Deficitul Bugetar

Teza classică a echilibrului bugetar (sec XIX până la începutul sec XX) implica egalitatea

dintre cheltuieli bugetare şi venituri bugetare. Aceasta era inspirată din regulile unei bune gestiuni

financiare private, conform căreia un particular nu poate cheltui pe termen lung mai mult decât ce

încasează. În cazul în care veiturile depășesc cheltuielile publice există o capacitate de finanțare

sau în caz contrar, o nevoie de finanțare. Așadar, în urma execuției de stat pot exista trei situații:

buget echilibrat (venituri= cheltuieli), buget excedentar (venituri mai mari decât cheltuieli) și

deficit bugetar (venituri mai mici decât cheltuieli).

Ideologic, se bazează pe modelul unei economii echilibrate a ocupării complete, ducând la

o neutralitate bugetară- neintervenția statului decât ca simplu consumator, neavând activitate

productivă, directă sau indirectă. Astfel, proiecțiile bugetare vor fi prezentate în echilibru,

urmărindu-se acest echilibru. Deși deficitul bugetar apare, fiind indispensabil, cheltuielile publice

nu vor fi acoperite prin diverse mijloace decât în situații de criză, precum războaie. Și în preezent

Legea Finanțelor acceptă necesitatea unui deficit, presupunând adapotarea de către Parlament a

unui deficit prevăzut.

Existența generalizată a deficitelor publice din ultimele decenii se explica prin contestarea

caracterului neproductiv al activității statului, manifestata atât în domeniul alocării resurselor prin

investițiile realizate sau favorizate cât și în domeniul stabilizării prin politicile bugetare.

După 1989 se observă o nevoie de finanțare resimțită în țările occidentale, ceea ce

determină recurgerea la împrumuturi, mai ales din partea statului, determinând următoare situație

pentru anii 1994-1995.

Deficit bugetar

1994 1995 2011

Germania -2,6 -3,6 -2,3

Franța -6,0 -5,0 -9,71

Italia -9,0 -7,2 -7,81

Marea Britanie -6,8 -5,1 -6,9

Suedia -10,4 -7,0 -

România - -3,2 -2,5

În general, echilibrul nu se poate rezuma la o simplă comparare şi egalitate a veniturilor şi

cheltuielilor. El este rezultatul acţiunii unui complex de factori care stau la baza constituirii şi

utilizării resurselor băneşti şi se realizează în anumite condiţii sociale şi economice.

Multitudinea de relaţii existente între echilibrul financiar-monetar şi echilibrul economic

general, precum şi complexitatea proceselor economice şi financiare pe care se întemeiază

elaborarea şi execuţia sa necesită o analiză minuţioasă a abaterilor şi semnificaţiilor acestora faţă de

valorile previzionate.

Înregistrarea unor abateri faţă de nivelurile prestabilite pentru cheltuieli şi venituri şi deci

faţă de soldul iniţial poate rezulta din procese reale, care determină realizarea sau nu a veniturilor şi

cheltuielilor, dar şi din construcţia bugetului de stat. Aşadar, echilibre, deficite şi excedente pot

apărea fie în procesul elaborării bugetului, fie în procesul execuţiei bugetare, datorită abaterilor

consemnate de la cheltuielile proiectate. În mod cert, însă, rolul hotărâtor în asigurarea echilibrului

bugetar îl au factorii economici care derivă, în primul rând, din laturile calitative ale producţiei

materiale. Deşi dezbaterile în jurul deficitelor bugetare sunt tot mai numeroase, mulţi economişti

contestă pericolul acestora ori încearcă să plaseze responsabilitatea creării lor în afara guvernelor.

Existenţa deficitelor în sine nu ne spune nimic despre cât este de responsabil sau

iresponsabil guvernul din punct de vedere fiscal. Guvernul se poartă într-o manieră fiscală

responsabilă numai dacă promovează activ politicile destinate să realizeze o folosire integrală a

resurselor, un nivel noninflaţionist al venitului şi producţiei. Există momente în care realizarea

acestui obiectiv necesită cheltuieli deficitare, dar şi alte momente când aceasta va necesita un

excedent. Filosofia care stă la baza acestui fel de gândire a fost numită filosofia finanţelor

funcţionale.

Starea de deficit a bugetului poate fi generată de modificarea condiţiilor economice -

trecerea economiei printr-o perioadă de recesiune economică etc. Acelaşi efect va fi obţinut şi

datorită unei creşteri substanţiale a cheltuielilor guvernamentale şi/sau reducerii taxelor. În această

ultimă situaţie, variaţia bugetului este determinată de modificări în conţinutul politicii fiscale.

În ultimele decenii, deficitul bugetar a devenit una din caracteristicile economiilor naţionale.

Mai mult, se constată amplificarea dimensiunilor sale.

Principalul instrument al politicii bugetare îl reprezintă practicarea unui anumit deficit

bugetar. Atunci când deficitul bugetar este provocat voit, prin măsuri de politică economică, el se

numeşte deficit structural, iar atunci când rezultă exclusiv din evoluţia conjuncturii economice (de

exemplu, o activitate economică slabă reduce veniturile fiscale aşteptate), acesta apare ca un deficit

conjunctural. Esenţialul este de a şti care va fi semnificaţia anterioară a unui sold bugetar,

considerat sintetizator al efectelor tuturor instrumentelor disponibile, ţinând cont de situaţia din

economie; un anumit sold bugetar nu poate constitui o realitate tangibilă, deoarece semnificaţia sa

va evolua o dată cu modificarea datelor activităţii economice. Ca urmare, înţelegerea corectă a

efectelor presupune nu numai simpla determinare cantitativă a soldului bugetar. Astfel, existenţa

deficitului sau excedentului nu explică în mod automat efectele acestuia.

Politica bugetară constituie, totodată, obiectul a trei mari categorii de critici:

- prima este legată de deschiderea economiilor către schimburile internaţionale. Astfel, o

politică de relansare economică fondată pe un deficit bugetar riscă să favorizeze întreprinderile

străine;

- problema finanţării deficitului bugetar. Dacă acesta este finanţat prin crearea de monedă,

apare riscul inflaţionist. Dacă el este format prin împrumuturi de la agenţi economici, se pune

problema efectului de evicţiune. Astfel, în cazul unui deficit bugetar, recursul la împrumut provoacă

o deplasare a resurselor economisite disponibile spre sectorul public şi deci în detrimentul altor

categorii de agenţi economici. Rezultatul acestui efect este o creştere a ratei dobânzii, deoarece

cererea de capital creşte, iar puterile publice oferă o recompensă mai bună pentru a atrage noi

economii. Consecinţa acestui fenomen constă în frânarea cheltuielilor agenţilor economici sensibili

la rata dobânzii, adică a investiţiilor. Efectul de evicţiune provoacă, în consecinţă, o temperare a

activităţii economice;

- o altă critica se referă la problema datoriei. Inregistrarea deficitelor bugetare pe parcursul

a mai multor ani a condus la acumularea datoriei publice (in caz de finantare prin imprumut). În

cazul acesta apare un risc important, considerat "effet boule de neige" (efect de avalanşă) al

datoriei. El antrenează următorul cerc vicios: existenţa unei datorii publice importante implică

plata de dobânzi considerabile către creditorii statului; în acelaşi timp, aceste dobânzi mari

grevează asupra cheltuielilor bugetare, conducând la agravarea deficitului şi la o nouă îndatorare

publică, aceasta la rândul sau conducând la noi dobânzi mai mari.

În ciuda acestui fapt, tot mai mulţi sunt economiştii care contestă necesitatea echilibrării

bugetului, susţinând chiar necesitatea deficitului sistematic şi folosirea lui în scopul realizării

echilibrului economic. O asemenea orientare este argumentată prin necesitatea promovării unei

politici economice care să asigure folosirea integrală a resurselor şi o creştere economică

noninflaţionistă. În aceste condiţii, echilibrarea bugetului este în mod clar de importanţă secundară.

În acest context, este susţinută necesitatea creşterii cheltuielilor bugetare într-un ritm mai

rapid decât creşterea veniturilor şi, implicit, întocmirea unor deficite bugetare.

Subordonarea metodelor şi instrumentelor financiare necesităţii unor obiective ale politicii

economice impune însă o analiză concretă în cercetarea soldului bugetar, explicarea conţinutului

acestuia, interpretarea diferenţiată a excedentelor sau deficitelor stabilite anticipat, faţă de situaţiile

similare înregistrate în urma execuţiei bugetare, analiza implicaţiilor acestora asupra economiei

naţionale.

Deficitele bugetare sunt cele în jurul cărora s-au conturat numeroase controverse teoretice,

dar şi opţiuni diferite, în legătură cu modalităţile practice de fundamentare a unor strategii de

echilibrare bugetară. Ele trebuie analizate prin prisma consecinţelor lor asupra economiei.

În mod obişnuit, atenuarea deficitului bugetar impune o diminuare a cheltuielilor, o creştere

a veniturilor sau o combinaţie a lor. Orice creştere sau scădere a nivelului impozitelor trebuie

studiată prin prisma efectelor pe termen lung şi scurt. Nivelul mai ridicat sau mai scăzut al

impozitelor va avea influenţă atât asupra ofertei de fonduri economisite, cât şi asupra cererii de

astfel de fonduri. În condiţiile unui deficit bugetar accentuat se creează premize pentru absorbirea

într-o proporţie ridicată a volumului fondurilor economisite în societate.

Consecinţele deficitului asupra economiei se află în stransă legatură cu problemele

monetare. În scopul finanţării deficitului, statul apelează la împrumuturi, creându-şi astfel moneda,

fondurile mari puse în circulaţie contribuind la creşterea inflaţiei.

Creşterea deficitului bugetar poate contribui şi la relansarea activităţii economice, deoarece

trecerea de la echilibru la dezechilibru contribuie la stimularea consumului suplimentar, cu efecte

favorabile asupra gradului de ocupare a forţei de muncă şi asupra veniturilor.

În acelaşi timp, existenţa unor mari deficite bugetare îşi pune amprenta şi asupra

posibilităţilor de finanţare a proiectelor de investiţii. Plata unor dobânzi mari la împrumuturile

efectuate de stat în scopul finanţării deficitelor bugetare contribuie la diminuarea stocului viitor de

capital şi deci a resurselor investiţionale viitoare.

De asemenea, deficitele bugetare alimentează datoria natională a unor ţări, proporţia fiind

determinată de volumul împrumuturilor contractate de stat în scopul finanţării acestora, cât şi de

dobânzile aferente.

Când cheltuielile depăşesc veniturile, pentru acoperirea deficitului bugetar, statul apelează la

creditul public, contractând împrumuturi sau atrăgând la dispoziţia sa o parte din veniturile băneşti

temporar disponibile ale populaţiei. Împrumuturile statului sunt purtătoare de dobânzi, plata

acestora şi restituirea creditului făcându-se pe seama veniturilor bugetare, în principal pe seama

impozitelor.

Deficitul bugetar în România (analiza 2008, în relație cu cerințele UE)

Din anul 2005 până în 2008, deficitul bugetar a crescut de la 0.8% din PIB în 2005 la 2.63%

în 2007. Pentru 2008, deficitul bugetar fusese stabilit la 2.7% din PIB iar politica fiscală din acel an

trebuia să mențină procesul de dezinflație pentru a limita deficitul bugetar la 3%.

Având în vedere că anul 2008 a fost unul electoral, în analiză se preconiza o crestere a

deficitului. Comisia Europeană cerea reduceri mai ample ale acestuia pentru a se putea pune

problema echilibrării bugetului până în 2011. Joaquim Almunia (Comisarul UE pentru afaceri

monetare) declara că în România, creșterea deficitului bugetar si volatilitatea sunt motive serioase

de îngrijorare. Declara că România trebuie sa stabilească ținte bugetare mai sănătoase pentru a evita

încălcarea prevederilor Pactului de Stabilitate și Creștere. Deficitul bugetar și presiunile inflaționiste

trebuiesc ținute sub control deoarece pun în pericol stabilitatea macroeconomică și financiară.

Pentru a începe discuțiile despre adoptarea monedei unice, România are aceste două obiective de

îndeplinit: reducerea inflației și un deficit bugetar sub 3%.

Previziunile făcute în analiza de mai sus s-au adeverit, România având în anul 2008 un

deficit bugetar de 5.4 %.

Bibliografie

Ion Bucur, Bazele Macroeconomiei, 1999

Gheorghe Manolescu, Buget- Abordare Economica și financiară, 1997

Adina Sfetcu, Politica monetară și fiscală în România, 2010

www.wall-street.ro/articol/International/137316/zona-euro-deficit-pib

Dinu Alexandra

APPUE, an 1