Clasa Cycadopsida Ord. Ginkgoales

Ginkgo bilob a – ginkgo, arborele pagodelor, arborele cu fruct argintiu

Ajunge până la 40 m înălţime şi 3-4 m grosime. • Tulpina este dreaptă, monopodială, ramificată neregulat verticil. • Ritidomul este gros, cenuşiu închis cu crăpături adânci la bătrâneţe. • Lujerii sunt lungi (macroblaste) rotunzi, netezi, lucitori, galbeni bruni

iar cei scurţi (brahiblaste) des inelaţi caracteristici, se observă cicatricele frunzelor căzute.

• Mugurii sunt alterni, conici, depărtaţi de lujer, până aproape perpendicular pe lujer, cicatricea cu două urme fasciculare.

• Frunzele caduce, de 5-8 cm lungime, cu limb lăţit, în formă de evantai, cuneate la bază, cu marginea bilobată sau neregulat denticulat lobată, nervaţiunea paraleleă, dicotomică; sunt coriacee, lung peţiolate, pe lujerii lungi alterne, iar pe cei scurţi în fascicule de câte 3-5. Înfrunzeşte în aprilie, toamnă frunzele se colorează în galben intens fiind foarte decorative.

• Florile unisexuat-dioice: cele mascule solitare, în formă de amenţi, grupaţi câte 2-8; cele femele lung pedunculate, formate din două carpele, cu câte un ovul descoperit, aşezat pe o umflătură cărnoasă.

• Fructele, false drupe (galbulus), lung pedunculate, obovoide, de ~ 2,5 cm lungime, verzi la început şi galbene după coacere, cu o sămânţă tare, acoperită de un înveliş cărnos, când învelişul cărnos este strivit emană un miros neplăcut.

a - lujer cu muguri, b - ramură cu brahiblast, fz. şi flori mascule, c - flori femele, d – galbul, e – sămânţă

Areal• Originar din China orientală şi introdus în 1730 în Europa, cultivat la noi în exclusivitate ca arbore

ornamental, parcuri, colecţii dendrologice,

Cerin țe biologice • se adaptează uşor şi în regiunile montane, în climate reci. • Rezistă bine la geruri până la -30 C, la uscăciune şi poluarea din localităţi. • Puieţii în primii ani se protejează împotriva gerului şi sunt sensibili la secetă. • Creşteri viguroase şi forme frumoase se realizează pe soluri bogate, profunde, afânate, revene,

suportă şi soluri compacte, relativ sărace în substanţe nutritive, • Temperamentul este de lumină.

Însușiri biologice• Creşte încet în primii ani, apoi ritmul de creştere se accelerează. • Pentru rodire este necesară cultivarea în grupuri, ca să crească probabilitatea asocierii exemplarelor

femele cu cele mascule. • Maturaţie anuală, prin octombrie.. Rareori se regenerează natural, • Longevitatea este de peste 1000 de ani.• Sub aspect morfoecologic, caducitatea frunzelor cu limbul lor lăţit reprezintă reacţia de răspuns la

seceta fiziologică din timpul repausului vegetativ.

Importanța• Ginkgo biloba este un frumos şi interesant arbore ornamental de la câmpie şi până în regiunile

montane inferioare ca arbore solitar sau în grupuri. • Pe marginea aleilor nu se recomandă plantarea exemplarelor femele, pe seminţele căzute pe sol

trecătorii pot aluneca.• Materialul de plantat se obţine din sămânţă şi butaşi iar formele decorative prin altoiri. • Fructele se recoltează în septembrie-octombrie, seminţele se curăţă de pulpă, se seamănă în

octombrie imediat în ghivece, în seră. Semănatul se poate executa şi primăvara cu sămânţă nestratificată, fructele curăţate au fost păstrate în locuri ferite de umezeală şi îngheţ.

Clasa ConiferopsidaOrd. Coniferales Fam. Pinaceae

Subfam. Abietoideae Genul Abies

Abies alba – brad, brad alb

- arbore de mărimea I, cu înălţimea de 30-40 m şi diametre de 1-2 m. • Înrădăcinarea este profundă, pivotantă. • Tulpina este dreaptă, cilindrică. Scoarţa în tinereţe netedă, uneori

cu ritidom solzos, de culoare cenuşiu-verzuie cu pungi de răşină. La bătrâneţe formează ritidom cenuşiu, subţire, solzos.

• Coroana este deasă, compactă, cilindrică-piramidală, cu vârful ascuţit în tinereţe şi lăţit tabular la bătrâneţe, când lujerul terminal rămâne mai scurt decât lujerii laterali, căpătând o formă caracteristică de „cuib de barză”.

• Lujerii cenuşii-verzui, scurt păroşi, cicatricele acelor circulare, netede.

• Mugurii, câte 3-5, mici, ovoizi, obtuzi, nerăşinoşi, în afară de cel terminal cu răşină la bază.

• Acele, liniar lăţite, sunt terminate într-un peţiol scurt, răsucit, lungi de 2-3 cm, obtuze sau emarginate la vârf, pe faţă de un verde mai deschis, iar pe dos cu două dungi de stomate albicioase.

• Florile sunt unisexuat-monoice; cele mascule grupate în amenţi gălbui-verzui sau roşietici, groşi şi alungiţi; cele femele de culoare verzuie, aşezate mai mult spre vârful coroanei.

• Conurile lungi de 10-20 cm, erecte. Solzii lăţiţi şi rotunjiţi în partea superioară şi treptat îngustaţi spre bază, cu pete de răşină. Conurile se coc în toamna primului an, când solzii cad împreună cu seminţele, lăsând pe lujer numai axul conurilor.

• Seminţele, de culoare gălbuie-brună, cu trei muchii, sunt relativ mari (7-9mm lungime) şi relativ grele. Tegumentul conţine pungi de răşină, cu terebentină frumos mirositoare, Seminţele sunt concrescute cu o aripă gălbuie-roşcată, triunghiulară, mai lungă.

a – acb – lujer cu floare femelăc - ac în secţiune d – solz fertil şi bractee e – solz cu seminţe f – lujer cu flori masculeg – ramură şi conh – ramură cu axul conului i – lujer cu cicatricej – plantulă k – samânţă

Areal• Abies alba are areal european,

montan (în Munţii Pirinei, Jura, Vosgi, Alpi, Carpati, Apenini, Balcani). Dincolo de paralela de 55, şi spre est, în afara arcului carpatic, nu apare.

• În munţii noştri, dintre răşinoase, bradul se situează ca răspândire după molid,

• ocupa aproape 5% din suprafaţa păduroasă a tării.

• Este bine reprezentat în Carpaţii Orientali, la altitudini de 400- 1200 m în amestec cu fagul şi molidul, dar şi ca arborete pure.

• În Carpaţii Meridionali, mai ales la vest de Olt, deţine un loc subordonat în pădurile de amestec fag şi molid.

• Puţin răspândit apare şi în Munţii Apuseni, o extindere relativ importantă prezintă în Munţii Banatului, mai ales pe colinele platoului calcaros Anina- Oravita.

• Altitudinea maximă se realizează în Carpaţii Sudici unde urcă până la 1500m (excepţional exemplare pitice ajung la 1750m), altitudinile cele mai joase se înregistrează în Banat, pe Valea Nerei (192m) şi în Moldova de Nord (Bucovina).

Cerințe ecologice• este cel mai pretenţios răşinos de la noi fata de condiţiile staţionale. • are cerinţe ridicate faţă de umiditate şi este sensibil la îngheţurile târzii, • rezistă la ger, dar nu sub -27 C.

• Se dezvoltă optim în climate moderate, fără variaţii mari de temperatură, ferite de îngheţuri, bogate în precipitaţi.

• Este extrem de pretenţios în tinereţe, plantulele suferă din cauza secetei, a gerurilor mari de iarnă şi a vânturilor reci şi uscate.

• Regenerarea bradului se poate face numai sub masiv. • specie eutrofă spre mezotrofă, creşte viguros pe soluri cu gradul de saturaţie cu baze de peste 50.• Specie mezofilă-mezohigrofită, este pretenţioasă faţă de umiditatea din sol şi aer, sensibilă la secetă.• este o specie cu temperament pronunţat de umbră; se situează imediat după tisă. Formula ecologică:

central-european, montan, mezoterm,mezofil,umidofil, ombrofil Eubazic-mezobazic, mezotrof-eutrof, mezofit-mezohigrofit Însușiri biologice

• Germinaţia este epigee, plantula prezentând 5-6 cotiledoane şi o rădăciniţă foarte bine dezvoltată. • Maturitatea arborilor în masiv se înregistrează la 50- 70 ani.• Periodicitatea fructificaţiilor este de 2- 3 ani• Creşterea este foarte înceată în primii ani, plantula abia atinge 5- 6 cm înălţime. Creşterea se menţine

redusă până la 15–20 ani, după care se activează şi continuă pînă la vârste înaintate. • Productivitatea arboretelor, în jurul varstei de 100 ani, in conditii stationale optime, poate ajunge la

10-12 mc/an/ha.• Longevitatea este de 400-500 (700) ani. • Bradul este foarte sensibil la poluanţi, este în fruntea răşinoaselor • În pădurile de amestec cu molid, prezenţa bradului asigură o mai mare stabilitate a arboretelor faţă

de vânt.• Bradul se obţine din sămânţă, conurile se recoltează înainte de dezmembrarea si diseminarea

naturala. Se utilizează seminţe din partea inferioara a conurilor, celelalte sunt des sterile, se păstrează la rece şi la aer.

• semănăturile de toamna asigură un procent sporit de seminţe germinate; se poate semăna şi primăvara (aprilie-mai) sub adăpost (solar, tunel). Se acordă multă atenţie udărilor, umbririi şi tratamentelor anticriptogamice.

• Lemnul este fără duramen evident, elastic, moale, ușor friabil. Este utilizabil în industria celulozei și hârtiei dar și în industria mobilei și construcții s.a. Nu conține canale rezinifere ci doar celule secretoare izolate.

Abies nordmanniana – brad de Caucaz• Arbore cu înălţimea de peste 50 m, diametrul de 0,5-1m, cu coroană bogată, cu frunzişul des şi

întunecat.• Lujerii, la început verzi, apoi bruni lucitori, glabri sau slab pubescenţi, cu muguri nerăşinoşi; la

ramificaţiile terminale apare uneori un lujer divergent.

• Acele au lungimea de 2-3 cm, cu o culoare mai închisă, obtuze sau ştirbite la vârf, neînţepătoare, pe faţă de un verde-închis-lucitor, iar pe dos cu două dungi albicioase de stomate, stau dispuse în perie, înclinate spre vârful lujerului.

• Conurile de 14-15cm lungime, cilindrice, cu bracteea răsfrântă şi solzii din zona mediană a conului mai laţi decât lungi.

• Sămânţa de 11-14 mm lungime, cu aripioara brun-deschis, pieloasă, de aceeaşi lungime cu sămânţa.

a – lujer cu aceb – conc – ramură cu axul conuluid – solz cu bractee e – solz cu partea internă f – sămânţă g – ac

Areal

• Specie exotică originară din zonele montane vestice ale Caucazului şi nordice ale Turciei.

• Mai frecvent ocupă staţiuni cuprinse între 500-1200m (2000m) altitudine.

Cerințe biologice• Specie de climat montan, rezistentă

la frig şi la îngheţurile târzii, (mugurii pornesc în vegetaţie mai târziu decât la Abies alba).

• Suportă cu dificultate deficitul de apă din sezonul estival.

• Vegetează bine în staţiuni cu umiditatea atmosferică ridicată, pe soluri formate pe substraturi calcaroase, Creşterea este înceată în tinereţe, se activează după 20 ani.

• Destul de sensibil faţă de poluarea globală a atmosferei, dar este considerat mai rezistent faţă de poluanţii cu oxizi de sulf.

• Este un arbore apreciat în spaţii verzi, se poate cultiva în buchete sau ca exemplare izolate.

Abies concolor – brad argintiu, brad de Colorado • Arbore de mărimea I, care atinge înălţimea de 40 m înălţime în patria de origine. • Coroana este piramidală, cu frunziş argintiu; scoarţa cenuşie-deschis, prezintă pungi de răşină

aromată; • Lujerii sunt verzi-gălbui, cu muguri răşinoşi.

• Acele foarte lungi, de 4-6 cm, curbate în sus (falcate), au numeroase dungi albicioase pe ambele feţe, ceea ce dă o coloraţie generală verde-argintie, dispuse pectinat şi strivite lasă un miros foarte plăcut.

• Conurile sunt cilindrice, rotunjite la capete, de 7-12cm, groase de 3-5cm, verzui-roşcate; bracteele ascunse între solzi.

• Originar din vestul Americii de Nord, unde are un areal în Munţii Stâncoşi, şi Sierra Nevada, între 1800- 3200m altitudine. Formează arborete de amestec cu duglasul albastru, cu pinul galben, molidul de Arizona şi molidul înţepător.

• Este relativ puţin pretenţios faţă de sol şi rezistă bine la secetă. În primii ani puieţii au nevoie de protecţie împotriva îngheţului şi arşiţei.

• Datorită portului, coloritului şi dimensiunilor acelor bradul argintiu este foarte apreciat ca arbore ornamental.

a – lujer cu ace b – vârf de ac c – ac în secţiune

d – con

e – solz cu bractee f – sămânţă

Abies grandis – brad uriaş, brad de Vancouver• Specie exotică din America de Nord, unde este răspândit de-a lungul coastei Pacificului, din

California în sud până insula Vancouver (Canada) în nord. În interiorul continentului urcă la altitudini de aproximativ 1200m.

• Vegetează într-un climat oceanic, blând şi umed. Înrădăcinarea mai profundă îl recomandă pentru utilizarea pe soluri slab hidromorfe. Sensibilitatea manifestă în tinereţe faţă de îngheţurile târzii şi cerinţele ridicate faţă de umiditate cer utilizarea la noi în staţiuni cu climat moderat, din zonele de dealuri şi zone montane inferioare, cu precipitaţii suficiente ca în vestul ţării.

• Arbore de mari dimensiuni, cu înălţimi de până la 70-80 m . • Scoarţa este subţire, netedă, cu numeroase pungi de răşină; • lujerii bruni-verzui, glabri, lucitori;• mugurii ovoizi, cenuşii violacei, răşinoşi. • Acele dispuse distic, de 3-6 cm lungime, şi 2-2,5 mm lăţime, flexibile, cu două dungi de stomate pe

dos şi cu un puternic miros de lămâie. • Conurile sunt cilindric-ovoide, de 5-10 cm lungime, cu bractee ascunsă între solzi.

Tsuga canadensis – tsuga

• Arbore cu înălţimi până la 30 m şi tulpina dreaptă, uneori înfurcită, cu vârful curbat.

• Scoarţa este cenuşie-negricioasă, cu crăpături înguste şi ritidom subţire.• Lujerii sunt subţiri, flexibili, bruni-cenuşii, pubescenţi. • Acele liniare, scurte, de 8-18 mm, mai lăţite spre bază, cu vârful obtuz, verzi-închis lucioase pe faţă şi

cu două dungi albe pe dos, dispuse oarecum pectinat; se prind de lujer printr-un umeraş proeminent; un şir de ace stau culcate deasupra lujerului, cu dungile albe deasupra.

• Conurile foarte mici, de cca. 2 cm, ovoide, cu solzi rotunjiţi la vârf, scurt pedunculate, erecte, pendente după coacere, rămân mult timp pe arbore după desfacerea solzilor şi căderea seminţelor.

• Seminţele sunt mici, de 2-4 mm, cu pungi de răşină • Specie exotică din estul Americii de Nord, cu răspândirea cea mai mare în sudul Canadei, în S.U.A.

zona Marilor Lacuri şi în Munţii Appalachieni.• Rezistă bine la ger, dar este pretenţios faţă de umiditatea din sol şi atmosferă. Solurile să fie profunde,

bogate, revene, dar bine drenate. Tolerează umbra, supravieţuieşte în subetaj o perioada îndelungată, dar se poate dezvolta şi în plină lumină.

• Maturaţia este anuală. Fructificaţiile sunt dese (2-3 ani); seminţele germinează în proporţie ridicată.• Creşte destul de încet, suportă tunderea. • Se obţine din seminţe şi butaşi.

a – lujer cu ace b – acc – lujer după căderea acelord – cone – con desfăcutf – sămânţă

Pseudotsuga menziesii - duglas verde, duglas.

• Duglasul este o specie de dimensiuni foarte mari, uneori, excepţional, atinge chiar peste 100 m înălţime şi diametre până la 4-5 m (recordul absolut este menţionat pentru un arbore care a avut 127 m înălţime şi 7,6 m diametru

• Tulpina dreaptă, cilindrică, se elaghează destul de greu. • Scoarţa netedă, cu pungi de răşină plăcut mirositoare, ca la brad; la bătrâneţe, în partea inferioară

formează ritidom gros, adânc şi larg crăpat, spongios.

• Coroana conică, cu verticile regulate. • Lujerii sunt subţiri, scurt pubescenţi în primul an, cu muguri ovoid-conici, roşiatici-vişinii, lucitori,

cu vârful evident ascuţit. • Acele, liniare, drepte, turtite, lungi de 2-3 cm, dispuse pectinat, au două dungi albicioase de stomate

pe dos. Spre deosebire de cele de brad, sunt însă mai înguste, de 1-1,5 mm lăţime, mai moi, cu vârf ascuţit (nu obtuz), neînţepător, prinse pe un umeraş uşor proeminent (nu decurent ca la molid) şi după strivire, emană un miros specific, de lămâie.

• Florile sunt unisexuat-monoice, cele mascule în amenţi galbeni; cele femele verzui. • Conurile sunt ovoid cilindrice, de 5-19 cm lungime, pendente, prinse pe un peduncul scurt; cu

numeroşi solzi persistenţi, rotunjiţi; bracteele evidente, dar trilobate şi nerăsfrânte, alipite de solzi, cu lobul mijlociu evident mai lung şi mai îngust.

• Seminţele de cca. 7 mm lungime (lungimea aripioarei de 7-10 mm), sunt drepte, convexe, cu trei muchii şi fără pungi de răşină. Puterea germinativă 40-60%. Plantula are 6-8 cotiledoane

a – lujer cu ace

b- con

c – lujer după căderea acelor d – plantulă

e – lujer cu muguri

f - sămânţă

g – lujer cu flori mascule

h – lujer cu floare femelă

i – ac

j – solz cu seminţe şi bractee

Areal• Arbore exotic, originar din vestul Americii de Nord, cu areal foarte larg mai ales în latitudine (între

27 şi 52 gr. latitudine nordică, aproximativ 3000 km pe direcţia nord-sud). În California ajunge la altitudini de aproximativ 2000 m.

• În Europa a fost introdus cu 150 de ani în urmă, fiind plantat pe suprafeţe din ce în ce mai mari.• La noi a fost introdus de cca.120 de ani, de la câmpie până la altitudine de 1400 m (subzona

molidului). Cele mai reuşite culturi de duglas în ţara noastră sunt în ocoalele silvice Marghita, Aleşd, Dobreşti, Beiuş şi Lugoj, dar şi la Anina - în sud-vest, la Cacica şi Fântânele - în Moldova ş.a. în staţiuni cu temperaturi medii anuale de 7-9 C (10C) şi precipitaţii de 550-650 mm în sezonul de vegetaţie.

Cerințe ecologice • Rigorile climatului continental de la noi, au afectat o serie de plantaţii tinere, ca în deceniul 1970-

1980, când gerurile puternice, îngheţurile târzii şi insolaţia au acţionat ca factori limitativi, provocând vătămări semnificative.

• In culturile efectuate la noi s-a constat că în primii cinci ani nu suportă temperaturi mai coborâte de -25° C, mai ales dacă puieţii sunt incomplet acoperiţi de zăpadă, îndeosebi în intervalul februarie-martie, când insolaţia şi temperaturile scăzute determină uscarea lujerului terminal.

• seceta prelungită de vară poate fi dăunătoare, cauzând uscarea exemplarelor tinere în vârstă de până la 10-25 ani.

• Poate fi creditat ca ceva mai rezistent la uscăciune decât bradul, putând fi coborât până în gorunete. Aşa se explică buna sa comportare într-o serie de plantaţii din zonele de dealuri din vestul Transilvaniei şi din Banat, unde iernile relativ blânde, îngheţurile periculoase puţin frecvente şi precipitaţiile ridicate au asigurat reuşita culturilor.

• Are temperament de semiumbră, dar mai de lumină decât bradul şi molidul. Puieţii de vârste mici se pot dezvolta chiar în teren descoperit, în plină lumină, doar cu un uşor adăpost lateral sau de deasupra.

• Îi priesc solurile afânate, uşoare, aerisite.

Însușiri biologice• Maturitatea arborilor este timpurie, uneori fructificaţiile se produc chiar de la 10-15 ani (mai frecvent

însă pe la 30-40 ani).

• Periodicitatea fructificaţiilor este de 2-3 ani. • Specia cea mai repede crescătoare dintre toate răşinoasele cu frunze persistente din climatul nostru.

Creşterea devine viguroasă şi susţinută chiar după primii 2-3 ani, depăşind celelalte răşinoase indigene. Creşterile maxime se înregistrează între 20 şi 30 de ani. Este o remarcabilă specie repede crescătoare, manifestând în tinereţe o mare capacitate de concurenţă interspecifică. In staţiuni optime poate să producă, până la circa 140 de ani, aproximativ 16-17 (20) m3/an/ha.

• Longevitatea de 600-1000 de ani.• Duglasul se obţine din sămânţă iar formele şi varietăţile ornamentale prin altoire. Conurile se

recoltează în septembrie, semănatul se face la sfârşitul lui aprilie, după o stratificare de trei săptămâni; plantele se protejează de soare, din toamnă se acoperă cu ramuri pentru a le proteja de temperaturile scăzute.

• Calitatea sa de specie repede crescătoare şi însuşirile tehnologice ale lemnului îi conferă statutul de cel mai preţios răşinos introdus în ţara noastră.

• Lemnul prezintă album îngust şi duramen brun-roşcat. Conţine canale rezinifere şi este fin, elastic, trainic, uşor prelucrabil. Se foloseşte în construcţii, pentru parchet, lambriuri, furnire, placaj, mobilă.

• Se poate folosi, de asemenea, ca specie de interes ornamental, precum şi ca pom de Crăciun (acele degajă un miros parfumat).

Pseudotsuga menziesii var. glauca - duglas albastru, duglas brumăriu • Specie originară din Munţii Stâncoşi. • Se deosebeste de duglasul verde prin:• - dimensiuni mai reduse, cu înălţimi de maximum 45-50m, • - ritidom mai puţin suberos,• - acele mai scurte, rigide, de culoare verde-albăstrui în tinereţe,• - conurile de asemenea mai scurte, de 5-6 cm lungime, ale căror bractee, tot trilobate, sunt răsfrânte

spre baza conului.• La noi in tara a fost cultivat in conditii variate din stejarete (OS. Segarcea, Perisor) pana in

molidisuri. • Datorită coloritului frumos al acelor si formei coroanei se poate utiliza ca specie de interes

ornamental.

a – lujer cu ace

b – ac

c – con

d – sămânţă

Picea abies - molid, molift, brad roşu.• Molidul atinge frecvent înălţimi de 30-40 m, iar în unele cazuri, peste 60 m şi diametre de 1-2m. • Înrădăcinarea sa este tipic trasantă. Din aceast motiv, molidul suferă de doborâturi de vânt mai mult

decât oricare altă specie indigenă. • Tulpina este dreaptă cilindrică. Scoarţa – ritidomul are caractere variabile, adeseori este de culoare

roşcată (de unde si denumire şi de „brad roşu”), uneori cenuşie sau brună. Solzii se desfac în forme diferite, poligonali până la rotunjiţi.

• Coroana este îngustă, conică, spre deosebire de brad păstrează vârful ascuţit până la vârste înaintate. Ramurile sunt dispuse în verticil şi se elaghează anevoie, aşa încât coroana se menţine deseori compactă şi deasă mai ales în arborete tinere.

• Lujerii de culoare brună-roşiatică, au proeminenţe lemnoase, decurente, dispuse în spirală, pe care stau inserate acele şi care imprimă un aspect deosebit de caracteristic.

• Mugurii sunt nerăşinoşi, cei terminali conici, iar cei laterali ovoizi. • Acele, lungi de 1-2,5 cm, rigide, brusc îngustate la vârf şi terminate într-un mucron înţepător, rombice

în secţiune transversală, dispuse spiralat, Au durată de 5-7 ani, după uscare cad imediat, lăsând pe lujer urmele perniţelor proeminente.

• Florile sunt unisexuat-monoice; cele mascule amenţi roşii-gălbui, răspândiţi în toată coroana; cele femele, terminale, erecte, alungit-cilindrice, roşii purpurii sau galbene-verzui.

• Conurile de formă cilindrică, au 10-15 cm lungime, şi 4-5 cm diametru si stau pendente. Se compun din solzi lemnoşi, persistenţi, rombici, acuminaţi sau rotunjiţi la partea superioară şi cu vârful trunchiat, denticulat sau emarginat.

• Seminţele sunt mai mici, de 4-5 mm lungime, şi mai uşoare decât la brad, triunghiulare, brune-închis, fără pungi de răşină, cu o aripioară de 10-15 mm, de care se desprind uşor. Puterea germinativă a seminţelor este de 70-80% şi seminţele se pot păstra mult mai bine decât cele de brad. Semănate primăvara răsar în 4-5 săptămâni.

a – lujer cu aceb – acc – secţiune în acd – porţiune de lujer după căderea acelore- flori masculef – floare femelăg – conh, i, j – forme de solzi (partea exterioară)k– solz cu seminţe (partea interioară)i- sămânţă aripatăm – plantulăn – plantulă cu sămânţă în vârf

Areal• Molidul este o specie din Europa Vestică, Centrală şi Estică,

– In ţinuturile boreale - nordice specie campestra şi colinara – In tinuturile sudice specie montana

• Limita vestică naturală se află la vest de Rhon apoi se îndreptă către est în lungul masivelor Alpi, Jura, Pădurea Neagră,Tatra, Carpati.

• In Scandinavia, Finlanda si Nordul Rusiei devine arbore de campie. În nord se întinde dincolo de Cercul polar.

• Graniţa de sud se realizează în Munţii Rodopi (Grecia). În Balcanii de Vest, apariţii izolate se înregistrează în Macedonia.

• La noi molidişurile realizează o remarcabilă continuitate în regiunile montane ale Carpaţilor, cu excepţia munţilor Banatului unde nu creşte natural.

• În Carpaţii româneşti, molidişurile se concentrează în Carpaţii Orientali, formând masive compacte între 700(600)- 1550(1600)m pe versanţii estici şi între 800 şi 1600m pe versanţii vestici; coboară la 500 m la Gheorgheni şi în Bucovina.

• În Carpaţii Meridionali se fragmentează oarecum, apare mai ales în munţii înalţi. Limitele inferioare în Carpaţii sudici coboară rar sub 1000-1200m, iar cele superioare ajung la 1800m (în Retezat).

• În Munţii Apuseni, molidişurile formează o insulă izolată faţă de restul arealului carpatic. • Arealul molidului a fost mult extins prin culturi artificiale începând încă de la sfârşitul secolului al

XIX-lea. • Culturile artificiale în prelungirea arealului natural s-au extins până la altitudini de 400-500 m sau

chiar mai jos.

Cerinţe ecologice • molidul este un arbore de ţinuturi reci, umede, cu nebulozitate accentuată. • căldura deţine un rol decisiv în stabilirea arealului molidului: se inregistreaza un spor altitudinal de

până la 40 - 60 (70) m pe versanţii S şi V faţă de cei N şi E şi de până la 100 (110) m pe versanţii SV faţă de cei NE – mezoterm -oligoterm

• Are nevoie de mai puţină căldură estivală decât bradul sau fagul şi se mulţumeşte cu un sezon de vegetaţie mai scurt

• tolerant faţă de îngheţurile timpurii • îngheţurile târzii pot să provoace "deşosarea puieţilor, • Pretentios fata de cantitatea de precipitaţii şi umiditatea atmosferică – pluviofil-umidofil. • specie de semiumbră, puieţii se pot instala şi în plină lumină,• Mai pretentios fata de umiditatea din sol şi însuşirile fizice ale acestuia, decât fata de gradul de

saturaţie în baze de schimb –oligo-mezobazic • soluri cu troficitate specifică ridicată sau scăzută- oligotrof-mezotrof • îi sunt favorabile solurile de porozitate mijlocie, bine aerisite, slab scheletice, cu umiditate suficientă-

mezofit-higrofit • creşte viguros pe soluri brune acide, brune acide podzolice, suportand însă şi podzolurile cu humus

brut, foarte acide.• In cond. cu humus brut – nutritia azotata pe cale micotrofa – micorizeMontan-subalpin, mezoterm –oligoterm, pluviofil-umidofil, semiombrofil, oligobazic-mezobazic, oligotrof-mezotrof, mezofit-higrofit

Însușirile biologice• Puieţii cresc încet în primii 3-5 ani. Creşterea se activează după această vârstă şi lujerii anuali

depăşesc de multe ori 1 m lungime. • Productivitatea arboretelor poate ajunge la 15-16 mc/an/ha , la varsta de 120 ani.• Longevitatea este de până la 600 de ani. • Maturitatea arborilor izolati are loc in jurul varstei de 50 ani iar in masiv la 60-70 ani. • Periodicitatea fructificatiilor este neregulata si se produce abundent la 3-5 ani. • Molidul prezintă un accentuat polimorfism, în cuprinsul vastului său areal diferenţiindu-se o serie de

forme şi varietăţi.• Astfel după forma coroanelor sunt cunoscute varietăţile:

Picea abies var. columnaris - cu coroane înguste,columnare, cum s-au semnalat şi în M-ţii Apuseni.;

Picea abies var. pyramidalis Carr., cu coroana piramidală; Picea abies var. inversa Beiss., cu ramuri de ordinul I pendente; Picea abies var. viminalis,cu ramurile de ord. I orizontale, iar cele de ord. II lungi, subţiri, pendente; Picea abies var. virgata (Jack) Caspary, cu ramuri lungi, şerpuitoare, neramificate etc.

• După culoarea conurilor se diferenţiază formele: Picea abies erytrocarpa, cu conuri violet purpurii înainte de maturitate (august) ; Picea abies chlorocarpa, conuri tinere de culoare verzuie.

• Dupa forma solzilor distingem: Picea abies var.europaea, conuri cu solzi romboidali, la vârf rotunjiţi, Picea abies var. montana (carpatica), solzi acuminate, îngustaţi.

Importanța molidului Este foarte sensibil la atacul insectelor sau ciupercilor, adeseori apar calamităţi adevărate.

• Lemnul este alb, fără duramen evident şi se remarcă prin uniformitate, greutate specifică mică, rezistenţă, elasticitate şi trăinicie apreciabile.

• Conţine canale şi pungi rezinifere. • Este utilizat în construcţii, tâmplărie, dar şi în industrie, Este foarte apreciat în industria celulozei şi

hârtiei, motiv pentru care o serie de culturi au fost instalate în acest scop, cu material selecţionat, urmând a avea un ciclu mai scurt de producţie.

• Molidul produce, de asemenea, vestitul lemn de rezonanţă, caracterizat prin inele regulate, înguste şi fine, utilizat în fabricarea instrumentelor muzicale, îndeosebi a celor cu coarde, precum şi în industria aeronautică.

• Molidul este un creator de mediu specific aproape neîntrecut, înfluenţează climatul intern cât şi solul. Sub coroane mediul devine umbros, rece şi umed, lipsit de curenţi puternici de aer;

• Molidul reduce scurgerile de apa pe versanţi, exercitând importante funcţii de protecţie hidrologică şi antierozională în bazinele montane.

• Se foloseşte în parcuri şi grădini, se plantează solitar sau în grupuri, În anumite situaţii, arbori cu un port regulat se folosesc în aliniamente. În zonele cu climă umedă se foloseşte pentru garduri vii tunse şi perdele de împrejmuire (aliniamente dese).

Picea pungens – molid înţepător, molid argintiu • Specie exotică din Munţii Stâncoşi (America de Nord) la altitudini de 1800-3300 m.• În arealul natural atinge până la 50 m înălţime. • Scoarţa este cenuşie, • Lujerii viguroşi, glabri, de culoare brună-gălbuie-deschis, • Mugurii terminali mai mari, nerăşinoşi, vârful solzilor evident răsfrânt . • Acele de 2-3 cm lungime, rigide, înţepătoare, puţin recurbate, sunt aşezate împrejurul lujerului, • Conuri cilindrice, oblongi, de 6-10 cm, de culoare brună-deschis, cu solzi subţiri, ştirbiţi la vârf. • Specie adaptata la climatul montan continental. Suportă bine temperaturile scăzute, uscăciunea în

aer şi în sol, este deosebit de rezistent la fum şi praf industrial aşa că este cultivat cu succes în oraşe şi centre populate.

• A fost introdus ca arbore ornamental de la câmpie până în regiunea montană. • Creşterea la început mai rapidă, dar încetineşte în scurt timp.

Picea engelmannii – molid de munte, molid de Arizona

• Specie exotică, cu areal vast pe versanţii vestici în Munţii Stâncoşi.

• Arbore până la 50 m înălţime, • scoarţa subţire de culoare brună-deschis; • lujerii scurţi şi glandulos-păroşi; • mugurii tomentoşi, răşinoşi şi cu solzi alipiţi; • acele de 1,5-2,5 cm lungime, verzi, argintii-brumate, flexibile

şi puţin înţepătoare, îndreptate în sus, cu miros neplăcut; • conurile scurte, de 3,5-7,5 cm, asemănătoare cu cele de Picea pungens, dar de un brun mai deschis,

cu vârful solzilor mai rotunjit.• Relativ rezistentă la secetă şi fum, porneşte primăvara cu 2-3 săptămâni mai devreme în vegetaţie de

cât Picea pungens, este astfel periclitat de îngheţuri.

Picea orientalis – molid de Caucaz

• Specie exotică caucaziană, altitudinea 700- 2100 m, atinge peste 40m înălţime.• Coroana îngustă şi columnară, cu verticile neregulate, care acoperă tulpina până aproape de bază; • Lujerii lucitori, bruni-roşcaţi, cu peri scurţi; • Acele foarte lucitoare şi scurte, până la 1cm, drepte, rigide, neînţepătoare, aşezate culcat pe lujer,

lăsând o cărare pe faţă cu un spaţiu liber; • Conuri de 6-10 cm, cu solzi bruni, lucitori, laţi (1-3 cm), rotunjiţi cu marginile întregi.• Creşte bine pe soluri luto-nisipoase, profunde, bine aprovizionate cu apă. Preferă locurile cu

umiditate atmosferica mare. Temperament de umbra (aproape ca bradul) este sensibil la schimbarea bruscă a condiţiilor de mediu. Este introdus in exclusivitate ca arbore de parc.

Secţia Omorika

Picea omorica – molid sârbesc• Specie exotică cu areal foarte restrâns pe Valea Drinei , în Alpii Dinarici, considerat relict terţiar. • Arbore până la 30 m înălţime, cu coroana îngustă, columnară (în limba sârbă „omorica” înseamnă

zvelt, înalt). • Lujerii sunt cenuşii-bruni, scurt păroşi • acele turtite, de 8-18 mm lungime, cu două dungi albe pe dos, la vârf triunghiular-obtuze, cu un scurt

mucron, neînţepătoare; cele de pe partea superioară a lujerului îndreptate înainte. • Conurile mici, de 3-6 cm, brune, în tinereţe violaceae, au solzi laţi, cu marginea rotunjită şi întreagă.• La noi apreciat ca arbore ornamental, fiind foarte decorativ şi rezistent la ger, fum si praf, în

grădinile dendrologice de la Snagov şi Dofteana (Bacău) nu suferă de ger şi secetă.

Picea sitchensis – molid de Sitka • Specie exotică din America de Nord, se găseşte de-a lungul Coastei Pacificului.• Arbore de mari dimensiuni, cu înălţimi de până la maximum 60 m; • ritidomul brun-roşcat, subţire, cu solzi neregulaţi; • lujerii glabri, bruni-gălbui ; • acele de 10-25 mm lungime, turtite, verzi-lucitoare pe faţă, cu două dungi albicioase pe dos, cu vârful

lung acuminat, mucronat, înţepător, sunt dispuse în formă de perie spre faţa superioară a lujerului. • Conurile de 5-10cm, brune deschise, cu solzi subţiri, la vârf denticulaţi.

Larix decidua subsp. c arpatica (Larix europaea) - zadă, larice

- arbore de mărimea I şi atinge înălţimi de 40-50 m (60 m) şi diametre de 1-2 m. • Înrădăcinarea este dezvoltată mai mult oblic şi rădăcina este bine

ancorată în sol. Pe solurile argiloase, pseudogleizate, rădăcinile devin superficiale.

• Tulpina este dreaptă, bine elagată. Frecvent se produce însăbierea (arcuirea) trunchiului la bază sau înfurcirea vârfului (sub formă de baionetă).

• Scoarţa este cenuşie; ritidom gros, format de timpuriu, se desprinde în plăci neregulate, cu fundul crăpăturilor de culoare roşie-violaceae.

• Coroana este conică, relativ îngustă, concentrată în partea superioară a tulpinii; în condiţii de luminare neuniformă se dezvoltă asimetric. Se compune din verticile neregulate şi ramuri orizontale, este foarte rară şi luminoasă.

• Lujerii sunt subţiri, pendenţi, gălbui, glabri; lujerii scurţi, negricioşi, au câte un mugure terminal, care porneşte mai devreme primăvara decât mugurii de pe lujerii lungi.

• Acele căzătoare, de 1-3 cm lungime, sunt izolate şi aşezate spiralat pe

lujerii lungi , grupate în fascicule de câte 30-40 pe lujerii scurţi. Au culoarea verde-deschis, iar toamna înainte de cădere devin galbene-portocalii, foarte decorative.

• Florile sunt monoice: cele femele, roşii-violacee, cu numeroşi solzi imbricaţi. • Conurile de 2-3 cm lungime, scurt ovoide sau aproape sferice, brune-deschis, persistente, cu solzi

concavi, rotunjiţi sau emarginaţi la vârf, bracteea ascunsă; stau prinse pe un peduncul recurbat. Seminţele de 3-4 mm lungime, sunt concrescute cu o aripă de 7-8 mm lungime şi nu conţin pungi de răşină.

a – ramură cu brahiblast şi lujer annual

b – ramură cu ace în fascicule şi lujer cu ace solitare

c – formă de ac solitary

d – formă de ac în fascicule e – ramură cu lujer, brahiblaste, flori mascule, flori femele şi conuri

f - con

g – solz şi bractee

h – seminţe cu aripi

i – plantule

Areal• Creşte natural în Munţii din Europa Vestică şi Centrală, • în Alpii Maritimi şi Occidentali ai Franţei creste in etajul subalpin. • În Alpii Elveţiei, ajunge până la 2500 de m altitudine în amestec cu Pinus cembra şi Pinus mugo; • în Alpii Centrali şi Orientali coboară până la 350-400 m. • În Sudeţi şi Tatra creşte la altitudini între 300 şi 800m, iar în Polonia ajunge chiar la 150-200 m. • La noi laricele se concentrează în cinci centre montane: Ceahlău, Ciucaş, Bucegi, Lotru, Apuseni. • In general se întâlneşte la altitudini de peste 1000 m, ajunge frecvent la 1700 (2000) m, iar altitudinea

minimă este de 650 m.

Cerin ț e ecologice • Creste in climate continentale, caracterizate prin amplitudini mari de temperatură, sezon de vegetaţie

relativ scurt, ierni aspre, îngheţuri frecvente. Specia se poate adapta cu succes în climate mai calde şi mai moderate.

• în aceste condiţii sunt periculoase îngheţurile târzii. • Transpiraţia este intensă (primul loc la conifere), de aceea nu-i convin decât versanţi bine aerisiţi şi

cu insolaţie puternică, cu umiditate relativa a aerului mică, văntuite în permanenţă; lâncezeşte în văi umede, unde sufera din cauza ciupercii Dasyscypha willkommi.

• Pretinde soluri afânate, aerisite, structurate, scheletice, care reţin bine apa şi o cedeaza uşor rădăcinilor.

• Dacă precipitaţiile sunt bogate, nevoile sale ridicate pot fi satisfăcute şi pe soluri relativ superficiale, cu textură uşoară bine drenate sau chiar pe stâncării.

• Nu suportă soluri compacte, argiloase, cu prea multă umiditate, pseudogleizate. Are temperament pronunţat de lumină.montan - sub alpin, mezoterm-oligoterm, pluviofil, heliofil, oligobazic - eubazic, mezotrof-eutrof, mezofit, drenofil

Însuşiri biologice• Maturitatea este timpurie în jur de 30 ani în masiv şi 15-20 ani la arborii izolati. • Periodicitatea fructificaţiilor este de 3-5 ani. • Maturatia este anuală, seminţele se coc în octombrie- noiembrie, diseminând toată iarna. Germinaţia

scăzută 30-60 % cu multe seminţe seci (25-35 %).• Laricele are o creştere rapidă în tinereţe, la 3 ani poate ajunge la 1m înălţime. Creşterile cele mai

mari în înălţime au loc la 25-30 de ani după care scad ajungând ca la 100 ani să realizeze o creştere în volum de cca. 5-6 mc/an/ha.

• Longevitatea este de 600-700 ani. • Este rezistent la doborâturi de vânt. Pagube sunt provocate de rupturile de zăpadă şi vânt, mai ales în

plantaţii tinere, dese, de la altitudini mai mici, unde lemnul este mai poros.

Importanț a laricelui • Lemnul de larice este cel mai valoros dintre speciile indigene de răşinoase. Este potrivit de greu,

uniform, foarte elastic, foarte durabil in aer si apă (laricele a fost supranumit "stejarul muntilor"). Este foarte apreciat in constructii civile, hidraulice, navale, in tamplarie, in industria mobilei sau pentru parchete, frize, lambriuri. Conţine rasina in cantitati mari, din care se extrage un ulei de terebentina de calitate superioara.

• Laricele se poate utiliza pentru consolidarea arboretelor de molid fata de pericolul doboraturilor de vant. In acest scop se impune introducerea sa grupata, in palcuri mari (cele mici sunt contraindicate deoarece fragmenteaza arboretul de molid) sau in benzi.

• Litiera de larice este in cantitate redusa, căzand anual şi fiind uşor de descompus, repunand rapid in circuit substanţele minerale.

• Laricele poate fi folosit si ca specie ornamentala. De mare efect este prezenta sa in padurile care indeplinesc si funcfie peisagera, indeosebi pe versantii limitrofi aglomerarilor urbane, unde se preteaza la realizarea de jocuri de culori atat in sezonul de vegetafie, cat si toamna.

Larix leptolepis – larice japonez• Arbore până la 30 m înălţime, cu lujeri roşcaţi-violacei şi mugurii roşii. • Acele de 2-3,5 cm lungime, verzi-albăstrui, grupate în fascicule de 40, toamna se colorează în

violaceu; cad târziu. • Florile mascule galbene, cele femele roşii-carmin. • Conurile aproape sferice, de 3-5 cm, cu bractee neevidente; solzii au marginea superioară ştirbită şi

mult răsfrântă în afară; prin uscare se depărtează mult de ax. • Specie exotica endemică in Japonia (insula Honda), unde ocupă un areal restrâns, la altitudini de

1200-2400m.• Necesită un climat montan-oceanic, cu precipitaţii şi umiditate atmosferică abundente, este destul de

rezistent la îngheţuri târzii şi geruri de iarnă. Preferă soluri profunde, fertile, cu suficientă umezeală. Are o mare plasticitate ecologică.

• Speciile de Larix sunt introduse ca exemplare solitare, grupuri şi garduri vii tunse (în poziţii bine luminate).

a – ram. cu ace în fasciule, flori femele şi floare masculă

b – con

c – sămânţă cu aripi

Cedrus atlantica (libani) - cedru, cedru de Atlas

• Specie exotica, răspândită natural în Munţii Africii de Nord în Algeria şi Maroc, unde creşte la altitudinea de 1400- 2200m .

• Este arbore de mărimea I, până la 40 m înălţime. • Coroana cu vârful ascuţit în tinereţe; începând de la vârste mijlocii

devine neregulată, tabulară, cu ramuri groase. • Lujerii, lungi şi scurţi; cei scurţi, în majoritate inseraţi pe partea

superioară a ramurilor . • Acele de 1,5-3cm lungime, solitare pe lujerii lungi şi în fascicule (cca.

25 de ace) pe lujerii scurţi, rigide, carenate, ascuţite la vârf, verzi sau albăstrui; se schimbă la 3-4 ani.

• Florile sunt unisexuat-monoice, înfloreşte toamna. • Conurile erecte, ovoidale, de 5-8cm lungime, brune; solzii cu o dungă brun-închis la partea

superioară. • Seminţele aripate, de 10-15mm lungime, foarte răşinoase. Maturaţia la 2-3 ani, când solzii cad de pe

axul conului, ca la brad. • Cedrul este o specie termofilă, pretenţioasă faţă de umiditate, specifică climatului montan

mediteranean, moderat, ferit de extreme termice. În climatul continental de la noi suferă din cauza temperaturilor scăzute din timpul iernii care afectează lujerii anuali. De aceea cultivarea sa este posibilă în vestul şi nord-vestul ţării, în spaţii intravilane, adăpostite. Preferă locuri însorite.

• Cele câteva ex. de la noi sunt introduse în astfel de condiţii staţionale (Macea, Bazoş, Oradea)

Genul Pinus

• cuprinde aproximativ 120 de specii de arbori, rareori arbuşti, cu multe subspecii şi varietăţi în emisfera nordică, din zona boreală până în cea ecuatorială. În climate continentale sunt obişnuit specii rezistente la ger şi secetă şi mai puţin pretenţioase faţă de sol.

• Frunzele aciculare, persistente, grupate în fascicule, câte 2, 3 sau 5 într-o teacă membranoasă. • Florile sunt unisexuat-monoice.• Conurile erecte sau pendente, au forme variabile, simetrice sau asimetrice. Solzii sunt de regulă

îngroşaţi în partea de la vârf formând apofiza, cu o proeminenţă numită umbelic, apofiza poate avea o muchie transversală, numită carenă.

• Seminţele stau câte două la baza fiecărui solz, sunt aripate (foarte rar nearipate), se desfac foarte uşor de aripioară, care prinde sămânţa ca un cleşte.

• Maturaţia este bienală; seminţele se împrăştie obişnuit în primăvara a treia. Conurile în primul an se dezvoltă foarte puţin, iar după coacere se desfac în general greu, rămânând deseori pe arbore până târziu.

Genul Pinus se împarte în subgenuri şi secţii:

Pinus sylvestris - pin silvestru, pin comun

• Pinul silvestru este un arbore de talie mare, care realizează frecvent înălţimi de 25-30 m, uneori până la 40 (50)m şi diametre de 1 m.

• Înrădăcinare variabilă, cu mare capacitate de adaptare, de la superficială, în turbării sau pe stâncării, până la foarte profundă, pe soluri nisipoase.

• Tulpina este mai puţin dreaptă decât la ceilalţi arbori răşinoşi; în multe cazuri, mai ales în păduri rărite sau la arborii izolaţi, îşi pierde rectitudinea în partea superioară, se bifurcă sau se desface într-o serie de ramuri groase.

• Scoarţa dezvoltă de timpuriu un ritidom de culoare roşiatică-cărămizie, care se exfoliază în foiţe subţiri, iar la vârste mari, în partea bazală a trunchiului, se îngroaşă şi se închide la culoare, devenind crăpat, brun-cenuşiu.

• Coroana este piramidală numai în tinereţe; la maturitate capătă uneori formă caracteristică tabulară, neregulat ramificată.

• Lujerii sunt groşi, brun-verzui sau cenuşii. • Mugurii sunt ovoizi, acuţi, de 6-12 mm lungime, puţin răşinoşi. • Acele, câte două într-o teacă, de 3-7 cm lungime, sunt ascuţite, puţin răsucite, relativ rigide, de

culoare deschisă, verde-albăstruie sau cenuşie, durează 2-3 ani. • Conurile, scurt dar evident pedunculate, ovo-conice, brune-cenuşii, ajung la maturitate în anul al

doilea, când ating 3-7 cm; apofiza rombică, cu carene puţin proeminente şi umbelic nemucronat. • Seminţele de 3-5 mm lungime, aripate, încolţesc repede după semănare şi sunt relativ uşoare.

Areal• Cuprinde teritorii vaste în Europa şi Asia, de la Atlantic (Pirinei, Scotia) până la Pacific (ajunge la 70

g latitudine nordică, deci depăşeşte limita polară a molidului. • În Spania, Alpii Dinarici, Balcani, Carpaţi şi Caucaz are un areal discontinuu şi insular spre

deosebire de zonele nordice unde arealul prezintă o mare continuitate. • În centrul şi nordul Europei este arbore de câmpie, în zonele vestice şi centrale se localizează la

dealuri şi la munte.• La noi în ţară, în postglaciar, a devenit specie predominantă, cu o răspândire apreciabilă de la coline

până în munţii înalţi.

• În perioadele climatice care au urmat, aria sa de vegetaţie s-a restrâns pe suprafeţe mici, în staţiuni neprielnice altor specii.

• În prezent pinetele naturale ocupă suprafeţe restrânse (cca. 9 000 ha), în parte refugii glaciare ale speciei cu soluri sărace, extrem oligotrofice sau pe stâncării şi în turbării.

• La noi este o sp. premontană şi montană, între circa 300 m altitudine în Subcarpaţii Moldovei şi aprox. 1700 m în Munţii Retezat (unde excepţional ajunge la 1900 m altitudine în Bazinul Gemenele). Aria de maxima răspândire este Bazinul Trotuşului, Buzăului, Rămnicului Sarat, Narujei, Putnei.

a – lujer cu flori femeleb – floare femelăc – lujer cu flori masculed – acee – ace în secţiunef – carpelă pe faţa interioarăg – conurih – solzi – seminţe aripatej – plantulă

Cerințe ecologice • Este specia cu cea mai mare amplitudine ecologică dintre speciile răşinoase indigene. • Suportă în bune condiţii gerurile puternice ca şi arşiţele prelungite. • Este foarte adaptabil în ceea ce priveşte umiditatea din atmosfera şi din sol. • Are temperament pronunţat de lumină. • Este foarte puţin pretenţios faţă de condiţiile edifice, apare pe soluri cu regim hidrologic foarte diferit,

de la cele nisipoase, expuse uscăciunii înaintate, până la cele cu apă în exces sau în turbării. • Este totodată foarte puţin pretenţios în raport cu troficitatea solului, creşte satisfăcător pe soluri cu

humus brut, puternic acide, pe soluri superficiale, scheletice, calcaroase sau pe stâncării, pe soluri nisipoase afânate, permeabile sau dimpotrivă, relativ grele, compacte, neaerisite.

• cele mai frumoase creşteri se realizează pe soluri relativ bogate în substanţe nutritive şi fără exces de umiditate. În turbării rămâne pipernicit. Solul se acidifică din cauza litierei greu alterabile.

• Rusticitatea acestei specii este deosebit de mare, poate să atingă dimensiuni apreciabile şi să formeze tulpini de calitate pe stâncării lipsite aproape complet de sol mineral.

• Pinul silvestru este o specie pionieră tipică, dar nu egalează mesteacănul şi plopul tremurător, care dispun de capacitate mult mai mare de fructificaţie şi diseminare.Montan - submontan, euriterm, eurifil, heliofil, oligobazic, oligotrof, eurifit, euriedafic.

Însuşiri biologice • Fructifică devreme, la 15- 20 ani izolat şi la 40-50 în masiv. • Maturaţia este bienală, diseminarea făcându-se adeseori în primăvara celui de-al treilea an.• Periodicitatea fructificaţiei este de 3- 5 ani , cu putere mare germinativă (60-80 %). • Longevitatea poate ajunge pana la 600 de ani (mult mai mica insa: 200-300 ani - in statiunile

marginale, de bonitate inferioara)• Cresterea pinului silvestru este activa in tinerete, putand fi mai mare decat a molidului. La varste

inaintate cresterile se reduc considerabil, astfel ca, la 100 de ani, pinul silvestru bioacumuleaza mult mai putin decat bradul sau molidul. Important este insa faptul ca, in statiuni de bonitate foarte scazuta, pinul silvestru are o productivitate mai mare decat alte specii (fagul, gorunul, molidul, bradul s.a.).

Stabilitatea ecosistemică• Ca si alte specii de rasinoase, pinul silvestru este sensibil la vatamari mecanice produse de vant sau

de zăpada. Aceste daune se produc preponderent in statiuni de bonitate mijlocie sau superioara, motiv pentru care trebuie manifestata prudenţa deosebita in luarea deciziei de utilizare a sa in detrimentul altor specii.

• De asemenea, pinul silvestru manifestă vulnerabilitate relativ mare fata de atacurile unor ciuperci sau insecte {Fomes annosus Cke., Melampsora pinitorqua Rostr., Ips acuminatus Eichh, s.a.).

Importanța pinului silvestru• Calitatile tehnologice ale lemnului depind in mare masura de bonitatea statiunii. Duramenul este

roscat. Continutul de rasina este foarte mare, insusire care limiteaza posibilitatile de utilizare si, totodata, ingreuneaza procesul de debitare. Pe de alta parte, pinul silvestru se preteaza la rezinaj, astfel ca, la un moment dat au fost derulate programe de selecţie a fenotipurilor valoroase, preconizandu-se instalarea unor culturi cu o astfel de destinatie.

• Rusticitatea remarcabila de care da dovada a impus pinul silvestru ca o specie de prima importanta in culturile forestiere din slaţiuni de bonitate inferioara, in scopul fixării solului, asigurand totodata si o productie apreciabila de masa lemnoasa.

• pinetele pure se raresc de timpuriu, ceea ce modifica prea putin mediul intern, dar la adapostul arboretului de pin se pot instala alte specii lemnoase (arbori si arbusti), ceea ce conteaza foarte mult in perimetrele de ameliorare terenurilor degradate.

• Pinul silvestru se poate folosi si in scop ornamental, fie ca arbore izolat, fie in paduri-parc.

P inus nigra ssp. nigra - pin negru• Este un arbore de talie mare, atingând 40 m înălţime; în cele mai multe cazuri nu depăşeşte însă 30 m. • Dezvoltă puternic rădăcinile laterale, ceea ce îi permite să se ancoreze bine pe solurile superficiale. • Tulpina este dreaptă, mai regulată şi cu mai puţine deformări în partea superioară decât la pinul

silvestru; de timpuriu se formează un ritidom gros, adânc crăpat, cenuşiu-negricios.

• Coroana ovoid-piramidală, relativ deasă, devine largă, tabulară numai la vârste mari. • Lujerii sunt viguroşi, bruni cenuşii, până la negricioşi. • Mugurii sunt cilindrici, mari, de 12-24 mm lungime, răşinoşi, de culoare cenuşie sau cenuşie

albicioasă (mugurele terminal). • Acele, câte două într-o teacă, îngrămădite spre vârful lujerului, sunt evident mai lungi (8-14cm), mai

rigide, mai ascuţite şi mai negricioase decât la pinul silvestru; durează 4-6 ani. • Conurile sunt grupate câte 2-4, sesile sau scurt pedunculate, ovoide sau ovoid-conice, de 4-7 (10) cm

lungime, brune-gălbui, lucitoare. Apofiza cu carene ascuţite, cu umbelic brun-întunecat, cu un ghimpe scurt pe solzii superiorii.

• Seminţele au 5-6 mm lungime, cu o aripă neagră, strălucitoare .

Arealul natural• cuprinde regiunile mediteraneene, dezvoltandu-se de o parte si de alta a paralelei de 40°.• Apare incepand din jumatatea estica a Peninsulei Iberice, continua apoi spre est (Pirinei,) prin

Franţa, Italia, Peninsula Balcanica, pană in partea asiatica a Turciei. Apare in Corsica, Calabria, Creta, Cipru, dar si in Alpii Italiei si Austriei.

• Limita sudica a arealului se situeaza in nordul Africii, iar limita nordica se afla la circa 46°. Insular apare in Banat si in Crimeea. Suprafeţe foarte intinse ocupă în Turcia (peste 1 milion de ha) şi in Spania (cca. 400 mii ha), dar si in Austria, Bosnia-Herzegovina, Bulgaria, Grecia ş.a. (Sofletea, 2001).

• In Alpii Austriei si Italia creste între 300 si 1 000 m altitudine, in Spania urcă până la 2 000 m , iar in Sicilia şi Calabria între 1000 si 1800 m altitudine.

În ţara noastră, plantaţiile înfiinţate în ultimul secol au fost făcute, în majoritatea cazurilor, cu pin negru austriac (P. n. ssp. nigra, P. n. var. austriaca)

Cerinţe ecologice• Pinul negru este o specie rustică, cu o amplitudine ecologică mai mica decât pinul silvestru, fiind

tolerant faţă de anumiţi factori ecologici climatici si edafici. • Este o specie de regiuni mediteraneene, însorite şi calde, cu îngheţuri târzii, rare (suportă totuşi

destul de bine gerurile de iarnă din ţinuturile mai nordice). • Rezistă bine la secetă, de-a lungul timpului, dovedind aptitudini pentru condiţii staţionale grele, pe

versanţi în pantă mare, calcarosi, cu insolaţie puternică, pe soluri superficiale, scheleto-pietroase sau stâncoase, care acumuleaza foarte multă căldură în plin sezon estival,fiind supuse astfel uscaciunii înaintate.

• Are temperament de lumina dar mai puţin pronunţat ca pinul silvestru şi protejează mai bine solul. • Este nepretenţios faţă de substanţele din sol, apare pe soluri cu texturi diferite, tolerează calciul dar

poate vegeta şi pe soluri acide. termofil, oligopluviofil-submezofil, heliofil- subheliofil eubazic, mezotrof- oligotrof, saxicol-subsaxicol, xerofit, calcicol-subcalcicol

Pinus nigra ssp. banatica – pin negru de Banat• Creşte spontan în Banat şi vestul Olteniei (Munţii

Cernei, Almăjului, Mehedinţi-Domogled, Valea Dunării-Tricule), pe stâncării calcaroase, între 150 (Tricule) şi 1500m altitudine (Munţii Mehedinţi) fiind un endemism al Carpaţilor Sudici.

• Manifestă cerinţe ecologice similare cu ceilalţi pini negri, fiind totuşi mai adaptat la climate mai puţin calde şi secetoase. Se deosebeşte de specia tipică prin tulpini foarte bine conformate, chiar în condiţii de vegetaţie grele, pe stâncării, ace mai închise, foarte rigide şi înţepătoare, lujeri galbeni şi verzui-violaceu,

conuri galbene sau galben-verzui. • Formula eco. : termofil, submezofil - oligopluviofil, heliofil saxicol, semixerofit-xerofit, calcicol

Este un frumos arbore ornamental, cu coroane etajate, orizontale, în consolă.

Pinus mugo – jneapăn, jep, pin de munte Specie arbustivă, alcătuieşte tufe compacte, greu de străbătut;Tulpini culcate şi ascendente cu înălţimea până la 2 mLujerii sunt bruni până la cenuşiu-negricioşi, elastici; mugurii răşinoşiAcele câte două într-o teacă, de 3-6 cm lungime, de un verde, închis, rigide, îngrămădite spre vârful lujerului şi încovoiate. Conurile solitare sau în verticile, câte 2-4, ovoid globuloase, de 2-5 cm lungime (mai mici decât la ceilalţi pini indigeni), sunt aproape sesile, brune, cu apofiză lat-rombică, puţin proeminentă, carenă evidentă şi umbelic central, scurt mucronat, adeseori cu un inel negru împrejur. Seminţele mici, galbene, brune sau cenuşii.

Arealul este european, montan şi subalpin. Teritorii compacte ocupă în Alpi, Alpii Dinarici, Rodopi şi Carpaţi. La noi, în munţii înalţi, se interpune între etajul pădurilor de molid şi păşunile alpine, formând asociaţii dese cu molidul, laricele, zâmbrul, Salix silesiaca, diverse specii de ericacee ş.a., în etajul subalpin. Vegetează la 1400- 1500 m în Carpaţii nordici şi la 1600- 2300 m în Carpaţii Meridionali.

Cerinţe ecologice• Jneapanul creste in climate reci si umede, fiindu-i foarte favorabile zonele cu nebulozitate

accentuate, unde umiditatea atmosferica este ridicata.• Este foarte bine adaptat la un sezon scurt de vegetate, iar dimensiunile mici pe care le realizeaza

reprezinta o excelentă adaptare faţă de vânturile puternice. De asemenea, tulpinile elastice îi conferă o bună rezistenţă faţă de zapezile abundente.

• Temperamentul este de lumină.• Solurile prea umede şi văile înguste sau depresiunile în care se acumulează zăpada în cantităţi

excesive sunt evitate. • Solurile din zonele ocupate de jneapan sunt, in general, foarte sarace, acide, superficiale, scheletice,

de tipul podzolurilor alpine cu humus brut. Este aproape indiferent faţă de substratul litologic. Se intalneste si in zone cu fenomene de turbificare.

• Formula ecologică: alpin – subalpin, oligoterm, nivofil, heliofil oligobazic, oligotrof,acidifil, mezohigrofit, subsaxicol

Secţia Banksia Cuprinde mai multe specii nord-americane şi una circum-mediteraeana (Pinus pinaster). Acele, câte două ace într-o teacă, conurile serotine (se desfac târziu) şi la multe specii rămân câţiva ani în coroana.

Pinus banksiana – pin banksian • Arbore de până la 25 m înălţime.• Tulpina dreaptă şi ritidom format de timpuriu, cu crăpături înguste şi solzi negricioşi pe toată

lungimea fusului (fig.). Coroana este rară, neregulată, cu ramuri subţiri. • Lujerii sunt bruni-gălbui, glabri. • Acele câte două, în secţiune transversală semicirculare, scurte, de 2-4 cm, răsucite şi curbate, rigide,

neînţepătoare, de culoare deschisă, galbenă-verzuie. • Conurile, asimetrice, câte două în verticil, adeseori recurbate, tari, cenuşii, de 3-6 cm lungime, cu

solzii strâns alipiţi, apofiza aproape plană; se deschid greu şi rămân pe ramură mult timp(8-10 ani). Conurile se pot dezvolta şi direct pe tulpină, din muguri proventivi.

• Sămânţa este mică, de 2-4 mm lungime. • Specie nord-americană, foarte răspândită în America, mai ales în Canada (fig.). • În arealul natural este considerată specie pionieră, foarte puţin pretenţioasă faţă de climă şi sol,

asemănătoare pinului silvestru.

Secţia Taeda

Pinus rigida – pin rigid

• Atinge înălţimi de până la 25 m. • Tulpina dreaptă, cu ramificaţii orizontale. • Scoarţa este brun-roşcată şi cu ritidom adânc brăzdată. • Coroana rară şi neregulată. Lujerii tineri bruni-gălbui, apoi

cenuşii-roşcaţi. • Mugurii ovoid-alungiţi, răşinoşi, având solzii cu vârfurile

dezlipite. • Acele câte trei, lungi de 7-14 cm, rigide, aproape drepte,

răsucite, de culoare verde-închis. • Conurile ovoide, asimetrice, de 3-7 cm lungime, aproape

sesile, au apofiza rombică, carenată, umbelicul proeminent şi un ghimpe rigid şi foarte ascuţit.

• Sămânţa triunghiulară, de 4-6 mm, negricioasă.• Specie exotică din estul America de Nord, creşte la altitudini de 900-1000m, pe soluri uscate,

pietroase sau nisipoase, are capacitate de lăstărire. • Fructifică la vârste mici, abundent şi aproape anual. Longevitatea este relativ redusă (maxim 200

ani). Creşterile încetează practic la 100 de ani. Arborii vârstnici au coroane largi, globuloase, impresionante.

Secţia Pseudostrobus Cuprinde pini cu trei, patru sau cinci ace într-o teacă persistentă sau rar caducă. Conurile simetrice, cad imediat după diseminare. Seminţe lung aripate.

Pinus ponderosa – Pin galben

Arbore de mărimea I, atinge peste 50 m înălţime (maximum 70m) şi 1,5-2,5 m diametru.

• Tulpina dreaptă, scoarţa roşcată sau brună-închis până la negricioasă, formând de timpuriu ritidom gros, crăpat în plăci neregulate; partea internă a scoarţei are culoare gălbuie, de unde şi denumirea de „pin galben”.

• Coroana este îngust piramidală.• Lujerii sunt foarte groşi, mugurii mari, cilindrici, răşinoşi. • Acele câte trei într-o teacă, uneori două sau cinci, lungi de 12-

28 cm, drepte sau puţin îndoite, în general rigide, ascuţite, de un verde-închis; după căderea acelor, teaca rămâne pe lujer până la 10 ani. La P.p. var. scopulorum acele sunt mai scurte, de 12-16 cm, mai adesea câte două într-o teacă.

• Conurile câte trei sau patru în verticile, sunt lungi de 8-15 cm, ovoid-conice, simetrice, brune-roşcate, strălucitoare, cu apofiza proeminentă şi umbelic prevăzut cu ghimpe, uneori recurbat; după căderea din arbore solzii bazali rămân ca o rozetă pe ramură. Sămânţa obovoidă, de 6-19 mm, este cenuşie, cu puncte negricioase.

• Originar din vestul Americii de Nord unde deţine un areal larg, fragmentat, de-a lungul Pacificului, urcă până la 2000 m altitudine. În sud ajunge până în Noul Mexic, în nord până în Canada (fig. ).

• La noi, pinul galben a fost cultivat mai ales în parcuri. Arealul său larg din patria de origine se explică prin larga adaptabilitate ecologică, îndeosebi sub raport climatic. Se disting populaţii nordice, de climat rece şi multă umiditate şi populaţii din zona centrală a Munţilor Stâncoşi, mai adaptate la uscăciune în aer şi sol.

• Este puţin exigent faţă de condiţiile edafice, având consumuri specifice mici de elemente nutritive. Vegetează pe soluri cu volum edafic variabil. Improprii pentru cultura sa sunt solurile nisipoase, mobile sau cele mlăştinoase.

• Se poate utiliza cu rezultate bune în terenurile degradate. • Ca specie ornamentală, se remarcă prin coloritul întunecat al coroanei şi acele foarte lungi.

Subgenul Haploxylon Secţia Strobus Cuprinde specii cu cinci ace în teaca nepersistentă, lujeri subţiri iar conurile lungi, aproape cilindrice, pendente, cu apofiza puţin proeminentă, necarenată şi umbelic terminal, niciodată ghimpos.

Pinus strobus – pin strob, pin neted

• Specie exotică din America de Nord, unde atinge înălţimi de

până la 50 m; la noi în unele staţiuni a depăşit 30 m. • Înrădăcinarea este pivotant-trasantă, fiind rezistentă la

doborâturi de vânt. • Tulpina dreaptă, cilindrică; elagajul lasă de dorit, iar urmele

verticilelor, sub formă de cioturi groase, dispuse inelar, rămân adeseori până spre baza tulpinii.

• Scoarţa este subţire, verzui-cenuşie, lucitoare, cu pungi de răşină, mult timp netedă. Ritidomul apare spre baza trunchiului şi numai la vârste mari sau în condiţii staţionale necorespunzătoare.

• Coroana piramidală, destul deasă, se compune din verticile regulate şi ramuri subţiri, flexibile, de culoare verzuie-cenuşie.

• Acele, câte cinci la un loc, de circa 5-10 cm lungime, subţiri, flexibile, verzui-albăstrui; stau răsfirate şi concentrate spre vârful lujerilor şi cad după 2-3 ani.

• Conurile, aşezate spre vârful ramurilor, pendente, sunt îngust-cilindrice, încovoiate, de 10-15 cm lungime, cu solzi bruni, caracteristici, apofiză subţire, puţin proeminentă şi umbelic terminal, plan.

• Seminţele lungi, de 5-6 mm, sunt dotate cu o aripă îngustă.

• Arealul este vast, se realizează o extindere latitudinală pe aproximativ 1 800 km, răspândirea maximă în longitudine o înregistrează în zona nordică a arealului său. În partea nordică a teritoriului respectiv, pinul strob rămâne mai mult arbore de câmpie, în timp ce în sud devine specie montană (limite altitudinale 600-1300 m).

• În ţara noastră pinul strob a fost introdus încă din secolulal XIX-lea, în staţiuni diferite, începând de la câmpie până în regiunile montane inferioare. Culturile de interes ornamental, în parcuri publice şi grădini dendrologice, sunt frecvente.

Cerinte ecologic e • , în partea de origine pinul strob manifestă o amplitudine apreciabilă. Vegetează din ţinuturi cu clima

foarte variată, aspră, bântuită de îngheţuri frecvente şi în regiuni cu ierni blânde, ferite de extreme climatice. În general este rezistent la geruri şi îngheţuri târzii, dar foarte sensibil la secetă.

• În culturile indigene, cerinţele ecologice ale pinulu strob au fost în mare măsură verificate. Sub raport edafic cele mai multe şanse de reuşită le au culturile pe soluri bogate în substanţe nutritive şi humus, profunde şi cu suficientă umiditate. Creşteri viguroase se realizează şi pe soluri mai sărace şi acide, dar profunde, afânate, ferite de uscăciune, de pe roci silicioase. În staţiuni de luncă şi de terasă, cum sunt în patria de origine cele din zona Marilor Lacuri, a fost insuficient verificat.

Are temperament de semiumbră, acoperind mai bine solul decât pinul silvestru şi pinul negru. Maturitatea arborilor este timpurie, la 20-30 de ani, periodicitatea fructificaţiei este de 3-5 ani. Longevitate mare. Creştere rapidă. Puterea germinativă a seminţelor este mare de 70- 90%. Suferă de atacul ciupercii Cronartium ribicola, zăpezile mari se pot solda cu rupturi mari în coroană sau chiar ale tulpinii, dar are mare capacitate de a-şi vindeca rănile şi de a continua creşterea pe verticală. Manifestă sensibilitate sporită faţă de poluanţi.

Pinus peuce – pin grecesc• Arbore de până la 30 m înălţime, cu ramuri scurte, erecte, rezultând astfel o coroană îngustă,

piramidală. • Scoarţa netedă în tinereţe, cenuşiu-verzuie, cu pungi de răşină, mai tz. cu ritidom solzos, crăpat long. • Lujerii relativ groşi, verzui, glabri, lucitori. • Acele, câte cinci într-o teacă, drepte, relativ rigide, aspre la pipăit, lungi de 7-10 (12) cm, în

mănunchiuri îndreptate spre vârful lujerilor. • Conurile terminale, scurt pedunculate, lungi de 8-15 cm, cu apofiza brună-gălbuie, striată

longitudinal. Seminţele de 7-9 mm lungime, aripate.• Specie endemică din Munţii Balcani, din Grecia, Bulgaria, şi Albania, unde vegetează în etajul

montan superior şi subalpin până la 2200 m altitudine. La noi se găseşte preponderent în grădinile dendrologice.

Secţia Cembra Cuprinde specii de pini cu câte cinci ace într-o teacă nepersistentă. Conurile sunt erecte, indehiscente, la maturitate cad întregi; seminţele mari, caracteristic nearipate, sau cu aripă foarte scurtă. Apofiza prezintă umbelic terminal, plan.

Pinus cembra – Zâmbru

Arbore ce atinge până la 26 m înălţime şi depăşeşte 2 m în diametru.• Înrădăcinarea este pivotantă; rădăcinile laterale puternice îi asigură o

bună rezistenţă la vânt.• Tulpina este conică, lăţită la bază; ramificaţia la început verticilată,

devine apoi neregulată, aşa încât după 30 de ani arborele capătă un aspect tufos

• Coroană ovoidă, compactă. • Scoarţa, în tinereţe verde-cenuşie şi netedă, formează de timpuriu

ritidom brun-cenuşiu, subţire şi adânc brăzdat.• Lujerii, destul de groşi, cu vârful evident îndreptat în sus, bruni sau

gălbui-roşietici şi tomentoşi, glabri în al doilea an, flexibili, rezistă bine la presiunea zăpezilor şi vânturilor din zonele înalte. Mugurii sunt ovoizi, ascuţiţi, brun roşcaţi, răşinoşi.

• Acele, câte cinci într-o teacă, de 5-10 cm lungime, drepte, fine, destul de rigide, verzi-întunecate, lucitoare, îngrămădite la vârful lujerilor, durează 3-5 ani.

• Florile sunt unisexuat-monoice; cele mascule elipsoidale, roşii carmin şi sesile; cele femele violet-roz, câte 2-4 în verticile. Înfloreşte târziu, prin iunie-iulie.

• Conurile terminale, erecte, subsesile, lăţite la bază, de 5-8 cm lungime, sunt violaceu-brumate în tinereţe, brune la coacere. Solzii cărnoşi, groşi, au apofiza puţin bombată, lăţită şi cu umbelic terminal, prevăzut cu un mucron scurt, fiind striaţi longitudinal pe spate.

• Seminţele ovoide, mari, de 8-12 mm, denumite coconari, au tegument tare, brun-roşcat, sunt nearipate şi comestibile.

Areal• Specie indigenă cu areal european din etajul subalpin al Alpilor şi Carpaţilor. • La noi se întâlneşte la limita superioara a zonei forestiere, în văile cu fenomene glaciare, în Munţii

Rodnei, Calimani, Bucegi, Făgaraş, Godeanu, Ţarcu şi mai ales în Retezat, unde coboară la aproximativ 1200 m altitudine, pe văi reci şi umede şi urcă până la 2000 m altitudine (în Alpi 2500 m) în zona Tăului Negru. Formează arborete pure sau de amestec cu laricele şi molidul.

Cerinte ecologice Este o specie de climat subalpin suportând bine gerurile de iarnă, variaţii termice extreme şi vânturile puternice de la altitudinile mari. Perioada de vegetaţie nu depăşeşte 3- 4 luni.

• Necesită soluri bogate în humus, acide, cu regim normal de umiditate, de pe granite, gneise, şisturi cloricito-sericitoase, micaşisturi etc. Solurile de pe calcare îi priesc mai puţin, în special în cazul în care sunt expuse încălzirii puternice şi uscăciunii

• În regiunile joase se comportă ca o specie de umbră, iar în cele înalte devine relativ pretenţios faţă de lumină .

• Este rezistent la orice fel de vătămări biotice şi abiotice. • Maturaţia este bienală, conurile cad nedesfăcute în primăvara a treia şi se dezarticulează, de multe

ori sunt roase încă din toamna anului al doilea de veveriţe şi păsări, fenomen care permite împrăştierea lor.

• Maturitatea arborilor este de 15-25 de ani iar perioada de fructificaţie foarte rară, 6- 10 ani. Puterea germinativa este de 60- 80%; germinaţia are loc după un an (uneori 2-3 ani).

• Creşterea în înălţime este foarte înceată, dar susţinută, longevitatea putând depăşi 1000 de ani.• Este un foarte interesant arbore ornamental în localităţi montane, mai ales în nordul ţării, unde

climatul corespunde.

Familia Taxodiaceae Genul Taxodium

Taxodium distichum – chiparos de baltă

• Chiparosul de baltă realizează în patria de origine (America de Nord) înălţimi de până la 50 m şi diametre până la 4 m.

• Tulpina este dreaptă, groasă, bine elagată, cu o bază puternică, muchiată, din care pornesc rădăcini superficiale orizontale. Pe terenuri mlăştinoase se formează pneumatoforii, protuberanţe ca nişte genunchi, de până la 2 m înălţime, cu funcţii respiratorii. Pe solurile cu umiditate normală, pneumatoforii nu se mai formează.

• Scoarţa este brună-roşcată, ritidomul subţire până la bătrâneţe, ce se desface în fâşii înguste.

• Coroana este piramidală în tinereţe, apoi globuloasă, răsfirată, transparentă, luminoasă, protejează foarte slab solul.

• Lujerii sunt de două tipuri: cei terminali, persistenţi, bruni-lucitori, glabri, cu muguri şi frunze solzoase, mici, dispuse spiralat, ce cad toamna după un timp de la uscare; cei laterali, căzători, subţiri, lipsiţi de muguri, poartă frunze aşezate distic.

• Frunzele au culoare verde-deschisă şi sunt lineare, de 1-1,5 cm lungime, înguste, turtite.

•

• • Acele, toamna, capătă culoare portocalie şi cad împreună cu lujerii, arborele rămânând peste iarnă desfrunzit.

• Florile, unisexuat-monoice, cele mascule sunt grupate în inflorescenţe ramificate, cele femele câte una sau mai multe la extremitatea ramurilor scurte.

• Conurile globuloase, cu diametrul de 2-3 cm, sunt constituite din 10-12 solzi scutiformi, romboidali, mucronaţi.

• Seminţele nearipate, de forme neregulate, mari, bogate în răşină, câte două la subsuoara fiecărui solz, se împrăştie o dată cu dezarticularea solzilor din arbore sau după căderea conului pe sol.

Areal • Specie exotică originară din America de Nord, din regiunile de coastă şi de mică altitudine ale

Oceanului Atlantic şi Golfului Mexic. În interiorul continentului, formează o fâşie îngustă de-a lungul râului Mississippi. Nu se găseşte decât pe soluri abundent aprovizionate cu apă. În Europa a fost introdus în secolul al XVII-lea.

• În ţară, cultura chiparosului de baltă s-a făcut preponderant în parcuri şi grădini botanice (Simeria, Bazoş, Neudorf, Craiova, Braşov etc). Cele mai bătrâne exemplare (circa 180 ani) în Arboretumul Simeria, pe malul canalului Strei, au diametre de aproximativ 1m.

Cerințe ecologice • În patria de origine găseşte condiţii optime: climate oceanice calde, bogate în precipitaţii şi fără

variaţii mari de temperatură. • În Europa, s-a adaptat bine în climate temperate mai reci şi mai uscate, fără a rezista însă în condiţii

de continentalism accentuat (geruri puternice, secete prelungite).• Faţă de sol manifestă o adaptabilitate destul de pronunţată. Astfel, în ţinuturile meridionale, datorită

pneumatoforilor, poate prospera pe soluri expuse inundaţiilor mari. În ţara noastră, în asemenea staţiuni extreme, la câmpie, se dovedeşte mai rezistent decât toate speciile higrofile indigene (ca salcia albă, aninul negru, plopul alb). Creşte totuşi viguros pe soluri cu umiditate moderată. Nu dă rezultate bune în staţiuni cu apă permanent stagnantă, în turbării sau soluri foarte sărace (Letea).

• Are temperament de lumină.

Însușiri biologice • Se poate regenera vegetativ, lăstărind şi butăşind. • Maturitatea este timpurie, fructifică la 30- 40 ani. • Puieţii au creşteri active, din primul an, realizează înălţimi de 50 cm. • Este o specie deosebit de longevivă, până la 5000- 6000 ani.• Factorii abiotici limitativi pentru culturile din ţara noastră sunt gerurile, îngheţurile şi seceta.

Importanța • Lemnul este omogen, usor, moale, foarte durabil in aer si apa, frumos colorat (brun-roscat), apt

pentru prelucrari in tamplarie, mobila etc.• Ca specie ornamentală are o valoare ridicată atât pentru coloritul său specific de toamnă, cât şi

datorită posibilităţii de asociere cu alte specii pentru realizarea jocului de culori în sezonul de vegetaţie.

Sequoia gigantea ( Sequoiadendron giganteum, Wellinngtonia gigantea) – arborele mamut, sequoia

• Arbore gigant, ajunge la 100 m înălţime şi diametre impresionante, de peste 10 m.

• Tulpina conică, lăţită la bază, are ramificaţie regulat-verticilată şi este bine elagată în masiv. Ritidomul depăşeşte 0,5 m grosime şi este fibros, cu crăpături adânci, brun-roşcat.

• Coroana piramidală, deasă, cu ramurile puternice. • Lujerii, la început verzi-brumării, apoi bruni-roşii, cu muguri nuzi, neevidenţi. • Frunzele sunt aşezate spiralat, mici, de 3-12mm lungime, solziforme-aciculare,

lanceolate, cu vârful ascuţit, puţin îndepărtat de lujer, baza decurentă, lăţită, cu două dungi de stomate pe dos; după circa 5 ani se usucă şi cad împreună cu lujerii laterali.

• Conurile sunt ovoide de 4-8 cm lungime, roşcate-întunecat, cu solzi scutiformi, valvaţi, prelung-cuneaţi la bază şi cu apofiza rombic-lăţită, cu un scurt mucron la mijloc.

• Seminţele sunt mici, de 3-6 mm, câte 3-9 sub fiecare solz, eliptice, turtite, cu două aripi înguste.

• Specie răspândită pe o fâşie îngustă de pe versantul vestic al Munţiilor Sierra Nevada. Suprafata totala ocupata cu aceasta specie este de cca. 14400 ha. Creşte la altitudini de 1500- 2400 m, în amestec cu Pinus ponderosa s.a.

• Culturile de la noi au fost făcute mai ales în scop ornamental în Banat (Băile-Herculane, Reşita) şi în nord-vestul ţării (Oradea, Baia Mare), unde au creşteri active mai ales în diametru.

Cerințe ecologice • In arealul sau are an caracter continental, montan insa mai bland decat la noi. • La noi este o specie sensibilă la secetă şi geruri, acceptand numai statiuni adapostite cu ierni dulci.• În condiţii climatice favorabile, pe soluri profunde, bogate, permeabile, revene, cu conţinut redus de

carbonaţi, poate realiza creşteri remarcabile.• Are temperament moderat de lumină (semiumbra).

Însușiri biologice • Fructifică abundent, la 2- 3 ani, puterea germinativă a seminţelor de numai 5 %. • Creşterea este foarte rapidă şi longevitatea deosebit de mare 3000- 4000 ani. • Importanta. • Lemnul este fin, moale, usor, trainic, se lustruieste usor si are duramenul roscat. Toate arboretele

naturale sunt incadrate in parcuri nationale astfel ca lemnul nu conteaza in productia de lemn a SUA. • La noi prezintă importanţă ca specie ornamentală, impresionand prin dimensiuni şi portul său

regulat.• Se obţine din sămânţă. În condiţiile climatice din ţara noastră se recomandă semănături de

primăvară, în spaţii adăpostite. Puieţii se transplantează după trecerea pericolului îngheţurilor târzii. Necesită protecţie împotriva arşiţei.

Genul Metasequoia

Metasequoia glyptostroboides• În arealul natural (China), au fost identificate aproximativ 5400 de exemplare la altitudinii cuprinse

între 500 şi 1400 m. • Este un arbore de mărimea I, până la 50 m înălţime.• Tulpina este dreaptă, cu baza îngroşată, canelată şi ritidom subţire, brun-roşcat, exfoliabil în fâşii.• Coroana este piramidală, rară. • Prezintă două feluri de lujeri: lungi, terminali, necăzători, bruni-roşcaţi, cu muguri ovoizi de 3-4 mm

lungime, opuşi: şi scurţi, distici, opuşi, caduci toamna (ca la chiparosul de baltă).• Frunzele căzătoare, aciculare, turtite, lungi de 8-15 (20) mm şi late de 1-2 mm, cu baza decurentă,

verzi-glaucescente pe faţă, verzi-gălbui şi cu două benzi de stomate pe dos.• Florile unisexuat-monoice; conurile subglobuloase, de cca.2,5 cm diametru.• Seminţele de 4-6mm lungime, cu două aripioare laterale inegale. • La noi a fost introdusă numai în parcuri dendrologice şi botanice (Simeria, Cluj, Craiova, Gurahonţ,

Braşov).• Condiţiile de vegetaţie din zona de origine se caracterizazeă printr-un regim termic moderat,

precipitaţii abundente şi soluri profunde. • Cultura sa prezintă interes în zonele cu climat moderat, dar suficient de umed, chiar şi pe soluri

hidromorfe. • Este o valoroasă specie de parc.

Genul Cryptomeria

Cryptomeria japonica

• Specie exotică, originară din Japonia şi China,unde atinge până la 45 m. În Japonia se întâlneşte în zonele litorale până la 1800 m altitudine. În Europa a fost introdusă în secolul al XIX-lea.

• Tulpina dreaptă, conică; ritidom brun-roşiatic, ce se exfoliază în plăci lungi şi înguste.

• Coroana este piramidal-ovoidă. • Lujerii anuali sunt verzi, apoi bruni-roşcaţi, iar mugurii nuzi, ascunşi la

subsuoara frunzelor. • Frunzele persistente, aciculare, subulate, aşezate spiralat în jurul

lujerului, sunt curbate şi cu vârful ascuţit, iar la bază decurente; destul de rigide, lungi de 12-15 mm, cu trei sau patru muchii.

• Florile mascule sunt în formă de amenţi, îngrămădiţi spre vârful lujerilor: cele femele sunt ovoid-sferice, dispuse terminal, pe lujerii scurţi. Florile apar de cu toamna, dar se dezvoltă numai primăvara.

• Conurile sunt sferice, de 2-3 cm lungime, solzii lemnoşi, imbricaţi, la vârf cu 3-6 dinţi; bracteea concrescută numai la bază, cu vârful îndoit. După diseminaţie, conurile rămân pe arbori.

• Seminţele mici, de 4-8mm lungime, câte 3-5 la subsuoara fiecărui solz, sunt lanceolate, turtite, cu aripioare laterale înguste.

• Se comportă mulţumitor în climate temperat moderate, cu precipitaţii bogate. • Preferă climate blânde, cu umiditate ridicată tot timpul anului, soluri bogate, bine drenate, cu

umiditate suficientă în sezonul estival. • Are temperament de umbră. • La noi suferă de geruri şi îngheţuri târzii, o parte din lujeri se brunifică iarna, dar se refac primăvara.• Maturaţia este anuală. Lăstăreşte şi marcotează.• Se utilizează ca specie ornamentală mai ales în staţiuni călduroase, cu ierni blânde.

Familia Cupresaceae se împarte în trei subfamilii: Thujoideae, Cuprossoideae, Juniperoideae. Subfamilia Thujoideae Genul Thuja

Thuia occidentalis – tuie, tuie de Canada• Arbore de mărimea a III-a; în culturile ornamentale de la noi rămâne adeseori

arbustiv. • Tulpina dreaptă, cu scoarţa brună-roşcată, care se exfoliază în fâşii.• Coroana piramidală, este constituită din mai multe ramificaţii de lungimi

apropiate. • Lujerii sunt comprimaţi, dispuşi în planuri orizontale sau oblice, de culoare

verde-întunecat pe faţă şi palid-verzui pe dos, fără pete albicioase. • Frunzele solziforme, sunt aşezate opus, pe patru rânduri, cele dorso-ventrale

plate, cele laterale îndoite sub formă de luntre; îmbracă complet lujerul; frunzele

perechi dorso-ventrale sunt prevăzute cu câte o glandă reziniferă proeminentă, rotundă. Iarna se colorează în ruginiu.

• Florile sunt unisexuat-monoice şi conurile îngust-ovoide, mici de cca. 1-1,5 cm lungime, cu 3-6 perechi de solzi imbricaţi, pieloşi, uscaţi, scurt mucronaţi la vârf, bruni-gălbui, dintre care numai 2-3 perechi sunt fertili.

• Seminţele, câte două la subsuoara solzilor, sunt mici, plane, cu 2 aripioare laterale. Plantula are două cotiledoane.

• Specie exotică din sud-estul Americii de Nord, unde prezintă un areal destul de larg.

• La noi este o specie adaptată la diferite condiţii climato-edafice, de la câmpie până în regiunile montane inferioare. Rezistă la ger, secetă şi suportă bine umbrirea.

• Creşte încet şi nu realizează dimensiuni mari, este folosită frecvent în parcuri şi grădini pentru portul său foarte decorativ, care se poate modela uşor.

• Fructifică la vârste mici (15-20 ani). Prezintă o serie de varietăţi deosebit de apreciate din punct de vedere ornamental:

• globosa - coroana globuloasă, verde închis);

• vastigiata (pyramidalis, columnaris) - ramuri scurte, formă columnară, • pyramidalis compacta - cu forma conică; • alba - cu vârfurile lujerilor tineri albe; • aureo variegata - cu frunze cu pete galbene; • albospicata - culoare verde spicate cu alb, • aureospica - frunze spicate cu galben, • rheingold • lutea

Thuja plicata (Thuja gigantea) – tuie gigantică• Este un arbore de mari înălţimi, în patria de origine până la 60 m, cu tulpina dreaptă şi scoarţa roşie-

brună. Se deosebeşte de Thuja occidentalis după :• lujerii săi aproape rotunzi, cu miros plăcut, aromat; • frunzele solziforme, pe dos prevăzute cu dungi albe-albăstrui, fără glande proeminente, verzi peste

iarnă şi frumos mirositoare. • Conurile sunt mari, de 12-18 mm, cu 8-12 solzi bilabiaţi şi mucronaţi evident, solzii exteriori mai

scurţi. • Seminţele de 5-7 mm lungime, au cele două aripioare laterale doar puţin mai lungi decât sămânţa

propriu-zisă.

• Specie foarte importantă în pădurile din vestul Americii de Nord, unde se întâlneşte din California

până în Alaska sudică. În ţinuturile litorale se întâlneşte de la nivelul mării până la 1200 m altitudine, iar spre interiorul continentului între 600- 2000 m altitudine.

• Manifestă sensibilitate faţă de geruri şi arşiţă mai ales în tinereţe, pentru a supravieţui necesită protecţie.

• Temperaturile foarte scăzute pot să conducă la pierderea lujerului terminal. • Manifestă exigenţe mari faţă de umiditatea din sol şi cea din aer. • Faţă de troficitatea solului, are exigenţe mari faţă de conţinutul în azot, fosfor, calciu şi are exigenţe

relativ mici faţă de potasiu.• Are temperament de umbra.

Genul Biota

Thuja orientalis (Biota) - tuia, arborele vieţii. • Este o specie arbustivă, putând atinge însă şi dimensiuni de arbore de mărimea a III-a, până la 10 m.

Se aseamănă mult cu Thuja occidentalis, mai ales în ceea ce priveşte portul şi structura morfologică generală. Se deosebeşte totuşi cu uşurinţă de aceasta printr-o serie de caractere.

• lujerii mai subţiri şi de culoare asemănătoare pe ambele feţe, dispuşi în planuri verticale, caracteristice.

• Frunzele tot solziforme, aşezate opus; în locul glandei convexe au o adâncitură îngustă şi alungită, ca o zgârietură; iarna se colorează uneori în roşu-brun.

• Conurile sunt mai mari, de 10-25 mm, cărnoase, verzui-albăstrui, alcătuite din 6-8 solzi groşi, cu vârful curbat în afară, în formă de corn; la maturitate solzii devin mai tari, lemnoşi, se deschid larg, lăsând să cadă seminţele, relativ mari, de 5-7mm lungime, nearipate, de culoare brună.

Subfamilia Cuprossoideae Se caracterizează prin conurile care la maturitate au solzi lemnoşi, în formă de scut, neimbricaţi, valvaţi, care, la coacere, se depărtează între ei, pentru a elibera seminţele.Cuprinde genurile Chamaecyparis şi Cupressus

Genul Chamaecyparis

Chamaecyparis lawsoniana – chiparos de California • Arbore de talie mare, atinge în patria de origine până la 60 m înălţime.

• Coroana este conică în masiv. Scoarţa brună-roşcată, se exfoliază în plăci solzoase, rotunde. Vârful tulpinii, este caracteristic curbat (nutant).

• Lujerii sunt turtiţi, dispuşi orizontal. • Frunzele solziforme, sunt aşezate opus: unele laterale mai scurte, cu vârfuri mai acute, dezlipite de

lujer, carenate; altele centrale, mult mai mici, rombice, strâns lipite de lujer, cele de pe faţa inferioară a lujerului având linii albe, difuze.

• Florile sunt unisexuat-monoice. • Conurile sferice, mici, cu diametru de cca. 8-10 mm, verzui-albăstrui la început, brune la maturitate;

prezintă 8-10 solzi lemnoşi, inegal rombici, cu o carenă ascuţită şi se coc în toamna primului an. • Seminţele alungite, de cca. 4 mm, cu două aripioare laterale, la fel de late.

• Specie exotică originară din America de Nord, cu areal foarte restrâns, concentrat de-a lungul Coastei Pacificului.

• În interiorul continentului pătrunde insular până la 2000 m altitudine. • La noi, culturi s-au făcut puţine (Simeria, Paşcani-Hunedoara) dar a fost cultivat mult ca specie

ornamentală în aproape toate zonele ţării. • Este o specie relativ pretenţioasa faţă de clima şi sol, insa • în Europa s-a adaptat în condiţii mai puţin favorabile. • La noi s-ar dezvolta bine în regiunea făgetelor, în staţiuni adăpostite pe versanţi cu climat moderat,

feriţi de vânturile reci şi uscate, pe soluri fertile, umede. • Înmulţirea prin butaşi: în iulie-august, în răsadniţe reci, se utilizează butaşi cu inel (reuşite mai mari

decât la butaşi cu călcâi) la formele erecte, cu port îngust, se aleg numai lăstari erecţi, terminali sau iarna în sere, se cultivă în ghivece timp de 1 an.

• Înmulţirea prin marcotaj: plantele mame tinere şi viguroase furnizează marcote înrădăcinate după 1- 2 sezoane de vegetaţie.

• Înmulţirea prin altoire: port-altoiul poate fi puiet provenit din semănătură sau din butaş. Altoirea se face în placaj în mai-iunie, în seră.

Genul Cupressus

Cupressus sempervirens – chiparos• Arbore de până la 20-30 m h şi diametre de 50-60 cm, cu ritidom subţire, neexfoliabil, brun-cenuşiu. • Lujerii anuali, de obicei în patru muchii, subţiri până la 1mm. • Frunzele mărunte, solziforme, rombice, obtuze, opuse, dese şi alipite de lujeri; pe faţa superioară au o

mică glandă reziniferă, de culoare verde-închis. • Conurile sferice, puţin alungite, de mărimea unei nuci (2-4 cm), cu 8-12 solzi scutiformi, dispuşi opus,

penta sau hexagonali, la mijloc cu umbelic ascuţit. Sub fiecare solz se găsesc câte 8-20 seminte.• seminţe mici, de 3-5 mm, brune-roşate, lucitoare, înconjurate de o aripioară îngustă. • Specie exotică, originară din zonele est-mediteraneene (Iran, Siria, Cipru), care a fost mult extinsă în

întreg bazin al Mediteranei.• Specie tipică de climat mediteranean, călduros şi uscat, cu ierni blânde, din acest motiv la noi în ţară

se acomodează greu şi se foloseşte numai în scop decorativ.

Subfamilia Juiperoideae

Genul Juniperus Se caracterizează prin ramificaţia distică ori neregulat verticilată, frunzele aciculare sau solzoase, persistente, opuse sau în verticile câte trei. Florile unisexuat-dioice, mai rar monoice. Conurile cărnoase, indehiscente (pseudobace),

Juniperus communis - Ienupăr • Specie arbustivă, cu înălţimi ce trec rareori de 5 m, formează tufişuri dese, cu ramuri numeroase. • Acele, câte trei în verticile, sunt persistente, lungi de 1-1,5 cm, drepte, acuminate, rigide, înţepătoare,

pe faţă verzi-deschise, pe dos albăstrui brumate pe margini cu dungi verzi. • Florile sunt dioice, iar fructificaţia anuală şi abundentă. • Conurile sunt cărnoase, suculente (pseudobace), sferice, cu diametrul de 0,6-0,9 mm, negre-albăstrui

la maturitate; se coc numai în anul al doilea sau al treilea.

• Seminţele sunt câte trei, brune, cu trei muchii. a- ramură cu lujeri, frunze şi pseudobace

b – lujeri cu flori mascule

c- lujeri cu flori femele

d – floare masculă

e – floare femelă

f – pseudobacă în secţiune

g – sămânţă

h – plantulă;

i- lujer cu frunze de Juniperus communis ssp. nana

• Arealul sau se întinde din regiunile reci ale Americii de Nord până în Europa şi Asia, insular până în

nordul Africii.• Este una din cele mai răspândite specii lemnoase de la noi.

Apare în întregul lanţ carpatic, la altitudini mici şi mijlocii, de 600-1400 m. Coboară pe alocuri şi în regiuni de dealuri joase şi câmpie (Ocolul Silvic Radna).

• Rezistă la ger, îngheţuri, arşiţă • vegetează pe soluri sărace, acide, bătătorite, cu regim de umiditate variabil. • Se instal. uşor în terenuri descoperite, pe grohotişuri sau pe versanţii repezi,unde se fol. ca fixator. • Boabele de ienupăr se folosesc ca şi condiment şi pentru prepararea băuturilor antiscorbutice• Fructifică bogat şi anual; germinaţia se produce anevoie. Plantula prezintă trei cotiledoane.

Juniperus communis ssp. nana – ienupăr pitic • Arbust indigen, raspandit in Eurasia şi America de Nord. • Atinge numai 0,5 m, este târâtor, foarte ramificat şi des, cu lujeri scurţi şi groşi. • Acele de 4-8 mm lungime, mai mult sau mai puţin rigide, puţin recurbate, pe faţă plane,

neînţepătoare. • Înlocuieşte ienupărul în regiuni mai înalte alpine şi subalpine de la 1500-2000 m altitudine, pe

versanţi sudici. • Apare pe grohotişuri şi invadează păşunile.

Juniperus horizontalis

• Originar din America de Nord, arbust târâtor, de 1 m înălţime și cu

ramificaţii orizontale de 3- 4 m, lăstari scurţi, deşi. • Adesea frunzele sunt numai aciculare, 2-6mm lungime, grupate

frecvent câte trei, de culoare verde-albăstruie. • Juniperus horizontalis var glauca, cu port alipit de sol, 15 cm

înălţime, cu ramuri subţiri şi frunziş dens, solziform, albăstrui.

• Înmulţirea la ienuperi se face prin seminţe. Semănatul se execută imediat după recoltarea seminţelor (octombrie) sau după o stratificare de 18 luni şi după ce s-a curăţat de pulpa cărnoasă.

• Rezultate bune la înmulţirea prin butaşi se obtin în iulie - august în răsadniţă. Marcotajul se aplică la toate speciile prin arcuire şi muşuroire, în martie-aprilie. Altoirea se poate efectua iarna, în sere, iar în august-septembrie în răsadniţe, folosind procedeul în placaj.

Juniperus sabina – cetina de negi, brădişor • Arbust până la 3m înălţime, are ramuri târâtoare, spre vârf oblic-ascendente, îngustate,

triunghiulare; unele tulpini marcotează în mod natural. • Frunzele sunt solziforme sau aciculare, cu miros neplăcut; cele solziforme sunt opuse, de 1-3 mm

lungime, la vârf, de regulă, obtuze, pe dos convexe, cu o glandă alungită; cele aciculare, mai ales pe ramurile exemplarelor mature, au cca. 4 mm lungime, sunt verzi-albăstrui, moi, ascuţite, pe faţa superioară plane.

• Florile sunt unisexuat-monoice sau dioice. • Pseudobacele mici, de 5-8 mm, cărnoase, sferice, negre-albăstrui brumate, cu 1-3 seminţe; se coc în

toamna primului an sau în primăvara următoare.• Specie indigenă, localizată sporadic în Cheile Bicazului, Munţii Vrancei, Cozia, Parâng, Mehedinţi,

pe stânci şi grohotişuri calcaroase. • Specie nepretenţioasă, rezistă la ger şi secetă. • Având capacitate de marcotare ar putea fi folosită la fixarea coastelor calcaroase şi uscate.• Arbust ornamental, cultivat frecvent de la cîmpie (silvostepă) până în regiunea montană inferioară,

prin parcuri, grădini şi alpinetumuri. • Frunzele conţin sabinol, un ulei otrăvitor, folosit în medicină.

Juniperus virginiana – ienupăr de Virginia• Specie arborescentă care în mod excepţional, ajunge la 30 m înălţime; la noi nu depăşeşte cca. 15 m. • Tulpina este dreaptă, zveltă, cu scoarţa brună-cenuşie, ce se desface în fâşii longitudinale, iar • coroana compactă, largă, piramidală. • Lujerii sunt foarte subţiri şi rotunzi • Frunzele sunt obişnuit solziforme, rombic-ovate, mici de cca. 1,5 mm lungime, cu vârful puţin dezlipit

de lujer şi plăcut mirositoare. Uneori, mai ales la exemplarele tinere, apar şi frunze aciculare, aşezate opus, câte două, liniar-lanceolate, glauce, pe faţă canaliculate, lungi de

• Florile sunt dioice, rareori monoice. • Conurile, pseudobace, cărnoase, ovoide, de cca. 6-9 mm lungime,

albăstrui-brumate, au 1-2 seminţe şi se coc în toamna primul an.

• Este originar din America de Nord, unde ocupă o suprafaţă vastă. La noi a fost folosit numai în scopuri ornamentale.

• Prezinta o mare capacitate de adaptare atât faţă de condiţiile climatice şi edifice. • Rezistă la frig şi secetă şi creşte satisfăcător pe soluri degradate, superficiale, scheletice, compacte,

formate pe marne, argile, calcare.• Are temperament de semiumbră. • Ca arbore decorativ este foarte apreciat, fiind destul de frecvent cultivat prin parcuri şi grădini, mai

ales forma columnară Juniperus virginiana pyramidalis Carr.

Clasa TaxopsidaOrdinul TaxalesFamilia Taxaceae Genul Taxus

Taxus baccata - Tisă

• arbore cu înălţimi de 15-20 (25) m, dar se întâlneşte frecvent sub formă arbustivă.

• Tulpina este dreaptă, canelată; la exemplarele provenite din lăstari, căpătând formă de tufă.

• Ritidom timpuriu, subţire, de culoare cenuşie-roşcată, care se exfoliază în plăci şi conţine un alcaloid toxic pentru animale denumit taxină.

• Coroana ovoid-conică sau rotunjită, dezvoltată până aproape de sol, are cetină foarte bogată, deasă, de culoare întunecată.

• Acele liniar-lăţite, plane, au lungimea de 2-3 cm şi lăţimea de cca. 2 mm, la bază abrupt îngustate într-un peţiol scurt, decurent pe lujer, se aseamănă cu cele de brad, însă vârful lor este treptat acuminat, sunt moi, de un verde-închis pe faţă şi verde-gălbui pe dos, fără dungi albe de stomate; stau dispuse în acelaşi plan (pectinat) şi nu conţin canale rezinifere.

• Flori unisexuat-dioice: cele mascule sunt constituite din 8-10 stamine; cele femele, înconjurate de 3 perechi de solzi, solitare, sunt aşezate pe un lujer scurt, cu un singur ovul, terminal, erect; după fecundare dau naştere unui fruct fals, denumit galbulus.

• Sămânţa este ovoidă, de până la 1 cm lungime, cu tegument lemnos, tare, brună la maturitate, acoperită până aproape de vârf de un aril roşu, cărnos, mucilaginos, cu un gust dulceag, comestibil.

• Fructifică destul de timpuriu (de cca. 20 ani) şi anual.

a – lujer cu flori femele

b – floare masculă

c – floare femelă

d – secţiune în galbul

e – galbul şi seminţe

f – lujer cu fz. aciculare şi seminţe arile

• Areal în Europa, Asia Mică şi nordul Africii. În sudul Angliei, la Sussex s-a păstrat cea mai mare rezervaţie naturală de tisă.

• La noi se întâlneşte în zonele montane carpatice, în câteva puncte coboară şi la dealuri, iar la Cazane (Dunăre) apare la 90m altitudine.

• Se găseşte mai ales în regiuni cu relief accidentat, pe stâncării, grohotişuri sau sub forma de buchete prin pădurile de fag sau amestec de fag şi răşinoase.

• Specie de climat montan-oceanic, tisa preferă staţiuni adăpostite, umbrite, cu umiditate atmosferică ridicată.

• sensibilă la secetă şi suferă uneori de pe urma gerurilor excesive de iarna sau a îngheţurilor târzii• Are temperament pronunţat de umbră, mulţumindu-se cu 1:100 din luminozitatea totală. • În tinereţe nu se poate dezvolta decât la adăpostul des al pădurii cu care se acomodează până târziu.

În parcuri vegetează şi în plină lumină dacă a fost protejat în tinereţe şi a crescut în staţiuni favorabile

• Seminţele se coc prin august-septembrie, iar diseminaţia se face prin păsări; au putere germinativă ridicată (cca. 80%). Plantula prezintă numai două cotiledoane (germinaţie epigee).

• Tisa este singura specie dintre răşinoasele indigene care posedă capacitatea normală de înmulţire vegetativă prin lăstari, butaşi şi marcote.

Familia CephalotaxaceaeGenul Cephalotaxus

Cephalotaxus drupacea• Arbore de talie mică sau arbust cu mai multe tulpini.• Scoarţă brun-roşcată, cu solzi desfăcuţi de trunchi. • Frunzele, dispuse distic, sunt aciculare, relativ scurte, de 2-4,5 cm lungime, destul de tari, pieloase,

curbate, slab înţepătoare la vârf, pe faţă verzi-închis, lucitoare, cu nervura mediană evidentă şi pe dos, cu două dungi late de stomate, albicioase.

• Florile dioice, terminale; cele mascule sunt grupate în capitule globuloase, cele femele câte trei, pedunculate, cu câte două carpele şi cu câte două ovule.

• Seminţele, adeseori solitare, sunt pendente, ovoide, brune-roşcate, de dimensiunile unei măsline, cu tegument cărnos.

• Specie exotică din Japonia, China, şi sudul Coreei. La noi a fost cultivată în grădini dendrologice, unde sunt numeroase exemplare sub forma de tufă până la 5-6 m înălţime şi 5- 10 cm diametru (la circa 80 ani).

• Necesită un climat blând, locuri adăpostite, ferite de ger şi arşiţă şi soluri fertile, afânate, permeabile.

a - lujer cu fl. mascule b - lujer cu fl. femele

c - ac mărit d - galbul secționat

Clasa GnetopsidaOrdinul GnetalesFamilia EphedraceaeGenul Ephedra

Ephedra distachya – cârcel

• Subarbust de 30-50 cm înălţime, cu tulpini ramificate, târâtoare, ramuri verzi, striate. Lemnul are traheide şi trahei. Specia face trecerea de la gimnosperme la angiosperme.

• Frunzele mici, 2 mm, opuse, sub formă de teacă. • Florile unisexuat-dioice, galbene; cele mascule câte 8-16 grupate în glomerule, formate din stamine

cu un perigon cu 2-4 lobi, grupate; cele femele câte 1-2, înconjurate de 6-8 bractei concrescute la bază (ovar rudimentar).

• Seminţele câte două parţial închise într-un aril cărnos, roşiatic, comestibil, alcătuiesc o pseudobacă. • Specie lemnoasă autohtonă cu un areal în centrul şi sudul Europei şi Asia.

• La noi se găseşte în Delta Dunării şi pe nisipurile litorale şi pe stâncării calcaroase,în Cheile Turzii.• Este o specie termofilă, xerofită şi calcicolă.• Are importanţă naturistică.