Decret 410

55

Poziţia patriarhului Justinian faţă de monahism

până la Decretul de Stat 410 din 1959

Dr. Sebastian Dumitru CÂRSTEA

A face o referire directă la monahismul din perioada comunistă înseamnă,

în primul rând, a realiza o analiză a contextului în care însăşi Biserica Ortodoxă

a fost nevoită să îşi coordoneze activitatea. Devine un exerciţiu cu atât mai

greu, cu cât, în ultima perioadă, unii istorici au văzut Biserica strămoşească ca

fiind una din beneficiarele regimului totalitar ateu1. Ori adevărul este cu totul

altul, fapt pentru care, în prezentul articol încercăm să schiţăm doar o parte a

martirajului suferit de Biserica Ortodoxă Română, cu o ancorare în ceea ce a

însemnat viaţa monahală, sub toate formele ei de formare şi manifestare, în per-

cepţia patriarhului dominant pentru perioada comunistă din ţara noastră,

Justinian Marina2.

Preliminarii

Dar care a fost, în esenţă, modul prin care Biserica, în plină instaurare a re-

gimului comunist, a reuşit nu doar să îşi conserve viaţa monahală, ci şi să o dez-

1 Dennis Deletant, Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi dizidenţă în România

anilor 1965-1989, traducere de Georgeta Ciocâltea, Bucureşti, 1998, p. 201-224. Nu au

lipsit nici acuzele de colaborare a Bisericii cu statul comunist, mai precis o conlucrare a

acesteia în detrimentul propriului popor. 2 Patriarhul Justinian Marina s-a născut la 22 februarie 1901 în satul Suieşti, comuna

Cermăgeşti, jud. Vâlcea, urmând cursurile şcolii primare în satul natal, iar din 1915 pe ale

seminarului „Sf. Nicolae” din Râmnicu Vâlcea. A fost hirotonit preot în anul 1924, pe

seama parohiei Băbeni-Vâlcea, urmând din 1925 cursurile Facultăţii de Teologie din Bucu-

reşti. Din 1932 a fost numit director al Seminarului din Vâlcea, director al tipografiei episco-

pale şi preot la parohia „Sf. Gheorghe” din oraş. La 30 iulie 1945 a fost ales arhiereu vicar al

Mitropoliei Moldovei, devenind la 19 noiembrie 1947 Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al

Moldovei. Mai târziu, la 6 iunie 1948, a fost întronizat ca patriarh al României, slujind Biseri-

ca, în această calitate, până la trecerea sa la cele veşnice, la 26 martie 1977.

Dr. Sebastian Dumitru Cârstea

56

volte3? Un prim răspuns în acest sens este legat de numele şi persoana celui de al

treilea patriarh al Bisericii Ortodoxe, Justinian Marina, care a reuşit o transfor-mare totală a monahismului şi a găsit ca oportună utilizarea unei strategii pe ter-

men lung, ce presupunea găsirea unui dialog cu noua putere şi realizarea a ceea ce se numeşte un compromis în orice politică şi în orice democraţie

4. De aceea,

în unele din cuvântările sale patriarhul nu evita unele comparaţii între situaţia contemporană şi unele aspecte din trecut : „voi da şi un semn de lămurire asupra unei întrebări de actualitate. Aceasta se referă la doctrina materialistă după care se conduce Statul nostru, socotită de către unii ostilă doctrinei noastre creştine.

Noi însă judecăm pe oameni după faptele şi înfăptuirile lor. Noi judecăm doctri-na după rânduielile sociale pe care le aşează în viaţa oamenilor şi a popoarelor. Putem noi oare să recunoaştem că în aceste noi orânduiri sociale nu s-a pus în practică cele mai sacre principii ale Evangheliei?... Putem noi să nu recunoaştem că de 2000 de ani Biserica a sfătuit pe bogaţi să-şi adune comorile în cer, iar nu pe pământ?”

5.

Cu siguranţă, dacă i se poate reproşa ceva lui Justinian este tocmai aspectul descris anterior, adică mai precis faptul că a încercat să justifice numeroase acţi-uni politice ale Partidului Comunist, cum ar fi elaborarea noii Constituţii, colec-tivizarea etc., ca măsuri luate spre binele oamenilor

6. Poate şi datorită acestei

atitudini, mai ales în literatura de specialitate din străinătate, Justinian Marina a fost considerat un duşman al propriei sale Biserici, care, în schimbul demnităţii de patriarh, a fost dispus la orice compromis, supunând chiar instituţia pe care o conducea comuniştilor

7. Adevărul a fost cu totul altul. Acum, când ştim cum au

stat lucrurile, înţelegem cât de importantă a fost poziţia şi, mai ales, activitatea acestuia.

Revenind la tema vizată, consemnăm faptul că regimul comunist, instaurat în 1945, considera, potrivit modelului sovietic, că asumarea controlului Bisericii

3 O prezentare sumară, în legătură cu această temă, a fost prezentată şi în Sebastian

Dumitru Cârstea, Monahismul ardelean în trecut şi astăzi, Editura Andreiană, Sibiu, 2008,

p. 273-278. În această parte a lucrării s-a urmărit în special monahismul ardelean din peri-

oadă comunistă, în contextul dezvoltării vieţii monahale din Ortodoxia românească. 4 Bartolomeu Anania, „Amintiri despre patriarhul Justinian”, în Renaşterea, VIII

(1988), nr.10 (106), p. 6 şi nr. 11 (107), p.1. 5 Apostolat Social, vol. III, Bucureşti, 1949, p. 171.

6 George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, Editura

Nemira, Bucureşti, 2005, p. 388. 7 Ibidem, p. 89. Autorul face trimitere mai ales la Czeslaw Milosz, Gândirea capti-

vă, traducere de Constantin Geambaşu, Bucureşti, 1999, p. 203 şi Reuben H. Markham,

România sub jugul sovietic, Bucureşti, 1996, p. 347-352, unde patriarhul Justinian a fost

descris ca fiind un „patriarh roşu”, supus şi coordonat, la fel ca întreaga ierarhie a Biseri-

cii Ortodoxe Române, Kremlinului.

Poziţia patriarhului Justinian faţă de monahism până la Decretul 410/1959

57

Te

olo

gie

şi Is

torie

sp

iritu

aslS

SS

piS

pi

ritu

alş

i

va putea mobiliza poporul spre culmile realizărilor socialiste8. De aceea, din „ar-

hipelagul ororii” nu a scăpat nici Biserica Ortodoxă Română, în frunte cu ierarhii acesteia

9. Însă, prin toată atitudinea sa, comunismul s-a dovedit a fi un coşmar al

umanităţii în general şi al vieţii religioase în special10

, mai ales că în concepţia filizofică-ştiinţifică marxistă între religie şi filozofie discrepanţa este evidentă şi inevitabilă

11. Potrivit ideologiei sale, statul comunist a încercat prin diferite mij-

loace şi metode să împiedice, anuleze sau măcar estompeze chiar şi acele mani-festări care, conform standardelor regimului, erau corecte şi dezirabile, având grijă, până la un anumit punct, să nu facă acest lucru în mod deschis

12. Grija sis-

temului totalitar era aceea ca Biserica să se rezume la un rol exclusiv liturgic, menit să satisfacă convingerile religioase ale credincioşilor, tolerate de stat, în numele libertăţii de opinie, dar pe care nu înceta să le demaşte ca fiind iluzii la care, treptat, oamenii vor renunţa

13. Din acest motiv, mai ales din 1948, a existat

un control riguros, permanent şi direct asupra Bisericii, în toate instituţiile biseri-ceşti, adică protopopiate, şcoli teologice, centre eparhiale, mănăstiri, pregătiţi de a reprima orice acţiune considerată contrară intereselor statului comunist şi ateu

14.

I. Dezvoltarea vieţii monahale din România în primii ani de patriarhat ai lui Justinian Marina

Încă de la întronizarea sa, patriarhul şi-a îndreptat atenţia şi spre monahism, dorind să aducă în mănăstiri un suflu nou, nu doar de vieţuire creştină, ci şi de cultură, reuşind, după cum vom arăta, chiar o sporire a numărului de schituri şi mănăstiri, şi a trăitorilor din ele. Era conştient şi convins de realitatea faptului că

8 Adrian Gabor, Adrian Nicolae Petcu, „Biserica Ortodoxă Română şi puterea co-

munistă în timpul patriarhului Justinian”, în Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă

Universitatea Bucureşti, anul II, 2002, p. 93. 9 Sergiu Grossu, Le calvaire de la Roumanie chrétienne, Editions France Empire,

Paris, 1987, p. 198; Ioan Dură, Pătimirea Bisericii Ortodoxe Române 1945-1989, Editu-

ra Ramida, Bucureşti, 1994. 10

Vladimir Tismăreanu, Mizeria utopiei. Criza ideologiei marxiste în Europa Ră-

săriteană, traducere de Laura Lipova, Iaşi, 1997, passim. 11

Sorin Antohi, Utopica. Studii asupra imaginarului social, Bucureşti, 1991, p. 165. 12

George Enache, Ortodoxie şi putere politică..., p. 388. 13

Ibidem, p. 17. Un rol aparte revenea, în acest sens, cetăţenilor clerici şi, prin ex-

trapolare, monahilor. Aceştia trebuiau să se simtă apropiaţi de poporul în mijlocul căruia

trăia. De aceea, datoria lor era şi aceea de a ajuta poporul muncitor de a-şi crea o viaţă

mai bună şi condiţii de ridicare a nivelului material şi cultural. A se vedea, în acest sens,

Stanciu Stoian, „Discurs cu ocazia deschiderii cursurilor Institutului Teologic Universitar

din Bucureşti”, în BOR LXVII (1949), nr. 1-2, p. 23. 14

Mircea Păcurariu, „Şi-a făcut Biserica datoria?”, în Vestitorul Ortodoxiei Româ-

neşti, II (1990), nr. 7-8, p. 5.


58

mănăstirea, ca şi instituţie organizată, trebuie să ţină seama că face parte din Sta-tul Român şi, deci, că toţi călugării şi toate călugăriţele trebuie să-şi iubească patria, trebuie să-şi respecte stăpânirea, trebuie să asculte de această stăpânire şi legile ei

15.

Cu siguranţă, una dintre contribuţiile majore din perioada sa de patriarhat a fost formularea şi punerea în practică a Statutului de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române, în care erau consemnate acele instituţii care aveau menirea să dea un impuls de viaţă nouă şi să creeze cadre îndrumătoare în toate domeniile din viaţa bisericească

16. În ceea ce priveşte implicarea lui Justinian

Marina la propăşirea monahismului autohton mai putem consemna: Regulamen-tul pentru organizarea vieţii monahale şi funcţionarea administrativă şi discipli-nară a mănăstirilor, despre care el însuşi afirma că este „o Constituţie a vieţii mănăstireşti... deoarece este sintetizată experienţa de peste un mileniu şi jumăta-te a vieţii monahale de obşte”

17. În amintitul statut, aprobat de Sfîntul Sinod şi

sancţionat prin decretul nr. 233 din 1949 al prezidiului Marii Adunări Naţionale din Republica Populară Română, articolele 74-86 sunt dedicate organizării vieţii mănăstireşti. Surprinde faptul că regulamentul propriu-zis a fost votat de Sfântul Sinod la 25 februarie 1950, aprobat însă de către ministerul Cultelor abia la 26 martie 1953, prin decizia 4928

18. În esenţă, prin toată structura sa regulamentul

era o dovadă clară a reformării monahismului autohton, reformare necesară atât din punct de vedere strategic, dar, în acelaşi timp, realizată cu o evidentă grabă, mai ales pe fondul regimului politic instaurat. A urmat apoi şi al doilea Regula-ment pentru organizarea şi funcţionarea mănăstirilor, din 1959

19. Prin aceste

legiuiri statutare Sfântul Sinod chema mănăstirile la o viaţă nouă, la rosturile lor statornice de organizatoare şi reorganizatoare a monahismului

20.

Chiar patriarhul Justinian a menţionat de nenumărate ori, în prelegerile sale, necesitatea unei revigorări a vieţii monahale

21, concepută însă printr-un nou mo-

dus vivendi. Înţelegând realităţile vremii, şi mai ales conştient fiind că fără un

15

Apostolat Social, vol. IV, Bucureşti, 1952, p. 101. 16


Pr. G., „Viaţa monahală în ultimii zece ani”, în BOR, 1958, an 76, nr. 5-6, p. 511. 18

Olivian Bindiu, „Organizarea monahismului după Legiuirile Bisericii Ortodoxe

Române din 1948-1953”, în Viaţa monahală, IV (1993), nr. 2-3, p. 3. 19

Timotei Seviciu, „Reorganizarea vieţii monahale”, în BOR XCI (1973), nr. 6, p. 630. 20

Irineu Crăciunaş, „Purtarea de grijă faţă de mănăstiri în ultimele două decenii”,

BOR LXXXVI (1968), nr. 6, p. 751, Apostolat social, vol. IV, Bucureşti, 1952, p. 134-135. 21

C. Greceanu, „Reorganizarea vieţii în mănăstiri”, în BOR LXX (1952), nr. 9-10,

p. 572-573. Reorganizarea vieţii monahale era menţionată şi în hotărârile Sfântului Sinod

din 5 octombrie 1950, la care se adaugă, după cum vom vedea, îndemnurile şi stăruinţele

venite din partea patriarhului Justinian, Ioasaf Popa, „Regulamentul pentru organizarea

vieţii monahale”, în BOR LXXI (1953), nr. 11-12, p. 1159, 1166.


59

Te

olo

gie

şi Is

torie

sp

iritu

aslS

SS

piS

pi

ritu

alş

i

monahism profund, cu o solidă bază culturală nu va putea face faţă regimului22

, patriarhul Justinian Marina, consecvent „strategiei de supravieţuire”

23 a Bisericii

sale, a urmărit să îmbine necesităţile spirituale reale ale vieţuitorilor din mănăs-tiri cu „cererile” sistemului politic. El însuşi menţiona: „pentru ca mănăstirile să-şi îndeplinescă rolul lor, ele trebuie să fie în pas cu vremea. Orice instituţie, dacă nu-şi arată în chip dovedit menirea ei, rămâne în urmă, iar cine rămâne în urmă riscă să fie călcat în picioare”

24. Şi acest ultim aspect a încercat, pe cât posibil,

să îl evite în timpul patriarhatului său.

I.1. Monahismul românesc şi formarea culturală

După ce a devenit patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, îndreptându-şi privirea spre pregătirea culturală a reprezentanţilor vieţii mănăstireşti, Justinian a

menţionat faptul că „tot clerul monahal trebuie să treacă prin aceeaşi şcoală ca şi clerul de mir”

25. De pildă, la deschiderea cursurilor Seminarului monahal de la

mănăstirea Agapia, consemna „monahii trebuie să fie în slujba luminii, culturii şi ajutorării societăţii conduşi de spiritul evanghelic al jertfirii de sine ... redând astfel Bisericii un monahism nou şi luminat, care să îmbine viaţa duhovnicească cu cea culturală şi socială, ... deoarece vreau un monahism luminat nu ignorant

… pentru că numai un astfel de monahism îşi poate continua menirea fără a avea nimic de pierdut

26. Dar, pentru acest ideal, prestigiul vieţii monahale trebuie ridi-

cat la înălţimea rolului ei în lume, deoarece „dacă se aprinde o făclie de lumină într-o mănăstire, prin înfiinţarea seminarului de călugăriţe, o să apară şi alte lu-mini, care să lumineze neîncetat, viaţa călugărească”

27.

Cu toate că Guvernul ţării oferise posibilitatea susţinerii a cinci Seminarii

monahale, patriarhul Justinian a renunţat la două dintre ele, păstrând pentru peri-oada amintită doar trei astfel de şcoli monahale (menite să pregătească pe viitorii monahi şi monahii). Prin seminarul pentru călugări de la Neamţ şi cele pentru

22

Adrian Gabor, Adrian Nicolae Petcu, „Biserica Ortodoxă Română şi puterea co-

munistă …”, p.123. 23

Cristina Păiuşan, „Politica patriarhilor României şi „colaboraţionismul” cu orga-

nele statului”, în Arhiva Someşană, vol. VII, 1999, p.111-117, George Enache, Adrian

Nicolae Petcu, „Biserica Ortodoxă Română şi Securitatea. Note de lectură”, în Totalita-

rism şi rezistenţă, teroare şi represiune în România comunistă, CNSAS, Studii, I, Bucu-

reşti, 2001, p.108-136; George Enache, Ortodoxie şi putere politică…, p. 67. 24

D. Cr. „Deschiderea cursurilor la seminariile monahale. La mănăstirea Neamţ,

Plumbuita, Văratic”, BOR LXVII (1949), nr. 3-4, p. 41. 25

Pr. G., „Viaţa monahală în ultimii zece ani ...”, p. 511. 26

Apostolat Social, vol. I., Bucureşti, 1949, p.177, 182; D. Cr. „Deschiderea cursu-

rilor la seminariile monahale ...”, p. 44. 27

Apostolat Social, vol. III, Bucureşti, 1949, p. 183.


60

călugăriţe de la Plumbuita şi Văratic28

, se urmărea atât cunoaşterea lui Dumne-zeu, pentru a spori dragostea către El

29, dar şi crearea de acele pepiniere de vii-

tori îndrumători ai vieţii mănăstireşti. De aceea, prin organizarea lor, ele au avut

o dublă preocupare: culturală şi practică30

. Acest fapt nu trebuie să surprindă, deoarece în primii ani de patriarhat

Justinian Marina a încercat o consolidare a vieţii mănăstireşti, urmărind în speci-al formarea şi ridicarea culturală a celor existente. Intenţia sa a fost surprinsă şi de către ministrul de Interne Alexandru Drăghici, care sublinia „seminariile mo-nahale au ca scop pregătirea unei elite călugăreşti şi organizarea lor, adică a se-minariilor, face parte dintr-un plan ce tinde să dea mănăstirilor rolul şi rostul lor de odinioară”

31. Formarea unui monahism bine organizat şi instruit din punct de

vedere cultural nu convenea puterii comuniste. Patriarhul a urmărit deschiderea şcolile mănăstireşti, care aveau să îndepli-

nească un mare rol în promovarea vieţii noastre bisericeşti. Mănăstirile devineau astfel şi un factor de selecţionare evidentă prin intermediul acestor şcoli

32. De

asemenea, în seminariile monahale şi în Institutele Teologice sunt chemate nu-mai elementele cele mai valoroase din mănăstiri

33. Nu întâmplător, în art. 115

din Statut, privitor la pregătirea personalului bisericesc se menţiona tipul acesto-ra: şcoli de cântăreţi şi seminarii teologice, seminarii monahale, institute teologi-ce de grad universitar. Mai mult, prin intermediul Regulamentului monahal se consemnau şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească candidatul la unele funcţii administrative, din interiorul mănăstirilor, şi până la candidaţii la unele dintre treptele ierahiei de ordin divin

34.

Intenţia patriarhului era firească deoarece, după cum el însuşi amintea, „în-deletnicirile cărturăreşti din mănăstiri n-au cuprins niciodată obştea celor adă-postiţi între zidurile lor. Copierea manuscriselor, traducerea operelor de seamă ale Sfinţilor Părinţi, transcrierea cronicelor neamurilor, toate aceste nobile activi-

28

Pr. D. Cr. „Deschiderea cursurilor la seminariile monahale...”, p. 57, Apostolat

Social, vol. III, Bucureşti, 1949, p. 178. 29

Apostolat Social, vol. V, Bucureşti, 1955, p. 11. 30


Cristina Păiuşan, Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comu-

nist 1945-1958, vol. I, Bucureşti, 2001, doc.169, p. 322; George Stan, Părintele Patriarh

Justinian Marina, Bucureşti, 2005, p.100. De altfel, aceeaşi atitudine a avut-o ministrul

menţionat şi faţă de înfiinţarea în mănăstiri a şcolilor elementare, deoarece în aceste şcoli

„predomină educaţia mistică” (p. 323). 32

D. Cr. „Deschiderea cursurilor la seminariile monahale...”, p. 60. 33

Apostolat Social, vol. VI, Bucureşti, 1958, p. 314. 34

***, „Modificarea şi completarea unor articole din Statutul pentru organizarea şi

funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române”, în BOR LXXIV (1956), nr. 3-4, p. 301; Apos-

tolat Social, vol. V, Bucureşti, 1955, p. 132.


61

Te

olo

gie

şi Is

torie

sp

iritu

aslS

SS

piS

pi

ritu

alş

i

tăţi intelectuale care au fost cultivate cândva în mănăstirile noastre, sunt lucrarea unor singuratici. ... Cu deosebire în ultimele decenii, monahismul românesc in-trase în penumbra unui declin intelectual, care primejduia fiinţa acestui străvechi aşezământ

35”. De aceea, Biserica trebuia să-şi reorganizeze pe alte baze cinul ei

monahal, care trebuia să fie pus în slujba luminii, culturii şi ajutorului societăţii, condus de spiritul evanghelic al jertfelniciei pentru aproapele”

36.

Şcolile monahale, care aveau o durată a cursurilor de trei ani, erau şcoli cu viaţă de obşte şi diciplină mănăstirească. Absolvenţi acestora, împărţiţi în grupe, după aptitudini, puteau trece apoi în Seminariile Monahale, dacă absolveau ci-clul II elementar

37. Mai mult decât atât, înainte de a intra în şcoala monahală,

candidaţii la primirea îngerescului chip sunt datori să fie absolvenţi ai învăţă-mântului elementar de şapte ani, din şcolile de stat

38. Pe acest fond, au fost înfi-

inţate Şcoala de Pictură şi Sculptură bisericească de la mănăstirea Plumbuita din Bucureşti, apoi cea pentru ceramică bisericească de la mănăstirea Curtea de Ar-geş, iar la mănăstirea Neamţ cea pentru pentru tipografie şi legătorie

39. Această

dezvoltare şi implementare culturală a atras după sine şi vizitarea mănăstirilor, coroborată cu interesul mereu crescând pentru valoarea istoriei, artei şi culturii ce o reprezintă. Faptul reiese şi din numeroasele monografii, studii şi lucrări scrise în acest sens

40.

Chiar patriarhul Justinian, în una din cuvântările sale, consemna faptul că „în prezent toţi călugării din mănăstirile patriarhiei au cel puţin şcoala elementa-ră. În afară de aceasta ei au urmat cursuri în cadrul şcolilor monahale, prin care şi-au însuşit cultura teologică necesară”. Aceasta deoarece viaţa duhovnicească a monahului trebuia, după cum arăta patriarhul Justinian, îmbinată cu cea culturală şi socială

41, fapt în deplină concordanţă cu acel laitmotiv al perioadei sale de pa-

triarhat, anume că dorea un monahism luminat, nu ignorant.42

Mai mult, pentru promovarea culturii teologice, Regulamentul prevedea funcţionarea în mănăstiri

35


Timotei Seviciu, „Reorganizarea vieţii monahale ...”, p. 630. 37

***, „Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în legătură cu

funcţionarea şcolilor monahale prevăzute de art. 78 din Statut”, în BOR LXXI (1953), nr.

7-8, p. 786; Apostolat Social, vol. VI, Bucureşti, 1958, p. 410. 38


***, „Deschiderea cursurilor şcolii de pictură şi sculptură a Patriarhiei de la mă-

năstirea Plumbuita”, în BOR LXXI (1953), nr. 11-12, p. 1087. 40

Timotei Seviciu, „Reorganizarea vieţii...”, p. 637. 41


în BOR, LXXXVI (1968), nr. 6, p. 751; Apostolat social, vol. IV, Bucureşti, 1952, p.

752; Timotei Seviciu, „Reorganizarea vieţii...”, p. 636, Apostolat social, VI, Bucureşti,

1958, p. 155-157. 42

Apostolat social, VI, Bucureşti, 1958, p. 158.


62

a consiliului de învăţătură care se îngrijea de sporirea cunoştinţelor religioase, de muzică, de tipic şi de cultură generală ale vieţuitorilor mănăstirii, organizând în acest sens conferinţe, consfătuiri şi supraveghind cultura lor personală

43.

Concluzionând, putem afirma că realizările pe tărâm cultural au însemnat nu doar demararea Cursurilor de alfabetizare, ci şi a Cursurilor pentru completa-rea ciclului I şi II elementar, obligatorii pentru cei care n-au îndeplinit vârsta de 40 de ani (conform art. 7 a şi b din Regulament). S-a prevăzut şi înfiinţarea de Şcoli monahale pentru absolvenţii ciclului II elementar, rânduindu-se ca numai absolvenţii acestora să fie tunşi în monahism (art. 7 d din Regulament). De pildă, în ianuarie 1958, la nivelul Patriarhiei Române, funcţionau 56 de şcoli monahale. De asemenea, în 1949 s-au înfiinţat două seminarii pentru călugăriţe şi unul pen-tru călugări, care aveau programa analitică asemenea seminariilor laice, având sub raport disciplinar măsuri aparte

44.

I.2. Monahismul românesc şi viaţa de obşte

Una din temele centrale ale cuvântărilor patriarhului Justinian Marina a fost cea a necesităţii implementării vieţii de obşte în mănăstiri, model capabil de a face faţă, în noul context, pericolului apărut, cel al desfiinţării parţiale sau totale a monahismului. Acest model este cel mai adecvat călugărului, începând chiar cu viaţa seminarială

45, dar şi pe parcurs, din necesităţi de ordin administrativ-

gospodăresc46

, rămâne modul cel mai concret de îmbinare în viaţa monahală a rugăciunii şi muncii în comun

47. Practic, era şi aceasta o tipologie de iubire după

pilda hristică, care trebuie să iradieze în exterior, în relaţiile cu semenii48

. Aceas-tă dorinţă a vieţii de obşte, pentru toate mănăstirile şi schiturile, era în vădită contradicţie cu dorinţa regimul totalitar privitor atât la numărul, cât şi la cei care doreau să fie tunşi în monahism

49.

43


BOR, LXXXVI (1968), nr. 6, p. 753. 44

Pr. G., „Viaţa monahală în ultimii zece ani...”, p. 518. 45

Apostolat social, vol. V, Bucureşti, 1955, p. 11. În cuvântarea menţionată se spe-

cifica că trăind patru ani viaţa de obşte, noi ne punem mare nădejde că nu veţi înceta de a

duce lupta pentru aducerea monahismului nostru pe adevărata lui cale. 46

Apostolat social, vol.V, Bucureşti, 1955, p.181. Este absolută nevoie – menţiona

patriarhul Justinian – să se înfăptuiască viaţa de obşte, transformându-se mănăstirile în

ateliere, unde să se lucreze. 47

Apostolat social, vol. V, Bucureşti, 1955, p.132. 48

Apostolat social, vol. V, Bucureşti, 1955, p.143, 145. 49

Cristina Păiuşan, Radu Ciucean, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comu-

nist…, doc. 121, p. 244. În referatul din 1950, al Direcţiei Generale pentru Securitatea

poporului, se consemna faptul că din totalul de 206 mănăstiri şi schituri, 161 aveau deja

implementată viaţa de obşte, celelalte apaţinând vieţii idioritmice.


63

Te

olo

gie

şi Is

torie

sp

iritu

aslS

SS

piS

pi

ritu

alş

i

„Dacă noi, arăta patriarhul Justinian, am urmărit organizarea vieţii de obşte în mănăstirile noastre este pentru că acest tip de viaţă este idealul vieţii călugă-reşti. Viaţa de obşte este idealul spre care trebuie să tindă orice călugăr, care do-reşte să fie călugăr cu adevărat. Aceasta este de fapt convingerea tuturor condu-cătorilor vieţii călugăreşti şi cu precădere a conducătorilor Bisericii noastre.”

50

Ca urmare şi măsură directă a implementării acestui mod de viaţă, monahul rămâ-ne în mod constant în ascultarea mănăstirii unde este închinoviat, ieşirile din incin-ta acesteia fiind autorizate de stareţ sau chiriarch, doar în cazuri binecuvântate

51.

I.3. Monahismul românesc şi munca

Patriarhul Justinian consemna prin intermediul cuvântărilor sale că „doar

cei care au absolvit trei clase de şcoală monahală şi au obţinut certificat de cali-

ficare într-o meserie pot intra în monahism”52

, deoarece prin implicarea acestora

în atelierele mănăstireşti, „au fost create mijloace de bază, care să asigure cinului

călugăresc o existenţă materială considerabilă”53

. Prin urmare, monahismul intrat

pe aceste coordonate avea pe lângă o dezvoltată activitate meşteşugărească şi o

evidentă viaţă spirituală, un rol deosebit pentru această realizare avându-l şcolile

monahale.

Patriarhul, căutând o formă de salvare şi de dezvoltare, în acelaşi timp, a

monahismului, a preluat, la prima vedere, una din devizele de bază ale comu-

nismului. În comunism munca avea valoare supremă. Nu era însă vorba de orice

fel de muncă, ci doar de acea muncă aducătoare de rezultate palpabile şi eficien-

te pentru un număr cât mai mare de oameni54

.

În toate mănăstirile munca nu devenea numai o necesitate, ci şi o obligativi-

tate. De fapt, „munca nu a fost niciodată despărţită de rugăciune, ci a fost o înda-

torire şi o îndeletnicire permanentă a călugărilor. Organizarea cea nouă este în-

cadrarea mănăstirilor în muncă, potrivit spiritului nou care domneşte în sufletul

50

C. Greceanu, „Reorganizarea vieţii în mănăstiri”, în BOR LXX (1952), nr. 9-10,

p. 572; Timotei Seviciu, „Reorganizarea vieţii monahale...”, p. 632; Apostolat social, IV,

p. 100; Irineu Crăciunaş, „Purtarea de grijă faţă de mănăstiri..., p. 754. 51

Timotei Seviciu, „Reorganizarea vieţii...”, p. 633. 52

Apostolat social, vol. VI, Bucureşti, 1958, p. 410. 53

Apostolat social, vol. VI, Bucureşti, 1958, p. 311, 314. De pildă, grupele menţio-

nate erau următoarele: croitorie, pictură, sculptură-tâmplărie, ceramică, împletituri, fieră-

rie, broderie artistică, tricotaj, covoare, cizmărie, cusături naţionale şi jucării-păpuşi. De

altfel, potrivit crezului său, sunt multe meserii pe care le pot învăţa călugării, prin inter-

mediul atelierelor, cum ar fi, de pildă, vopsirea firelor de lână şi bumbac, precum şi măta-

sea, pentru nevoile mănăstirilor de călugăriţe, care ţes covoare şi execută lucrări de artă. 54

Ion Nistor, „Discurs cu ocazia înscăunării P.S. Iosif ca episcop al Râmnicului şi

Argeşului”, în BOR LXVII (1949), nr. 3-4, p. 22-28.


64

poporului nostru. De aceea, viaţa cea nouă din mănăstirile noastre îşi va face din

muncă şi rugăciune noul ideal de urmat”55

. Tocmai de aceea, atunci când era ca-

zul, nu lipseau nici exemplele concrete privitoare la rolul şi importanţa coopera-

tivelor meşteşugăreşti. De pildă, în Arhiepiscopia Bucureştilor cooperativele

meşteşugăreşti de la mănăstirile Ţigăneşti şi Pasărea erau reprezentative în acest

sens. Potrivit hotărârilor Sfântului Sinod, averea mobilă şi imobilă aflată în pro-

prietatea monahilor şi monahiilor a fost inventariată şi trecută în proprietatea

comună a mănăstirilor. Cooperativele meşteşugăreşti din mănăstiri aveau dreptul

să se asocieze, pentru a se crea, în locul atelierelor înapoiate, o întreprindere pu-

să sub protecţia statului, care foloseşte astfel o tehnică superioară. Conform sta-

tutului şi regulamentelor în vigoare la momentul respectiv, în cooperativă se pu-

tea înscrie orice frate sau soră, scopul fiind acela de a îmbunătăţi condiţiile de

trai, coroborat cu cel cultural şi profesional. Prin aceste cooperative meşteşugă-

reşti din mănăstiri, monahii şi monahiile au fost încadraţi în câmpul muncii, reu-

şind producerea unor articole de larg consum56

. Potrivit crezului său, de ridicare la un alt nivel a vieţii călugăreşti, „ în aces-

te vremuri de adânci prefaceri sociale pe care le trăieşte şi Biserica noastră, care este nevoită să-şi adapteze munca ei, gândirea, sistemul de organizare, ca să fie în pas cu vremea... noi pregătim vieţuitori noi, cu un alt duh şi altă îndrumare la muncă, pentru ca Biserica noastră să-şi poată continua misiunea ei, fără să aibă nimic de pierdut. De aceea munca va fi organizată în toate mănăstirile noastre. Toată lumea va fi încadrată în mănăstirile noastre pentru muncă”

57. Tocmai de

aceea pentru mănăstiri încadrarea în muncă este imperios necesară. De aceea, în mănăstirile noastre, după rânduiala Sf. Sinod, nu va mai intra nimeni în mona-hism, dacă nu cunoaşte o meserie, dacă nu are şcoala de calificare şi dovada că ştie o meserie

58.

Ca urmare a acestor măsuri, recapitulând realizările pe tărâm gospodăresc, o predominantă a schimbărilor intervenite a fost calificarea monahilor şi monahi-ilor într-un anumit meşteşug, dintre cele care pot fi practicate într-o mănăstire. În mănăstirile de monahii, 120 ca număr în Patriarhia Română în 1958, şi în câteva de monahi funcţionau aşa-numitele cooperative de producţie, sau unele filiale ale acestora, unde se lucrau: covoare, broderii, ţesături, cusături artistice, croitorie, tricotaje, jucării, ceramică etc. unele dintre acestea fiind destinate exportului.

55

Apostolat Social, vol. IV, Bucureşti, 1952, p. 97; Apostolat Social, vol. VI, Bu-

cureşti, 1958, p. 312, 320; Timotei Seviciu, „Reorganizarea vieţii...”, p. 634. 56

Justinian Florea, „Organizarea muncii în mănăstiri. Cooperativele meşteşugă-

reşti”, în GB XI (1952), nr. 8-10, p. 438. Este citat de către autor Statutul tip de organiza-

re şi funcţionare a cooperativelor meşteşugăreşti, cu precădere art. 1, 7, 2, 19, 23, 5. 57

Apostolat Social, vol. III, Bucureşti, 1949, p. 167, 169. 58

Apostolat Social, vol. III, Bucureşti, 1949, p. 170.


65

Te

olo

gie

şi Is

torie

sp

iritu

aslS

SS

piS

pi

ritu

alş

i

Funcţionau un număr de 18 cooperative cu 11 secţii, unele dintre cooperative având şi filiale în mănăstirile mai mici. În fruntea acestora erau cooperativele de la Agapia, Horezu, Bistriţa, Pasărea, Ţigăneşti şi altele. În schimb, la Plumbuita şi Antim se confecţionau obiectele de cult

59.

I.4. Monahismul românesc, canonizarea Sfinţilor români şi viaţa du-

hovnicească

Ca o încununare a acţiunii privind dezvoltarea vieţii mănăstireşti se cuvine a se aminti şi canonizarea, în octombrie 1955, a unor sfinţi, printre care şi unii din rândul monahilor români. Aşa au fost Sfântul mărturisitor Sofronie de la Cioara, Visarion Sarai şi mai ales arhiereul Calinic de la Cernica

60. Unii dintre ei

au fost implicaţi şi în evenimentele din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, din Transilvania, când autorităţile străine vremelnice au încercat anularea orică-rei identităţi monahale a românilor din această parte a ţării. „În timpul împărăte-sei Maria Tereza, arăta patriarhul Justinian Marina, 368 de schituri şi mănăstiri au fost dărâmate cu tunurile sau arse de generalul Buccow, care le-a şters de pe faţa pământului şi a izgonit din ele pe călugări, iar pe cei ce s-au împotrivit i-a ridicat cu forţa şi i-a închis în temniţe

61. De asemenea, tot exponenţi ai vieţii mo-

nahale au fost şi ierarhii Transilvaniei, Ilie Iorest şi Sava Brancovici, pătimind şi ei pentru credinţa strămoşească. Lor se adaugă Iosif cel Nou de la Partoş, cano-nizat în şedinţa Sfîntului Sinod din 6 octombrie 1956.

În privinţa realizărilor de ordin duhovnicesc, ele sunt rezultatul direct al re-gulamentului propriu-zis, deoarece monahul trebuie să fie, în primul rând, un om al rugăciunii. De fapt, toată activitatea călugărului se recomanda a fi însoţită de rugăciune. Mănăstirile au fost înzestrate cu biblioteci, potrivit regulamentului art. 87 şi 90, recomandându-se ca în chiliile călugărilor să fie Patericul, Filocalia, Vechile rânduieli monahale etc. De asemenea, prin şedinţele duhovniceşti se ur-mărea întărirea vieţii duhovniceşti din mănăstiri, fapt pentru care, la zece de ani de patriarhat câteva mănăstiri se impuneau ca centre de adâncă trăire duhovni-

59

Pr. G., „Viaţa monahală în ultimii zece ani...”, în BOR LXXVI (1958), nr. 5-6, p.

521. Un document interesant îl regăsim şi în lucrarea, Cristina Păiuşan, Radu Ciucean,

Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist…, doc. 121, p. 244, unde sunt menţio-

nate, printre altele, că în ţară se aflau, la momentul respectiv, în funcţiune 63 de ateliere

în mănăstirile de călugăriţe, respectiv 39 în mănăstirile de călugări. 60

Irineu Crăciunaş, „Purtarea de grijă faţă de mănăstiri în...”, p. 755, Apostolat so-

cial, vol. IV, Bucureşti, 1952, p. 100. 61

Apostolat Social, vol. III, Bucureşti, 1949, p. 173. Evident, numărul mănăstirilor

şi schiturilor distruse indicat de patriarhul Justinian este exagerat. Potrivit ultimelor cerce-

tări se poate vorbi, la ora actuală, de un număr de 185 de aşezări mănăstireşti distruse. A

se vedea în acest sens, Sebastian Dumitru Cârstea, Monahismul ardelean..., p. 589-597.


66

cească: Sihăstria Neamţului, Rarău, Slatina, Sihăstria, Frăsinei, Ciolanu, Sâmbă-ta de Sus, Poiana Mărului, Râşca, Horezu şi altele

62.

În diferite note informative ale timpului se arată îngrijorarea organelor re-gimului totalitar faţă de practicarea rugăciunii în mănăstirile din jurul capitalei, unde, printre altele, îşi aveau domiciliul forţat şi unii dintre ierarhii Bisericii Or-todoxe puşi în retragere de sistemul opresiv şi ateu

63. Un moment de nelinişte îl

constituia şi prezenţa, în număr foarte mare, a credincioşilor la hramurile mănăs-tirilor şi unele praznice împărăteşti

64, impulsionate şi de prezenţa ierarhilor locu-

lui65

. Dacă la această situaţie se adăuga faptul că erau consemnate posturile ţinu-te, disciplina internă, pravila mănăstirească îndeplinită, coroborate cu o conduce-re bună a vieţii călugăreşti

66, se înţelege de la sine faptul că mănăstirile erau per-

cepute ca adevărate bastioane ale Ortodoxiei româneşti.

I.5. Monahismul românesc şi rolul vetrelor mănăstireşti

O altă coordonată urmărită în perioada sa de patriarhat a fost restaurarea şi repararea a zeci de lăcaşuri de închinare şi monumente religioase, aici fiind lu-crate obiecte bisericeşti şi de artă care au dus faima monahilor de la noi şi în alte părţi ale lumii creştine

67.

Dintre mănăstirile care au fost restaurate consemnăm mai ales vechile vetre monahale de la Putna, Slatina, Suceviţa, Moldoviţa, Neamţ, Căldăruşani, Prislop etc. De asemenea, au avut loc semnificative lucrări de restaurare şi conservare şi a altor mănăstiri, executate cu sprijinul Direcţiei Monumentelor Istorice. Între mănăstirile importante, care s-au bucurat de această atenţie, consemnăm: Cerni-ca, Căldăruşani, Pasărea, Ciorogârla, Ţigăneşti, Sinaia, Ghighiu, Dealu, Nămăieşti, Ţigăneşti, Suzana – toate în Mitropolia Ungrovlahiei, apoi Neamţ, Sihăstria, Moldoviţa, Slatina, Putna, Agapia, Văratec, Sf. Ioan cel Nou Suceava, Dragomirna, Cetăţuia – în Mitropolia Moldovei, precum şi Tismana, Cozia, Hu-rezi, Strehaia, Cornet, Mamu, Brâncoveni, Gura Motrului – în Mitropolia Olteni-ei. Au urmat, Brâncoveanu-Sâmbăta de Sus, Rohia – în Mitropolia Ardealului

68.

62

Pr. G., „Viaţa monahală în ultimii zece ani...”, p. 516. 63


nist...., doc, 28, p. 82. 64

Ibidem, doc. 98, p. 193. 65

Ibidem, doc. 103, p. 198. Erau menţionaţi printre alţii mitropolitul Nicolae Bălan al

Ardealului, mitropolitul Firmilian Marin al Olteniei, episcopul Nicolae Colan al Clujului. 66

Ibidem, doc. 122, p. 245-247. 67

***, „Aniversarea a nouă ani de la înscăunarea Prea Fericitului Patriarh

Justinian”, în BOR LXXV (1957), nr. 6-7, p. 530. 68

Timotei Seviciu, „Reorganizarea vieţii...”, p. 637, Irineu Crăciunaş, „Purtarea de

grijă faţă de mănăstiri ...”, p. 759.


67

Te

olo

gie

şi Is

torie

sp

iritu

aslS

SS

piS

pi

ritu

alş

i

Dragostea sa faţă de viaţa monahală a fost dovedită şi prin faptul că a ctito-rit schitul Sfânta Ana de la Techirghiol şi schitul Dragoslavele

69, la cel din urmă,

reşedinţă patriarhală, fiind nevoit să rămână cu domiciuliul forţat, timp de şase luni de zile, ca urmare a atitidinii sale intransigente faţă de decretul de Stat 410 şi urmările directe ale acestuia. De asemenea, a reclădit mănăstirea Dealu

70,

implicându-se activ în strângerea de fonduri, mai ales că această mănăstirea aparţinea de Arhiepiscopia Bucureştilor.

Cu siguranţă, un alt aspect care ar trebui luat în discuţie este şi acela al mă-năstirilor devenite, din iniţiativa patriarhului Justinian, adevărate case sanatoriale pentru persoanele în vârstă. De pildă, la mănăstirea Viforâta a funcţionat un ast-fel de aşezământ pentru preotese şi călugăriţe, iar la mănăstirea Dealu, un altul identic ca destinaţie pentru preoţi şi călugări, toţi bucurându-se de „îngrijirea unui personal calificat, plin de dragoste şi respect faţă de cei cărora le asigurau sănătatea trupească şi sufletească”

71.

I.6. Monahismul românesc în date şi statistici

Datele referitoare la numărul de călugări şi de mănăstiri au cunoscut o schimbare, în funcţie de contextul perioadei de referinţă, de libertăţile acordate de regimul totalitar, precum şi măsurilor luate de conducerea Bisericii strămoşeşti. De pildă, dacă în 1938 existau 154 de mănăstiri cu 4.100 călugări şi călugăriţe, în 1948, existau 176 de mănăstiri şi schituri, cu un număr de 5941 călugări

72, un an

mai târziu, în 1949 existau 206 mănăstiri şi schituri cu 5564 călugări şi călugăriţe; apoi, în 1953 se urmărea ridicarea nivelului cultural şi spiritual al celor 6.000 de călugări şi călugăriţe, dar mai ales generalizarea vieţii de obşte în mănăstiri

73;

câţiva ani mai înainte, la 10 noiembrie 1948, în România fiinţau 176 de mănăstiri, deservite de 5941 călugări

74; apoi pentru anul 1955, este amintit nu doar numărul

69

Apostolat social, IV, p. 382, 385. 70

Ctitorie a lui Radu cel Mare, mănăstirea, după cutremurul din 1940, a fost lăsată

în ruină. 71

George Stan, Părintele patriarh Justinian Marina, Bucureşti, 2005, p. 89. 72


nist..., doc. 32, p. 94. 73

I. Gagiu, „Darea de seamă a Sectorului Studii şi învăţământ asupra activităţii pe

anul 1952”, în BOR LXXI (1953), nr. 7-8, p. 743, 744. Mai mult se arată că dorinţa reor-

ganizării vieţii monahale a devenit o prioritate a Sfântului Sinod, pentru a crea în mănăs-

tiri un climat favorabil de rugăciune şi muncă. De aceea s-a insistat pentru instruirea mo-

nahilor prin intermediul conferinţelor organizate duminica după-amiaza, ocazie cu care

se transmiteau informaţii din revistele patriarhale şi mitropolitane, ştiri despre viaţa in-

ternă a mănăstirilor, dar şi o cronică a evenimentelor interne. 74

Cristian Vasile, „Mănăstirile din perioada comunistă”, în AB XI (2000), nr. 7-9,

p. 165.


68

schiturilor şi mănăstirilor, ci şi un număr de 6156 de vieţuitori (din care 1245 monahi, 432 fraţi, 2610 monahii şi 1869 surori), pentru care programul de rugă-ciune se îmbina armonios cu cel de muncă, fără a suferi un aspect în detrimentul celuilalt

75; în timp ce pentru anul 1956 avem un număr de 191 de schituri şi mă-

năstiri cu un total de 6011 vieţuitori, ce au ca preocupări rugăciunea şi munca în cooperative şi ateliere

76. Mai tîrziu, sunt amintite un număr de 20 de mănăstiri şi

schituri pentru călugări, 71 pentru călugăriţe, locuite de 1299 monahi, 2726 mo-nahii, 395 fraţi şi 1591 surori, cifrele fiind aferente anului 1957.

Potrivit altor informaţii, Biserica Ortodoxă număra, în anul 1953, aproape

şapte mii de călugări şi călugăriţe, şi unele dintre cele mai frumoase mănăstiri

din lumea creştină77

, pentru ca douăzeci de ani mai târziu, în 1973 să fie con-

semnaţi 2068 de vieţuitori dintre care 575 călugări şi 1493 călugăriţe, locuind în

114 aşezăminte monahale (30 de monahi şi 27 de monahii), 37 de schituri şi 20

de metocuri78

.

II. Monahismul românesc şi „loviturile” regimului totalitar ateu în

timpul patriarhului Justinian

Toate direcţiile de revigorare a monahismului românesc, amintite în subca-

pitolul anterior, au fost posibile şi viabile în primul deceniu al regimului comu-

nist. Interesant este faptul, că în diferite dări de seamă amintite găsim câteva su-

biecte comune: dorinţa implementării vieţii de obşte, ridicarea nivelului cultural

al mănăstirii, îmbinarea rugăciunii cu munca în diferite domenii, organizarea de

cooperative şi ateliere în mănăstiri79

, dar şi date despre evoluţia internă a eveni-

75

Redacţia, „Dare de seamă asupra activităţii Administraţiei patriarhale pe anul

1955”, în BOR LXXIV (1956), nr. 3-4, p. 330. 76

Gh. Soare, „Darea de seamă asupra activităţii Sectorului Administraţiei Patriar-

hale pe anul 1956”, în BOR LXXV (1957), nr. 6-7, p. 575. 77

Apostolat Social, vol. V, Bucureşti, 1955, p. 143. 78

Timotei Seviciu, „Reorganizarea vieţii....”, p. 631. 79

Justinian Florea, „Organizarea muncii în mănăstiri. Cooperativele meşteşugă-

reşti”, în GB XI (1952), nr. 8-10, p. 438-439. Aici sunt amintite unele măsuri luate de

Sfântul Sinod în vederea introducerii vieţii de obşte în mănăstiri prin încadrarea într-o

muncă constructivă a personalului monahal. Astfel, au fost desfiinţate toate atelierele

casnice proprii ale monahilor, iar obiectele, materiile prime şi comenzile din munca lor

anterioară, a fost transferată producţiei în comun; potrivit Statutului tip, după care se

conduc toate cooperativele meşteşugăreşti, monahii şi monahiile au dreptul să se asocie-

ze din voinţă proprie în cooperative de acest gen, pentru a utiliza mijloace comune de

muncă şi să creeze… întreprinderi colective de producţie (art. 1); în cooperativă se poate

înscrie orice frate sau soră, care a împlinit vârsta de 16 ani, o cooperativă nu se poate

constitui decât cu cel puţin 25 de membri (art. 7) ; niciun membru al cooperativei nu are


69

Te

olo

gie

şi Is

torie

sp

iritu

aslS

SS

piS

pi

ritu

alş

i

mentelor. Acest ultim aspect nu trebuie să surprindă, deoarece, după cum amin-

team, mănăstirile începuseră să fie privite de către autorităţile statului drept cen-

tre de rezistenţă, şi ca atare erau atent supravegheate80

. Un alt fapt semnificativ care ar trebui amintit aici este acela al stadiului în

care se aflau mănăstirile ortodoxe la 10 ani după demararea procesului lor de „cooperativizare”. Acest demers este necesar pentru a contracara poziţia delato-rilor patriarhului Justinian, care îl vedeau, după cum vom arăta în continuare, pe acesta drept singurul vinovat al colapsului din viaţa monahală, nu numai ca ur-mare a decretului de Stat 410 din 1959, ci şi a „cooperativizării” mănăstirilor.

II.1. „Libertatea” religioasă din timpul regimului comunist

Un prim aspect care se ridică este acela al libertăţii pe care, cel puţin la ni-vel teoretic, statul comunist o elogia. Însă, în mod normal, dacă statul comunist ar fi respectat cu adevărat libertatea de credinţă, nu ar fi trecut la unele măsuri de genul desfiinţarea seminariilor monahale, interzicerea frecventării de către călu-gări şi călugăriţe a Institutului Teologic, desfiinţarea de schituri şi mănăstiri, confiscarea loturilor mănăstireşti, reducerea drastică a comenzilor date coopera-tivelor din mănăstiri, interzicerea intrării elementelor tinere în mănăstiri, fixându-se o limită de vârstă de la 50 de ani în sus

81.

Evident, putem exemplifica felul în care statul totalitar ateu înţelegea să acorde libertate religioasă, chiar Bisericii majoritare. De pildă, iată care era pozi-ţia Securităţii, la 6 octombrie 1958, privind viaţa monahală: „naţionalizarea şi cedarea unor terenuri ale mănăstirilor ar fi trebuit să aibă ca urmare scăderea numărului de călugări. Conducerea Bisericii Ortodoxe a reuşit să obţină o bază materială nouă ... nici Ministerul Cultelor nu a folosit prilejul să restrângă numă-rul călugărilor ... baza economică a devenit ea însăşi stimulent de creştere a nu-

dreptul să refuze munca ce i se încredinţează şi nici dreptul să lipsească de la muncă fără

motive bine justificate (art. 19, 23); scopul acestor cooperative este mărirea producţiei de

mare consum… ridicarea nivelului cultural şi profesional al membrilor din cooperativă

(art. 2). Importantă este menţiunea privind conducerea acestor cooperative din mănăstiri,

care este atribuită organelor de conducere bisericească sau a delegaţiilor acestora. Este

reiterat, aproape obsedant, faptul că prin intermediul acestor cooperative se evită munca

în folosul propriu, primând colectivitatea, trecându-se astfel la sectorul socialist de mun-

că organizată. Nu este uitată nici partea pecuniară, deoarece cei încadraţi în astfel de

activităţi primesc salarii şi ulterior pensii. 80


nist..., doc. 32, p. 94. Încă de la 10 noiembrie 1948, prin intermediul unui studiu al Direc-

ţiei Generale a Securităţii (Siguranţei) Poporului se insista asupra faptului că mănăstirile

prin „plasarea lor în oraşe, în vecinătatea şcolilor le face supravegherea lor foarte dificilă,

fiind situate în regiuni izolate care permit adăpostirea unor elemente certate cu legea”. 81

George Enache, Ortodoxie şi putere politică…, p. 398.


70

mărului călugărilor”82

. În respectivul referat se inista pe un amestec legionar în viaţa internă a mănăstirilor, locul prielnic de dezvoltare al conspiraţiilor, un rol aparte în dezvoltarea acestora avându-l şi doctrina Bisericii, care ar fi promovat un caracter mistico-naţionalist

83. Chiar patriarhul s-ar face vinovat de faptul că

„a acordat şi acordă o atenţie deosebită cultivării intense a unui spirit mistic între călugări şi călugăriţe”, aceştia din urmă fiind mai bine pregătiţi şi din punct de vedere dogmatic, reuşind astfel să-şi impună concepţiile lor unui număr însemnat de elemente.

„Libertatea” de care se bucura viaţa religioasă din România se vede şi din faptul că Securitatea încerca să infiltreze informatori în mănăstirile existente. De pildă, încă din 25 martie 1949, printr-o notă informativă cu privire la problema mănăstirilor din Republica Populară Română, se menţiona faptul că vetrele mă-năstireşti erau „amplasate în regiuni muntoase şi greu de supravegheat ... şi deci ... locuitorii acestora să fie comasaţi într-un număr mai redus de lăcaşuri”

84. Câ-

ţiva ani mai târziu, în 1957, ministrul de Interne, Alexandru Drăghici, constata „că în cele 27 de mănăstiri şi schituri din regiunea Bacău exista doar în 8 câte un informator, în regiunea Piteşti erau informatori doar în 13 din cele 33 de mănăs-tiri, în cele 7 din regiunea Constanţa niciunul”

85.

În concepţia oficialităţilor, care în mod teoretic asigurau libertatea religioa-să, mănăstirile ortodoxe reprezentau un pericol şi pentru faptul că aveau o anu-mită autonomie, fiind înzestrate cu aşa-numitele instalaţii industriale: mori, mo-toare şi dinamuri întrebuinţate la producerea energiei electrice, gatere, ateliere de ţesătorie şi de fierărie

86, unele dintre ele având păduri şi alte terenuri, dar şi şcoli

de economie casnică şi gospodărie87

etc. Nu lipseau nici acuzele directe privitoare la traiul monahal din Romania

88,

mănăstirile fiind considerate ca şi „cuiburi de activitate contrarevoluţionară, sub

82


nist…, doc. 169, p. 322. Este vorba de un Referat al DGSP despre activitatea contrarevo-

luţionară din cadrul mănăstirilor în cursul anului 1958. 83

Ibidem, p. 322, George Enache, Ortodoxie şi putere politică…, p. 389; Constan-

tin Aioanei şi Frusinica Moraru, „Biserica Ortodoxă Română în luptă cu „Diavolul Ro-

şu”“, în AB XII (2001), nr. 1-3, p. 89. 84


nist…, doc. 169, p. 121. Printe mănăstirile propuse pentru evacuare, amintim: Moisei

(jud. Maramureş), Izbuc (jud. Bihor), Polovragi (jud. Gorj), Bogdana (jud. Bacău). 85

Cristian Trancotă, „Securitatea: Începuturile”, în Magazin Istoric, 1998, nr. 12. 86

Cristian Vasile, „Mănăstirile în perioada comunistă”…, p. 165. 87


nist…, doc. 1, p. 40. 88

Ibidem, doc. 21, p. 74. Este vorba de un document datat la 10 septembrie 1947,

prin care organele abilitate consemnau primirea unor bunuri materiale de către mănăstiri-


71

Te

olo

gie

şi Is

torie

sp

iritu

aslS

SS

piS

pi

ritu

alş

i

masca legală a monahismului ... iar pentru a scăpa de vigilenţa autorităţilor, foar-te multe elemente duşmănoase s-au călugărit”

89, pentru ca printr-o altă notă a

Securităţii, de la sfârşitul anului 1948, mănăstirile şi schiturile ortodoxe din ţară să fie descrise ca fiind „centre de rezistenţă şi camuflaj pentru legionari”

90. În

primăvara anului 1949, unele mănăstiri ale ţării nu erau, în concepţia autorităţi-lor, nimic altceva decât „adevărate focare de activitate subversivă, călugării co-borând în vale pentru a transporta corespondenţa celor fugiţi...”

91, în unele dintre

mănăstiri fiind consemnată „o activitate suspectă a călugărilor şi călugăriţelor ... cu sentimente ostile faţă de actualul regim”

92. Desigur că toată această discuţie

privitoare la ascunderea materialului legionar sau a unor arme şi muniţii erau, de cele mai multe ori, înscenări ale Securităţii

93, cu un scop bine determinat. De

fapt, marele sprijin pe care l-au oferit aceste mănăstiri, prin călugării săi, a fost acela de a oferi hrană sau adăpost temporar fie membrilor grupurilor de rezisten-ţă, fie celor care solicitau o izolare de lume sau sustragerea de la urmărirea de către forţele de Securitate

94.

De asemenea, nu au lipsit nici „monitorizările” asupra persoanelor sau gru-purilor de persoane cu un rol aparte în viaţa Bisericii sau cu un evident rol diri-guitor în creşterea vieţii spirituale, de sorginte monahală şi implicit creştină. Chiar şi patriarhului Justinian i s-a întocmit o fişă de observare, încă de pe tim-pul când activa ca mitropolit al Moldovei, precum şi mai tîrziu

95, de aceeaşi

atenţie „bucurându-se” grupul spiritual Rugul Aprins96

, precum şi unele dintre mănăstirile şi schiturile Bisericii noastre

97.

le Văratec şi Agapia, fapt conceput ca o implicare a americanilor cu ajutorul Nunţiaturii

Apostolice, a cercurilor catolice şi a celor de peste ocean, în viaţa internă a mănăstirilor. 89

Ibidem, doc. 79, p. 148. 90

Ibidem, doc. 38, p. 101. 91

Ibidem, doc. 61, p. 119-120. 92

Ibidem, doc. 39, p. 103. Erau consemnate, prin intermediul notei din 13 decem-

brie 1949, cu precădere mănăstirile din capitală şi din jurul acesteia. 93

Adrian Gabor şi Adrian Nicolae Petcu, „Biserica Ortodoxă Română şi puterea

comunistă”…, p. 128. 94

Ibidem, p. 129. 95


nist…, doc. 24, p. 77. Nota, din 29 martie 1948, îl înfăţişa pe fostul patriarh ca având „o

atitudine antidemocratică şi ca slujitor al elementelor reacţionare naţional-ţărăniste şi

legionare, cu care a stat în contact”. A se vedea şi doc. 34, p. 94-96. 96

Ibidem, doc. 4, p. 48. Erau menţionate, în nota respectivă, numele persoanelor

implicate, periodicitatea întâlnirilor şi durata acestora, traducerile efectuate, precum şi

exerciţiile spirituale. 97

Ibidem, doc. 35, p. 96; doc. 36, p. 97-98; doc. 81, p. 164; doc. 107, p. 216; doc.

109, p. 217; doc. 110, p. 219.


72

Cu toate măsurile luate de autorităţi împotriva monahismului, patriarhul Justinian s-a dovedit a fi extrem de intransingent, atunci când s-a pus problema scoaterii din monahism a călugărilor. Un raport al Securităţii, din 28 mai 1959, cu doar câteva luni înainte de emiterea decretului, este elocvent în acest sens. „În ultima vreme – se arată în documentul amintit – patriarhul Justinian Marina se manifestă tot mai alarmant în legătură cu unele evenimente ce au loc în cadrul Bisericii Ortodoxe, ... acţionează împotriva unor măsuri luate de conducerea de Stat, încercând să contracareze aceste măsuri. Concludentă este poziţia sa faţă de excluderea din mănăstire a mai multor categorii de călugări ... el a arătat că scoa-terea călugărilor este o măsură ilegală, luată de organele de securitate, că pentru ilegalităţi similare, în trecut, funcţionarii Securităţii au intrat în puşcărie şi nu vrea, ca în viitor, când se va pune capăt acestei ilegalităţi, să intre în puşcărie episcopii sau mitropoliţii care ar contribui la luarea acestei măsuri”

98. Cu alte

cuvinte, Justinian era convins de ilegalitatea actelor săvârşite de organele de stat, în ceea ce priveşte excluderea monahilor din mănăstiri, dar mai ales era sigur de impactul acestor măsuri în viitor.

II.2. Decretul de Stat 410 din 1959 şi efectele sale

Dezvoltarea monahismului a avut drept efecte crearea de îngrijorări seri-oase pentru organele de Securitate. Chiar de la crearea acestei instituţii, temute de altfel, s-au strâns, de către cei „abilitaţi”, destule materiale şi dovezi privi-toare la activitatea din mănăstiri, prin care se propunea desfiinţarea unora din-tre ele. Un rol major în amânarea acestor decizii l-a avut, timp de aproape zece ani, patriarhul Justinian, care, în diferite moduri, a încercat să salveze mănăsti-rile, concepute chiar şi de comunişti drept veritabile coloane vertebrale ale Bi-sericii Ortodoxe

99.

98

Adrian Nicolae Petcu, „Chestiunea monahală în Republica Populară Română”, în

Dosarele istoriei, VII (2002), nr.10 (74), p. 56; C. Aioanei, Cr. Trancotă, „Contra „arma-

tei negre a călugărilor şi călugăriţelor”, în Magazin Istoric, serie nouă, XXX (1996), nr.

2 (347), p.18; Constantin Aioanei şi Frusinica Moraru, „Biserica Ortodoxă Română în

luptă cu „Diavolul Roşu”…, p. 94; Ioan Dură, Ierarhi ai Bisericii…, p. 40. Nu trebuie

uitat faptul că, în urma şedinţei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, din 15

decembrie 1958, Dumitru Dogaru, secretar general al Departamentului Cultelor, reco-

manda următoarele: modificarea regulamentului de organizare şi funcţionare a mănăs-

tirilor, excluderea din monahism a celor care „au suferit condamnări, arestări sau care

prin trecutul lor nu pot face cinste Bisericii”, închiderea mănăstirilor şi schiturilor găsite

„necorespunzătoare pentru monahism”, fixarea pentru fiecare mănăstire a unei limite

maxime de călugări. După cum vom vedea, aceste măsuri vor deveni un laitmotiv al do-

cumentelor Securităţii din anul 1958, deci anterioare promulgării Decretului 410. 99

George Enache, Ortodoxie şi putere politică…, p. 105; Cristian Vasile, „Mănăs-

tirile în perioada comunistă”…, p. 169.


73

Te

olo

gie

şi Is

torie

sp

iritu

aslS

SS

piS

pi

ritu

alş

i

Presiunile comuniştilor la adresa patriarhului, cu privire la viaţa monahală,

au avut o progresie în timp. De pildă, prin intermediul unei note a DGSP din 25

martie 1949, se considera că „schiturile şi mănăstirile sunt subpopulate, cum

sunt cele de la Frăsinet, Ghighiu, Pătrunsa – jud. Vâlcea, Durău – jud. Neamţ

etc, având puţini călugări, care în practică nu pot fi controlaţi”, motiv pentru care

se opiniază „ca locuitorii mănăstirilor să fie comasaţi într-un număr mai redus de

lăcaşuri ... iar clădirile rămase libere în urma acestei comasări pot fi întrebuinţate

în mare măsură drept cămine pentru salariaţi, drept cămine permanente pentru

copii debili, pentru orfelinate, şcoli etc.”. Pentru o realizare a acestei măsuri se

opinia „a se lua contact cu Patriarhia pentru rezolvarea rapidă şi canoniceşte le-

gală a problemei”100

. Dacă luăm în consideraţie lista de desfiinţări şi comasări

propusă în nota din 25 martie 1949101

, se poate constata că multe dintre acestea au

continuat să funcţioneze. A fost, cu siguranţă, meritul patriarhului Justinian care,

nu numai că nu a acceptat o eventuală comasare a numărului de călugări, ci, mai

mult decât atât, le-a păstrat, lăsându-le şi chiar sprijinindu-le să funcţioneze.

De altfel, printr-un referat al Direcţiei de inspecţii din Ministerul Afacerilor

Interne, se menţiona faptul că „în special după 1950-1955, unele mănăstiri pără-

site cu mulţi ani în urmă au fost redeschise, iar altele nou-înfiinţate”102

. Un rol

determinant în reînfiinţarea sau înfiinţarea acestora l-a avut patriarhul Justinian,

care „a făcut din problema organizării vieţii monahale una din preocupările cele

mai de seamă, fiind iniţiată şi condusă direct de Patriarh”103

. Tema a fost una

centrală, deoarece o regăsim şi în alte documente ale timpului. Consemnăm şi

câteva dintre aspectele deranjante pentru sistemul totalitar ateu: numărul mare de

călugări şi noile vocaţii; participarea unui număr foarte mare de credincioşi la

hramurile mănăstirilor; imposibilitatea unui control informativ total sau măcar

parţial104

.

La data de 16 septembrie 1958, secretarul general al Departamentului Cul-

telor, Dumitru Dogaru, semna o notă informativă privind problema reorganizării

100


nist…, doc. 61, p. 119-121. 101

Era vorba, printre altele, de mănăstirile: Neamţ, Ghighiu, Căldăruşani, Bistriţa

olteană, Răteşti-Buzău, Agapia. 102


nist…, doc. 154, p. 290. 103

Ibidem, doc. 167, p. 317-319. La 28 august 1958 era înaintată organelor abilitate

nota secretarului general al Departamentului Cultelor privind măsurile de limitare a mo-

nahismului ortodox din România. Dintre acestea din urmă, consemnăm reducerea trepta-

tă a numărului de mănăstiri şi schituri; îngustarea bazei economice de care se bucură

acestea; anularea dreptului de înfiinţare a unor schituri şi mănăstiri noi. 104

Ibidem, doc. 154, p. 294, 295.


74

monahismului ortodox. În afară de laitmotivul: reducerea numărului de schituri

şi mănăstiri, coroborat cu o concentrare a călugărilor în mănăstirile mari cu posi-

bilităţi de cazare, evidenţiem un nou demers, anume „să se excludă din mona-

hism toţi călugării, care, prin trecutul lor sau prin atitudinea lor politică de azi,

nu au nimic corespunzător cu călugăria”105

. Printr-un alt document, datat la 22

octombrie 1955, emis de Direcţia Generală a Securităţii Poporului, se propuneau

trei soluţii, în problema mănăstirilor. Dintre acestea, pe primul loc, se afla ca

măsură radicală : desfiinţarea tuturor mănăstirilor106

.

Mai mult, cu prilejul Sinodului din 15 decembrie 1958, Justinian se opune

categoric oricăror măsuri privitoare la reducerea numărului de vieţuitori din mă-

năstiri, ameninţând că „nu va recunoaşte decizia Sinodului în prezenţa altor con-

ducători bisericeşti, descriind-o ca pe o măsură guvernamentală şi nu una biseri-

cească, încălcând legile canonice”107

.

Pe de altă parte, după cum am arătat, mănăstirile deveneau o forţă care nu

se manifesta ca fiind ostilă statului, ci pur şi simplu în cadrul acestor lăcaşe se

ducea o viaţă religioasă corectă, călugării neezitând să răspândească credinţa

creştină. Prin aceasta viaţa religioasă căpătase dimensiuni care stârneau temeri,

prin faptul că un om cu adevărat religios se desprindea evident de ideologia co-

munistă108

. Iată, de ce, în viziunea puterii totalitare atee, era nevoie de un decret.

A surprins faptul că patriarhul a rezistat aproape un an încercărilor regimu-

lui politic. Însă, un decret al Marii Adunări Naţionale din 28 octombrie 1959,

cunoscut sub numele de Decretul de Stat 410 a rezolvat problema mănăstirilor109

.

105

Ibidem, doc. 168, p. 319-320. 106

Ibidem, doc. 155, p. 302-305. Celelalte două măsuri erau: concentrarea călugări-

lor şi a călugăriţelor în mănăstiri mari, respectiv scoaterea credincioşilor de sub influenţa

mănăstirilor şi limitarea posibilităţilor de recrutare a altor călugări. 107

Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poli-

ţienesc. 1948-1965, Iaşi, 2001, p. 90. 108

George Enache, Ortodoxie şi putere politică…, p. 399. 109

„Buletinul Oficial al Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române”,

1959, nr. 28, p. 236; George Stan, Părintele Patriarh Justinian Marina…, p. 107. Prin

decretul respectiv se aducea o modificare la Legea pentru regimul general al cultelor,

introducându-se după articolul 7 articolul 7.1., cu următorul cuprins:”1. Monahismul

poate funcţiona numai în mănăstiri autorizate ale cultelor legal recunoscute. Autorizarea

de funcţionare a mănăstirilor se dă de către Departamentul Cultelor. 2. Absolvenţii şcoli-

lor de pregătire a clerului pot intra în monahism la orice vârstă dacă au satisfăcut servici-

ul militar. 3. Alte persoane pot fi admise în monahism numai dacă au împlinit vârsta de

55 ani bărbaţii şi de 50 de ani femeile, dacă renunţă la salariu sau la pensia de la stat,

dacă nu sunt căsătorite şi dacă nu au obligaţii deja stabilite în baza Codului Familiei. 4.

În cazurile când exercitarea cultului o reclamă, Departamentul Cultelor ar putea autoriza


75

Te

olo

gie

şi Is

torie

sp

iritu

aslS

SS

piS

pi

ritu

alş

i

Aşadar, puterea politică nu a putut obliga Biserica să facă treburile murdare şi a

trebuit să-şi asume ea această lucrare. Justinian nu a făcut altceva decât să arate

lumii întregi politica reală a puterii comuniste faţă de Biserica Ortodoxă, perse-

cuţia la care este supusă. Poziţia sa de după adoptarea decretului, şi mai ales de-

claraţiile sale oficiale, prin care nega existenţa vreunei persecuţii, nu au nici pe

departe valoarea incriminatorie pe care i-o atribuie cei care nu ştiu exact cum au

stat lucrurile. De asemenea, a fost conştient de faptul că o condamnare publică a

decretului nu ar fi atras nici o simpatie a autorităţilor, exceptându-le pe cele din

afara graniţelor ţării, ci doar alte persecuţii pe plan intern asupra propriei Bise-

rici110

. Motiv pentru care, consecvent crezului său de a salva Biserica strămo-

şească, nu a făcut, cel puţin la nivel public şi oficial, acest lucru.

Prin urmare, patriarhul chiar a protestat, într-un anumit fel, împotriva aces-

tui decret abuziv, fapt care a atras după sine o trimitere a acestuia la schitul Dra-

goslavele, unde i s-a fixat domiciliu forţat timp de şase luni111

. Cu siguranţă, pa-

triarhul Justinian s-a aflat în colimatorul Securităţii şi înainte de opoziţia sa faţă

de Decretul 410, dar, datorită faptului că s-a dovedit a fi un abil diplomat, a ştiut

să ţină piept atacurilor îndreptate împotriva Bisericii sale112

. Prin conţinutul şi

destinaţia sa, Decretul de Stat 410 a fost un act premeditat din partea autorităţi-

lor, încadrându-se în tipologia precisă de represiune religioasă, deoarece a vizat

restrângerea unor activităţi pur religioase, afectând într-un fel sau altul ierarhia şi

structura de organizare a Bisericii113

.

De asemenea, după cum arătam în alt loc, atât înainte de aplicarea decretului

cât şi după aceea, mănăstirile au devenit locuri de surghin sau de recluziune mo-

nastică, unde Securitatea îşi avea, fireşte, informatorii ei114

. Autorităţile comunis-

te au folosit numai pentru recluziunea monastică a ierarhilor ortodocşi, depuşi din

treaptă, 13 mănăstiri şi trei schituri, care făceau parte din spaţiul concentraţionar

românesc şi se aflau deci sub stricta şi directa supraveghere a Securităţii115

.

pe unii monahi să ocupe funcţii bisericeşti şi să primească salariu cuvenit. 5. Dispoziţiile

de mai sus se aplică şi mănăstirilor şi monahilor existenţi”. 110


Mircea Păcurariu, „Şi-a făcut Biserica datoria?”..., p. 5. 112

Mihai Urzică, Biserica şi viermii cei neadormiţi sau cum lucrează în lume „tai-

na fărădelegii”, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998, p.110. 113


Ioan Dură, „Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române îndepărtaţi din scaun şi trimişi

în recluziune monastică de către autorităţile comuniste în anii 1944-1981”, în AB XIII

(2002), nr. 10-12, p. 35. 115

Ibidem, p. 55. Este vorba de mănăstirile: Căldăruşani, Cernica, Neamţ, Agapia,

Cheia, Cozia, Curtea de Argeş, Ciorogârla, Topliţa, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din


76

Ca urmare a decretului, Justiniana încercat să limiteze efectele acestuia, în-cercând păstrarea în mănăstiri a călugărilor. Astfel, într-o notă informativă din 12 august 1960, se relatează poziţia patriarhului în legătură cu plecările din mă-năstiri: „în primul rând trebuie să părăsească mănăstirile cei care au făcut cereri de plecare, au primit ajutoare, dar totuşi sunt încă în mănăstiri ... apoi toţi aceia care n-au vârsta legală şi studii corespunzătoare...”. Intenţia patriarhului era evi-dentă, deoarece chiar dacă nu se putea opune scoaterii din mănăstiri a unor cate-gorii de persoane, însă a încercat să salveze pe cei care puteau alcătui o elită, capabili de a duce valorile monahismului mai departe

116.

Din statisticile autorităţilor timpului aflăm că la 31 martie 1960 mai existau 132 de mănăstiri ortodoxe, 62 fiind desfiinţate ca urmare a Decretului 410/1959. Desfiinţarea acestora s-a realizat cu implicarea directă a organelor MAI şi, în special, a Securităţii. Unele dintre mănăstirile desfiinţate au devenit biserici de parohie, altele au primit alte destinaţii: gospodării anexe, cămine de bătrâni etc.

117 Într-o altă informare, adresată de această dată lui Emil Bodnăraş la 3 iunie

1960, de către generalul-colonel Alexandru Drăghici, se consemna: „ca urmare a apariţiei decretului 410/1959 ... în rândul călugărilor şi călugăriţelor din mănăsti-rile ortodoxe s-au manifestat două curente distincte: unii care vor să părăsească mănăstirile de bunăvoie, înţelegând just prevederile decretului, iar o altă catego-rie care se opune ieşirii lor din mănăstiri, aceştia fiind şi cei care lansează zvo-nuri duşmănoase împotriva decretului”

118.

După 1960 monahismul românesc a intrat într-o nouă fază a evoluţiei sale, finalizată în 1989, motiv pentru care este necesară o tratare a acestei etape într-un studiu aparte. Sugestiv şi pentru această perioadă a fost faptul că monahismul nu doar că a supravieţuit ingerinţelor sistemului totalitar, ci şi că a dat o genera-ţie de mari trăitori care au făcut capabilă trecerea la viaţa monahală organizată în conformitate cu o libertate religioasă specifică democraţiei statului de care Bise-rica strămoşească aparţine în prezent.

Concluzii: Considerat de către reprezentanţii sistemului totalitar, încă din

primii ani de patriarhat, că „joacă la două tablouri. Face pe omul regimului, dar

nu pierde contactul nici cu oamenii de ieri şi de mâine”119

, patriarhul Justinian

Marina a ştiut să fie omul potrivit, la locul potrivit pentru Biserica sa. În perioa-

da sa de patriarhat a reuşit, într-o perioadă extrem de dificilă din punct de vedere

Huşi, Sfântul Ioan Botezătorul din Alba Iulia, Horaiţa, Sâmbăta de Sus, precum şi schitu-

rile Darvari, Dragoslavele şi Schitul Maicilor din Bucureşti. 116


Cristian Vasile, „Mănăstirile în perioada comunistă”…, p. 170. 118

Constantin Aioanei şi Frusinica Moraru, „Biserica Ortodoxă Română în luptă cu

„Diavolul Roşu”“…, p. 94. 119


nist…, doc. 94, p.184.


77

Te

olo

gie

şi Is

torie

sp

iritu

aslS

SS

piS

pi

ritu

alş

i

politic, să justifice măsurile luate „ca pe o necesitate socială”, care au dus, atunci

când vorbim de monahism „la extinderea şi înviorarea vieţii mănăstireşti”120

. Pe

acest fond s-a reuşit o reală dezvoltare a vieţii bisericeşti în general şi a celei

mănăstireşti în special. Criticat în epocă, s-a dovedit însă a fi reazemul prin care

Biserica Ortodoxă a ieşit biruitoare din lupta cu comunismul, dovedind tuturor

delatorilor săi că credinţa în Dumnezeu şi în neamul său au fost mai puternice

decât vremelnica stăpânire. Iar în această luptă cu demonul mut, care a fost co-

munismul, nu au lipsit opresiunile, închisorile, martirii. Dar, mănăstirile salvate

de la desfiinţare, cele reclădite şi ctitorite, şcolile monahale, viaţa de obşte, ca-

nonizarea sfinţilor, ridicarea culturală şi trăirea duhovnicească etc., într-un cu-

vânt toată moştenirea sa, se cuvine a fi un prilej de laudă adusă lui Dumnezeu

pentru întăistătătorii care nu mai sunt.

120

Ibidem, doc. 169, p. 330.

Documents

Decret 410