Planul lucrării

Capitolul I - INTRODUCERE

1.1.Importanţa şi reflectarea temei în literatura de specialitate..............................4

1.2.Motivarea alegerii temei..................................................................................6

1.3.Scopul, ipotezele şi sarcinile lucrării...............................................................6

1.3.1. Scopul lucrării...................................................................................6

1.3.2. Ipotezele lucrării...............................................................................6

1.3.3. Sarcinile lucrării................................................................................7

Capitolul II - Fundamentarea teoretică

2.1. Particularităţilor bio-psiho-motrice ale înotătorilor de 10-12 ani....................8

2.1.1. Particularităţile somato-morfologice..................................................8

2.1.2. Particularităţile psihologice.............................................................14

2.1.3. Particularităţile motrice...................................................................16

2.2. Aspecte teoretico-metodice ale dezvoltării forţei..........................................18

2.2.1. Definiţia forţei.................................................................................18

2.2.2. Factorii care influenţează forţa musculară.......................................19

2.2.3. Formele de manifestare şi factorii specifici

care condiţionează forţa..................................................................21

2.2.4. Metodica dezvoltării forţei în antrenamentul sportiv.......................25

2.2.5. Antrenamentul forţei.......................................................................35

2.3. Efortul şi capacitatea de efort la înotători......................................................36

2.3.1. Efortul în antrenament.....................................................................36

2.3.2. Capacitatea de efort..........................................................................39

2.3.3. Evaluarea capacităţii de efort..........................................................40

2.3.4. Valoarea şi limitele volumului antrenamentului

pentru creşterea capacităţii de efort..................................................41

2.3.5. Valoarea şi limitele intensităţii efortului din antrenament

pentru creşterea efort.......................................................................43

2.3.6. Zonele de efort.................................................................................43

Capitolul III - Organizarea şi desfăşurarea studiului

3.1. Locul desfăşurării studiului, subiecţii............................................................50

3.2. Etape desfăşurării studiului...........................................................................50

3.3. Metode de cercetare……………………………………………….............50

3.4. Probe de control aplicare…………………………………………………...51

3.5. Sistematizarea procedeelor metodice de antrenament

metabolic şi mijloacelor de acţionare........................................................52

3.5.1. Conţinutul pregătirii înotătorilor de 10-12 ani.................................53

Capitolul IV - Rezultatele studiului şi interpretarea lor

4.1. Rezultatele studiului.....................................................................................55

4.1.1. Rezultatele prelucrării statistico-matematice...................................55

4.1.2. Reprezentarea grafică a rezultatelor studiului..................................58

4.2. Interpretarea rezultatelor studiului...............................................................66

4.2.1. Interpretarea rezultatelor dezvoltării somatice.................................66

4.2.2. Interpretarea rezultatelor pregătirii fizice.........................................66

4.2.3. Interpretarea rezultatelor pregătirii tehnice......................................68

4.2.4. Interpretarea rezultatelor capacităţii de performanţă.......................69

Concluzii…………………………………………………………….70

Bibliografie

.............................................................................................................

71

Anexe

Capitolul I

INTRODUCERE

1.1. Importanţa şi reflectarea temei în literatura

de specialitate

înotul se numără printre ramurile sportive, în care vârsta la care se obţin

valoroase este mult coborâtă. Se pune problema că, învăţarea înotului

şi pregătirea sistematice şi ştiinţifice să înceapă la o vârstă cât mai fragedă.

Din vremea lui Connsilman (1968) citat de Marinescu, Gh., 1998,

aprecierea efortului de înot s-a realizat în funcţie de distanţa şi timpii

realizaţi, pentru stabilirea şi aprecierea efortului în funcţie de principiile de

bază ca: specificitatea efortului, progresivitatea şi supraîncărcare, care

aduc şi modificări importante în metodica pregătirii antrenamentului.

Astfel a fost posibil să se ajungă la o raţionalizare a efortului pe zone

şi ceea ce este foarte important, la o distribuire metodică a cantităţii de

înot pe aceste zone. Necesitatea pregătirii în zone de efort în toleranţa la

lactat, în prag anaerob sau putere maximă aerobă (VO2 max), cu tot ce

implică ea, au avut drept urmare, antagonismele apărute între specialiştii

domeniului, atât la nivelul seniorilor cât şi la nivelul copiilor.

Specialiştii români în domeniu au încercat să demonstreze, că principiul

eforturilor mari de volum, cu intensitate mare, este posibil a fi aplicat şi la

copii, fiind chiar o cerinţă a pregătirii. Totodată ei au creat linii metodice a

pregătirii înotătorilor a Federaţiei Române de Nataţie.

Privind reflectarea problematicii în literatura de specialitate, datele

ce reflectă această problematică se referă la pregătirea înotătorilor la

diferite vârste, probleme legate de efort etc.

Datele din literatura de specialitate privind reactivitatea fizică şi

biochimică la copii sunt extrem de sărace, iar părerile cu privire la

drumul ce

trebuie urmat în dezvoltarea de la copil la marele performer nu au

întotdeauna acoperire în măsurători, fiind fundamentate pe experienţa

istorică, bun simţ şi credinţe intime.

Dacă în anul 1970 au existat critici nefondate cu privire la efortul la

care erau supuşi copiii la înot, azi concepţiile sunt cele arătate anterior.

Au fost profesori care au declarat că înotul de performanţă este unul

dintre cele mai stupide spoituri inventate de om. Unii au mers până acolo

încât şi-au pus public întrebarea dacă nu cumva antrenamentul intensiv

impietează buna funcţionare a creierului.

încă din 1963, dr. Erst jokl, fiziolog de renume mondial, membru al

Comitetului de medicină sportivă al F.I.N.A., a afirmat: Copiii se pot

antrena fără un risc cum se antrenează cei mai buni înotători ai lui Chatlile

Forbes - şase sau şapte mile pe zi.

Mai mulţi specialişti din domeniu au studiat această problematică din

mai multe puncte de vedere:

- fiziologic s-a constat că cei care se antrenează mai mult este capabil

de

performanţe net superioare;

- psihologic s-a constat un nivel de inteligenţă superior colegilor de

clasă.

Toate aceste argumente în favoarea cerinţelor şi principiilor pregătirii

sportive, efortul intens, face ca la înot, săriturile de la trambulina, patinaj

artistic, gimnastica artistică, copiii şi juniorii să poată ajunge la

performanţele de valoare mondială, pe când la celelalte spoituri juniorii

se găsesc abia în faza antrenamentului de perspectivă.

Cu toate aceste argumente în favoarea eforturilor intense şi maxime

aplicate şi la copii, literatura de specialitate îşi pune întrebarea dacă

antrenamentul trebuie să fie specific actualelor probe de concurs scurte

(la copii), sau probelor mai lungi în perspectivă.

1.2. Motivarea alegerii temei

înotul reprezintă unul dintre cele mai vechi forme de practicare a

exerciţiului fizic, practica agreată şi cultivată de om. înotul, prin numărul mare

de medalii acordate la Jocurile Olimpice este a două ramură sportivă, după

atletism, ca importanţă olimpică. De aceea este recomandabil să i acorde

importanţă cuvenită, atât sub aspectul pregătirii viitorilor performeri, cât şi sub

aspectul competiţional al afirmării internaţionale.

Analizând aceste concepte, am considerat important că pentru pregătirea

înotătorilor la vârsta 10-12 ani, dezvoltarea forţei se poate realiza şi prin

asigurarea eforturilor mari de volum şi intensitate mare. Din acest motiv, în

urma documentării din literatura de specialitate şi discuţiilor cu specialiştii

domeniului, în special cu profesorii de la catedra de Nataţie A.N.E.F.S., m-am

hotărât să abordez această temă: studiu privind dezvoltarea calităţii motrice -

forţa la înotătorii de vârsta 10-12 ani.

1.3. Scopul, ipotezele şi sarcinile lucrării

1.3.1. Scopul lucrării

Scopul principal al lucrării este de a încerca să demonstrez că

eforturilor cu volume mari şi intensitate mare sunt benefice pentru

dezvoltarea forţei musculare la înotătorii de vârsta 10-12 ani.

1.3.2. Ipotezele lucrării

Pentru dezvoltarea forţei la un nivel corespunzător consider necesar:

• stabilirea volumelor de lucru la copiii înotători şi a distanţelor de

înot în metodologia pregătirii, va influenţa dezvoltarea forţei şi

creşterea capacităţii de performanţă;

• asigurarea unei relaţii optime între procedeele tehnice şi volum-

intensitate, va conduce creşterea capacităţii de efort.

1.3.3. Sarcinile lucrării

• stabilirea nivelului de dezvoltare somatică, pregătire fizică şi

tehnică a înotătorilor;

• stabilirea programului de pregătirea a înotătorilor pe diferite probe;

• verificarea eficienţei aplicării programelor de pregătire privind

capacitatea de performanţă.

Capitolul II

FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A TEMEI

2.1. Particularităţile b io- psih o- motrice ale înotătorilor de

(10-12 ani)

2.1.1. Particularităţile somato-morfologice

Această vârstă este denumită şi vârsta şcolară mijlocie cuprinde copiii

de 10 ani şi până la apariţia pubertăţii.

în timp ce în perioada antepubertară creşterea şi dezvoltarea

organismului fetelor şi băieţilor se desfăşoară în paralel, cu acelaşi ritm, în

perioada pubertară suntem martorii unei creşteri diferenţiate între fete

(care cresc mai repede) şi băieţi.

La sfârşitul transformărilor pubertare, cele două sexe devin complet

diferenţiate, fiecare cu particularităţile morfo-funcţionale specifice, care se

păstrează tot restul vieţii, în cadrul ritmului neunifîorm de creştere şi

dezvoltare, perioada pubertară se înscrie ca o fază caracterizată printr-un

accelerat ritm, atât în privinţa organelor, aparatelor şi sistemelor din sfera

somatică, cât şi a celor din sfera vegetativă. Din acest punct de vedere toate

organele şi aparatele pot fi împărţite în trei categorii (Demeter, A., 1974):

1. Organe şi aparate cu o creştere rapidă în perioada pubertară

(aparatele locomotor şi respirator, vasele etc).

2. Organe şi aparate cu dezvoltare explozivă în perioada pubertară

(organe genitale).

3. Organe care cresc până la pubertate şi apoi involuează (organe

limfoide, timusul).

Dezvoltarea neuniformă, dar continuă şi armonioasă până la pubertate, devine

deodată haotică şi nearmonioasă. Anumite segmente ale corpului vor

continua creşterea, uneori chiar cu un ritm accelerat, în timp ce altele vor

cunoaşte o stagnare, căutând parcă să echilibreze dezvoltarea explozivă a

organelor sexuale.

în sfera vieţii somatice, perioada pubertară reprezintă o fază de

accelerare a creşterii taliei şi o uşoară încetinire a celei ponderale, mai ales

la băieţi. Această vârstă reprezintă o etapă de proliferare activă în

evoluţia procesului de osificare, fiind marcată de apariţia apofizelor, a

oaselor sesamoide, precum şi de definitivarea cavităţii medulare. Centrii de

osificare secundari se sudează cu cei principali. Toracele se dezvoltă lent în

prima parte a etapei pubertare (vârsta toracelui îngust), caracterizată de o

dezvoltare accentuată spre sfârşitul ei. Ligamentele şi articulaţiile sunt

încă slab dezvoltate, rezistenţa lor la tracţiuni şi întinderi fiind mică.

Talia şi greutatea pubertarilor suferă modificări importante în această

etapă. Menţionăm de la început că este dificilă o interpretare unitară a

datelor statistice, de multe ori contradictorii, dată fiind marea variabilitate a

speciei umane.

Practicarea sistematică a educaţiei fizice şi sportului de către tineretul

şcolar determină o evidentă îmbunătăţire a parametrilor somatici şi

fiziologici. S-a confirmat alternanţa sezonieră în creşterea taliei şi greutăţii:

perioada aprilie-iulie se caracterizează prin creşterea maximă a taliei,

iar în restul anului cresc greutatea şi ceilalţi parametri somatometrici.

Explicarea ştiinţifică a determinismului fenomenului de acceleraţie, cu

toată abundenţa literaturii de specialitate, încă încearcă să explice factorii

determinanţi.

Unii autori, care se ocupă de această problemă, consideră că rolul

hotărâtor în declanşarea secular-trend-ului o are alimentaţia mult

îmbunătăţită din zilele noastre (Demeter, A, 1974). Alţii pornesc de la

constatarea că acceleraţia procesului de creştere se prezintă cel mai

pregnant în oraşele mari.

O altă categorie de autori recurg pentru explicarea fenomenului de

acceleraţie la factorii genetici.

Influenţele favorabile ale educaţiei fizice şi sportului asupra creşterii

normale şi dezvoltării armonioase, precum şi asupra prevenirii tulburărilor

şi deficienţelor de creştere şi dezvoltare pot constitui unul dintre cele mai

mari succese ale acestei activităţi atunci când vor fi aplicate corect (Ionescu,

A. N., 1969).

în concluzie putem afirma că, printre cauzele mai importante ale

fenomenului de acceleraţie se numără factorii economici, factorii sociali şi

factorii genetici.

Sistemul nervos si analizatorii

Din punct de vedere funcţional, sistemul nervos central, la vârsta

pubertară, prezintă unele particularităţi ce se impun a fi luate în

consideraţie, atât în practicarea educaţiei fizice şi sportului, cât şi în

întreg procesul de instruire şi educaţie a tinerei generaţii. Aceste

particularităţi pot fi sistematizate astfel:

a) Marea plasticitate a sistemului nervos central se păstrează şi

în

această etapă a vieţii.

b) Predominanţa excitaţiei faţă de inhibiţia corticală este încă

evidentă

la copii de vârstă pubertară, dar şi în acest domeniu se produce

treptat o atenţie a diferenţie dintre forţa şi energia celor două

procese corticale

fundamentale, printr-o dezvoltare tot mai accentuată a proceselor de

inhibiţie,

în deosebi a inhibiţiei interne .

c) Tendinţa spre iradiere a procesului de excitaţie are la bază tot

slăbirea relativă a procesului de inhibiţie corticală la şcolari de

vârstă

pubertară, de unde rezultă caracterul neuniform şi chiar brusc al

mişcărilor, activitatea motrică a acestor elevi fiind în general exagerată şi

excesiva

Toate aceste particularităţi ale activităţii sistemului nervos central la

elevii de vârsta pubertară influenţează în mod direct asupra vitezei de

formare şi stabilizare a deprinderilor motrice, favorizează apariţia

oboselii, slăbesc într-o oarecare măsură voinţa şi perseverenţa elevilor.

Analizatorii se manifestă, în linii mari, imediat după naştere,

perfecţionarea unor aspecte morfologice şi mai ales funcţionale

continuându-se şi în etapa pubertară.

Dezvoltarea continuă a musculaturii

Musculatura scheletică se dezvoltă în perioada pubertară mai ales prin

alungirea fibrelor musculare. Grosimea lor, exprimată în suprafaţa de

secţiune transversală, este redusă. Greutatea totală a muşchilor reprezintă

doar 25-30% din greutatea corporală, faţă de peste 40% la naştere

(Andronescu, A., 1966).

în privinţa creşterii forţei musculare la elevii de vârstă pubertară,

studiile efectuate au evidenţiat două etape şi anume: în perioada

prepubertară (10-12 ani) autorul a remarcat o creştere în salturi a forţei

musculare, în special la nivelul muşchilor extensori. în cea de-a doua

etapă, care coincide cu manifestările „zgomotoase" ale pubertăţii propriu-

zise (13-15 ani), creşterea forţei se desfăşoară într-un ritm lent pentru

ambele categorii de muşchi, o viteză ceva mai mare remarcându-se la

muşchii extensori.

Spre sfârşitul perioadei pubertare, activitatea motrică scade mai ales la

fete, datorită scăderii timpului afectat acesteia şi unele modificări somatice

(restructurarea bazinului) şi vegetative (dezvoltarea glandelor mamare,

depunerea lipidelor subcutanate) îngreuiază executarea exerciţiilor care

reclamă o mare mobilitate.

Astfel, musculatura elevilor de vârstă pubertară se dezvoltă mai repede

în prima parte a perioadei pubertare, pe baza alungirii, dar mai ales datorită

îngroşârii fibrelor musculare. Forţa muşchilor extensori o depăşeşte pe cea

a flexorilor atât la băieţi câr şi la fete. Către sfârşitul perioadei pubertare

viteza

de creştere a forţei este mai mare la băieţi decât la fete. Introducerea

exercitiilor de forţă în programa şcolară şi în antrenament este o

necesitate incontestabilă.

în sfera vieţii vegetative, perioada pubertară reprezintă o etapă de

mari prefaceri organice şi funcţionale la nivelul organelor interne, însă

cele mai importante sunt localizate în sfera genitală, care domină tabloul

general al dezvoltării vegetative în timpul pubertăţii.

Se modifică dimensiunile laringelui, se produce creşterea în

volum a inimii şi, în general, a toracelui şi abdomenului, cu dezvoltarea

importantă a tuturor organelor interne, vaselor şi a glandelor cu secreţie

externă şi internă, cu excepţia organelor limfoide şi a timusului, care

cunosc o importanţă involuţie.

Maturizarea funcţională, realizată până la această etapă a vieţii,

declanşează neurosecreţia hipotalamică abundentă, cu efecte imediate

asupra producţiei hormonale a hipofizei, care, apoi prin hormonii săi

gonadotropi instalează începutul perioadei pubertare.

Dintre multiplele modificări ce au loc în perioada pubertară, Pitiş,

M. şi Grigorescu, A., (1966) desprind următoarele trei procese principale:

a) procesele de maturizare sexuală în complexitatea lor

neuroendocrină

şi organică;

b) procesele de creştere şi de modelare a întregului organism;

c) procesele de maturizare psihică şi intelectuală.

Mecanismul neuroendocrin

Transformările neuroendocrine din perioada pubertară interesează

în primul rând sistemul nervos central şi în special scoarţa cerebrală, a

cărei activitate tumultuoasă reprezintă, de fapt, semnalul instalării

perioadei pubertare.

Aparatului cardiovascular

Dezvoltarea aparatului cardiovascular este lentă, dar continuă, pe toată

perioada pubertară, cu unele deosebiri între cele două sexe. Ritmurile de

dezvoltare morfologică şi funcţională nu sunt totdeauna paralele, creşterea în

volum a inimii şi a vaselor sanguine fiind urmată, mai târziu, de îmbunătăţirea

stării funcţionale a acestora.

Dezvoltarea morfologică a aparatului cardiovascular la elevii de

vârstă pubertară este în curs de desfăşurare atât la nivelul miocardului, cât şi

la cel al vaselor periferice. Funcţional, însă, întreg aparatul cardiovascular

prezintă o labilitate pronunţată, adaptarea lui la cerinţele impuse de efortul

intens şi de lungă durată fiind deficitară.

Aparatului respirator

In timp ce la elevii de vârstă antepubertară dezvoltarea morfologică şi

mai ales capacitatea funcţională redusă a întregului aparat respirator constituie

un important factor limitat al efortului fizic aerob, în perioada pubertară se

realizează o dezvoltare morfologică însemnată a tuturor verigilor aparatului

respirator şi se dobândesc noi capacităţi funcţionale, capabile să asigure o mai

bună aprovizionare cu oxigen a organismului atât în repaus, cât şi în eforturi

relativ intense.

îmbunătăţirea substanţială a funcţiei respiratorii

In ansamblu, funcţia respiratorie cunoaşte o dezvoltare impetuoasă în

etapa pubertară. Această îmbunătăţire vizează toate cele trei verigi ale funcţiei

respiratorii unitare - respiraţia externă (ventilaţia pulmonară), transportul

gazelor şi mai ales respiraţia tisulară .

Asigurarea unei capacităţi de efort ridicate este dependentă de unii

factori dimensionali ai aparatului respirator - capacitatea vitală, capacitatea

pulmonară totală, capacitatea reziduală funcţională - precum şi de anumite

capacităţi funcţionale ale aparatului respirator, dintre care se evidenţiază

capacitatea ventilatorie (debitul respirator maxim pe minut) şi capacitatea de

difuziune a plămânilor. Toţi aceşti factori dimensionali şi capacităţile

funcţionale, fiind în plină dezvoltare şi creştere contribuie şi la îmbunătăţirea

capacităţii aerobe maxime a elevilor de vârstă pubertară.

Totodată subliniem faptul că participarea sistematică a elevilor de

vârstă pubertară la lecţiile de educaţie fizică din şcoală pot asigura o creştere

considerabilă a capacităţii de efort aerobe, fiind ştiut faptul că factorii

dimensionali şi capacităţile funcţionale ale organelor, aparatelor şi sistemelor

implicate în asigurarea capacităţii maxime aerobe pot fi mult influenţate, prin

antrenament, între 10-20 ani.

2.1.2. Particularităţile psihice

La 10 ani copilul prezintă un bun echilibru psihic, cu o stare generală

de sănătate bună. Este dezvoltat armonios. El face faţă cu succes sarcinilor

şcolare şi activităţilor extraşcolare. Intelectual se află încă sub influenţa

concretului, însuşindu-şi cunoştinţele fără a manifesta spirit critic. Afectiv şi

volitiv este preocupat de satisfacerea nevoilor personale momentane, fără a-1

interesa viaţa lui anterioară.

Din punct de vedere, intelectual preadolescenţii marchează un salt în

manifestările gândirii, care devine abstractă şi foarte critică; memoria este

acum logică şi, în general, capacitatea de asimilare creşte.

Pe plan senzorial - perceptiv cresc foarte mult capacităţile descriminative

vizuale şi auditive; se dezvoltă orientarea spaţială şi temporală, ca şi tendinţa

de a interpreta semnificaţia percepţiilor. Spiritul de observaţie se dezvoltă şi

în legătură cu unele interese şi manifestări ale curiozităţii.

Memorarea se transformă din reproductivă, în logică şi constă mai ales

din tendinţa de a se reţine esenţialul.

Nivelul memoriei motrice depinde în mare măsură de concentrarea

atenţiei. La fiecare aparat se impune o anumită durată şi intensitate a efortului şi

solicită într-un regim variat (anaerob sau aerob) diferite segmente şi grupe

musculare.

Gândirea prezintă modificări însemnate în jurul vârstei de 12 ani, când

dobândeşte posibilităţi operaţionale noi, când apare gândirea abstractă, logică,

când raţionamentele devin mai complexe, când se folosesc judecăţi ipotetice şi

disjunctive, reversibilitatea gândirii fiind deja dobândită. Curiozitatea

epistemică a puberului conduce la creşterea fineţei analizei mentale, ca şi a

spiritului critic. Capacitatea intelectuală este crescută. Limbajul său s-a

îmbogăţit iar relatările verbale sau scrise conţin termeni tehnici, ştiinţifici şi

intenţionează analiza problematică.

Afectivitatea este marcată de erotizarea conduitei şi atitudinii faţă de

sexul opus. Emotivitatea preadolescentului se manifestă viu, în expresiile

exterioare ale mimicii şi pantomimicii, prin treceri de la stări de excitaţie

mare la închiderea în sine. Este perioada descoperirii de sine, a trezirii

interesului pentru propria persoană şi a grijii pentru ţinută.

Copiii manifestă diferite stări de emotivitate, timiditate, curaj. Voinţa se

manifestă prin atitudinea copiilor faţă de gimnastică şi anume prin

îndeplinirea sarcinilor şi a solicitărilor de la antrenamente şi din timpul

concursurilor, aceasta atitudine observându-se de la primele antrenamente.

Sentimentele intelectuale şi morale sunt plină epocă de formare. Apare

idealul de viaţă, primele gânduri despre profesiunea viitoare şi primele

orientări spontane spre activităţi de interes social. Independenţa gândirii se

asociază cu sentimentul autonomiei moralei, al echităţii, al onoarei.

Capacitatea intelectuală sporită şi mai ales rafinată prin dezvoltarea

posibilităţilor de analiză critică, abstractizare, discernământ, la care se adaugă

complexul emoţional-sentimental bogat, formează premisele apariţiei unor

trăsături tot mai apropiate de adolescent şi apoi de tânăr.

Laturile pozitive ale personalităţii preadolescentului, atitudinea

profundă faţă de sine, curiozitatea pentru cunoaşterea lumii subiective, ca şi

atracţia pentru activităţi variate de însemnătate socială, sentimentele morale în

curs de dezvoltare sunt cele care se vor impune tot mai mult şi vor realiza

deplina integrare socială a individului în adolescenţă.

2.1.3. Particularităţile motrice

Tipul pregnant de activitate pentru perioada pubertară o reprezintă

instruirea şcolară în condiţiile diversificării motivaţiilor, a dezvoltării

personalităţii, mobilizării aptitudinilor şi a întregului potenţial bio-motric.

Tânărul trebuie să se adapteze unei existenţe corporale diferite pe care nu

întotdeauna o stăpâneşte uşor, dovadă fiind fluctuaţiile, inconsecvenţele în

realizarea eficientă a diverselor sarcini motrice.

Propria imagine (schema) corporală, insuficient conştientizată în

copilărie se focalizează progresiv, reprezentând atât un nucleu al conştiinţei

de sine, cât şi o instanţă-reper în reglarea acţiunilor motrice.

Etapa pubertară reprezintă un interval optim pentru învăţarea majorităţii

deprinderilor motrice specifice ramurilor de sport, precum şi pentru

dezvoltarea calităţilor: viteză, rezistenţă, coordonare.

Dozarea efortului fizic la elevii de vârsta pubertară Subliniem faptul că

educaţia fizică şcolară, efectuată după un control medical iniţial şi sub

permanenta supraveghere medicală, practicată în vederea asigurării unei

dezvoltări morfo-funcţionale armonioase a organismului în creştere

contribuie la intensificarea marilor funcţii vitale şi mai ales a metabolismului

celular, activarea respiraţiei tisulare, şi în special la înlăturarea oboselii

intelectuale produse în timpul îndelungatelor ore de curs şi de studiu.

Dezvoltarea funcţiei motrice - sarcină principală a EFŞ

Pubertatea, această etapă de mari transformări morfologice şi

funcţionale ale organismului în creştere, devine o problemă acută şi

importantă mai ales la fete, deoarece, începând de la 13-14 ani, scade

dezvoltarea funcţiei motrice, fetele eschivându-se de la orele de educaţie

fizică şi chiar renunţă definitiv la activitatea sportivă.

Dezvoltarea motricitatii elevilor de vârstă pubertară îmbracă două

aspecte de bază: ridicarea pe o treaptă superioară a calităţilor motrice şi

formarea unor deprinderi motrice noi.

Dezvoltarea calităţilor motrice

Antrenamentul de viteză, precum şi cel de viteză-forţă, au darul de a

mări relativ repede capacitatea maximă anaerobă a elevilor de vârstă

pubertară, facilitând astfel obţinerea timpurie a unor performanţe remarcabile

în ramurile de sport şi probele bazate pe o capacitate de efort anaerobă

ridicată.

Timpul de reacţie, apreciat prin determinarea perioadei latente a

reacţiei motrice, se îmbunătăţeşte treptat, începând de la 9-10 ani, pentru ca în

perioada pubertară să se apropie mult de timpul de reacţie adulţilor (Irina

Jurinova, 1968).

Efortul de rezistenţă, într-un volum şi cu o intensitate adecvate vârstei

fiziologice a elevilor aflate în plin proces biologic de transformări pubertale,

reprezintă un stimulent biologic preţios dezvoltării marilor sisteme

funcţionale.

Efortul de forţă nu trebuie să lipsească din programul pregătirii sportive

a elevilor de vârstă pubertară şi nici din lecţiile de educaţie fizică.

Capacităţile coordinative - îndemânarea, fiind strâns corelată cu viteza,

se poate dezvolta în anumite condiţii la elevii de vârsta pubertară. Marea

plasticitate a scoarţei cerebrale, tendinţa de iradiere a excitaţiei şi

predominanţa stării de excitabilitate corticală la această vârstă favorizează

realizarea mişcărilor şi exerciţiilor de îndemânare.

în concluzie, particularităţile morfo-funcţionale ale vârstei pubertare ne

îndreptăţesc să apreciem această etapă a vieţii ca una dintre cele mai

favorabile dezvoltării calităţilor motrice.

Pe prim plan rămân viteza şi îndemânarea, care se pot dezvolta fără

restricţii deosebite, distanţele parcurse cu viteză maximă fiind însă mai reduse

decât cele recomandate adulţilor.

Pentru dezvoltarea îndemânării nu se recomandă efectuarea unor

deprinderi motrice complicate, care necesită o diferenţiere fină, deoarece duce

la suprasolicitarea inhibiţiei interne şi apariţia unor nevroze. Aceasta, datorită

faptului că bagajul deprinderilor motrice este încă mic.

2.2. Aspecte teoretico-metodice ale dezvoltării forţei

2.2.1. Definiţia forţei

Majoritatea specialiştilor care s-au ocupat cu aspectele teoretice şi

metodice privind forţa organismului uman, fac referiri la contracţia musculară

pe care o implică în orice efort execuţia oricărui act motric.

Definiţiile specialiştilor (A. Demeter, V.M. Zaţiorschi, D. Harre, D.M.

Ioselini, I. Şiclovan, Gh. Mitra - Al. Mogoş, Nicu, Al., etc.) nu diferă între

ele, decât prin terminologia folosită.

Definiţie: capacitatea omului (bilogică şi psihică) de a învinge o

rezistenţă exterioară măsurată în kilograme, cu ajutorul halterelor şi

dinamometriei (Alexe, N., 1993).In esenţă, forţa organismului uman (şi nu cea care constituie o

caracteristică de ordin mecanic a oricărui corp) constă în capacitatea de a realiza eforturi de învingere, menţinere sau cedare în raport cu rezistenţă externă sau internă, prin contracţia uneia sau a mai multor grupe musculare.

2.2.2 Topografia si actiunea principalelor grupe musculare implicate in inot

Musculatura corpului este solicitata complet , in general la nivelul segmentelor superioare . Prin exercitiile de forta se dezvolta musculatura centuri scapulare si a articulatiei umarului . Se dezvolta muschii abductori , retroductori , adductori , in articulatia scapulo- humerala , muschii care deplaseaza caudal si medial scapula si muschii basculei mediale .

La nivelul segmentelor inferioare lucreaza intens lanturile musculare ale triplei flexii si ale triplei extensii . La nivelul trunchiului sunt solicitati muschii peretelui abdominal si al santurilor vertebrale . Un efort intens il depune musculatura respiratorie care asigura miscari accelerate , in conditiile unei presiuni sporite in cutia toracica si la nivel abdominal .

Prin caracterul miscarilor , “central simetric in procedeele bras si fluture si axial simetric , in procedeele craul si spate “ (E. Eyestone , 1992 ) , inotul exercita influente pozitive asupra atitudinii corporale corecte asupra sistemului osteoarticular (articulatii , ligamente , tendoane ) si favorizeaza procesele de crestere si dezvoltare celulara .

biceps muschiul brahial triceps brahial (triceps brachii)

muschii regiunii ventrale a coapsei muschiul croitor muschiul quadriceps muschii regiunii dorsale a coapsei muschiul biceps femoral muschiul semitendinos muschiul semimembranos muschii regiunii ventrale a gambei

muschiul tibial ventral (anterior) muschiul extensor propriu al halucelui muschiul extensor comun al degetelor muschii regiunii laterale a gambei muschiul fibular ventral, lung si scurt muschii regiunii dorsale a gambei muschiul triceps sural muschiul plantar subtire muschiul flexor lung comun al degetelor muschiul tibial posterior muschiul flexor lung al halucelului muschiul popliteu

Aspecte fiziologice si biochimice ale forţei

Din punct de vedere fiziologic şi biochimic, exercitarea forţei

musculare presupune: activarea unui număr cât mai mare de unităţi motorii,

frecvenţa impulsurilor nervoase aferente, gradul de sincronizare a diferitelor

unităţi motorii şi particularităţile biochimice şi structurale ale muşchilor

angrenaţi în efort. (Alexe, N., 1993).

După mai mulţi specialişti forţa este a cea calitate motrică prin care

sportivul poate învinge o rezistenţă datorită contracţiilor musculare (Demeter,

Zaţiorsky, Schmolinsky).

Organismul uman îşi manifestă forţa realizând eforturi în care este

prezent si lucrul mecanic. Efortul prestat este de învingere, de menţinere sau

de cedare în funcţie de rezistenţa ce trebuie învinsă.

Este necesar a se face distincţie între forţă şi puterea musculară. Forţa

înseamnă învingerea rezistenţei fără condiţie de timp, iar puterea se referă la

lucrul mecanic efectuat în unitate de timp.

Din punct de vedere fiziologic şi biochimic, exercitarea forţei musculare

presupune:

□ activarea unui număr cât mai mare de unităţi motorii,

□ frecvenţa impulsurilor nervoase aferente,

a gradul de sincronizare a diferitelor unităţi motorii; a particularităţile

biochimice şi structurale ale muşchilor angrenaţi în efort.

2.2.2. Factorii care influenţează forţa musculară

Ansamblul factorilor care influenţează este divers şi totodată larg, ceea

ce impune în procesul de dezvoltare o serie de măsuri metodice care să

favorizeze condiţiile create de existenţă a acestora sau să le diminueze. Dintre

factorii cu influenţă în dezvoltarea forţei îi menţionăm pe următorii:

Vârsta şi sexul. Pregătirea de forţă a copiilor este realizată cu

unele restricţii datorită particularităţilor morfo-funcţionale. a Grosimea

(secţiunea transversală) fibrei musculare. Se cunoaşte

că, pe măsură ce se hipertrofiază muşchiul, creşte şi forţa

acestuia. a Cantitatea de surse energetice pe care le deţine muşchiul

şi

enzimele ce favorizează arderea; a Inervaţia intramusculară; a Mai mulţi

factori psihici şi anume: motivaţia, stările emoţionale,

concentrarea atenţiei, voinţa; a Ritmurile diurne; a Continuitatea procesului

de instruire; Q Nivelul iniţial de la care se începe instruirea (forţă

maximă

iniţială, forţă relativă de antrenament, forţă limită); a

Intensitatea contracţiei musculare;

□ Durata sau amplitudinea contracţiei musculare;

Q Intensitatea formelor de organizare a instruirii;

□ Frecvenţa lecţiilor în care sunt prevăzute obiectivele pentru

dezvoltarea forţei;

□ Metode de instruire, tipul de mijloace şi succesiunea lor;

□ Valoarea unghiulară a segmentelor care lucrează şi lungimea

muşchilor;

□ Factorii endogeni şi exogeni. Dintre factorii endogeni în afară de

vârstă şi sex, menţionăm: tipul de experienţă motrică, tipul

constituţional, tipul de fibre musculare, modul de desfăşurare a

proceselor biochimice etc. în ce priveşte factorii exogeni cu

influenţele cele mai variate asupra organismului, sunt factorii de

mediu.

2.2.3. Formele de manifestare şi factorii specifici care

condiţionează forţa

Specificul ramurilor de sport şi al efectuării oricărui act motric implică

manifestarea forţei într-un mod diferit, fiecare marcând particularităţi

distincte. Analizele întreprinse în această direcţie au evidenţiat existenţa a trei

principale forme de manifestare a forţei:

a forţa maximă (forţa absolută);

a forţa explozivă (detenta);

a forţa în regim de rezistenţă.

In funcţie de modul de solicitare, forţa este denumită generală şi

specifică. In realitate însă nu se manifestă în stare pură, ci în combinaţie cu

celelalte calităţi motrice (vezi schema 2.1)

Schema 2.1. Combinaţiile forţei cu celelalte calităţi motrice

(Dragnea, A., 1995)

Rezistenţă

- R

Forţa-

-Forţă explozivă

Forţă de demaraj-

• Viteză

Abordarea în sistem a calităţilor motrice

corespunde, mai ales, cerinţelor competiţionale specifice

fiecărui sport, regăsindu-se sub aceste forme particulare în

antrenamentele de cele mai diferite tipuri (vezi schema 2.2).

în procesul de selecţie însă, priorităţile impun cercetarea

calităţilor motrice de bază (viteză, îndemânare, forţă

rezistenţă) în funcţie de ponderea acestora şi de gradul de

condiţionare generală.

A. Forta maxima este prezentata ca forta maximala

statica si forta maximala dinamica.

Forta maxima depinde de urmatori factori :grosimea

sectiuni transversale a muschiului ; activitatea

coordonata a muschiilor care participa la efectuarea

actului motric sau a grupelor de muschi ; coordonarea

contractiei fibrelor musculare.

B. Detenta (forta explosiva sau forta in regim de viteza)

Aceasta forma de manifestare a fortei se defineste ca fiind capacitatea unor grupe de muschi de-a dezvolta forta maxima intr-un timp cat mai scurt . Detenta se manifesta diferit la segmentele corpului .

Detenta depinde în principal de următorii factori:

a numărul fibrelor care se contractă simultan

(coordonare

intramusculară); a viteza de contracţie a fibrelor

musculare active (mobilizarea

rapidă a fosfaţilor atât din fibrele albe, cât şi din cele

roşii); a capacitatea de contracţie a fibrelor musculare

(grosimea fibrelor,

secţiunii transversale).

Deci, forţa maximă determină în mare măsură forţa

explozivă, dar şi un alt tip de forţă, numită de unii autori

„de demaraf\ care, la rândul ei, influenţează detenta.

Forţa de demaraj este capacitatea de a realiza o forţă maximală la începutul mişcării (la debutul contracţiei musculare) având ca efect obţinerea unei mari viteze iniţiale (sinonimă cu viteza de accelerare) foarte importantă în unele ramuri de sport ca boxul si scrima.

C. Forţe în regim de rezistenţă sau rezistenţa de

forţă. Această formă de forţă este larg implicată în mai

multe ramuri de sport, unele cu caracter ciclic, altele

combinate (cum sunt jocurile sportive, boxul, luptele etc).;

forţa în regim de rezistenţă reprezintă capacitatea de a depune

un efort timp îndelungat. Intensitatea acestui regim de lucru

este determinată de îngreuierea în % forţă, de forţă maximă

de contracţie şi numărul de repetări sau timpul de lucru

(volumul).

O formă particulară a rezistenţei de forţă este detenta

în regim de rezistenţă, calitate cu un rol important în

numeroase ramuri de sport, în care segmentele corpului

trebuie să efectueze mişcări explozive timp îndelungat (box,

scrimă, patinaj, toate jocurile sportive etc).

Mai sunt prezentate şi alte tipuri de forţă în regim de

rezistenţă, ca de exemplu: rezistenţa de forţă generală şi

locală. Prin rezistenţa de forţă locală se înţelege atunci când în

acest tip de efort este cuprinsă 1/6-1/7 din întreaga musculatură

scheletică (Frez, 1977).

Raportul dintre forţă şi greutatea corpului

Se consideră că între forţă şi greutatea corporală există o

relaţie foarte strânsă. De pildă dorim să comparăm forţa a doi

oameni cu greutăţi diferite, va fi necesar ca, pe lângă

cunoaşterea numărului de kilograme să ştim şi valoarea forţei

absolute măsurată în efectuarea unei mişcări cum este ridicarea

unei greutăţi maxime sau forţa unui grup de muşchi

măsurată cu dinamometrul (Matween, 1981).

Forţa absolută se măreşte o dată cu creşterea greutăţii

corpului, scăzând desigur, forţa relativă, prin faptul că

greutatea corpului se măreşte mai rapid ca forţa musculară.

2.2.4. Metodica dezvoltării forţei în antrenamentul sportiv

Lucru pentru dezvoltarea forţei presupune în primul

rând stabilirea tipului de forţă implicat de activitatea

competitivă în proba sau ramura respectivă. După analiza

activităţii competiţionale se stabileşte tipul de forţă implicat

care determină metodele ce se vor folosi. La toate aceste

metode este necesar a se stabili parametrii fundamentali:

intensitatea, volumul de lucru, pauzele, tempoul.

□ Intensitatea se referă la greutatea ridicată sau

mărimea încordării măsurată în kg. Specifice

exerciţiului desemnat. în literatura de specialitate sunt

stabilite următoarele intensităţi:

- supramaximală - peste 110% din posibilităţile

maxime.

- maximală - 100% din posibilităţile maxime.

- mare 80-95% din posibilităţile maxime;

- mijlocie - 50-80% din posibilităţile maxime;

- mică - 30-50% din posibilităţile maxime.

Pentru educarea forţei maxime se recomandă încărcături

peste 85% din capacităţi (maximale şi submaximale), în timp

ce pentru dezvoltarea forţei în regim de viteză încărcături de

30-50%, iar pentru forţă-rezistenţă de 65-80% din capacitatea

maximă.

a Volumul de lucru se referă la numărul de kg sau

repetări efectuate cu

îngreuieri în regimuri diferite.

Volumul este ridicat atunci când se lucrează pentru

dezvoltarea forţei în regim de rezistenţă (mergându-se uneori

până la refuz) sau a forţei în regim de viteză (volum

mijlociu), de exemplu, 9-12 exerciţii, 6-9 serii x 6-12

repetări etc. volumul mic este specific educării forţei maxime

cu intensităţi mari, 1-3 repetări în 1-9 serii, la 3-4

exerciţii. In pregătirea sportivilor

volumul reprezintă factorul principal de progres, în timp ce

pentru sportivii consacraţi aceasta are tendinţă de a scădea.

a Pauzele între serii, repetări şi antrenamente de forţă

între serii se recomandă pauze de 2-3 min. iar atunci

când se schimbă exerciţiile(de la ramat la smuls cu fandare, de

exemplu) de 2-5 min. între antrenamente timpul optim este

de 36-48 ore, existând în această etapă tendinţa de scădere a

intervalului de odihnă mergând până la 24 ore (aşa cum

afirmam la factorii care influenţează forţa musculară).

a Tempoul sau viteza de execuţie are tendinţa de a scădea

pe măsură ce creşte încărcătura (intensitatea). La încărcături

de peste 80% tempoul de lucru este moderat şi favorizează

creşterea forţei maxime. Ideal este ca repetările să se efectueze

într-un tempoul apropiat de cele de concurs. De menţionat

faptul că între tempoul de lucru şi încărcătură se stabileşte o

relaţie foarte strânsă de condiţionare. Creşte tempoul şi

scade încărcătura şi invers).

Mijloacele dezvoltării forţei

în selecţionarea mijloacelor de dezvoltare a

forţei se impune respectarea unei multitudini de criterii,

dintre care enumerăm:

p cunoaşterea topografiei şi acţiunii

principalelor grupe

musculare.

a numărul mare al exerciţiilor pentru creşterea forţei.

Acest lucru a determinat o clasificare menită să le

obiectiveze şi să le ordoneze, atât prin prisma teoriei

modelării, cât şi a programării antrenamentului sportiv.

Astfel, distingem:

- grupa exerciţiilor cu diferite îngreuieri, efectuate la

diverse aparate

olimpice (haltere olimpice, gantele, helcometre elastice sau

glisante, cadre

izometrice, bare sau saci cu nisip, papuci metalici, mingi

medicinale etc).

- exerciţii cu învingerea propriei greutăţi, folosite în

pregătire încă din

epoca de început a sportului de performanţă, efectuate

uneori cu îngreuieri

(saci cu nisip, veste centuri metalice etc), la aparate de

gimnastică sau

localizate pe segmente şi grupe mari musculare (braţe,

trunchi, gât, spate,

centura scapulară, abdominală, pelviană etc).

- exerciţiile cu partener (transportul, deplasarea,

ridicarea, balansarea,

apucarea, lupta timp de 2-3 min) sunt accesibile, complexe

(în momente

izometrice şi dinamice), stimulative, angrenând mari grupe

musculare în

direcţii şi regimuri diferite de efort.

- exerciţiile de accelerare -frânare constau dintr-o

suită de acţiuni

motrice rapide alternate cu frânări energetice, în care

contracţia grupelor

musculare angajate este rapid oprită, prin încordarea muşchilor

antagonişti.

- exerciţiile izometrice se folosesc într-un procent

limitat ca mijloc de

dezvoltare a forţei în majoritatea ramurilor şi probelor sportive.

Locul şi succesiunea exerciţiilor de forţă prezintă

elaborarea celei mai adecvate metodologii. Folosirea cu

pricepere a exerciţiilor de forţă contribuie la refacerea

capacităţii de efort, alternarea grupelor musculare mai puţin

angrenate, cu cele solicitate la maximum condiţionând

eficienţa antrenamentului.

In ultimul deceniu, creşterea continuă a eforturilor

rămâne regula de bază a performanţei sportive, desprinsă din

principiile antrenamentului modern. Această gândire

metodologică preconizează direcţionarea adaptării

organismului spre nevoile ale concursului, caracterizat prin

eforturi din ce în ce mai mari.

în analiza substratului biologic al manifestării forţei, s-a

subliniat că ea depinde de mobilizarea simultană a

numărului maxim de unităţi funcţionale neuromusculare şi

de mărimea în secţiune transversală a muşchilor.

Vârsta la care se pot începe antrenamentele de forţă,

fără ca efectele acestora să fie nocive în planul creşterii

şi dezvoltării fizice şi al stării de sănătate a constituit şi

mai constituie o sursă de controverse în rândul

specialiştilor din diferite domenii de activitate (antrenori,

medici, psihologi, biologi etc).

în general, metodologia dezvoltării forţei la vârsta

timpurie recomandă.

- între 8-10 ani să se folosească greutăţi

uşoare pentru dezvoltarea

analitică a grupelor musculare;

- exerciţiile pentru creşterea forţei să se

efectueze prin intermediul

exerciţiilor de mobilitate la scară fixă, al jocurilor

sportive, înotului, schiului, patinajului, gimnasticii la

aparate etc;

- în ceea ce priveşte intensitatea, adică

mărimea încărcăturii este

necesar să se aplice următoarele procedee: între 11-13 ani

30% din greutatea corporală, între 13-14 ani, 75% iar

peste această vârstă, încărcături ce depăşesc greutatea

proprie;

- începând de la 14 ani se pot efectua exerciţii de

forţă cu un pronunţat

caracter specific, eforturilor maxime putând fi planificate

din 15 în 15 zile.

Indicaţiile metodice pornesc de la cunoaşterea şi

respectarea următoarelor reguli:

- adaptarea treptată a organismului pentru a face

faţă unor eforturi din ce în ce mai mari ;

- respectarea unei riguroase alternări a

eforturilor maxime cu cele submaximale şi medii, în

vederea refacerii organismului;

- solicitarea concomitentă, pentru fiecare

exerciţiu, a componentei nervoase şi a celei musculare;

- mărirea numărului de repetări ale solicitărilor în zona

intensităţilor mari şi maxime condiţie a creşterii treptate a

posibilităţilor maxime ale organismului;

Pe baza acestor reguli, problematica dezvoltării forţei a

definitivat şi aplicat în ultimele decenii mai multe metode.

Le reamintim într-o formă sintetică, pentru informare şi

eventuală folosire, ţinând seama de diversitatea sarcinilor ce se

pot ivi în dezvoltarea şi valorificarea acestei calităţi în cadrul

antrenamentului sportiv.

Planificarea antrenamentului pentru dezvoltarea forţei

generale şi speciale, statice şi dinamice trebuie întotdeauna să

ţină seama de nevoile reale ale concursului, de graficul formei

sportive.

Prezentarea analitică a dezvoltării fiecărei calităţi

motrice este impusă de obiectivele pregătirii fizice generale,

care n-a dispărut din economia antrenamentului. Dar creşterea

considerabilă a rolului pregătirii specifice impusă de sporirea

numărului competiţiilor sportive internaţionale şi implicit a

celor naţionale a specializat şi metodologia antrenamentelor în

concordanţă cu necesităţile concursului.

Studiul atent al concursului sportiv a evidenţiat o

multitudine de constatări, printre care şi cea că sportivului nu

are nevoie de o sigură calitate motrică sau alta, ci de un

„amestec" într-o proporţie greu de diferenţiat de forţă,

rezistenţă, viteză, mobilitate şi îndemânare.

După unii specialişti (Baroga, Nicu) conceptul de

calitate motrică combinată sintetizează „amestecul" (într-o

proporţie sau alta) este realizat doar din două calităţi de bază.

Amestecul este impus de nevoile reale ale pregătirii şi

concursului, specifice fiecărei probe în parte, în dozări care

depind de nivelul pregătirii fizice a sportivului, de natura

eforturilor depuse.

Dezvoltarea calităţilor motrice combinate

Forţa în regim de viteză (F-V) este calitatea sistemului

neuromuscular de a învinge o rezistenţă suficient de mare

printr-o viteză de contracţie maximă. în literatura de

specialitate, calitatea motrică, forţa în regim de viteză este

cunoscută şi sub denumirea de , forţă explozivă''.

Pentru dezvoltarea acestei calităţi se folosesc intensităţi

cuprinse între 65-95% din posibilităţi, într-un număr de 6-9

serii, pentru 6-9 exerciţii. Forţa în regim de viteză este o

calitate combinată întâlnită în aruncări, haltere, rugbi, bob,

gimnastică, sărituri în apă, judo etc.

Forţa în regim de rezistenţă (F-R)

Aceasta reflectă capacitatea organismului de a rezista la

eforturi în condiţiile contracţiilor musculare de lungă durată.

Intensităţile de lucru sunt între 65-80% din posibilităţi, în

antrenamente se efectuează un număr mare de repetări, în 4-12

serii şi 9-12 exerciţii. Forţa în regim de rezistenţă este

predominantă în următoarele probe şi ramuri de sport, canotaj,

caiac-canoie, biatlon, ciclism şosea, patinaj artistic, haltere,

gimnastică, lupte, polo etc.

Din cele prezentate anterior rezultă că dezvoltarea

calităţilor motrice constituie un capitol important al

antrenamentului care este tot mai dificil de abordat pe măsură

ce performanţa creşte.

Fiecare ramură sau probă sportivă în funcţie de

necesităţile efortului competiţional are nevoie de o dezvoltare

în „interiorul" unei calităţi motrice de bază şi alte calităţi. De

exemplu, un săritor are nevoie de dezvoltarea maximală a

detentei (viteza în regim de forţă), dar în acelaşi timp el

reclamă şi o rezistenţă specială fără de care nu poate efectua

numărul mare de sărituri din antrenamente.

Substratul biologic al sportivului are nevoie de acele

solicitări specifice atât de judicios dozate. O astfel de ipoteză

dă o nouă perspectivă programării dezvoltării calităţilor

motrice prin crearea unui nou concept – calităţii

complexe şi a unei metodologii tot mai rafinate, care este încă

în curs de elaborare.

în teorie, ca şi în practică s-au conturat mai multe tipuri

de calităţi complexe, proprii antrenamentelor în probele

sportive beneficiare. Pentru gimnastica artistică corespunzând

caii taţii complexe: îndemânare -forţă în regim de viteză -

forţă (Nicu, Al., 1993).

Din punct de vedere metodic, în dezvoltarea

calităţilor motrice complexe se folosesc mijloacele şi

tehnicile verificate şi generalizate în dezvoltarea calităţilor

combinate. Evident că metodologia dezvoltării calităţilor

motrice complexe preconizează mărirea apreciabilă a

volumul efortului datorită dublării tuturor parametrilor. In

fond marea performanţă actuală a rezultat din creşterea

considerabilă a valorilor indicatorilor programării şi a

selecţiei structurilor (mijloacelor) compatibile cu

caracteristicile concursului.

Procedee metodice de dezvoltare a forţei maxime

Pentru dezvoltarea forţei maxime se folosesc două

procedee: utilizarea eforturilor maximale şi supramaximale şi

metoda contracţiilor izometrice. a Procedeul eforturilor

maximale şi supramaximale constă în utilizarea

unor încărcături cu 10 -15% mai mari decât posibilităţile

maxime. a Procedeul eforturilor mari (maximale) se

foloseşte tot pentru

dezvoltarea forţei maxime şi constă în utilizarea unor

încărcături între

80-100% din valoarea maximă a performanţei sportivului.

a Procedeul contracţiilor izometrice. Acest procedeu

are ca obiectiv

principal îngroşarea fibrei musculare şi implicit

creşterea forţei

maxime. a Electrostimularea poate fi considerată ca

o variantă particulară a

contracţiei izometrice, care nu se realizează printr-un

efort voluntar

realizat de centri nervoşi, ci pe baza unor impulsuri

electrice.

Procedee metodice pentru dezvoltarea forţei în regim de

viteză

Forţa în regim de viteză sau detenta este o

combinaţie de calităţi bmotrice de bază întâlnite în

numeroase ramuri de sport.

a Procedeul eforturilor explozive (Power-Trening) sau

a contracţiilor intense şi rapide.

Regula principală a acestui procedeu constă în

efectuarea tuturor exerciţiilor şi repetărilor în viteză maximă

cu ritm al frecvenţei cardiace de 190/min. sau peste această

limită. Pauzele trebuie să permită revenirea la valorile iniţiale

ale pulsului.

o Procedeul eforturilor mijlocii sau a încărcăturilor

medii

Caracteristicile acestui procedeu sunt date de

încărcăturile utilizate (între 30-80% din posibilităţile

maxime), 3-6 repetări în 6-9 serii, la fiecare din exerciţiile

date.

a Procedee metodice pentru dezvoltarea forţei în regim de rezistenţă.

Obiectivul principal al acestor procedee este

determinat de necesitatea dezvoltării forţei şi a manifestării

ei la valori superioare timp cât mai lung; prin procedeele

respective se caută atât creşterea masei musculare, cât şi

dezvoltarea capacităţii de efort aerob.

Procedeul eforturilor segmentare. Metoda

cuIturistă sau „bodi-building".Acest procedeu este folosit de culturişti pentru dezvoltarea unor grupe de muşchi, unde efortul este bine localizat prin alegerea segmentelor dorite şi amplitudinea de lucru a acestora.

Procedeul de lucru "până la refuz"

Încărcăturile folosite în cadrul acestui procedeu sunt

cuprinse între 3080% din posibilităţile sportivului, iar

numărul de repetări este maxim (câte poate sportivul). Cu

exerciţiile alese se efectuează 4-6 serii între care se acordă

pauze de 6-10 minute, iar între repetări de 4-6 min.

Procedeul solicită la maximum organismul sportivuIui,

frecvenţa cardiacă ajungând la 240/min. se începe treptat

cu încărcături de 30-400/0 care apoi se măresc conform

adaptării organismului.

Procedeul în circuit

Creat de Margon şi Adamson, procedeul dezvoltă forţa

şi rezistenţa generală a organismului. Antrenamentul în

circuit constă în efectuarea succesivă a unor exerciţii

pentru dezvoltarea forţei în combinaţie cu rezistenţa.

Acest procedeu îşi trage numele de la modul de

organizare care presupune trecerea sportivilor de la un

atelier la altul, lucrând simultan pe un număr de grupe

egal cu numărul atelierelor (altemarea grupelor

musculare).

Derzi B. şi colab., arată că antrenamentul în circuit este

o formă organizatorică a exersării, destinată dezvoltării

diferitelor grupe musculare şi foarte importantă în

dezvoltarea rezistenţei în regim de forţă.

Variantele circuitului sunt:

Tipurile de circuite sunt determinate de mai mulţi

factori specifici acestui procedeu, dintre care amintim

volumul, intensitate a efortului, formele organizatorice ale

acestora şi durata pauzelor.

Scholich M., citat de Dragnea,A. (1995), stabileşte

următoarele forme

ale circuitului:

1. circuit pentru lucru de durată;

2. circuit extensiv cu intervale;

3. circuit intensiv cu intervale.

în educaţia fizică pot fi utilizate cu succes primele două

varinate de antrenament în circuit.

Mitra Gh. Şi Mogoş Al., clasifică circuitele:

1. după numărul de exerciţii ce intră în componenţa lor:

circuite scurte

din 4-5 exerciţii, circuite medii din 6-8 exerciţii şi

circuite lungi 9-

12 exerciţii.

2. după felul exerciţiilor şi gradul de solicitare a

organismului:

- circuit uşor (încărcătură între 10-12% din

posibilităţile maxime);

- circuit mediu (încărcătură între 30-40% din

posibilităţile

maxime);

- circuit greu (exerciţii ce depăşesc 50% din

posibilităţile

maxime.

Matvee, L.P. şi Novicov, A.D. evidenţiază următoarele

variante:

- circuit după metoda exerciţiilor neîntrerupte de

lungă durată

(pentru educarea rezistenţei generale);

- circuit cu intervale incomplete (educarea

rezistenţei de forţă şi

forţă-viteză);

- circuit cu intervale normale (dezvoltarea forţei şi

vitezei).

Tibacu, V., citat de Dragnea, A. (1995) mai

adaugă variantele

prezentate care se adresează formării unor deprinderi motrice

(de iniţiere), pentru acomodare şi experimentale.

Orientarea circuitelor se realizează în principiu în funcţie

de calitatea motrică ce se doreşte a fi dezvoltată, ţinându-se

seama de regulile metodice de bază formulate pentru

dezvoltarea calităţii respective.

- pentru dezvoltarea vitezei combinată cu forţa

caracteristica esenţială a circuitului este dată de rapiditatea

execuţiei, frecvenţa mişcărilor în unitate de timp (viteza de

repetiţie se efectuează repetări pe 10-20 sec, reluate de 2-3 ori

cu intervale de odihnă completă;

-pentru dezvoltarea rezistenţei intensitatea efortului

este medie

crescând treptat de la 50% la 70% din capacitatea

maximă de efort (intensitate

medie de la 50-70% din capacitatea maximă de efort;

-pentru dezvoltarea forţei se lucrează cu intensitate

mare şi maximă,

încărcătura fiind stabilă în funcţie de capacitatea

maximă (greutate între 20-

Criteriul principal de aplicare a circuitului îl reprezintă

frecvenţa cardiacă care oglindeşte reactivitatea

organismului la acest tip de efort. Din acest motiv

sportivii trebuie învăţaţi să-şi ia singuri pulsul, profesorul

calculând media pe clasă şi media la revenire, stabilind o

durată de lucru şi de pauză.

practica a demonstrat că mulţi tineri mai târziu nu ating

capacitatea lor potenţială de performanţă deoarece

structura aparatului de susţinere şi aparatul locomotor nu

au fost suficient stimulate pentru a se dezvolta.

După Hettinger 1971, primele diferenţe de forţă apar în

jurul a 13-14 ani dar se pot observa modificări la 11 ani.

Un antrenament de forţă se poate face la această vârstă

când acţiunea testosteronului se produce în celulă (citat

Hann, 1991).

Până la 10 ani performanţele de forţă nu sunt date de

antrenamentul specific, dar există şi se lucrează pentru

coordonarea musculară. Să nu se facă forţă pentru

hipertrofia masei musculare care nu există la această

vârstă.

Jocurile şi acţiunile motrice care pun în evidenţă forţa

pot ajuta devreme ameliorarea forţei la copii (lewin,

1967).

Cu toate acestea trebuie să se ţină seama de dezvoltarea

forţei musculare, de particularităţile organismului aflat în

perioada de creştere sistemul osos al copilului şi

adolescentului este mai elastic, datorită

neîncheierii calcificării, dar în schimb el este mai puţin

rezistent la presiune şi flexiune.

Deoarece musculatura nu este expusă prea mult la

supraantrenament datorită mecanismelor de alarmă care

declanşează oboseala, nu există în general, teama unor

traumatisme provocate de un antrenament prea intens.

Hann, E., 1991, recomandă să se facă la 10-11 ani

exerciţii dinamice de forţă ) căţărări, lansări, sărituri, greutate

proprie care pot fi executate cu tehnică exactă.

Contrar celor afirmate de cele mai dese ori în literatură,

antrenamentul forţei se poate face în toate etapele dezvoltării.

Copilul de 5 ani poate obţine deja o hipertrofie musculară

printr-un antrenament adaprat posibilităţilor sale (Weineck., J.,

1992, 307-396)

2.3. Efortul şi capacitatea de efort Ia

înotători 2.3.1. Efortul în antrenament

Antrenamentul sportiv este un proces de lungă durată,

conceput ca un sistem motric-funcţional în vederea realizării

unei conduite performante în concurs. Această conduită este

rezultatul adaptării superioare a organismului la eforturi şi

psihice intense (Dragnea, A., 1995).

în antrenamentul sportiv ne interesează în mod

deosebit, care prin acţiunea sa asupra organismului produce

modificări adaptative morfo-funcţionale, psihice şi ale

capacităţii fizice în funcţie de natura şi intensitatea stimulilor

aplicaţi (solicitărilor). Intensitatea, mărimea şi direcţia

desfăşurării proceselor de adaptare în organismul

sportivului sunt determinate de mărimea, orientarea şi

caracterul efortului.

Pentru a defini cât mai complex efortul şi în special

asocierea noţiunilor efort - antrenament şi a implicaţiilor

acestor asocieri, asupra organismului,

Martin (1977, citat de Weineck, J., 1983) defineşte

antrenamentul ca efortul unui proces care produce modificări

de stare fizică, motoare, cognitivă şi afectivă (Marinescu, Gh.

1998).

Astfel, Dicţionarul de psihologie (Paul P. Neveanu,

1978), defineşte cuvântul efort prin: conduita conativă de

mobilizare, concentrare, accelerare, a forţelor fizice şi

psihice, în cadrul unui sistem de autoreglaj consistent în

vederea depăşirii unui obstacol, a învingerii unei rezistenţe a

mediului şi a propriei persoane.

L.P. Matveev în Teoria şi Metodica Educaţiei Fizice

(1980) defineşte efortul fizic astfel: mărirea acţiunii

exerciţiilor fizice asupra organismului, precum şi nivelul

dificultăţilor obiective şi subiective depăşite în cadru lor.

După mărime, efortul poate fi: exhaustiv, maximal,

submaximal, mediu şi mic. Mărimea eforturilor poate fi

apreciată din două perspective (Dragnea, A., 1995) : „ din afară

" şi „ din interior".

Privit „din afară\ efortul este caracterizat de

indicatori ca specificitatea, olumul, intensitatea, densitatea

şi complexitatea, care condiţionează modificările

funcţionale şi morfologice necesare creşterii capacităţii de

performanţă.

Aprecierea completă a efortului se realizează însă din

perspectivă „internă" concretizată în reacţia complexă a

organismului la activitatea desfăşurată . în categoria

indicatorilor de acest tip sunt cuprinse reacţiile imediate ale

organismului, manifestate prin schimbările funcţionale în

timpul efortului, după care se iau în discuţie caracteristicile şi

durata perioadei de restabilire.

Orientarea efortului este determinată de capacităţile ce

urmează a fi dezvoltate: forţă, viteză, mobilitate,

disponibilităţi anaerobe lactate sau alactate, disponibilităţi

aerobe etc. Eforturile se mai pot clasifica, de asemenea,

după caracter, specifice şi nespecifice.

C. Bota şi Prodescu-Anton (1997), citat de Nenciu, C.

(1999) studiind marea diversitate a eforturilor fizice prestate în

viaţa cotidiană dar mai ales în activitatea sportivă evidenţiază

posibilitatea clasificării acestora în mai multe categorii, în raport

cu anumite criterii:

1. în funcţie de intensitatea efortului acestora poate fi:

• efort de intensitate maximală;

• efort de intensitate submaximală;

• efort de intensitate mare;

• efort de intensitate moderată

• efort de intensitate mică.

2. După aprovizionarea cu O2 a organismului, efortul

poate fi:

• efort anaerob: alactacid, lactacid;

• efort aerob;

• efort mixt.

3. După tipul de contracţie musculară, efortul poate fi:

• efort izotonic (dinamic);

• efort izometric (static);

• efort izokinetic.

4. în funcţie de organul, aparatul şi sistemul antrenat în

efort, Demeter,

A., Georgescu., M. (1969) evidenţiază:

• efort de tip neuromuscular;

• efort de tip cardiorespirator;

• efort de tip energetic, denumit şi efort endocrino-

metabolic.

5. In funcţie de caracterul repetării mişcărilor,

Avramoff, E., 1974

împarte în:

• efort ciclic şi efort aciclic.

6. După mărimea efortului (Mathews, K., Fox

E. ,1976) acestea se

împart:

a) efort sever:

• exhaustiv

• maximal

b) efort greu:

• optim

• intens

c) efort uşor:

• mic

• moderat

7. După forma de manifestare eforturile se grupează în :

• eforturi standard: acelaşi după parametrii externi

ai exerciţiului,

în fiecare moment;

• eforturi variabile: cu oscilaţii ale intensităţii;

• eforturi uniforme: cu intensitatea sau volumul

constante;

• eforturi neuniforme: în creştere sau descreştere.

8. după forma de organizare în care se realizează

caracterul efortului

întâlnim două aspecte:

• eforturi competiţionale

• eforturi de antrenament

2.3.2. Capacitatea de efort

Studiile efectuate in domeniile fiziologiei muncii şi al activitaţi sportive au demonstrat ca nu se poate realiza perfecţionarea aparatelor, organelor,sistemelor fară ca acestea să fie solicitate peste limitele obişnuite. Numai solicitarea

fizică si psihică peste nivelul normalului va duce la creşterea capacităţi de efort. Prin aceasta se înţelege capacitatea organismului de-a presta un lucru mecanic cît mai crescut şi al menţine un timp cît mai indelungat .

Procesul de antrenament in sportul de performanţă urmăreşte cresterea continua a capacitatii de efort pentru a asigura pe deoparte posibilitatea suportarii in bune conditii a unei mari cantitatii de lucru mecanic la antrenamente si pe de alta parte pentru a permite realizarea si mentinerea unui nivel cat mai inalt al efortului in timpul competitiilor. De notiune de efort se leaga si cea de capacitate de efort termen utilizat mai ales in fizica unde termenul de capacitate se utilizeaza pentru a defini ‘capacitatea maxima de materie sau de energie continuta intr-un corp’.

Capacitatea de efort se inbunatateste ca urmare a practicarii sistematice a exercitiilor fizice care favorizeaza , in special , dezvoltarea calitatiilor motrice si are drept urmare cresterea gradului de adaptare a organelor si sistemelor organismului la solicitari superioare. In timpul efortului cu intensitate maxima , pentru un anumit individ, nivelul de solicitare al organelor si sistemelor corpului este foarte diferit . Unele dintre ele ajung la nivelul cel mai inalt al capacitatiilor functionale , in timp ce altele sunt inca departe de acesta . Efortul poate deci sa atinga nivelul maxim mai inainte ca numeroase organe si sisteme din organism sa-si fi epuizat rezervele lor functionale .

Astfel , capacitatea de efort , nu rezulta din insumarea capacitatiilor functionale ale tuturor organelor si sistemelor , ci ea este limitata numai de acele organe care ajungand la limita capacitati functionale , inpiedica intensificarea efortului in continuare , desi alte organe si sisteme ar permite acest lucru .Efortul este sinonim cu travaliul a o rezultanta a fortelor interioare cauzate de solicitari exterioare . sinonimia efort- travaliu impune explicarea celor doua aspecte care intereseaza latura cantitativa si calitativa a efortului :

-volumul efortului ca aspect global este sinonim cu travaliul total

-intensitatea este sinonima cu puterea si reprezinta cantitatea de lucru mecanic prestat in unitatea de timp.

Dintre volum si intensitate, cea care conditioneaza nivelul performantelor este intensitatea.

Capacitatea de efort depinde de :

-factorul conditional si coordinativ al

performantei :rezistenta,forta , viteza , mobilitate-capacitatiile si abilitatiile tehnico-tactice ale sportivului-constitutia si functiunea sa -calitatiile personale (abtitudini intelectuale, morale,

psihice , dorinta de victorie

In timpul efortului , in functie de substractul metabolic , organismul cnsuma cantitatii mai mari sau mai mic de oxigen , care au menirea de a contribui la refacerea substractului energetic . In functie de acoperirea integrala sau partiala a cerintelor de oxigen intr-un efort fizic acesta devine aerob sau anaerob.

Capaciatatea de efort , de performanta poate suferi o trasformare pozitiva (modificari adaptative de lunga durata) numai datorita fixarii de obiective a cntinutului pregatirii , a alegerii mijloacelor si metodelor de antrenament .

Capacitatea de performanta (de efort) sportiva cuprinde :-perioada de incalzire inainte de efort -evaluarea sistemului de control si test al atletilor-bagajul ereditar al atletilor-perioada de recuperare inainte si dupa efort-mediul fizic (temperatura , altitudine )-nivelul calitatiilor functionale (anduranta ,forta , viteza,

putere )-metode generale si particulare de antrenament

Efortul fizic – solicitarea , incordarea organelor aparatelor si sistemelor cu cheltuieli de energie si acumulari de oboseala , implicand procese psihice deosebite in vederea realizari unei capacitati superioare de lucru deci o ameliorare a starii de antrenament .

In unanimitate , specialisti sant astazi de acord ca efortul depus de innotatori atat in antrenamente cat si in concursuri este un efort de mare rezistenta in regim de forta . I.Dragan in ” Practica medicinii sportive” (1989) ,vorbind despre caracterizarea fiziologica a efortului , ca probele de inot se incadreaza in grupa de efort predominant aero de rezistenta exceptand probele de 50 si 100 m. Alaturi de cele doua calitati , un rol important revine mobilitatii articulare , cu localizari diferite , in functie de un procedeu sau altul , favorizand in cel mai mare grad eficienta tehnici.

In lucrarea ”teoria antrenamentului” , D.Harre sustine ca inotul este in totalitatea lui un sport de rezistenta , amintind ca la inot rezistenta este cheia performatei :

- rezistenta aeroba organica : este rezultatul hipertrofiei cordului care permite un volum sistolic mai

mare , a cresterii tonusului cardiac cu efect in deschiderea capilarelor cresterea numarului de alveole functionale care absorb O2 , a inbunatatiri schimburilor gazoase la nivelul alveolelor si al modificarilor sanguine ce permit un transport mai abudent O2 spre tesuturi .

- rezistenta anaeroba organica : este capacitatea organismului de a prelua produsi de uzura , de-a lucra in conditii toxice , in datorie de O2

Referindu-se la unul din criteriile de clasificare a eforturilor (furnizorul de energie ) , BSaltin si A. Lundi , in lucrarea „Oxigen demands of swimming „ precizeaza urmatorul raport aerob-anaerob :

100 m liber 55.0 25% aerob 75% anaerob 8-11 litri datorie O2

200 m liber 2.00.0 50% aerob 50% anaerob 8-11 litri datorie O2

400 m liber 4.10.0 70% aerob 39% anaerob 8-11 litri datorie O2

1500 m liber 17.00.0 90% aerob 10% anaerob 8-11 litri datorie O2

Aceasta caracterizare este orientativa deoarece procentele variaza in functie de sportiv , varsta , sex , grad de pregatire , procedeu utilizat.

Efortul din inot este caracterizat de : efortul neuromuscular , efortul cardio-respirator , efortul energetic si efortul psihologic .

Efortul neuromuscular este reprezentat prin exerciţii în care solicitarea

se situează în primul plan la nivelul sistemului nervos central şi

neuromuscular. Eficienţa este determinată de gradul de organizare, de

nivelul de dezvoltare şi maturare al sistemului nervos central precum şi a

musculaturii scheletice ce determină capacitatea funcţională a întregului

sistem de relaţie (sistemul nervos central, sistemul nervos periferic,

analizator, sistemul muscular şi osteo-tendinos).

Mărimea rezervelor energetice anaerobe precum şi

disponibilităţile organismului în privinţa enzimelor are o

importanţă hotărâtoare în efortul de tip neuromuscular.

Armonia funcţională a sistemului cognitiv - motor,

implicată în elaborarea unui răspuns motor adecvat

scopului în diferite variante de efort este foarte

importantă.

Aspectele fiziologice ale funcţiei nervoase şi

neuromusculare implicate in recepţionarea, analiza şi

sinteza informaţiilor utile precum şi în elaborarea şi

execuţia rapidă a percepţiei:

- tipuri de activitate superioară: puternic, echilibrat;

excitabilitatea sistemului nervos central: normală sau

hiperexcitabilitate compensată, exprimată pnn

electroencefalogramă în index a de 45%-55%;

capacitate de diferenţiere bazată pe energie şi mobilitate

exprimată prin valori de 30 C/S de fuziune şi diferenţiere

în cadrul stimulării luminoase intermitente;

- mobilitatea proceselor fundamentale să fie bună,

trecerea din starea de excitare în starea de inhibitie să se

facă fără dificultate; ,

- reactivitatea sistemului nervos central să fie bună;

- coordonare neuromusculară trebuie să fie foarte bună;

- funcţie ireproşabilă a analizatorilor;

compoziţia chimică şi structura histologică a fibrelor

musculare constituie baza morfologică a funcţiilor muşchi

ului scheletic; elementele de bază ale funcţiei

neuromusculare sunt reprezentate pnn: excitabilitatea

neuromusculară evidenţiată pnn electromiogramă, prin

curba I/D normală şi echilibrul ionic optim (Ca + Mg);

- prin tonus muscular scăzut în repaus şi ridicat la

valori optime în timpul contracţiei, amplitudine a

muşchiului atingând valori ridicate;

capacitatea de contracţie bună prin secusa musculară

optimă.

Performantele în efortul neuromuscular sunt determinate de nivelul ,

de dezvoltare si functionare a neuromusculaturii si sistemului nervos , , ,

central, a energiei anaerobe, a enzimelor anaerobe, a

rezistenţei la datoria de oxigen.

Efortul cardio-respirator este efortul în care

randamentul depinde de capacitatea de transport a

oxigenului, a sistemelor şi aparatelor implicate în aceste

functii. ,

Aceste două aparate au o pondere deosebită în captarea

şi transportul oxigenului la nivelul tisular în scopul

degajării unei cantităţi care determină şi limitează

performanţa sportivă de la 5-6 minute la peste 1 oră.

Oxigenul inspirat este transportat în celulă prin ventil aţi a

pulmonară şi circulaţia sanguină şi prin cele două sisteme

alveo - capilare şi capilară - tisulară.

Capacitatea de efort va depinde de capacitatea de

captare, transport şi utilizare a oxigenului. Ea se poate

exprima prin consumul maxim de oxigen (V02 max.) sau

prin V02 max/Kg corp, care reprezintă puterea maximă

aerobă relativă

Consumul maxim de oxigen reprezintă cantitatea de

oxygen furnizată muşchilor şi altor ţesuturi (Maglischo, 1982).

Acesta se măsoară prin calcularea cantităţii de oxigen expirat

într-un minut, scăzând această cantitate din cea inhalată în

aceeaşi perioadă de timp. Diferenţa reprezintă consumul de

oxigen necesar activităţii musculare.

Eriksson, Berg şi Taranger (1978) au susţinut că valorile

relative ale va2 max exprimat în ml./kg/min., duc la o

măsurare inexactă a capacităţii aerobe a înotătorului. Ei

propun să se folosească va2 max raportat la înălţime

(ml./înălţime2/min.), argumentând că înotătorii nu-şi

deplasează întreaga lor greutate corporală prin apă.

Halmer şi Ăstrand (1963, 1974) au constatat că va2 max

la înotători a fost mai redus cu 6-7% când au fost testaţi în

apă decât în timpul testării în alergare. Saltin (1968),

Hartey (1969) au arătat că antrenamentul de intensitate

maximă nu produce mărirea debitului cardiac, dar o

intensitate de peste 90% din cel mai bun timp duce la un

debit maxim cardiac.

Când se folosesc distante mai scurte, durata de odihnă trebuie să fie ,

mai scurtă decât durata de lucru (1/4, 1/2). a perioadă

scurtă de odihnă nu

permite o refacre completă între repetări, fiecare repetare

dintr-o serie începând cu un consum de oxigen mai ridicat

decât în repetarea anterioară. După 4-8 minute înotătorii

trebuie să atingă un va2 max care va rămâne la acelaşi

nivel în tot timpul seriei.

În concluzie, intensitatea efortului trebuie să fie mai

mare sau egală cu 90% din viteza de concurs, raportul

efort/pauză egal cu 1: 1/2, cantitatea de acid lactic

acumulată 5-12 mM, iar va2 max intră în funcţiune după 3

minute de la începutul efortului.

Procedeu

Viteză Consumul de Frecventa

m.!sec. 021.!min. cardiacă b.!

min. Craul 1.0 1.83 125

Spate 1.0 2.42 138

Delfin 1.0 2.85 150

Bras 1.0 3.42 162

După unii autori, consumul maxim de oxigen este

determinat de: factori dimensionali şi unele

capacităţi a aparatului circulator şi respirator;

- capacitatea pulmonară totală şi reziduală;

- mărimea suprafeţei de difuziune alveo - capilară;

- numărul de alveole la nivelul plămânilor;

- mărimea inimii;

cantitatea de hemoglobină;

- volumul patului capilar în organele solicitate de

efort;

- miocard;

- muşchi;

- glande endocrine.

Capacităţile funcţionale ale sistemelor de transport sunt

descrise prin: - ventilaţia maximă voluntară;

- volumul expirator maxim/secunde;

- capacitatea de difuziune a plămânilor.

În cursul efortului submaximal, debitul cardiac care

produce variaţia intra individuală a capacităţii de transport

a oxigenului precum şi frecvenţa cardiacă variază ca o

funcţie liniară, în timp ce diferenţa arterio - venoasă a

oxigenului şi debitul sistolic variază ca hiperbole.

Procesul de pregătire trebuie orientat spre înlăturarea

factorilor limitatori în fiecare gen de efort.

Modul de Ventilaţie Necesar de efectuare a Performanţă Frecvenţa pulmonar

ă oxigen

(în 50 m (în sec) cardiacă/respiraţiei (l/min) litrii) Respiraţie

la un ciclu de 27,4 180 110 6,9

braţe Respiraţie

la două cicluri de

27,4 186 122 8 brate

, Respiraţie

la trei cicluri de

27,5 194 130 8,8

braţe

Reacţia după efort la înotătorii de performanţă la 50 m

liber în tempo maxim cu respiraţie

efectuată diferit.

Pragul anaerob sau starea maximă stabilă a

lactatului: este definit de Wasserman (1973) ca fiind

nivelul de lucru în care consumul maxim de oxigen ajunge

sub punctul în care acidoza metabolică şi modificările

associate în schimburile gazoase au loc. Cercetările au

indicat că acest prag de acidoză metabolică este atins la un

nivel de V02 max 1.2 l/min. pentru bărbăţii

sedentari şi 0.8 l/min. pentru femeile

sedentare.

În literatura de specialitate pragul anaerob mai este

definit ca "punctual critic de intrare în lactat sau starea

maximă stabilă a lactatului". Toţi termenii converg spre

ideea că fenomenul reprezintă "cea mai mică viteză de

înot la care metabolismul aerob este încărcat maximal sau

echilibrul între viteza de producere a acidului lactic în

sânge şi viteza de îndepărtarea a acestuia".

Fiziologii care se ocupă de efort, susţin că îmbunătăţirea

pragului anaerob este cea mai importantă adaptare a

antrenamentului pentru

îmbunătăţirea performanţelor în întrecerile de fond şi

semifond, poate chiar mai importantă decât îmbunătăţirea

va2 max. Acest lucru are loc pentru că o îmbunătăţire a

pragului anaerob reflectă nu numai creşteri în VO2

max, dar indică o reducere a producerii lactatului în

muşchii activi şi o creştere în viteza de eliminare a

lactatului.

Pauzele cuprinse între 5-10 secunde între repetări, efortul

efectuat cu intensitate 60-80% din viteza probei la

începutul sezonului, duc la ameliorarea pragului anaerob

în probele scurte, numărul repetărilor poate fi destul de

mare: 40x25m./IO sec.

Ăstrand şi Rodahl (1977), Kipke (1978) au arătat că

repetările pentru va2 max şi pragul anaerob să se înoate cu

intensităţi submaximale pentru a nu interfera cu

acumularea excesului de lactat. Se poate afirma că la un

sportiv bine antrenat, pragul anaerob lactat este depăşit

cam la distanţa de 60m, iar la un sportiv slab antrenat

acidoza se instalează la 30m.

În concluzie, există o mai mare legătură între pragul

anaerob ŞI performanţele înotătorilor, decât între pregătire

în va2 max şi performanţe. Acest lucru se explică prin

faptul că înotătorii nu pot menţine intensităţi mari pentru

va2 max (90-92%) perioade lungi de timp sau un

număr mare de repetări pe antrenament. Rezultă că

volumul repetărilor la această intensitate nu este

suficient pentru a produce adaptări maxime în

metabolismul aerob. Lucrând în stare maximă stabilă a

lactatului se pot realiza volume mari de înot cu viteze

minime de prag ce pot fi menţinute un timp mai

îndelungat, iar metabolismul aerob va fi supraîncărcat

la

maXImum.

Efortul energetic este reprezentat de efortul de tip endocrino metabolic. Performantele sunt determinate si limitate de economicitatea organelor , de posibilitatile aprovizionarii cu substante energetice si de eficienta reglarii hormonale., ,

Pragul anaerob

10

8

Acid 6

Lactic 4

(mM./I) 2

o o

5

10

15

20

25

Eforturile de tip metabolic sunt realizate în condiţii

aerobe şi au intensitate mică, durata lor fiind de 1-8

ore, cu condiţia asigurării pe parcurs a substratului

energetic. Economia metabolică şi reglajul endocrin

caracterizează şi profilul organismului la acest tip de

efort.

Dintre criteriile importante endocrine:

cantitatea de 17 ceto - steroizi (10-14

mg la 24 ore la bărbaţi şi 8-12 mg la 24

ore la femei);

- nivelul catecolaminelor urinare este de

300-500 mg la 24 ore.

Efortul psihologic

Dintre sporturile moderne inotul de

performanta pretinde probabil cele mai mari

eforturi din partea celor foarte tineri astfel

incatcapacitatea de mobilizare a vointei la

maxim , perseverenta si tenacitatea sant

hotaratoare. Nu se poate vorbi despre capacitatea

de efort fara a aminti de determinarea

psihologica a acesteia. Astfel , dupa Perron ,

efortul este operatie ce decurge din disproportia

dintre posibilitatile individului si obstacol si prin

care se inlatura reactile neadaptate simturilor.

Dupa Langier –Liberson efortul este o

continuare a muncii cand sarcina motrica a ajuns

sa prezinte o anumita dificultate tinzand sa faca

sa esueze intentiile initiale ale subiectului.

Efortul in inot presupune volume si intensitati

mari acesta fiind o cerinta a pregatirii chiar si la

copii .

La copii si juniori este stric necesara o

cantitate mare de inot deoarece trebuie

dezvoltata rezistenta aeroba in mod prioritar .

Alternarea volumelor mari de efort cu intensitati

maximale in functie de etapizarea si periorizarea

pregatiri , va duce la modificari adaptative

imediate si de lunga durata in organismul

tanarului inotator si implicit la performante

notabile.

Se observa in tratarea psihologica a efortului

implicarea deosebita a factorului volitional cu

tot ce decurge din aceasta pt sustinerea

efortului . Nu se poate vorbi despre capacitatea

de efort fizic fara a aminti de capacitatea

psihomotrica a individului .

O problema deosebita care apare in inotul de

performanta la nivelul copiilor este abandonul

timpuriu si uzura psihica sau fiziologica .

In aceste cazuri actiunile sportivului au drept

scop evitarea unei situati negative produsa de

stresul de antrenament si tendinta este de a

abandona antrenamentele foarte solicitante si

monotone .

Oferind incurajarea potrivita la momentul

oportun antrenorul cu cunostinte de psihologie

poate crea un cadru in care copilul nu se va

plictisi niciodata de inot .Astfel motivatia

invinge aversiunea si va fi continuata activitatea

sportiva .

2.3.3. Evaluarea capacităţii de efort

Măsurarea capacităţii de efort a

organismului uman a constituit, până | nu de mult,

una din problemele controversate ale medicinii.

Pentru evaluarea completă a posibilităţilor

energetice ale unui individ trebuie explorate

r(Dragnea, A.,; Bota, A., 1999):

• disponibilităţile sau capacitatea de a

mobiliza rapid sursele

funcţionale pentru a răspunde unor

sarcini bruşte şi intense;

• rezistenţa, capacitatea de a, menţine un

timp cât mai lung nivelul

înalt de mobilizare a resurselor

funcţionale;

• gradul de realizare, care reprezintă

raportul dintre nivelul maxim

de mobilizare a rezervelor funcţionale şi

posibilităţile potenţiale

extreme de mobilizare.

Evaluarea capacităţii anaerobe. Capacitatea

anaerobă alactacidă şi puterea sunt foarte dificil de

examinat. Pentru evaluarea fosfaţilor macroergici şi

a enzimelor ce catalizează aceste reacţii, singurele

metode directe sunt: biopsia musculară şi în parte

rezonanţă magnetică nucleară.

Evaluarea capacităţii aerobe. In funcţie de

obiectivul urmărit se pot folosi două categorii de

teste de teren şi anume:

• teste de capacitate maximă, în cazul

adaptării diferitelor organe şi sisteme la

eforturi maxime;

• teste submaximale sau care simulează competiţia, în cazul

adaptării progresive.

Evaluarea metabolismului alternativ aerob-anaerob. în acţiunile ice

complexe în care intervin mai multe mecanisme metabolice, în icţie de

intensitatea şi durata efortului, este dificil să evaluăm solicitarea usmului,

datorită imposibilităţii de a distinge clar acţiunea diferitelor fmetabolisme.

în acest sens , au fost elaborate teste care vizează:

• capacitatea de a produce nivele ale puterii musculare;

• capacitatea de restabilire rapidă după efort;

• capacitatea de repetare a aceleiaşi performanţe după un scurt

interval de timp.

2.3.4. Valoarea şi limitele volumului antrenamentului pentru creşterea

capacităţii de efort

Prin termenul volumul efortului se înţelege cantitatea totală de lucru

mecanic efectuat. Volumul efortului este sinonim cu termenul travaliu total din

fizică. El poate fi măsurat exact prin unităţi de lucru mecanic şi indirect prin

înregistrarea continuă a consumului de O2 din timpul efortului şi stabilirea

echivalentului mecanic al acestuia.

în funcţie de conţinutul concret al efortului, se stabilesc următoarele valori:

• suma distanţelor parcurse (alergare, ciclism, sporturi nautice etc);

• suma exerciţiilor tehnico - tactice (jocuri sportive);

• suma acţiunilor efectuate (lupte greco-romane, libere, box etc);

• suma exerciţiilor parţiale sau integrale (gimnastică).

Atât observaţiile desprinse din practica sportivă, cât şi datele

experimentale referitoare la volumul efortului din antrenament pun în

evidenţă şi limitele acestuia în creşterea capacităţii de efort aerob (Alexe, N.,

1993). Pe măsura creşterii volumul efortului din antrenament se micşorează

eficienţa lui în mărirea capacităţii de efort pentru creşterea procentuală egală a

VO2 max, fiind necesare cantităţi de lucru cu atât mai ridicate, cu cât

metodica de antrenament prevede utilizarea unor volume sporite de efort.

Creşterea capacităţii de efort aerob numai prin mărirea volumului

efortului reprezenta însă o cale neeconomică, deoarece nu există paralelism

între creşterea volumului efortului şi creşterea capacităţii de efort aerob.

Eforturile efectuate pe baza energiei eliberate prin procesele biochimice

anaerobe ale contracţiei musculare au intensitate maximă sau sub maximă în

raport cu posibilităţi organismului.

Consideraţiile teoretice, observaţiile şi rezultatele cercetărilor

experimentale duc la concluzia că volumul efortului are valoare pentru

creşterea capacităţii de efort anaerob numai când cotele sale nu depăşesc

limita dincolo de care intensitatea nu mai poate fi menţinută la nivel maxim şi

submaxim faţă de posibilităţile individuale.

In concluzie, volumul efortului constituie un parametru important

pentru creşterea capacităţii de efort aerob şi anaerob. Cotele volumul efortului

trebuie însă ridicate doar până Ia nivelul care permite lucrul cu intensităţi

adecvate gradului de perfecţiune impusă de efortul competiţional.

2.3.5. Valoarea şi limitele intensităţii efortului din antrenament

pentru creşterea efort

Prin intensitatea efortului se înţelege cantitatea de efort efectuat într-o

unitate de timp. Intensitatea efortului se apreciază prin procedee de apreciere a

lucrului mecanic şi cronometrându-se procedeele de apreciere a lucrului

mecanic şi cronometrându-se timpul necesar prestării acestuia. Acestea sunt:

• viteza de deplasare, exprimă intensitatea efortului în numeroase

situaţii (alergări, ciclism, înot, sporturi nautice, patinaj viteză

etc);

• tempoul de lucru reprezentat prin numărul de acţiuni în unitate de

timp;

Cunoaşterea intensităţii solicitării constituie una din condiţiile esenţiale

ale dirijării ştiinţifice a antrenamentului. Acesta impune antrenorului să fixeze

pentru toţi sportivii acelaşi nivel de solicitare în timpul efortului, şi anume cel

optim pentru specificul efortului competiţional. Acest lucru se realizează prin

alegerea unor intensităţi diferite ale efortului în concordanţă cu posibilităţile

individuale.

2.3.6. Zonele de efort

Modificarea conceptelor de pregătire pe baza principiilor de

antrenament - specificitate, suprasolicitare şi progresivitate a efortului,

apariţia metodelor de antrenament de tip metabolic a făcut translarea abordării

efortului de antrenament de la noţiunea de distanţă la noţiunea de timp.

Această translare a dus la apariţia zonelor de efort în pregătirea înotătorilor,

zonarea bazată pe sursele de energie specifice efortului din probă.

Există astăzi mai multe concepţii cu privire la pregătirea înotătorilor pe

zone de efort:

A) SUA- un model pentru determinarea intensităţilor corecte pentru

patrenamentul aerob şi anaerob a fost propus Skinner şi McLellan (1980).

Faza I (zona): antrenamentul se desfăşoară cu o intensitate sub 60% din

.maxima şi o frecvenţă cardiacă sub 130 p/min.

Faza II (zona): intensităţile din această zonă nu sunt suficiente pentru a

mări concentraţiile de lactat din sânge peste pragul anaerob (4mM), por fi

benefice pentru ameliorarea anduranţei aerobe.

Faza III (zonă): antrenamentul efectuat cu intensităţi ce ţin de această

zonă este probabil cel mai eficient mijloc pentru îmbunătăţirea pragului

anaerob şi a consumul maxim de oxigen (VO2 max).

Faza IV (zonă): intensitatea efortului este aproape de graniţa lui VO2

max. şi va îmbunătăţi acest mecanism fiziologic, producând în acelaşi timp şi

unele efecte anerobe.

In anul 1993, Maglischo, E.W., revine asupra denumirii zonelor cât şi

în structura lor:

Rezistenţa 1 (R.l): exerciţii aerobe cu intensitate redusă, pentru

dezvoltarea rezistenţei de bază.

Rezistenţa 2 (R.2): exerciţii aerobe la pragul rezistenţei (prag anaerob).

Rezistenţa 3 (R.3): exerciţii preponderent aerobe de supraîncărcare a

rezistenţei (VO2 max).

Sprint 1 (S.l): exerciţii pentru toleranţă la lactat (capacitatea de

tamponare şi de rezistenţă la durere).

Sprint 2 (S.2): exerciţii pentru producerea de la lactat, deci pentru

creşterea vitezei metabolice anaerobe.

Sprint 3 (S.3): exerciţii pentru creşterea forţei musculare pe 15-20 m şi

exerciţii de înor cu îngreuieri.

B) un alt model de pregătire pe zone de efort este propus de fostele

tarii din C.I.S. pornind de Ia intensitatea de lucru în apă se aplică 5 grade

de intensitate diferită:

1. -60%; 2.- 80%; 3. - 80-85%; 4.- 85-95%; 5.- 95-100%.

Zona I- zona efort compensator. Frecvenţă cardiacă între 120-140

in., iar valoarea lactacidemiei 2,5 mM înlocuieşte efortul de relaxare

(pauza activă), înot continuu cu sub 40% din posibilităţi.

Zona II - efort de rezistenţă generală în regim I. Frecvenţa cardiacă

oscilează între 140-160 p/min., iar valoarea lactatului este 4,5 mM.

Zona III - efort de rezistenţă generală în regim II. Valoarea frecvenţei

cardiace este egală sau depăşeşte 180 p/min. valoarea acidului lactic depăşeşte 7-

9 mM.

Zona IV - eforturi specifice sau competiţionale. Frecvenţa cardiacă

atinge valori maxime de 200-220 p/min. Concentraţia de acid lactic ajunge la

un nivel de 18-20 mM.

Zona V - eforturi de sprint. Sunt eforturi maximale, de durată foarte

mică de 15-20 secunde în care sportivii depun maximum de viteză, forţă,

frecvenţă.

Pe planul zonelor de intensitate din volumul total (Marinescu, Gh.,

1997):

Zona I - 20%

Zona II-40%

Zona III - 20%

Zona IV-15-18%

Zona V - 2-5% sprinterii 5% în plus.

Exemple de mijloace de antrenament pentru fiecare zona de intensitate :

Zona 1 – inot lung , incalzire , exercitii de perfectionare a tehnicii ,relaxare.

Zona 2 – 3x800 indiferent de pauze

2x1500

1x2000 mixt

Zona 3- 6x100 pauze scurte

8x200

10x50

30x100

Zona 4- 2x100 pauza creste usor fata de zona 3

3x200

4x400

Zona 5- 1x10 secunde 12 m

2x17 secunde 12.5-25 m

3x20 secunde 33 m

C. Federatia Romana de Natatie a stabilit efortul pe sase zone de

intensitati :

1. Zona de efort predominant anaerob alactacid.

Efortul este anaerob fara acumulare de acid lactic. Este zona reactiei

ATP – CP care poate dura dupa majoritatea specialistilor sub 10 secunde

efortul este de scurta durata 15-20 m si se executa cu intensitate maxima

numarul de repetari este miciar pauza dintre ele este mare .

2. Zona de efort predominant anaero lactat

Intereseaza probele de 50 , 100 , 200 m . Refacerea ATP are loc pe

seama glicolizei anaerobe . Apare acidul lactic . Frecventa cardiaca

depaseste 180 .

p/min. Intensitatea efortului se situează între 70-99% faţă de performanţa de

Ipbiecriv şi periodizare.

3. Zona de efort mixt

Eforturi efectuate în regim aerob superior şi anaerob în proporţii

variabile. Reclama un consum mare de energie. Frecvenţa cardiacă este 170-

180 p/min. lactatul 8-10 mM, intensitatea efortului 90-95%. Şi această zonăI

are datorie mare de oxigen. Interesează probele de 200-300-400m.

4. Zona de efort aerob superior.

Corespunde zonei R.l. din schema lui Maglischo (1993) sau VO2 max.

frecvenţa cardiacă 160-170 p/min.; lactacidemia 6,5-8 mM; intensitatea este

80-90%.

5. Zona de efort aerob mediu.

Efortul este aproape în totalitate aerob. Frecvenţa cardiacă 140-150

p/min. lactacidemia 4 mM. Corespunde zonei R.2 din Maglischo (1993) deci

pragului anaerob. Intensitatea efortului este medie 75-85% pentru distanţele

de 200-400 m şi 60-70% pentru distanţele 50-100m şi 70-75% pentru distanţe

800-1500m.

6. Zona de efort aerob inferior.

Este zona efortului compensator. Cantităţile de înot din această zonă nu

se adună la volumul total de lucru. Frecvenţa cardiacă este sun 120 p/min

lactacidemia este 2 mM prag aerob. Se adresează cu predelecţie copiilor.

In concluzie alternarea zonelor de efort în cadrul microciclului de

pregătire este o condiţie esenţială. Se ştie că exagerarea pregătirii aerobe

maxime frânează mecamsmele anaeroba. Riscul efortului anaerob folosit fără

descernământ duce la raminerea organismului vreme îndelungată în stare

acidă. Rezultă distrugerea mitocondriilor din celulă şi scăderea rezistenţei

organismului.

Capitolul III

ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA STUDIULUI

3.1. Locul desfăşurării studiului, subiecţii

Pentru a demonstrez că eforturilor cu volume mari şi intensitate mare sunt

benefice pentru dezvoltarea forţei musculare la înotătorii de vârsta 10-12 ani am

organizat un studiu în cadrul clubului sportiv „LER".

Din motive obiective studiul a cuprins o singură grupă experimentală,

alcătuită din 12 înotători selecţionaţi din întreaga grupă.

3.2. Etape desfăşurării studiului

1. Etapa I (1-7.IX.2004) testarea iniţială a probelor de control

1. Etapa a H-a (8-IX.2004-28.II.2005) etapa fundamentală, aplicarea

programelor de pregătire

2. Etapa a IH-a (1-7. III.2005) testarea finală a probelor de control

3.3. Metode de cercetare

Metode de cercetare au fost:

• Metoda studiului bibliografic

• Metoda observaţiei

• Metoda experimentului

• Metodele statistico-matematice şi grafice

3.4. Probe de control aplicare

Pentru verificarea ipotezelor studiului am aplicat următoarele probe

de control:

1. Dezvoltarea somatică, apreciată prin date ale măsurătorilor

antropometrice:

• greutatea (kg);

• înălţimea (cm)

2. Pregătirea fizică, apreciată prin probe de control:

• Forţa braţelor, evaluată prin flotări din culcat facial . Apreciere

prin număr maxim de repetări.

• Forţa spatelui, evaluată prin tracţiuni în braţe cu priză largă.

Apreciere număr maxim de repetări corecte.

• Forţa abdominală, evaluată prin bricege cu picioarele întinse

din culcat dorsal în 30 sec. Apreciere număr de repetări în 30

sec.

• Forţa picioarelor, evaluată prin săritură în lungime de pe loc.

Apreciere în cm din două încercări.

• Forţă specifică la cărucior (înclinat la 30°), evaluată prin

tracţiune completă a braţelor din culcat facial în 30 sec.

Apreciere prin număr de repetări în 30 sec.

• Forţa specifică cu garou, evaluată prin tracţiune completă din

aplecat cu faţa la scara fixă în 30 sec. apreciere prin număr de

repetări în 30 sec.

3. Pregătirea tehnică, evaluată prin probe de control specifice

stilurilor

de înot:

• stilul LIBER:

- alunecare croi cu 6 bătăi de picioare şi respiraţie pe partea braţului

de tragere (braţul drept) pe 50 m, apreciere în sec ;

- alunecare crol cu 6 bătăi de picioare şi respiraţie pe partea braţului

de

tragere (braţul stâng) pe 50 m, apreciere în sec ;

• stilul BRAS:

- alunecare cu vâslire de braţe bras pe 50 m. Apreciere în sec;

• stilul SPATE:

- alunecare spate cu vâslire cu un singur braţ la 6 bătăi de picioare pe

50m, apreciere în sec;

• stilul FLUTURE:

- alunecare picioare fluture pe 50m. Apreciere în sec.

4. Capacitatea de performanţă, evaluată rezultatele obţinute la cupa 1

martie 2005 la toate probele pe 50m.

3.5. Sistematizarea procedeelor metodice de antrenament

metabolic şi mijloacelor de acţionare

în elaborarea mijloacelor pregătirii înotătorilor am pornit de la analiza

metodicii de pregătire a înotătorilor americani. Plecând de la principiul

specificităţii efortului, s-au stabilit care sunt mijloacele eficiente de pregătire a

zonelor de efort interesate de proba de înot şi care este alternarea lor în

structura şi periodizarea antrenamentului.

Obiectivele pregătirii:

• Dezvoltarea calităţilor motrice specifice înotului şi urmărirea în

continuare a perfecţionării procedeelor de înot;

• Pregătirea fizică specifică.

Mijloacele de acţionare:

a) Sprinturi:

• 25m, 50 m, 75m

• raport pauză - efort =3/1

• volum de 300m sprinturi set cu pauză activă între seturi

b) toleranţă la lactat:

• 25m, 50m ,75m, lOOm

• raport pauză-efort =1/1

• volum de 600m /fiecare set, fără pauză activă între seturi

c) intervale la prag anaerob (pauze scurte)

• 25m, 50m, 75m, lOOm

• cea 10 sec pauza între repetări

• volum de 800-1200 sprinturi/set

d) supradistanţa (înot lung, între 600-120 m).

3.5.1. Conţinutul pregătirii înotătorilor de 10-12 ani

Pregătirea fizică specifică pe uscat:

• bricege 3x30 sec;

• tracţiuni în braţe 3x10;

• flotări3x20;

• culcat facil: extensii de trunchi 3 x25;

• genuflexiuni cu săritură 3 x20.

• încălzirea generală a organismului - 10-15 min.

• încălzire înot 300m;

• alunecări cu respiraţie la 6 bătăi de picioare cu braţele perfect

întinse 5x50m cu plecare 1,30 min.

• alunecare croi cu un sigur braţ la 6 bătăi de picioare 6x50 cu plecare

2 minute;

• alunecare croi cu braţul opus 6x50 cu plecare 1,50 min.

• alunecare croi cu respiraţie la trei vâsliri de braţe 6x50 cu plecare 2

min.;

• alunecare croi cu braţul opus;

• alunecări picioare bras pe 5x50 cu plecare 1,30 min;

• alunecare braţe bras picioare fluture 6x50 cu plecare 1,50 min.

• alunecare spate cu braţele întinse 6x50 cu plecare 1,20 min;

• alunecare spate cu vâslire cu un singur braţ pe 5x50 min cu plecare

1,30 min;

• alunecare cu braţul opus;

• alunecare cu vâslit alternativ la 6 bătăii de picioare 6x50 cu plecare

1,30 min.;

• craul cu respiraţie la 3 braţe de vâslire cu intensitate 70%

• spate cu îngreuiere (centură cu nisip) 4x2x50 cu plecare 2,20 min;

• bras cu palmare 4x3x50m cu plecare 2,20 min.;

4.2 Interpretarea rezultatelor studiului

4.2.1. Interpretarea rezultatelor dezvoltării somatice

1. Greutatea (kg-tabel 4.1) prezintă valori ale mediei aritmetice la Starea iniţială de 39,71 kg şi o creştere cu 0,79 kg la testarea finală, având omogenitate moderată la ambele testări şi diferenţe semnificative între testări.

2. înălţimea (cm- tabel 4.19) prezintă valori ale mediei aritmetice la

testarea iniţială de 154,1 cm şi o creştere cu 1,0 cm la testarea finală,

având omogenitate mare la ambele testări şi diferenţe semnificative între testări.

4.2.2. Interpretarea rezultatelor pregătirii fizice

1. Forţa braţelor, apreciată prin flotări (tabelele 4.2, 4.3 şi 4.4.) -

prezintă valori ale mediei aritmetice la testarea iniţială de 25,50 repetări şi o

creştere cu 2,75 repetări la testarea finală, având omogenitate moderată la

ambele testări şi diferenţe semnificative între testări.

2. Forţa spatelui, apreciată prin tracţiuni în braţe (tabelele 4.2, 4.3

şi 4.4.) - prezintă valori ale mediei aritmetice la testarea iniţială de 9,17

repetări şi o creştere cu 0,58 repetări la testarea finală, având omogenitate

moderată la ambele testări şi diferenţe semnificative între testări.

3. Forţa abdominală, apreciată prin bricege în 30 sec. (tabelele 4.2,

4.3 şi 4.4.) - prezintă valori ale mediei aritmetice la testarea iniţială de 32,58

repetări şi o creştere cu 0,5 repetări la testarea finală, având omogenitate mare

la ambele testări şi diferenţe semnificative între testări.

4. Forţa picioarelor, apreciată prin săritură în lungime de pe

loc (tabelele 4.2, 4.3 şi 4.4.) - prezintă valori ale mediei aritmetice la

testarea de 153 cm şi o creştere cu 1,2 cm la testarea finală, având

omogenitate mare la ambele testări şi diferenţe semnificative între testări.

5. Forţa specifică, apreciată prin tragere completă din culcat pe

cărucior în 30 sec (tabelele 4.2, 4.3 şi 4.4.) - prezintă valori ale mediei

aritmetice la testarea iniţială de 29,25 repetări şi o creştere cu 0,082,75

repetări la testarea având omogenitate mare la ambele testări şi diferenţe

nesemnificative testări.

6. Forţa specifică, apreciată prin tracţiune completă din aplecat cu faţa

la scara fixă - garou(tabelele 4.2, 4.3 şi 4.4.) - prezintă valori ale mediei

aritmetice la testarea iniţială de 41,83 repetări şi o creştere cu 1,09 repetări

la testarea finală, având omogenitate mare la ambele testări şi diferenţe

semnificative între testări.

4.2.3. Interpretarea rezultatelor pregătirii tehnice

1.Liber: alunecare 6 bătăi de picioare - respiraţie cu vâslirea braţului

drept (tabelele 4.5, 4.6 şi 4.7.) - prezintă valori ale mediei aritmetice la testarea

initiala de 49,78 sec şi o scădere cu 0,92 sec la testarea finală, având

omogenitate mare la ambele testări şi diferenţe semnificative între testări.

2.Liber: alunecare 6 bătăi de picioare - respiraţie cu vâslirea braţului

stang (tabelele 4.5, 4.6 şi 4.7.) - prezintă valori ale mediei aritmetice la

testarea initiala de 50,95 sec şi o scădere cu 0,58 sec la testarea

finală, având omogenitate mare la ambele testări şi diferenţe

semnificative între testări.

3. Bras: alunecare cu vâslire braţe (tabelele 4.5, 4.6 şi 4.7.) - prezintă

ale mediei aritmetice la testarea iniţială de 66,64 sec şi o scădere cu 1,22

secunde la testarea finală, având omogenitate mare la ambele testări şi

diferenţe semnificative între testări.

4. Spate: alunecare 6 bătăi picioare cu vâslire braţului drept (tabelele 4.5,

4.6 şi 4.7.) - prezintă valori ale mediei aritmetice la testarea iniţială de 58,07

sec si o scădere cu 0,94 sec la testarea finală, având omogenitate mare la

ambele testari şi diferenţe semnificative între testări.

5. Spate: alunecare 6 bătăi picioare cu vâslire braţului stâng (tabelele 4.5,

4.6 şi 4.7.) - prezintă valori ale mediei aritmetice la testarea iniţială de 57,81

sec şi o scădere cu 0,01 sec la testarea finală, având omogenitate mare la

ambele testări şi diferenţe semnificative între testări.

6. Fluture: alunecare picioare (tabelele 4.5, 4.6 şi 4.7.) - prezintă valori

ale mediei aritmetice la testarea iniţială de 62,51 sec şi o scădere cu 1,11 sec la

testarea finală, având omogenitate mare la ambele testări şi diferenţe

semnificative între testări.

4.2.4. Interpretarea rezultatelor capacităţii de performanţă

Acestea sunt prezentate de rezultatele obţinute la concurs şi anume (tabel

• la Liber are o medie de 39,54 sec

• la Bras-63,16 sec

• la spate - 46,33 sec

• fluture-51,64 sec

Toate acestea având omogenitate mare la toate probele

de concurs.

Pentru a evidenţia eficienţa dezvoltării forţei la

înotătorii de 10-12 ani am corelat probele pregătirii fizice cu

mijloacele pregătirii tehnice (tabel 4.10). în urma rezultatelor

obţinute se evidenţiază că toate mijloacele pregătirii tehnice nu

coreleaza între ele cu excepţia cazului tracţiuni complete din

aplecat -garou şi aluncare picioare fluture.

Toate aceste rezultate ne evidenţiază o pregătire

fizică eficientă şi în acelaşi timp o corelare nesemnificativă

cu mijloacele pregătirii tehnice.

Dezvoltarea forţei generale a sportivilor nu corespunde

cu performanţele pregătirii tehnice pe probe iar prin

corelarea pregătirii fizice specifice cu mijloacele pregătirii

tehnice contribuie la rezultatele dorite .

4.11):