Cuprins:

1. Descrierea unei reţele de calculatoare la nivel conceptual

1.1 Conceptul de reţea

1.2 Clasificarea reţelelor

1.3 Metode de cuplare fizică a unui calculator la internet

1.4 Arhitectura de reţea

2. Securitatea reţelelor

2.1 Introducere

2.2 Criptografia

2.2.1 Algoritmi criptografici cu cheie secretă (simetrici)

2.2.2 Algoritmi criptografici cu chei publice (asimetrice)

2.2.3 Funcţii dispersive

2.2.4 Semnătura digitală

2.2.5 Realizarea eficientă a sistemelor criptografice

2.2.6 Securitatea serviciului e-mail

2.2.7 Securitatea comerţului electronic (e-commerce)

2.2.8 Reţele virtuale private (VPNs)

3. Metode de securizare a reţelelor

3.1 Filtrarea accesului în reţea – firewall

3.2 Securizarea accesului printr-un router wireless

4. Vulnerabilitatea reţelelor

4.1 Categorii de atacuri asupra reţelelor

4.2 Hackerii

4.3 Mass E - Mail-eri

4.4 Protecţii împotriva hackerilor

1

1. Descrierea unei reţele de calculatoare la nivel conceptual1.1 CONCEPTUL DE REŢEA

Reţeaua de calculatoare (network) este un ansamblu de calculatoare (sisteme

de calcul) interconectate prin intermediul unor medii de comunicaţie (cablu coaxial,

fibra optica, linie telefonica , ghid de unde ) in scopul utilizării in comun de catre mai

mulţi utilizatori a tuturor resurselor fizice ( hardware ) , logice ( software de bază si

aplicaţii ) şi informaţionale ( baze de date, fişiere ) , asociate calculatoarelor din reţea.

Toate reţelele au anumite componente , funcţii şi caracteristici comune:

Servere - Calculatore care oferă resurse partajate pentru utilizatori reţelei.

Clienţi - Calculatore de lucru (terminale , staţii de lucru ) care accesează

resursele partajate in reţea de un server.

Mediu de comunicaţie - Modul si elemente în care sunt conectate

calculatoarele in reţea.

Date partajate - Fişiere puse la dispoziţie de serverele de reţea.

Imprimate sau alte periferice partajate

Resurse - Fişiere , imprimante si alte componente care pot fi folosite de

utilizatorii reţelei.

Principale componente ale unei reţele

Rolul principal al unei reţele este de a permite partajarea următoarelor trei

categorii de resurse:

1. Resurse fizice

2. Resurse logice

3. Resurse informaţionale

Partajarea resurselor fizice

- reprezintă posibilitatea utilizării in comun , de mai mulţi utilizatori, a unităţilor

de discuri, imprimante , scanner etc.

Partajarea resurselor logice (programe )

- sunt un ansamblu de programe sistem sau de aplicaţii.

2

Avantajele sunt :

- costul mai mic al instalării programelor

- posibilităţi rapide de actualizare a programelor.

Dezavantajul principal constă în configurarea dificilă a sistemului.

Partajarea resurselor informaţionale

(Baze de date , fişiere )

- sunt reprezentate de aceste fişiere , în funcţie de modul cum a fost configurat

reţeaua există trei posibilităţi de partajare a resurselor informaţionale

- În cadrul partajării directe ,fişierul de pe un calculator este trimis direct pe un alt

calculator.

- Fişierul sau baza de date , pot fi trimise într-un loc intermediar, de unde poate fi

luat mai târziu.

- Stocarea permanentă a informaţiilor într-un loc intermediar , de unde poate fi

accesat de orice calculator.

Pentru clasificarea reţelelor de calculatoare se pot utiliza mai multe criterii , care

depind de parametrii care sunt analizaţi pentru a realiza de partajarea.

1.2 Clasificarea reţelelor

Funcţie de răspândirea geografică , implicit de dimensiuni , reţelele se împart :

Reţele locale (LAN),

Se întind pe o suprafaţă mică , cum ar fi o clădire sau un campus sau utilizate

pentru a conecta calculatoarele unei firme în scopul schimbului de informaţii şi utilizării în

comun a anumitor dispozitive periferice. Acest tip de reţea este destul de dificil d proiectat ,

deoarece într-o astfel de reţea se pot conecta sute de calculatoare , utilizate de utilizatori cu

drepturi foarte diferite .Transmiterea informaţiilor se face folosind un singur cablu liniar sau

de tip inel la care sunt legate toate calculatoarele , permiţând viteze de transfer de10 –100

Mbps.

Reţelele LAN se recomandă pentru aplicaţii de business si educaţionale.

Reţele metropolitane (MAN ) ,

Sunt LAN - uri extinse ce acoperă birouri învecinate sau cartiere alăturate. Pe

acelaşi cablu (eventual doua cabluri) se transmit date , voce şi chiar televiziuni prin cablu.

3

Reţele teritoriale (WAN )

Lucrează la nivelul unei regiuni sau la nivel mondial având distanţa între staţiile

de lucru de ordinul miilor de kilometrii. Cuprind multiple reţele LAN si sunt compuse din

calculatoare si sub reţeaua de comunicaţii. Calculatoarele pe care se execută programele

utilizatorilor se numesc host -gazde. Subreţeaua de comunicaţii transmite mesajele de la o

gazdă la alta şi se compune din liniile de transmisie (numite linii sau canale ) si elemente de

comutare a mesajelor (calculatoare specializate care transmit mai departe informaţiile

primite , numite noduri de comutare a pachetelor sau rutere ).

Subreţeaua se compune dint-un număr oarecare de linii telefonice , cu ajutorul

cărora informaţiile se transmit de la o gazdă la alta, prin parcurgerea succesivă a anumitor

segmente . O astfel de subreţea se numeşte punct –la - punct sau subreţea cu comutare de

pachete. Cele mai des utilizate topologii pentru aceste subreţele sunt stea , inel , arbore ,

completă sau neregulată;

Reţeaua WAN poate fi de două tipuri:

Simplă – prevăzută cu modemuri şi acces la servere de la distanţă , pentru a

permite conectarea utilizatorilor.

Complexă - prin legare sutelor de domenii de reţea la metri distanţă , folosind

routere şi filtre pentru micşorarea costurilor şi mărirea vitezei de transmisie a datelor.

O altă clasificare este în funcţie de complexitatea organizării reţelei:

a. Reţele reale

Care necesită la instalare şi administrare prezenta unor specialişti.

Exemplu: reţeaua Netware a firmei Novell .

b. Reţele false

Arată şi lucrează ca o reţea , dar nu foloseşte echipamente speciale de reţea.

Calculatoarele sunt conectate direct prin intermediul porturilor seriale sau paralele. Ele oferă

aceleaşi facilităţi , dar exploatarea este mai lentă . Acest tip de reţea se recomandă pentru

conectarea unui laptop la un calculator desktop pentru copiere ocazională de fişiere.

Reţele radio

Sunt utilizate pentru a lega între ele calculatore , fără a se utiliza firul ca element

de legătură. Astfel ,pentru ca un calculator să poată accesa reţeaua de pe uscat, de pe apă sau

din aer, se utilizează legătura radio cu ajutorul căreia se pot transmite sau primi faxuri, mesaje

4

de poştă electronică,se pot citi fişiere, etc. Au viteze mai mici de transmitere (1-2 Mbps) şi o

rată mai mare a erorilor, în schimb permit legături în orice situaţie;

Internet-ul

Este cea mai importantă reţea de calculatoare, în urma interconectării a mii de

utilizatori, din toată lumea, a devenit de fapt o reţea de reţele.

Precursorul Internetului datează din 1965, când Agenţia pentru Proiecte de

Cercetare Înaintate de Apărare –a Ministerului Apărării, a creat prima reţea de computere

interconectate sub numele ARPAnet.

1.3 Metode de cuplare fizică a unui calculator la internet

Există un şir întreg de metode de cuplare fizică a unui calculator sau aparat

”inteligent”( smart ) la Internet.

- Acces prin linie telefonică fixă

Utilizatorul unui calculator cheamă programul de comunicaţie, care mai

întâi se conectează la modem. Modemul este o componentă a calculatorului care

converteşte semnale digitale în semnale analogice.

- Acces la un rute (sau modem ADSL) conectat la reţeau fixă de telefonie

sau de ADSL

Legătura de la placa de reţea la ruter se poate face:

Printr-un fir

Fără fir (wireless)

- Acces printr-un controler de comunicaţii dedicat

- Acces prin reţele de telefonie celulară, mobilă

- Acces prin reţeaua de cablu de TV

Reţeaua Internet conţine milioane de fişiere accesibile public folosind serviciul

FTP (fiind un protocol care asigură un standard comun pentru mutarea fişierelor de la un

computer la altul de-a lungul unei reţele) .

Conectarea la un server FTP se poate face prin :

Conectarea în Mod Anonim

Se realizează prin conectare drept utilizator Anonymous, când nu există un cont

special pe un server de FTP.

Conectare cu Nume de Utilizator şi Parolă

5

Trebuie să existe un cont acordat de către administratorul server-ului FTP, mai

largi decât pentru un utilizator Anonymous.

NAVIGAREA PE WEB

Conectarea la serviciul WWW se face prin lansarea de execuţie a browser -ului,

calculatoarele aflate în interacţiune schimbă între ele diverse informaţii ajungându-se în final

la pagina Web dorită. O adresă Web este alcătuită din:

Protocol

Adresa calculatorului unde pagina Web ce se doreşte a fi accesată este stocată

INTERNET EXPLORER

Este aplicaţia cea mai utilizată a browser -ului, fiind livrat cu kit-ul de instalare al

interfeţei grafice Windows.

Aplicaţia Internet Explorer este un produs al firmei Microsoft şi este un

instrument perfect de navigare.

NETSCAPE NAVIGATOR

Este un produs al firmei Netscape Communications şi este unul dintre cele mai

răspândite programe de navigare ,iar interfaţa grafică este mai bună şi permite utilizatorului

mai multe facilităţi.

Internet-ul este definit ca un sistem mondial de reţele de calculatore

interconectate , care înlesneşte serviciile de comunicare a datelor cum ar fi deschiderea unei

sesiuni de lucru la distanţă, transferul de fişiere, poşta electronică şi grupurile de discuţii.

POSTA ELECTRONICA

Este un serviciu ce semnifică utilizarea unei reţele pentru transmiterea şi

recepţionarea de mesaje, având următoarele funcţii:

a) Compunerea

b) Transferul

c) Raportarea

d) Dispoziţia

În funcţie de tehnologia de transmisie, reţele de calculatore se împart :

6

Reţele cu difuzare

Au un singur canal de comunicaţie care este accesibil tuturor calculatoarelor din

reţea. Fiecare calculator transmite mesaje scurte numite pachete, primite de toate celelalte

calculatoare;

O variantă a trimiterii de pachete este aceea în care toate calculatoarele din reţea

sunt destinatari ai pachetului, operaţiunea numindu-se în acest caz difuzare de pachete. Pentru

unele reţele se poate defini şi operaţiunea de trimitere multiplă, care constă în trimiterea

pachetelor către o submulţime a calculatoarelor din reţea;

Reţele punct la punct

Dispun de mai multe conexiuni între calculatoarele reţelei. Transmiterea

mesajului se face prin parcugerea unui traseu ce conţine unul sau mai multe calculatoare;

uneori există mai multe trasee posibile şi atunci intervin algoritmii de dirijare care caută

traseele cele mai scurte.

După topologia reţelelor pot fi:

Reţele cu topologie tip magistrală (bus)

- Este cea mai folosită când se realizează reţele locale de mici dimensiuni. Acest

model se mai numeşte şi magistrală liniară deoarece există un singur cablu care leagă toate

calculatoarele din reţea.

- Avantajul este acela că, în cazul ruperii unui cablu sau defectării unui

calculator, nu se ajunge la oprirea întregii reţele.

- Dezavantajul este că, atunci când doreşte să transmită date, calculatorul trebuie

să” lupte " (să aştepte eliberarea cablului)

Este o metodă uzuală de conectare, permite transmiterea mesajelor între

calculatoare folosind principiul expus la reţele cu difuzare ;

Reţele cu topologie tip inel

- Conectează fiecare calculator de alte două (calculatoarele fiind aşezate în

cerc ). Datele transmise de un calculator trec prin toate calculatoarele intermediare .

- Performanţele unei reţele inel sunt ceva mai mari decât ale unei reţele de tip

magistrală.

Reţele cu topologie tip stea

- Foloseşte un calculator central care va fi conecta cu toate celelalte calculatoare

prin cabluri directe .

7

- Transferurile de date se realizează prin intermediul calculatorului central de

mare putere , iar reţeaua va avea performanţe ridicate, însă defectarea acestuia duce la oprirea

reţelei.

Reţele cu topologie tip arbore

- Calculatoarele sunt legate ierarhizat

Reţele cu topologie tip completă

- Toate calculatoarele sunt legate între ele pentru a asigura existenţa unei

legături între oricare din punctele reţelei, în caz de defectare a unui cablu.

Reţele cu topologie de tip neregulată

- De obicei sunt reţele realizate fizic în care s-a pornit de la topologie care apoi

a fost extinsă fără a se respecta una din topologiile prezentate anterior.

8

După criteriul funcţiei calculatoarelor din reţea, adică al existenţei sau nu al unui

calculator numit server, se deosebesc:

Reţele per sau peer –to -peer

Se ”numesc” reţele între egali întrucât toate calculatoarele sunt tratate la fel , fără

a se mai insista pe faptul ca unele sunt mai bune decât altele. Reţelele peer-to-peer sunt

numite şi grupuri de lucru (Work groups ), acest termen desemnând un număr mic de

persoane. De obicei , o reţea peer-to-peer este formată din cel mult 10 calculatoare şi implică

costuri mai mici decât cele bazate pe server.

Retea de tip peer to peer

Reţele bazate pe server -(client/server)

În care există un calculator puternic , cu performanţe deosebite , care deserveşte

cererile celorlalte calculatoare şi asigură securitatea datelor din reţea ,au devenit modelul

standard pentru interconectarea în reţea. Serverul poate fi dedicat sau nededicat , şi este

calculatorul care conduce practic reţeaua; un server dedicat este un calculator care

funcţionează doar ca server .

Calculatorul central (serverul) poate fi un calculator obişnuit pe care este instalat

un sistem de operare pentru reţea : NetWare , Unix, Windows NT/2000.

Acest calculator central controlează toate resursele comune (unităţi de discuri ,

imprimante , plottere , modemuri ,fişiere etc ), asigură securitatea datelor şi sistemului ,

realizează comunicaţii între staţiile de lucru.

- Serverele se numesc „dedicate „ deoarece sunt optimizate să deservească rapid

cererile clienţilor din reţea şi să asigure securitatea fişierelor şi a directoarelor având

următoarele funcţii principale:

9

- serverul de date şi tipărire , administrează accesul la date şi imprimantă .

Datele sunt prelucrate cu o aplicaţie de pe calculatorul utilizatorului , dar se păstrează pe

server şi sunt tipărite la o imprimantă legată de server ;

- serverul de aplicaţii , administrează accesul la aplicaţii şi date . Datele sunt

păstrate pe server , la fel şi aplicaţiile , iar utilizatorul are pe calculatorul său doar rezultatele

executării aplicaţiilor dorite . Utilizează metodologia client/server ;

- serverul de poştă electronică , administrează transferul de masaje electronice

între calculatoarele din reţea ;

- serverul fax , administrează traficul de mesaje fax între calculatoarele din

reţea;

- serverul de comunicaţii , administrează transferul de date şi mesaje e-mail între

calculatoarele din reţea ;

- serverul de directore , administrează informaţiile din reţea din punct de vedere

al păstrări , gestionării ,localizării şi măsurilor de protecţie.

RETEA BAZATA PE SERVER

Într-o reţea pot fi configurate mai multe servere. Repartizarea sarcinilor pe diferite

servere asigură executarea fiecăreia in cel mai eficient mod posibil.

Un server de reţea şi sistemul de operare lucrează împreună, în mod unitar.

Indiferent de cât de puternic sau performant este un server , el este inutil fără sistem de

operare care să valorifice resursele sale fizice.

Anumite sisteme de operare avansate , cum ar fi Microsoft Windows NT Server,

au fost concepute astfel încât să beneficieze de cele mai moderne echipamente hardware cu

care este dotat un server.

Avantaje:

10

Principalul avantaj al reţelelor bazate pe server este partajarea resurselor. Un

servere este proiectat pentru a oferi acces la mai multe fişiere şi imprimante , asigurând în

acelaşi timp fiecărui utilizator performanţele şi securitatea necesară .

Partajarea datelor în cazul reţelelor bazate pe servere poate fi administrată şi

controlată centralizat .Resursele sunt localizate de obicei într-un server central , fiind mai uşor

de detectat şi de întreţinut decât cele distribuite pe diferite calculatoare .

Securitatea

Principalul motiv pentru care se recurge la o reţea bazată pe server îl reprezintă

nevoia de securitate . Politica de securitate este stabilită de un administrator , care o aplică

pentru fiecare calculator şi utilizator din reţea .

Număr de utilizatori

O reţea bazată pe server poate avea mii de utilizatori . Utilitatea de monitorizare

disponibile în prezent permit gestionarea unei reţele bazate pe server cu un număr mare de

utilizatori .

Consideraţii referitoare la hardware

Partea de hardware a calculatoarelor client poate fi limitată la nevoile

utilizatorului , deoarece calculatoarele client nu au nevoie de memorie RAM şi spaţiu pe disc

suplimentare , ca în cazul serverelor . Un calculator client obişnuit trebuie să includă cel puţin

un procesor 486 şi până la 16 MB memorie RAM .

Retele combinate

Într-o reţea combinată funcţionează două tipuri de sisteme de operare pentru a

asigura ceea ce mulţi administratori consideră a fi o reţea completă.

Un sistem de operare pentru reţele bazate pe server , cum ar fi Microsoft Windows

NT Server sau Novell Net Ware , asigură partajarea aplicaţiilor şi a datelor importante .

Calculatoarele client pot rula un sistem de operare cum ar fi Windows NT

Workstation sau Windows 95 . Ambele pot accesa resurse de pe serverul desemnat şi simultan

pot partaja propriile hard discuri , pentru a pune la dispoziţie datele respective .

11

Windows NT

Server

Windows for

Workgroup Windows 95

WindowsNT

Workstation Imprimanta

Reţele combinate includ servere dedicate şi calculatoare obişnuite

1.4 Arhitectura de reţea

Termenul de arhitectură de reţea defineşte structura globală precum şi

componentele, cum ar fi echipamentele hardware şi software-ul de sistem.

În domeniul topologiilor pentru reţelele de calculatoare s-au realizat şi unele

standardizări:

Ethernet

TokenRing

AplleTalk

ArcNet

Indiferent de topologia utilizată, arhitectura standard a unei reţele Ehternet este

următoarea.

Server-e

Staţii de lucru

Echipamente de comunicaţii

Serverul de reţea este acel calculator din reţea care conţine unităţile de disc,

imprimantă sau alte resurse partajate. Sunt în general echipamente cu două procesoare Intel

Pentium II, cu frecvenţe variind între 300MHz şi 1000MHz, ROM-128MB.

De exemplu într-o reţea Windows NT Server,există diferite tipuri de servere:

Servere de fişiere şi de tipărire

Administrează folosirea resurselor de tip fişier şi imprimantă.

Servere de aplicaţii

12

Pun la dispoziţia clienţilor componenta server a aplicaţiilor de tip client/server,

precum şi datele respective.

Servere de poştă

Transferul de mesaje electronice între utilizatorii reţelei sunt gestionate.

Servere de fax

Gestionează traficul de mesaje fax în/şi dinspre reţea, partajând una sau mai multe

plăci de fax-modem.

Servere de comunicaţii

Gestionează fluxul de date şi mesaje e-mail transmise între reţeaua serverului şi

alte reţele, care folosesc modemuri şi linii telefonice pentru a se conecta la server.

Servere de directoare

Permit utilizatorilor să localizeze, să stocheze şi să protejeze informaţiile din

reţea.

Staţia de lucru

Este un calculator obişnuit care lucrează sub un sistem de operare şi care este

folosit de utilizatori obişnuiţi.

2. SECURITATEA REŢELELOR

2.1 Introducere

În primele decenii ale existenţei lor, reţelele de calculatoare au fost folosite de

cercetătorii din universităţi pentru trimiterea poştei electronice şi de către funcţionarii

corporaţiilor pentru a partaja imprimantele. În aceste condiţii, problema securităţii nu atrăgea

prea mult atenţia. Dar acum , când milioane de cetăţeni folosesc reţele pentru operaţiuni

bancare, cumpărături şi plata taxelor, securitatea reţelei apare la orizont o mare problemă

potenţială. Vom studia securitatea reţelei din mai multe unghiuri, evidenţiind numeroase

pericole şi discutând mulţi algoritmi şi protocoale destinate a face reţelele mai sigure.

13

Securitatea este un subiect vast şi acoperă o multitudine de imperfecţiuni. În

forma sa cea mai simplă, ea asigură că persoane curioase nu pot citi sau, şi mai rău, modifica

mesajele adresate altor destinatari. Ea se ocupă de cei care încearcă de la distanţă să apeleze

servicii, deşi nu sunt autorizaţi să le folosească. De asemenea securitatea implică verificarea

dacă un mesaj, ce pretinde că vine de la IRS şi spune: „Plăteşte până vineri”, provine într-

adevăr de la IRS şi nu de la Mafie. Securitatea se ocupă de probleme legate de capturarea şi

falsificarea mesajelor autorizate şi de cei ce încearcă să nege faptul că au trimis anumite

mesaje.

Majoritatea problemelor de securitate sunt cauzate intenţionat de persoane rău

voitoare care încearcă să obţină anumite beneficii, să atragă atenţia, sau să provoace rău cuiva.

Câţiva dintre cei care comit în mod obişnuit astfel de fapte sunt menţionaţi în fig. 1. Din

această listă trebuie să rezulte clar că realizarea unei reţele sigure implică ceva mai mult decât

păstrarea ei fără erori de programare. Aceasta implică surclasarea unor adversari serioşi.

Arhivele poliţiei arată că cele mai multe atacuri nu au fost săvârşite de străini prin ascultarea

unor linii telefonice, ci de angajaţi ranchiunoşi. În consecinţă, sistemele de securitate ar trebui

proiectate ţinând seama de acest fapt.

Adversar Scop

Student Pentru a se distra furând poşta electronică a celorlalţi

Spărgător Pentru a testa securitatea sistemului cuiva; pentru a fura date

Responsabil de

vânzări

Pentru a pretinde că reprezintă toată Europa, nu numai Andorra

Om de afaceri Pentru a descoperi planul strategic de marketing al competitorului

Fost funcţionar Pentru a se răzbuna că a fost concediat

Contabil Pentru a sustrage bani de la o companie

Agent de vânzări Pentru a nega o promisiune făcută clientului prin posta electronică

Şarlatan Pentru a fura numere de cărţi de credit şi a le vinde

Spion Pentru a afla puterea militară a inamicului sau secrete industriale

Terorist Pentru a fura secrete legate de conflicte armate

Fig. 1 Câteva persoane ce generează probleme de securitate şi motivele acestora.

Problemele securităţii reţelei pot fi împărţite , în mare, în patru domenii strâns

interconectate: confidenţialitate, autentificare, nerepudiere şi controlul integrităţii. Păstrarea

secretului, denumită de asemenea şi confidenţialitate, se referă la păstrarea informaţiei departe

14

de utilizatorii neautorizaţi. Aceasta este ceea ce vine în mintea oamenilor atunci când se

gândesc la securitatea reţelei. Autentificarea reprezintă determinarea identităţii persoanei cu

care vorbeşti înainte de a dezvălui informaţii importante sau de a intra într-o afacere.

Nerepudierea implică semnături: cum să dovedeşti că un client a făcut într-adevăr o comandă

pentru zece milioane de nimicuri de 89 cenţi fiecare, dacă, mai târziu pretinde că preţul era de

69 de cenţi? Sau poate susţine că nu a făcut nici o comandă. În fine, cum poţi fi sigur că un

mesaj pe care l-ai primit a fost cel trimis cu adevărat şi nu unul pe care un adversar răutăcios

l-a modificat în tranzit sau l-a măsluit?

Toate aceste aspecte apar şi în sistemele tradiţionale, dar cu câteva diferenţe

semnificative. Integritatea şi confidenţialitatea sunt realizate prin folosirea poştei înregistrate

şi prin sigilarea documentelor. Jefuirea trenului ce duce poşta este mai greu de realizat decât

era în vremurile de demult.

De asemenea, oamenii pot de obicei să spună ce diferenţă este între un document

original şi o fotocopie şi adeseori numai primul are valoare pentru ei.

Oamenii autentifică alţi oameni prin recunoaşterea feţelor, vocilor şi scrisului lor.

Dovada semnării se face prin semnături pe scrisori cu antet, sigilii etc. falsificarea poate fi de

obicei detectată prin scris, hârtie şi experţi în grafologie. Nici una din aceste opţiuni nu este

disponibilă electronic. Evident, sunt necesare alte soluţii.

Înainte de a intra în prezentarea acestor soluţii, merită să consumăm câteva minute

pentru a stabili unde anume în stiva de protocoale se situează securitatea reţelei. Probabil că

nu există un singur loc. fiecare nivel poate contribui cu ceva. La nivelul fizic, ascultarea

firelor poate fi zădărnicită prin încapsularea liniilor de transmisie în tuburi sigilate conţinând

gaz de argon la presiuni înalte. Orice încercare de a perfora tubul va duce la pierderi de gaz,

reducând presiunea şi trăgând alarma. Câteva sisteme militare folosesc această tehnică.

La nivelul legătură de date, pachetele trimise pe o linie punct – la – punct pot fi

codificate când părăsesc una din maşini şi decodificate când intră în cealaltă. Toate detaliile

pot fi manipulate la nivelul legătură de date, fără ca nivelurile mai înalte să aibă cunoştinţă de

ceea ce se petrece. Această soluţie eşuează totuşi, atunci când pachetele trebuie să traverseze

mai multe rutere, deoarece pachetele trebuie decriptate în fiecare ruter, făcându-le astfel

vulnerabile la atacurile din interiorul ruterelor. De asemenea, ea nu permite ca anumite sesiuni

să fie protejate (de e. acelea ce implică cumpărături on-line folosind cărţi de credit), iar altele

15

nu. Cu toate acestea, criptarea legăturii, cum este numită această metodă, poate fi adăugată cu

uşurinţă la orice reţea şi este adeseori utilă.

La nivelul reţea, pot fi instalate ziduri de protecţie pentru a păstra pachetele în

interior sau pentru a păstra pachetele în afara acestuia. Securitatea IP funcţionează de

asemenea la acest nivel.

La nivelul transport, pot fi criptate conexiuni întregi, de la un capăt la celălalt,

adică de la un proces la celălalt. Pentru o securitate maximă, este necesară securitatea capăt –

la – capăt(end – to - end security).

În sfârşit, problemele cum sunt autentificarea utilizatorilor şi nerepudierea nu pot

fi tratate decât la nivelul aplicaţiei.

Exceptând securitatea de la nivelul fizic, aproape toată securitatea se bazează pe

principii criptografice.

2.2 Criptografia

Criptografia este un set de standarde si protocoale pentru codificarea datelor si

mesajelor, astfel încât acestea să poată fi stocate şi transmise mai sigur. Ea stă la baza multor

servicii şi mecanisme de securitate folosite în INTERNET, folosind metode matematice

pentru transformarea datelor, în intenţia de a ascunde conţinutul lor sau de a le proteja

împotriva modificării. Criptografia vă ajută să aveţi comunicaţii mai sigure, chiar şi atunci

când mediul de transmitere (de exemplu, Internetul) nu este de încredere. De asemenea, se

poate utiliza pentru criptarea fişierelor sensibile, astfel ca probabilitatea de a fi înţelese de

intruşi să fie mai mică. Criptografia poate fi utilizată pentru a contribui la asigurarea

integrităţii datelor, precum şi la menţinerea lor ca secrete. Criptografia vă ajută să verificaţi

originea datelor si a mesajelor prin utilizarea semnăturilor digitale şi a certificatelor. Când

utilizaţi metode criptografice, cheile criptografice trebuie să rămână secrete. Algoritmii,

dimensiunea cheilor si formatele de fişiere pot fi făcute publice fără a compromite securitatea.

Există două tipuri de sisteme criptografice:

• simetrice (cu cheie secretă) care folosesc aceeaşi cheie, atât la

cifrarea cât si la descifrarea mesajelor;

• asimetrice (cu chei publice) care folosesc chei distincte de cifrare si

descifrare (dar legate una de alta).

Din punct de vedere algoritmic si al domeniului de aplicare criptografia poate fi divizată în

16

patru primitive criptografice:

algoritmi criptografici cu cheie secretă;

algoritmi criptografici cu chei publice;

semnătură digitală

funcţii dispersive(rezumat).

Pentru a crea un sistem criptografic care va rezolva problemele securităţii informaţionale

sigur şi eficient este nevoie de folosit primitivele criptografice în grup după cerinţe.

Un sistem criptografic (criptosistem) este compus din:

• M-text clar;

• C-text cifrat;

• 2 functii inverse E() si D();

• un algoritm care produce cheile Ke si Kd astfel încat:

2.2.1 Algoritmi criptografici cu cheie secretă (simetrici)

Pentru asigurarea confidenţialităţii datelor memorate în calculatoare sau transmise

prin reţele se folosesc preponderent algoritmi criptografici cu cheie secretă (simetrici). Ei se

caracterizează prin aceea că ambii utilizatori ai algoritmului împart aceeaşi cheie secretă,

folosită atât la cifrare cât si la descifrare. Cheia de criptare este necesar de păstrat în secret

faţă de utilizatorii neautorizaţi, pentru că cel ce are acces la această cheie poate avea acces si

la informaţia secretă. Algoritmii criptografici simetrici se caracterizează printr-o viteză de

cifrare foarte mare, în comparaţie cu algoritmii criptografici asimetrici si sunt comozi la

cifrarea blocurilor mari de informaţie. Securitatea acestui tip de algoritm depinde în mare

măsură de lungimea cheii si posibilitatea de a o păstra în secret. Problema principală ce apare

la încercarea de a crea comunicaţii secrete între numeroşi utilizatori este managementul

cheilor; pentru n utilizatori sunt posibile n(n-1)/2 legături bidirecţionale, fiind necesare tot

atâtea chei. Aceasta implică în general probleme dificile în generarea, distribuţia şi

memorarea cheilor. Utilizarea calculatoarelor electronice a permis folosirea unor chei de

dimensiuni mai mari, sporindu-se astfel rezistenţa la atacuri criptoanalitice. Când cheia

secretă are o dimensiune convenabilă şi este suficient de frecvent schimbată, devine practic

imposibilă spargerea cifrului, chiar dacă se cunoaşte algoritmul de cifrare.

Securitatea criptării simetrice depinde mult de protecţia cheii criptografice. Ca

urmare, administrarea acestora este un factor esenţial si se referă la:

- generarea cheilor, adică mijloacele (pseudo)aleatoare de creare a succesiunii

de octeţi (biţi) ai cheii;

- distribuţia cheilor, adică modul în care se transmit si se fac cunoscute cheile

tuturor utilizatorilor cu drept de acces la informaţiile criptate;

17

- memorarea cheilor, adică stocarea lor sigură pe un suport magnetic sau pe un

card, de obicei criptate sub o altă cheie de cifrare a cheilor, numită si cheie master.

Problema fundamentală a utilizării criptografiei în reţele este aceea a găsirii unor

modalităţi de distribuţie sigură şi periodică a cheilor criptografice, fiind necesar ca acestea să

fie schimbate cât mai des. În Internet, pentru aceasta, se utilizează tot serviciile reţelei,

folosind protocoale speciale sau sisteme cu chei publice, aşa numitele anvelope (plicuri)

digitale.

Cei mai cunoscuţi algoritmi criptografici simetrici sunt:

cifruri bloc

DES (Data Encryption Standard), Triple DES

IDEA (International Data Encryption Algorithm)

AES(Advanced Encryption Standard)

cifruri secvenţiale

RC4

2.2.2 Algoritmi criptografici cu chei publice (asimetrice)

O nouă privire asupra sistemelor criptografice a adus-o algoritmii criptografici

asimetrici(cu chei publice). Aceşti algoritmi se caracterizează prin aceea, că la criptare şi

decriptare se folosesc chei diferite, legate între ele printr-o relaţie matematică. Acest tip de

relaţie este de o aşa natură, că cunoscând o cheie să o determini pe cealaltă, din punct de

vedere computaţional, este foarte greu. Astfel dacă criptăm cu prima cheie vom putea decripta

doar cu cea de a doua şi invers. În acest fel pentru transmitere de informaţii secrete una dintre

chei (de exemplu cea de criptare) se poate face publică, pe când cealaltă să fie ţinută în secret.

Dacă de făcut cheia de descifrare publică, atunci pe baza acestui sistem se poate de creat un

sistem de autentificare.

Din cele expuse aici se pot evidenţia două direcţii de utilizare a

criptosistemelor asimetrice:

de confidenţialitate, se face publică cheia publică şi astfel cel care doreşte să

trimită date confidenţiale proprietarului cheii publice va cripta aceste date cu această cheie,

ştiind că doar proprietarul le va putea decripta.

de autentificare atât a emiţătorului cât si a datelor, emiţătorul criptează datele

cu cheia sa secretă, iar cel ce va dori să autentifice datele va folosi la decriptare cheia

pereche (cea făcută publică)

Chiar dacă criptosistemul asimetric este destul de puternic, vom avea nevoie ca

lungimea cheii să fie de minimum 2304 biţi pentru a oferi un nivel de securitate comparabil

cu cel oferit de o cheie de 128 biţi în criptosistemul simetric. Criptosistemele asimetrice sunt

18

cu mult mai lente la criptare/decriptare si sunt nepractice la criptarea volumelor mari de

informaţii. Criptosistemele simetrice sunt de aproximativ 1000 de ori mai rapide ca cele

asimetrice, de aceea criptosistemele asimetrice cel mai des se folosesc în următoarele scopuri

de bază:

la distribuţia cheilor, care se folosesc la algoritmii simetrici de criptare

semnătura digitală, un atribut al unui utilizator, folosită pentru recunoaşterea

acestuia.

Cele mai întrebuinţate criptosisteme asimetrice sunt următoarele:

RSA (Rivest-Shamir-Adleman)

EG (El Gamal)

ECC (Elliptical Curve Cryptography)

2.2.3 Funcţii dispersive

Funcţia dispersivă se aplică unui mesaj de oarecare lungime M si întoarce o

valoare de lungime fixă h: h=H(M), unde h are lungimea m. Există multe astfel de funcţii,

dar funcţiile dispersive mai au unele proprietăţi suplimentare, care le fac unidirecţionale:

- Ştiind M este uşor de calculat h

- Ştiind H si h este greu de calculat M, pentru care H(M)=h

- Ştiind M, este greu de găsit alt mesaj M1 pentru care H(M)=H(M1)

Funcţiile de dispersie (hash funcţii) joacă un rol important în autentificarea

conţinutului unui mesaj transmis în reţelele de calculatoare. Rolul lor nu este de a asigura

secretul transmisiilor, ci de a crea о valoare h=H(M), numită şi rezumat (digest), cu rol în

procedura de semnătură digitală, foarte greu de falsificat. Una din cerinţele fundamentale

pentru о astfel de funcţie este ca, modificând un singur bit la intrare, să producă о avalanşă de

modificări în biţii de la ieşire.

Există mai multe scheme de calcul a rezumatului unui mesaj, cele mai folosite

sunt:

MD5 - este vorba de un algoritm care primeşte la intrare un mesaj de lungime

arbitrară şi produce la ieşire un rezumat de 128 de biţi.

SHA1 - NIST împreună cu NSA au proiectat un algoritm pentru calculului

funcţiei hash numit Secure Hash Algorithm (SHA), standardul numindu-se SHS. El este

destinat să fie folosit împreună cu sistemul de semnătură digitală DSS ). SHA produce un

rezumat de 160 de biţi, mai mare decât MD5.

2.2.4 Semnătura digitală

O semnătură digitală reprezintă o informaţie care îl identifică pe expeditorul unui

document. Semnătura digitală se realizează folosind un sistem criptografic cu chei publice si

19

o funcţie de dispersie. Astfel în procedura de semnare sunt implicate 3 entităţi:

• M - mesajul de semnat;

• h=H(M) - amprenta digitală a mesajului (rezumatul calculat prin hash);

• - semnătura digitală.

Aceasta face ca semnătura sa fie unică atât pentru un fişier cât si pentru

deţinătorul cheii. Orice modificări aduse documentului afectează semnătura, oferindu-se astfel

atât integritate cât si autentificare. Semnăturile digitale utilizează criptarea asimetrica, în care

se foloseşte o cheie (secretă) pentru a crea semnătura si o alta cheie (publică), legată de prima,

pentru a o verifica. Cheia publică este răspândită si identificată de către certificatele digitale.

Un certificat de cheie publice este о structură de date folosită pentru a se putea asocia, în mod

sigur, о cheie publică cu nişte atribute de utilizator. Certificatele sunt emise de terţi de

încredere, cunoscuţi sub numele de autorităţi de certificare (AC), care îşi asumă

responsabilitatea pentru identificarea utilizatorilor si pentru acordarea cheilor. În mod

asemănător, companiile mari pot folosi AC -uri interne organizaţionale pentru a identifica

personalul si funcţia fiecăruia, în scopul autentificării tranzacţiilor de comerţ electronic.

2.2.5 Realizarea eficientă a sistemelor criptografice

Revenind la scopul de bază a criptografiei putem observa că nici un sistem

criptografic nu poate realiza eficient toate obiectivele ei principale. De aceea în practică

sistemele criptografice apar ca sisteme hibride, primitivele criptografice lucrând împreună

pentru realizarea efectivă a problemelor securităţii informaţionale. Astfel se poate preciza că:

confidenţialitatea, este realizată cel mai eficient de către algoritmii criptografici

simetrici

integritatea datelor – de către funcţiile dispersive

autentificarea, de către algoritmii asimetrici(semnătura digitală)

non-repudierea, în comun de către funcţiile dispersive si semnătura digitală (certificate

digitale)

Definirea infrastructurii sistemelor criptografice hibride

Pentru definirea infrastructurii sistemelor criptografice mă voi axa pe problema, care

apare la schimbul unor informaţii confidenţiale printr-o reţea vulnerabilă, cum este

Internetul. Deci, de ce anume avem nevoie: ca informaţiile să nu le poată citi nimeni

altcineva decât destinatarul, să se poată de identificat sursa informaţiilor, să se poată

detecta o eventuală alterare a informaţiilor. Componentele necesare pentru a satisface

cerinţele de mai sus sunt:

algoritm criptografic simetric (de exemplu AES), pentru criptarea fluxului de

informaţii;

20

infrastructura cheilor folosite (creare, organizare, păstrare, distribuire,

menţinere chei):

chei sesiune, cheile folosite de către algoritmii criptografici simetrici;

chei terminal, folosite pentru criptarea cheilor de sesiune(se foloseşte

infrastructura cheilor publice - PKI);

chei master, necesare pentru criptarea cheilor secrete terminal ;

algoritm criptografic asimetric(pentru schimbul cheilor de sesiune);

funcţii rezumat, pentru validarea integrităţii datelor sau autentificarea

conţinutului lor;

semnătura digitală, pentru autentificarea sursei datelor;

Securitatea informaţională este necesară în cele mai întrebuinţate servicii

disponibile pe Internet:

Serviciul e-mail, nu este un lucru nou că interceptarea mesajelor e-mail se face

destul de uşor, de acea este nevoie de folosit un sistem de securitate care ar permite criptarea

mesajelor, verificarea autorului si a integrităţii datelor recepţionate;

Comerţ electronic (e-commerce), securitatea datelor/tranzacţiilor este foarte

importantă în orice sistem financiar, indiferent că se bazează pe tranzacţii clasice sau

electronice. Pentru a asigura un nivel acceptabil de securitate se utilizează diferite tehnici de

criptare pentru a furniza trei tipuri de servicii: autentificare/autorizare, non-repudierea,

confidenţialitatea şi integritatea datelor.

Reţele virtuale private (VPNs), stabilesc o conexiune securizată între două reţele

printr-un mediu public (ca de exemplu Internet-ul). Aceasta permite crearea unui tunel criptat

de comunicare între cele două reţele, care este transparent pentru utilizatori.

2.2.6 Securitatea serviciului e-mail

Cele mai cunoscute metode de protecţie criptografică a serviciului e-mail sunt

S/MIME (Secure/Multipurpose Internet Mail Extension) si PGP (Pretty Good Privacy).

MIME a fost creat ca standard de transfer si transport a diferitor tipuri de fişiere ataşate la e-

mail, ca GIF, JPEG, DOC si altele. Litera S în fată indică includerea unui standard de

criptare în interiorul acestui protocol. Dar deoarece fiecare sistem e-mail are o realizare

proprie a protocolului S/MIME adesea apar probleme cu interoperabilitatea dintre diferite

sisteme de acest fel. Acest protocol are avantajul că este inclus în majoritatea sistemelor e-

mail si e-mailul clientului(ca Outlook si Eudora). Este soluţia cea mai comodă şi mai ieftină.

O altă soluţie de securitate a serviciului e-mail este produsul soft PGP. PGP este

un pachet de programe destinat protecţiei poştei electronice si a fişierelor, prin cifrare

simetrică si cu chei publice. Cu ajutorul său se pot stabili modalităţi sigure de comunicaţie

21

între persoane, nefiind necesară schimbarea prealabilă a unor chei de cifrare. PGP include un

sistem sigur de gestiune a cheilor, autentificarea datelor prin semnătura digitală si compresia

datelor. PGP satisface trei cerinţe fundamentale:

caracterul privat al poştei electronice, ceea ce înseamnă că doar destinatarul

desemnat al scrisorii poate citi conţinutul acesteia

autentificarea emiţătorului;

autentificarea mesajelor, adică certitudinea că mesajele nu au fost

modificate de alte persoane.

2.2.7 Securitatea comerţului electronic (e-commerce)

Orice Web server care colectează date personale de la clienţi trebuie de considerat

ca un e-commerce server, si toate soluţiile posibile de securitate trebuie de implementat.

Tradiţional doar Web site-urile care conduc tranzacţii comerciale si financiare sunt numite e-

commerce servere, dar este bine ca toate aceste soluţii să fie implementate, după posibilitate

pe orice Web site pentru al face mult mai sigur din punct de vedere al securităţii

informaţionale. Pentru asigurarea unui nivel acceptabil de securitate există mai multe tehnici

de criptare, similare în ceea ce priveşte algoritmii de criptare, dar diferind prin modul si locul

de aplicare. Astfel, dacă ne referim la familia de protocoale TCP/IP, există posibilitatea să se

aplice criptarea la nivelul IP, la nivelul sesiune sau la nivelul aplicaţie. Pentru criptare la

nivelul reţea (IP) se utilizează două mecanisme diferite:AH – Authentification Header care

utilizează pentru autentificare si pentru integritatea datelor algoritmul MD 5 (message- digest)

si ESP - Encapsulating Security Payload care furnizează confidenţialitate folosind algoritmul

DES - Data Ecription Standard. Protocolul de criptare la nivelul de sesiune cel mai folosit este

SSL (Secure Socket Layer )- server securizat de date - în combinaţie cu Certificatul Digital

(Digital Certificate). Certificatul Digital este cel care recunoaşte standardul şi confirmă că

serverul pe care se află web site-ul utilizează într-adevăr criptarea SSL atunci când primeşte si

transmite datele. În momentul în care sunt accesate pagini în care se cer informaţii de plată de

la consumator, acestea trebuie să se afle pe un astfel de server securizat; la nivelul aplicaţiei

există două tehnici diferite: securizarea individuala a aplicaţiilor (S/HTTP si S/MIME) sau

prevederea unor tehnici de criptare externe, deasupra aplicaţiilor predefinite cum sunt PGP

(Pretty Good Privacy) sau SET (Secure Electronic Transfer) .

2.2.8 Reţele virtuale private (VPNs)

Să presupunem că avem o companie cu sedii aflate la distanţă destul de mare ca

să ne permitem realizarea unei reţele personale, dar în acelaşi timp avem nevoie de un nivel

de securitate sporit, care poate fi soluţia acestei probleme? O soluţie dintre cele mai

rezonabile este crearea unei reţele virtuale private prin intermediul reţelei Internet. VPNs este

22

o colecţie de tehnologii care permit crearea unui tunel de comunicare securizat prin Internet

cu ajutorul sistemelor criptografice. Acest tunel poate fi accesat doar de utilizatorii autorizaţi,

pentru ceilalţi fiind transparent. Înainte de a vă conecta la acest tunel de comunicare va trebui

să vă identificaţi. Criptarea în reţele VPNs poate fi efectuată pe două căi diferite: transport si

tunelare. În primul tip se cifrează doar datele propriu zise, însă header-ele pachetelor de date

rămân neschimbate, ceea ce este uneori insuficient . Criptarea nivelului tunel duce la criptarea

atât a datelor cât si a headerelor pachetelor, acesta este foarte bine deoarece este puţin să

criptăm doar datele si să lăsăm adresele si conţinutul pachetelor vizibile.

Elaborarea sistemului criptografic hibrid de transfer instant de fişiere si mesaje

Sistemul dat se referă la crearea unor canale criptografiate de comunicaţii pe

reţeaua Internet, care permite transferul instant de fişiere si mesaje. Acest sistem se poate de

implementat pe diferite sisteme distribuite de informaţii. În lucrarea dată se propune crearea

unui sistem criptografic hibrid la nivelul aplicaţie din suita de protocoale TCP/IP. Aplicaţia va

defini un port pentru comunicare si va folosi protocolul TCP pentru transportul datelor.

Acest sistem criptografic, este propus ca o soluţie la problemele de securitate

informatională, si poate fi realizat atât pentru sistemele de calcul care au conexiune la

Internet cu adresă IP constantă cât si pentru cele la care IP-ul se generează odată cu

conexiunea.

Sistemul criptografic hibrid conţine următoarele componente:

algoritmul simetric de criptare a fluxului de date;

algoritmul asimetric pentru schimbul periodic al cheilor de sesiune;

semnătura digitală pentru autentificarea entităţilor la comunicare.

Arhitectura generală a sistemului este compusă din următoarele aplicaţii:

aplicaţie server, cu funcţii de generare, semnare si gestiunea certificatelor

pentru fiecare utilizator;

aplicaţii utilizator care vor comunică între ele si cu aplicaţia server.

Aplicaţia server oferă următoarele servicii:

- generarea certificatelor digitale pentru fiecare utilizator;

- tine evidenta utilizatorilor cărora li sau eliberat certificate;

- semnează certificatele pentru a li se putea verifica validitatea;

- va urmări care certificate au fost anulate sau expirate.

Certificatul care conţine cheia secretă se criptografiază în baza unei fraze

introduse de utilizator, iar certificatul cu cheia publică se va păstra într-o bază de date

publică, astfel încât fiecare utilizator să poată avea acces la ea.

Certificatul de cheie publică are următoarea structură:

23

seria de identificare a fiecărui certificat;

utilizator(date personale ale utilizatorului);

data expirării certificatului;

cheia publică a utilizatorului;

semnătura aplicaţiei server.

Certificatul care păstrează cheia secretă va avea aceeaşi structură doar că cheia

secretă va fi criptografiată cu un algoritm criptografic simetric (în calitate de cheie se va folosi

hash funcţia frazei introduse de utilizator).

Aplicaţia utilizator posedă următoarele posibilităţi:

Conectarea la un alt utilizator: iniţial se va verifica identitatea utilizatorului

prin fraza cheie;

Crearea unei cereri de conexiune către aplicaţia dorită.

Cererea conţine următoarele date:

subiectul cererii;

certificatul de cheie publică;

cheia de sesiune criptată cu cheia publică a destinatarului;

semnătura digitală a sursei

Acceptarea unei conexiuni din partea altui utilizator:

o verificarea autenticităţii sursei;

o extragerea, decriptarea cheii de sesiune;

o Criptarea/decriptarea fluxului de date cu cheia de sesiune;

o Încărcarea de pe aplicaţia server a certificatelor digitale de chei publică.

Pentru realizarea acestui sistem criptografic se propune utilizarea celor mai

eficiente platforme pentru crearea aplicaţiilor: platforma Java de la Sun sau platforma

Microsoft Net Framework.

Sun propune trei extensii, ca parte integrantă din pachetul SDK care oferă o nouă

perspectivă asupra securităţii. Cele trei extensii sunt JCE (Java Criptography Extension),

JSSE (Java Secure Socket Extension) si JAAS (Java Authentication and Authorization

Service).

JCE reprezintă cadrul în care sunt implementaţi:

- algoritmi de criptare, cei mai cunoscuţi DES, RC2, RC4, IDEA,3DES,AES,

RSA;

- algoritmi pentru generarea de chei pentru algoritmii de criptare;

- criptare cu parolă, PBE ( Password Based Encryption )

24

JCE conţine următoarele servicii :

- fabrici de chei(se pot genera chei pentru tipurile menţionate de algoritmi);

- crearea si managementul bazelor de date în care sunt păstrate cheile;

- crearea si managementul parametrilor algoritmilor de criptare;

- fabrici de certificate.

JSSE implementează protocoalele SSL V3 (Secure Socket Layer) si TLS 1.0

(Transport Layer Security). Această extensie asigură de asemenea suport pentru protocolul

HTTPS si algoritmul de criptare RSA.

JAAS, această extensie permite serviciilor care rulează pe un server să se

autentifice si asigură controlul asupra utilizatorilor ce folosesc serviciile respective.

Microsoft propune în general aceleaşi servicii prin tehnologia Microsoft CryptoAPI .

Securitatea informaţională este o problemă care devine tot mai stringentă si mai

actuală odată cu dezvoltarea reţelelor si industriei sistemelor de calcul. Una din metodele de

bază de asigurare a securităţii informaţionale este metoda criptografică. Criptografia, la

momentul actual acoperă un set de protocoale, algoritmi de criptare, infrastructuri de

manipulare a cheilor criptografice s.a.

Pentru obţinerea unui sistem sigur de protecţie a informaţiei este nevoie de

prevăzut toate direcţiile posibile de atac asupra lui, deoarece este inutil de securizat o latură a

sistemului, atunci când atacul poate fi uşor realizat pe o latură mai sensibilă.

Un sistem criptografic este eficient atunci când ţine echilibrul între ceea ce este

necesar si ceea ce este posibil. Pentru crearea unui astfel de sistem este nevoie de construit o

infrastructură pusă bine la punct si care ar conţine următoarele componente: algoritmi

criptografici simetrici, asimetrici, de funcţii dispersive, de semnătură digitală si de o

infrastructură a cheilor necesare.

În practică, când apare problema implementării unui astfel de sistem, se poate de

mers pe două căi: alegerea unui sistem existent sau crearea unuia nou. Fiecare dintre aceste

căi are si avantaje si dezavantaje. Soluţiile existente au fost studiate prezent de specialişti în

domeniu si aplicate în practică deci ele sunt mult mai sigure de utilizat, problema este că nu

tot timpul aceste sisteme pot fi încadrate în sistemul nostru informaţional. Deci de multe ori

apare necesitatea creării unui sistem acordat la necesităţile noastre. Un astfel de sistem este

propus pentru transferul securizat de date între sisteme distribuite de informaţii. Acest sistem

este o soluţie eficientă pentru companiile(de diferit profil) care au o infrastructură distribuită

de informaţii. Avantajele aduse faţă de sistemele existente sunt flexibilitate, automatizare în

lucru si o securitate crescută (prin gestionarea locală a certificatelor digitale).

Sistemul criptografic hibrid propus permite crearea unor canale de comunicaţii

25

criptografiate pe reţeaua Internet si implementează o infrastructură locală de certificate

digitale. Acest tip de soluţie se poate de creat efectiv pe platforme de programare ca Java în

SDK si Microsoft .Net Framework.

3. Metode de securizare a reţelelor

3.1 Filtrarea accesului în reţea – firewall

Un firewall se poate defini ca fiind un paravan de protecţie ce poate ţine la

distanţă traficul Internet, de exemplu hackerii, viermii şi anumite tipuri de viruşi, înainte ca

aceştia să pună probleme sistemului. În plus, acest paravan de protecţie poate evita

participarea computerului la un atac împotriva altora, fără cunoştinţa utilizatorului.

Utilizarea unui paravan de protecţie este importantă în special dacă calculatorul

este conectat în permanenţă la Internet.

Figura 3.1.1 Funcţia primordială a unui firewall.

O altă definiţie – un firewall este o aplicaţie sau un echipament hardware care

monitorizează şi filtrează permanent transmisiile de date realizate între PC sau reţeaua locală

şi Internet, în scopul implementării unei "politici" de filtrare. Această politică poate însemna:

26

protejarea resurselor reţelei de restul utilizatorilor din alte reţele similare –

Internetul -> sunt identificaţi posibilii "musafiri" nepoftiţi, atacurile lor asupra PC-ului sau

reţelei locale putând fi oprite.

controlul resurselor pe care le vor accesa utilizatorii locali.

Mod de funcţionare:

De fapt, un firewall, lucrează îndeaproape cu un program de routare, examinează

fiecare pachet de date din reţea (fie cea locală sau cea exterioară) ce va trece prin serverul

gateway pentru a determina dacă va fi trimis mai departe spre destinaţie. Un firewall include

de asemenea sau lucrează împreună cu un server proxy care face cereri de pachete în numele

staţiilor de lucru ale utilizatorilor. În cele mai întâlnite cazuri aceste programe de protecţie

sunt instalate pe calculatoare ce îndeplinesc numai această funcţie şi sunt instalate în faţa

routerelor.

Figura 3.1.2 O posibilă implementare a unui firewall.

Soluţiile firewall se împart în două mari categorii: prima este reprezentată de

soluţiile profesionale hardware sau software dedicate protecţiei întregului trafic dintre reţeaua

unei întreprinderi (instituţii, serverele marilor companii publice) şi Internet; iar cea de a doua

categorie este reprezentată de firewall-urile personale dedicate monitorizării traficului pe

calculatorul personal. Utilizând o aplicaţie din ce-a de a doua categorie se poate preântâmpina

atacurile colegilor lipsiţi de fair-play care încearcă să acceseze prin mijloace mai mult sau mai

puţin ortodoxe resurse de pe PC-ul dumneavoastră.

27

În situaţia în care dispuneţi pe calculatorul de acasă de o conexiune la Internet, un

firewall personal vă va oferi un plus de siguranţă transmisiilor de date. Cum astăzi majoritatea

utilizatorilor tind să schimbe clasica conexiune dial-up cu modalităţi de conectare mai

eficiente (cablu, ISDN, xDSL sau telefon mobil), pericolul unor atacuri reuşite asupra

sistemului dumneavoastră creşte. Astfel, mărirea lărgimii de bandă a conexiunii la Internet

facilitează posibilitatea de "strecurare" a intruşilor nedoriţi.

Astfel, un firewall este folosit pentru două scopuri:

pentru a păstra în afara reţelei utilizatorii rău intenţionati (viruşi, viermi

cybernetici, hackeri, crackeri)

pentru a păstra utilizatorii locali (angajaţii, clienţii) în reţea

Politici de lucru:

Înainte de a construi un firewall trebuie hotărâtă politica sa, pentru a şti care va fi

funcţia sa şi în ce fel se va implementa această funcţie.

Pentru a putea defini politica firewall-ului, sunt necesare unele răspunsuri la

următoarele întrebări:

ce servicii va deservi firewall-ul ?

ce grupuri de utilizatori care vor fi protejaţi ?

de ce fel de protecţie are nevoie fiecare grup de utilizatori ?

cum va fi protejat fiecare grup(detaliere privind şi natura serviciilor din cadrul

grupurilor)?

La final este necesar să se scrie o declaraţie prin care oricare alte forme de access

sunt o ilegalitate. Politica va deveni tot mai complicată cu timpul, dar deocamdată este bine să

fie simplă şi la obiect.

28

Figura 3.1.3 Diferite politici implementate într-un firewall

Clasificări:

Firewallurile pot fi clasificate după:

Layerul (stratul) din stiva de reţea la care operează

Modul de implementare

În funcţie de layerul din stiva TCP/IP (sau OSI) la care operează, firewall-urile

pot fi:

Layer 2 (MAC) şi 3 (datagram): packet filtering.

Layer 4 (transport): tot packet filtering, dar se poate diferenţia între

protocoalele de transport şi există opţiunea de "stateful firewall", în care sistemul ştie în orice

moment care sunt principalele caracteristici ale următorului pachet aşteptat, evitând astfel o

întreagă clasă de atacuri

Layer 5 (application): application level firewall (există mai multe denumiri). În

general se comportă ca un server proxy pentru diferite protocoale, analizând şi luând decizii

pe baza cunoştinţelor despre aplicaţii şi a conţinutului conexiunilor. De exemplu, un server

SMTP cu antivirus poate fi considerat application firewall pentru email.

29

Deşi nu este o distincţie prea corectă, firewallurile se pot împărţi în două mari

categorii, în funcţie de modul de implementare:

dedicate, în care dispozitivul care rulează software-ul de filtrare este dedicat

acestei operaţiuni şi este practic "inserat" în reţea (de obicei chiar după router). Are avantajul

unei securităţi sporite.

combinate cu alte facilităţi de networking. De exemplu, routerul poate servi şi

pe post de firewall, iar în cazul reţelelor mici acelaşi calculator poate juca în acelaţi timp rolul

de firewall, router, file/print server, etc.

Concluzii:

Un firewall poate să:

- monitorizeze căile de pătrundere în reţeaua privată, permiţând în felul acesta o

mai bună monitorizare a traficului şi deci o mai uşoară detectare a încercărilor de infiltrare;

- blocheze la un moment dat traficul în şi dinspre Internet;

- selecteze accesul în spaţiul privat pe baza informaţiilor conţinute în pachete.

- permită sau interzică accesul la reţeaua publică, de pe anumite staţii specificate;

- şi nu în cele din urmă, poate izola spaţiul privat de cel public şi realiza interfaţa

între cele două.

De asemeni, o aplicaţie firewall nu poate:

- interzice importul/exportul de informaţii dăunătoare vehiculate ca urmare a

acţiunii răutăcioase a unor utilizatori aparţinând spaţiului privat (ex: căsuţa poştală şi

ataşamentele);

- interzice scurgerea de informaţii de pe alte căi care ocolesc firewall-ul (acces

prin dial-up ce nu trece prin router);

- apăra reţeaua privată de utilizatorii ce folosesc sisteme fizice mobile de

introducere a datelor în reţea (USB Stick, dischetă, CD, etc.)

- preveni manifestarea erorilor de proiectare ale aplicaţiilor ce realizează diverse

servicii, precum şi punctele slabe ce decurg din exploatarea acestor greşeli.

30

Tehnologia firewall se bazează pe folosirea porturilor. Porturile nu sunt altceva

decât nişte numere plasate într-un anumit loc bine definit în pachetul de date. Fiecare aplicaţie

foloseşte anumite porturi deci anumite numere .

Figura 3.1.4 Configurări diferite privind implementarea unui firewall

Deşi un anumit serviciu poate avea un port asignat prin definiţie, nu există nici o

restricţie ca aplicaţia să nu poată asculta şi alte porturi. Un exemplu comun este cel al

protocolului de poştă electronică Simple Mail Transfer Protocol (SMTP). Acest serviciu are

portul asignat 25. Posibil ca furnizorul de internet să blocheze acest port pentru a evita

folosirea unui server de mail pe calculatorul propriu. Nimic nu ne opreşte însă să configurăm

un server de mail pe un alt port. Motivul principal pentru care anumite servicii au porturi

asignate implicit este acela ca un client să poată găsi mai uşor un anumit serviciu pe o gazdă

aflată la distanţă. Câteva exemple: serverele FTP ascultă portul 21; serverele HTTP sunt pe

portul 80; aplicaţiile client de genul File Transfer Protocol (FTP) folosesc porturi asignate

aleator de obicei mai mari ca 1023.

Există puţin peste 65000 porturi împărţite în porturi bine cunoscute (0–1023),

porturi înregistrate (1024–49151) şi porturi dinamice (49152–65535). Deşi sunt sute de

porturi cu aplicaţiile corespunzătore, în practică mai puţin de 100 sunt utilizate frecvent. în

31

tabelul 1 putem vedea cele mai frecvente porturi şi protocolul care îl foloseşte. Trebuie să

menţionăm că aceste porturi sunt primele vizate de un spărgător pe calculatorul victimei.

Tabel 1 Porturi comune şi protocoale

Port Serviciu Protocol

21 FTP TCP

22 SSH TCP

23 Telnet TCP

25 SMTP TCP

53 DNS TCP/UDP

67/68 DHCP UDP

69 TFTP UDP

79 Finger TCP

80 HTTP TCP

88 Kerberos UDP

110 POP3 TCP

111 SUNRPC TCP/UDP

135 MS RPC TCP/UDP

139 NB Session TCP/UDP

161 SNMP UDP

162 SNMP Trap UDP

389 LDAP TCP

443 SSL TCP

445 SMB over IP TCP/UDP

1433 MS-SQL TCP

O bună practică de siguranţă este blocarea acestor porturi dacă nu sunt folosite. Se

recomandă folosirea practicii least privilege. Acest principiu constă în acordarea accesului 32

minimal, strict necesar desfăşurării activităţii unui serviciu. Să nu uităm că securitatea este un

proces fără sfârşit. Dacă un port este închis astăzi nu înseamnă ca va rămâne aşa şi mâine. Se

recomanda testarea periodică a porturilor active. De asemenea aplicaţiile au grade de

siguranţă diferite; SSH este o aplicaţie relativ sigură pe când Telnet-ul este nesigur.

Prezentarea firewall-ului inclus în Windows XP SP2

Figura 3.1.5 Windows firewall inclus odată cu Windows XP SP2

Componenta firewall are funcţia de a supraveghea comunicaţia sistemului precum

şi a aplicaţiilor instalate cu internetul sau reţeaua şi să blocheze în caz de nevoie conexiunile

nedorite. Ea asigură protecţia PC-ului împotriva pro-gramelor dăunătoare şi a hacker-ilor.

Spre deosebire de versiunea anterioară, Windows Firewall este activat în Service Pack 2

imediat după instalare şi blochează majoritatea programelor care comunică cu internetul. De

aceea, mulţi utilizatori preferă să îl dezactiveze în loc să îl configureze. Pentru o configurare

optima nu sunt necesare decât câteva setări de bază.

33

Dacă un program instalat împreună cu sistemul de operare încearcă să iniţieze o legătură la

internet sau la reţeaua internă, apare o fereastră de informare care întreabă cum doriţi să trataţi

această comunicare. Sunt la dispoziţie opţiunea de a bloca sau a permite conexiunea. În

funcţie de selecţie, firewall-ul din XP stabileşte automat o regulă. Dacă unei aplicaţii trebuie

să îi fie permis să realizeze legături, în registrul Exceptions se pot stabili reguli permanente

corespunzătoare. În meniul Programs se obţine o listă cu toate aplicaţiile instalate de sistemul

de operare, ale căror setări de conectare pot fi definite după preferinţe.

Aplicaţiile individuale nu sunt de multe ori enumerate în listă. Acestea pot fi

introduse în listă cu ajutorul opţiunii Add Program, indicând apoi calea spre executabil printr-

un clic pe Browse. Din motive de siguranţă se pot defini suplimentar, la Ports, ce interfeţe şi

ce protocol - TCP sau UDP - poate utiliza programul. În aceeaşi fereastră se află şi butonul

Change Scope, cu ajutorul căruia este posibilă introducerea de diverse adrese IP ale sistemelor

cu care programul are voie să realizeze o conexiune. Dacă aceste date nu sunt încă definite,

aplicaţia este în măsură să comunice pe toate porturile şi cu toate sistemele ceea ce, funcţie de

aplicaţie, are ca urmare diverse riscuri de securitate.Protecţia reţelei – anti-virus şi anti-

malware

Datorită conotației, se folosește termenul de virus pentru totalitatea malware-ului,

totuși pentru formele de prevenție se păstrează denumirile de: anti-viruşi, anti-malware, anti-

spyware, anti-adware şi anti-phishing.

Anti-viruşi

Scurt istoric: Majoritatea sunt de părere că primul software de tip antivirus este

atribuit lui Bernt Fix în 1987, aceasta fiind prima neutralizare a unui virus informatic(nume de

cod Viena), cel puţin prima documentată şi publicată. Începând cu anul 1988 încep să apara

primele companii care să produca software dedicat (Dr. Solomon’s Anti-Virus ToolKit,

AIDSTEST, AntiVir) urmat în 1990 de aproximativ 19 programe antivirus distincte, printre

care apar şi Norton AntiVirus (achiziţionat de Symantec în 1992) şi McAfee VirusScan.

Dacă înainte de răspândirea Internetului majoritatea infectărilor se făceau folosind

disketele, odată cu evoluţia interconectării între computere au început adevăratele probleme.

Autorii de viruşi au reuşit să-şi diversifice modalităţile de răspândire folosind aplicaţii uzuale

cum sunt editoarele de texte (macrourile scrise în diferite limbaje de programare puteau fi

rulate prin simpla deschidere cu aplicaţia corespunzătoare), programe de e-mail (Microsoft

34

Outlook Express, Outlook, etc), programe de tip chat (Yahoo messenger, MSN messenger),

etc.

Odată cu răspândirea pe scară largă a conexiunilor de tip broad-band, viruşii au

început să se înmulţească şi să se răspândească foarte rapid, astfel aplicaţiile de tip antivirus

fiind nevoite să-şi actualizeze dicţionarele odată la fiecare 5-10 minute. Cu toate acestea un

virus nou, poate să se răspândească cu o aşa viteză încât pâna la momentul depistării şi găsirii

modalităţii de neutralizare este posibil să infecteze foarte multe calculatoare (de ordinul

sutelor de mii sau chiar milioanelor), aici intervenind şi faptul că nu toti utilizatorii îşi

actualizează cât de des cu putinţă software-ul antivirus.

Ca metode de identificare a viruşilor deosebim:

1. identificarea bazată pe semnatură (signature based) este cea mai comună

variantă. Pentru identificarea viruşilor cunoscuţi fiecare fişier este scanat ca şi conţinut (întreg

şi pe bucăţi) în căutarea informaţiilor păstrate într-un aşa-numit dicţionar de semnături;

2. identificarea bazată pe comportament (malicious activity), în acest caz

aplicaţia antivirus monitorizează întregul sistem pentru depistarea de programe suspecte în

comportament. Dacă este detectată o comportare suspectă, programul respectiv este investigat

suplimentar, folosindu-se de alte metode (semnături, heuristic, analiză de fişier, etc.). Este de

menţionat că aceasta metodă poate detecta viruşi noi;

3. metoda heuristică (heurisitc-based) este folosită pentru detectarea viruşilor noi

şi poate fi efectuată folosind două variante(independent sau cumulat): analiza de fişier şi

emulare de fişier. Astfel analiză bazată pe analiza fişierului implică cautarea în cadrul acelui

fişier de instrucţiuni „uzuale” folosite de viruşi. Ex. Dacă un fişier are instrucţiuni pentru

formatarea discului, acesta este investigat suplimentar. O problemă a acestei variante este

necesitatea unor resurse foarte mari pentru analiza fiecărui fişier, rezultând în încetiniri

evidente ale sistemului. Cea de-a doua metodă este cea de emulare în care se rulează fişierul

respectiv într-un mediu virtual şi jurnalizarea acţiunilor pe care le face. În funcţie de aceste

jurnale, aplicaţia poate determina dacă este infectat sau nu acel fişier.

4. un mod relativ nou se bazează pe conceptul de semnături generice – ceea ce s-

ar traduce în posibilitatea de a neutraliza un virus folosindu-se de o semnătură comună.

Majoritatea viruşilor din ziua de astazi sunt aşa-numiţii – viruşi de mutaţie – ceea ce înseamnă

că în decursul răspândirii sale el îşi schimbă acea semnătură de mai multe ori. Aceste

35

semnături generice conţin informaţiile obţinute de la un virus şi în unele locuri se introduc

aşa-numitele wildcard-uri – caractere speciale care pot lipsi sau pot fi distincte – aplicaţia

software căutând în acest caz informaţii non-continue.

Anti-spyware

Ca răspuns la apariția aplicaţiilor de tip spyware, companiile care produceau

software de tip anti-virus au început să ofere şi aplicații (care apoi au devenit din ce în ce mai

complexe, integrând foarte multe module, pentru fiecare tip de malware) contra acestora.

Instalarea unei astfel de aplicații la momentul actual este considerată un „must-do” –

obligatorie intrând în categoria „nivel minim de securitate”. Deși ideea inițială a acestor

aplicații era spre beneficiul utilizatorilor în final – prin „culegerea” informațiilor care sunt cel

mai căutate, elocvente, ducând astfel la o dezvoltare naturală şi concretă a furnizorilor de

servicii online, abuzul a condus la interzicerea sa, în special prin faptul ca se efectuează de

cele mai multe ori fără acceptul utilizatorilor.

Anti-adware

Aplicațiile Anti-adware se referă la orice utilitar software care scanează sistemul şi oferă

posibilități de dezinfecție sau eliminare a diferitelor forme de malware gen: adware, spyware,

keyloggers, trojans, etc.. Unele dintre aceste programe sunt nedetectabile de către programele

antivirus instalate şi astfel se definește ca nivel minim de securitate alături de programele anti-

virus, anti-spyware şi, mai nou, anti-phishing.

Anti-phishing

Pe lângă câteva aplicaţii software care pot oferi o oarecare protecţie contra

efectelor de phising, se definesc şi alte posibilităţi, care se pot folosi şi pentru protecţia contra

virușilor, spyware-ului sau adware-ului şi anume: instruirea utilizatorilor. O astfel de tehnică

poate fi foarte eficientă, mai ales acolo unde această tehnică se bazează şi pe un feedback

puternic. Pentru aceasta este de menționat următoarele reguli ce trebuie urmărite:

- Folosirea de conexiuni sigure (https). Model prin care se impune ca toate

formele prin care se transmit date cu caracter confidențial să se realizeze într-un mod sigur.

- Care este sit-ul? Utilizatorul este așteptat să confirme adresa din bara de adrese

cum că acesta este efectiv sit-ul pe care voia să intre, sau sa-l folosească (şi nu altul, de ex.

www.banca.ro cu www.sitefantoma.banca.ro).

36

- folosirea de certificate şi verificarea lor. Deși necesită mai multe cunoștințe

această formă este foarte importantă prin prisma faptului că sunt oferite foarte multe

informații în acest certificat, informații care pot face ca acel site să devină „trusted” – credibil

pentru toate aplicațiile care se descarcă de pe el. Tot la aceste certificate trebuiesc verificate şi

autoritățile care le-au emis.

- click-ul la întâmplare: apăsarea la întâmplare pe butoanele care confirmă

anumite acțiuni, în speranța că vor dispărea anumite ferestre şi „lucrul va reveni la normal”

conduce la foarte mari breșe de securitate.

- lipsa de interes: este datorată în special firmelor care nu doresc să treacă la

diferite forme avansate de securizare şi certificare, forme care sunt deseori foarte costisitoare.

- forma de comunicație: deoarece modelul de securitate se bazează pe foarte mulți

participanți la comunicație: utilizatori, client de browser, dezvoltatori, auditori, webserver,

etc. face ca această formă de comunicare să fie foarte dificilă.

- abonarea la servicii care oferă liste cu sit-uri care au fost catalogate ca sit-uri

„fantomă” – au apărut foarte multe astfel de liste care vin să ajute utilizatorii prin

introducerea unui așa numit page ranking - sau rang de acreditare.

Observaţii: Este de reţinut că navigând la întâmplare se pot găsi o multitudine de

aplicaţii care să „pozeze” în aplicaţii de tip antivirus, antispyware sau antimalware – dar de

fapt să fie ele însele viruşi deghizaţi în aplicaţii legitime.

La fel de reţinut este faptul că, cu cât este mai mare dicţionarul de semnături cu

atât aplicaţia antivuris devine mai dependentă de resurse(procesor, memorie, timp).

Nu este indicat să se folosească mai multe aplicaţii antivirus instalate, de multe ori

acestea intrând în conflict, dar mai important, îngreunându-şi una alteia sarcina.

Este foarte importantă realizarea actualizării cât mai des a aplicaţiei anti-malware

instalate (fie ea antivirus, antispyware, antiadware, etc.) şi a sistemelor de operare pentru a

putea fi protejaţi măcar la nivel „normal”. Pentru suplimentarea modalităţilor de protecţie se

vor organiza diferite forme de instruire a persoanelor care fac administrare reţelei pentru a

putea fi „la zi” cu cunoştinţele şi noutăţile din domeniu.

37

Este foarte important şi stabilirea de diferite politici de lucru prin care să se

realizeze, periodic, verificări de jurnale, de aplicaţii instalate (poate sunt oferite îmbunătăţiri

la nivel de aplicaţie sau de securizare), de modalităţi de lucru.

3.2 Securizarea accesului printr-un router wireless

Prima reţea wireless a fost pusă în funcţiune în 1971 la Universitatea din Hawai

sub forma unui proiect de cercetare numit ALOHANET. Topologia folosită era de tip stea

bidirecţională şi avea ca noduri constituente un număr de şapte calculatoare împrăştiate pe

patru insule din arhipelag ce comunicau cu un nod central aflat pe insula Oahu doar prin

legături radio.

Figura 3.2.1 Posibilităţi de conectare wireless, de aici şi necesitatea securizării accesului

Iniţial, echipamentele WLAN erau destul de scumpe, fiind folosite doar acolo

unde amplasarea de cabluri ar fi fost tehnic imposibilă. Ca şi în alte cazuri din istoria tehnicii

de calcul, primele soluţii produse pe scară largă au fost cele proprietare (nestandard) şi

orientate pe diverse nişe de piaţă, dar odată cu sfârşitul anilor ‘90 acestea au fost înlocuite de

cele standard şi generice cum ar fi cele descrise de familia de standarde 802.11 emise de

IEEE.

38

Versiunea iniţială a standardului IEEE 802.11 lansată în 1997 prevedea două

viteze (1 şi 2 Mbps) de transfer a datelor peste infraroşu sau unde radio. Transmisia prin

infraroşu rămâne până astăzi o parte validă a standardului, fără a avea însă implementări

practice.

Au apărut atunci cel puţin şase implementări diferite, relativ interoperabile şi de

calitate comercială, de la companii precum Alvarion (PRO.11 şi BreezeAccess-II),

BreezeCom, Digital/Cabletron, Lucent, Netwave Technologies (AirSurfer Plus şi AirSurfer

Pro), Symbol Technologies (Spectrum24) şi Proxim (OpenAir). Un punct slab al acestei

specificaţii era că permitea o varietate mare a designului, astfel încât interoperabilitatea era

mereu o problemă. 802.11 a fost rapid înlocuit (şi popularizat) de 802.11b în 1999 ce aducea,

pe lângă multe îmbunătăţiri în redactare, şi o viteză crescută de transmisie a datelor de până la

11Mbps. Adoptarea pe scară largă a reţelelor 802.11 a avut loc numai după ce 802.11b a fost

ratificat ca standard, iar produsele diverşilor producători au devenit interoperabile.

Cam în aceeaşi perioadă (1999) a apărut şi 802.11a, o versiune pentru banda de

5GHz a aceluiaşi protocol. Acesta a fost urmat de 802.11g, în iulie 2003, ce aducea perfor-

manţe sporite, atât în ceea ce priveşte viteza de transmisie (ce urca la 54Mbps), cât şi distanţa

de acoperire în jurul antenei.

Standardul aflat în prezent în elaborare de către IEEE este 802.11n – acesta aduce

şi el îmbunătăţiri, cum ar fi o viteză teoretică de transmisie de 270Mbps.

Ca în cazul oricărei tehnici de transmisie sau comunicaţie care se dezvoltă rapid şi

ajunge să fie universal folosită, apare la un moment dat necesitatea de a implementa diverse

tehnici de protecţie a informaţiilor transmise prin reţelele de acest tip. În cazul 802.11,

securitatea se referă atât la topologia şi componenţa reţelei (i.e. asigurarea accesului nodurilor

autorizate şi interzicerea accesului celorlalte în reţea), cât şi la traficul din reţea (i.e. găsirea şi

folosirea unei metode de securizare a datelor, de criptare, astfel încât un nod care nu este parte

din reţea şi care, deci, nu a fost autentificat să nu poată descifra „conversaţiile” dintre două

sau mai multe terţe noduri aflate în reţea). Un ultim aspect al securităţii îl constituie

autentificarea fiecărui nod, astfel încât orice comunicaţie originară de un nod să poată fi ve-

rificată criptografic sigur ca provenind, într-adevăr, de la nodul în cauză.

39

Figura 3.2.2 Posibilităţi de conectare folosind conexiuni wireless

Primele tehnici de securitate ce au fost folosite în astfel de reţele au fost cele din

clasa „security by obscurity”, adică se încerca atingerea siguranţei prin menţinerea secretă a

specificaţiilor tehnice şi/sau prin devierea de la standard – nu de puţine ori în măsură consi-

derabilă. Aceste tehnici însă, au adus în mare parte neajunsuri implementatorilor, deoarece

făceau echipamentele diferiţilor producători vag interoperabile. Alte probleme apăreau din

însăşi natura proprietară a specificaţiilor folosite de aceste echipamente.

Filtrarea MAC

O formă primară de securitate este filtrarea după adresa MAC (Media Access

Control address), cunoscută sub denumiri diverse precum Ethernet hardware address (adresă

hardware Ethernet), adresă hardware, adresa adaptorului de reţea (adaptor - sinonim pentru

placa de reţea), BIA - built-in address sau adresa fizică, şi este definită ca fiind un

identificator unic asignat plăcilor de reţea de către toţi producătorii.

Adresa MAC constă într-o secvenţă numerică formată din 6 grupuri de câte 2 cifre

hexadecimale (în baza 16) de tipul 00-0B-E4-A6-78-FB. Primele 3 grupuri de câte două

caractere (în acest caz 00-0B-E4) identifică întotdeauna producătorul plăcii de reţea (RealTek,

Cisco, Intel, VIA, etc.), iar următorii 6 digiţi identifică dispozitivul în sine.

40

Dacă într-o primă fază această adresă era fixată, noile adrese se pot modifica,

astfel această formă de securizare îşi pierde din valabilitate. Noile dispozitive pot să-şi

modifice aceasta secvenţă numerică doar prin intermediul driverului folosit. Este de reţinut că

această adresă MAC este în continuare unică, doar că driverul folosit poate face această

convenţie, fără a exista posibilitatea de a modifica această adresă şi la nivel fizic, real.

Astfel acum există riscul de ca prin aflarea unui MAC valid din cadrul unei reţele,

folosind un program de tip snnifer, şi schimbându-şi MAC-ul în cel nou (clonând la nivel

software prin intermediul driverului folosit placa cu MAC-ul aflat), atacatorul va putea avea

acces legitim, fiind autentificat în cadrul reţelei. Dar totuşi mulţi administratori folosesc în

continuare aceasta formă de securizare, datorită formei foarte simple de implementare, motiv

pentru care este absolut necesar ca această formă de parolare să se completeze şi cu alte

modalităţi de securizare enunţate în continuare.

Tehnicile de generaţia întâi (WEP)

Prima tehnică de securitate pentru reţele 802.11 ce a fost cuprinsă în standard

(implementată de marea majoritate a producătorilor de echipamente) a fost WEP - Wired

Equivalent Privacy. Această tehnică a fost concepută pentru a aduce reţelele radio cel puţin la

gradul de protecţie pe care îl oferă reţelele cablate – un element important în această direcţie

este faptul că, într-o reţea 802.11 WEP, participanţii la trafic nu sunt protejaţi unul de celălalt,

sau, altfel spus, că odată intrat în reţea, un nod are acces la tot traficul ce trece prin ea. WEP

foloseşte algoritmul de criptare RC-4 pentru confidenţialitate şi algoritmul CRC-32 pentru

verificarea integrităţii datelor. WEP a avut numeroase vulnerabilităţi de design care fac

posibilă aflarea cheii folosite într-o celulă (reţea) doar prin ascultarea pasivă a traficului

vehiculat de ea. Prin metodele din prezent, o celulă 802.11 WEP ce foloseşte o cheie de 104

biţi lungime poate fi „spartă” în aproximativ 3 secunde de un procesor la 1,7GHz.

Tehnicile de generaţia a doua (WPA, WPA2)

Având în vedere eşecul înregistrat cu tehnica WEP, IEEE a elaborat standardul

numit 802.11i, a cărui parte ce tratează securitatea accesului la reţea este cunoscută în practică

şi ca WPA (Wi-Fi Protected Access). WPA poate folosi certificate, chei publice şi private,

mesaje cu cod de autentificare (MAC), precum şi metode extensibile de autentificare, cum ar

fi protocoalele de autentificare EAP sau RADIUS. Pentru a veni în întâmpinarea utilizatorilor

casnici sau de arie restrânsă, IEEE a dezvoltat şi o variantă mai simplă a standardului şi

anume WPA-PSK (< Pre-Shared Key mode). În acest mod, în loc de un certificat şi o pereche

41

de chei (publică şi privată), se foloseşte o singură cheie sub forma unei parole care trebuie

cunoscută de toţi membrii reţelei(parolă ce poate fi de 64 sau 128 de biţi).

Totuşi nici această formă de securizare nu este invincibilă din cauza unor erori în

algoritmii de criptare care pot face ca această cheie să poată fi restransă, în urma unor date

suficiente, la o rafinare a căutărilor, ce poate face spargerea sa într-un timp relativ scurt (de

ordinul zilelor).

Odată cu apariţia unor tehnici şi metode avansate de securizare a accesului la

mediul de transmisie, s-a făcut simţită şi nevoia de a administra o astfel de structură de

autentificare dintr-o locaţie centrală, aşa numita centralizare a accesului şi managementului.

Aşa se face că tot mai multe dispozitive de tip Access Point (echipamentele ce fac legătura

dintre reţeaua cablată şi cea transportată prin unde radio, având un rol primordial în

menţinerea securităţii reţelei) pot fi configurate automat dintr-un punct central. Există chiar

seturi preconfigurate de echipamente ce sunt destinate de către producător implementării de

hotspot-uri (locuri unde se poate beneficia de acces la Internet prin 802.11 gratis sau contra

cost). Aceste seturi conţin de obicei un echipament de gestiune a reţelei, o consolă de

administrare, un terminal de taxare şi unul sau mai multe Access Point-uri. Atunci când sunt

puse în funcţiune, acestea funcţionează unitar, accesul şi activitatea oricărui nod putând fi

atent şi în detaliu supravegheată de la consola de administrare.

Imediat după perfectarea schemelor de administrare centralizată a securităţii în

reţelele 802.11, a apărut necesitatea integrării cu sistemele de securitate ce existau cu mult

înainte de implementarea reţelei 802.11 în acel loc. Această tendinţă este naturală; cu cât

interfaţa de administrare a unui sistem alcătuit din multe componente este mai uniformă, cu

atât administrarea sa tinde să fie mai eficientă şi mai predictibilă – ceea ce duce la creşterea

eficienţei întregului sistem.

42

Figura 3.3.3 Necesitatea securizării unei reţele wireless

WPA a fost prima tehnologie care a facilitat integrarea pe scară largă a

administrării reţelelor radio cu cele cablate, deoarece se baza pe principii comune descrise de

standardul 802.1X. Astfel, o companie poate refolosi întreaga infrastructură pentru auten-

tificarea şi autorizarea accesului în reţeaua sa cablată şi pentru reţeaua radio. WPA poate fi

integrat cu RADIUS, permiţând astfel administrarea şi supravegherea unei reţele de

dimensiuni mari ca şi număr de noduri participante la trafic (e.g. un campus universitar, un

hotel, spaţii publice) dintr-un singur punct, eliminând astfel necesitatea supravegherii fizice a

aparaturii de conectare (i.e. porturi de switch).

Datorită scăderii corturilor echipamentelor de reţea şi dezvoltării foarte rapide

produselor destinate creării şi configurării unei reţele wireless s-a impus introducerea de

standarde care să asigure compatibilitatea şi unitatea definirii modelelor de reţele wireless.

Standardul IEEE (Institute of Electrical and Electronic Engineers) 802.11 este un

set de standarde pentru reţele de tip WLAN(wireless local area network). Din cadrul acestui

standard cel mai uzual este IEEE 802.11b, numit şi Wi-Fi – folosind acest standard se pot

trimite date cu 1, 2, 5.5 sau 11Mbps folosind banda de 2.4-2.5 GHz. Pentru condiţii ideale,

distanţele scurte, fără surse care să atenueze sau să interfereze standardul IEEE 802.11b

operează la 11Mbps, mai mult decât poate oferi standardul “cu fir” Ethernet(10Mbps). În

condiţii mai puţin ideale, conexiuni folosind vireze de 5.5, 2 sau chiar 1Mbps sunt folosite.

43

Standardul IEEE 802.11 mai are şi componentele IEEE 802.11a – cu o rată

maximă de transfer de 54Mbps, folosind frecvenţe de 5Ghz – de aceea oferind un semnal mai

curat şi o rată de transfer mai mare, şi standardul IEEE 802.11g – care are aceeaşi rată

maximă de transfer de 54Mbps, folosind frecvenţe în banda S ISM.

Cel mai nou standard inclus este IEEE 802.11n – care încă nu a fost implementat

final – el având următoarele limitări teoretice: rată maximă de transfer de 600 Mbps,

funcţionare în benzile de frecvenţă 5GHz şi/sau 2.4 GHz şi o rază de acţiune în interior de ~

300m. Acest standard se preconizează a se lansa oficial în 2010.

În standardul IEEE 802.11 se deosebesc două moduri de operare: modul

infrastructură sau mdul ad-hoc.

Modul infrastructură este folosit pentru a conecta calculatoare folosindu-se

adaptoare wireless la o reţea legată „prin fire”. Ca exemplu: o firmă poate avea deja o reţea

Ethernet cablată. Folosindu-se de modul infrastructură un laptop sau un alt calculator care nu

are o conectare Ethernet cablată se poate conecta totuşi la reţeaua existentă folosind un nod de

reţea denumit Access Point – AP – pentru a realiza un „bridge” (pod) între reţeaua cablată şi

reţeaua wireless.

Figura 3.3.4 Modul „infrastructură” pentru o reţea wireless.

În cadrul acestui mod funcţional datele care sunt transmise de un client wireless

către un client din reţeaua cablată sunt mai întâi preluate de AP care trimite la rândul lui

datele mai departe.

Modul funcţional „Ad-hoc”

44

Acest mod de conectare este folosit pentru conectarea directă a două sau mai multe

calculatoare, fără a mai fi nevoie de un AP(fără necesitatea unui echipament distinct de

comunicare). Acest mod de comunicare totuşi este limitat la 9 clienţi, care pot să-şi trimită

datele direct între ei.

Figura 3.3.5 Reprezentarea modulului „Ad-hoc”

Pentru configurarea unei reţele wireless de tip „infrastructură” sunt necesare a se

parcurge următoarele etape (denumirile pot diferi de la un producător al echipamentului la

altul):

a) Wireless Mode: Partea de wireless poate funcţiona în mai multe

moduri şi poate diferi funcţie de producător sau versiune de firmware.

Modurile pot fi:

- AP (Access Point), este modul cel mai des utilizat, fiind specific modului

Infrastructure, în care două device-uri wireless nu sunt conectate direct, ci prin intermediul

routerului sau Access Point-ului.

- Client, în acest mod partea radio conectează wireless portul WAN din router la

un punct distant. Se foloseşte de exemplu în cazul unei conexiuni wireless cu providerul.

- Ad-Hoc, în acest mod clienţii se pot conecta direct intre ei :) , conexiunea

dintre ei nu mai trece prin router.

- Client Bridged, în acest mod partea radio conecteaza wireless partea LAN a

routerului cu un punct distant. Astfel partea LAN va fi în aceeaşi reţea cu partea LAN a

punctului distant.

45

b) Wireless Network Mode: Standardul conexiunii wireless (B, G sau

A) ales trebuie să fie suportat atat de router cât şi de device-urile wireless din reţea. În banda

de 2,4 Ghz pot fi folosite standardele B şi G, iar în banda de 5 GHz standardul A. Viteza

maximă pentru standardul B este 11 Mbps, iar pentru G şi A este 54 Mbps. Dacă în reţea aveţi

device-uri care folosesc standarde diferite puteţi seta Mixed.

c) SSID (Security Set Identifier) sau Wireless Network Name: este

numele asociat reţelei wireless. Default acest parametru este setat cu numele producătorului

sau modelul de router sau Access Point. Din motive de securitate modificaţi această valoare

cu un termen fară legătura cu producatorul, modelul sau date personale.

d) Wireless Chanel: Puteti seta unul din cele 13 canale disponibile

pentru Europa.

e) Wireless Broadcast SSID: dacă setati Enable veţi afişa numele

(SSID) în reţea. Dacă este Disable când veţi scana spectrul, reţeaua nu va fi afişată.

Odată parcurse etapele de mai sus reţeaua este creată – dar nu are setată nici o

securitate. Este foarte important să se configureze şi această parte de securitate.

Astfel pentru securizarea unei reţele avem opţiunile:

WEP (Wired Equivalent Protection) este o metodă de criptare:

- folosind 64 biti (10 caractere hexa) sau 128 biti (26 caractere hexa).

Caracterele hexa sunt: 0-9 şi A-F;

- autentificare Open sau Shared Key.

Acum aceasta criptare WEP cu 64 biti poate fi spartă în câteva minute, iar cea cu

128 biţi în câteva ore, folosind aplicaţii publice.

WPA-PSK (WPA Preshared Key sau WPA-Personal) este o metodă mult mai

sigură decât WEP. WPA2 este metoda cea mai sigură de criptare, fiind o variantă

îmbunătăţită a metodei WPA. Şi aceste criptări (WPA şi WPA2) pot fi sparte dacă parola

conţine puţine caractere sau este un cuvânt aflat în dicţionar. Pentru a face imposibilă

spargerea acestei criptări folosiţi parole lungi, generate aleator.

Filtrarea MAC, prezentată mai sus este în continuare folosită pe scară largă,

oferind acel minim minimorum necesar securizării la nivel minimal. Această formă de

securizare implică introducerea într-o listă de acces a tuturor adreselor MAC ale

dispozitivelor ce se doresc a fi interconectate. Dispozitivele care se pot conecta la aceste

echipamente (AP sau routere wireless) s-au diversificat în ultimul timp foarte mult, de la

46

clasicile calculatoare sau laptopuri, ajungând la console de jocuri, telefoane, sisteme

multimedia, imprimante sau echipamente de nişă gen televizoare, figidere sau rame foto.

Pentru definirea unei reţele wireless bazată pe modelul ad-hoc nu sunt necesare

echipamente distincte (router sau access point). Pentru acest mod nu sunt necesare decât că

dispositivele ce se doresc a se conecta să conţină un adaptor wireless funcţional. Toate

dispozitivele de acest gen au opţiunea de „ad-hoc”, opţiune care trebuie selectată pe toate

dispozitivele ce se doresc a se conecta.

Un exemplu privind o astfel de reţea este prezentat în figura 4.3.6.

Diferenţa între aceste dispzitive vine de la faptul că există un număr limitat de

conexiuni posibile (9 la număr) care pot fi integrate în acelaşi timp în reţea. Avantajele unor

astfel de conexiuni se bazează în special pe faptul că se pot realiza conexiuni de viteză mare,

cauza fiind de obicei distanţa mică între echipamente, fapt ce conduce la pierderi mici de

pachete transmise.

Figura 3.3.6 Exemplu privind o reţea bazată pe modelul „Ad-hoc”.

47

4. Vulnerabilitatea reţelelor

 

O reţea de calculatoare este o structura deschisa la care se pot conecta noi tipuri de

echipamente. Acest lucru conduce la o lărgire necontrolată a cercului utilizatorilor cu acces

nemijlocit la resursele reţelei.

Vulnerabilitatea reţelelor se manifestă pe două planuri:

posibilitatea modificării sau distrugerii informaţiei, adică atacul la integritatea

ei fizica;

posibilitatea folosirii neautorizate a informaţiilor, adică scurgerea lor din cercul

de utilizatori stabilit.

Trebuie avute in vedere, cu prioritate, doua aspecte legate de securitatea

informatică:

integritatea resurselor unei reţele, adică disponibilitatea lor indiferent de

defectele de funcţionare, hard sau soft, de încercările ilegale de sustragere a informaţiilor

precum si de încercările de modificare a informaţiilor;

caracterul privat, adică dreptul individual de a controla sau influenţa ce

informaţie referitoare la o persoană, poate fi memorata in fişiere sau baze de date şi cine are

acces la aceste date.

O reţea sigură este aceea în ale cărei componente (resurse şi operaţii) se poate

avea încredere, adică furnizează servicii de calitate şi corecte. Deoarece o reţea este alcătuită

din componente diferite ea reprezintă o zona convenabilă pentru diferite atacuri sau operaţii

ilegale, lucru care conduce la concluzia că protecţia a devenit unul din aspectele operaţionale

vitale ale unei reţele.

Securitatea şi în special caracterul privat trebuie să constituie obiectul unei analize

atente în cazul reţelelor. Reţelele sunt ansambluri complexe de calculatoare. Este foarte dificil

să se obţină o schemă completă a tuturor entităţilor si operaţiilor existente la un moment dat,

astfel încât reţelele sunt vulnerabile la diferite tipuri de atacuri sau abuzuri. Complexitatea

este generată de dispersarea geografică, uneori internaţională a componentelor (nodurilor)

reţelei, implicarea mai multor organizaţii in administrarea unei singure reţele, existenta unor

48

tipuri diferite de calculatoare şi sisteme de operare, existenţa unui număr mare de entităţi. În

viitorul imediat, reţelele de calculatoare vor deveni o parte esenţială din viaţa sociala şi

individuală. De funcţionarea lor corectă depinde activitatea guvernamentală, comercială,

industrială şi chiar personală. Pe măsură ce calculatoarele personale pot fi conectate de acasă

în reţele, o serie de activităţi pot fi făcute de persoane particulare. Trebuie avute în vedere

tipurile de date pe care persoanele le pot citi, care sunt celelalte persoane cu care pot

comunica, la ce programe au acces. Tot mai multe informaţii memorate in fişiere devin

posibil de corelat prin intermediul reţelelor. Aceasta asociere de fişiere privind persoanele

poate avea consecinţe nefaste asupra caracterului privat individual. Informaţia este vulnerabilă

la atac, în orice punct al unei reţele, de la introducerea ei până la destinaţia finală. În

particular, informaţia este mai susceptibilă la atac atunci când trece prin liniile de comunicaţii.

Măsurile puternice de control ale accesului, bazate pe parole, scheme de protecţie în sisteme

de operare, fac mai atractive asupra liniilor reţelei decât asupra calculatoarelor gazda.

 4.1 Categorii de atacuri asupra reţelelor

 Ameninţările la adresa securităţii unei reţele de calculatoare pot avea următoarele

origini: dezastre sau calamităţi naturale, defectări ale echipamentelor, greşeli umane de

operare sau manipulare, fraude. Câteva studii de securitate a calculatoarelor estimează că

jumătate din costurile implicate de incidente sunt datorate acţiunilor voit distructive, un sfert

dezastrelor accidentale şi un sfert greşelilor umane. În ameninţările datorate acţiunilor voite,

se disting două categorii principale de atacuri: pasive si active.

Atacuri pasive – sunt acelea în cadrul cărora intrusul observa informaţia ca trece prin

“canal” fără să interfereze cu fluxul sau conţinutul mesajelor. Ca urmare se face doar analiza

traficului, prin citirea identităţii părţilor care comunică şi “învăţând” lungimea şi frecvenţa

mesajelor vehiculate pe un anumit canal logic, chiar dacă conţinutul este neinteligibil.

Atacurile pasive au următoarele caracteristici comune:

nu cauzează pagube (nu se şterg sau se modifica date);

încalcă regulile de confidenţialitate;

obiectivul este de a “asculta” datele schimbate prin reţea;

pot fi realizate printr-o varietate de metode, cum ar fi supravegherea legăturilor

telefonice sau radio, exploatarea radiaţiilor electromagnetice emise, rutarea datelor

prin noduri adiţionale mai puţin protejate.

49

Atacuri active - sunt acelea în care intrusul se angajează fie în furtul mesajelor, fie în

modificarea, reluarea sau inserarea de mesaje false. Aceasta înseamnă că el poate şterge,

întârzia sau modifica mesaje, poate sa facă inserarea unor mesaje false sau vechi, poate

schimba ordinea mesajelor, fie pe o anumită direcţie, fie pe ambele direcţii ale unui canal

logic. Aceste atacuri sunt serioase deoarece modifică starea sistemelor de calcul, a datelor sau

a sistemelor de comunicaţii. Există următoarele tipuri de ameninţări active:

mascarada – este un tip de atac in care o entitate pretinde a fi o alta entitate. De

exemplu, un utilizator încearcă să se substituie altuia sau un serviciu pretinde a fi un alt

serviciu, în intenţia de a lua date secrete (numărul cărţii de credit, parola sau cheia

algoritmului de criptare). O “mascaradă” este însoţită, de regulă de o altă ameninţare activa,

cum ar fi înlocuirea sau modificarea mesajelor;

reluarea – se produce atunci când un mesaj sau o parte a acestuia este reluata

(repetată), în intenţia de a produce un efect neautorizat. De exemplu este posibilă reutilizarea

informaţiei de autentificare a unui mesaj anterior. În conturile bancare, reluarea unităţilor de

date implică dublări si/sau alte modificări nereale ale valorii conturilor;

modificarea mesajelor – face ca datele mesajului sa fie alterate prin modificare,

inserare sau ştergere. Poate fi folosită pentru a se schimba beneficiarul unui credit. O altă

utilizare poate fi modificarea câmpului destinatar/expeditor al poştei electronice;

refuzul serviciului – se produce când o entitate nu izbuteşte să îndeplinească

propria funcţie sau când face acţiuni care împiedică o altă entitate de la îndeplinirea propriei

funcţii;

repudierea serviciului – se produce când o entitate refuză să recunoască un

serviciu executat. Este evident că în aplicaţiile de transfer electronic de fonduri este important

să se evite repudierea serviciului atât de către emiţător, cât şi de către destinatar.

În cazul atacurilor active se înscriu si unele programe create cu scop distructiv si

care afectează, uneori esenţial, securitatea calculatoarelor. Exista o terminologie care poate fi

folosita pentru a prezenta diferitele posibilităţi de atac asupra unui sistem. Acest vocabular

este bine popularizat de “poveştile” despre “hackeri”. Atacurile presupun, in general, fie

citirea informaţiilor neautorizate, fie distrugerea parţială sau totala a datelor sau chiar a

calculatoarelor. Ce este mai grav este posibilitatea potenţială de infestare, prin reţea sau chiar

copieri de dischete, a unui mare număr de maşini. Dintre aceste programe distructive amintim

următoarele:

50

viruşii – reprezintă programe inserate în aplicaţii care se multiplică singure în

alte programe din spaţiul rezident de memorie sau de pe discuri. Apoi fie saturează complet

spaţiul de memorie/disc şi blochează sistemul, fie după un număr fixat de multiplicări, devin

activi si intră într-o fază distructivă;

bomba software - este o procedura sau parte de cod inclusa intr-o aplicaţie

"normala", care este activata de un eveniment predefinit. Autorul bombei anunţă evenimentul,

lăsând-o să "explodeze", adică să facă acţiunile distructive programate;

viermii - au efecte similare cu cele ale bombelor şi viruşilor. Principala

diferenţă este aceea ca nu rezida la o locaţie fixă sau nu se duplică singuri. Se muta în

permanentă, ceea ce îi face dificil de detectat. Cel mai renumit exemplu este Viermele

internetului-ului, care a scos din funcţiune o parte din internet în noiembrie 1988;

trapele - reprezintă accese speciale la sistem, care sunt rezervate în mod normal

pentru proceduri de încărcare de la distanţă, întreţinere sau pentru dezvoltatorii unor aplicaţii.

Ele permit însă accesul la sistem, eludând procedurile de identificare uzuale;

Calul Troian - este o aplicaţie care are o funcţie de utilizare foarte cunoscută şi

care, într-un mod ascuns, îndeplineşte şi o altă funcţie. Nu creează copii. De exemplu, un

hacker poate înlocui codul unui program normal de control "login" prin alt cod, care face

acelaşi lucru, dar, adiţional, copiază într-un fişier numele şi parola pe care utilizatorul le

tastează în procesul de autentificare. Ulterior, folosind acest fişier, hacker-ul va penetra foarte

uşor sistemul.

4.2 Hackerii

Hackerii sunt pasionaţi ai informaticii, care, de obicei au ca scop „spargerea”

anumitor coduri, baze de date, pagini web etc. Ei sunt consideraţi infractori, in majoritatea

statelor lumii. Hackerii adevăraţi nu „distrug”, de obicei, pagini inofensive, cum ar fi paginile

personale. Ţintele obişnuite ale atacurilor hackerilor sunt sistemele importante, care au

protecţii avansate si conţin informaţii strict secrete, cum ar fi bazele de date ale Pentagonului

sau cele de la NASA. Odată obţinute, aceste fişiere (informaţii) sunt publicate pe tot Internet-

ul, pentru a fi vizionate sau folosite de cat mai multe persoane. Orice hacker adevărat trebuie

sa respecte un „Cod de legi al hackerilor”, care este bine stabilit, cunoscut si respectat.

Hackeri amatori: Exista „hackeri” care atacă ţinte aleatoare, oriunde si oricând au

ocazia. De exemplu, atacurile tot mai frecvente asupra Yahoo si Hotmail au blocat motoarele

de căutare si conturile de mail respective pentru câteva zile, aducând prejudicii de milioane de

dolari. Aceste atacuri (care reprezintă o încălcare destul de grava a „Codul de legi al

51

hackerilor”) au de obicei in spate persoane care „au fost curioşi numai sa vadă ce se întâmpla”

sau „au dorit sa se distreze”. Aceşti atacatori virtuali nu sunt hackeri adevăraţi, pentru ca nu-si

scriu singuri programele cu care ataca, procurându-le de pe Internet sau din alte surse. Aceşti

hackeri amatori sunt singurii care ajung in fata justiţiei. Motivul este simplu. Acei hackeri

adevăraţi care îşi pot scrie singuri programele cu care ataca, sunt, de obicei destul de

inteligenţi pentru a face anumite sisteme care sa inducă in eroare pe toţi aceea care ar încerca

sa determine sursa atacului.

Crackeri: Crackerii reprezintă un stil anumit de hacker, care sunt specializaţi in

„spargerea” programelor shareware, sau care necesita un anumit cod serial. Singurii care sunt

prejudiciaţi de aceasta categorie de hackeri sunt cei care scriu si proiectează programele

„sparte”. Sistemele de protecţie ale aplicaţiilor respective pot fi „înfrânte” prin doua metode:

Introducerea codului, care poate fi găsit fie pe internet, fie cu ajutorul unui program special. A

doua metoda este folosita pentru sistemele de protecţie mai avansate, care necesita chei

hardware (care se instalează pe porturile paralele ale computerului si trimit un semnal codat

de cate ori le este cerut de către programul software), sunt patch-urile. Ele sunt programele

care sunt făcute special pentru anumite aplicaţii software, care odată lansate modifica codul

executabil, inhibând instrucţiunile care cer cheia hardware. Patch-urile si bibliotecile de

coduri seriale se găsesc cel mai des pe Internet. Ele sunt făcute de anumite persoane (care sunt

câteodată foşti angajaţi ai firmelor care au scris software-ul respectiv) care vor doar sa aducă

pagube firmei proiectante. Deşi pare ciudat, cracking-ul este considerata „piraterie

computerizata”, reprezentând o infracţiune serioasă. Totuşi, foarte rar sunt depistaţi cei care

plasează patch-uri si coduri seriale pe Internet.

Hackerii adevăraţi îşi scriu singuri software-ul ce le e necesar. Multe dintre aceste

programe, după ce sunt testate, sunt publicate pe Internet. Bineînţeles, programele folosite

pentru „spargerea” serverelor de la Pentagon sau pentru decodarea fişierelor codate pe 64 biţi

nu se vor găsi aşa de uşor pe internet, ele fiind ţinute secrete de realizatorii lor.

 4.3 Mass E - Mail-eri

Mass E - Mail-eri sau spameri sunt acei hackeri care transmit cantităţi enorme de

e-mail (sau alt fel de informaţii), conţinând oferte nesolicitate, sau informaţii aleatoare,

transmise in scopul de a bloca anumite servere. Majoritatea site-urilor importante cum ar fi

Yahoo, Amazon.com sau Hotmail au anumite sisteme de filtrare care ar trebui sa protejeze

serverele respective de atacurile cu cantităţi enorme de informaţii. Aceste capcane sunt însă

uşor de evitat. In ultimul timp serverele precizate mai sus precum si multe altele au fost

52

supuse la puternice „atacuri cu informaţii”, la care nu puteau face fata. S-au trimis mesaje la o

capacitate de aproape un MB/secunda, deşi serverele respective suportau un trafic obişnuit de

pana la 1 - 1,5 GB săptămânal. Spamerii, prin atacurile lor prejudiciază cu sute de milioane de

dolari serverelor ţintă. Tot odată sunt afectaţi si utilizatorii serverelor respective, traficul fiind

complet blocat, trimiterea sau primirea mesajele sau utilizarea altor servicii asemănătoare

fiind imposibila.

Cum se pot trimite cantităţi atât de mari de informaţii, la o viteza uimitoare, fără ca

hackerii respectivi sa fie localizaţi fizic. Este relativ simplu pentru ei: transmit mesajele de pe

aproximativ 50 de adrese de mail, după care deviază informaţia transmisa prin mai multe

puncte din lume (diferite servere). Astfel, este foarte de greu sa fie detectaţi, echipele de

specialişti de la FBI lucrând săptămâni (chiar luni) întregi pentru a prinde infractorul virtual,

de multe ori neajungând la rezultate concrete. Singura problema (a hackerilor) care apare in

cazul acestor devieri succesive ale informaţiei este aceea ca unul din serverele prin care

„trece” informaţia in drumul ei către „ţinta” finala se poate bloca. Informaţia nu va ajunge in

întregime la destinaţie, puterea atacului scăzând substanţial. Astfel de cazuri se pot considera

atacurile din ultimul timp, serverele afectate nefiind cele vizate de hackeri. 

4.4 Protecţii împotriva hackerilor

Acestea probleme sunt importante pentru foarte mulţi utilizatori de computere,

care utilizează in mod regulat Internet-ul. Exista protecţii împotriva atacurilor hackerilor.

Singura problema este aceea ca regulile si protecţiile sunt făcute pentru a fi încălcate. Deci,

oricât de complexe si de sigure ar părea sistemele dumneavoastră de securitate, ele pot fi

ocolite si „sparte”. Exista totuşi anumite metode care, deocamdată, ar putea îngreuna puţin

viaţa hackerilor, mai ales a spammeri-lor (acesta fiind cel mai folosit in ultimul timp). Aceste

ar trebui in primul rând aplicate de providerii de Internet (ISP): Vor trebui eliminate toate

fişierele necunoscute de pe servere (care ar uşura atacurile hackerilor), astfel încât se va tine o

stricta evidenta a lor. Eliminarea pachetelor care au alt header decat propria adresa de IP

(pachete măsluite). Ele pot fi folosite de unii utilizatori sub pretextul necesitării anonimatului.

Exista însă alte modalităţii de aţi păstra anonimatul, folosind sisteme de criptare si a unor

servere specializate. Interzicerea comportamentelor specifice scanării porturilor. Astfel se pot

dezactiva programele care scanează zeci de mii de porturi din întreaga lume, pentru a face o

lista cu cele vulnerabile. Scanarea atenta a serverelor de „sniffere”, programele care reţin

informaţiile importante care intra si ies dintr-un server (username-uri, parole, numere de cărţi

de credit etc). Pe lângă metodele de protecţie prezentate mai sus exista si multe, multe altele,

53

mai mult sau mai puţin vulnerabile. Până la aducerea securităţii la un nivel acceptabil mai este

mult de lucru.

54