretenţii, să plătească contestatoarei 500 lei cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat.

Împotriva sentinţei civile nr.505 din data de 1 aprilie 2014 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, a formulat în termen apel intimata Asociaţia de Proprietari Zona Nord Bl. A5 Râmnicu Vâlcea, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea apelului, intimata arată că, contestatoarea a fost încadrată cu contract individual de muncă şi acesta prevedea o perioadă de probă de 30 de zile.

În această perioadă de probă, contestatoarea a avut o conduită necorespunzătoare în sensul că aceasta a refuzat semnarea contractului individual de muncă şi fişa postului, nu a depus garanţiile materiale prevăzute de lege şi a refuzat să prezinte cenzorului documentele şi situaţia financiară a asociaţiei de proprietari.

Întrucât nu a îndeplinit aceste cerinţe s-a emis adresa nr.033 din data de 6 august 2013 prin care, contestatoarea a fost înştiinţată că i se va desface contractul individual de muncă.

Apreciază intimata că hotărârea este nelegală întrucât, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art.31 alin.(1) şi (3) din Codul Muncii, referitoare la perioada de probă, iar adresa mai sus menţionată are caracterul notificării prevăzute de art.31 alin.(3) din Codul Muncii.

De aceea, având în vedere toate acestea, intimata solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei, iar pe fond respingerea contestaţiei.

34

Contestatoarea a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Prin decizia nr. 730/17.09.2014, Curtea de Apel Piteşti a respins ca nefondat apelul, pentru următoarele considerente:

Aşa cum a rezultat din cuprinsul deciziei de desfacere a contractului de muncă, intimata a dispus concedierea contestatoarei conform dispoziţiilor art.61 lit.d) din Codul Muncii.

Potrivit dispoziţiilor art.63 alin.(2) din Codul Muncii ”concedierea salariatului pentru motivul prevăzut la art.61 lit.d) poate fi dispusă numai după evaluarea prealabilă a salariatului, conform procedurii de evaluare stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau în lipsa acestuia, prin regulamentul intern”, ceea ce intimata nu a făcut.

Aşa cum bine a reţinut şi instanţa de fond, dacă faptele imputate contestatoarei ar fi fost apreciate ca abateri disciplinare, temeiul de drept al concedierii ar fi fost art. 61 lit.a) Codul Muncii, iar în acest caz dispoziţiile art. 63 alin. (1) Codul Muncii prevăd faptul că, ”concedierea pentru săvârşirea unei abateri grave sau a unor abateri repetate de la disciplina muncii poate fi dispusă numai după îndeplinirea de către angajator a cercetării disciplinare prealabile şi în termenele stabilite de prezentul cod”.

Dar aşa cum s-a arătat, concedierea contestatoarei s-a dispus în baza art.61 lit.d) din Codul Muncii şi întrucât intimata nu a respectat cerinţele imperative prevăzute de dispoziţiile art.63 alin.(2) Codul Muncii, în mod temeinic şi legal, tribunalul a admis contestaţia.

Pe cale de consecinţă având în vedere toate cele expuse mai sus, Curtea a apreciat că apelul nu este fondat şi în baza art.480 Noul Cod de procedură civilă, a fost respins.

35

SECŢIA A II-A CIVILĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

COMERCIAL

1. Stabilirea sau restabilirea de către judecător a calificării juridice a actelor şi faptelor deduse judecăţii. Interdicţia schimbării în apel a obiectului şi cauzei cererii de chemare în judecată.

Art. 22 alin. 4 şi 5 din Noul Cod de procedură civilăArt. 478 alin. 3 din Noul Cod de procedură civilă

Aşadar, judecătorul este acela care dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, fiind însă obligat să o pună în discuţia lor.

De subliniat în această ordine de idei că limitarea pe care o poate primi magistratul în calificarea juridică şi la care se referă art. 22 alin.5 din acelaşi cod priveşte numai situaţia în care părţile, în virtutea unui acord expres, au înţeles să limiteze dezbaterile la un anumit temei de drept.

Se impune aşadar să se reţină că regula, instituită de art. 22 alin.4 Noul Cod de procedură civilă, este cea potrivit căreia instanţa trebuie să stabilească care este calificarea juridică exactă, în măsura în care este o alta decât cea propusă de titularul cererii, iar excepţia este cea la care se referă alin.5 din text, excepţie ce se impune să fie privită restrictiv şi care devine operantă numai atunci când, prin acordul lor expres, toate părţile au înţeles să limiteze calificarea juridică.

Această lipsă a calificării poate fi enunţată şi în calea de atac a apelului chiar dacă nu în forma în care o propune actuala apelantă, respectiv direct într-o rejudecare a fondului pentru că potrivit artt.479 alin.1 Noul Cod de procedură civilă instanţa de control judiciar va verifica în limitele cererii de apel stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, iar motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu.

Or, raportat la caracterul obligatoriu al art. 22 alin.1 Noul Cod de procedură civilă omisiunea de a-i face aplicarea este o eroare cu caracter procedural care are drept consecinţă o eroare de drept substanţial.

36

Este adevărat că potrivit art. 478 alin.3 Noul Cod de procedură civilă în apel nu pot fi schimbate obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, însă, în cauză, o astfel de schimbare nu are loc câtă vreme obiectul rămâne - solicitarea de deschidere a procedurii - iar cauza o constituie raţiunile ce au determinat demersul procesual şi nu calificarea juridică ce este o prerogativă a instanţei. Dacă s-ar opta pentru soluţia contrară s-ar ajunge să se accepte că prima instanţă ar fi în drept să dea calificarea juridică, însă nerespectarea acestei dispoziţii legale restrânge prerogativele instanţei de apel, care ar fi ţinută de calificarea juridică, ceea ce ar contraveni controlului judiciar.

(Decizia nr.262/A-COM/03 septembrie 2014)

Prin cererea formulată la data de 4 septembrie 2013, creditoarea SC H. E. SRL a solicitat deschiderea procedurii de insolvenţă faţă de debitoarea U. A. T. P., motivat de faptul că are faţă de aceasta o creanţă certă, lichidă şi exigibilă superioară pragului de 45.000 lei, creanţă a cărei scadenţă se situează cu mai mult de 90 de zile în urmă.

Astfel, creditoarea a susţinut că între ea şi debitoare s-au derulat raporturi contractuale în temeiul cărora a executat în favoarea celei din urmă lucrări în cuantum de 79.867,94 lei, sumă ce nu a fost achitată şi la care se adaugă şi penalităţile de întârziere de 0,1% pe zi, penalităţi ce totalizează suma de 3.434,41 lei.

Existenţa creanţei rezultă şi din hotărâri judecătoreşti irevocabile şi în cauză sunt îndeplinite cerinţele art.33 din Legea nr.85/2006.

La data de 6 noiembrie 2013 debitoarea a formulat contestaţie susţinând inadmisibilitatea cererii, motivat de faptul că nu face parte din categoriile de persoane juridice faţă de care se poate deschide procedura reglementată de Legea nr.85/2006, legiuitorul înţelegând să emită un act normativ special ce poate fi aplicat U.A.T-urilor.

Prin sentinţa civilă nr.118 din 9 ianuarie 2014, Tribunalul Vâlcea a admis contestaţia şi a respins cererea de deschidere a procedurii, reţinând că Legea nr.85/2006 nu se aplică unităţilor administrativ teritoriale, persoane juridice ce nu sunt enumerate de actul normativ.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel creditoarea susţinând, în esenţă, următoarele:

37

- în mod greşit a fost respinsă cererea ca inadmisibilă, fără ca tribunalul să cerceteze fondul cauzei, cercetare ce i-ar fi permis să observe că reclamanta are calitatea de creditoare şi este beneficiara unei creanţe certe, lichide şi exigibile;

- admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive nu are ca urmare declararea ca inadmisibilă a cererii, aşa încât se impune ca instanţa de control judiciar să evoce fondul, fără trimiterea cauzei spre rejudecare;

- cu ocazia rejudecării creditoarea înţelege să-şi modifice completându-şi cererea iniţială în sensul că se au în vedere dispoziţiile OUG nr.43/2013.

Examinând calea de atac se apreciază că ea este fondată şi urmează a fi admisă pentru cele ce se vor arăta mai jos.

Prin cererea formulată creditoarea-reclamantă a solicitat instanţei să fie deschisă procedura de insolvenţă faţă de o unitate administrativ teritorială, întemeindu-şi pretenţiile pe dispoziţiile Legii nr.85/2006.

Aşa cum corect s-a susţinut prin contestaţia formulată, pentru această categorie de persoane juridice legiuitorul român a înţeles să reglementeze procedura de insolvenţă printr-un act normativ special, respectiv OUG nr.46/2013.

Aşadar, ceea ce se impune să se reţină la o primă verificare a cererii cu care a fost învestită instanţa de fond este că reclamanta a înţeles să supună judecăţii solicitarea sa de deschidere a procedurii de insolvenţă. Acesta este, deci obiectul cererii sale, iar cauza este reprezentată de raţiunile, de faptul juridic, ce se constituie în temeiul dreptului pretins, respectiv existenţa creanţei şi neachitarea ei la scadenţa datorită insuficienţei lichidităţilor în patrimoniul debitoarei.

Fiind învestit cu faptul judecătorul este acela care trebuie să identifice şi să aplice corect normele deduse judecăţii, indiferent dacă acestea au fost invocate de parte, întrucât principiul disponibilităţii nu este de natură să înlăture dreptul şi obligaţia instanţei de a determina normele juridice aplicabile.

Această apreciere este impusă de dispoziţiile art. 22 alin.1 şi 4 Noul Cod de procedură civilă, prima statuând că „1) Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.”, iar cea de-a doua că „(4) Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire.

38

În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă”.

Aşadar, judecătorul este acela care dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, fiind însă obligat să o pună în discuţia lor.

De subliniat în această ordine de idei că limitarea pe care o poate primi magistratul în calificarea juridică şi la care se referă art.22 alin.5 din acelaşi cod priveşte numai situaţia în care părţile, în virtutea unui acord expres, au înţeles să limiteze dezbaterile la un anumit temei de drept.

Se impune aşadar să se reţină că regula, instituită de art. 22 alin.4 Noul Cod de procedură civilă, este cea potrivit căreia instanţa trebuie să stabilească care este calificarea juridică exactă, în măsura în care este o alta decât cea propusă de titularul cererii, iar excepţia este cea la care se referă alin.5 din text, excepţie ce se impune să fie privită restrictiv şi care devine operantă numai atunci când, prin acordul lor expres, toate părţile au înţeles să limiteze calificarea juridică.

Această lipsă a calificării poate fi enunţată şi în calea de atac a apelului chiar dacă nu în forma în care o propune actuala apelantă, respectiv direct într-o rejudecare a fondului pentru că potrivit artt.479 alin.1 Noul Cod de procedură civilă instanţa de control judiciar va verifica în limitele cererii de apel stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, iar motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu.

Or, raportat la caracterul obligatoriu al art.22 alin.1 Noul Cod de procedură civilă omisiunea de a-i face aplicarea este o eroare cu caracter procedural care are drept consecinţă o eroare de drept substanţial.

Este adevărat că potrivit art.478 alin.3 Noul Cod de procedură civilă în apel nu pot fi schimbate obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, însă, în cauză, o astfel de schimbare nu are loc câtă vreme obiectul rămâne - solicitarea de deschidere a procedurii - iar cauza o constituie raţiunile ce au determinat demersul procesual şi nu calificarea juridică ce este o prerogativă a instanţei. Dacă s-ar opta pentru soluţia contrară s-ar ajunge să se accepte că prima instanţă ar fi în drept să dea calificarea juridică, însă nerespectarea acestei dispoziţii legale restrânge prerogativele instanţei de apel, care ar fi ţinută de calificarea juridică, ceea ce ar contraveni controlului judiciar.

39

Aşadar, se apreciază că în cauză instanţa de fond avea obligaţia să pună în discuţia părţilor şi să califice din punct de vedere juridic temeiul de fapt al pretenţiilor deduse judecăţii, cu atât mai mult cu cât acesta a fost enunţat în contestaţia formulată şi indicat în prezentul apel.

Pentru aceste raţiuni se apreciază că se impune admiterea apelului, anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Este real că potrivit art.480 alin.3 Noul Cod de procedură civilă o astfel de soluţie trebuie să fie şi consecinţa solicitării de către cel puţin una din părţi a trimiterii cauzei spre rejudecare, în caz contrar, instanţa de apel fiind datoare să judece fondul.

Această normă de procedură poate însă completa dispoziţiile Legii nr.85/2006 numai în măsura compatibilităţii, reţinând şi că procedura specială reglementată de acest act normativ nu permite magistratului în calea de atac să ia măsuri de natura celor ce revin în mod exclusiv judecătorului sindic.

Referirea la dispoziţiile art. 149 din Legea nr.85/2006 se impun câtă vreme, până la acest moment, nu a avut loc o punere în discuţie a temeiului juridic de către instanţa de fond, cea în faţa căreia se poate face aplicarea dispoziţiilor art.22 alin.4 şi 5 Noul Cod de procedură civilă.

Pentru toate aceste considerente, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de fond.

2. Prerogativele administratorului judiciar. Obligaţia de a întocmi raportul amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, şi asupra existenţei premiselor angajării răspunderii acestora.

Art. 59 rap. la art. 20 al. 1 lit. b din Legea 85/2006Art. 131 alin.1 din legea nr.85/2006

Art. 138din legea nr.85/2006

Într-adevăr, potrivit art. 131 alin.1 din Legea nr.85/2006 „ în orice stadiu al procedurii prevăzute de prezenta lege, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi niciun

40

creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, judecătorul-sindic va da o sentinţă de închidere a procedurii, prin care se dispune şi radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat”.

Or, scopul procedurii este acela al efectuării unor demersuri necesare verificării situaţiei patrimoniale a debitoarei, în vederea identificării bunurilor, al recuperării creanţelor pe care debitoarea le are faţă de terţele persoane, iar dacă aceste demersuri rămân fără rezultat, această împrejurare capătă relevanţă sub aspectul identificării cauzelor insolvenţei şi al verificării cu privire la existenţa persoanelor culpabile pentru aceasta şi eventual, a unor acte frauduloase întocmite în dauna creditorilor.

Verificarea obligatorie impusă de textul de lege menţionat anterior, a informaţiilor cuprinse în actele contabile, constituie premisa indispensabilă a îndeplinirii altei obligaţii impuse de lege, la 20 al. 1 lit. b), şi anume întocmirea raportului amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, şi asupra existenţei premiselor angajării răspunderii acestora, în condiţiile art. 138.

Este firesc să fie aşa, deoarece evidenţa contabilă este cea care reflectă activitatea societăţii şi starea patrimoniului ei anterior cererii de deschidere a procedurii, iar neidentificarea în fapt a elementelor de activ din această evidenţă constituie cel puţin un indiciu cu privire la fapte şi acte care pot cădea sub incidenţa prevederilor art. 138.

Pe lângă aceasta, verificarea evidenţei contabile asigură şi o altă finalitate, şi anume ducerea la îndeplinire a unei alte obligaţii prevăzute de lege în sarcina administratorului judiciar, aceea de a încasa creanţele, iar dacă este cazul, de a formula şi a susţine acţiuni în justiţie, inclusiv executarea silită a propriilor debitori ai societăţii supuse procedurii (art. 20 al. 1 lit. l din lege).

Din toate cele expuse mai sus cu privire la prerogativele administratorului judiciar, rezultă că atingerea scopului urmărit de lege, de acoperire a pasivului debitoarei aflate în insolvenţă (art. 2 din lege) are ca premisă verificarea de către acesta şi lămurirea informaţiilor din evidenţa contabilă, astfel că raportul

41

asupra cauzelor şi împrejurărilor care au condus la apariţia insolvenţei trebuie să se întemeieze pe o astfel de analiză amănunţită a situaţiei economice a debitoarei, efectuată pe baza înregistrărilor contabile, a documentelor justificative care stau la baza acestora şi a altor demersuri efectuate de administratorul judiciar, cum ar fi relaţii de la organele care ţin evidenţa diferitelor categorii de bunuri (primării, serviciul de înmatriculări, oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară).

În lipsa acestora, întocmirea sa are caracter pur formal, neputându-se considera că satisface cerinţele legii (art. 59 rap. la art. 20 al. 1 lit. b din Legea 85/2006).

(Decizia nr. 3368/R-COM 04 Septembrie 2014)

Prin cererea înregistrată la 11.10.2010, debitoarea SC C. T. SRL P., a solicitat ca prin sentinţa ce se va pronunţa în cauză să se dispună deschiderea procedurii simplificate a insolvenţei faţă de aceasta, în temeiul art.27 din Legea nr.85/2006, pentru plata debitelor în cuantum total de 34.858 lei.

În motivarea cererii a arătat că intrarea acesteia în insolvenţă s-a datorat crizei economico-financiare generalizată, astfel că nu şi-a mai putut desfăşura obiectul de activitate pentru a obţine fondurile băneşti necesare plăţii datoriilor curente.

Ca atare, întrucât obligaţiile de plată în suma menţionată, reprezintă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, cu o vechime mai mare de 30 zile, consideră că sunt îndeplinite condiţiile actului normativ precitat.

În temeiul art.11 alin.1 lit. c) din Leghea nr.85/2006 a solicitat desemnarea în calitate de lichidator judiciar a practicianului în insolvenţă L. I. IPURL – N. B.

Tribunalul Specializat Argeş, prin încheierea din 12.10.2010, a admis cererea formulată de debitoare şi, în temeiul art.32 alin.1 teza a II a din Legea nr.85/2006, a dispus deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă, ridicarea dreptului de administrare al acesteia, a numit administrator judiciar cu atribuţiile prevăzute de art.25 din lege şi un onorar de 300 lei fără TVA, a dispus notificarea hotărârii luate în vederea efectuării menţiunilor şi publicării în BPI, a fixat termene pentru depunerea declaraţiilor de creanţă, verificarea acestora şi soluţionarea eventualelor contestaţii, pentru

42

întocmirea tabelului definitiv al creanţelor, prima şedinţă a creditorilor şi termen în continuare la 04.01.2011.

Astfel, s-a constatat că debitoarea este prezumată ca fiind în încetare de plăţi, nu mai există posibilitatea acoperirii datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile, susţinându-se că sunt întrunite condiţiile art.32 alin.1 din Legea nr.85/2006.

S-a mai arătat şi faptul că debitoarea nu a formulat contestaţie la cererea introductivă în termenul prevăzut de lege.

La data de 23.12.2010, s-a depus tabelul preliminar al creanţelor, afişat la uşa instanţei, iar la data de 21.06.2011, s-a depus tabelul definitiv al creanţelor, afişat la uşa instanţei, completat la data de 02.08.2011.

Prin încheierea din 03.01.2012, judecătorul sindic a dispus înlocuirea lichidatorului judiciar cu practicianul în insolvenţă C. P. C., în temeiul art.22 alin.2 din legea insolvenţei.

La data de 07.10.2013, lichidatorul judiciar a depus raportul final şi a solicitat judecătorului sindic a face aplicarea art.131 din Legea nr.85/2006.

Ca atare, Tribunalul Specializat Argeş, prin sentinţa nr.1274/F/08.10.2013, a admis cererea lichidatorului şi în temeiul art.131 din Legea nr.85/2006, a dispus închiderea procedurii insolvenţei debitoarei şi radierea acesteia din registrul comerţului, a descărcat lichidatorul de orice îndatoriri şi responsabilităţi şi a dispus notificarea sentinţei pentru efectuarea menţiunii de radiere şi publicare în BPI, precum şi plata către lichidator a onorariului în sumă de 3.000 lei, fără TVA, din fondul de lichidare, în contul acestuia.

Pentru a se pronunţa în sensul arătat instanţa de fond a reţinut că, prin încheierea din data de 12.10.2010, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş, s-a deschis procedura simplificată de insolvenţă împotriva debitorului S.C. C. T. SRL şi a fost desemnat în calitate de lichidator judiciar practicianul SCP L. I. IPURL.

În stabilirea masei pasive la data de 23.12.2010 s-a înregistrat la tribunal tabelul preliminar de creanţe, iar la data de 21.06.2011 s-a înregistrat tabelul definitiv de creanţe.

S-a mai reţinut că prin încheierea de şedinţă din data de 03.01.2012 judecătorul sindic, din oficiu, a dispus înlocuirea lichidatorului SCP L.I. IPURL cu lichidatorul judiciar C.P.C.

Totodată, s-a constatat că potrivit raportului cauzal

43

în averea debitorului nu există bunuri mobile sau imobile şi nu au fost identificate persoane vinovate de ajungerea debitorului în stare de insolvenţă, iar lichidatorul a declarat că nu promovează o acţiune în antrenarea răspunderii patrimoniale.

Prin urmare, judecătorul sindic a apreciat întemeiată solicitarea lichidatorului judiciar de a se aplica art.131, în vederea evitării efectuării unor cheltuieli inutile în derularea procedurii de faţă, având în vedere că nici un creditor nu s-a oferit să avanseze sumele de bani necesare continuării procedurii.

Împotriva acestei sentinţe s-a formulat recurs, astfel calificat, în termen legal, de către creditoarea Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, în temeiul art.304 pct.9 Cod procedură civilă, coroborat cu art.8 din Legea nr. 85/2006.

Astfel criticile vizează motive de nelegalitate şi netemeinicie, în sensul că:

- în cauza de faţă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.131 din Legea nr.85/2006, în temeiul căruia instanţa de fond a dispus închiderea procedurii insolvenţei debitoarei.

- în mod greşit, s-a dispus închiderea procedurii de către instanţa de fond, fără a se ţine seama de principiul maximizării valorii averii debitoarei, principiu de aplicare generală şi care vizează toate stadiile procedurale, fiind în acord cu dispoziţiile art.2 din lege, în sensul că scopul procedurii este plata debitelor; în acest sens s-a susţinut că pe rolul instanţei se află în curs de soluţionare acţiunea în antrenarea răspunderii personale a foştilor administratori;

- au fost încălcate drepturile şi interesele creditorilor, prin aceea că nu s-au recuperat integral creanţele, iar descărcarea lichidatorului de orice responsabilităţi face imposibilă soluţionarea acţiunii întemeiate pe art.138 din lege.

În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei,trimiterea cauzei pentru continuarea procedurii.

Analizând sentinţa atacată, în raport de dispoziţiile art.8 din Legea nr.85/2006 şi art.304 pct.9 Cod procedură civilă, Curtea constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

În speţă, cererea formulată de debitoare a privit iniţial plata sumei de 208.898,18 lei stabilită prin tabelul

44

definitiv, completat ulterior cu suma de 7.732,28 lei, reprezentând creanţe la bugetul consolidat al statului şi diverşi furnizori, susţinându-se că societatea se află în insolvenţă, prin urmare se opinează a fi îndeplinite condiţiile Legii nr.85/2006.

După desemnarea practicianului în insolvenţă, prin Încheierea din 12.10.2010, înlocuit la data de 03.01.2012, se constată că nici unul dintre aceştia nu a întocmit raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă a debitoarei, aşa cum dispune art.59 din Legea nr.85/2006, susţinând lichidatorul desemnat iniţial că nu s-au depus documentele prevăzute de art.28 din Legea nr. 85/2006.

Or textul precitat prevede că raportul întocmit de lichidator trebuie să cuprindă referiri cu privire la încercarea identificării persoanelor prin a căror activitate s-a generat starea de insolvenţă a debitoarei şi promovarea de acţiuni în răspundere patrimonială în temeiul art.138 Legea insolvenţei .

Se mai reţine că în cauză a fost întocmit tabelul definitiv de creanţe, înregistrat la Tribunalul Specializat Argeş la 21.06.2011, în care pasivul creditorilor este în cuantum de 208.898,18 lei, la care se adaugă suma de 7.732,28 lei din tabelul completator.

În realizarea atribuţiilor sale, lichidatorul judiciar a întocmit rapoarte lunare, precizând în raportul cu nr.5 din 07.10.2013, că nu a recuperat creanţele de la debitori, că nu a identificat elemente de natură să atragă promovarea de acţiuni în antrenare răspundere şi acţiuni în anulare transferuri patrimoniale frauduloase, precum şi că nu cunoaşte date despre eventualele bunuri din averea debitoarei.

În contextul dat, Curtea a reţinut că este întemeiată critica recurentei cu privire la faptul că, din actele dosarului şi din măsurile întreprinse de administratorul judiciar, nu rezultă îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 131 din Legea 85/2006, pentru a se dispune închiderea procedurii.

Într-adevăr, potrivit art.131 alin.1 din Legea nr.85/2006 „ în orice stadiu al procedurii prevăzute de prezenta lege, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, judecătorul-sindic va da o sentinţă de închidere a procedurii, prin care se dispune şi radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat”.

Or, scopul procedurii este acela al efectuării unor demersuri necesare verificării situaţiei patrimoniale a

45

debitoarei, în vederea identificării bunurilor, al recuperării creanţelor pe care debitoarea le are faţă de terţele persoane, iar dacă aceste demersuri rămân fără rezultat, această împrejurare capătă relevanţă sub aspectul identificării cauzelor insolvenţei şi al verificării cu privire la existenţa persoanelor culpabile pentru aceasta şi eventual, a unor acte frauduloase întocmite în dauna creditorilor.

Verificarea obligatorie impusă de textul de lege menţionat anterior, a informaţiilor cuprinse în actele contabile, constituie premisa indispensabilă a îndeplinirii altei obligaţii impuse de lege, la 20 al. 1 lit. b), şi anume întocmirea raportului amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, şi asupra existenţei premiselor angajării răspunderii acestora, în condiţiile art. 138.

Este firesc să fie aşa, deoarece evidenţa contabilă este cea care reflectă activitatea societăţii şi starea patrimoniului ei anterior cererii de deschidere a procedurii, iar neidentificarea în fapt a elementelor de activ din această evidenţă constituie cel puţin un indiciu cu privire la fapte şi acte care pot cădea sub incidenţa prevederilor art. 138.

Pe lângă aceasta, verificarea evidenţei contabile asigură şi o altă finalitate, şi anume ducerea la îndeplinire a unei alte obligaţii prevăzute de lege în sarcina administratorului judiciar, aceea de a încasa creanţele, iar dacă este cazul, de a formula şi a susţine acţiuni în justiţie, inclusiv executarea silită a propriilor debitori ai societăţii supuse procedurii (art. 20 al. 1 lit. l din lege).

Din toate cele expuse mai sus cu privire la prerogativele administratorului judiciar, rezultă că atingerea scopului urmărit de lege, de acoperire a pasivului debitoarei aflate în insolvenţă (art. 2 din lege) are ca premisă verificarea de către acesta şi lămurirea informaţiilor din evidenţa contabilă, astfel că raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au condus la apariţia insolvenţei trebuie să se întemeieze pe o astfel de analiză amănunţită a situaţiei economice a debitoarei, efectuată pe baza înregistrărilor contabile, a documentelor justificative care stau la baza acestora şi a altor demersuri efectuate de administratorul judiciar, cum ar fi relaţii de la organele care ţin evidenţa diferitelor categorii de bunuri (primării, serviciul de înmatriculări, oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară).

46

În lipsa acestora, întocmirea sa are caracter pur formal, neputându-se considera că satisface cerinţele legii (art. 59 rap. la art. 20 al. 1 lit. b din Legea 85/2006).

De altfel, în cauză se constată, aşa cum s-a precizat anterior, că raportul art.59 alin.1 din lege, nu a fost întocmit, neexistând la dosar dovezi în sensul subliniat.

Lichidatorul judiciar susţine însă că nu sunt bunuri în patrimoniul debitoarei, dar fără a arăta care au fost demersurile întreprinse pentru lămurirea menţiunilor din bilanţul prescurtat întocmit la data de 31.12.2009, respectiv destinaţia sumelor respective, unde se specifică faptul că societatea deţine active circulante - stocuri - în cuantum de 129.434 lei, creanţe în cuantum de 69.297 lei, precum şi active circulante în cuantum de 204.146 lei.

Or, potrivit atribuţiilor exprese date prin art.25 din Legea nr.85/2006, acesta trebuia să depună toate diligenţele transformării bunurilor din patrimoniul debitoarei în lichidităţi pentru plata cel puţin parţială a creanţelor sau a celor de procedură.

În speţa de faţă se constată, aşadar, contradicţie între înscrisurile şi afirmaţiile lichidatorului judiciar, care a apreciat, dar fără temei legal şi fără existenţa hotărârii adunării creditorilor, că se impune închiderea procedurii în lipsa documentelor care să justifice luarea acestei măsuri, ţinând cont de faptul că nu s-a dovedit valorificarea tuturor bunurilor din averea debitoarei şi distribuirea către creditori a sumelor obţinute. Se constată, aşadar că aceste contradicţii nu au fost supuse verificării de către judecătorul sindic.

În plus, s-a dispus închiderea procedurii la un termen ce nu respectă prevederea art.129 din Legea insolvenţei, care să dea posibilitatea creditoarei să-şi exprime punctul de vedere cu privire la propunerea de închidere a procedurii şi nici nu s-a dovedit că aceasta a refuzat să avanseze sume de bani necesare continuării procedurii.

Faţă de considerentele expuse, Curtea de Apel Piteşti, în temeiul art.312 alin.1 şi 3 Cod procedură civilă coroborat cu dispoziţiile Legii nr.85/2006, a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond în vederea continuării procedurii.

CONTENCIOS

3. Depăşirea limitelor învestirii instanţei în raport de principiul disponibilităţii.

47

Art. 129 alin.6 din Codul de procedură civilă

Ca atare, depăşindu-se limitele învestirii instanţei în raport de principiul disponibilităţii şi de prevederile art.129 alin.6 din Codul de procedură civilă anterior, aplicabil în cauză faţă de data sesizării instanţei, se impune admiterea recursului, cu consecinţa modificării sentinţei în sensul analizării exclusiv a cererii de suspendare a executării actelor administrative.

În acest context, recursul formulat de reclamant justifică cerinţa interesului, soluţia de respingere a acţiunii în fond fiind defavorabilă reclamantului.

(Decizia nr. 3314/R-CONT/ 04 Septembrie 2014)

Prin acţiunea înregistrată la data de 10.09.2012, reclamantul C.M. a chemat în judecată pe pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Argeş, solicitând anularea dispoziţiei nr. ***/*** emisă de acesta, precum şi a deciziei de imputare nr. ***/***. Totodată, a solicitat suspendarea executării actelor administrative menţionate, până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii în anulare.

Prin sentinţa civilă nr. 4515/1 noiembrie 2013, Tribunalul Argeş a respins acţiunea şi cererea de suspendare formulate de reclamant.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin decizia contestată, reclamantului i s-a comunicat că a fost retrogradat din funcţia de ofiţer I, modificându-se dispoziţia prin care a fost numit ofiţer principal I, precum şi faptul că urmează să restituie sumele încasate necuvenit cu titlu de salariu.

Din înscrisurile depuse la dosar, prima instanţă a reţinut că reclamantul a beneficiat de o promovare într-o funcţie prevăzută cu grad profesional cu 4 trepte mai mare decât gradul profesional deţinut, fiind încălcate în acest sens disp.art.22 alin.4 din Legea 360/2002, în sensul că a ocupat funcţia de ofiţer principal II şi nu pe cea de ofiţer principal I.

A reţinut tribunalul că, în urma acestei situaţii, prin actele administrative contestate, s-a revenit în parte la dispoziţia de promovare, în sensul încadrării în dispoziţiile art.22 alin.4 din Legea 360/2002, conform cărora poliţiştii se încadrează în funcţie de execuţie prevăzute în ştatele de funcţionare, cu grade profesionale egale sau mai mari cu cel mult 3 trepte faţă de cele pe care le au. Conform art.24 alin.1

48

din OG 121/1998, răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse instituţiilor publice prevăzute la art.2 din acelaşi act normativ, poate fi stabilită numai în cazul în care acestea au fost constatate în cel mult 3 ani de la data producerii lor. Obligarea la restituirea sumelor încasate fără drept, se poate face numai în cazurile în care paguba a fost constatată în cel mult un an de la data primirii sumelor nedatorate.

În privinţa perioadei ce a depăşit un an de la data încasării de către reclamant a drepturilor de natură salarială, din procesul verbal de cercetare administrativă tribunalul a reţinut că sumele încasate în această perioadă au fost scăzute din cuantumul sumei imputate.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul C. M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivare se arată că instanţa a soluţionat şi acţiunea pe fond, deşi nu a fost învestită cu o asemenea cerere, acţiunea în anulare a aceleiaşi dispoziţii fiind înregistrată separat, constituind obiectul dosarului nr. 21832/109/2012 al Tribunalului Argeş.

Într-o altă critică se susţine că instanţa nu a motivat respingerea cererii de suspendare a dispoziţiei emisă de şeful I.P.J. Argeş, referindu-se exclusiv la fondul cauzei.

Se arată că s-au solicitat relaţii de la intimată pentru consultarea H.G. nr.0154/3.03.2010 şi OMAI nr. I/0520/7.04.2010, urmând ca instanţa să analizeze dacă prin cele două reglementări se anulează deciziile de promovare emise anterior şi dacă se pierd drepturile obţinute în urma promovării.

Tribunalul sau instituţiile abilitate nu au eliberat autorizarea în vederea analizării înscrisurilor secrete, instanţa constatând că se află în imposibilitate de a administra proba.

Se susţine că sunt îndeplinite cerinţele art.14 din Legea nr.554/2004 în vederea suspendării executării dispoziţiei nr.***/*** şi a deciziei de imputare nr. ***/*** emisă de IPJ Argeş.

Se susţine că urmare a reţinerilor lunare, este pus în imposibilitate de a-şi întreţine familia şi de a achita creditele la bancă în condiţiile în care are un copil minor, rata fiind considerabilă.

La 1.02.2010, în urma susţinerii examenului a fost promovat în funcţia de ofiţer principal II, fiind emisă dispoziţia nr. ***/***, însă la 3.03.2010 a apărut H.G. nr.0154, secretă, în

49

baza căreia a fost emis OMAI nr. I/0520/7.04.2010, secret, prin care s-au modificat gradele profesionale corespunzătoare funcţiilor valabile anterior.

Actele normative la care se referă intimata nu au putut fi verificate şi nu au fost aduse la cunoştinţa petentului, iar la data promovării efective nu existau.

Pe de altă parte, reclamantul nu are nicio culpă în provocarea pagubei reţinută de pârâţi, pentru perioada 1.02.2010-31.12.2010 fiind exonerat de la plata pagubei.

Sunt învederate prevederile art.2 din O.G. nr.121/1998, care se referă la vina militarilor în legătură cu îndeplinirea serviciilor sau a atribuţiilor de serviciu, condiţie care nu este îndeplinită în cauză.

Se învederează jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie într-o speţă similară-decizia nr. 1658/20.03.2007.

IPJ Argeş a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, actele atacate fiind întocmite în conformitate cu legea, condiţiile punctului 7 din IMAI nr. 830/1999 fiind îndeplinite, prevederea invocată neraportându-se la existenţa vinovăţiei.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor invocate, Curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente.

Prealabil, sub aspectul învestirii instanţei de judecată, se constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la 10.09.2012, reclamantul a solicitat suspendarea executării dispoziţiei nr. ***/*** şi a deciziei de imputare nr. ***/***, în contradictoriu cu IPJ Argeş.

Cererea de anulare a acestor acte administrative a constituit obiectul unui dosar distinct cu nr. 21832/109/2012.

În cauza de faţă, însă, tribunalul a analizat fondul litigiului dedus judecăţii, iar în dispozitivul sentinţei atacate, a respins cererea de anulare a actelor deduse judecăţii, precum şi cererea de suspendare, deşi nu a fost învestit cu primul capăt de cerere.

Ca atare, depăşindu-se limitele învestirii instanţei în raport de principiul disponibilităţii şi de prevederile art.129 alin.6 din Codul de procedură civilă anterior, aplicabil în cauză faţă de data sesizării instanţei, se impune admiterea recursului, cu consecinţa modificării sentinţei în sensul analizării exclusiv a cererii de suspendare a executării actelor administrative.

În acest context, recursul formulat de reclamant justifică cerinţa interesului, soluţia de respingere a acţiunii în

50

fond fiind defavorabilă reclamantului.În ce priveşte suspendarea executării celor două

acte administrative atacate, Curtea constată că în cauză nu s-a dovedit concret executarea acestora, în condiţiile în care în cererea de chemare în judecată, reclamantul arată că dacă s-ar executa, s-ar produce un prejudiciu material, viitor şi previzibil, iar din întâmpinarea formulată de I.P.J. Argeş, rezultă că nu s-a procedat la reţinerea sumei, astfel cum se susţine în acţiune, instituţia urmând să pună în executare decizia de imputare, ulterior.

Pe de altă parte, Curtea constată că în dosarul nr. 21832/109/2012, prin decizia nr. 3193/1.09.2014, Curtea de Apel Piteşti a admis recursul declarat de reclamantul C. M., împotriva sentinţei nr. 130/17.01.2014, pronunţată de Tribunalul Argeş - Secţia civilă, Complet specializat contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. 21832/109/2012, a modificat sentinţa, a admis în parte acţiunea, în sensul anulării în parte a Dispoziţiei nr. ***/*** a Şefului I.P.J. - Argeş şi a Deciziei de imputare nr.***/*** a I.P.J. Argeş cu consecinţa exonerării reclamantului de la plata sumei de 1988 lei.

În contextul în care fondul pricinii a fost soluţionat definitiv şi irevocabil de către instanţele judecătoreşti, printr-o decizie favorabilă reclamantului, cererea de suspendare a executării actelor administrative atacate, care nu au fost puse în executare, apare ca lipsită de obiect, urmând a fi respinsă ca atare.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea de Apel Piteşti a admis recursul şi a modificat sentinţa, în sensul că a respins cererea de suspendare, ca rămasă fără obiect.

4. Licitaţia electronică ca etapă finală a unei proceduri de licitaţie deschisă. Elementele care pot forma obiectul unor contestaţii la finalul respectivei etape.

Art. 165 alin.1şi 2 din OUG nr.34/2006Art. 167 alin.1 lit. a) din OUG nr.34/2006

Potrivit art.167 alin.1 lit. a) din OUG nr.34/2006, forma în vigoare la data iniţierii procedurii de achiziţie în discuţie în speţă, dar şi la data emiterii deciziei CNSC contestată astăzi, în cadrul licitaţiei electronice, procesul repetitiv de ofertare se referă numai la preţuri,

51

în cazul în care criteriul de atribuire este preţul cel mai scăzut.

Potrivit art.165 alin.1 şi 2 din acelaşi act normativ, înainte de lansarea unei licitaţii electronice, autoritatea contractantă are obligaţia de a realiza o evaluare iniţială integrală a ofertelor, în conformitate cu criteriul de atribuire stabilit în documentaţia de atribuire. Autoritatea contractantă are obligaţia de a invita toţi ofertanţii care au depus oferte admisibile să prezinte preţuri noi şi/sau, după caz, valori noi ale elementelor ofertei.

Prin urmare, dispoziţia legii este în sensul că în momentul în care trece la etapa de licitaţie electronică, ca etapă finală a unei proceduri de licitaţie deschisă, autoritatea contractantă va fi verificat deja conformitatea ofertelor ce i-au fost prezentate cu documentaţia de atribuire şi va fi stabilit că cele indicate la etapa finală a procedurii sunt acceptabile şi conforme.

Cum în etapa finală singurul element vizat de schimbări este preţul, este evident că la finalul respectivei etape contestaţiile pot viza exclusiv acest element, iar nu şi alte elemente ale ofertelor.

(Decizia nr. 3384/R-CONT/05 septembrie 2014)

Prin plângerea înregistrată la această instanţă la data de 27.06.2014 sub nr.681/46/2014, reclamanta A.I.W. SRL – SC U.G. SA, prin liderul asocierii SC I.W. SRL a chemat în judecată pe pârâţii Spitalul Judeţean de Urgenţă Vâlcea, în calitate de autoritate contractantă, şi SC RSC, în calitate de ofertant declarat câştigător, solicitând instanţei Curţii de Apel Piteşti să modifice în tot decizia nr.1784/C11/2010/16.06.2014 pronunţată de Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor (CNSC), în sensul admiterii contestaţiei, anulării deciziei autorităţii contractante privind declararea ca necâştigătoare a ofertei reclamantei, anulării deciziei de stabilire drept câştigătoare a ofertei SC RSC SRL, deşi trebuia declarată inacceptabilă şi neconformă, anulării raportului procedurii şi obligării autorităţii contractante la stabilirea ofertantului câştigător cu respectarea strictă a legii şi a documentaţiei de atribuire.

Reclamanta a solicitat instanţei să dispună suspendarea procedurii de atribuire a contractului de achiziţie publică până la soluţionarea irevocabilă a plângerii, precum şi

52

să admită excepţia lipsei calităţii procesuale active a intervenientei SC RSC SRL.

În motivarea plângerii reclamanta a criticat decizia CNSC atât prin prisma unor excepţii procesuale, cât şi pe fond.

Astfel, s-a arătat că în mod greşit CNSC a apreciat că intervenienta SC RSC SRL are calitate procesuală activă. În realitate, aceasta a formulat în nume propriu o cerere de intervenţie principală, iar nu în calitate de lider al A. SC RSC SRL – AABC SRL – TNS SRL.

În mod greşit a considerat CNSC că, dispunând recalificarea cererii de intervenţie principală formulată de SC RSC SRL în cerere de intervenţie accesorie, nu mai este incidentă excepţia lipsei calităţii procesuale active a intervenientei. Recalificând respectiva cerere, CNSC a creat o aparenţă de legalitate a acesteia în raport de dispoziţiile art.61 alin.2 şi art.62 alin.1 din Noul Cod de procedură civilă.

De asemenea, în mod greşit a reţinut CNSC că intervenienta SC RSC SRL are calitate de reprezentant al asocierii susmenţionate. Depunerea de către intervenientă a celor două împuterniciri, parte a documentaţiei sale de calificare, nu complineşte deficienţele semnalate de reclamantă şi nu scuteşte CNSC de soluţionarea excepţiilor invocate de aceasta, având în vedere şi dispoziţiile art.278 alin.1 din OUG nr.34/2006.

Pe fond, referitor la cerinţa prevăzută în fişa de date a achiziţiei la capitolul III.2.3.a) „Capacitatea tehnică şi/sau profesională” pentru poziţia expert analist reclamanta a arătat că autoritatea contractantă a solicitat în mod repetat (la 22.01.2014 şi la 25.02.2014) clarificări cu privire la indicarea în cadrul ofertei asocierii SC RSC SRL – ABC SRL – TNS SRL sau prezentarea pentru expertul N.R. a unor documente din care să rezulte cunoştinţe privind utilizarea limbaj de modelare standardizat, dovedite prin certificate/diplome în domeniu.

În condiţiile în care la prima solicitare de clarificări nu a primit un răspuns concludent, autoritatea contractantă nu trebuia să solicite noi clarificări cu privire la acelaşi aspect, pentru a nu încălca în acest fel principiile tratamentului egal şi nediscriminării. Autoritatea contractantă era obligată să aplice dispoz.art.79 alin.1 din HG nr.925/2006 şi să respingă oferta asocierii respective ca neconformă, odată ce a constatat că răspunsul primit la prima solicitare de clarificări nu este concludent.

53

CNSC a reţinut în cuprinsul deciziei sale că documentul solicitat de autoritatea contractantă exista în cadrul documentelor de calificare depuse iniţial, fiind doar retransmis autorităţii contractante, însă afirmaţia nu este susţinută de niciun document. Dimpotrivă, poziţia autorităţii contractante de a repeta solicitarea de clarificări dovedeşte că documentul nu a fost concludent.

Referitor la neconformitatea propunerii tehnice cu cerinţele caietului de sarcini reclamanta a arătat că în mod greşit a reţinut CNSC că sesiunea demonstrativă este dovada deplină a conformităţii ofertei Asocierii SC RSC SRL – ABC SRL – TNS SRL cu cerinţele caietului de sarcini. Respectiva sesiune demonstrativă are doar rol practic şi nu este de natură să înlăture lipsurile ofertei respective. De altfel, chiar CNSC reţine că sesiunea demonstrativă completează şi clarifică oferta din punct de vedere al respectării cerinţelor caietului de sarcini.

În realitate, oferta asocierii declarate câştigătoare nu respectă caietul de sarcini pentru că, deşi declară că echipamentul ofertat Checkpoint UTM-1-Model dispozitiv 276 este de ultimă generaţie, din dovezi emanate de la furnizorul echipamentului rezultă că produsul, a cărui vânzare s-a încheiat în luna septembrie 2012, beneficiază de suport tehnic doar până la data de 01.04.2015 şi de suport doar până la data de 01.04.2017. În aceste condiţii ofertantul nu poate împlini cerinţa de a asigura mentenanţa rezultatelor proiectului pentru o perioadă de cel puţin 5 ani după implementarea acestuia, deci până la finele anului 2019.

De asemenea, asocierea declarată câştigătoare şi-a modificat propunerea tehnică în urma răspunsurilor date la clarificările solicitate de autoritatea contractantă. Astfel, deşi iniţial a indicat folosirea pentru partea software doar a aplicaţiei SII Hipocrate, din capturile de ecran ce au putut fi realizate de pe răspunsul la toate solicitările de clarificări rezultă că asocierea a folosit şi aplicaţia H3 Concept. Niciuna din cele două aplicaţii nu au fost prezentate în justificarea de preţ şi nici în formularul de ofertă, iar aceste aspecte nu au fost analizate de CNSC.

Relativ la justificarea preţului aparent neobişnuit de scăzut, autoritatea contractantă nu a făcut aplicarea art.202 alin.2 din OUG nr.34/2006 şi art.36 alin.1 lit.f) şi art.361 din HG nr.925/2006, iar asocierea câştigătoare nu a dovedit modalitatea de constituire a ofertei sale, fundamentarea economică a modului de formare a preţului, prezentarea

54

preţurilor de achiziţie pentru fiecare echipament ofertat, originalitatea ofertei, respectarea dispoziţiilor privind protecţia muncii. Nu pot fi avute în vedere susţinerile privitoare la reducerea cheltuielilor cu deplasările, întrucât soluţiile pot fi propuse prin intermediul internetului, întrucât implementarea soluţiei propuse este o condiţie asumată prin participarea la licitaţie.

Intimatul Spitalul Judeţean de Urgenţă Vâlcea a depus întâmpinare solicitând respingerea plângerii ca neîntemeiată şi arătând, în esenţă, că oferta câştigătoare are preţul cel mai scăzut şi că aceasta corespunde tuturor cerinţelor din documentaţia de atribuire.

Prin plângerea înregistrată la această instanţă la data de 27.06.2014 sub nr.693/46/2014, reclamanta A SC IW SRL – SC UG SA, prin liderul asocierii SC IW SRL a chemat în judecată pe pârâţii Spitalul Judeţean de Urgenţă Vâlcea, în calitate de autoritate contractantă, şi SC RSC, în calitate de ofertant declarat câştigător, solicitând instanţei Curţii de Apel Piteşti să modifice în tot decizia nr.1784/C11/2010/16.06.2014 pronunţată de Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor (CNSC), pentru aceleaşi motive arătate în plângerea anterior prezentată.

Pârâta A SC RSC SRL – AQBC SRL – TNS SRL a depus întâmpinare solicitând respingerea plângerii ca neîntemeiată în principal pentru tardivitatea contestaţiei referitoare la oferta tehnică în raport de momentul (23.04.2014) la care reclamanta a cunoscut numărul de ofertanţi participanţi la etapa de licitaţie electronică.

Intimata a invocat excepţia de litispendenţă.La data de 06.08.2012 instanţa a admis excepţia

respectivă şi, în temeiul art.138 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (NCPC) a reunit cauza nr.693/46/2014 la cauza nr.681/46/2014.

Examinând decizia CNSC prin prisma criticilor invocate de reclamantă, dar şi a apărărilor pârâtelor, Curtea constată că plângerea nu este fondată.

Prin decizia CNSC contestată în speţă s-a dispus admiterea în principiu a cererii de intervenţie accesorie formulată de SC RSC SRL în sprijinul autorităţii contractante Spitalul Judeţean de Urgenţă Vâlcea şi a fost introdusă în cauză intervenienta.

A fost respinsă ca nefondată contestaţia formulată de SC IW SRL împotriva adresei nr.***/2014, reprezentând comunicarea rezultatului procedurii de atribuire prin licitaţie

55

deschisă cu etapă finală de licitaţie electronică a contractului de furnizare având ca obiect „Implementarea soluţiilor de e-sănătate în cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă Vâlcea”.

A fost admisă cererea de intervenţie accesorie formulată de SC RSC SRL în sprijinul autorităţii contractante Spitalul Judeţean de Urgenţă Vâlcea şi s-a dispus continuarea procedurii de achiziţie publică.

În motivarea deciziei s-a reţinut, în ce priveşte cererea de intervenţie formulată de SC RSC SRL – lider al A. SC RSC SRL – ABC SRL – TNS SRL -, că, deşi aceasta a fost intitulată cerere de intervenţie principală, ea are caracterul unei cereri de intervenţie accesorie, întrucât sprijină apărările autorităţii contractante în sensul menţinerii actualei finalităţi a procedurii faţă de oferta intervenientei. Ca atare CNSC a calificat respectiva cerere ca fiind una de intervenţie accesorie şi a constatat că îndeplineşte cerinţele impuse de art.61 alin.1 şi 3 Cod procedură civilă, pentru a fi admisă în principiu.

Cu privire la fondul contestaţiei CNSC a reţinut următoarele: asocierea declarată câştigătoare a răspuns în termen la solicitările de clarificări emise de autoritatea contractantă cu privire la calificarea expertului N.R., iar răspunsul a fost considerat concludent de către autoritatea contractantă; asocierea contestatoare nu a prezentat dovezi concrete, din care să rezulte că documentele prezentate de asocierea câştigătoare nu dovedesc îndeplinirea cerinţei în cauză; documentul referitor la expertul N.R. există în cadrul documentelor de calificare depuse iniţial, în răspunsul de clarificări fiind retransmis autorităţii contractante; în ce priveşte propunerea tehnică, autoritatea contractantă a solicitat clarificări asocierii declarate câştigătoare şi a verificat corespondenţa ofertei acesteia cu cerinţele caietului de sarcini în cadrul sesiunii demonstrative din data de 10.04.2014, rezultatul confirmând conformitatea ofertei cu respectivele cerinţe; cât priveşte propunerea financiară, asocierea contestatoare nu prezintă elemente concrete din care să rezulte că preţul ofertat este prea mic în raport cu cerinţele caietului de sarcini, ci se limitează la consideraţii şi aprecieri generale cu privire la evaluare de către autoritatea contractantă a răspunsului ofertantului câştigător de justificare a preţului; asocierea contestatoare prezintă trunchiat prevederile legale incidente şi nu are în vedere că în preţul ofertat nu au relevanţă caracteristicile tehnice ale echipamentelor şi nivelul de experienţă al personalului cheie

56

implicat în realizarea proiectului câtă vreme acestea îndeplinesc cerinţele minime din documentaţia de atribuire.

CNSC a concluzionat că nu există suficiente elemente din care să rezulte necesitatea reevaluării ofertelor şi că autoritatea contractantă a desfăşurat procedura în mod legal, în virtutea principiului asumării răspunderii.

Curtea a reţinut, în ce priveşte cererea de intervenţie, că în mod corect, în acord cu dispoziţiile art.61 alin.3 şi art.63 NCPC, a considerat CNSC că aceasta are caracterul unei intervenţii accesorii, de vreme ce sprijină apărările autorităţii contractante şi urmăreşte respingerea contestaţiei formulate de A. SC I W SRL – SC U G SA. Chiar dacă interesul este propriu intervenientei (ceea ce justifică din punct de vedere legal participarea la procedura de soluţionare a contestaţiei), apărările sunt menite să consolideze poziţia pârâtei autoritatea contractantă în faţa susţinerilor reclamantei în scopul respingerii contestaţiei acesteia din urmă. Spre deosebire de intervenţia principală, al cărei scop este ca intervenientul să câştige pentru sine obiectul litigiului, invocând nu doar un interes propriu, ci şi un drept subiectiv propriu faţă de reclamant şi pârât, intervenţia accesorie are drept scop respingerea sau admiterea , după caz, a cererii formulate de reclamant.

Cât priveşte calitatea procesuală activă a intervenientei SC RSC SRL, precum şi calitatea de reprezentant a acesteia pentru A. SC RSC SRL – ABC – TNS SRL, chiar dacă respectivele excepţii nu au fost soluţionate de către CNSC, Curtea constată că ele nu sunt fondate, motiv pentru care legalitatea deciziei CNSC nu este afectată.

Astfel, se constată că intervenienta a formulat cererea de intervenţie invocând iniţial calitatea sa de ofertant declarat câştigător în procedură şi fără să facă referire la membrii asocierii din care face parte. Ulterior, însă, intervenienta a depus la dosar o completare a cererii de intervenţie, invocând calitatea sa de lider al A. SC RSC SRL – ABC – TNS SRL şi depunând în acest sens împuternicirile emise de partenerii de asociere la data de 13.01.2014. Împrejurarea că în cererea de intervenţie nu a fost indicată de la început calitatea de lider al intervenientei pentru asociere nu afectează valabilitatea cererii a cărei menire este satisfacerea intereselor asocierii, de vreme ce oferta a fost prezentată de asociere. Chiar dacă CNSC a soluţionat cererea de intervenţie prin raportare la SC RSC SRL, a reţinut calitatea acesteia de lider al asocierii. Din înscrisurile

57

prezentate de intervenientă rezultă că membrii asocierii au fost de acord dintru început cu demersuri ca cel în discuţie astăzi, realizat de intervenientă, de vreme ce, anterior, la depunerea ofertelor, au emis împuterniciri pentru aceasta în sensul realizării oricărui demers procedural necesar pentru susţinerea intereselor asocierii.

Ca atare, intervenienta, ca lider al asocierii, are calitate procesuală activă într-o cerere de intervenţie accesorie şi justifică un interes legitim în soluţionarea contestaţiei de către CNSC, având în vedere că este participant în cadrul procedurii de atribuire derulată de autoritatea contractantă şi este cea a cărei ofertă, comună cu alţi parteneri care i-au delegat reprezentarea, a fost contestată de către reclamantă în faţa CNSC.

Pe fond, se reţine că autoritatea contractantă Spitalul Judeţean de Urgenţă Vâlcea a derulat procedura de atribuire prin licitaţie deschisă, cu etapă finală de licitaţie electronică, folosind drept criteriu de atribuire „preţul cel mai scăzut”.

Potrivit art.167 alin.1 lit. a) din OUG nr.34/2006, forma în vigoare la data iniţierii procedurii de achiziţie în discuţie în speţă, dar şi la data emiterii deciziei CNSC contestată astăzi, în cadrul licitaţiei electronice, procesul repetitiv de ofertare se referă numai la preţuri, în cazul în care criteriul de atribuire este preţul cel mai scăzut.

Potrivit art.165 alin.1 şi 2 din acelaşi act normativ, înainte de lansarea unei licitaţii electronice, autoritatea contractantă are obligaţia de a realiza o evaluare iniţială integrală a ofertelor, în conformitate cu criteriul de atribuire stabilit în documentaţia de atribuire. Autoritatea contractantă are obligaţia de a invita toţi ofertanţii care au depus oferte admisibile să prezinte preţuri noi şi/sau, după caz, valori noi ale elementelor ofertei.

Prin urmare, dispoziţia legii este în sensul că în momentul în care trece la etapa de licitaţie electronică, ca etapă finală a unei proceduri de licitaţie deschisă, autoritatea contractantă va fi verificat deja conformitatea ofertelor ce i-au fost prezentate cu documentaţia de atribuire şi va fi stabilit că cele indicate la etapa finală a procedurii sunt acceptabile şi conforme.

Cum în etapa finală singurul element vizat de schimbări este preţul, este evident că la finalul respectivei etape contestaţiile pot viza exclusiv acest element, iar nu şi alte elemente ale ofertelor.

58

Cu alte cuvinte, din momentul în care asocierea reclamantă a cunoscut că oferta sa nu este singura admisă şi că la etapa finală a licitaţiei este invitat şi un alt ofertant, avea posibilitatea de a contesta măsura adoptată de autoritatea contractantă în conformitate cu art. 255 alin. 1- 3 şi art. 2562

din OUG nr. 34/2006 şi de a aduce în discuţie neîndeplinirea cerinţelor documentaţiei de atribuire de către cealaltă ofertă, pretins apreciată favorabil de autoritatea contractantă în mod nelegal.

La respectivul moment pentru reclamantă s-a născut interesul legitim de a contesta oferta concurentă, inclusiv sub aspectul propunerii tehnice a acesteia, iar dreptul de a obţine înlăturarea din procedură a ofertei inacceptabile sau neconforme putea fi exercitat în termenul legal impus de art. 2562 sus invocat.

Nu este permis ca la finalul etapei licitaţiei electronice un ofertant să invoce inadmisibilitatea ori neconformitatea ofertei câştigătoare pentru neîndeplinirea unor cerinţe de calificare ori pentru necorespunderea ofertei tehnice cu caietul de sarcini ori chiar a ofertei financiare cu documentaţia de atribuire, de vreme ce a avut posibilitatea legală de a cunoaşte dosarul achiziţiei şi, implicit, conţinutul ofertei respective (dosarul de achiziţie având caracter de document public, potrivit art. 215 din OUG nr. 34/2006, cu excepţia părţilor confidenţiale ale ofertei, în măsura în care ofertantul nu îşi dă acordul), şi de a contesta aspectele respective după ce autoritatea contractantă a evaluat-o şi a decis că este admisibilă şi conformă anterior derulării licitaţiei electronice.

Aspectele invocate în contestaţia şi în plângerea din speţă vizează neîndeplinirea de către oferta declarată câştigătoare a unor cerinţe de calificare referitoare la cunoştinţele expertului N.R., cerinţe verificate de autoritatea contractantă anterior începerii procedurii finale de licitaţiei electronică. Similar, aspectele ce vizează neîndeplinirea de către oferta declarată câştigătoare a unor prescripţii tehnice impuse prin caietul de sarcini au fost verificate anterior trecerii la etapa finală, cu consecinţa considerării ofertei respective ca fiind conformă cu documentaţia de atribuire.

Or, în condiţiile în care autoritatea contractantă a decis că ofertele sunt admisibile şi conforme la un anumit moment, orice contestaţii cu privire la aspectele verificate de autoritatea contractantă raportat la respectivul moment trebuie formulate în termenul legal de la data la care

59

ofertantul interesat cunoaşte soluţia adoptată de autoritatea contractantă (chiar nematerializată într-un document, întrucât art. 255 alin. 3 din OUG nr. 34/2006 nu restrânge sfera actului autorităţii contractante la înscrisuri), iar nu ulterior, după parcurgerea altor paşi ai procedurii şi evaluarea altor aspecte ale ofertelor, în considerarea cărora se adoptă o anumită soluţie.

În concret, în speţă, reclamanta trebuia să formuleze contestaţie în termenul legal de 10 zile începând cu ziua următoare luării la cunoştinţă de existenţa procesului verbal de evaluare nr. ***/2014, prin care oferta A. SC RSC SRL – ABC – TNS SRL a fost acceptată şi considerată conformă (cel mai târziu la data la care reclamanta a fost invitată să participe la licitaţia electronică din 22.04.2014). Or reclamanta a formulat contestaţia tardiv, la 22.05.2014.

Cât priveşte criticile aduse propunerii financiare din oferta câştigătoare, Curtea constată că acestea vizează practic tot aspecte evaluate anterior etapei licitaţiei electronice şi în strânsă legătură cu aspectele ale propunerii tehnice. Ca atare, sunt incidente aserţiunile anterioare referitoare la tardivitatea contestaţiei.

Concluzionând în sensul că măsurile şi soluţiile adoptate de autoritatea contractantă pot fi contestate în termenul legal din momentul în care sunt cunoscute de către cel interesat, iar nu ulterior, după adoptarea unei alte soluţii, chiar dacă aceasta este determinată de soluţiile anterioare necontestate, Curtea a reţinut apărările pârâtei A. SC RSC SRL – ABC – TNS SRL şi a constatat că decizia CNSC este legală şi temeinică, iar în temeiul art. 285 din OUG nr.34/2006 a respins ca nefondată plângerea formulată de reclamantă împotriva deciziei nr. 1784/C11/2010 din 16 iunie 2014 pronunţată de Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor.

5. Noţiunea de act administrativ. Respingerea ca inadmisibile a cererilor formulate în contencios administrativ care nu au ca obiect un act administrativ, aşa cum este acesta definit de Legea nr. 554/2004.

Art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004Art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004

Art. 52 alin. (1) din Constituţia României, revizuită Art. 126 alin. (6) din Constituţia României, revizuită

Decizia Curţii Constituţionale nr. 137/1994

60

Contenciosul administrativ este definit de art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 ca fiind „activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim”.

În acelaşi sens trebuie menţionate şi prevederile art. 126 alin. (6) din Constituţia României, revizuită, în acord cu care „controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar”.

În sensul prevederilor constituţionale mai sus menţionate sunt şi prevederile art. 52 alin. (1) din Constituţia României, revizuită, potrivit cărora „Persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei”. Decizia Curţii Constituţionale nr. 137/1994 a stabilit că „este de reţinut că în Constituţie sunt consacrate două instituţii tradiţionale ale dreptului administrativ, denumite în doctrină contenciosul administrativ şi tutela administrativă. Instituţia contenciosului administrativ cuprinde ansamblul de reguli ale exercitării de către persoanele vătămate a unei acţiuni directe, în faţa instanţelor judecătoreşti competente, împotriva unui act administrativ apreciat a fi ilegal sau, după caz, împotriva refuzului unei autorităţi publice de a soluţiona o cerere în termenul prevăzut de lege. În acest fel, instituţia contenciosului administrativ apare ca fiind o garanţie a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor împotriva eventualelor abuzuri ale autorităţilor publice.

Este de subliniat de asemenea că potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, dreptul comun în

61

materia contenciosului administrativ şi fiscal, legalitatea operaţiunilor administrative poate fi supusă controlului instanţei specializate numai odată cu actul administrativ pe care l-au precedat, contestarea lor separată fiind inadmisibilă. Această soluţie aleasă de legiuitor nu contravine liberului acces la justiţie, pentru că, potrivit principiilor cristalizate în jurisprudenţa contenciosului constituţional român şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu aduce atingere substanţei acestui drept, statele dispunând de o marjă de apreciere în instituirea condiţiilor şi limitelor exercitării dreptului la acţiune (în acelaşi sens: ICCJ, s.cont.adm., dec.nr.5307/2010, www.legalis.ro).

În ceea ce priveşte dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică într-un drept sau într-un interes legitim de a se adresa instanţei de contencios administrativ, art. 52 alin. (2) din Constituţia României prevede că limitele şi condiţiile exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică, actul normativ adoptat în acest sens fiind, în prezent, Legea nr. 554/2004.

Conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ este acel act unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică în vederea executării sau a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative în sensul acestei legi şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice sau achiziţiile publice.

Cererile formulate în contencios administrativ care nu au ca obiect un act administrativ, aşa cum este acesta definit de Legea nr. 554/2004, urmează a fi respinse ca inadmisibile.

(Decizia nr. 3387/R-CONT/ 08 Septembrie 2014 )

Prin cererea înregistrată sub nr.8308/90/2012 reclamantul R.D.B., a chemat în judecată Ministerul Educaţiei si Cercetării Tineretului si Sportului pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa sa se dispună, obligarea paratului la recunoaşterea diplomei de licenţa seria ***, nr. ***, emisă de

62

Universitatea Spiru Haret şi obligarea paratului la plata cheltuielilor de judecata, conform art. 274 Cp.c.. Ulterior, reclamantul a completat cererea de chemare în judecată în sensul de a fi anulate adresele ***/2012 şi ***/2013.

În motivarea cererii s-a arătat de către reclamant că este absolvent al Universităţii Spiru Haret, Facultatea de Sociologie-Psihologie, specializarea Psihologie, promoţia 2008, forma de învăţământ ID, a susţinut si promovat Examenul de licenţa in sesiunea iulie obţinând Titlul de Licenţiat in Psihologie şi s-a eliberat diploma de licenţa seria ***, nr. ***. A cerut reclamantul să-i fie eliberat un act oficial din partea paratului Ministerului Educaţiei si Cercetării Tineretului si Sportului prin care recunoaşte in mod echivoc diploma menţionata, întrucât aceasta poarta timbru sec din partea instituţiei Ministerului Educaţiei si Cercetării Tineretului si Sportului. S-a mai apreciat de către reclamant că prin art. 2, art. 3 si art. 4 din OUG 10/2009, s-a produs o incălcare flagranta a drepturilor unui număr mare de absolvenţi, care risca sa fie excluşi din cariere, viata sociala si au fost stigmatizaţi de aceste decizii abuzive ale conducerii MECTS, respectiv ale doamnei foste ministru E. A., si a metodologiei aprobate de dl. D. F., actual ministru, prin Ordinul nr.4235/2010, decizii care au trecut peste posibilităţile legale oferite de lege. S-a mai considerat că O.U.G. nr.10/2009, prin articolele mai sus menţionate, reprezintă un act administrativ nelegal, emis cu exces de putere, ce depăşeşte marja de apreciere a autorităţii publice si încalcă grav drepturile si interesele legitime ale absolvenţilor USH.

În drept au fost invocate dispoziţiile Legii învăţământului nr 1/2011, art. 15 alin. 2 din Constituţia României

La data de 19.09.2013 pârâtul Ministerul Educaţiei Naţionale a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii reclamantului şi, pe fond respingerea acesteia ca neîntemeiată.

În susţinerea excepţiei inadmisibilităţii pârâtul a motivat cererea are ca obiect recunoaşterea actului de studii emis de emitentul USH şi nu de Ministerul Educaţiei Naţionale (fost MECTS) este inadmisibilă în primul rând, fără a exista un fundament legal la baza susţinerilor reclamantului, astfel încât se poate naşte un raport juridic doar intre acest emitent si beneficiarul său, diploma a fost eliberata pe baza raporturilor contractuale intre reclamant si universitate, care nu este parte în proces, in sensul executării obligaţiilor contractuale din

63

partea instituţiei. S-a mai precizat de către pârâtul Ministerul Educaţiei Naţionale că nu are vreo obligaţie contractuală sau legală de a emite un act administrativ prin care să recunoască o diplomă de licenţă emisă de o instituţie de învăţământ superior, cum este cea a reclamantului, deoarece produce efecte juridice fără a fi necesar vreun act de recunoaştere/validare a diplomei de către MEN (fost MECTS), astfel încât se impune respingerea acţiunii ca inadmisibilă.

Prin sentinţa civilă nr. 6588/15.11.2013 a Tribunalul Vâlcea s-a admis excepţia inadmisibilităţii şi s-a respins cererea ca inadmisibilă.

În motivarea sentinţei s-a reţinut , în esenţă, că poate face obiectul unei acţiuni în contencios administrativ fie un act administrativ, fie refuzul de soluţionare a unei cereri sau de efectuare a unei operaţiuni administrative, ori nesoluţionarea unei cereri. S-a mai reţinut de instanţa de fond că reclamantul nu a contestat niciun act administrativ, nici nu a dovedit că s-a adresat pârâtului cu vreo cerere care să nu fi fost soluţionată şi nici un refuz al pârâtului de efectuare a unei operaţiuni administrative nu a fost invocat, în condiţiile în care chiar reclamantul atât prin cererea de chemare în judecată cât şi în şedinţă publică, a arătat că nu a solicitat vreun transfer şi nici nu s-a înscris la vreun examen, demersuri în urma cărora să-i fi fost contestată diploma de licenţă. În ceea ce priveşte adresele ***/2012 şi ***/2013 s-a arătat de instanţa de fond că acesta nu reprezintă un act administrativ în sensul art.2 lit.c din Legea 554/2004, întrucât adresele invocate nu dau naştere, nu modifică şi nu sting raporturi juridice.

Împotriva sentinţei mai sus menţionate a fost declarat recurs de către reclamantul R.D.B. care a apreciat că sentinţa este nelegală întrucât obiectul cererii de chemare în judecată este determinat de faptul că diploma de licenţă a fost considerată ca nevalabilă, considerându-se că recurentul a urmat o specializare la o facultate care nu era acreditată. În plus, s-a mai arătat că instanţa de fond nu a dat eficienţă principiului „error comunis facit ius” având în vedere că recurentul şi-a îndeplinit toate obligaţiile contractuale asumate prin contractele de studii.

Curtea analizând recursul, a reţinut că este nefondat pentru următoarele considerente:

Contenciosul administrativ este definit de art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 ca fiind „activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin

64

una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim”. În acelaşi sens trebuie menţionate şi prevederile art. 126 alin. (6) din Constituţia României, revizuită, în acord cu care „controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar”.În sensul prevederilor constituţionale mai sus menţionate sunt şi prevederile art. 52 alin. (1) din Constituţia României, revizuită, potrivit cărora „Persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei”. Decizia Curţii Constituţionale nr. 137/1994 a stabilit că „este de reţinut că în Constituţie sunt consacrate două instituţii tradiţionale ale dreptului administrativ, denumite în doctrină contenciosul administrativ şi tutela administrativă. Instituţia contenciosului administrativ cuprinde ansamblul de reguli ale exercitării de către persoanele vătămate a unei acţiuni directe, în faţa instanţelor judecătoreşti competente, împotriva unui act administrativ apreciat a fi ilegal sau, după caz, împotriva refuzului unei autorităţi publice de a soluţiona o cerere în termenul prevăzut de lege. În acest fel, instituţia contenciosului administrativ apare ca fiind o garanţie a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor împotriva eventualelor abuzuri ale autorităţilor publice. Este de subliniat de asemenea că potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, dreptul comun în materia contenciosului administrativ şi fiscal, legalitatea operaţiunilor administrative poate fi supusă controlului instanţei specializate numai odată cu actul administrativ pe care l-au precedat, contestarea lor separată fiind inadmisibilă. Această soluţie aleasă de legiuitor nu contravine liberului acces la justiţie, pentru că, potrivit principiilor cristalizate în jurisprudenţa contenciosului constituţional român şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu aduce atingere substanţei acestui drept, statele dispunând de o marjă de apreciere în instituirea condiţiilor şi limitelor exercitării dreptului la acţiune (în

65

acelaşi sens: ICCJ, s.cont.adm., dec.nr.5307/2010, www.legalis.ro). În ceea ce priveşte dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică într-un drept sau într-un interes legitim de a se adresa instanţei de contencios administrativ, art. 52 alin. (2) din Constituţia României prevede că limitele şi condiţiile exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică, actul normativ adoptat în acest sens fiind, în prezent, Legea nr. 554/2004. Conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ este acel act unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică în vederea executării sau a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative în sensul acestei legi şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice sau achiziţiile publice. Cererile formulate în contencios administrativ care nu au ca obiect un act administrativ, aşa cum este acesta definit de Legea nr. 554/2004, urmează a fi respinse ca inadmisibile.

În speţă, în mod corect a apreciat instanţa de fond că nefiind în prezenţa unui act administrativ tipic sau asimilat nu este admisibilă acţiunea prin care se solicită recunoaşterea diplomei de licenţă nefiind întrunite cerinţele Legii nr.554/2004. În plus, este de menţionat că recurentul-reclamant nu a indicat existenţa anumitor acte administrative prin care s-au încălcat drepturile sale derivând din obţinerea diplomei de licenţă, astfel cum rezultă din analiza practicalei sentinţei civile nr.6588/15.11.2013 a Tribunalului Vâlcea.

Pentru aceste considerente Curtea de Apel Piteşti a respins recursul ca nefondat.

66

SECŢIA PENALĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE

1. Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate.

Art. 469 alin. 7 din Codul de procedură penală

În cazul admiterii cererii de redeschidere a procesului penal, instanţa trebuie să constate că potrivit art. 469 alin. 7 din Codul de procedură penală, hotărârea pronunţată în lipsa persoanei condamnate este desfiinţată de drept.

(Decizia penală nr.446/A/ 15 septembrie 2014)

Prin sentinţa penală nr. 117 din data de 5 iunie 2014, pronunţată de Judecătoria Drăgăşani, în baza art. 469 alin. 3 Cod de procedură penală, s-a admis cererea de redeschidere a procesului privind pe inculpatul M.L., judecat în lipsă în dosarul penal nr. 1793/223/2012 al Judecătoriei Drăgăşani, judeţul Vâlcea faţă de care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 53/5 martie 2013, definitivă prin nerecurare.În baza art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit. i) din Codul penal anterior, cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. a) Cod penal anterior, art. 396 alin. 10 Cod procedură penală, art. 57 Cod penal anterior şi art. 5 din noul Cod penal, a fost condamnat la 3 ani şi 4 luni închisoare pe inculpatul M.L.- parte vătămată L.E.În baza art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit. g) şi i) din Codul penal anterior, cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. a) Cod penal anterior, art. 396 alin. 10 Cod procedură penală, art. 57 Cod penal anterior şi art. 5 din noul Cod penal, a fost condamnat inculpatul la 3 ani şi 6 luni închisoare – parte vătămată S.C. P. S.R.L Drăgăşani.În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 lit. b) din Codul penal anterior, au fost contopite pedepsele aplicate, urmând ca

67

inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea – 3 ani şi 6 luni închisoare.În baza art. 61 alin. 1 Cod penal anterior, s-a revocat liberarea condiţionată pentru restul din pedeapsă rămasă neexecutată, de 781 zile din pedeapsa de 7 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 90 din 28 aprilie 2004 pronunţată de Tribunalul Vâlcea şi a fost contopit cu pedeapsa aplicată pentru noile infracţiuni, inculpatul M.L. urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani şi 6 luni închisoare.S-a constatat că infracţiunile pentru care inculpatul a fost judecat în această cauză sunt concurente cu infracţiunile pentru care a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 80/11 aprilie 2013 pronunţată de Judecătoria Drăgăşani, definitivă prin decizia penală nr. 543/R/ 10 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti.În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 lit. b) Cod penal anterior, s-a contopit pedeapsa aplicată prin această hotărâre cu pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr. 80/11 aprilie 2013 pronunţată de Judecătoria Drăgăşani, de 781 de zile, inculpatul urmând a executa pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare.În baza art. 88 din Codul penal anterior, s-a dedus din pedeapsa aplicată, perioada executată începând cu data de 24 februarie 2014, la zi.În baza art.71 alin.1 Cod penal anterior, s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) Cod penal anterior, pe durata executării sau considerată ca executată a pedepsei închisorii.S-au anulat mandatele de executare nr.72/2013 din 12 aprilie 2013 şi nr. 107/2013 din 11 septembrie 2013, ambele emise de Judecătoria Drăgăşani, judeţul Vâlcea, ultimul în dosarul nr. 1794/223/2012 şi s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare.S-a luat act că părţile vătămate L.E. şi S.C. P. S.R.L. - prin reprezentantul legal C.M., nu s-au constitui părţi civile, prejudiciul fiind recuperat.De asemenea, s-a luat act că partea vătămată C.G.A. nu se constituie parte civilă în cauză.În baza art. 274 alin. 1 Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare.Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a constatat că, la data de 28 martie 2014, s-a înregistrat cererea formulată de inculpatul M.L., de redeschidere a procesului penal ce a format obiectul dosarului nr. 1793/223/2012 al Judecătoriei Drăgăşani în care a fost condamnat la pedeapsa închisorii, fiind

68

emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 72/2013 din data de 12 aprilie 2013.În motivarea cererii, inculpatul a arătat că în dosarul mai sus menţionat nu a fost prezent la nici un termen de judecată şi nu a avut cunoştinţă de existenţa procesului pe rolul instanţei de judecată, fiind extrădat din Spania.Prin încheierea de şedinţă din data de 28 mai 2014, în baza art. 468 alin. 1 din Codul de procedură penală a fost admisă în principiu cererea de redeschidere a procesului penal formulată de inculpat.Analizând pe fond cererea inculpatului, instanţa de fond a reţinut, că prin sentinţa penală nr. 53/5 martie 2013, pronunţată de Judecătoria Drăgăşani, definitivă prin neapelare, în baza art.208 alin.1 Cod penal raportat la art.209 alin.1 lit.i Cod penal, cu aplicarea art.37 alin.1 lit.a Cod penal, inculpatul M.L. a fost condamnat la 4 ani închisoare ( fapta din 23.04.2009 – parte vătămată L.E.); - în baza art.208 alin.1 Cod penal raportat la art.209 alin.1 lit.g şi i Cod penal, cu aplicarea art.37 alin.1 lit.a Cod penal inculpatul a fost condamnat la 4 ani închisoare (fapta din 07.05.2009 – parte vătămată S.C. P. S.R.L.); - în baza art.33 lit.a şi art.34 lit.b Cod penal, au fost contopite pedepsele aplicate, şi s-a dispus ca inculpatul M.L. să execute pedeapsa cea mai mare, de 4 ani închisoare.În baza art.61 alin.1 Cod penal a fost revocată liberarea condiţionată privind pedeapsa de 7 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.90 din 28 aprilie 2004, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, şi s-a contopit restul de pedeapsă ce a mai rămas de executat din pedeapsa anterioară, de 781 zile cu pedeapsa aplicată, de 4 ani, inculpatul M.L. executând pedeapsa de 4 ani închisoare.În baza art.71 alin.1 Cod penal, au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art.64 lit.a teza a II-a şi lit.b Cod penal pe durata executării pedepsei principale, iar la data de 12 aprilie 2013 a fost emis mandatul de executare a pedepsei nr. 72/2013.Întrucât mandatul de executare a pedepsei nu a putut fi pus în executare, la data de 16 mai 2013 a fost emis mandat european de arestare, iar la data de 23 mai 2013 a fost emis pe numele inculpatului mandat de urmărire internaţională.Din adresa nr. 43224/20 martie 2014 a Penitenciarului Bucureşti-Rahova, rezultă că la data de 24 februarie 2014 inculpatul a fost arestat de DGPM Bucureşti – Secţia 22, iar la data de 11 martie 2014 a fost înmatriculat în penitenciar. Executarea pedepsei a început la data de 24 februarie 2014 şi expiră la data de 23 februarie 2018.

69

La data de 28 martie 2014, condamnatul a formulat prezenta cerere de redeschidere a procesului penal (data poştei), cererea fiind înregistrată pe rolul instanţei în aceeaşi zi.Potrivit disp. art. 466 alin. 1 din Codul de procedură penală „Persoana condamnată definitiv care a fost judecată în lipsă poate solicita redeschiderea procesului penal în termen de o lună din ziua în care a luat cunoştinţă, prin orice notificare oficială, că s-a desfăşurat un proces penal împotriva sa” şi „Este considerată judecată în lipsă persoana condamnată care nu a fost citată la proces şi nu a luat cunoştinţă în niciun alt mod oficial despre acesta, respectiv, deşi a avut cunoştinţă de proces, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei şi nu a putut încunoştinţa instanţa. Nu se consideră judecată în lipsă persoana condamnată care şi-a desemnat un apărător ales ori un mandatar, dacă aceştia s-au prezentat oricând în cursul procesului, şi nici persoana care, după comunicarea, potrivit legii, a sentinţei de condamnare, nu a declarat apel, a renunţat la declararea lui ori şi-a retras apelul”.Faţă de situaţia de fapt expusă mai sus, s-au constatat de prima instanţă, îndeplinite cumulativ condiţiile textului de lege invocat, şi întrucât inculpatul nu a avut desemnat un apărător ales ori mandatar în cursul procesului anterior şi nicio persoană, după comunicarea sentinţei de condamnare nu a declarat apel, a renunţat la declararea lui ori şi-a retras apelul, a fost admisă cererea inculpatului, dispunându-se rejudecarea procesului penal.Pe fondul cauzei, instanţa de fond a reţinut, că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Drăgăşani nr.774/P/2009 din 15 mai 2012 s-a dispus trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpatului M.L., pentru săvârşirea infracţiunilor de „furt calificat” prev. şi ped. de art.208 alin.1 Cod penal raportat la art.209 alin.1 lit.i Cod penal cu aplicarea art.37 alin.1 lit.a Cod penal şi art.208 alin.1 Cod penal raportat la art.209 alin.1 lit.g şi i Cod penal cu aplicarea art.37 alin.1 lit.a Cod penal şi art.33 lit.a Cod penal.Din actul de sesizare a instanţei, rezultă că în perioada 23 aprilie-8 mai 2009, inculpatul a sustras diferite bunuri din locuinţa părţii vătămate L.E. şi din barul aparţinând SC P. SRL Drăgăşani, valoarea totală a prejudiciului fiind de 3.988 lei.Procedura judiciară aplicabilă în cauză a fost aceea a recunoaşterii învinuirii (articolul 375 din Codul de procedură penală). În şedinţa publică din data de 28 mai 2014, inculpatul a declarat personal că recunoaşte în totalitate săvârşirea faptelor reţinute

70

în actul de sesizare a instanţei şi a solicitat ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.Apreciind că din probele administrate rezultă că faptele inculpatului M.L. sunt stabilite şi sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse, instanţa de judecată a admis cererea, astfel că soluţionarea cauzei s-a efectuat potrivit disp. art. 375 din Codul de procedură penală, privind judecata în cazul recunoaşterii învinuirii.În fapt, pe baza recunoaşterii învinuirii de către inculpat, din materialul probator administrat pe parcursul urmăririi penale, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt:În ziua de 23 aprilie 2009, inculpatul, deplasându-se pe Strada V. din municipiul Drăgăşani, a crezut că imobilul de la nr.2 aparţinând părţii vătămate L.E., este nelocuit, astfel că a escaladat gardul împrejmuitor, a forţat lacătul de la uşa de acces în locuinţă şi a pătruns în interior. Dintr-o cameră a luat o pătură în care a pus un televizor sport şi o maşină de cusut, luând apoi sumele de 15 lei şi respectiv 50 lei pe care le-a găsit într-o cană şi într-o cutie aflată într-un dulap, cutie din care a luat şi câteva bijuterii din aur. De asemenea, s-a încălţat cu o pereche de pantofi sport, pantofii săi punându-i în pătură alături de celelalte bunuri, iar la ieşire, de lângă uşă, a luat şi un radiocasetofon. Din curtea imobilului a mai luat câteva cabluri pe care însă, le-a abandonat în afara curţii. Valoarea prejudiciului a fost stabilită la suma de 1.262 lei fiind recuperată integral. În seara zilei de 07 mai 2009, inculpatul a plecat în oraş unde a consumat băuturi alcoolice în diverse baruri, iar în jurul orelor 0030 – 0100 a ajuns cu căruţa sa la barul aparţinând S.C. P. S.R.L. situat pe strada D. din municipiul Drăgăşani, care era închis. Pentru că nu a văzut pe nimeni în bar a lovit cu mâna o fereastră întredeschisă şi prin escaladare a pătruns în interior de unde a luat un televizor LCD marca „Samsung” căruia i-a rupt suportul pe care se afla. Ulterior, a dat televizorul martorului C.D.F. în schimbul unui autoturism marca Fiat Ritmo cu număr de înmatriculare ***, proprietatea lui C.G.A., autoturism pe care apoi l-a vândut ca fier vechi. Valoarea prejudiciului cauzat părţii vătămate S.C. P. S.R.L. a fost stabilit la suma de 2.726,10 lei, fiind recuperat prin restituirea televizorului. Instanţa de fond a apreciat, că faptele inculpatului, aşa cum au fost dovedite prin probatoriul administrat în cauză, mai sus menţionat, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de „furt calificat”.Întrucât faptele au fost săvârşite sub imperiul codului penal anterior (la data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare Legea

71

nr. 286 din 17 iulie 2009 privind Codul penal), instanţa de fond a avut în vedere la stabilirea pedepselor disp. art. 5 din Noul Cod penal, cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile. Astfel, sub aspectul limitelor de pedeapsă, legea penală mai favorabilă este noua lege având în vedere limitele de pedeapsă minimă şi maximă mai mici(1 - 5 ani), faţă de 3 - 15 ani ale pedepsei prevăzute în codul penal anterior cât şi posibilitatea împăcării părţilor(ceea ce în speţă nu a avut loc), însă, având în vedere celelalte instituţii de drept penal aplicabile în cauză (inculpatul se află în stare de recidivă postcondamnatorie, existenţa concursului real de infracţiuni, modalitatea de executare a pedepsei, pedeapsa accesorie), mai exact regimul sancţionator prevăzut în ansamblu pentru aceste instituţii, cât şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 265/6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 372/20 mai 2014, conform căreia legea penală mai favorabilă se aplică global şi nu pe instituţii, se constată că, faţă de limitele de pedeapsă la care se va orienta instanţa, lege penală mai favorabilă este Codul penal anterior.În consecinţă, a apreciat instanţa de fond, faptele inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor prev. şi ped. de art. 208 alin. 1 rap. la art. 209 alin. 1 lit. i din Codul penal anterior - parte vătămată L.E. şi de art. 208 alin. 1 rap. la art. 209 alin. 1 lit. g şi i din Codul penal anterior– parte vătămată S.C. P. S.R.L Drăgăşani, texte de lege în baza cărora urmează a fi condamnat.La individualizarea pedepselor, instanţa a avut în vedere următoarele: Prin prisma incidenţei prevederilor art. 396 alin. 10 Cod procedură penală, inculpatul, care şi-a recunoscut învinuirea, în condiţiile legii, beneficiază de reducere cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.La proporţionalizarea sancţiunilor în interiorul acestor limite reduse, s-a ţinut seama de disp. art.72 cod penal, respectiv de împrejurările de comitere a infracţiunilor şi conţinutul concret al acestora, întinderea prejudiciilor cauzate, dar şi starea de recidivă postcondamnatorie în care inculpatul a săvârşit infracţiunile(prin sentinţa penală nr.90 din 28 aprilie 2004 pronunţată de Tribunalul Vâlcea inculpatul a fost condamnat la 7 ani închisoare, pedeapsă din care nu a executat un rest de 781 de zile).Pe de altă parte, instanţa de fond a avut în vedere datele privitoare la persoana inculpatului, respectiv vârsta acestuia, mediul social şi familial din care provine, nivelul studiilor, atitudinea manifestată pe parcursul procesului penal şi că

72

prejudiciul a fost recuperat integral, urmând a fi condamnat la pedeapsa închisorii al cărui cuantum să atingă scopul pedepsei instituit de art. 52 cod penal – prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, scop ce poate fi atins numai prin privarea lui de libertate, astfel că va dispune executarea acestora în regim de detenţie, în vederea realizării depline a funcţiilor specifice pedepsei închisorii: de constrângere, de reeducare, de exemplaritate, de eliminare. Pedepsele stabilite pentru infracţiunile comise de inculpat au fost contopite conform regulilor aplicabile în caz de concurs de infracţiuni şi s-a dispus a fi executată pedeapsa cea mai grea, fără aplicarea vreunui spor.În baza art. 61 alin. 1 Cod penal, s-a dispus revocarea liberării condiţionate pentru restul din pedeapsă rămas neexecutat, de 781 zile, din pedeapsa de 7 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 90 din 28 aprilie 2004, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, ce a fost contopit cu pedeapsa aplicată pentru noile infracţiuni, inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani şi 6 luni închisoare.S-a constatat, că infracţiunile pentru care inculpatul a fost judecat în prezenta cauză sunt concurente cu infracţiunile pentru care a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 80/11 aprilie 2013, pronunţată de Judecătoria Drăgăşani, definitivă prin decizia penală nr. 543/R/ 10 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, în baza căreia a fost emis mandatul de executare nr. 107/2013 din data de 11 septembrie 2013, situaţie în care s-a contopit pedeapsa aplicată prin prezenta hotărâre cu pedeapsa aplicată prin sentinţa penală mai sus menţionată, de 781 de zile, fără aplicarea vreunui spor de pedeapsă, inculpatul urmând a executa pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare;Consecinţă a condamnării, inculpatului i s-a aplicat pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a Cod penal (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice) şi lit. b) Cod penal (dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat), cu începere de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea sau considerată ca executată a pedepsei închisorii.Întrucât inculpatul se află în executarea pedepsei contestate, s-a dedus din pedeapsa aplicată prin prezenta hotărâre, perioada executată începând cu data de 24 februarie 2014, la zi.De asemenea, s-a dispus anularea mandatelor de executare nr. 72/2013/12 aprilie 2013 şi nr. 107/2013/11 septembrie 2013, ambele emise de Judecătoria Drăgăşani, judeţul Vâlcea, ultimul

73

în dosarul nr. 1794/223/2012 şi s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare;S-a luat act că părţile vătămate nu s-au constituit părţi civile în cauză.Împotriva acestei sentinţe au formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Drăgăşani şi inculpatul M.L. prin care au fost invocate motive ce privesc nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii atacate după cum urmează:I. O primă critică susţinută de parchet se referă la faptul că instanţa de fond a ignorat dispoziţiile art. 469 alin.7 din Codul de procedură penală, ceea ce presupune că sentinţa penală nr. 53/05.03.2013 a Judecătoriei Drăgăşani pronunţată în cauza în care s-a solicitat redeschiderea procesului a rămas în continuare valabilă.În al doilea rând, parchetul semnalează nerespectarea dispoziţiilor referitoare la concursul infracţional respectiv art. 33-34 din Codul penal de la 1969 datorită faptului că instanţa de fond nu a repus în individualitatea lor pedepsele pentru infracţiunile concurente din sentinţa nr. 80/11.04.2013 a Judecătoriei Drăgăşani, de asemenea în mod greşit a revocat liberarea condiţionată în privinţa restului de 781 de zile dintr-o pedeapsă de 7 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 90/28.04.2004, după care în baza art. 33-34 Cod penal a contopit în mod greşit două pedepse rezultante respectiv, aceea de 3 ani şi 6 luni închisoare cu cea de 781 de zile.În acest mod, susţine parchetul s-a ajuns la aplicarea unor tehnici deficitare şi la nerespectarea, aşa cum s-a arătat, a dispoziţiilor referitoare la concursul infracţional.II. În apelul său, inculpatul a susţinut că pedeapsa aplicată este prea mare, în raport de conţinutul concret al faptelor impunându-se reducerea acesteia.Examinând apelurile declarate în cauză de parchet şi de către inculpat în conformitate cu motivele invocate, dar şi din oficiu conform art. 417 Cod procedură penală, curtea le apreciază întemeiate pentru următoarele considerente:În conformitate cu dispoziţiile art. 466 alin. 1 Cod procedură penală, persoana condamnată definitiv care a fost judecată în lipsă poate solicita redeschiderea procesului penal în termen de o lună din ziua în care a luat cunoştinţă prin orice notificare oficială că s-a desfăşurat un proces penal împotriva sa.În continuare, art. 469 alin. 7 Cod procedură penală stabileşte în mod imperativ că admiterea cererii de redeschidere a procesului penal atrage desfiinţarea de drept a hotărârii pronunţate în lipsa persoanei condamnate.

74

Din dispozitivul sentinţei atacate nu rezultă că instanţa a evidenţiat acest aspect, cu toate că a admis cererea inculpatului de redeschidere a procesului penal.Deşi desfiinţarea hotărârii pronunţate în lipsă intervine prin efectul legii, prima instanţă ar fi trebuit totuşi în conformitate cu dispoziţiile art. 393 alin. 3 din Codul de procedură penală, să constate acest lucru în dispozitivul hotărârii atacate, înţelegând în acest mod să evite orice alte controverse în legătură cu efectele ulterioare ale hotărârii pronunţate în lipsă.În altă ordine de idei, curtea observă aşa cum a susţinut parchetul în al doilea motiv de apel, că instanţa de fond a dispus încă o dată revocarea liberării condiţionate în cea ce priveşte restul de 781 zile, cu toate că această operaţiune fusese deja efectuată după cum rezultă din sentinţa penală 80/11.04.2013 a Judecătoriei Drăgăşani rămasă definitivă.Curtea reţine totodată că acest rest de 781 de zile rămas dintr-o pedeapsă de 7 ani închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 90/28.04.2004 a Tribunalului Vâlcea, a fost contopit prin sentinţa precizată mai sus cu o pedeapsă de 1 an închisoare, astfel încât restul precizat trebuia să fi executat ca pedeapsă rezultantă condiţii în care prima instanţă ar fi trebuit să repună pedepsele în individualitatea lor, să dispună apoi contopirea cu pedepsele noi aplicate în cauză, să stabilească conform art. 33-34 din vechiul Cod penal o pedeapsă rezultantă cea mai grea.Ulterior, prima instanţă ar fi trebuit să constate că restul în discuţie a fost deja revocat, iar în baza art. 61 din vechiul Cod penal să-l contopească cu pedeapsa rezultantă stabilită deja, urmând ca inculpatul să execute în cele din urmă pedeapsa cea mai grea.Neprocedând astfel, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 33, 34, 36 alin. 1 din vechiul Cod penal cât şi dispoziţiile art. 61 din vechiul Cod penal, aspecte în raport cu care hotărârea de fond se impune a fi reformată.II. În ceea ce priveşte apelul inculpatului, care se referă în principal la individualizarea pedepsei, curtea arată că ulterior comiterii faptelor de către inculpat respectiv, la 01 februarie 2014 a intrat în vigoare noul Cod penal care pentru aceleaşi infracţiuni operează o reducere semnificativă a regimului sancţionator, maximul special care ar putea fi aplicat în acest caz este de 5 ani închisoare, faţă de 15 ani cât stabilea incriminarea din vechiul act normativ.Cum în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Codul penal, inculpatului îi este aplicabilă legea penală care îl favorizează şi aşa cum s-a arătat această lege stabileşte un maxim sancţionator

75

de 5 ani, curtea consideră că prima instanţă orientându-se la o pedeapsă de 4 ani închisoare s-a apropiat în mod nejustificat de maximul pedepsei, având în vedere criteriile de individualizare stabilite în art. 74 Cod penal.Concursul infracţional şi starea de recidivă impun într-adevăr executarea pedepsei în regim de detenţie, cu toate acestea însă conţinutul concret al faptelor comise, prejudiciul infracţional destul de redus şi împrejurarea că două dintre părţile vătămate au renunţat la pretenţiile civile sunt argumente care ar fi trebuit să tempereze regimul sancţionator astfel încât instanţa de apel urmează să reducă pedeapsa aplicată inculpatului.Ţinând seama de toate considerentele care au fost precizate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 421 alin. 2 lit. a Cod procedură penală, Curtea DE Apel Piteşti a admis apelurile parchetului şi al inculpatului, a desfiinţat în parte sentinţa atacată, urmând să efectueze corecţiile subliniate anterior.Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 275 alin. 3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare reprezentând onorariul avocatului din oficiu se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

2. Funcţia procesuală, misiunea şi activitatea specifică ale judecătorului de cameră preliminară.

Art. 3 alin.1 lit. c din Codul de procedură penalăArt.54 Cod procedură penală

Judecătorul de cameră preliminară efectuează verificări cu caracter formal, ce se referă strict la respectarea condiţiilor prevăzute de lege, atât în ceea ce priveşte actul de inculpare, cât şi administrarea probelor şi orice acte procesuale întocmite în cursul urmăririi penale. Aspectele legate de cuantumul prejudiciului calculat de expert şi de condiţiile în care se reţin în sarcina inculpatului anumite infracţiuni se referă la fondul acuzaţiilor şi nu intră în sfera de competenţă a judecătorului de cameră preliminară.

(Încheiere nr. 85/C/CC/CP/Şedinţa Camerei de Consiliu din 18 septembrie 2014)

Prin încheierea din 14 iulie 2014, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul tribunalului Vâlcea, în baza art. 346 alin. (1) Cod procedură penală, s-a respins cererea de constatare a neregularităţii actului de sesizare depusă de

76

inculpat, s-a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul emis la 30.05.2014 în dosarul nr. 431/P/2012 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, privind pe inculpat, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, şi s-a dispus începerea judecăţii cauzei privind pe inculpat.Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a constatat că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea, a fost trimis în judecată inculpatul, sub aspectul infracţiunilor continuate de înşelăciune, evaziune fiscală, fals în înscrisuri sub semnătură privată şi spălarea banilor prev. de art. 244 alin. 1 şi 2 Cod penal cu aplic. art. 35 alin. 1 Cod penal, art. 9 alin. 1 lit. c din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. 1 Cod penal, art. 322 alin. 1 Cod penal cu art. 35 alin. 1 Cod penal şi art. 29 alin. 1 din Legea nr. 656/2002, toate în stare de recidivă cu aplic. art. 5 alin. 1 Cod penal şi art. 38 alin. 1 Cod penal.S-a reţinut în esenţă, în sarcina sa, că în perioada 2006-2010, în calitate de administrator al SC C. SRL, prin încheierea de contracte de muncă fictive cu persoane din anumite categorii sociale, a obţinut sume de bani din bugetul de stat cu titlul de subvenţii sau stimulente financiare, prejudiciind bugetul statului cu sumele de 266.863 lei şi 25.183 USD, s-a sustras de la plata obligaţiilor către bugetul de stat.Inculpatul a solicitat instanţei să constate neregularitatea actului de sesizare înţelegând să conteste, atât faptele reţinute în sarcina sa, cât şi încadrarea juridică a acestora.Instanţa de fond a constatat, că o primă excepţie ridicată de inculpat se referă la neîndeplinirea de către actul de sesizare a cerinţelor art. 328 Cod procedură penală, constând în menţionarea faptei de natură penală, încadrării juridice, probelor şi mijloacelor de probă, apreciind această cerere ca neîntemeiată.În primul rând, disp. art. 342 Cod procedură penală restrâng obiectul camerei preliminare la verificarea regularităţii actului de sesizare din punct de vedere procedural, nu şi al temeiniciei acuzaţiilor ori corectei încadrări juridice data faptelor.Prima instanţă a arătat, că descrierea faptelor este făcută punctual şi în amănunt în cuprinsul actului de sesizare, fiind deci îndeplinită cerinţa descrierii faptei.De asemenea, probele şi mijloacele de probă sunt enumerate şi descrise la dosar. Şi actele materiale ale fiecărei fapte sunt prezentate punctual şi detaliat.Nici susţinerea inculpatului, a apreciat prima instanţă, că nu ar fi menţionat cuantumul prejudiciului şi legătura de cauzalitate nu poate fi primită, în condiţiile în care la dosar se arată cuantumul

77

prejudiciului pe fiecare categorie de fapte, componentele acestuia şi modul cum a fost stabilit, respectiv raportul de expertiză financiar – contabilă şi suplimentul la acesta.O altă critică adusă de inculpat actului de sesizare a fost aceea că nu s-a determinat în concret momentul consumării fiecărei infracţiuni, astfel că nu s-ar putea stabili data de la care curge termenul de prescripţie a răspunderii penale.Cum inculpatul este trimis în judecată pentru infracţiuni pretins săvârşite în formă continuată, a reţinut prima instanţă, important pentru stabilirea momentului de la care curge termenul de prescripţie nu este momentul consumării fiecărui act material şi momentul epuizării fiecărei infracţiuni, ceea ce presupune data săvârşirii ultimului act material al fiecăruia. Pentru fiecare infracţiune sunt precizate perioadele în care au fost executate actele materiale.Cu privire la săvârşirea sau nu a infracţiunii de spălare de bani, instanţa de fond a apreciat, că aceasta este o problemă de fond, neputând fi examinată în procedura camerei preliminare, iar aspectul procedural invocat de inculpat, respectiv disjungerea cauzei pentru această infracţiune nu îl priveşte pe acesta, ci pe făptuitorul U.N..S-a mai arătat, sub aspectul laturii civile, că prejudiciul a fost greşit calculat potrivit expertizei financiar – contabile.Instanţa de fond a reţinut, că evaluarea concluziilor raportului de expertiză este, de asemenea, o chestiune ce ţine de soluţionarea pe fond a cauzei, în procedura camerei preliminare verificările rezumându-se la respectarea condiţiilor procedurale în administrarea unui mijloc de probă. Sub acest aspect nu se constată şi nici inculpatul nu invocă aspecte de nelegalitate a efectuării expertizei.Dacă o parte din prejudiciul astfel stabilit a fost sau nu reţinută şi într-o altă cauză este, de asemenea, o apărare de fond, ce vizează modul de soluţionare a laturii civile a cauzei.Daca a intervenit sau nu prescripţia răspunderii penale sub aspectul infracţiunii de fals, este de asemenea o chestiune ce ţine de judecarea cauzei, iar datele încheierii şi înregistrării la ITM a contractelor de muncă, respectiv data întocmirii facturilor fiscale şi situaţiilor de lucrări sunt descrise în rechizitoriu.În fine, a constatat prima instanţă, stabilirea dispoziţiilor legale aplicabile în raporturile de muncă, de asemenea, vizează judecata pe fond a cauzei, ţinând de temeinicia acuzaţiilor şi nu de regularitatea actului de sesizare.Faţă de aceste considerente, instanţa de fond a respins excepţiile invocate de inculpat şi, constatând că nici din oficiu nu se

78

constată motive de nulitate a actului de sesizare ori a celorlalte acte de urmărire penală, a dispus începerea judecăţii.Împotriva acestei încheieri a formulat contestaţie inculpatul, susţinând în scris motive de netemeinicie, prin care se apreciază că, în mod greşit, judecătorul de cameră preliminară a respins toate criticile actului de inculpare considerând că se referă la apărări de fond.Inculpatul arată în continuare că rechizitoriul conţine formulări generice în legătură cu infracţiunile imputate şi chiar susţineri eronate cum că inculpatul ar fi încercat să influenţeze depoziţiile martorilor.De asemenea, inculpatul arată că nu poate fi de acord nici cu prejudiciul reţinut faţă de A.J.O.F.M. prin raportul de expertiză efectuat în cauză, suma reţinută fiind cu mult prea mare.În mod greşit, în opinia inculpatului s-a reţinut în rechizitoriu infracţiunea de spălare de bani, iar în ceea ce priveşte infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată a intervenit prescripţia.Au fost efectuate procedurile prevăzute de art.347 rap.la art.344 Cod procedură penală, la dosarul cauzei fiind transmise puncte de vedere de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, cât şi de contestator.În notele scrise, Parchetul a combătut punctul de vedere al inculpatului, arătând că rechizitoriul descrie în amănunt fiecare act material al infracţiunilor reţinute în privinţa acestuia, iar cuantumul prejudiciului a fost menţionat atât cu prilejul descrierii fiecărui act material cât şi la capitolul „latura civilă” din cuprinsul rechizitoriului şi rezultă din calculele efectuate de un expert.Probele au fost administrate, în opinia parchetului, cu respectarea tuturor prevederilor legale, inculpatul şi-a exercitat dreptul la apărare pe tot parcursul urmăririi penale, apărătorul acestuia fiind încunoştinţat cu prilejul efectuării oricărui act de anchetă, ocazie cu care s-au întocmit procese-verbale ce s-au ataşat la dosar, astfel încât, din punct de vedere al Ministerului Public, rechizitoriul îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de lege pentru a conduce la sesizarea instanței de judecată.Inculpatul, prin notele scrise, a arătat în continuare că obiectul camerei preliminare îl constituie verificarea regularităţii actului de sesizare, care, în opinia sa, nu îndeplineşte dispoziţiile art.328 Cod procedură penală, reluând aceleaşi aspecte ca şi în cererea de contestaţie.Examinând contestaţia, în raport cu disp.art.347, 346, 328 şi art.54 Cod procedură penală, judecătorul de cameră preliminară

79

din cadrul instanţei de control judiciar o apreciază neîntemeiată, având în vedere următoarele considerente:Activitatea specifică judecătorului de cameră preliminară corespunde funcţiei procesuale stabilită în art. 3 alin.1 lit. c din Codul de procedură penală, aceea de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată.Prin dispoziţiile art.54 Cod procedură penală, se delimitează competenţa judecătorului de cameră preliminară, stabilindu-se că acesta verifică legalitatea trimiterii în judecată dispusă de procuror, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală, soluţionează plângerile împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, cât şi alte situaţii expres prevăzute de lege.Se observă din dispoziţiile legale precizate că misiunea judecătorului de cameră preliminară este de a efectua verificări cu caracter formal ce se referă strict la respectarea condiţiilor prevăzute de lege, atât în ceea ce priveşte actul de inculpare, cât şi administrarea probelor şi oricăror alte acte procesuale întocmite în cursul urmăririi penale. Art.328 din Codul de procedură penală precizează că rechizitoriul se limitează la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală, datele privitoare la fapta reţinută în sarcina inculpatului şi încadrarea juridică a acesteia, probele şi mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, dispoziţii privitoare la măsurile preventive sau asigurătorii, cât şi la măsurile de siguranţă dacă este cazul, dispoziţia de trimitere în judecată, precum şi alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei.Din conţinutul contestaţiei reiese că nemulţumirea inculpatului este determinată, în mod special, de cuantumul prejudiciului care, în opinia sa, este mult prea mare, de infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în legătură cu care ar fi trebuit să se constate intervenită prescripţia, şi de condiţiile în care se reţin în sarcina sa infracţiuni de înşelăciune, câtă vreme nu este autorul acestora, aspecte care se referă la fondul acuzaţiilor şi nu intră în sfera de competenţă a judecătorului de cameră preliminară aşa cum în mod corect s-a reţinut şi în hotărârea criticată.Toate celelalte probleme sesizate de contestator privind recalcularea prejudiciului printr-o nouă expertiză, constituie de asemenea apărări de fond ce nu pot fi tratate în această etapă procesuală a camerei preliminare, unde nu se pot administra probe, ci doar aşa cum s-a arătat se efectuează verificări sub aspectul strict al legalităţii procedurilor din cursul urmăririi penale.

80

Examinând rechizitoriul, judecătorul de cameră preliminară din cadrul instanţei de control judiciar reţine că acesta a fost întocmit cu respectarea tuturor cerinţelor prevăzute de lege în art.328 Cod procedură penală, în cuprinsul acestuia fiind descrise fiecare act material ce stă la baza acuzaţiilor aduse inculpatului, se menţionează probele ce susţin fiecare acuzaţie în parte şi toate celelalte aspecte referitoare la dispoziţia de trimitere în judecată, nominalizarea martorilor, a măsurilor preventive şi asiguratorii care au fost dispuse în cauză, cât şi încadrarea juridică a faptelor în raport cu fiecare inculpat.Inculpatul are posibilitatea, conform art.374 alin.4 şi art.375 Cod procedură penală, să beneficieze de procedura simplificată dacă recunoaşte în totalitate faptele aşa cum sunt ele reţinute în actul de inculpare, inclusiv cu prejudiciul stabilit în acesta, aşadar o asemenea alternativă este posibilă, potrivit legii, numai în condiţiile prezentate de actul de sesizare, astfel încât dacă acestea se contestă de către inculpat, urmează ca instanţa să parcurgă procedura de drept comun a cercetării judecătoreşti, însă în orice caz aceasta nu înseamnă că dimensiunea prejudiciului cu care inculpatul nu este de acord reprezintă un obstacol în ceea ce priveşte beneficiul de a solicita procedura simplificată.În concluzie, se apreciază că nu sunt motive care să susţină contestaţia inculpatului, astfel încât, în conformitate cu disp.art.347 şi art.346 alin.2 Cod procedură penală, urmează ca aceasta să fie respinsă, iar potrivit art.275 alin.2 Cod procedură penală, contestatorul să suporte cheltuielile judiciare efectuate de stat.În ceea ce priveşte onorariul apărătorului desemnat din oficiu prin încheierea din 18 august 2014, observând că la dosarul cauzei nu au fost întreprinse nici un fel de demersuri pentru a susţine apărarea contestatorului-inculpat, judecătorul de cameră preliminară apreciază că acestuia nu i se cuvine nicio sumă de bani.Pentru aceste motive, în baza art. 347 rap.la art. 346 alin.2 Cod procedură penală, Curtea de Apel Piteşti a respins ca nefondată contestaţia formulată de inculpat, împotriva încheierii din 14 iulie 2014 a Judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Vâlcea.

3. Admisibilitatea cererii de revizuire prin care se solicită revizuirea hotărârii penale definitive exclusiv cu privire la latura civilă.

81

Art. 452 alin. 2 din Codul de procedură penală

Cererea de revizuire prin care se solicită revizuirea hotărârii penale definitive exclusiv cu privire la latura civilă, nu este inadmisibilă, ci va trebui trimisă instanţei civile competente, în conformitate cu art. 452 alin. 2 din Codul de procedură penală.

(Decizia penală NR. 425/A/05 septembrie 2014)

Prin sentinţa penală nr. 82 din data de 9 mai 2014, pronunţată de Judecătoria Brezoi, în baza art.453 alin.2 Cod de procedură penală, s-a respins cererea de revizuire formulată de revizuient ca inadmisibilă. Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a constatat că, prin cererea de revizuire înregistrată la data de 06.02.2014 (înregistrată iniţial la Parchetul de pe lângă Judecătoria Brezoi sub nr.55/III/6 din 03.02.2014 şi înaintată Judecătoriei Brezoi în temeiul art.456 din noul Cod de procedură penală, revizuientul, în calitate de inculpat în dosarul penal nr.5143/198/2012 (dosar disjuns, cu privire la latura civilă, din dosarul penal nr.3026/198/2012) al Judecătoriei Brezoi, în care s-a pronunţat sentinţa penală nr.85 din 05.06.2013, a solicitat revizuirea acestei hotărâri judecătoreşti (până la rezolvarea cererii de revizuire, solicitând suspendarea executării acestei hotărâri).În motivarea cererii, revizuientul a arătat că, prin sentinţa penală nr. 85 din 05.06.2013, în baza art. 998-999 Cod civil rap. la art. 14 şi art. 346 Cod de procedură penală, a fost obligat la plata către partea civilă a sumei de 1000 lei daune materiale, 5000 lei daune morale şi 1596 lei cheltuieli de judecată, iar în baza art. 191 Cod de procedură penală a mai fost obligat la 300 lei cheltuieli judiciare efectuate de stat. A mai arătat revizuientul că această hotărâre este nelegală şi netemeinică, deoarece ulterior hotărârii au fost descoperite fapte şi împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de instanţă la data soluţionării cauzei şi pe baza cărora se poate dovedi netemeinicia sentinţei penale nr.85/2013. Revizuientul a indicat următoarele fapte sau împrejurări necunoscute de instanţă: Folosirea sau întocmirea de acte medico-legale care nu sunt conforme cu normele legale în vigoare, respectiv cu O.G. nr. 1/2000, republicată, privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală Hotărârea nr. 774 din 7 septembrie 2000 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor O.G. nr.1/2000 republicată, precum şi a

82

Ordinului nr. 1134/C-255 din 25 mai 2000 pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări medico-legale, emis de către Ministerul Justitiei nr. 1134/C din 25 mai 2000 şi de Ministerul Sănătăţii nr. 255 din 4 aprilie 2000.În data de 04.11.2010, între revizuient şi partea civilă a avut loc un conflict violent spontan, în urma căruia partea civilă s-a deplasat la Spitalul Judeţean de Urgenţă Vâlcea, unde i s-a comunicat că are braţul fracturat.La data de 5 noiembrie, partea civilă s-a deplasat la Policlinica din municipiul Rm. Vâlcea, unde i s-au acordat 5 zile concediu medical (în perioada 4 - 8 noiembrie 2010), conform certificatului seria CCMAC nr. 2729311, unde la rubrica „cod diagnostic” este menţionat codul 931, cod ce semnifică fractura de membru inferior.În aceeaşi dată, partea civilă s-a prezentat la Spitalul Judeţean de Urgenţă Vâlcea - Serviciul Judeţean de Medicină Legală Vâlcea, unde i s-a acordat 55 zile de îngrijiri medicale, cu diagnosticul „fractură de membru inferior”.La data de 12 noiembrie 2010, a fost eliberat certificatul de concediu medical seria CCMAC nr. 2729313 (22 de zile în perioada 09-30.11.2010) în al cărui conţinut nu exista parafa medicului pe ştampila rotundă aplicată în rubrica „urgenţă medico-chirurgicală”; nu apare codul 162, astfel cum a fost menţionat pe certificatul cu nr. 2729311; la rubrica cod indemnizaţie este operat codul 1, faţă de precedentul certificat unde se menţiona cod 6; la rubrica „acut” nu este menţionat niciunul din cazuri, acut, cronic sau subacut, menţionându-se însă acelaşi cod la diagnostic, respectiv 931, fractura membru inferior.La data de 16 decembrie 2010, a fost eliberat părţii civile certificatul de concediu medical seria *** nr. ***, codul diagnosticului fiind 921 cronic, semnificând fractura de membru superior, care aşa cum se specifica pe formularul tipizat la rubrica „urgenţă medico-chirurgicală” nu este parafat şi semnat de către medicul care a emis acest document medical oficial. La aceeaşi dat, a fost emis şi al doilea certificat de concediu medical, seria *** nr. ***, purtând aceleaşi menţiuni.A mai arătat revizuientul că, potrivit biletului de externare, rezultă faptul că, la data de 13.12.2010, ora 07:05, partea civilă a fost internată în Spitalul Judeţean de Urgenţă Vâlcea - Secţia Ortopedie Traumatologie, conform foii de internare nr. *** şi externat la data de 16.12.2010, ora 10:15, unde s-a intervenit chirurgical; acest document nu este parafat de un medic

83

specialist, nu este semnat de niciun cadru medical şi nu poartă nicio stampila a S.J.U. Vâlcea, nu întruneşte condiţiile de validitate ale unui act oficial, nu corespunde realităţii, ducând la concluzia că este contrafăcut.În altă ordine de idei, s-a arătat că între cele două certificate *** ***, respectiv *** şi biletul de externare există neconcordante în ceea ce priveşte diagnosticul părţii vătămate.Potrivit ordonanţei din data de 04 aprilie 2011, organul poliţiei judiciare a dispus Serviciului Judeţean de Medicină Legală Vâlcea (după emiterea certificatului medico-legal mai sus menţionat şi a certificatelor de concedii medicale precizate anterior), efectuarea unei expertize medico-legale de către o comisie formată din medici specialişti ortopezi, astfel cum prevăd dispoziţiile legale în materie de medicină legală.Urmare acestei dispoziţii a organului poliţiei judiciare, la un interval de o zi, Serviciul Judeţean de Medicină Legală Vâlcea, prin doctor G.F., a întocmit raportul de constatare medico-legală nr. ***/*/***/2011 din 05.04.201l (deşi, arată revizuientul, în ordonanţa emisă de organul poliţiei judiciare termenul de comunicare a acestui raport este stabilit până la data de 26.04.2011) fără participarea unor medici specialişti ortopezi, astfel cum solicitase organul poliţiei judiciare, pe care îl semnează de unul singur şi pe care îl şi avizează, mărind astfel numărul de zile de îngrijiri medicale de la 55 zile la 65-70 zile.Documentele de care a înţeles să se folosească dr. G.F. la emiterea acestui act medico-legal, prin care a majorat numărul zilelor de îngrijiri medicale şi care au stat la baza acestui act oficial, sunt: biletul de externare din perioada 13 - 16 decembrie 2010 (înscris care, aşa cum a precizat revizuientul, este neştampilat, nu poartă parafa unui medic ortoped, nu este semnat de nicio persoană abilitată) şi concediile medicale.La solicitarea revizuentului, adresată organului poliţiei judiciare, prin care şi-a manifestat doleanţa faţă de raportul de constatare medico-legală, solicitând să se revizuiască aspectele supuse examinării medicale şi a numărului de zile de îngrijiri medicale, la data de 14.02.2012 s-a emis o adresă către S.J.M.L. Vâlcea, fapt pentru care S.J.M.L. Vâlcea a emis raportul de expertiză medico-legală nr. ***/***/***/2012 din 08.03.2012, tot fără participarea unor specialişti ortopezi şi paradoxal fiind avizat tot de către dr. G.F., prin care s-a redus numărul zilelor de îngrijiri medicale, revenindu-se la 55 zile.Din conţinutul acestor acte medico-legale emise de către dr. G.F. şi avizate de către acesta, revizuientul a considerat că există contrazicere, în sensul că, prin certificatul medico-legal seria nr.

84

*/***/2010 din 05.11.2010, acesta a acordat 55 zile de îngrijiri medicale, prin raportul de constatare medico-legală nr. ***/*/***/2011 din 05.04.2011 a acordat 65-70 zile timp de îngrijiri medicale, iar prin raportul de expertiză medico-legală mai sus-menţionat, a avizat 55 zile îngrijiri medicale.A mai arătat că, prin actele medicale şi cele medico-legale întocmite în afara dispoziţiilor legale, organele poliţiei judiciare şi instanţa penală au fost derutate, iar instanţa a cărei hotărâre o critică în baza cererii de revizuire nu şi-a exercitat rolul activ pe latura civilă.Instanţa a dispus în şedinţa publică grefierului de şedinţă să comunice adresă către Spitalul de Urgenţă Vâlcea în vederea comunicării fişei de observaţie, să revină cu această adresă, fără ca grefierul să îndeplinească cele dispuse de către instanţă, încălcând astfel dispoziţiile precizate în Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, publicat în M.Of. nr. 958/28.01.2005, aducându-i-se astfel prejudicii revizuientului (inculpatul), întrucât astfel instanţa a hotărât, în lipsa unor probe, să fie obligat la daune materiale solicitate de către partea vătămată, fără ca acesta să justifice aceste despăgubiri.Instanţa de fond, în baza art. 62 şi 67 Cod de procedură penală, a procedat la încuviinţarea probei cu înscrisuri, dispunând astfel prin încheierea din şedinţa publică din data de 26 februarie 2013 să se emită o adresă către Spitalul Judeţean de Urgenţă Vâlcea, cu solicitarea sa înainteze fişa de observaţie a părţii vătămate, din perioada 05.11.2010 - 25.12.2011.Prin încheierea din şedinţa publică din data de 2 aprilie 2013, s-a învederat instanţei de către grefierul de şedinţă că nu s-au depus relaţiile solicitate, respectiv fişa de observaţie, iar faţă de lipsa acestor relaţii instanţa a dispus să se revină cu adresă către Spitalul Judeţean.A mai susţinut revizuientul că, în dosarul cauzei, nu există nicio dovadă că aceste adrese dispuse de instanţa de judecată au fost comunicate de către grefierul de şedinţă; a fost întocmită o adresă în acest sens, în mod formal, dar nu există dovada că a fost comunicată; în altă ordine de idei, deşi instanţa a dispus să se revină cu adresa la Spitalul Judeţean, grefierul de şedinţă nu întocmeşte adresa de revenire, dar inserează prin încheiere cele dispuse.A mai arătat că instanţa de judecată a cărei hotărâre penală o atacă pe calea extraordinară a revizuirii, după ce a încuviinţat proba privind înaintarea fişei de observaţie aflata la S.J.U. Vâlcea, în baza unui temei total nejustificat, a respins această

85

probă, întrucât există autoritate de lucru judecat la instanţa penală.În opinia sa, nu apare justificată această susţinere, întrucât, în cauza penală nr. 3026, inculpatul a fost condamnat fără ca instanţa să se pronunţe pe latură civilă, astfel că s-a dispus disjungerea laturii civile în dosarul penal, judecându-se separat, formând astfel dosarul cu nr. 5143/198/2012, iar în acest dosar nici nu s-a făcut vorbire despre acest înscris.În sprijinul susţinerilor, revizuientul a depus înscrisuri, care, în opinia sa, dovedesc faptul că acest complet de judecată nu a avut cunoştinţă de aceste înscrisuri; acest aspect reiese şi din încheierile de şedinţă mai sus-arătat şi pe care le-a depus în copie certificată.În drept, şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 393, art. 394 alin. I lit. a) şi următoarele din Codul de procedură penală.În dovedirea cererii, a înţeles să se servească de următoarele probe: actele medico-legale, actele medicale care au stat la baza emiterii certificatului medico-legal, încheierile de şedinţe pronunţate de instanţa de fond şi alte înscrisuri.Analizând admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, instanţa de fond a constatat că aceasta este inadmisibilă, motivat de faptul că în cauză se fac aplicabile dispoziţiile Codului de procedură penală intrat în vigoare la 01.02.2014.De asemenea, potrivit art. 453 alin. 2 din Codul de procedură penală, revizuirea hotărârilor judecătoreşti penale definitive, exclusiv cu privire la latura civilă, poate fi cerută numai în faţa instanţei civile, potrivit Codului de procedură civilă.Judecătorul fondului a reţinut că, prin sentinţa penală nr.85 din 05.06.2013, rămasă definitivă, instanţa penală s-a pronunţat numai asupra laturii civile a procesului penal în care au fost părţi revizuientul, în calitate de inculpat, şi partea civilă Antonescu Mihai, latura civilă fiind disjunsă de latura penală ce a făcut obiectul dosarului nr.3026/198/2012 al acestei instanţe.Prin urmare, instanţa de fond a respins cererea de revizuire, ca inadmisibilă, apreciind că această cerere este de competenţa instanţei civile.Împotriva acestei sentinţe a formulat apel revizuinetul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. Examinând sentinţa supusă apelului, din punct de vedere al motivelor formulate, în conformitate cu disp. art. 417 Cod de procedură penală, Curtea a constatat următoarele:Revizuientul, prin cererea sa, a solicitat revizuirea sentinţei penale nr. 85/05.067.2013 a Judecătoriei Brezoi, prin care s-a

86

soluţionat latura civilă din dosarul penal nr. 3026/198/2012 al aceleiaşi instanţe. Motivele de revizuire invocate vizează în exclusivitate latura civilă a cauzei penale, aşa cum de altfel a reţinut şi prima instanţă.Curtea a constatat că în mod corect instanţa de fond a făcut referire la disp. art. 453 alin. 2 Cod de procedură penală, potrivit cărora revizuirea hotărârii judecătoreşti penale definitive, exclusiv cu privire la latura civilă poate fi cerută mai în faţa instanţei civile. Este greşită însă soluţia pronunţată de a respinge ca inadmisibilă cererea formulată de revizuient, deoarece nu există niciunul dintre cazurile de admisibilitate expres prevăzute de lege. Potrivit legii şi regulamentului, completul de judecată avea posibilitatea şi obligaţia de a trimite cauza la instanţa civilă competentă pentru a o soluţiona. Pentru aceste considerente şi în temeiul disp. art. 421 pct. 2 lit. b Cod de procedură penală, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul formulat de revizuient, a desfiinţat sentinţa atacată şi, rejudecând, în conformitate cu disp. art. 453 alin. 2 Cod de procedură penală, a trimis cauza la Judecătoria Brezoi ca instanţă civilă, pentru competentă soluţionare.

4. Aplicarea legii penale mai favorabile.

Decizia nr. 265/6 mai 2014 a Curţii Constituţionale

Aplicarea legii penale mai favorabile, după publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 265/6 mai 2014 a Curţii Constituţionale, se face ţinându-se seama de situaţia concretă a inculpatului. În cazul în care cesta a fost trimis în judecată pentru infracţiunea de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice, având în sânge o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80g/l alcool pur în sânge, deşi dispoziţiile Noului Cod penal prevăd ca sancţiune alternativă amenda, la evaluarea globală a legislaţiei penale, se constată că legislaţia anterioară este mai favorabilă.În concret, judecătorul orientându-se spre pedeapsa închisorii cu suspendarea sub supraveghere a executării acesteia, dispoziţiile legale în vigoare până la data de 1 februarie 2014 sunt mai favorabile sub aspectul măsurilor şi obligaţiilor pe care trebuie să le respecte persoana

87

condamnată şi a faptului că, la împlinirea termenului de încercare, intervine reabilitarea de drept.

(Decizia penală nr. 449/a/15 septembrie 2014)

Prin sentinţa penală nr. 2316 din data de 2 iunie 2014, pronunţată de Judecătoria Piteşti, a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. 1 Cod penal, în condiţiile art. 396 alin. 10 Cod de procedură penală şi art. 5 Cod penal. În temeiul art. 86/1 Cod penal, s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, iar în temeiul art. 86/2 Cod penal, s-a fixat termen de încercare de 3 ani şi 6 luni. S-a instituit în sarcina inculpatului măsurile de supraveghere prevăzute de art. 86/3 alin. 1 lit. a) - d) Cod penal, iar în ceea ce priveşte pe cea prevăzută de lit. a), s-a dispus ca inculpatul să se prezinte lunar la Serviciul de Probaţiune Argeş, la datele fixare şi în condiţiile stabilite de către consilierii de probaţiune. S-a impus inculpatului respectarea obligaţiei prevăzute de art. 86/3 alin. 3 lit. e) Cod penal, respectiv să nu conducă niciun vehicul pe perioada termenului de încercare. S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 86/4 Cod penal. În temeiul art. 71 Cod penal, s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi b) Cod penal, iar în temeiul art. 71 alin. 5 Cod penal, s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe perioada termenului de încercare. În temeiul art. 274 alin. 1 Cod de procedură penală, a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.Pentru a pronunţa această sentinţă, din probatoriul administrat în faza de urmărire penală, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:În seara zilei de 09.06.2013, în jurul orelor 23:00, inculpatul a consumat la domiciliul său circa 1,5 l de bere, după care, în jurul orelor 24:00, s-a deplasat cu autoturismul marca Opel Astra cu numărul de înmatriculare *** până la domiciliul prietenei sale, unde a rămas aproximativ 1 oră şi jumătate, după care s-a întors la domiciliul său din oraşul Mioveni, judeţul Argeş.În jurul orelor 01:45, a fost oprit de către un echipaj de poliţie pentru un control de rutină pe DN 73D, respectiv prelungirea B-dului Dacia din oraşul Mioveni. Întrucât inculpatul emana halenă alcoolică, a fost supus etilotestului, reieşind o concentraţie de 1,22 miligrame/litru alcool pur în aerul expirat, după care a fost condus la Spitalul Sfântul Spiridon din oraşul Mioveni, pentru a-i

88

fi recoltate probe biologice de sânge pentru stabilirea alcoolemiei.Buletinul de analiza toxicologică - alcoolemie nr.235/13.06.2013 întocmit de S.M.L. Argeş a relevat faptul că la orele 02:00, inculpatul avea o alcoolemie de 2,20 gr%0, iar la ora 03:00 o alcoolemie de 2,05 gr%0 .Ca urmare a administrării probelor concludente şi pertinente din care a reieşit vinovăţia inculpatului în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. 1 Cod penal, în condiţiile în care a condus un autovehicul pe drumurile publice având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală de 0,80 gr%0, s-a dispus condamnarea sa, iar la individualizarea pedepsei aplicate s-au avut în vedere criteriile generale de individualizare statornicite de dispoziţiile art. 74 Cod penal, respectiv: limitele fixate în textul incriminator, reduse cu 1/3 urmare a aplicării art. 396 alin. 10 Cod de procedură penală, gradul de pericol social al faptei comise dedus din gradul alcoolemiei, faptul că pe fondul consumului de băuturi alcoolice, inculpatul nu a produs un accident rutier, circumstanţele personale ale inculpatului, care nu figurează în evidenţa cazierului judiciar cu antecedente penale, a recunoscut şi regretat săvârşirea faptei. Prin urmare, a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 1 an închisoare, iar ca modalitate de individualizare a executării pedepsei, judecătorul fondului a apreciat că scopul preventiv educativ poate fi atins şi fără executarea în condiţii de privare de libertate, ci prin suspendarea sub supraveghere, în temeiul art. 86/1 Cod penal, pe durata unui termen de încercare de 3 ani şi 6 luni stabilit, în baza art. 86/2 Cod penal. Totodată, s-a apreciat că nu se justifică suspendarea condiţionată a executării pedepsei, în raport de nivelul ridicat al alcoolemiei.Au fost instituite în sarcina inculpatului măsurile de supraveghere prevăzute de art. 86/3 alin. 1, alin. 3 lit. e) Cod penal, s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 86/4 Cod penal şi s-a făcut aplicarea art. 71 Cod penal.Împotriva sentinţei a formulat apel inculpatul, care, într-o primă critică, a solicitat reducerea cuantumului pedepsei de 1 an închisoare, în aplicarea Codului penal anterior ca lege penală mai favorabilă, iar într-o a doua critică, a arătat că durata termenului de încercare este prea mare, în raport de circumstanţele care caracterizează persoana inculpatului. Analizând sentinţa apelată, prin prisma criticilor formulate de inculpat, dar şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept, în limitele şi condiţiile prev. de art. 417 şi art. 418 Cod de procedură penală, Curtea de Apel Piteşti a constatat că apelul

89

inculpatului este fondat doar cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, conform art. 5 din noul Cod penal, celelalte critici fiind nefondate, pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.Din ansamblul materialului probatoriu administrat în cursul urmăririi penale, necontestat de către inculpat, care a arătat că recunoaşte săvârşirea faptei şi a solicitat judecata în cadrul procedurii recunoaşterii vinovăţiei, rezultă că în noaptea de 9/10.06.2013, în jurul orelor 01.45, acesta a condus autoturismul Opel Astra cu nr. de înmatriculare *** pe drumurile publice de pe raza oraşului Mioveni, judeţ Argeş, având o îmbibaţie alcoolică de 2,20 gr.%o alcool pur în sânge, la prima probă recoltată la orele 02.00.Cât priveşte aplicarea legii penale mai favorabile, în raport de care trebuie efectuată şi încadrarea juridică a faptei săvârşite de inculpat, Curtea a constatat că, într-adevăr, dispoziţiile vechiului Cod penal şi ale legislaţiei speciale în vigoare la data săvârşirii faptei sunt mai favorabile, în situaţia concretă a inculpatului. Chiar dacă art. 87 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 rep. sancţionează această faptă cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani, iar dispoziţiile art. 336 alin. 1 din noul Cod penal prevăd pe lângă această pedeapsă a închisorii şi pe cea alternativă a amenzii, la evaluarea globală a dispoziţiilor legale, în raport şi de Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 pronunţată de Curtea Constituţională cu privire la aplicarea art. 5 din noul Cod penal, Curtea constată că legislaţia anterioară este mai favorabilă inculpatului. În concret, în mod corect judecătorul fondului s-a orientat către pedeapsa închisorii, respectiv către suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, aspecte în raport de care dispoziţiile legale în vigoare până la data de 01.02.2014 sunt mai favorabile, sub aspectul condiţiilor în care se poate dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei şi al măsurilor şi obligaţiilor pe care trebuie să le respecte persoana condamnată, dar mai ales al faptului că, potrivit vechii reglementări, la împlinirea termenului de încercare intervine reabilitarea de drept. Pe de altă parte însă, chiar dacă în cauză se impune menţinerea încadrării juridice a faptei expusă în actul de sesizare, cea a infracţiunii prevăzute de art. 87 alin. 1 din OUG 195/2002, Curtea constată că nu se justifică reducerea cuantumului pedepsei închisorii ori micşorarea termenului de încercare stabilite prin sentinţa apelată.

90

Dincolo de faptul că îmbibaţia alcoolică în sânge a inculpatului a depăşit cu mult limita legală, de 0,80 gr.%o, Curtea a reţinut din ansamblul probelor administrate că împrejurările săvârşirii faptei dovedesc o periculozitate sporită a inculpatului şi a faptei săvârşite de acesta, care a pus în pericol grav siguranţa participanţilor la trafic. În acest sens, inculpatul a condus autoturismul pe drumurile publice după ce în prealabil consumase 1,5 litri de bere cu alcool, la testarea cu aparatul etilotest efectuată la orele 01.51 rezultând o valoare de 1,22 mg/l alcool pur în aerul expirat, ceea ce corespunde unei îmbibaţii alcoolice de circa 2,40 gr.%o alcool pur în sânge. Totodată, potrivit procesului – verbal de depistare în trafic întocmit de organele de poliţie, autoturismul condus de inculpat avea un mers sinuos, acesta fiind şi motivul opririi sale în trafic. În plus, din buletinul de examinare clinică întocmit de medic la momentul prelevării probelor biologice de sânge rezultă că inculpatul nu avea păstrate toate manifestările neurologice şi psihice, prezentând vorbire dizartrică şi comportându-se dezordonat.Or, toate aceste împrejurări nu pledează în favoarea aplicării unei pedepse mai mici de 1 an închisoare, în condiţiile în care minimul special prevăzut de lege, după reducerea sa cu o treime prin aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. 10 Cod de procedură penală, este de 8 luni închisoare, pedeapsa fiind astfel orientată către acest minim. În raport de aceleaşi împrejurări, şi durata termenului de încercare, de 3 ani şi 6 luni, a fost corect stabilită de prima instanţă, după cum nu se pot reţine în favoarea inculpatului circumstanţe atenuante, de natură a conduce la atenuarea răspunderii sale penale, în plus faţă de reducerea limitelor pedepsei în cadrul procedurii prevăzute de art. 396 alin. 10 Cod de procedură penală. Pentru toate aceste motive, în baza art. 421 pct. 2 lit. a Cod de procedură penală, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul declarat de inculpat, a desfiinţat în parte sentinţa şi, rejudecând, a înlăturat schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea prevăzută de art.336 alin.1 Cod penal, precum şi condamnarea inculpatului pentru această infracţiune.

În baza art. 87 alin.1 din OUG nr.195/2002 cu aplicarea art. 5 Cod penal şi art. 396 alin. 10 Cod procedură penală, a condamnat inculpatul la 1 an închisoare.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

91