Declarația de Independență a LituanieiDe la Wikipedia, enciclopedia liberăSalt la: Navigare, căutare

Facsimil al actului de la 16 februarie

Declarația de Independență a Lituaniei (în lituaniană Lietuvos Nepriklausomybės Aktas) sau Actul de la 16 februarie a fost semnată de Consiliul Lituaniei la 16 februarie 1918 și proclama restaurarea unui stat independent lituanian, guvernat pe principii democratice, cu capitala la Vilnius. Actul a fost semnat de toți cei douăzeci de reprezentanți, în frunte cu Jonas Basanavičius. Actul de la 16 februarie a fost rezultatul final al unei serii de rezoluții pe această problemă, inclusiv una emisă de conferința de la Vilnius și Actul de la 8 Ianuarie. Drumul spre declararea independenței a fost unul lung și complex, deoarece Imperiul German exercita presiuni asupra Consiliului în vederea formării unei alianțe. Consiliul a trebuit să manevreze cu atenție între interesele germanilor, ale căror trupe erau prezente în Lituania, și dorințele poporului lituanian.

Efectele imediate ale anunțării restabilirii independenței Lituaniei au fost puține. Publicarea Actului a fost interzisă de autoritățile germane, iar textul a fost distribuit și tipărit ilegal. Activitatea Consiliului a fost împiedicată, iar germanii au rămas la controlul Lituaniei.[1] Situația s-a schimbat în toamna lui 1918, după ce Germania a pierdut Primul Război Mondial. În noiembrie 1918 s-a format primul Cabinet al Lituaniei, iar Consiliul Lituaniei a preluat controlul asupra teritoriului țării.[2] Lituania independentă, deși avea în curând să ducă un război pentru apărarea independenței, a devenit o realitate.

Deși documentul inițial s-a pierdut, moștenirea sa rămâne. Acele fraze laconice sunt baza legală pentru existența Lituaniei moderne, atât a celei din perioada interbelică, cât și a celei din 1990.[3] Declarația formula principiile constituționale de bază, care au fost urmate de toate constituțiile Lituaniei. Declarația însăși este un element-cheie în restaurarea independenței Lituaniei în 1990.[4] Separându-se de Uniunea Sovietică, Lituania a subliniat că este doar

restaurată ca stat independent existent între cele două războaie mondiale și că Actul nu și-a pierdut puterea de lege.[5]

Cuprins

[ascunde]

1 Context istoric 2 Drumul spre Actul de la 16 februarie

o 2.1 Actul de la 11 decembrie o 2.2 Actul de la 8 ianuarie o 2.3 Actul de la 16 februarie

3 Textul final al declarației 4 Parcursul Declarației: reprezentare grafică 5 Urmări

o 5.1 Lituania o 5.2 Declarația o 5.3 Semnatarii

6 Moștenirea 7 Note

Context istoric[modificare | modificare sursă]

Cei 20 de membri ai Consiliului Lituaniei după semnarea Actului de la 16 februarie 1918

După ultima divizare a Uniunii Polono-Lituaniene în 1795, Lituania a fost anexată de Imperiul Rus.[6] Pe parcursul secolului al XIX-lea, atât lituanienii cât și polonezii au încercat să-și redobândească independența. Ei s-au răsculat în timpul Revoltei din Noiembrie în 1830 și al Revoltei din Ianuarie în 1863, dar prima ocazie realistă a venit odată cu slăbirea Rusiei și Germaniei în timpul Primului Război Mondial.

În 1915, Germania a ocupat regiunile vestice ale Imperiului Rus. După Revoluția Rusă din 1917, Germania a conceput strategia geopolitică Mitteleuropa — o rețea regională de state-marionetă care aveau să servească drept zonă-tampon — și au acceptat să permită desfășurarea Conferinței de la Vilnius, în speranța că ea va proclama separarea națiunii lituaniene de Rusia și stabilirea de relații mai apropiate cu Germania.[1] Această strategie s-a întors, însă, împotriva lor; conferința, ținută între 18–22 septembrie 1917, a adoptat o rezoluție de înființare a unei Lituanii independente și că strângerea relațiilor cu Germania va fi condiționată de recunoașterea noului stat de către aceasta.[7] La 21 septembrie, cei 214

participanți la conferință au ales un Consiliu al Lituaniei format din 20 de membri, cu scopul de a formaliza rezoluția.[8] Autoritățile germane nu au permis publicarea rezoluției, dar au lăsat Consiliul să funcționeze.[1] Conferința de la Vilnius a decis și alegerea unei adunări constituante prin vot popular în cel mai scurt timp.

Drumul spre Actul de la 16 februarie[modificare | modificare sursă]

Actul de la 11 decembrie[modificare | modificare sursă]

Actul de la 11 Decembrie a fost a doua etapă în drumul spre declarația finală de independență. Primul draft, cerut de cancelarul Georg von Hertling, a fost pregătit de ministerul german de externe la 1 decembrie.[9] Cancelaria germană și o delegație a Consiliui Lituaniei au efectuat câteva modificări. Membrii delegației erau Antanas Smetona, Steponas Kairys, Vladas Mironas, Jurgis Šaulys, Petras Klimas și Aleksandras Stulginskis.[10] După discuții între părți, s-a ajuns la un compromis pe marginea textului documentului. Reprezentantul german, Kurt von Lersner, a insistat să nu se schimbe nicio literă din textul convenit și ca toți membrii consiliului să semneze documentul.[10]

După întoarcerea delegației la Vilnius, s-a ținut o ședință a Consiliului în ziua de 11 decembrie pentru a discuta Actul. El a fost adoptat fără alte modificări. Cincisprezece membri au votat pentru Act, trei împotrivă, unul s-a abținut și unul nu a participat.[10] Nu este clar dacă toți membrii Consiliului au semnat acest document.[10] Actul a fost scris în limba germană și se pare că nu s-a pregătit nicio traducere oficială în lituaniană. De aceea, surse diferite dau traduceri ușor diferite.[10] Actul de la 11 decembrie a proclamat independența Lituaniei, dar a cerut și protecția guvernului german (clauza 2) și „o alianță fermă și permanentă” cu Germania.[7] Întrucât Actul arăta că alianța avea să se formeze pe baza convențiilor privind afacerile militare, de transport, vamale și monetare, mulți lituanieni au considerat că Consiliul și-a depășit autoritatea: rezoluția din septembrie adoptată la conferința de la Vilnius cerea explicit ca o adunare constituantă să decidă în aceste probleme cruciale de stat.[9]

Actul de la 8 ianuarie[modificare | modificare sursă]

Jonas Basanavičius, președintele Consiliului la semnarea Actului de la 16 februarie

Când au început negocierile de pace între Germania și Rusia în 1918, autoritățile germane au cerut reprezentanților lituanieni să pregătească două notificări de independență—una pentru Rusia, în care legăturile Lituaniei cu Rusia vor fi denunțate și în care nu se va menționa nimic despre o alianță cu Germania și o a doua versiune pentru Germania care va repeta, în principal, actul de la 11 decembrie.[10] Consiliul a hotărât să amendeze prima parte a actului de la 11 decembrie. Petras Klimas a introdus o propoziție prin care cerea Adunare Constituantă.[11] Un alt element important a fost declarația că principiile democratice aveau să stea la baza guvernării noului stat,[10] principiu enunțat la conferința de la Vilnius Conference, dar omis în actul de la 11 decembrie.[12] A doua parte, care pomenea „ferma și permanenta alianță cu Germania”, a fost înlăturată cu totul.[11] Versiunea finală a fost aprobată la 8 ianuarie 1918, ziua în care Președintele Statelor Unite ale Americii Woodrow Wilson și-a anunțat cele paisprezece puncte. În esență, actul de la 8 ianuarie nu era diferit de cel ce avea să fie adoptat la 16 februarie.[12]

Ober Ost, administrația militară germană, a respins, însă, modificările. La 26 ianuarie, respectând cererea inițială, cele două versiuni de notificare au fost aprobate, dar nu au inclus modificările de la 8 ianuarie.[11] Textele au fost pregătite pe baza actului de la 11 decembrie. Aceste concesiuni făcute germanilor au dus la crearea de tensiuni în rândul membrilor Consiliului.[13] Petru membri — Mykolas Biržiška, Steponas Kairys, Stanisław Narutowicz și Jonas Vileišis — au demisionat din Consiliu în semn de protest.[9] Președintele Consiliului, Antanas Smetona, care susținea actul de la 11 decembrie, s-a retras.[12] Jonas Basanavičius, care avea ulterior să fie supranumit „părintele independenței”, a fost ales președinte.[14]

Actul de la 16 februarie[modificare | modificare sursă]

Germania nu a recunoscut independența Lituaniei, iar delegația lituaniană nu a fost invitată la negocierile de la Brest-Litovsk care au început la 22 decembrie 1917 între Puterile Centrale și Rusia pentru rezolvarea revendicărilor teritoriale.[13] În timpul primei și singurei ședințe comune oficiale a Consiliului împreună cu autoritățile germane, s-a arătat că actele Consiliului vor avea doar valoare consultativă.[11] Această situație a servit drept argument membrilor consiliului care cereau independență fără legături cu alte țări. Prima grijă la acest punct a fost reinvitarea acelor membri care părăsiseră Consiliul. S-au dus negocieri care au avut ca rezultat reformularea versiunilor anterioare ale actului.

Cei patru membri demisionari au cerut Consiliului să revină la actul din 8 ianuarie și să omită pomenirea oricărei alianțe cu Germania.[10] După discuții încinse, care au durat câteva săptămâni, la 15 februarie, la ora 10 dimineața, noua versiune a actului era gata. Ea includea, cu schimbări stilistice minore, aceleași formulări ca și actul de la 8 ianuarie și avea articole de promulgare și notificare, elaborate la 1 februarie; acestea două din urmă nu poartă nicio putere legală și nu modifică sensul unui document legal.[10] Consiliul, inclusiv membrii demisionari, au fost invitați să se întoarcă a doua zi pentru finalizare. A doua zi, 16 februarie 1918, la 12:30 pm, toți cei douăzeci de membri ai Consiliului s-au întrunit în sala Comitetului Lituanian pentru Susținerea Victimelor Războiului, aflat pe strada Didžioji la numărul 30, în Vilnius.[11] Clădirea este cunoscută de atunci sub numele de Casa Semnatarilor (în lituaniană signatarų namai) și găzduiește un muzeu. Consiliul a votat mai întâi pentru aprobarea primei părți a actului, primele două paragrafe până la cuvântul drauge. Această secțiune a fost aprobată în unanimitate.[3] Partea a doua nu a primit, însă, susținerea celor patru membri demisionari deoarece ei nu erau mulțumiți cu termenul „în cele din urmă” la descrierea

atribuțiilor Adunării Constituante (la „... baza Statului Lituanian și a relațiilor cu alte state va fi în cele din urmă determinată de Adunarea Constituantă ...”).[3] Ei se temeau că acest cuvânt va da Consiliului un pretext de uzurpare a puterilor Adunării Constituante, în timp ce majoritatea a căzut de acord că acest cuvânt exprimă doar natura nenegociabilă și incontestabilă a deciziilor viitoarei Adunări.[10] Actul a fost, deci, aprobat unanim dar nu a avut susținerea totală a tuturor celor douăzeci de membri.[3]