UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ A BANATULUI TIMIŞOARA

FACULTATEA DE AGRICULTURĂ SPECIALIZAREA: BIOLOGIE – ŞTIINŢE AGRICOLE

LUCRARE DE LICENŢĂ

TIMISOARA2002

1

DEZVOLTAREA RURALĂ ÎN ZONA VĂLIUG

2

Cu multă recunostinţă, sincere mulţumiri d-nului profesor doctor Mircea Goian pentru preţioasele îndrumări acordate peparcursul efectuării şi redactării prezentei lucrări.

Mulţumesc tot odată întregului colectivde cadre didactice pentru formarea meaprofesională.

3

CUPRINS

I. INTRODUCERE

II. CADRUL NATURAL

III. ISTORICUL COMUNEI

IV. ÎNVĂŢĂMÂNTUL

V. MUNCA CULTURALĂ

VI. ARTA POPULARĂ

VII. OCOLUL SILVIC

VIII. TURISMUL

ANEXA I

ANEXA II

FOTOGRAFII

4

I. INTRODUCERE

Într-o regiune pitorească admirabilă, la o depărtare de aproximativ 30 km spre SE de Reşiţa, se află liniştita staţiune Văliug. Întrucât în judeţul Caraş – Severin predomină relieful montan, zona Văliugului oferă oaspeţilor săi un cadru natural de o frumuseţe unică, obiective de un deosebit interes turistic şi ştiinţific.

Văliugul este o staţiune climaterică, care înca din anul 1879 a inceput să fie vizitată de oaspeţi veniţi din toate colţurile ţării.

Comuna Văliug este situată pe şoseaua Reşiţa – Slatina-Timiş, accesul fiind posibil pe şosea sau cu trenul pană în Slatina-Timiş iar de aici pe şosea prin satul Gărîna. Văliugul se întinde de-a lungul râului Bîrzava, începând de la aşezările din Crăinicel până la Hîrţu, acolo unde se bifurcă drumurile spre barajul Gozna(la dreapta) şi spre Gărâna (la stânga).

Comuna Văliug (Franzdorf) ia naştere la 29 iunie 1793, prin stabilirea în zonă a 71 de familii provenite din regiunea Salzkommergut - Austria,care împreună cu un număr mic de români (olteni) formează locuitorii acesteia. O parte dintre ei au fost repartizaţi la Crivaia (Krivei), iar cealaltă parte în Poiana Văliugului (Iosefinental).

Din punct de vedere turistic triunghiul format de lacurile de acumulare Trei Ape, Gozna şi Secu având în centru staţiunea Semenic constitue punctul de interes central permiţând desfăşurarea activităţilor turistice atât iarna cât şi vara.

Zona Văliugului impresionează prin caracteristicile reliefului, dispunerea unităţilor acestuia în trepte de la vest spre est ce au influenţat etajarea vegetaţiei. Prin varietatea, bogaţia şi originalitatea ei, fauna nu rămâne cu nimic mai prejos în urma florei.

De asemenea se poate aminti prezenţa lacului de acumulure Văliug, care funcţioneaza din 1909, în scop energetic şi pentru alimentare cu apă, atât a comunei cât şi a oraşului Reşiţa.

Puţin mai târziu se înfiinţează Ocolul Silvic Văliug care aparţine de Direcţia Silvică Reşiţa. Pădurile acestui ocol au fost administrate de statul austro – ungar până în 1850, de Societatea de Căi Ferate (S.T.E.G) în 1855, care după anul 1919 se transformă în Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa (U.D.R), iar odată cu naţionalizarea, pădurile trec în administrarea statului român.Aceste păduri seculare au funcţii speciale de protecţie, având rolul de a ocroti prin existenţa lor acumulările de apă Gozna, Văliug şi Trei Ape, fiind de asemenea zonă tampon în jurul Parcului Naţiona : Cheile Caraşului – Semenic.

Vizitând doar obiectivele urmărite în prezenta lucrare veţi rămâne sigur impresionaţi de ţinuturile acestei zone, zestre valoroasă pentru cei ce vor profita de binefacerile ei pentru viaţă şi desigur, cred că veţi reveni ori de câte ori veţi avea prilejul.

5

II. CADRUL NATURAL

Aşezare

Întrucât în suprafaţa judeţului Caraş-Severin predomină relieful montan, zona Văliugului oferă oaspeţilor săi un cadru natural de o frumuseţe unică şi obiective de un deosebit interes turistic şi ştiinţific.

Subzona Breazova - Crivaia s-a conturat în jurul a două lacuri de acumulare Breazova, Gozna ( Văliug ) şi împrejurimi. Aici la poalelele Munţilor Semenic la o altitudine de 535 m, la 22 Km de Reşiţa se află o regiune pitorească admirabilă, în centrul căreia se găseşte Staţiunea Văliug.

Comuna Văliug s-a format în valea largă a Bîrzavei, fiind înconjurată de dealuri cu păduri de brazi şi de molizi. Se întinde de-a lungul râului Bîrzava, începând de la aşezările din Crăinicel până la zona finală a parţii numită Hîrtii, la locurile unde se bifurcă drumurile la dreapta spre Barajului Gozna, la stânga spre Gărîna.

Intrarea este marcată de sectorul denumit Poiana Văliugului pe numele său iniţial Iosefinental.

Vecini: fosta comună Cuptoare, actualmente cartier al municipiului Reşiţa, şi satul Gărâna,

care aparţine de Brebu Nou.

Geomorfologie

Teritoriul administrat de Ocolul Silvic Văliug, este situat în sud-estul ţării, în provincia central-europeană, sub - provincia piemonturilor vestice, ţinutul Munţilor Banatului, districtul Munţilor Semenic. Acesta cuprinde păduri situate pe culmile ce pornesc din masivul Semenic spre nord, est şi vest şi direct din văile râurilor Bârzava şi Timiş, ocupând partea superioară a acestora.

Altitudinal, suprafaţa ocolului se situează între 500 m (Cotul Turcului) şi 1452 m (Vf. Gozna), altitudinea predominantă fiind cea de 85 m.

Expoziţia însorită ocupă 21%, umbrită - 32%, iar cea parţial însorită 47%.

Hidrologie

Teritoriul Ocolului Silvic Văliug este străbătut de două ape importante care au format două mari bazine hidrografice: Timiş şi Bârzava. Reţeaua hidrografică este densă iar cursurile de apă au un debit permanent şi în general constant datorită faptului că străbat o zonă aproape integral împădurită şi se alimentează din izvoarele bogate care ies din masivul Semenic.

6

Regimul hidrografic echilibrat şi debitul constant au făcut posibilă construirea în zonă, în perioada 1890 – 1968, unui sistem hidrografic complex format dintr-o reţea de canale şi apeducte şi patru lacuri de acumulare, dintre care trei pe teritoriul acestui ocol.

Primul lac de acumulare din sud-estul europei a fost construit aici în anul 1907 – 1909 (Lacul Breazova, cu dig zidit din piatră cu mortar de ciment).

Pe Bîrzava se succed în ordine, din amonte de comuna Văliug până în apropierea Reşiţei următoarele lacuri:

1. Lacul de acumulare Gozna ( în lucrări de cercetare apare şi sub denumirea de Breazova ), pus în funcţiune în 1953 are o suprafaţă de 66,2 ha şi un volum de apă de 11.997.000 m.c., fiind folosit pentru hidrocentralele Crăinicel şi Grebla şi cu bazin turistic în cadrul complexului turistic Crivaia.

2. Lacul de acumulare Văliug funcţionează din 1909 în scop hidroenergetic şi pentru alimentare cu apă. Are o suprafaţă de 12,6 ha şi un volum de 1.130.000 m.c. de apă.

3. Lacul de acumulare Secu, construit în 1963 cu suprafaţa de 105,67 ha şi un volum de 15.132.000 m.c. apă, serveşte la alimentarea cu apă a municipiului Reşiţa având şi rol de agrement în cadrul Staţiunii Turistice Secu.

Climatologie

Ocolul Silvic Văliug este situat într-o zonă cu climă temperat-continentală, cu uşoare influenţe mediteraneene, cu ierni mai lungi, primăveri bogate în precipitaţii, veri destul de călduroase şi toamne relativ lungi şi secetoase.

Precipitaţiile sunt în general regulate şi abundente. Astfel, în intervalele de altitudine 500-700 m, 701-900 m şi 901-1350 m, precipitaţiile înregistrate se încadrează între limitele 900-1100 mm/mp/an, 1000-1200 mm/mp/an, respectiv 1200-1400 mm/mp/an. Numărul anual de zile cu strat de zăpadă este între 120 şi 160 la altitudini mai mari de 1000 m şi între 80-120 sub 1000 m.

Prima zi de îngheţ este în jurul datei de 15 octombrie, iar ultima zi de îngheţ este în intervalul 10-20 aprilie. Durata intervalului de zile fără îngheţ este, în medie, în jur de 185.

Climatul staţional local este moderat şi puternic modificat de formele şi elementele de relief, de diferenţele de altitudine, vânturi etc. Vânturile cele mai importante în regiune sunt Coşava, cu direcţie nord-estică, viteză medie 1,7 m/s şi Föhnul din direcţia sud-vestică, cu viteza medie mare de 1,7 m/s, care se manifestă în lunile de vară. Perioada de calm este de 25% şi cea de vânt de 75%.

Vegetatia

Zona pădurilor este bine reprezentată, fagul ( Fagus silvatica ) constituind specia principală care determină aspectul general al pădurilor din zona muntelui Semenic. Acesta este prezent în amestec cu ulmul de munte (Ulmus montana), paltinul ( Acer pseudoplatanus ), iar în partea superioară se amestecă cu bradul ( Abies alba ) şi molidul ( Picea escelsa).

Predomină de asemenea pajiştile cu iarba câmpului ( Agrostis tenuis ), păiuşul roşu ( Festuca rubra ), ţepoşica ( Nardus stricta ) şi firuţa ( Poa violacea, Poa alpina ).

Se mai întâlnesc tufe de afin ( Vaccinium myrtillus, Vaccinium vitis idaea ), ienupăr ( Juniperus sibirica ), garofiţele de munte ( Dianthus sp. ), brânduşele ( Croccus banaticus ), cupele ( Gentiana excisa ) şi clopoţei ( Campanula persicifolia, C. napuligera), etc.

7

Fauna

Prin varietatea, bogăţia şi originalitatea ei, aceasta nu rămâne cu nimic în urma florei.Viaţa freamătă peste tot prin multe specii de animale reprezentate prin numeroase

exemplare de reptile ( guşter, şarpele de casă, şarpele de alun, ş.a.); păsări ( mierla, sturzul, cucul, gaiţa, codobatura, vulturul, uliul, etc.) şi mamaifere ca de exemplu şoarecele gulerat, pârşul, veveriţa, iepurele, mistreţul, căprioara, vulpea şi lupul.

Râurile de munte sunt bogate în păstrăvi indigen ( Salmo trutta fario ), păstrăv curcubeu ( Salmo irideus ), zlăvoaca ( Cottus gobio ) şi cleanul ( Leuciscus cephalus ).

8

III. Istoricul comunei

Având o legătură organică cu munţii, bogăţiile miniere ale subsolului ca şi ale florei –

pădurile milenare, acestea au constituit o bogăţie din cele mai valoroase. Natura, oferă aici

condiţii de lucru permanent, la exploatarea lemnului şi numai atunci când sunt forme exagerate

de stihii ale naturii, se întrerupe activitatea.

Punctele turistice, solicitate de vizitatori şi cei din categoria excursioniştilor, ori a celor

veniţi în concediu, au nevoie de mână de lucru. şi aceasta se selecţionează mai ales din rândul

locuitorilor din Văliug.

Aşezarea geografică a acestei localităţi, atât ca zestre cât şi ca bogăţii din cele mai

valoroase este firesc să fi fost în centrul atenţiei oricăror forme de existenţă a omenirii în

decursul istoriei. Dacă ne referim numai la exploatările miniere şi cele ale pădurilor, vom

deduce adevărul.

Din perioada epocii fierului, a bronzului, care datează din cele mai vechi vremuri, se

identifica urme ale înaintaşilor acestor zone fiind cu neputinţă să nu gasim rămăşiţe de forme

ale uneltelor gospodăreşti şi casnice, din fier, bronz şi chiar podoabe din aur şi argint.

Nominalizarea următoarelor precizări autentice ne conduc la credinţa existenţei in aceste

locuri a comune din vremuri de mult apuse. După transformarea Daciei în provincie romană, s-

au construit numeroase drumuri strategice şi economice. Probabil să fi legat şi un drum ce lega

Valea Cernei cu cel din centrul Banatului. Acesta pornea de la Teregova pe Valea Timişului

spre Semenic, apoi pe Valea Bârzavei, trecând prin Văliug, Reşiţa, Bocşa până la Berzovia.

Drumurile erau păzite de castre şi turnuri de apărare dovedite de urme arheologice şi monede

romane. Seria monedelor din secolele al II-lea şi al III-lea d.Hr. cunoscute la Reşiţa, sunt din

perioada dintre Traian şi Filip Arabul. Tot în zona Reşiţei s-a găsit o monedă de la împăratul

Constantin (după D. Protase, „Problema continuităţii în Dacia în lumina arheologiei şi

numismaticii”, Bucureşti, 1966, pag. 177).

Reşiţa şi aşezările din jurul ei erau sub o puternică influenţă romană dat fiind că drumul de

legătură, între cele două artere principale din Banat, trecea prin această zonă.

9

Această situaţie nu a afectat prea mult vechea formă de organizare a oştilor săteşti de aici;

procesul de romanizare s-a dezvoltat şi aici ca şi în alte părţi supuse romanizării, această

regiune integrându-se organic în teritoriul pe care s-au format poporul român şi limba română.

Instaurarea stăpânirii romane a intensificat dezvoltarea economiei, îndeosebi exploatarea

fierului – atât de necesar trebuinţelor războiului – cât şi a aurului, aducător de mari

venituri.Urme de exploatare romană se întâlnesc în apropierea Reşiţei la Tâlva Ţapului, la

Bocşa, Ocna de Fier şi Dognecea (după Gh. Cimponieriu, op. cit., pag. 67).

Precizăm că pe teritoriul Văliugului, la 5 km distanţă există locul denumit Bogatul, sau

Cuca, spre Groposu – care după denumire indică ceva deosebit –. De fapt, pe vârful lui care are

o înălţime de 1000 de metri, a existat o moară de vânt. Aici s-a transmis din vechime, existenţa

unor bogăţii, încă din vremea romanilor.

În vremurile contemporane, în deceniile 8-9 ale secolului nostru, s-au deschis mine de

exploatare. Au fost găsite urme din vremuri apuse, de exploatări, unelte de lucru – acestea

dovedind ceea ce am anunţat mai sus.Exploatările acestea au fost sistate, galeriile închise ca de

altfel cum s-a petrecut în mai multe localităţi din ţară, din acea perioadă istorică a

comunismului.

Concludem deci şi prin aceste afirmaţii la existenţa omului pe aceste meleaguri. De fapt

acestea nu ţin loc de atestări .

Istoria demonstrează că populaţia băştinaşă daco-romană de pe teritoriul Banatului îşi

continuă vechile îndeletniciri, obştile din regiunea muntoasă îşi păstrau o mai mare libertate,

erau într-o dependenţă mai uşoară faţă de aristocraţia triburilor migratoare, dând dijmă din

produsele obţinute sau alte ori dădeau contingente de ostaşi care să contribuie la întărirea

forţelor militare ale cuceritorilor.

Migraţia slavă are o puternică influenţă asupra populaţiei daco-romane bănăţene şi a

contribuit la formarea poporului român şi a limbii române, pe această parte a teritoriului de

naştere a poporului român.

Are loc asimilarea slavilor în mediul băştinaş şi stratificarea socială, luând naştere

feudalismul, când ţăranul este dependent de proprietarul de pământ.

În zona Reşiţei, în orânduirea aceasta feudală începe consolidarea formaţiunii incipiente şi

voievodatul condus în sec. X de voievodul Vlad care organizează lupte împotriva triburilor

maghiare.

10

Din documentele istorice reiese că locuitorii băştinaşi din perimetrul Banatului în care este

inclusa şi localitatea Văliug, au fost liniştiţi în privinţa păstrării aşezămintelor, dar Reşiţa apare

în secolul al XV-lea când aparţine Comitatului Caraş, în sec. XVIII. La 1673 e menţionată cu

numele de Reszinitzacare pe atunci plătea tribut paşalâcului Timişoarei.

În perioada 1690-1700, Reşiţa împreună cu alte localităţi din jurul Bârzavei este

menţionată ca făcând parte de districtul Bocşa.Dar după războiul ruso-turc din 1716-1718, când

turcii sunt bătuţi, Banatul,care includea si Valiugul, este sub stăpânirea austriacă. In acele

vremuri de demult, localitatea Reşiţa se afla în zona Reşiţa-Montană, având pe atunci 30 de

familii de români, din Oltenia, ce se ocupau cu producerea mangalului pentru uzinele din Bocşa.

Să revenim la istoria strictă Văliugului.

Această localitate cu bogăţiile pe care le-a moştenit de la bunul Dumnezeu, nu putea fi

neglijată de a fi în atenţia şi sub stăpânirea unei puteri umane. De ar fi fost cu teren aparte, arid,

deci fără condiţii din cele mai fericite pentru viaţa socială, ar fi şi azi în afara atenţiei societăţii.

Dar in zilele noastre această localitate este foarte apreciata şi dorită, poate mai mult ca atunci cu

zeci de secole în urmă.

La aceste aprecieri, revenim cu susţinerea că numele localităţii Văliug se pomeneşte, nu

odată în istoria României.

După datele culese până la aceasta dată, reiese că în anul 1570 numele aşezării ar fi fost

Borzafa, situată undeva în jurul localitaţii actuale, fapt menţionat de Iosif Wintager, de profesie

brigadier la Ocolul Silvic Văliug, într-un singur document până în 1793, despre care vom relata

în curând în prezenta lucrare.

Era şi o cetate cu acelaşi nume, din timpul stăpânirii turceşti care după luptele dintre

localnici şi turci, a fost jefuită şi arsă. Soldaţii căzuţi în aceste lupte au fost înmormântaţi în

Breazova, se zice. De la ei ne-au rămas denumirile „Ali-Beg”, „Cotul Turcului” ş.a.

Existenţa locuitorilor pe aceste plaiuri este confirmată şi de denumirile următoare:

Săliştiuţa, Cozia, Coziuţa, Groposul, Breazova, Crăinicel, Cuca, Bălenilor, Delocian, Prunii

Ponoranilor, Valea lui Iuga, Poiana Vasilie, Sestover, Râul Alb, Răchita ş.a.

În aceste locuri s-au găsit suficiente obiecte şi unelte utilizate în diferite munci, respectiv

activităţi gospodăreşti, iar în mod special probe elocvente despre construcţiile lor, de la locuinţe

până la dependinţe.

11

În plus, există şi azi în multe din aceste locuri, denumiri ale spaţiilor naturale: ex. la Cozia,

deasupra de Secul, la Cantonul Silvic cu acelaşi nume care aparţine de Ocolul Văliug, sunt

nume ca: strada Tribunalului sau judecătoriei, de-a lungul căreia se pot zări încă pomi

îmbătrâniţi de vreme s-au părţi din ei, care încă mai dau poame.

La Groposul există şi în prezent mese şi scaune, construite din stâncă, cu formă deosebită,

ce simbolizează masa de judecată, dar este mare păcat că nu se iau măsuri de conservare. Ba

mai mult, după mărturii ale celor în vârstă, aceste obiecte sunt deja îngropate până la jumătate

de pământ, s-au de firele lungi de iarbă, ceea ce ne poate duce cu gândul că timpul le va lichida,

în sensul că nu se vor mai vedea.

La fel se pot vedea şi azi urmele unor construcţii, cum ar fi gaterul, fabrica de cherestea,

aflate în partea cea mai apropiată de sat, Răchita, care au ars în jurul perioadei de construcţie a

barajului –1945 – 1947. Acest segment avea aşezare la o distanţă de cca. 1-2 km de zidul

Barajului Gozna, în partea stângă a cursului Bârzava, aproape de pădurea limitrofă lacului în

partea de vest – aproximativ la 1/2 distanţă de zid.

La prezenta lucrare anexez, un tabel cu locuitorii acesteia care au locuit, în număr de 20 de

case, din care mai trăiesc cel puţin 15, ca şi urmaşi ai lor.

Credem că suficiente informări am enumerat care să nu pună la îndoială concluziile trase în

favoarea consolidării afirmaţiilor despre existenţa fiinţei umane. Am adăuga totuşi că aflarea de

monede din secolul I-III, de pe Valea Bârzavei, la Groposu, la Semenic, ca şi la Piatra Albă la

Cuptoare aproape de drumul circulabil chiar şi azi, unde un agricultor săpând, a dat de sume

importante de bani în anii 1880 şi 1883, la Stâncile mari din Cuptoare. De acum să începem a

relata fapte mai elocvente, chiar mai palpitabile cândva, pentru anumiţi doritori de curiozităţi

reale.

Locurile enumerate sunt în general în pădurile seculare de odinioară, prezente şi în zilele

noastre, dar oricum rostul acestor locuri era să le asigure o dosire oamenilor din calea celor ce

nu erau doriţi şi nu în ultimul rând să le fie la îndemână pentru a crea condiţii mai uşoare de trai

lor şi familiilor lor, cât şi pentru amenajarea unui adăpost trainic în aceste locuri izolate spre a

se feri de animalele sălbatice.

De fapt, viaţa trebuie să fi fost deosebit de pretenţioasă. Dar, oricum, ei au dovedit c-au

reuşit să vieţuiască, să reziste peste ani, ceea ce se poate deduce şi din prezenta lucrare, căci

cititorii acesteia vor ajunge uşor la concluzii din cele afirmate.

12

În perioada de dezvoltare a uzinelor reşiţene, care aveau strictă nevoie de lemn pentru

produs cărbuni – mangal – trebuiau tăiate lemne şi aduse de la distanţele respective până la

locul unde există locul de depozitare. Apoi trebuiau transportate, fragmentate la mărimi care să

le permită stivuirea în grămezi după nişte şabloane unde să fie arse într-o anumită proporţie spre

a fi, a deveni cărbune cu calorii suficiente ca fierul să se poată încălzi la temperaturi ce să

permită prelucrarea lui, în condiţii tehnice.

Întreprinderea Montană Reşiţa, de care am pomenit mai sus – aşezată în zona din jurul

Casei Muncitoreşti de azi avea sub conducerea sa ocoluri silvice, mine, uzine.

În perioada anului 1793, vara, se reuşeşte a se obţine aprobarea de la Viena, capitala

Austriei, care de fapt de pe atunci era imperiul care subordona şi Banatul, încă de la 1718 când

învinseseră pe turci de la care preiau stăpânirea şi acestui teritoriu: Banatul, Transilvania şi

Bucovina, dislocarea, plecarea a 300 de locuitori de acolo şi să se aşeze în Banat, încât să

devină cetăţeni ai acestor locuri. şi să se ocupe de muncă de la minerit până la tăietori de lemne.

Pentru aceasta se deleagă brigadierul silvic (magister silvarum) Franz Loidl care pleacă la

împăratul imperiului.

Se aprobă că un efectiv de 300 familii să se stabilească în Reşiţa şi respectiv la Văliugul de

azi. Din aceştia, 71 de familii merg la Văliug.

Acest brigadier era de origine chiar din Salzkommercut (Austria) şi stabilit în aceste locuri.

La data de 28 iunie 1793, brigadierul, la cererea Kaiserului se prezintă la palatul împărătesc

unde acesta le dă nişte ordine, ce urmau a fi duse la îndeplinire pe unde vor merge. Acesta le

spune printre altele: … „mergeţi în zona Banat – nu se spunea că în România – şi acolo să fiţi

demni, harnici… şi să nu uitaţi să vă faceţi locuinţe mai întâi, iar localitatea unde veţi înfiinţa o

să-i puneţi numele meu: Franzdorf (satul lui Franz)”, şi le-a urat drum fericit şi credinţă în

Dumnezeu să păşească la noua lor ţară. Brigadierul îi conduce la drum şi-i îmbarcă în vapor, pe

Dunăre din Viena cu care ajunge până la graniţă, unde intră şi azi acest fluviu în Banat, de unde

ajunge în 29 iunie 1793, la Văliug.

Aici era pădure seculară – din câte se menţionează – dar era un spaţiu cu mare lărgime

până la Bârzava, la dealul din versantul opus, adică unde e azi primăria – la fel spre sud şi nord

unde este strada ce duce spre Crăinicel şi respectiv spre drumul de intrare în sat, venind de la

Reşiţa.

13

Deci a fost găsit ca loc corespunzător pentru întinderea corturilor de dormit, între copacii

ce existau şi bineînţeles şi un spaţiu mai înalt fiindcă nu erau decât poteci sau potecuţe, cu apă

de la Văliugel, care vine de la Poiana Văliugului, urmând a se vărsa în Bârzava.

Trebuie menţionat că distanţa de la Reşiţa până aici se parcurge pe jos, dar şi acel pe jos era

pe pante, pe drumuri presărate cu multe curbe care nu sunt mai puţine de 100 nici azi, când

există drum modernizat până la Reşiţa. În fine, nu mai depănăm mărunţişuri.

Începând cu 30 iunie 1793, brigadierul ce i-a condus din Austria până aici, va participa cu

organele respective la împărţirea locurilor de casă, de la punctul zero ( unde azi este adevăratul

Parc de tei ). Mai sunt câţiva, dar cel mai mare – de pe atunci – are circumferinţa de 5035 mm –

deci, el este martorul care poate da lămuriri – … de pe atunci…

Locurile de casă trebuiau date pentru tot atâtea familii care au devenit adevăraţii

întemeietori ai unui sat organizat sub cerul liber. De atunci până când şi-au construit case din

bârnele ce le aveau în cale, a trecut putină vreme, acestea din urma fiind foarte asemănătoare:

o cameră mai mare, una mai mică, o bucătărie, o prispă. Căsuţele s-au întins exact până la podul

de peste Bârzava (la nord de actuala biserică catolică), lângă casele lui Blaga (dar la sud până la

locuinţa lui) şi Iţa Munteanu – care este cumpărată de la un locuitor german-austriac, plecat

înapoi în imperiu… De atunci, acum vreo 12 ani, în 1986. Ca întindere la est până la dealul cu

care se termină, se întâlnesc plaţurile de pe linia cu rândul de case de pe rândul primăriei, iar

spre vest până la râul Bârzava de azi (pe atunci Bârzava nu avea un curs regularizat – mergând

cam până la jumătate distanţă dintre firul ei de azi, până la strada asfaltată), cea care trece prin

faţa bisericii nemţeşti.

Construcţia caselor a durat mai puţin de două luni, fiindcă locuitorii au fost repartizaţi la

lucru imediat. De atunci, în continuare au lucrat printre picături la case.

Toate aceste case (minus două dintre ele), au fost demolate şi schimbate cu altele noi, până-

n anul 1919, când fiecare şi-a făcut-o nouă de la fundaţie sau şi-a renovat-o. Dintre casele

rămase nedemolate, cele două se mai păstrează. Una este cea a lui Mathes Mooser de la nr. 66,

azi decedat, casa fiind şi la această dată exact ca în faza de origine din 1793.

Ca fapt divers, la renovarea sau la demolare mai precis, proprietarii au constatat că lemnul

fasonat din care a fost construit imobilul era ca şi nou după 126 ani, introdus în zid sau la

acoperiş sub şindrila care asigura protecţia – pentru că la acea dată nu exista ţiglă sau tablă.

14

Iată-ne deci la Sfănta zi a lui Petru şi Pavel, ziua zămislirii noii localităţi de atunci –

Franzdorf - , adică Văliugul de azi, care a depins de cele 71 familii de austrieci, care sunt de azi,

fondatorii acestui vechi ţinut. El va purta acest nume până la Marea Unire de la Alba Iulia –

1918 – când România se reîntregeşte cu ţinuturile româneşti de sub stăpânirea foştilor

asupritori.

Credem că dacă la acea dată, ar fi fost identificată altă denumire a celor ce locuiau pe aici –

mai întâi aceştia nu îndrăzneau să producă o aşa imprudenţă -, iar teritoriul nu găzduia fiinţe

omeneşti organizate în colectiv.

Aceasta nu însemnează că pe aceste plaiuri nu erau băştinaşi, căci sunt dovezi că mulţi, sau

foarte mulţi băştinaşi – români -, s-au grăbit să ia cunoştinţă de noutate. Ei s-au aşezat în

vecinătatea coloniştilor, în sus şi în jos de râul Bârzava – care de fapt atunci a început să

centreze axul apei, care de fapt a durat multă vreme de zeci de ani până la regularizarea râului.

Dovezi ale acestor relatări există şi în cartea scrisă de Loidl Walter de la Văliug, aflată azi

în Germania la un nepot a-l acestuia stabilit acolo în ultimii 5 ani.

Iată o relatare: marele cărturar Iosif Velceanu, născut în Văliug la 13 aprilie 1874

mărturiseşte: „Părinţii părinţilor mei au locuit la Breazova, şi de acolo s-au stabilit aici, după

1793”. Este o mărturie din cele mai convingătoare.

În cazul de faţă, există două afirmaţii: data de 1570 precizată de brigadierul Wintager Iosif,

menţionat mai sus căreia îi dăm crezare şi aceasta din 1793, pe care n-o putem contesta.

Dacă Reşiţa a fost miezul aşezării muncitorilor olteni, la fel , băştinaşii români au fost din

vremuri îndelungate pe aceste ţinuturi, dar trăiau în micuţele centre nominalizate mai sus,

dispersaţi, întrucât nu aveau o localitate centralizată. Ei erau producătorii de bunuri în acele

vremuri istorice. Aceasta explică şi creşterea destul de abundentă a populaţiei din această zonă

formată din românii stabiliţi prin luminişurile din pădurile din jur şi coloniştii austrieci.

Vom mai veni şi cu alte elemente de sprijin în fixarea acestei localităţi.

Conducerea Centrului industrial minier – Montan Reşiţa – studiază temeinic posibilităţile

de construire a unui drum de ţară de aici, de unde scriu, azi din Văliug – prin Piatra Albă –

Secul – Reşiţa. Acesta era necesar transportului mangalului cu căruţa cu cai sau cu carul cu boi,

care ar fi fost foarte economicos faţă de sistemul de transport prin convoi de cai, pe fiecare cal

se pune maxim 70 kg în desagi pe spate şi distanţa se parcurgea în timp de 24 de ore dus şi

întors din aceste zone până la Reşiţa. Impedimente erau multe. Renunţăm a le enumera.

15

Comanda pentru drum, precum şi interesele pentru acesta sunt deci date înainte de

1793.Pregătirile în totalitatea lor cu efectuarea drumului de mai sus menţionat, durează până la

finele anului 1801 şi începând cu 1802 este dat în folosinţă drumul ţărănesc precizat mai sus.

Coloniştii austrieci, improvizează o şcoală care funcţionează din toamna anului 1793,

aducând cu ei ca învăţător pe Anton Josef Priklmayer care profesează până în anul 1808. În

noua şcoală construită şi dată în folosinţăîncă din 1807, mai exact în singura sală de clasă, copii

învaţă până în 1962, când şcoala cu predare în limba germană se închide din lipsă de efectiv de

copii. Această sală de clasă, am imprimezat-o în 1951, chiar subsemnatul făcând din ea două

săli. Aşa am făcut şi cu sala de la şcoala cu limba de predare română, tot în aceeaşi perioadă de

vacanţă de primăvară. Despre această valoroasă acţiune obştească am precizat la capitolul

„Învăţământ” care e parte integrantă a acestei monografii, sau mai bine zis istorii.

În primele săptămâni ale lui octombrie 1793 a fost gata şi au început slujbele la biserica

greco-ortodoxă improvizată.

Biserica funcţionează de la data sosirii, în 1793, primul preot fiind Pater Benedict Braun

care profesează până-n 1818.

Date despre coloniştii aceştia se obţin din cartea lui Loidl Walter, locuitor al Văliugului,

probabil chiar din generaţia „29 iunie 1793”, care este plecat cu domiciliul în Germania, cum

am mai anunţat mai înainte,patronul primei bisericuţe din lemn construită iniţial ca şi al celei

din 1861, adică cea de azi este Sf. Franz şi Asisi.

Casa parohială pentru preotul catolic s-a construit de către credincioşi, tot în perioada

aceasta prodigioasă, dar calitatea, planul conceput al clădirii sunt şi azi din cele mai de apreciat

– aşa cum a fost şi pentru casele lor mărturie şi în contemporaneitate – deşi ei sunt plecaţi din

România de 5 ani. Biserica a fost înzestrată de la Kaiserul lor cu două clopote, un altar, o cruce

şi o orgă cu şase registre care sunt şi azi.

Biserica nouă, construită in 1861, din beton, piatră şi cărămidă nearsă, acoperită cu tablă

galvanizată şi şarpantă, din grinzi de lemn sănătos şi încivoiat, este unică în felul ei.

În anul 1862, patronatul înzestrează biserica cu: un baldachin, două steaguri, o carte

bisericească şi o cruce. Prin contribuţie de bani de la credincioşi au reuşit să mai cumpere încă

un steag pe ale cărei feţe erau scrise şi mai sunt şi azi pictate chipurile Sf. Hubertus şi a Sf. Iosef

(Iosif) şi care a fost sfinţit de către preotul Anton Bartl în 23 mai 1869.

16

În anii 1858 şi 1859, numărul coloniştilor mai creşte cu 40 familii şi respectiv 237 de

suflete. Aceştia au fost stabiliţi la Crivaia, în 20 de case cu 40 de apartamente.

În 1855 satul Franzdorf a fost inclus în patronajul Austro-Ungariei, care a preluat firmele

de prelucrare a lemnului, chiar a mangalului. Tot de la acea dată se înfiinţează Regimentul de

Caransebeş care preia 18% din întinsele păduri, iar STEG 82%.

În anul 1872, Franzdorful creşte cu 21 familii care se cantonează în tot atâtea case făcute

dar în locul numit Iosefinental (Poiana Văliug). Întemeietorul acestui cartier a fost Georg

Brenan, directorul societăţii de căi ferate de atunci, iar numele soţiei sale a fost Iosefina. Deci,

dorinţa lui a fost ca localitatea, unde sunt plasaţi să-i poarte numele soţiei, dar este ca în cazul

celor din 1793, sosiţi aici, care dau numele comunei după numele împăratului Franz.

Coloniştii măresc imediat şi suprafaţa cimitirului, adică proporţional cu numărul

aproximativ al celor ce sosesc şi se stabilesc aici, deci să fie mai întins.

De asemenea, prin grija patronatului, aici la Văliug, a fost ridicată şi o capelă.

În 1879 şi filiala Crivaia a fost înzestrată cu un clopot nou. Toate acestea au fost sfinţite de

preotul Iohan Polanik.

În anul 1880 episcopul bisericii catolice Alexander Bonnaz, sosit ca turist pe aici, fiind

încântat de frumuseţile locurilor, donează bisericii pe lângă altarul principal, un altul. Acesta a

fost construit în Arad de maestrul lemnar Anton Dengl şi trimis la sfârşitul lunii noiembrie

1880. Cel de-al doilea a fost confecţionat la Timişoara în stil greco-oriental, de către un italian.

şi tot acelaşi episcop donează bani pentru confecţionarea Sf. Mormânt, care a fost realizat de un

maestru tâmplar autohton „Getini”.

Redăm citatul: „Noii colonişti – cei din 1793 – au găsit în jurul localităţii nou construite,

adică Franzdorf, sprânjiţi prin pădure, o seamă de locuri în care locuiau români. Aceştia locuiau

în „sălaşe” şi se ocupau cu creşterea animalelor, iar în grădini cultivau ovăz, secară, cartofi şi

legume felurite.

Pomi fructiferi bătrâni şi ruine din piatră mai amintesc şi azi de aceste aşezări: Crainic,

Cozia, Cioaca, Groposu, Breazova, Bălenilor, Valea lui Iuga, Coziuţa, Delocian, Prunii

Ponoranilor, Poiana Vasilie, Sestover, Râul Alb, Crăinicel, erau doar câteva din aşezări şi mai

poartă şi azi aceleaşi nume”.

Aceste denumiri le-am pomenit şi mai sus, dar le-am redat fiindcă mă aflu la interesele

coloniştilor.

17

Se menţionează: „… şi azi se mai găsesc în Văliug multe din numele acestor familii:

Bălanu, Munteanu, Jianu, Brebenaru, Belcea, Dinteanu, Jurma, Spătaru, Mănescu, Retezan,

Raşovan, Pasere, Simic”.

Toate aceste familii sânt români.

Uzinele Reşiţa, ca urmare a dezvoltării lor, au nevoie de cărbuni, de lemn, produs la

distanţe mari, dar nu erau drumuri de schimbat modul de aducere a mangalului cu cai la

transport cu căruţa. Se pune problema construirii unui drum corespunzător din 1750. Rezolvarea

lui, se realizează abia în 1802, peste Piatra Albă, la Reşiţa. Din acel moment mangalul se

transportă cu căruţa trasă de cai, ceea ce aduce o stare bună de economie.

În 1863 se construieşte drumul Komitatului Franzdorf (Văliug) – Cuptoare, dar care peste

11 ani, în 1874, este prelungit până la Reşiţa. Din aceleaşi motive de economisire, prin

înlocuirea transportului de convoaie de cai, în transportul cu căruţa. Tot în 1874, se începe

drumul de la Podul Secul, pe Valea Bârzavei, până la Muntele Semenic, chiar la izvoarele

Bârzavei.

Abia de-acum, din 1863, se prezice un viitor mai luminos pentru uzine, pentru locuitorii şi

muncitorii de pe aici ca urmare a realizării drumurilor menţionate aici.

Începând cu anul 1803 se instalează un cuptor de afânare şi două ciocane cu roţi hidraulice

pentru forjat fier şi le fixează în locul numit „Hommerschupfen” – care tradus în limba română

înseamnă „şura Ciocanului”. Aci se va aduce fier brut laminat pentru prelucrare la forjă şi iarăşi

dus înapoi cu căruţa care vor veni iarăşi încorporate şi tot astfel zilnic. Astfel se aduc cantităţi

de sute de kintale pe an, de fier şi înapoiat în stare de folosinţă, fierul.

În acelaşi an, 1803, se aduce un gater mare cu 18 pânze, în poziţie verticală, instalat la

locul ocolului silvic, de lângă Bârzava. Pe acolo s-a construit de meşterii italieni un canal pentru

apă, larg la baza de sus de 1,50 metri, la cea de jos de 0,75 metri şi înălţimea de 0,90 metri, care

venea plin de apă. Rânduită chiar la colţul de lângă cei doi vecini la locul denumit, se vede şi

azi o parte din instalaţia în beton a fixării acestui gater. El funcţionează ca fabrică de cherestea

până în anul 1872, când este înlocuit cu altul din cele două aduse acum. Celălalt gater se duce la

Răchita – o colonie menţionată în această lucrare – unde trăieşte până la finele secolului al XIX-

lea, când ia foc. Informaţie luată de la bătrânii localităţii.

18

În anul 1916 se montează la instalaţiile de lângă gater un electromotor care, acţionat cu

ajutorul căderii apei, produce curent electric pentru magazinele, primărie, ocolul silvic din

centrul din Tei care din acea clipă au iluminat electric şi zona aceasta va căpăta imediat

denumirea de Oraş-Văliug, şi în acea clipă localitatea va avea trei denumiri:

1. Văliugul de la vale (de fapt se mai zice Văliugul bătrân),

2. Oraşul

3. Văliugul de la deal (adică cel până la Gozna, fiind inclusă şi Gozna până către Dealul

Drăguţii).

În anul 1855 se construieşte drumul dintre Văliug şi Gărânaiar mai târziu, în 1910 se

construieşte drumul de peste şeaua Bârăviţa la Anina-Steierdorf-Oraviţa şi iată că apare o altă

cale de a merge la Văliug.

În perioada 1899–1903 a fost prelungit drumul de la Gărâna (Wolfsberg) peste Brebu Nou

(Neidenthal) la Slatina-Timiş. Deci, de acum este legătura făcută între Văliug şi şoseaua

naţională prin Gărâna–Slatina-Timiş–Herculane, sau Slatina-Timiş direcţia Caransebeş.

Una din marile realizări din secolul al XIX-lea este dezvoltarea căilor rutiere, atât pentru

transport de materiale necesare uzinelor, cât şi pentru circulaţia locuitorilor din aceste frumoase

zone muntoase.

Consider necesar să reliefez în prealabil consemnări ale specialiştilor în aprecierea şi

intervenţia pentru folosirea bogăţiilor naturale ale Văliugului, apa şi pădurile: „Semenicul poate

fi asimilat unui centru al lumii – vezi credinţele popoarelor –, munte singuratic, de 1477 metri

în vârful Piatra Goznei, fiind ca un turn al apelor din care izvorăsc şi se împrăştie ca spiţele unei

roţi: Bârzava, Timişul, Nera, Caraşul. Oamenii de pe văile apelor urcă la munte, se întâlnesc

periodic pe Platoul Semenicului, schimb de experienţă, prilej de unificare naţională” – ing.

Andrei Mălăescu.

După cum foarte bine cunoaştem, bogăţiile în Aurul Verde, apelor date de Bârzava şi

afluenţii ei – ca şi diferenţa mare de nivel de la înălţimea dealurilor şi a munţilor Semenic până

la Reşiţa, unde se creează şi dezvoltă uzinele, au creat condiţii din cele optime pentru creşterea

ritmului economiei uzinelor.

După revoluţia din 1848 – dată la care ţăranii şi muncitorii posesori de care şi căruţe nu

mai sunt obligaţi să presteze munci gratuite în transportarea materialelor – mai ales cărbunii

pentru uzine.

19

Acestea trebuiau oricum efectuate, fiindcă focul trebuia să ardă permanent la fabrici. Aşa

se găseşte valorificarea apelor menţionate mai sus, care sunt dar al lui Dumnezeu, cazul de la

noi: Bârzava şi afluenţii săi.

Transportul pe apă a lemnelor – altfel zis plutăritul lemnelor de la locul de producere până

la locul de consum – cu ajutorul canalelor cu apă.

Nu mai amintim muncile ce se efectuează pentru stivuirea lemnelor în aşa zise bocşe mari

având fiecare câte 100-160 m3. Acestea prin arderea lemnelor produc mangalul. Dar focul nu

merge decât toamna şi iarna, anume primul loc de la Reşiţa pentru sprijinirea lemnului expediat

de la Văliug în Land/Reşiţa, la 4 km de uzine.

Iată prima plutire a lemnului şi care sunt cotele terenului.

În anul 1865, traseul pentru plutirea lemnului de la Văliug din locul Klaus (lângă Vila

Klaus de azi) este de o lungime egală cu 38,9 km. Din această distanţă, 7 km sunt de la Klaus la

Văliug, spre sud de Văliug.

De la punctul de plecare ce este la o cotă de 714 m, până la Reşiţa este o diferenţă de nivel

de 458 m. Plutirea se făcea la un nivel al apei de 0,5 – 0,6 m cu o viteză de 1,085 m/s. Timpul

efectiv folosit de plutărit până la Reşiţa dura aproximativ 6 ore.Dar asigurarea debitului de apă,

ca şi canalele, tunelurile, apeductele, se făceau de mâna omului, în condiţii deloc uşoare, nici de

durată mică, nici ieftine.

Redăm cazul asigurării debitului de apă din punctul Klaus pregătit, începând cu anul 1864.

Se construieşte un baraj care are rol de rezervor, din buşteni de brazi ciopliţi – o muncă

deloc uşoară – cu umplutură de piatră.

Acest baraj ca să fie plin cu apă avea următoarele dimensiuni: 76 m, 26 m, 11,5 m, aceasta

din urmă este înălţimea până la care ajunge apa, primele două numere de aici reprezentând

lungimea şi lăţimea. Capacitatea acestui paralelipiped era de 140.000 m3 de apă, iar această

cantitate de apă putea transporta cantitatea de 4.000-10.000 m3. Această operaţie de transport se

desfăşura numai pe perioada lunii martie până la jumătatea lunii august cel mai devreme.

Transportul lemnelor din pădure până la locul de aruncare în apă de plutărit, se făcea cu

vagonetele în cădere liberă pe şinele de fier, cele goale erau trase de cai la deal, pentru ca mai

apoi totul să se realizeze cu ajutorul funicularului, dar aceasta abia începând cu anul 1893. În

scopul acestei realizări era necesară angajarea unei firme cu rezultate în domeniu. Astfel, de la

Bleikert din Dresda (Germania) execută lucrările specialistul Johann Cservenka.

20

El vine şi montează agregatul care este gata în primăvara anului 1893 dată de la care începe

operaţia. Acest teleferic a făcut legăturile între pădurile Semenicului – Râul Bârzava, pe o

lungime de 5.576 m, cu o diferenţă de nivel de 500 m.

Funicularul lucrează până în 1911 şi s-au transportat la uzine circa 50 mil. m3 de lemn.

În perioada de pregătire s-au construit canalele: Barni de 1.768 m, Coziuţa de 792 m, Teus

de 192 m, Rănchina de 486 m. La fel s-au construit apeductele:

- Breazova 80 m lungime şi 15 m înălţime;

- Râul Alb 30 m lungime şi 18 m înălţime;

- Secul 180 m lungime şi 50 m înălţime;

- Curmătura 216 m lungime şi 18 m înălţime.

În aval de Văliug, la 4 km, la locul numit Cleanţul Sârbului, în anii 1901, 1 septembrie

până în octombrie 1904, în văile sălbatice de sub poalele Semenicului, începe bătălia pentru apă

şi nu se poate încheia acum.

Se construieşte barajul Breazova, primul baraj peste Bârzava. Are lungimea de 90,5 m,

grosimea de 20 m, iar la coroană are 3 m. Costă 1 mil. coroane.

Când barajul este plin cu apă, ea se întinde pe o lungime de 2 km.

Barajul este construit din beton, fier şi piatră.

Se construieşte centrala hidroelectrică de la Breazova şi mai târziu centrala

hidrolelectrică Grebla de unde se foloseşte apa în scop economic. La un loc un sistem

hidroenergetic ce cuprinde circa 8 km canale de aducţiune şi tuneluri ceea ce asigură un debit de

aproximativ 0,7 m3/s. O lucrare temerară pentru acele timpuri.

Şi totuşi iată ce spune teoria tehnicii contemporane: – oţelul ca să fie oţel cum se cuvine, a

avut nevoie dintru început de apă, de mai multă apă – de apă convertită în kilowaţi lumină, dar

şi de apă – mijlocul cel mai lesnicios de transport al lemnului necesar cuptoarelor oţelăriei şi

furnalelor.

Şi tot pe teritoriul Văliugului se începe trasarea pe hartă în perioada începând cu anul 1957

– când un colectiv de specialişti condus de prof. dr. ing. Dorin Pavel întocmesc studii de sporire

a debitului apei, noul necesar: 1,3 – 1,5 m3/s. Lucrarea era fundamentală pentru existenţa şi

dezvoltarea în continuare a Reşiţei. Pentru setea de oţel, ca lucrarea să fie executată atunci, cu

orice preţ, devenise o problemă a întregii naţiuni debitul apei uzinei din Reşiţa. Dar izvoarele

existente erau insuficiente… spune inginerul.

21

Până la urmă, după studii, cercetări, deliberări, s-au întocmit variante multe şi în sfârşit,

decizia hotărârii în final: o parte din izvoarele Nerei (râu ce se varsă pe versantul opus al

Semenicului), trebuie aduse la Reşiţa. Planul era ca să capteze cursul superior al Nerei la cota

1.100 şi să-i treacă debitul în bazinul Bârzavei. Iată că se înfăptuieşte o adevărată revoluţie în

construcţii hidrotehnice, fără precedent în ţara noastră. Specialiştii, în frunte cu ing. Andrei

Mălăescu, au plecat de la cota 1.097, unde izvorăşte Bârzava. Au împins apa într-un tunel lung

de 1.000 m, apoi pe un canal liber vreo 1.200 m, până la Coşava. În continuare fac un alt tunel,

mai scurt, 750 m, prin care au trecut-o în bazinul Nera-Nergana alt canal liber de 3.640 m, iar

de aici mai departe ceea ce a fost odată Nera a devenit apă de Bârzava. Aşa a fost. Îşi închide

dosarele. Lucrările s-au terminat în anul 1952 când au dat cei 1,5 m3/s cât se ceruse.

Barajul Gozna a fost construit între anii 1948 – 1952.

Caracteristici constructive:

Lungime – front de barare: 230 m;

Lăţimea de bază: 113,80 m;

Înălţime constructivă: 48 m.

Uzina Hidroelectrică Crăinicel

C.H.E. Crăinicel, amplasat în apropiere de satul Văliug a fost construită în anii 1947–1951.

Această uzină funcţionează condiţionat de necesarul de apă industrială de la Reşiţa fiind

alimentată din:

- lacul Gozna, printr-o conductă de aducţiune, castel de echilibru şi conductă forţată;

- aducţiunea Semenic;

- aducţiunea Safra.

Iată că şi cantitatea de apă prin captarea apelor muntelui care izvorăsc din Semenic, au

devenit insuficiente pentru uzinele din Reşiţa. Astfel, în anul 1961 se declanşează o nouă etapă

a bătăliei pentru apă. Se dă în exploatare primul furnal de 700 metrii cubi care, alături de cele

trei cuptoare Siemens Martin de 120 mc ale oţelăriei, solicită un debit superior, de 2,16 mc/s.

Atunci s-au realizat staţia de pompare de la Tiniş-Trei Ape şi barajul Secu. Întregind la peste

180 kmp suprafaţa de pe care Reşiţa îşi adună apele.

Acest imperiu al apelor, clădit dintr-o epopeică încleştare umană, a hotărât o nouă existenţă

a Reşiţei.

22

Alimentarea comunei Văliug cu apă potabilă şi canalizare

În cadrul comunei problema alimentaţiei cu apă este una din cele mai solicitate atât de

locuitorii de baştină cât şi de proprietarii caselor de odihnă construite pe teritoriul comunei.

După multe intervenţii susţinute în mod consecvent de primarul ambiţios în fapte, Vasile

Ponoran obţine aprobările de rigoare, întocmeşte documentaţia cu organele competente în urmă

cu patru ani. În ultimii trei ani a reuşit să efectueze în proporţie de peste 80% din lucrările

aferente acestei operaţii complexe. Dar diferenţa de lucrări denotă suma de bani necesari a

termina 100% operaţiile. Dar aceştia nu sunt aprobaţi, urmând să se prelungească termenul de

punere în exploatare, dar şi populaţia ca şi omul nr. 1 al comunei vor avea încă de aşteptat şi nu

vor fi satisfăcuţi nici moral pentru atâtea tergiversări.

23

IV. Învăţământul

În trecutul istoric al acestei comune, ca de altfel al Banatului din care face parte şi comuna

Văliug, oamenii au fost influenţaţi de diferitele popoare ce au avut trecere prin acest cadru

natural de o rară frumuseţe, până în anul 1918, an la care Banatul se alipeşte la Patria mumă.

Deşi stăpânirea a durat secole, locuitorii acestor meleaguri au rezistat tuturor asupririlor,

chiar şi-au păstrat limba, religia şi tradiţiile neamului din care au provenit.

Populaţia germană, alcătuită în special din mulţimea de colonişti sosiţi începând cu data de

29 iunie 1793, până pe la 1860 când vine ultimul convoi în această localitate, a păstrat

nealterate, la populaţia locală, toate cele menţionate anterior.

Asuprirea n-a fost o fericire pentru nimeni dintre aceste etnii, dar şansele de convieţuire în

limite absolut normale, au contribuit la realizarea bunăstării cotidiene.

Popoarele ce i-au subjugat: turcii, maghiarii şi austriecii au asigurat desfăşurarea

activităţilor în special în domeniile sociale, domenii ce le aduceau lor venituri şi cele care

contribuiau la dezvoltarea economică. În general nu se poate învinovăţi vreunul dintre aceste

popoare de amestec flagrant în evoluţia societăţii specifice fiecărei etape istorice.

Limba de predare în şcoli, în special, n-a fost impusă decât de către maghiari, dar şi de

către aceştia nu permanent.

Feudalismul era mai dezvoltat, sub aspectul organizării muncilor în agricultură, faţă de

celelalte provincii din Banat, dar nu se putea compara cu cea din Austria. Aceasta, de fapt, se

datora şi lipsei proprietarilor de suprafeţe agricole. În specificul părţii acesteia a Banatului, unde

pământul este un teren deluros, neproductiv, ori muntos, sunt şi zone de fertilitate bună.

Proprietarii de pământ erau interesaţi să dezvolte o agricultură în mod intensiv spre a

obţine câştiguri mai mari.În astfel de situaţii ei puneau accent pe dezvoltarea fiecărei laturi

aducătoare de bunuri materiale.

În domeniul exploatării suprafeţelor agricole au dat o atenţie sporită creşterii duzilor, în

care scop au editat broşuri care indicau fertilizarea solului, obţinerea de puiet de dud, recoltarea

frunzelor, folosirea lor la hrana gândacilor de mătase, albinăritul, dar şi îndrumări specifice

creşterii acestor vieţuitoare aducătoare de venituri.

În domeniul micilor gospodării s-a dat o atenţie deosebită câştigurilor ţărăneşti prin

creşterea animalelor domestice de rasă, calitatea îngrijirii şi respectiv a obţinerii de venituri.

24

Aceste activităţi atrag după sine nevoia de a şti, de a înţelege modul de organizare, de

desfăşurare a multor atribute, dar pentru aceasta era nevoie de carte. Adică să cunoască cifrele

din care se formează numerele, să socotească, să cunoască literele alfabetului latin, slav şi chiar

maghiar. Toate acestea au avut perioade istorice de folosire. Atunci biserica era un suport

preţios pentru clasa politică a feudalismului. În credinţa instituită de a fi mulţumit muncitorul

pământului cu ce capătă de la stăpân. Această latură de educaţie religioasă este evident că nu

aducea prejudicii, ba din contră. Catolicismul, în special, era acela ce făcea cu adevărat

prozelitism, spre a contribui la susţinerea politică a clasei proprietarilor.

Dezvoltarea şcolii, a culturii în feudalism este dependentă de biserică.

Manifestările culturale, artistice, necesitau o pregătire specială, un program de atragere a

maselor în faţa cărora se prezentau. Oamenii competenţi pentru pregătire erau preoţi sau cadre

pregătite de preoţi.Rezultă că centrele ierarhice, bisericeşti, erau şi centre de educaţie culturală.

Mai temeinic putem crede că această formă socială este subordonată bisericii şi ea este

suportul orânduirii feudale.

În această perioadă erau foarte puţine şcoli în Banat.

În anul 1526, în războiul de la Mohacs, maghiarii sunt bătuţi de turci şi aceştia stăpânesc

Banatul până în 1717.Ne aflăm în secolul al XVI-lea, învăţământul are caracter de clasă, se

învaţă în limba română, chiar sub ocupaţie turcească.

Se dezvoltă fabricile, mijloacele de extracţie a cărbunelui pentru uzine, de produs mangal

prin arderea lemnului etc.

Apar proprietarii de mari fabrici, antreprenori de angajare de mari lucrări, deci asistăm la

dezvoltarea unei noi orânduiri sociale, clasa burghezie, a proprietarilor de averi, clasa

stăpânitoare a pădurilor, a uzinelor şi fabricilor, a mijloacelor de producţie. De acum se pune

problema, în mod deosebit, pe formarea de oameni care să ştie citi, să ştie scrie, să ştie socoti.

Banatul de Nord împreună cu Caransebeşul şi Lugojul sunt anexate la Transilvania, după

lupta de la Mohacs.

Propaganda bisericii calviniste se face în limba maghiară pentru cei de la oraşe şi în limba

română pentru cei din mediul rural, pentru meşteşugari şi cultivatori de pământ. La oraşe

prozelitismul pentru calvinism are succes, în timp ce la sate n-a izbândit. Biserica are nevoie de-

acum de propagandişti pentru a propaga religia calvinistă şi, cu mult înainte de 1582, se

înfiinţează la Lugoj şi Caransebeş şcoala de pregătit învăţători în limba română.

25

Se creează, astfel, noi condiţii de propagandă religioasă pentru clasa socială a proprietarilor

de uzine şi fabrici etc.

La 14 septembrie 1658 turcii cuceresc o mare parte din Banat care rămăsese sub

administrarea Transilvaniei. Ei nu influenţează învăţământul în limba română şi nici slujbele

bisericeşti. Nu se cunoaşte până când funcţionează aceste şcoli în limba română. (Din

afirmaţiile lui V. Ţârcovnicu).

Se înfiinţează şcoli în cadrul mănăstirilor, la protopopi, preoţi, cărturarişi se pune accent pe

învăţarea citirii, a însuşirii limbii române, a învăţării religiei, a socotitului şi chiar rezolvării de

calcule, de probleme.

În anul 1718, armata austriacă, sub conducerea lui Eugeniu de Savoia, îi învinge pe turci.

Atunci, aceştia părăsesc definitiv Banatul, ca şi alte părţi româneşti.Banatul devine, de acum,

supus coroanei imperiale de la Viena. Se împarte în 11 districte conduse de administratori, care

puteau fi şi militari.

Din anul următor, 1719, şi până în anul 1739 se aduc în Banat colonişti din Franţa,

Germania, Italia şi Bulgaria.

Aceştia sunt repartizaţi în condiţii foarte bune chiar şi la sate, în agricultură. În plus li s-au

oferit şi alte facilităţi materiale.

Conducerea statului austriac a luat măsuri de dezvoltare a meşteşugarilor dar şi măsuri de

sistare a dezvoltării breslelor.Statul austriac începe să se preocupe de problema învăţământului

către finele secolului al XVIII-lea. La puţinele şcoli existente învăţătorul nu putea trăi din

salariul său, fiind nevoit să se ocupe de orice activitate cât de compromiţătoare, pentru

autoritatea ce trebuia să aibă. Singurul organ care-l putea numi şi controla pe învăţător era

preotul.

Abia în 20 mai 1771, în Normal-Patentul dat de Maria Tereza, printre alte hotărâri

figurează şi: „Constatându-se că Iliricesc” (adică sârbii şi românii, nn) „nu au şcoli de ajuns în

care să înveţe ce datorii are omul faţă de Dumnezeu, faţă de Domnul Ţării şi aproapele său, s-a

dispus ca biserica şi administraţia să aibă grijă ca cei tineri să nu se lase fără de învăţătură”, din

Normal-Patentul, Viena, 1771, pag. 16.

Clasa înstărită nu se bucura de măsurile ce se luau pentru dezvoltarea învăţământului, din

considerentul de a nu li se degrada poziţia socială, atunci când muncitorii şi toţi ceilalţi neavuţi

vor şti carte.

26

În cadrul spaţiului din zona de azi a Văliugului, prin pădurile ce înconjurau centrul civic de

azi al comunei, trăiau cetăţeni ajunşi pe aici din judeţele Mehedinţi şiVâlcea, în special. Durata

vieţuirii lor se cunoaşte abia de la ataşarea lor, ca vecini şi locuitori ai coloniştilor ne-austrieci,

în satul numit Franzdorf, ceea ce înseamnă satul lui Franţ, înfiinţat la 29 iunie 1793, când un

număr de 71 de familii sosesc în pădurea de tot felul de arbori şi arbuşti, dar care era cea mai

acceptabilă faţă de celelalte părţi ale zonei văzute atunci. De cei îndrituiţi să le ofere condiţii de

stabilire definitivă în ţara de care aparţine Banatul.

Parte din cei ce puteau intercepta momentele de sosire a unor suflete omeneşti pe acest

pământ din Văliug se încadrează şi se înrolează în acel colectiv de oameni care primesc locuri

de casă începând de la locul „cu tei” unde au fost cantonaţi şi au trăit scurtă vreme până şi-au

improvizat o locuinţă, iar pentru cea definitivă li s-au pus la dispoziţie materiale lemnoase etc.

În timpul muncilor la care se deplasau în pădure muncitorii colonişti, întâlnesc locuinţele

improvizate de cei cu locuinţele în natură, de zeci de ani sau chiar secole. Bineînţeles că în

locuinţe erau oameni. Sunt invitaţi să vină să se aşeze şi ei civilizat, cu casa în locul unde ei se

stabiliseră, şi astfel se naşte ca spaţiu cu suflete omeneşti noua comună, azi VĂLIUG.

Cred că bucuria ce le-a descreţit frunţile năpăstuiţilor este greu de înţeles de noi, cei care

nu ne imaginăm nicicum modul lor de viaţă dusă în tufişuri, care atrage o mulţime de

complicaţii. Aşa se explică cum de locuinţele sunt aşezate în mod compact, ca teren, iar ale

românilor sunt la margini, vecini cu cele pentru colonişti.

Odată cu Normal-Patentul de la Viena prin care se dispuneau nişte hotărâri din cele mai

îmbucurătoare pentru părinţi, în special, apoi pentru fii lor, alături de fericirea poporului

bănăţean de a fi fost numit ca Director general al învăţământului bănăţean românesc şi sârbesc

marele om Teodor Iaancovici. Sub conducerea acestuia s-au pus bazele construirii şi înfiinţării

de noi şcoli în majoritatea localităţilor regiunii. Construcţiile se realizau de către cetăţenii din

sate sau oraşe cu participarea efectivă a bisericilor.

Copii din Văliugul din 1793 n-au avut marea bucurie de a profita de o astfel de clădire, în

care învăţai numai de dragul condiţiilor fizice. Aceasta pentru că la acea dată comuna Văliug nu

existaşi perioada de la 1793 până la cunoaşterea, popularizarea formării noii localităţi a fost

minimă.

27

Cu toată vitregia naturii de a nu exista o formă de învăţământ în perimetrul ce cuprindea

toate cele aproximativ 15 – să le zicem – cătune, o bună parte din copii au reuşit să înveţe totuşi

carte. De la cine?! Se poate răspunde: de la un vecin care avea ceva cultură, sau de la preot, ori

de la un militar, dar se naşte întrebarea: oamenii nu se expuneau să fie cunoscuţi. Dar cu mare

grijă s-a reuşit să nu se popularizeze locurile de ascunzişuri.

Iată un caz dintre cele mai valoroase şi atunci, dar şi azi, care ne ajută să ne cunoaştem

istoria învăţământului nostru de aici ca şi o parte din crunta istorie a acestei localităţi.

În complexitatea căutărilor de documente arhivistice ca şi cele de tatonare prin tot felul de

procedee de muncă de la om la om, am reuşit să găsim o fărâmă de adevăr care conduce la

multe descoperiri.

Dorind să stabilim, să descoperim, mai bine zis, adevăruri privitoare la activitatea marelui

om al secolului al XIX-lea, pe nume Filaret Musta, despre care se ştiau foarte puţine şi de foarte

puţină lume din toate clasele sociale.

“În perioada cât am funcţionat aici, la şcoala din Văliug, ca profesor de matematică, având

diferite responsabilităţi în afară de munca de profesor, am reuşit să aflu, dezinteresat de fapt,

despre existenţa unui organ din ierarhia bisericească ortodoxă a Banatului. Cele ştiute de la

izvoare, de oameni de bună credinţă, sunt completate de dirijorul corului din Văliug, fiind şi

socrul meu, Badea Busuioc, decedat în 1988.”

Tatăl său, Musta, este intelectual din secolul al XVIII-lea, când nu exista învăţământ

organizat, dar nici căi de acces cu oraşele din zone limitrofe ce dispuneau de şcoli. Deci s-au

făcut eforturi deosebite pentru a deveni ceea ce a fost. Doresc să amintesc doar localităţile unde

a învăţat: Beiuş, Caransebeş, Leipzig.

Tatăl lui, de profesie preot, exercită şi profesiunea de învăţător, drept de care, pe atunci, se

bucura cu prisosinţă un preot. Deci este de admis că făcea şcoală cu copii, în locurile cu

cătunele ce aminteam mai sus, care au fost numai minim 15, dar aşezate de la Groposul, la

Cozia, mai sus de localitatea Secu, la Crainic, Breazova, Răchita, Cuca etc.

Toate aceste afirmaţii au un suport real, concret.

De asemenea, în această carte a satului Văliug, nu pot să trec cu vederea nişte carenţe ca

realităţi – adică documente pentru viitorul acestei localităţi, atât de scumpă şi dragă nu numai

nouă, dar şi urmaşilor din generaţie în generaţie.

28

Comuna Franzdorf ia naştere la 29 iunie 1793 (deci Văliugul de astăzi). Colonişti au mai

fost aduşi în anii 1810, 1858, 1859. Dintre aceştia se repartizează o parte de 237 de persoane la

Krivei, adică Crivaia, iar în Poiana Văliugului (Iosefinental) se pregătesc 20 de case pentru cei

din anul 1872.

Dacă coloniştii vin cu învăţătorul Anton Iosef Priklmayer, construiesc în mod sigur şcoală

pentru 1793-1794. Nu se putea ca românii să nu fi procedat la fel, deci să aibă şcoală tot din

1793, dar neorganizată.

Directorul şcolar Grigore Pungă, în documentele statistice pentru finele anului şcolar 1930-

1931, precizează: „Anul înfiinţării şcoalei, cam pe la 1790, când s-a înfiinţat comuna”. Deci, se

precizează că şcoală n-a existat decât în acelaşi an cu înfiinţarea satului. Cum satul s-a înfiinţat

în anul 1793, cu numele Franzdorf, se deduce că învăţământul organizat, pentru acelaşi sat, dar

cu români, data nu de la 1790 ci de la 1793.

Aceste adevăruri infirmă cele precizate de P. Radu şi D. Onciulescu, în volumul

„Contribuţii la istoria învăţământului din Banat până la 1800”, pag. 305, nr. crt. 675. Existenţa

şcolii în limba germană de la Văliug nu se pomeneşte în carte.

Oricum, faptul se datorează unei erori, ca şi absenţa situaţiei statistice de atunci, fiindcă nu

se menţionează nici numărul de copii şcolari la rubrica prevăzută în document. D. Onciulescu a

recunoscut că nu a primit la timp situaţia cerută de organele şcolare de conducere din

Iugoslavia, unde se centralizaseră la vremea sa.

Privitor la spaţiul şcolar pentru elevii de la şcoala germană, nu există nimic scris decât ceea

ce se poate deduce. Cum coloniştii au convieţuit în aceleaşi condiţii săteşti şi în relaţii

dintotdeauna foarte bune, nu putea să nu sprijine şi pe părinţii şcolarilor români dacă a fost

necesar. Apoi, cum învăţătorul Musta învăţa copiii de români pe când locuiau prin spaţiile

acelea, şi dispersate, şi distanţate, şi învăţământ neoficial, se trage concluzia că şi fiii de români

s-au bucurat la auzul clopoţelului de sunare de intrare în clasa de învăţământ autorizat pentru

care au dus o mare luptă constructivă şi bisericile, respectiv preoţii. Cum aici a existat preotul

Musta, tatăl episcopului Filaret Musta, care aşa cum se precizează în acte şcolare, a funcţionat

ca preot şi învăţător, suntem siguri de fericirea de pe buzele copiilor de români, din 1793 în

continuare.

Din arhiva consultată reiese că mulţi colonişti lucrau la distanţe mari de sat, la tăiatul

lemnelor sau la producerea mangalului, nu puteau părăsi locul de muncă.

29

Era necesar ca învăţământul să asigure condiţii în apropiere. Dar cum nu totdeauna era

posibil, elevii urmau cursurile la învăţământul particular, adică la domiciliu, însă se prezentau la

examene la şcoala din sat când aceasta îi planifica. Era învăţământ particular ca şi învăţământ

pentru cazuri speciale. Există dovezi scrise în acest fel la şcoală.

Au fost situaţii frecvente în secolul al XIX-lea, în special când fabricile din Reşiţa aveau

nevoie stringentă de lemn şi trebuiau să angajeze mulţi muncitori, care veneau cu familii şi

aveau copii de vârstă şcolară, dar distanţa era destul de mare, peste putinţa şcolarului, solicitau

un local cel puţin provizoriu pe durata şederii lor la muncă.

De regulă, acest fel de situaţii erau greu de rezolvat. De asemenea, au existat copii care au

fost înscrişi la distanţe nu chiar acceptabile, când n-au putut rezista drumurilor, acestor eforturi.

N-au urmat învăţământul particular, aceştia au rămas repetenţi, creând şcolii greutăţi, ei

figurând neşcolarizaţi.

Privind spaţiul de şcolarizare, coloniştii germani au reuşit să construiască localul de şcoală

corespunzător, după un anume standard, în 1807. Acest imobil este perfect şi azi. Pentru etnia

germană ai cărui copii au urmat şcoala până la clasa a IV-a în limba germană, spaţiul a fost

corespunzător numai pentru anii când nu au fost elevi suficienţi decât pentru o clasă. În aceste

cazuri n-a fost problemă. În bună parte a timpului, au fost efective de copii pentru două clase,

măcar şi de aici au început greutăţile care nu au putut fi soluţionate până la închiderea şcolii, în

septembrie 1962. Majoritatea părinţilor părăsiseră România, plecând în Germania, Austria,

Italia, la originea lor, ori s-au stabilit în alte părţi ale României.

Din anul 1962 au mai rămas copii germani, ca şi astăzi, dar urmează cursurile şcolii cu

predare în limba română. La clasele gimnaziale continuă ca şi la cursurile post-gimnaziale de la

oraşe, adică şcoli profesionale, licee industriale etc. Nu sunt cazuri decât foarte izolate de copii

aparţinând şcolii germane care să facă dificultăţi cu prezenţa sau promovarea.

Pentru învăţământul din Văliug, problema spaţiului n-a fost rezolvată nici acum, din 1793.

S-a construit în secolul al XIX-lea o clasă după stasul celei pentru învăţământul german, şi apoi

o altă sală dar care n-a semănat niciodată cu ceea ce se pomeneşte aici ci mai mult cu o cameră

de locuit. Aceasta se presupune că este în spaţiul fostului gater, de până în 1967 când se închide,

dar nici sală n-am mai văzut ci o cameră.

Privitor la această afirmaţie, subsemnatul am funcţionat ca profesor doi ani, 1950-1951 şi

1951-1952.

30

Anii şcolari în care am funcţionat la şcoala din Târnova sunt din 1952 până în 1988,

profesor 10 ani şi restul director şi nu am cunoscut o astfel de sală folosită. Dar învăţământul a

avut numai sala menţionată mai sus, care se găseşte vis-à-vis de biserica ortodoxă, mai sus cu

vreo 30 de metri. În acea sală trebuiau să înveţe, ca şi acum, toate clasele. Cum? Numai în săli,

camere improvizate, prin închiriere de la vecini şi, evident, în mod permanent, în două

schimburi.

Pentru mărirea spaţiului de şcolarizare personal m-am implicat împreună cu soţul unei

învăţătoare Câmpan, care era angajat la gaterul de alături de şcoala germană, să facem un zid

despărţitor la fiecare din cele două localuri existente, dar după ce pleacă directorul în concediu

de primăvară în aprilie 1951. Acesta nu dorea să se implice, dar nici pe altul nu lăsa. Cum

dânsul locuia la Forotic, o comună pe lângă Oraviţa, mi-a lăsat totul în primire pe cele 10 zile

de vacanţă.

Am organizat acţiunea şi, în trei zile, am reuşit să efectuăm zidul despărţitor, din scândură,

bătută în cuie pe stâlpi de lemn, în poziţie orizontală. Între ele, rumeguş presat cu maiul, apoi

bătut lănteţi oblici pe dinafară şi tencuiţi. Astfel au apărut două săli în loc de una. Ne-a mai

rămas să facem uşa. Am făcut rost şi de asta, dar a fost mai dificil până am reuşit să facem

peretele fiecărei săli. Am reuşit să angajez zidar, dar fără bani, fiindcă nu aveam nimic. A rămas

văruitul şi scările pe care le-am improvizat din scândură de la gater. Era masca pentru care am

antrenat, chipurile, pe domnul Câmpan. În mod organizat am mobilizat părinţi de la clasa unde

eram diriginte, apoi vreo 3-4 flăcăi de la marele şantier al construirii barajului din Gozna, unde

lucrau peste 5000 de inşi. Nu am lăsat la o parte nici din elevii mai zdraveni şi cu părinţi mai

înţelegători. Cetăţenii nu fuseseră obişnuiţi să lucreze de clacă, sau patriotic. Scările, de acum

pentru fiecare sală, s-au făcut în curtea fiecărei clădiri, provizoriu din scândură, iar uşa nu s-a

montat în interior (deschiderea) ci afară, cum nu este la localul respectiv, cea iniţială din secolul

al XIX-lea.

În final, s-a reuşit o mare realizare: o sală în plus din şcoala de jos (cea pentru învăţământul

în limba română), şi o sală în plus la localul pentru învăţământul în limba germană.

Surpriza mare a fost pentru director, care era măcinat de necazuri cu cei de la putere, care

l-au turnat… şi a fost mutat disciplinar la Văliug. Subsemnatul aranjasem la organele

inspectoratului şcolar modificarea ce a suferit-o fiecare local de şcoală. În penultima zi de

vacanţă mi-am făcut drum la aceste organe de i-am informat realizarea.

31

Aceasta a produs bucurii mari. Drept răsplată a datoriei la clasă, ca şi în acest domeniu

edilitar-gospodăresc, pentru nici un leu din buget, am primit un premiu de la Inspectorat şi unul

de la Regiunea Severin, pe atunci, ceea ce a constituit şi pentru mine o deosebită bucurie

materială.

Realizarea aceasta pentru director nu prea a fost pe plac. Din motivele de mai sus ca şi de

teama organelor superioare, domnia sa l-am informat după ce şi-a făcut puţină teamă. Dar după

aceea a fost foarte bucuros.

Un fapt foarte curios. Acustica (sunetul) în urma lovirii peretelui clădirii vechi, faţă de cel

de la peretele improvizat este mult diferită. Adică, stând în interiorul oricărei săli dintre cele

două, dar în colţul dintre peretele vechi şi cel improvizat, se aude diferenţa. Acest lucru i-am

arătat, l-am întrebat, pe director în anul 1997, când am fost în prima sală de la fosta şcoală

germană, unde o trupă de specialişti făcea lucrări de tipul Mechram, ce crede despre diferenţa

de sunete lovind fiecare perete cu degetul. Desigur, că nu ştia.

Muncitorii dădeau jos şi tencuiala de pe zidul de imprimez, care a dat posibilitatea să se

vadă materialele cu care am făcut lucrarea pomenită mai sus. Era după 46 de ani, din 1951.

Scândura, lănteţii, precum şi stâlpii au făcut impresia că sunt de foarte puţine zile folosite.

De atunci, mărirea spaţiului s-a făcut odată cu închiderea învăţământului în limba germană,

în anul 1962. Apoi, plecarea directorului la Forotic, în 1961, care a lăsat locuinţa din curtea

şcolii de la învăţământul românesc. Aceasta a fost transformată în spaţiu pentru procesul de

învăţământ. De asemenea a plecat învăţătoarea ştefan Elena la Reşiţa odată cu ieşirea soţului

său la pensie, din funcţia de secretar al primăriei. În anii 1994-1997 s-a obţinut Casa Parohială

de la Biserica Romano-Catolică. Acum era spaţiu mai mult, însă volumul fiecărei încăperi nu

răspunde cerinţelor igienice şi chiar de desfăşurare a activităţilor”.

Se părea că promisiunile din anul 1997 vor aduce o deosebită realizarea pe linia construirii

unui nou local de şcoală, pentru 1998, dar nici pentru 1999-2000 nu s-a realizat. Primăria, prin

persoana primarului Vasile Ponoran, un conducător deosebit în organizarea de lucrări publice,

se implică şi în această mare lucrare. În urma eforturilor de convingere asupra necesităţii

obţinerii de spaţiu şcolar, a organelor judeţene, obţine aprobarea.

În fond, un imobil vechi, dar cu fundaţie temeinică situat lângă imobilul primăriei, în care

funcţionase şi baia comunală până în 1960, aproximativ. Se cercetează de specialişti în

domeniul de rezistenţă şi se aprobă pentru construirea unui local nou.

32

Lucrările se efectuează în 1998 şi puţin în 1999 în luna martie. De acum, când lucrările

sunt efectuate în proporţie de aproape 70%, nu mai sunt fonduri lichide. Lucrarea este sistată şi

nu se asigură nici fonduri pentru tabla de pus pe acoperiş pentru a proteja de deteriorare cel

puţin binalele.

Conducătorii şi colectivele de cadre didactice de la ambele şcoli, cea cu predare în limba

română şi cea cu predare în limba germană, de-a lungul existenţei lor, ca slujitori ai celor două

etnii, timp de 169 de ani, au trăit în condiţii din cele mai dorite de un om civilizat şi de caracter.

Ei conlucrau şi pe linie profesională, metodică, pedagogică, precum şi în munca extraşcolară. şi

în societate, până şi la excursii şcolare, manifestări culturale, ca şi la petreceri în zile de

sărbători, nunţi etc.

Acest fel de a trăi în relaţii de armonie, de înţelegere, a avut influenţe din cele mai bune

între şcolarii celor două etnii. Nu se puteau deosebi în comportament, ca şi în vorbirea curentă.

Părinţii copiilor germani ştiau perfect limba română, în special în vorbirea dialectului local, dar

dintre părinţii copiilor români nu mulţi stăpâneau vorbirea în dialectul german. Pe parcursul

istoric al convieţuirii, pe măsura trecerii vremii, numărul copiilor ce învăţau să citească şi să

scrie în limba germană se mărea esenţial. Aceasta a contribuit şi la realizarea unei atmosfere

demne de laudă, în ciuda influenţelor vremelnice care se credea că va contribui negativ,

referindu-ne la istoria politică din trecut.

Studii medii şi superioare au reuşit să urmeze şi copiii de origine română în limba germană,

ca şi cei cu originea germană în limba română.

Exemple concludente se pot da de la ambele etnii.

Considerăm că cel mai elocvent este cazul lui Iosif Velceanu, născut la 10 aprilie 1874 în

comuna Văliug. Acesta este cunoscut ca o personalitate pe plan mondial, mai ales pe linie

profesională, în domeniul pedagogiei, al muzicii, al artelor.

Printre operele sale scrise se desprind spaţii care contribuie la determinarea exactă a istoriei

Văliugului.

Astfel, în datele biografice precizează istoria familiei sale genealogice din judeţul Vâlcea

din vechea Românie. De asemenea menţionează că bunicul său s-a căsătorit cu o fată din

Târnova, din familia Dalea, căreia îi face portretul care este demn de urmat. Dar cel mai

important este ceea ce urmează: „Străbunii mei erau de la Breazova, dar s-au stabilit în comuna

ce a luat fiinţă în 1793, deci Franzdorf”.

33

Prin aceasta întăreşte suportul afirmaţiilor că au existat acele mici colective de români

stabilite în cele minim 15 aşa-zise cătune din pădurile din jurul Văliugului, pe care le-am

menţionat mai sus. Considerăm că este suficient, nemaifiind nevoie să reluăm pomenirea lor.

De asemenea, din dovezile istorice rezultă că a fost unul dintre pilonii temeinici, istorici, în

domeniul păstrării limbii române pe aceste grele meleaguri. Înţelegere metaforică, ea a

contribuit la coexistenţa paşnică între etnia română cu cea germană şi chiar cu cea maghiară.

Iată: fiind un deosebit copil cu talente muzicale, de caracter, participă alături de colegi şi

săteni la activităţi culturale, arătând în plus înfrăţirea cu germani şi chiar cu unguri.

Din copilărie şi adolescenţă participă esenţial la complexul spiritual al societăţii în care s-a

născut, alături de săteanul său krischer, coleg de vârstă, dar şi student. Luptă, ambii, în toate

domeniile până la ridicarea pe culmi apreciabile, începând de la cultivarea semenilor localnici,

la înţelegerea deplină între etnii. Se ştie că stăpânirea maghiară a impus ca limbă oficială în

şcoli limba maghiară. Dar el a urmat clasa următoare, a V-a, în limba maghiară, în satul natal,

apoi în limba germană în clasa a VI-a, tot în Văliug. Continuă la Reşiţa învăţământul gimnazial

în limba germană, apoi la Caransebeş, la Preparandulmul pedagogic, în limba maghiară, termină

studiile în limba română, de învăţător, apoi urmează la Leipzig specializarea în limba germană

etc.A demonstrat o capacitate de a învăţa nu numai limbile străine, dar şi pedagogie şi muzică

etc.

Împreună cu colegul său de mai sus, ca şi cu alţi săteni, au conlucrat sau au activat, alături

de semenii lor pentru creşterea şi dezvoltarea spiritualităţii celor trei etnii, în cele din urmă, deşi

maghiari nu erau mulţi.

Iosif Velceanu, fiu al Văliugului, elev al şcolii din Văliug, şi cea germană şi cea maghiară,

pe care şi le-a însuşit la cel mai înalt nivel, dar a demonstrat până-n ultima clipă a vieţii că a fost

un om care a ţinut la sat, la semeni, la neam şi ţară, ca un adevărat erou.

Exemple de elemente rezultate din arborele genealogic, din locurile fostelor colonii în

păduri de români, deveniţi văliugeni de la 1793, sunt încă destule. Dintre acestea vom relata, în

scris, mai jos.

Dacă şcoala românească de aici se mândreşte cu odraslele şi elevii săi, nu putem contesta şi

rezultate aşteptate, dorite, şi de şcoala germană, în special, care a colaborat cu cea română timp

de 169 de ani.

34

Astfel, evidenţiem că membrii coloniei germane din 1793 au fost depistaţi din Austria de

un reşiţean provenit din Austria, pe nume Loidl, care-i însoţeşte de la origine până la întâlnirea

celor 71 de familii cu Kaizerul de la Viena, pe drumul străbătut cu vaporul până la intrarea în

ţară, în România, de la graniţă până la Reşiţa şi de acolo la Văliug, unde pe atunci nu exista

drum deschis până la Văliug. Acesta a asistat cu prezenţa şi mintea sa la găsirea locului de

cantonament pentru o noapte.

Coloniştii se cantonează, la „locul cu tei”, unde unul din teii de atunci, din 29 iunie 1793,

care azi are diametrul de 5,035 mm, acesta fiind martorul ocular al construcţiilor de atunci:

şcoala germană, biserica, locuinţa primului preot, Pater Benedict Braun (1793-1818), a

învăţătorului Anton Iosef Priklmayer (1793-1808) şi preotului român Musta din a doua jumătate

a secolului al XVIII-lea. Iar fiul său, Filaret Musta (din botez Filip), arhiereu, născut în 1839 în

Văliug, studii gimnaziale la Beiuş, juridice la Debreţin, teologice la Caransebeş, cu specializare

la Facultatea de Teologie din Leipzig, profesor la Institutul de Teologie din Caransebeş (1870-

1888), un timp director, diacon în 1871 şi preot necăsătorit în 1874, tuns în monahism sub

numele Filaret şi hirotonisit protosinghel în 1875 şi apoi arhimandrit, în 1891, asesor

consistorial onorar (1871), apoi asesor (consilier) titular (1896-1902), vicar al eparhiei

Caransebeşului (1902-1930), hirotonit arhiereu la 18 octombrie 1921, deputat în adunarea

eparhială de la Caransebeş şi în Congresul Naţional Bisericesc din 1871, Doctor Honoris Causa

al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, în 1929; în 1908 a fost ales episcop al Caransebeşului,

dar n-a fost recunoscut de guvernul maghiar.

Iosif Velceanu s-a născut la 13 aprilie 1874, în comuna Văliug, situată la poalele muntelui

Semenic, în judeţul Caraş-Severin, din părinţi ţărani, fiind unicul lor fiu. Studiile şi le-a făcut la

şcoala Normală Confesională Ortodoxă Română Caransebeş şi cea maghiară, Confesională

Reformată din Debreţin, Liceul Maghiar de Stat din Timişoara, unde a luat bacalaureatul. Studii

de perfecţionare în desen şi pictură la Budapesta şi Viena: 4 semestre la Universitatea din

Budapesta, întrerupte, fiind mobilizat în războiul mondial; cursurile de profesori la

Universitatea din Cluj, unde a luat diploma de profesor de liceu.

Eugen Fuicu, s-a născut în 1929, în comuna Văliug, judeţul Caraş-Severin, termină Liceul

Militar, absolvă cursurile superioare militare, este avansat la gradul de colonel. Se stinge din

viaţă prematur.

35

Paul Sava-Băleanu, termină şcoala primară ca şi cei doi de mai sus, în Văliug, absolvent al

Facultăţii de Litere Bucureşti, este născut în comuna Văliug în anul 1929. Funcţionează la

catedră, într-unul din Bucureşti, absolvă cursuri speciale de televiziune, unde profesează până

când se stinge din viaţă, prematur.

Gheorghe Mănescu, născut în anul 1941, în comuna Văliug, absolvă Facultatea de

Medicină şi ia doctoratul ca medic internist. Este avansat la gradul de maior şi încheie viaţa

tragic, prin sinucidere.

Privind retrospectiv istoria dezvoltării învăţământului în decursul istoriei, din 1793, pentru

cele două etnii, română şi germană, până în septembrie 1962, când învăţătoarea Mateyas Helga,

care a funcţionat doar 2 ani şi s-a retras, plecând în Germania, la părinţii ce părăsiseră ţara mai

înainte.

Exemplul educatorilor şcolilor s-a transmis indirect la locuitorii acestei aşezări, care multă

vreme au trăit momente şi din cele mai vitrege. Să ne gândim doar la aprovizionarea cu cele

necesare pentru familie. Aici, cu excepţia fructelor de pădure comestibile (mure, căpşuni, fragi,

zmeură, afine şi măceşe) restul de alimente trebuiau procurate de la locuitori din alte localităţi,

cu specific aparte pentru cereale şi celelalte strict necesare familiei. Nu existau drumuri, decât

pentru caravane de cai, până către finele secolului al XVIII-lea. Abia după 1800 apar primele

drumuri. Dar pe acelea era foarte dificil de străbătut distanţa de la Văliug la punctele indicate şi

retur, cu desagii încărcaţi pe umăr, duşi sau în cap, sau în mâini. Aceste dificultăţi durează cel

puţin un secol, până se dezvoltă comerţul la magazine, chioşcuri, restaurante şi aici.

În secolul al XIX-lea se dezvoltă şi învăţământul superior şcolii complementare, respectiv

şcoli profesionale, gimnazii etc., care durează iarăşi o cale lungă. În această perioadă istorică

părinţii încearcă să trăiască momente din cele mai fericite privind viitorul copiilor lor.

La Reşiţa, centru industrial de mare amploare, în epoca transformărilor sociale, este nevoie

acută de tot felul de muncitori de calificare specială, la Caransebeş, Oraviţa.

Copiii sunt înscrişi la şcoli profesionale specifice uzinelor dar şi la cele de calificare pentru

meserii necesare în comune: comerţ, vânzători, măcelari, panificaţie. Apoi: cojocari, croitori,

frizeri, tâmplari, dulgheri, cizmari etcCu toată vitregia vremii în direcţia transporturilor terestre,

copiii ajutaţi şi de părinţi străbat spaţii înfricoşătoare pe alocuri, prin pădurile ce erau existente

până şi pe marginile comunelor de atunci ş.a.

36

Finalul a fost: învingerea greutăţilor, formarea şi educarea voinţei, a greutăţilor complexe,

şi au ieşit oameni calificaţi, de o apreciabilă calitate.

Aportul calităţilor acestor tagme s-a revărsat şi în fondul social al comunei, dar şi în

aparenţă. Este suficient să privim clădirile, casele şi anexele construite în gospodării. Chiar

cărturarul, fiu al Văliugului, Iosif Velceanu, lasă mărturie scrisă a satului său, la care a ţinut

foarte mult. Cred că voi reuşi să fac cunoscut pe această cale şi acel articol foarte preţios.

Faptul îmbunătăţirii condiţiilor de trai ale cetăţenilor în secolul al XIX-lea şi până în 1919,

în comună, se constată nu numai din dovezile sau din cele ştiute din tată în fiu că toate

construcţiile, casele germanilor, în special din 1793, se demolează şi se reconstruiesc de o altă

ţinută şi de formă şi de fond. Doar o casă a cetăţeanului Mateyas, de la nr. 66, de lângă

primărie, mai supravieţuieşte, ca şi anexele. Materialul lemnos, parte 100% de material

component, era ca nou, la demolare, după 100-115 ani de la construire când s-au aşezat aici

germanii. Despre casele românilor nu pomenim pentru că aceştia nu s-au bucurat de cele

acordate în domeniul materialelor de construcţie ca şi locurile de casă. Din aceste motive casele

lor au fost mai simplu lucrate şi majoritatea se mai găsesc şi astăzi ca atunci când s-au aşezat cu

locuinţele în afara perimetrului pentru colonişti ce li s-a dat.

Este elocvent să precizez că în anul 1950, de când prezenţa subsemnatului s-a înregistrat

aici, numărul meseriaşilor de orice ramură era consistent, dar şi calitatea activităţii lor de

invidiat. Reîntors după 4 de ani, n-am mai aflat pe nici unul dintre aceia, dar nici continuatori,

reînnoiţi. Explicaţia este simplă. Nu s-a mai insistat de către forurile şi instituţiile abilitate, la

dezvoltare, prin reluare, a meseriilor care nu erau strict necesare în timpul comunismului.

Şcoala de aici n-a reuşit vreun progres, dar din motive obiective, să aibă meseriaşi din

rândul absolvenţilor şcolii. Dar, în general, cei care au terminat învăţământul de 7 şi respectiv 8

ani, s-au orientat în alte profiluri, cu succes.

Se observă o orientare spre această direcţie a absolvenţilor în epoca actuală. Adică în

ultimii 2 ani încoace. Rămâne să vedem dacă ei vor obţine rezultate notabile, dacă vor profesa

aceste meserii cu o deosebită râvnă, ca cea a predecesorilor lor, în comună şi oriunde.

Descreşterea populaţiei mature, plecarea spre alte localităţi, care este mereu mai mare după

Revoluţia din 1989, nu aduce satisfacţie celor ce s-au jertfit pentru ei, pentru a face ceea ce este

azi o localitate spre care vin să-şi construiască case de odihnă cetăţeni din întregul judeţ.

37

În ce priveşte evoluţia populaţiei şcolare, la cele două şcoli, se constată o creştere a

numărului de şcolari şi înscrierea 100% a copiilor la clasele I-IV, însă la V-VII abia 1/4 din cei

de la clasa a IV-a.

La clasa a V-a, în perioada până la 1948, când se aplică reforma învăţământului, se înscriu

mai mulţi decât în anul şcolar 1947-1948, dar în clasa a V-a se reîntorc şi cei ce au absolvit

clasa a VI-a. Deci numai cei ce au fost în clasa a VII-a au absolvit. Prima promoţie va fi în anul

1950-1951, clasa a VII-a de gimnaziu, pe care până la această reformă trebuia să o facă la

clasele I-IV al Gimnaziului din Reşiţa, Caransebeş, Oraviţa etc. Desigur, aceasta costa bani

pentru deplasare, pentru gazdă, pentru cantină etc.

De acum şcolarizarea creşte, reforma următoare se aplică învăţământului de 8 clase

gimnaziale, la care prima promoţie este în anul 1964-1965, deci în anul 1963-1964 nu a absolvit

nici o clasă a VIII-a. După aceea vine reforma învăţământului de 10 clase în 1968. Aceasta a

uşurat mult atât părinţii, cât şi elevii, cu cheltuielile. Însă nu s-a aplicat decât condiţionată de

nişte criterii pe care nu le puteau îndeplini decât localităţile cu efectiv de elevi suficient, cu

spaţii şcolare corespunzătoare şi cadre didactice cu pregătire adecvată.

Elevii de la Văliug au urmat clasele IX-X la Reşiţa, dar era autobuz la îndemână, care însă

în epoca actuală, de după 1989, nu mai este decât luni dimineaţa, când îi duce şi abia vineri la

ora 16 când se reîntoarce. Se înţelege ce uşurinţă s-a creat pentru aceste generaţii…

Comparând statistic elevii este alarmantă starea de fapt.

În anul şcolar 1928-1929 erau la clasele I-IV 136 de elevi, în anul şcolar 1988-1989 sunt la

clasele I-IV 136 de elevi.

În anul şcolar 1964-1965, la Văliug, absolvă clasa a VIII-a 22 de elevi, în anul şcolar 1965-

1966 absolvă clasa a VIII-a 28 de elevi, în anul 1966-1967 absolvă 26 de elevi, în anul 1967-

1968 absolvă 21 de elevi, în anul 1968-1969 absol18 elevi, pentru ca în anul 1998-1999 să

absolve clasa a VIII-a doar 9 elevi, deci, după 3 de ani populaţia şcolii, ne referim la ultima

clasă a învăţământului gimnazial, scade de 2 ori. Natalitatea este mult mai mică.

Şcoala de aici, prin slujitorii ei, prin abnegaţia cu care şi-au onorat eforturile, până la

obţinerea calificării, au depus eforturi în munca la clasă ca şi cu familiile elevilor. Dar

rezultatele s-au obţinut pe măsură. Permanent şcoala şi-a făcut loc de cinste prin oameni educaţi

şi instruiţi, daţi societăţii. Nu cred necesar de a înşira numele acestora că ar fi mare volumul de

muncă şi de material.

38

În domeniul edilitar-gospodăresc nu putem spune că au fost obţinute ceva succese. De s-ar

fi produs acestea, ar fi astăzi învăţământ la o singură clădire, dar cu mandat de a face faţă

scopului: toate clasele de elevi să fie într-un singur local.

Considerăm că aici au fost cele mai mari ocazii să se obţină astfel de construcţii, fiindcă au

existat toate condiţiile materiale, de la lemne pentru toate lucrările, întreprinderi şi forţă de

muncă. Acestea s-au întâmplat în anii 1954-1980.

Abia acum se pun speranţe, din anii 1996-1999, când prin interesul deosebit adus de

Ponoran Vasile, primar al comunei, care a obţinut mulţimea de aprobări specifice epocii trăite şi

lucrarea monumentală cu un spaţiu corespunzător pentru 7 săli de clasă este sub acoperiş,

şarpanta este expusă intemperiilor iernii ce urmează. Organele judeţene nu mai au posibilităţi de

finanţare nici pentru tablă de acoperit ceea ce s-a lucrat de calitate la acest nou local în anii

1997-1999.

În anul 1999, s-a lucrat în primele luni ale primăverii şi întreprinderea constructoare a sistat

munca. Cauza: nu sunt bani.

De vină nu sunt generaţiile de copii ce nu pot să aibă un local centralizat de învăţătură, cu

spaţii corespunzătoare, de care nu sunt prea multe localităţi ce duc această râvnă, şi acum fiii în

stagiu de prelungire.

În ce priveşte încadrarea învăţământului de aici iarăşi sunt probleme ivite mai ales în

ultimii ani. Cadrele didactice cu studii greu mai doresc să lucreze pe aici. Parcă nu mai sunt

dornici de muncă preferând cu totul alte dorinţe. Dar ce sunt elevii de vină? Examenele

susţinute aduc foarte puţine mulţumiri societăţii, familiei şi şcolii, şi chiar lor înşişi.

39

V. Munca culturală

În zona Văliugului băştinaşii români veniţi cu mult înaintea coloniştilşor austrieci, stabiliţi

temporar prin „ochiuri de pădure” împreună cu aceştia din urmă au format comuna Văliug.

Totul era greu de realizat, cele două etnii necunoscându-se suficient . Situaţia a fost facilitată

de existenţa unor factori naturali.

Astfel, coloniştii vin cu cadre intelectuale: preotul Pater Benedict şi învăţătorul Anton Iosif

Priklmayer. Preotul funcţioneazăde la 1793 la 1818 iar învăţătorul de a 1793 la 1808.

În cazul românilor situaţia era poate mai grea deoarece ei proveneau din grupuri de familii

care trăiau izolate. Se consideră că au apărut oameni mai ridicaţi din punct de vedere

intelectual. Este suficient să scoatem în evidenţă existenţa preotului Musta, care are un fiu,

distins intelectual, ce s-a născut la Văliug în 1839 şi care a făcut studiile: în Caransebeş –

gimnaziul, juridice la Debreţin, teologie la Caransebeş, cu specializarea la Facultatea de

Teologie din Leipzig, urcă trepte de specializare în mai multe ramuri adecvate şi obţine diploma

de „Doctor Honoris Causa” a Facultăţii de Teologie din Cernăuţi în 1929. Există în Văliug şi

alte cadre distinse: învăţătorul Ion Popescu, care activează ca învăţător din anul 1850 – situaţie

atestată de inscripţia de pe crucea de la căpătâiul mormântului său din Văliug.

Se vede că ambele etnii au cadre intelectuale din rândurile lor, care având o pregătire

profundă şi dragoste pentru generaţiile încredinţate a le instrui şi educa au depus eforturi în mod

consecvent.

În cadrul şcolii, în procesul de învăţământ, are ca sarcină participarea elevilor la slujbele

religioase în cadrul cărora se propaga dragoste neţărmurită în Dumnezeu, din cele spuse de

credinţa fiecărei legi religioase. Elevii veneau şi în afara orelor de slujbă, mai ales la şcolile

confesionale la care se făceau şi lecţii de ridicare a nivelului la învăţătură.

Credincioşii de la ambele religii, cea a ortodocşilor ca şi a credincioşilor catolici, trăiau în

relaţii din cele mai frăţeşti. În consecinţăşi fiii lor urmau aceeaşi cale. Cu o astfel de educaţie

plecată de la cei în vârstă, problemele culturalizării în masă era o rezultantă logică.

Pe lângă fiecare şcoală aparţinând ambelor etnii, existau cantine unde elevii aveau ocazia

să servească gustarea. Aici ei aveau ocazia să înveţe modul de pregătire şi de servire al fiecărui

fel de mâmcare.

40

Preoţii şi învăţătorii i-au învăţat pe elevi rugăciunile care urmau a fi spuse înainte şi după

servirea mesei. Astfel, aceste deprinderi au fost dificile în primii ani, dar situaţia pentru copii ca

şi pentru şcoli se uşurează, căci aceştia observă de mici comportamentul părinţilor acasă. De

asemenea, în sarcina învăţătorului şi a preotului era şi organizarea de excursii cu şcolarii prin

comună, unde aceştia le arătau instituţiile de stat, îi învăţau modul de comportare faţă de colegi,

faţă de cei mai în vârstă, prin salut de „Bună dimineaţa”, „Bună ziua”, „Bună seara” etc. La fel,

se făcea educaţie de într-ajutorare şi respect faţă de bătrâni şi bolnavi, ajutor faţă de cei oropsiţi

de soartă şi alte situaţii, de exemplu: să-i aducă apă de băut, să-i ajute la mers pe distanţa ce o

are de făcut, când se nimereşte prin apropiere etc. Bătrânii din acest sat povestesc despre faptul

că educaţia a fost rezultatul muncii paralele a celor două etnii în zeci de ani cât şi despre

condiţiile grele pe timp de iarnă, când elevii trebuiau să parcurgă pe jos distanţe lungi către şi de

la şcoală

Din câte spun bătrânii, excursiile se făceau uneori în comun, urmărind realizarea

scopurilor comune: înfrăţirea spirituală între colegii celor două şcoli, înţelegerea unor tradiţii ale

celeilalte etnii şi, în acest fel, alături de alte componente sociale pe parcursul şcolarizării, în

afara zidurilor şcolii, s-a consolidat sentimentul de bună convieţuire între copii şi părinţi a celor

două neamuri de curând înfrăţite a trăi şi a munci pe aceleaşi locuri bănăţene, văliugene.

Învăţătorii şi preoţii organizează acţiuni cu elevii, care încet-încet, duc la o formare de idei

a vieţii culturale şi artistice plecând de la manifestări de învăţare a cântecelor cu conţinut

educativ, de dragoste de neam şi la învăţarea instrumentului muzical. La spiritul educativ

tradiţional au contribuit pe lângă învăţător chiar şi părinţii, vecinii, ciobanii ori tăietorii de

lemne,care în cadrul manifestărilor săteşti îi învăţau pe copii cum să confecţioneze fluierul din

joardă de soc când aveau timp de pauză, recreându-se prin muzică, fie vocală, fie

instrumentală.

Etnicii germani, au înzestrat biserica cu orgă, instrument muzical ce se folosea la slujbele

religioase. Dacă de la începutul formării, problema culturalizării se desfăşoară cu paşi mai

firavi, pe măsura ataşării de sătenii de naţionalitate română aceasta se accentuează mai târziu,

aceştia manifestându-se prin hore, sârbe, jocuri în doi, polka nemţească etc. De aici se naşte pr

mai precis, dorinţa de a învăţa din cântecele, din repertoriul celuilalt.

Această dorinţă devine pentru educator o amplă ambiţie de a demonstra în mod cu totul

discret, atât opiniei cât mai ales părinţilor importanţa culturalizării.

41

Iată că secolul XIX, aduce pe scena vieţii culturale cadre din ce în ce mai valoroase, mai

doritoare de a contribui cu tot elanul la atitudinea, creşterea, dezvoltarea tineretului şi chiar a

societăţii omeneşti atât de zdruncinate şi dezorientate de implicaţiile socio-politice, specifice

mai ales zonei istorico-geografice în care trăiau pe atunci cei din Văliug.

Amintim preoţii: Musta, tatăl marelui Filaret Musta, Iakob Speichert (1809–1819), în

1819–1848 – Karl Funke şi în perioada 1858–1890 – Eduard Gabriel care lasă ca moştenitor un

fiu cu meseria de dascăl, pe lângă care au contribuit şi Ion Popescu, Ilie Bălănescu precum şi

familia lui Mathias Karl, preoţi şi învăţători.

Acţiunile cu caracter social şi cultural, întreprinse în mod organizat de tineret şi adulţi, prin

cântece şi voie bună, duc la apariţia Casei Culturale denumită şi clădirea Hrisovul.

Se ajunge spre finele secolului la formarea de grupuri cultural artistice, din cântăreţi, solişti

vocali şi instrumentişti de la fluier, clarinet, taragot, vioară, orgă, la fanfara sătească care

rămâne activă chiar şi în secolul XX. Formaţii culturale, grupuri şi coruri ale şcolilor celor două

naţionalităţi, supravieţuiesc şi în contemporaneitate. Este o misiune de valoare a cadrelor

didactice şi a altor săteni a satului, de exemplu grupul de căluşari condus de Mănescu Viorel pe

timpul directorului Şerbănoiu şi Poror Daniel; Munteanu Ion pe timpul directorului Dodenciu

Nicolae şi Marcu Elena ş.a.

În cele ce urmează voi relata câteva destăinuiri ale profesorului Sârbu Ion, situaţii concrete,

din care rezultă tocmai preocuparea temeinică, încoronată cu dăruiri morale şi chiar cu spiciuiri

de recunoştinţă materială a învăţătorilor, a preoţilor în cazul satului tratat în această lucrare: …”

îşi puse în cumpănă tot sufletul, să înduplece pe tata a mă lăsa mai departe la şcoală, mai ales că

preotul şi învăţătorul satului, regretaţii: Ilie Bălănescu şi Ion Popescu, adevereau talentul meu la

învăţătură.” Profesorul Sârbu Ion spunea:

…” Îmi reamintesc, că la vârsta de opt ani, ca elev de clasa II-a primară, citisem în biserică

„Apostolul” chiar în duminica Sf. Paşti, asistând la acest prim debut întreaga noastră familie. A

ceti apostolul la sărbători era mare cinste. După cetire sărutai mâna învăţătorului, iar dânsul mă

sărută pe frunte în văzul tuturora. Părinţii şi bunicii lăcrimau de bucurie! După liturghie,

preotul felicită, pe tata, dându-i cadou ouă roşii de Paşti.

…După terminarea clasei a V-a a şcoalei primare româneşti, am trecut în clasa VI-a la

şcoala primară germană din sat, unde devenisem elevul favorit al bătrânului dascăl Gabriel, un

mare muzician, care-şi cânta la orgă propriile sale compoziţii.

42

Asistând la primul serviciu divin, orga aceasta minunată, cu complexul ei de sunete variate

şi efecte nebănuite, m-a captivat cu desăvârşire. şi cum aveam voce sonoră, maestrul mi-a dat

loc distins în corul de copii, dându-mi voie a sta, în decursul slujbelor din biserică adeseori

lângă dânsul. Cu timpul îmi câştigasem toată încrederea învăţătorului, dar şi simpatia familiei,

unde se făcea muzicăşi unde eram primit şi ospătat ca propriul lor copil.

Intrând în această atmosferă muzicală, gândul meu zbura necontenit la orgă, iar admiraţia

mea pentru tehnica maestrului era nemărginită. În sfârşit mi se oferi prilejul să cânt şi eu la orga

fermecată. Maestrul plecase la o înmormântare, încredinţându-mi cheile de la orgă. Chemai pe

unul dintre băieţii ce trăgeau clopotele să calce la foiul orgei, iar eu, aşezându-mă maestos pe

scaunul maestrului, începui să alerg toate cele zece degete pe clapele instrumentului, ba, apăsam

şi cu picioarele, cele patru pedale.

Explicabil: a fost prima încercare, dar de un efect extraordinar. Încetând clopotele,

concertul meu la orgă atrase atenţia trecătorilor iar crâznicul alarmat, urcă în fugă treptele şi-mi

închise maşina. Maestrul nu m-a dojenit pentru această faptă eroică, din contră, mi-a dat o

”şcoală” tipărită de muzică şi pentru violină şi un caiet cu portative în care să scriu notele. Mai

târziu tot dânsul mi-a dat primele lecţii la violina de la şcoală, îndemnându-mă să nu abandonez

fluierul, pe care-l purtam vârât în buzunar.

…Cu începerea anului şcolar viitor, trecui la Gimnaziul din Reşiţa, aproape de Văliug, cu

limba de predare germană, urmând cls. I şi II, în care ni se propunea şi gramatica limbii

maghiare.

Directorul Ogonovscki, polonez de originăşi artist de vioară, aflând despre înclinările mele

muzicale, măobligăsăiau, în mod gratuit, ca animator, lecţii de vioară, laolaltă cu fiul său.

Mergeam aproape zilnic la orele de lecţii cântând cu mare pasiune duete pe care le

executam alternativ cu fiul directorului. Se evidenţia din zi în zi mai lămurit talentul meu

muzical. În anul al II-lea directorul fu transferat în altăparte. Înainte de plecare, mă introduse în

cercul familial al notarului comunal, Vuia, unde continuai exerciţiile de vioară, cântând bucăţi

mai grele, acompaniat de fiica mai mare a secretarului, care mi-a dat primele îndrumări în arta

interpretării.

Reîntors în vacanţă acasă, consăteanul şi prietenul meu, Krischer, student la liceul din

Timişoara, un virtuos la armonică, închegă cu câţiva prieteni intimi de-ai săi, o orchestră în care

intrai şi eu, completând programa concertelor cu piese româneşti.

43

Într-o seară asistă şi tata la un festival studenţesc şi vesel de cele văzute şi auzite, plecă

acasă pe deplin satisfăcut, ovaţionat de întreaga societate. Eu eram prea fericit de această

izbândă.”

Grija familiei de a creşte copilul, preocuparea şcolii, a învăţătorului, preotului satului în a

încuraja şi ajuta dezvoltarea talentelor săteşti, spiritul de colegialitate între cei doi coloşi

Krischer şi Velceanu cât şi patriotismul loial, văliugenesc, de a dezvolta sentimente deosebite,

prin repertoriul de cântece de ambele etnii, realizate de tinerii din Văliug organizaţi de aceştia.

Aceasta demonstrează că tineretul ajutat de intelectualii satului, preoţii şi învăţătorii, au

fost aceia care au realizat în mod susţinut activitatea de culturalizare a maselor. Astfel s-a ajuns

ca să se simtă şi amiciţia dintre naţionalităţile existente pe aceste ţinuturi care au reuşit să obţină

remarcabile succese în ridicarea nivelului educativ al membrilor societăţilor de pe acest

teritoriu, români şi germani. Tineri români sau românce s-au mixtificat – ca urmare a căsniciei –

de-a lungul vremurilor chiar şi în contemporaneitate.

Credem oportun a declara cu sufletul înmiit de mulţumit că orice român, sau cetăţean,

adevărat român, rămâne convins că cele două odrasle pomenite mai sus ca exponenţi ai vieţii

culturale de la finele secolului XX, Iosif Velceanu şi prietenul şi colegul său, Krischer, sunt

adevăraţi piloni uriaşi ai vieţii culturale în ultimul sfert de veac XIX,chiar şi în jumătatea

secolului XX

De acum putem spune că laurii victorioşi ai culturii naţionale româneşti sunt asigurate prin

ceea ce au dat şi vor da cei doi aşa zişi luceferi ai muzicii

Iatăce scrie Velceanu I. în tema: „Retrăind anii copilăriei din cartea sa” (Prof. I. Velceanu,

Autobiografie):… „Aşa cred, dar şi simt necontenit, căîn răsadul meu sufletesc, moştenit din

străbuni, plivit şi îngrijit de scumpii mei părinţi, frumuseţile satului meu natal, în a căror vrajă şi

dulceaţămi-am trăit anii tinereţelor, au contribuit hotărâtor la înseninarea mea sufletească,

dăruindu-mi îndemnuri şi aspiraţii în sens artistic care se reflectează în modestele mele lucrări

picturale şi muzicale.

Şi aşa, ori de câte ori îmi revăd satul, torente de dulci amintiri bat la poarta minţii, trecând

ca un film prin faţa mea toate…

Retrăiesc anii copilăriei şi lăcrimez de duioşie.”

44

Cred că sunteţi de acord cu autorul că acesta credem reflectă momente cruciale atunci când

în clasa a II-a, fiind la biserică în ziua mare de Sf. Paşti a citit din Evanghelie, tema:

„Apostolul” care la fine a sărutat mâna învăţătorului său.

Aflăm din cartea Directorului Ogonovski, „Asociaţia bănăţeană de arte frumoase”, că

deodată cu învierea politică a Banatului s-a înfiinţat „Asociaţia bănăţeană de arte frumoase” cu

sediul în Timişoara.

În ziua de 21 ianuarie 1922 s-a ţinut prima adunare, în care s-a hotărât cu mare însufleţire

înfiinţarea ei, fiind prezenţi 43 de membri activi, pictori, graficieni, sculptori, arhitecţi,

peisagişti, artişti decorativi, şi iubitorii de arte frumoase din Banat şi zonele limitrofe – iar ca

oaspeţi d-nii generali Găvădescul şi Budescu, în fruntea întregului corp de ofiţeri superiori ai

garnizoanei, dl Ioan Petrovici, director regional al învăţământului profesoral de desen artistic şi

un public numeros din pătura intelectualilor din localitate.

În procesul verbal adresat la această adunare profesorul I. Velceanu salută în numele

iniţiatorilor grupaţi în jurul domniei sale şi celor prezenţi, deschizând adunarea şi ţine o

conferinţă ocazională în care arată în liniamente generale, necesitatea şi scopul Asociaţiei ce se

înfiinţează.

La conducere se aleg: preşedinte, Iosif Velceanu, profesor la liceul Diaconovici Loga.

Vicepreşedinţi: ing. A. Diaconoviczy şi I. Ferencsz, pictor academic.

Tema M.S. Regele Ferdinand I. La Expoziţie. N.B. Din cartea menţionată mai sus.

„Cu ocazia vizitei regale în Bănat, marele Rege, a petrecut câteva zile în Timişoara,

vizitând prea graţios şi Expoziţia din castelul Huniadi.

La sosire M.S. este întâmpinat de domnul Mocsonyi, maestrul vânătoriilor regale,

prezentând pe pictorii Liuba, Suchanek, Isac şi pe sculptorul Gallas.

La intrarea în Expoziţie dl Iosif Velceanu, preşedintele Asociaţiei bănăţene de belle arte, a

primit pe Suveran.

Intrând în sala expoziţiei M.S. examinând minuţios tablourile şi sculpturile expuse, a dat

dovadă de o rară pricepere în acest domeniu…”.

Cred că sunt elocvente câteva din treptele socio-profesionale pe care le-am prezentat, ca să

apreciem marea personalitate a vlăstarului din Văliug şi putem înţelege mai deplin valoarea

participării sale din tinereţe şi până la finele vieţii, în demararea cu succes a activităţilor cultural

artistice din Văliug şi apoi din ţară.

45

Regele Ferdinand I la Văliug.

În ziua de 12 iunie 1926 în timp ce clopotele băteau pentru Eroii morţi în marele războiu,

automobilul regal venind dinspre Reciţa, intrăîn comuna Văliug.

Toţi locuitorii îmbrăcaţi în haine de sărbătoare au ieşit întru întâmpinarea M.M.I.I. Regele

Ferdinand I, Regina Maria, A.S.R. Principesa Ileana.

În faţa monumentului Eroilor corul local a intonat „Imnul regal” dupăcare o fetiţă a predat

M.S. Reginei Maria un buchet de flori de câmp.

Familia Regalăa participat la slujba religioasă celebrată în biserica ortodoxă de către

părintele comunei, Miron Mănescu.

De aici, înalţii oaspeţi s-au înapoiat la Reciţa, lăsând în urmele lor, văliugenilor marea

bucurie, că au văzut aevea şi s-au putut închina cu evlavie şi supuşenie Marelui Înfăptuitor al

României Mari. (I. Velceanu, Autobiografie).

Din tema „Strămoşii mei” I Velceanu.

După mamă bănăţeni de baştină,

După tată olteni din Vâlcea.

Bunicul meu, Petru Velceanu (1815-1891) om ştiutor de carte şi primarul comunei cu vază

înaintea sătenilor şi un mare sprijinitor al şcoalei şi bisericii, era bine înstărit.

A avut cinci copii, o fată şi patru băieţi şi o droaie de nepoţi. Pe timpul şcolăriei mele erau

în viaţăvreo 15 nepoţi, băieţi şi fetiţe, cari năpăstuiam grădinile bunicului, umplându-ne sânul şi

buzunarele cu fructe şi cucuruz de fiert.

Şi cum bunicul Petru era sfătos şi cumpănit la vorbă, se porni discuţia despre vremuri de

demult, de pe vremea turcilor şi despre prigoana românilor din Ţara Românească. Turcii

devastaserăîntr-o vreme şi Bănatul. O ceată de turci trecuse, rătăcindu-se, chiar prin părţile

muntoase ale Văliugului de azi, lăsând în urma ei legenda locului numit „Capul Turcului”.

Bătrânii mai vorbeau şi de o moară de vânt din Vârful Cucii deasupra de Breazova şi

despre mina de aur din Valea Bogatului de sub Cuca, ce ar fi existat în timpul străvechi.

Şi povesteşte bunicul Petru, cum din cauza prigoanei turceşti, moşii şi părinţii îşi părăsiră

vetrele din judeţul Vâlcea, de pe malul Oltului şi, împreună cu alţi olteni, din Gorj şi Mehedinţi,

trecură Poarta de Fier şi se aşezară prin veacul XVII în Banat, mai ales în ţinuturile muntoase

ale judeţului Caraş şi Severin.

46

Şi ce puternică a fost ghinda olteană! „Ea a rezistat eroic tuturor încercărilor de

desnaţionalizare, a prins adânc rădăcini în glia bănăţeanăşi a dus la dezvoltare şi strălucire

admirabilele însuşiri artistice, profund latine, ale bănăţenilor”.

Străbunii vâlceni se aşezară la Breazova, în Valea Bârzavei, la poalele dealului semeţ

numit Cuca, un vârf înalt de munte, pleşuv, cu fâneţe mătăsoase, de o calitate extraordinară,

unică în întreg Bănatul, unde era deja o aşezare străveche a unor bănăţeni de baştină.

Fiul său, decedatul preot din Ramna, întâlnindu-mă în anul 1893 la Bocşa Montană, unde

eram dirijor de cor, m-a primit cu simpatie şi multă duioşie, asigurându-mă, că suntem de

aceeaşi tulpină familială… Mai târziu aşezarea băştinaşilor la Breazova se permută în valea mai

largă şi de o întindere mai mare a Bârzavei, situată la poalele muntelui Semenic, întemeindu-se

aci satul de azi „Văliugul”.

Străbunii mei erau băştinaşi de la Breazova: bunica dânsei a fost din Târnova, născută

Dalea, o familie străveche bănăţeană.

Iată câte lucruri deosebite a avut pe atunci societatea ca fapte demne de urmat în viaţă ca şi

marele om Velceanu.

Să spicuim câte ceva din comportamentul părinţilor săi care-şi aduc o contribuţie chiar mai

eficientă în timp.

Din tema „Părinţii mei”.

„Tatăl meu, numit de toată lumea „Nenea Gheorghe” a fost din fire cumpătat în toate,

hotărât la vorbăşi faptă. Dealtfel om blând şi de o bunătate rară, n-a fost cazul să fi avut cu

cineva din sat nici măcar vreo vorbă legănatăori de ceartă. Era un meşter pasionat al cântecului

şi al muzicii. Dansator excelent şi iubitor de petreceri, el era inimosul aranjator al „petrecerilor

de joc” aranjând din vreme şi aducând din mari depărtări, tarafurile de muzicanţi între care mai

adesea din Almăj cu clarinet, trâmbiţaşi bombardon. În sală dânsul era vătaful dansurilor: îi

plăcea mai ales brâul, iedera şi măzărica. El supraveghea dansatorii, el calma cu vorbă blândă,

dar răspicată animozităţile feciorandrilor învăpăiaţi de gelozie şi tot el împăciuia rivalii

învrăjbiţi, gata să-şi împlânte cuţitele, îi despărţea cu mâna sa vânjoasăşi da semn muzicii

săcânte… În schimb, când se aşeza la masă cei patru fraţi vâlceni, înceta jocul şi muzica le

cânta la ureche. Răsunau doine şi cântece, iar lumea se aduna în jurul lor, completând

sonoritatea versurilor. Atâtea doine ştia tata!… Sufletul expansiv al tatii admira lăutarii. Zicea

aşa: „lăutarii ăştia au în suflet ceva divin ca săne înveselească viaţa”…

47

După gustare se continua „muzica de stradă” răsunau uliţele şi tot satul prindea vestea,

căva fi petrecere cu joc…

De câte ori nu-mi spunea, când mă vedea cântând la vioară: „Cine iubeşte muzica n-are

suflet rău, m-am îndrăgostit de mamă-ta, fiindcă era cea mai frumoasă din sat, dar şi cea mai

sprintenă dansatoare şi îi plăceau cântecele”.

Mama profesorului Sîrbu Ion, cu care de altfel am stat mult de vorbă, a fost în tinereţe una

dintre cele mai sprintene şi frumoase femei din sat; foarte iscusită în lucrul de mână, purtând

cele mai mândre haine, ţesute şi lucrate de dânsa. În casa noastră se adunau fetele şi nevestele,

ca să copieze modele de cusături şi de şabacuri, ţesutul pânzeturilor vărgate, al brăcirilor în mai

multe culori.”

Biserica prin metodele ei şi şcoala dealtfel care are influenţe specifice activităţilor

desfăşurate permanent. Dar nu contestă nimeni valoarea directă în care se implică cetăţenii

satelor, ca în cazul familiilor velcene care şi-au adus contribuţia din plin şi în mod complex,

dacă ne gândim doar la formele cultural artistice şi sociale. Munca, formele ei în care mama

atrăgea fetele şi femeile în activităţi de măiestrie în cusături şi broderii, iar tatăl, unchii lui în

antrenarea în mod indirect a cetăţenilor la sporirea contribuţiei în producţie, la pădure şi la

părţile laterale ale acestora pentru gospodăriile săteşti ce contribuie la înflorirea comunei, a

societăţii etc. Acum avem destule exemple practice să precizăm că în bănăţeanul de acest gen

care se face fălos, mândru, susţinând căcea mai deosebită dintre multele lui calităţi este

spiritualitatea arătată, scoasă în evidenţă din dibăcia lui artistică atât de uimitoare şi demonstrată

în iscusinţa sa. Astfel, arată calitatea superbă de cântăreţ înnăscut, zice el, de interpretare a

dansului specific populaţiei cărăşene pe care le-au învăţat, din câte am văzut şi membrii familiei

Velceanu devenită cărăşeni de la Breazova, Văliug.

Prin toate aceste adevărate calităţi de înaltăţinută de adevărate minuni ale creaţiunilor sale

din adâncul dorinţelor sufleteşti, arătând calitatea sa de „m’is fruncea”, şi astfel este

demonstrată, alături de cele ce vor urma să le reliefăm.

Credem suficiente documentări ce am reliefat de la începutul vremii, când s-au unit aceste

două naţionalităţi că au avut calităţi specifice şi în acelaşi timp chiar temeinice din start, dar s-

au dezvoltat şi consolidat odată cu definirea noţiunii de sat Franzdorf.

48

Germanii şi austriecii aduşi în acea mare zi de Sf. Petru şi Pavel în 1793, au îndeplinit

dorinţa Kaiser-ului lor de la Curtea Regalădin Viena care le-a spus: „Acum, mergeţi în numele

lui Dumnezeu, dragii mei. În noua voastră patrie, construiţi-vă case, fiţi fericiţi, dar botezaţi-vă

aşezarea după numele meu.”

Într-adevăr s-au ţinut şi ei de cuvânt până şi chiar în cea mai mare bogăţie sufletească,

minunatele creaţii spirituale, manifestată în dibăcia cultural artistică formând un tot unitar la

care un dar preţios l-a adus şi concetăţeanul lor Krisker – alături sau într-un singur

consimţământ cu etnia lui şi distinsul Iosif Velceanu, coleg şi sătean.

Faima celor doi coloşi alături de conaţionalii celor două naţionalităţi exprimată în cântecele

şi jocurile cu adevărat naţionale pentru ei, în acest colţ al Banatului, în care cultul frumosului

s-a ridicat până la înălţimi luminoase la care au fost alături chiar în linia I-a, preoţii, dascălii şi

sătenii ca şi valoroasa familie numeroasă a distinşilor Velceanu.

Văliugeanul ca oricare alt semen din acest specific de viaţăde munte, trăind şi muncind prin

deosebită trudă, se caracterizează printr-o fire vioaie, expansivă şi chiar făloasă şi aceste atuuri

îl conduc desigur la completarea mai temeinicăa noţiunii de „frunce”, în Bănat.

Iată deci că intelectualii şi împreună cu şcoala, din iniţiativa ei din primii ani ai aşezării –

aici în Franzdorf-Văliug – au reuşit să realizeze unul din marile misiuni şi fericiri a societăţii –

culturalizarea maselor – şi coeziunea de netăgăduit a celor două naţionalităţi: români şi germani

– şi cu nimic mai puţin şi cu alţi muncitori şi intelectuali de alte naţionalităţi sosite cu scopuri

bine conturate şi stabiliţi aici.

Toate aceste deosebite succese au creat precedente din cele mai consistente şi au uşurat

deci, continuarea şi chiar dezvoltarea tuturor componentelor societăţii, pe trepte superioare.

Într-adevăr, văliugeanul de azi şi de ieri chiar, este ambiţios şi fălos şi cunoaşte perfect

doinele şi cântecele şi corurile bănăţene fondate în special de săteanul lor, Iosif Velceanu alături

de bănăţeni ca Ion Vidu ş.a.

şi de aci cu bună-credinţă trebuie să apreciem zicala lor – „La noi în sat, tot natu – ştie

cânta şi juca orice cântec şi joc strămoşesc care-l pătrund până în cele mai tăinuite adâncuri

sufleteşti ale sale şi împleteşte cântecul cu freamătul şi poezia.

49

Menţinerea dezvoltării culturale a contribuit la apariţia în termeni scurţi de timp a multor

forme de manifestare individuală şi colectivă de formaţii culturale cu care Văliugul se face

cunoscut peste hotarele sale, în satele Wolfsberg (Gărâna), în Weidenthal (Brebul Nou).

Astfel se creează stimulentele între afirmarea pe scenă cu ceea ce considera fiecare că se

pot manifesta mai fastuos. În acest spaţiu sărbătoresc, la vecini se încheia de regulă cu

schimburi de tradiţii autohtone, se discutau teme de interes local şi naţional, ajutorându-se în

mod creştinesc, civilizat. Toate au atras după sine concluzii sănătoase şi se învăţau multe lucruri

reciproce din care se alegeau cu foloase proprii, colective.

La sărbători tradiţionale: la Anul Nou, la Sf. Ion, la Lăsatului de post, la Sfintele Paşti, la

Sfântul Petru şi Pavel.

La fiecare din aceste sate manifestările religioase urmăreau acelaşi scop, dar fiecare avea

ceva şi diferenţe şi se părea căeste mai valoros. De aici rezulta învăţarea şi a acestor părţi care

se părea cădau un aspect cu totul diferit dar plăcut.

În acest fel s-a ajuns la cunoaşterea şi punerea în aplicaţie mai ales a dansurilor în

întregime, căunul străin nu diferenţia dansatorii după naţionalităţi. Diferenţe distincte se petrec

la sărbătorirea Învierii lui Hristos.

La creştinii ortodocşi, se păzeşte Mormântul lui Hristos de către grupuri de flăcăi şi oameni

îmbrăcaţi în uniforme speciale: din ziua de Vinerea Mare, începând cu orele 16 şi pânăla

înviere, duminicăla orele 4.

De asemenea lăsarea marelui Post de Crăciun şi de Sfintele Paşti se face în mod cu totul

deosebit. Exemplu: se organizează serbare cu finalizarea în jocuri şi dansuri, dar, fanfara umblă

prin comună înainte de începere, când organizatorii sunt îmbrăcaţi – mascarage – adică

deghizaţi, ceea ce produce un mare haz sărbătoresc, şi aşa vor sta îmbrăcaţi la serbare.

La o asemenea sărbătoare vine lumea cu mic cu mare şi se întreţin prieteneşte – români cu

naţionalităţi din satele aparţinătoare: Gărâna şi Brebul Nou dar şi românii din Văliug, merg la

sărbătorile similare în aceste sate şi petrec în voie bună.

În zilele noastre, adică acum, în anul 2002, toamna, când scriu aceste mărturii, locuitorii

acestor două sate sunt plecaţi definitiv „de zile bine” – în ţările lor europene, de baştină, de unde

au plecat în urmă cu două secole.

Ei vin la aceste sărbători, în fosta lor patrie, la festivitatea acestor mari sărbători la care

participă retrăind momentele de atunci… Dar la Văliug se reîntorc la prieteni în aceste zile.

50

Formaţiile culturale, începând cu grupuri şi terminând cu corul de adulţi, ca şi cele două

coruri şcolare – români şi catolici – pânăîn 1962 sunt active de la începutul secolului XIX, ca şi

în contemporaneitate, aproape cu un an înainte de mileniul al III-lea.. La aceste formaţii

culturale, un aport preţios l-au avut învăţătorii şi preoţii, pomeniţi mai sus, la care

perfecţionarea a fost completatăde marii coloşi: Velceanu şi Krischer, care vor continua cu

sprijinirea morală, a formaţiilor culturale şi în secolul XX – primele patru decenii – ei fiind încă

activi.

Corul ortodox al Văliugului ca şi cel şcolar, alături de cele două catolice, participau cu

programe adecvate dar consistente, ca şi celelalte formaţii artistice, la prima aniversare a unui

secol – la 29 iunie la Sf. Petru şi Pavel 1893.

La cea de-a 200-a aniversare nu vor mai participa în măsurăde 100% coloniştii, întrucât

inexistenţa lor este prezentă pe acest teritoriu.

Ei au părăsit gospodăriile construit aici şi au lăsat chiar neamuri de gradul cel mai apropiat,

copii căsătoriţi prin mixtificare şi cu care azi se revăd făcându-şi vizite reciproc, dar ei când pe

aceste meleaguri este şi o revenire de aduceri aminte, unde şi-au lăsat cu ochii adânc înlăcrimaţi

agoniseala de o viaţă sau chiar de două, trei – fiindcă şi părinţii şi strămoşii lor au lucrat din

răsputeri să-şi facă în Văliug, ori la Gărâna sau la Brebul Nou, un rost în viaţă pe care au fost

siliţi să-l părăsească înainte de revoluţia din 1989.

Înflorirea vieţii culturale capătă o nouă orientare începând cu Ziua Marii Uniri a Neamului

Românesc din 1918, pe care comuna o sărbătoreşte cu ocazia reîntoarcerii delegaţiei de cetăţeni

ai Văliugului, în frunte cu primarul, care au luat parte la cea mai înălţătoare zi a României –

„Unirea cu Patria Mamă”, sărbătorită la Alba Iulia: ştefan Pânescu (primar), Miron Mănescu

(preotul satului), Ioan Bălean (delegat), Constantin Bălean (delegat), Iosif Diaconovici

(delegat), Sava Diaconovici (delegat).

Abia de acum înaintaşii noştri se simt cu sufletele înălţătoare, stăpâni adevăraţi pe destinele

lor.Cu această ocazie, dirijorii, instructorii de formaţii artistice, vor demonstra cu mare şi

neţărmurită mândrie: faima lor de leagăn văliugenesc, de leagăn al cântecelor, doinelor, al

jocurilor cu adevărat româneşti, în această atât de mândră parte a ţării în care cultul frumosului

s-a ridicat pânăla înălţimi luminoase, văzute după milenii, abia acum la Alba Iulia dar simţite

profund în inimile tuturor celor ce trăiesc în Văliug şi în Marea Românie Reunită!

51

Dar acum, mai mult ca totdeauna, acest program artistic-cultural al acestei deosebite

serbări, a reuşit să valorifice, admiraţia locuitorilor faţăde conţinutul istoric.

Neştearsă va rămâne în conştiinţa, în memoria locuitorilor Văliugului, această înălţătoare

manifestare culturală cu valoare profund istorică pentru unitatea noastră naţională câştigată abia

după îndelungate jertfe omeneşti şi suferinţe uriaşe care a stropit cu sângele eroilor noştri

pământul acestei mult dorite patrii

Prin conţinutul specific, variat, momentele au reuşit să contribuie în profunzimea noastră

morală, la ridicarea pe noi trepte de culturăşi respect patriotic şi naţional. Astfel că, începând cu

perioada de la Unirea României 1918 – munca de culturalizare are o altă orientare, altă libertate,

fiind scăpaţi de sub conducerea străină neamului, intereselor naţionale, se desfăşurau toate

acţiunile şi interesele. Formaţiile cultural-artistice îşi desfăşoară activitatea în continuare.

Conducerea acestora a rămas tot sub cei de până azi, în afară de învăţătorul care a murit în

război.

De la data de obţinere a independenţei, au desfăşurat activităţile culturale cu rol de

conducere, tot învăţătorii şi preoţii, dar în localităţile săteşti, ca şi la Văliug este loc pentru

elemente capabile, dornice săse afirme, să dezvolte conţinutul naţional şi mai ales artistic.

În această comună, activitatea de culturalizare cu toate formele ei continuă dar cu un mai

mare zel, având la bază prezenţa lui Iosif Velceanu care avea altă pondere în activităţile

complexe ale acestei laturi, dând în special îndrumări. Domnia sa venea mai rar şi în acest caz

erau foarte valoroase întâlniri la faţa locului. Discuţia despre repertoriul cântecelor erau foarte

instructive, încât bucuria era mare.

Corul bărbătesc se dezvoltă şi devine mixt din anul 1919, dată de la care în repertoriul său

apar piese cu conţinut patriotic şi naţional pur, aşa cum şi învăţătorii care se succed în

conducerea corală sunt cei care aveau şi calităţi corespunzătoare.

Astfel Vezoc, Anzi M., Peia Aurel care în anul 1929-1930 pregăteşte împreună cu tânărul

Busuioc Badea, venit de la Lugoj, unde fiind elev la liceu şi membru al corului de acolo avea

cunoştinţe proaspete şi stăpânea actul de dirijare. Ei lucreazădoi ani împreună şi obţin rezultate

bune.

De aci se organizează în continuare munca culturalăcuprinzând toate formaţiile, de până

atunci, dar bineînţeles împrospătate. Acest tânăr dirijor, va colabora cu învăţătorii, cu funcţia de

director şi astfel calitatea este progresivă.

52

În perioada de la Marea Unire a României, se simte o revigorare atât numerică cât şi

privitor la creşterea încrederii cetăţenilor în formaţiile existente, aceasta contribuind la crearea

unei atmosfere de sărbătoare în spectacolele prezentate. Astfel, organele de conducere ale

comunei şi doctorul au prilejul să discute probleme obşteşti, educative, medicale, ceea ce

contribuie la bunul mers al comunei, la cunoaşterea vieţii obşteşti. Astfel de activităţi care

mobilizează indirect masele de oameni ajută societatea omenească în înţelegerea bunului mers.

Bisericile înregistrează progrese în ceea ce priveşte menţinerea credincioşilor în cadrul

cultului ortodox şi respectiv catolic, neexistând cazuri de trecere la alte culte care încearcă să

facă reclame ca atare, ajută alături de şcoli la un climat sănătos.

De asemenea se organizează serbări câmpeneşti la care participă fanfara locală, cântă

soliştii vocali cu un repertoriu popular de mare mobilizare spre viaţă liberă şi mănoasă. Echipa

de căluşari cu o vechime apreciabilă din secolul trecut şi care are o mare apreciere din partea

sătenilor şi are şi merite deosebite – obţinând succese la concursurile la care s-a prezentat la

Plasa de care a aparţinut Văliugul şi la fel folclorul mixt care are un repertoriu la nivelul

cerinţelor la care aportul adus de noul dirijor este apreciat de organele de resort şi aceasta o

dovedeşte şi creşterea numărului de membrii ca şi amploarea în general ce sporeşte permanent,

în mobilizarea membrilor formaţiilor.

Se remarcă o însănătoşire a echipei de dansuri care abordează o gamă variată de jocuri ce

aparţineau părinţilor noştri, mai ales bunicilor ce s-au luptat cu dibăcie artistică ceea ce

demonstrează specificul cetăţeanului nevoit să lupte cu valurile vieţii. Faima echipelor noastre

cultural artistice se apreciază din ce în ce mai valoros în urma programelor, spectacolelor ce le

organizeazăsăle ţinem la serbări, organizează la Sfântul Petru şi Pavel, în comună, la Sfântul Ilie

la Muntele Semenic, la Lacul Vulturilor la care pelerinajul dureazăde la douăzile în sus şi la

care vin mulţime de vecini din satele din jurul muntelui ca şi din alte meleaguri şi din oraşe mai

ales cei de la Reşiţa.

Formaţiunile noastre s-au făcut cunoscute nu numai cu ocazia marilor sărbători din jurul

satului, dar am prilejuit destule alte ocazii când noi am fost bisaţi să repetăm nu numai câte un

punct ci destule din mulţimea pentru care nu întotdeauna au fost decât cei mai cunoscuţi ca

având totul din abundenţă şi nu numai în acest domeniu.

53

Aşa se întâmplă odată cu apariţia vajnicei lucrări a Barajului Gozna începând cu anul 1947,

ca în anul 1948 să apară pe străzile satului mândru Văliug, săvuiască pe zi 5000 de muncitori.

Cu această ocazie a crescut volumul de lucrări de toate categoriile cunoscute de tehnica ce

atunci apărea şi la noi care nu dispuneam de posibilităţi de deplasare în alte locuri mai depărtate

de Reşiţa. De atunci am început să cunoaştem multe din cele ce viaţa ne-a demonstrat că aveam

nevoie.

Aici a apărut staţie de radioficare pe când mulţi nu ştiau ce-i radio, darămite să vedem firul,

aşa zis conductor electric prin care trecea sunetul şi de-a lungul satului, de la Crăinicel unde azi

este marea Uzină electrică, până la intrarea în Văliug din poiana cu acest nume, la Dealul

Drăguţii, unde azi este Casa Baraj, de aici în jos la fosta colonie Răchita, de unde s-au dislocat

peste 20 de case, locuinţe ale consătenilor noştri care au fost aciuiţi în case fie improvizate, fie

altele definitiv construite în sat.

În acest loc al Răchitei este azi mijlocul apei, volumului barajului de mai sus amintit.

Acolo era cea mai crâncenă luptă, muncă, din cele de nedescris de grele. Acolo se căra, se

ducea, piatră cu vagonetul condus manual, de om, de la cariera din preajma zonei Poiana Văliug

– încărcată manual, dusă prin împingere pe distanţă apreciabilă pe cale ferată îngustăs ăpată la

poalele dealului până acolo unde s-a construit uriaşul zid de oprit apa – şi veţi aprecia valoarea

semnificati vă a muncii depuse de voinţa şi cu puterea omului ca săne bucurăm de atunci, din

1952, de lumină electrică, de crearea zonelor pitoreşti etc.

Staţia a început să vorbească – dar cum să vorbească firele de sârmă– aşa ne speriau

părinţii – şi noi credeam căci mai mult nu ştiam. Ne speria sunetul anunţării orei matinale de 6

şi 7 dimineaţa când trebuia să se pregătească de prezentat la muncă schimbul de zi… de unde să

ştim noi de alde-alea.Din discuţiile pe care le-am avut cu profesorul Sîrbu Ion, am aflat mai

multe informaţii. El spunea:

“Spăriatul mai mare a fost atunci, când noi, mulţi, în grup cum mergeam la şcoală, sau

veneam de la şcoală, sau de altunde, fugeam de teamă că cineva se ia după noi! De câte ori nu

ne-am ascuns pe după orice poartă deschisă, sau după vreun stâlp, până a venit cineva să ne

asigure că nu este nimeni să ne facă teamă… cei mici mai făceau legătură cu basme când se

ascundeau cine ştie ce suflete în imaginaţia celor ce ne făceau teamă. şi azi, care copil mai

păţeşte ca noi cei de atunci… iată asta este una din verigile buchetului de cultură spirituală,

despre care nu avem loc săne mai povestească cel ce ne vorbeşte pe această cale…!

54

Atunci, în 1950, la ajunul Anului Nou 1951 am fost părtaşi cu cei de se sperie… când văd

mai multe lămpi pe pereţi, fără sticle lunguieţe ca acasă la noi, luminând să vedem o sală mare

încăpătoare pentru sute de suflete, iar copiii mai mari sau măricei umblau fără frică pe lângă

învăţătorul lui mai sus pe o ladă… (era scena de azi) pe care erau urcaţi şi ne spuneau poveşti,

poezii, ori jucau şi muzica le cânta prin firul electric, căci de aceea noi vedeam.”

Unul din acei dascăli, Georgescu Bujor, conducea împreună cu mulţi alţi dascăli toate

mişcările, serbările care ziceau că este inaugurarea Casei de Cultură(cămin cultural) construit de

Combinatul Siderurgic Reşiţa drept cinste satului Văliug.

Din aceste succinte expuneri ce relatează fapte de cultură, din care noi cei de aici am

înţeles multe lucruri frumoase, plăcute atunci când nu după mult timp, am urcat pe scenă, pe

acea ladă de unde vălugenii au spus poezii, au cântat,etc. Ion Sârbu îşi aminteşte:

“Încetul cu încetul, am crescut, am devenit şi noi mici artişti şi sub conducerea domnului

învăţător Şerbănoiu Ion care era şi director, şi alţi învăţători şi profesori ce ne însoţeau ne suiam

pe acea ladă, spuneam recitări, cântece executam şi multe altele. Nu mult după aceea învăţătorul

director, Pora Daniel ne-a condus pe scenă câţiva ani. Apoi profesoara Marcu, directorul şcolii

ne-a condus pe scenăşi după aceea profesorul Vasilache Spiridon ne-a pregătit mulţi ani pentru

spectacole artistice, şi profesorul Dumitrescu Alexandru, directorul şcolii ne-a îndrumat paşii în

prezentarea de spectacole.

Profesorul Dodenciu Nicolae împreună cu instructorul de la Căluşari, Ion Munteanu, ne-au

dus la spectacole în sate, la Târnova, la Reşiţa cu întreaga formaţie de ansamblu cultural la care

şi fanfara ne-a cântat, iar veteranul Busuioc Badea, dirijorul corului din 1931 pânăla 1987 ne

delecta cu tot felul de cântece din repertoriul bogat la care a contribuit şi marele profesor Iosif

Velceanu ce a pus la dispoziţia dirijorului Badea Busuioc din (repertoriul) compoziţiile sale în

fazele de început din 1931 când s-a mai reîntors în satul lui natal, la neamuri şi a văzut şi

ascultat la cor din compoziţiile cale ca şi de ale colegilor săi Ion Vidu din Lugoj şi alţii.

În ultimii, profesorul Sârbu Licu, pe care după câţiva ani de conducere, l-a înlocuit pentru

doi ani învăţătorul Gruescu Romulus şi din toamna anului 1998 iarăşi dl. profesor Sârbu ne

conduce şcoala dar urmează să ne conducă şi formaţiile culturale de acum înainte.”

55

VI. Arta populară

Aşezările de început ale cetăţenilor pe meleagurile acestei zone deluroase cu privelişti

răsfirate dispuse pieziş unde soarele-şi mai găsea loc să privească cu razele luminoase pe cerul

senin al anotimpurilor, găzduiau oamenii şi animalele domestice nelipsite fiecărei gospodării.

Creşterea acestora era o îndeletnicire permanentă şi un izvor de venituri prin produsele de lapte,

carne, lână şi piei ş.a. dar în plus asigură şi hrana de zi cu zi în afară de produsele leguminoase

mai ales ca şi cele cerealiere la care se preta solul micilor parcele existente în jurul casei

improvizate din lemn.

Parte apreciabilă a acestor familii, ascunse de frica cotropitorilor, fiind de origine

românească din patria mumă Muntenia şi Oltenia în special, reuşesc să se cunoască, să se

întrajutoreze în rezolvări de probleme specifice, devenite comune. Cu timpul oamenii devin

muncitori, scormonitori ai rocilor existente în aceste locuri, de-a lungul Bârzavei până sub

poalele muntoase ale Semenicului, apoi, producători de mangal-cărbune obţinut prin arderea

lemnului după tăierea fagului în special de mărimi uriaşe, având vârste seculare. Femeile se

ocupau de mica lor gospodărie, de creşterea copiilor lor în aceste condiţii ce nu-şi găsesc

analog.

Evoluând pozitiv, nivelul de viaţă în sensul de a se aşeza mai organizat, în colective

formate din semeni pe diferite criterii unde-şi aleg locuri mereu mai prielnice, dar la fel de

scutite de modul de a fi văzuţi de cei ce i-ar fi distrus barbarii.

În timpul iernilor, când, bărbaţii nu lucrau în specificul ocupaţiei lor, se ocupau de treburile

gospodăreşti pe care le face de regulă femeile, dar în astfel de zile fiind scutită într-un fel de

migalele activităţii, preluate de soţ, sau de copiii mai mari, ea îşi valorifică timpul zilei în

special căutând posibilităţi de producere a bunurilor – îmbrăcămintea membrilor familiei, ca şi

pentru acoperirea fiecăruia sau a fiecărui pat. Astfel apare, sau se reiau pe alocurea deprinderi

din familia din care provenea, ori unde a observat şi şi-a format o imagine a obţinerii produselor

finite din lâna oilor, din fânul de cânepă sau in. Cânepa şi inul se cultivau pe micile parcele din

jurul locuinţei, iar topirea plantei, a firelor de cânepă sau in, la un loc în jur de 20-30 formau o

aşa zisă mănuşă (snop) legate cu fir de sfoară, sau de piele ori sârmă, se puneau la uscat la

adierea vântului, la soare timp de 10-15 zile.

56

După uscare, acestora le găseau un loc cu apă, adânc la 90-120 cm, fixau un ţăruş pe

măsură în locul din râu, în jurul căruia construiau un stog de formă cilindrică (vârful fiecărei

mănuşi se fixa în acel ţăruş / trebuie o oarecare îndemânare / şi aici stătea în apă până se putea

sfărâma lujerul, firul, partea lui lemnoasă). Prin baterea mănuşii cu maiul fixat pe un salcâm

sau, stâlp de orice lemn, din care apoi se obţinea mulţimea de fire lânoasă a fiecărei mănuşi.

Apoi după dărăcire, aceasta devenea acel caier, care se torcea manual, obţinându-se firul strâns

într-un ghem prin lucru manual de regulă al femeii sau fetelor;I mai apoi pânza de cânepă

existentă şi în zilele noaste (mai puţin azi) până-n timpul celui de al doilea război mondial.

Bărbaţii plecaţi la războiul din 1941-1945, când soţia a preluat locul soţului la muncile

complexe ale gospodăriei, există la ora actuală cazuri izolate unde se mai practică aceste

preocupări.

Mâna feminină, dorinţa fiecărei gospodine din mediul rural, iniţial existau puţine centre pur

muncitoreşti, în zonele cu teren steril, arid agriculturii, unde se dezvoltă ţesutul în casă, manual,

şi respectiv torsul mai întâi şi se obţinea vestita pânză de in sau cânepă. Tot femeia a obţinut, a

confecţionat cămăşi, costume de haine pentru membrii familiei sale, velinţe de acoperit, saltele

din fire de cânepă ţesută, preşuri de aşternut prin camere de locuit, la fel se obţineau şi din

pânza de in.

Ţesutul manual, producerea de bunuri casnice necesare fiecărei familii a devenit o meserie

preţioasă, gospodăria reuşind să aibă cele necesare ca îmbrăcăminte şi preşuri. Ţesutul în

special, în diferite modele, a creat pânză de in care există şi azi la diferite gospodării în Văliug,

în cea mai mare parte obţinute din trecutul nu prea îndepărtat de la bunicile noastre. Pânza de in

a luat amploare în industrie, în special în secolul actual, având multiple utilităţi în interesul

societăţii.

Arta populară a dus la producerea de macaturi prin ţesut din in care sunt din cele mai

rezistente, şi de o frumuseţe rară pe care femeile le obţin şi înfrumuseţează camera de locuit,

mobila de orice model actual are o înfăţişare de admirat, în aceste locuri ale comunei Văliug,

unde natura este foarte darnică cu omul.

Din pânză de cânepă sau in, utilizând partea mai scăzută a calităţii firelor la tors, se produc

sacii în care se încarcă cereale, aceştia având o rezistenţă mare şi în continuare durata sacului

folosit este foarte mare, de necomparat cu multe astfel de ţesături.

57

Această artă, pricepere deosebit de iscusită a femeii, se pierde cu trecerea timpului,

independent de voinţa ei, ci dependent de dezvoltarea impetuoasă a tehnicii, de angajarea femeii

în funcţii din ce în ce mai utile considerate, chiar cel puţin egale cu rezultatele date în societate,

de către soţ.

În aceste aşezări omeneşti, în condiţiile specifice de nomazi, adică fiind obligat mai ales să-

şi mute locuinţa, să schimbe locul din motive independente de voinţa lor, oamenii crescând

animale trec la prelucrarea pieilor, până la obţinerea de produse necesare pentru încălţăminte,

opinci care s-au purtat de către cetăţeni până către finele deceniului al VI-lea al secolului XX în

care trăim.

Oamenii se întreceau la obţinerea de încălţăminte care mai frumoasă, mai utilă. iar din

piele de vulpe, mai înainte se obţin podoabe pentru sexul frumos prin aplicarea diferitelor

metode de tăbăcit. Apoi de cusut, la fel din piele de ovine şi caprine care se creşteau cu

prisosinţă şi în prima parte a jumătăţii secolului actual, se obţine încălţăminte deosebită. Haine

din cele mai diferite din pieile de bovine crescute de localnici. Din lâna de la oi obţinută în urma

tunsului din perioada verii, se obţine firul care se foloseşte la împletit ciorapi, cu ajutorul a

cinci ace care se folosesc de fapt şi azi, mai ales în perioada de iarnă mai geroasă. De asemenea

se toarce lâna, în fire cât mai subţiri, de fapt cum hotărăşte gospodina şi se transformă în gheme,

din care se obţin aşa zisele jurobii din care se năvădeşte materialul de ţesut şi se obţine dimia.

Dimia se duce la piuă (pivă), care o finisează şi se obţine un material foarte preţuit pentru

îmbrăcămintea groasă, de iarnă, paltoane, care se ornează cu diferite modele de iră (piele

tăbăcită şi vopsită în diferite culori) şi rezultă o haină lungă extrem de frumoasă.

Toate acestea sunt produse ale artei populare în care rolul principal îl au cei doi soţi de

regulă. Dar, din păcate şi acest port nu mai are longevitate, existând produse industriale mai

uşor de obţinut şi în plus se pierd obiceiurile din motive de evoluţie a societăţii la alţi parametrii

mai simpli ş.a.

Aceste produse finite, de o rară frumuseţe, graţie eforturilor susţinute ale mâinii omeneşti,

mai ales femeii, a dat naştere la bunuri de o mare utilitate în viaţă. Apare planta numită bumbac,

şi cea de viermi de mătase. Se dezvoltă activitatea gospodărească din bumbac, fir de mătase,

prin ţesut şi cusut manual.

De acum se poate aprecia că iscusinţa în lucrul de mână a celor cunoscuţi numai după

produsele obţinute, deveniţi anonimi, dau naştere portului popular cel mai preţuit.

58

Portul popular reda în figuri geometrice sau imagini ale diferitelor animale: fluturi, produc

aceste podoabe femeile.

Aici, ca dealtfel şi în alte sate, mai ales în zilele de iarnă sau în zilele nepotrivite pentru

munci în gospodărie sătencele se adună la câte o femeie care poartă cele mai mândre haine

ţesute şi lucrate personal, de unde copiază modele de cusături şi de şabacuri. Dacă portul

naţional bărbătesc de la Văliug trezeşte interes şi admiraţie pentru cei străini de localitate, portul

femeiesc ilustrează ingeniozitatea, măiestria şi hărnicia ţărancelor autoare. Portul naţional s-a

transmis din generaţie în generaţie, dar se pare că ultima a fost cea care admiră numai, acum în

secolul modernizării.

Combinaţiile motivelor naţionale aplicate la cusăturile acestor costume demonstrează cu

prisosinţă simţul artistic înnăscut cât şi cusăturile neaoşe ale Văliugului. Admiraţia celor ce ne

vizitează actualmente, când se prezintă serbări artişti ai jocului popular. Ei sunt îmbrăcaţi în

acele distinse lucrări aplicate, lucrate de mamele sau bunicile lor.

La fel se poate mândri văliugeanul cu ţesăturile de feţe de masă, de velinţe pentru mobilă

care au o durată de îndelungată vreme.

59

VII. Ocolul Silvic Văliug

Ocolul Silvic Văliug este situat în sud-vestul României, în Banat, jud. Caraş-Severin şi aparţinător Direcţiei Silvice Reşiţa subordonată Regiei Naţionale a Pădurilor. Gospodăreşte 14.000 de ha de pădure care alcătuiesc un masiv păduros compact pe versanţii nord-estici şi vestici ai Munţilor Semenic, în bazinele superioare ale rârilor Bârzava şi Timiş.

Pădurile acestui ocol au fost administrate de către statul austro-ungar până în anul 1850, când o parte din acestea, 18%, au trecut în proprietatea Regimentului Grăniceresc 13 odată cu înfiinţarea acestuia. Restul de 82%, din 1855, au intrat în proprietatea Societăţii Austriece de Căi Ferate (S.T.E.G.), care după anul 1919 se transformă în Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa (U.D.R). Atât pădurile administrate de Regimentul Grăniceresc şi apoi de Comunitatea de Avere Caransebeş ( cele 18% din suprafaţa pădurilor ), cât şi pădurile administrate de U.D.R. trec în proprietatea statului român în 1948, odată cu naţionalizarea.

Primele măsurători cadastrale au fost făcute în anii 1779-1810 de către statul austriac, în baza dispoziţiilor privind legea agrară „Urbarum banaticum”, iar cadastrul integral s-a făcut de scietatea S.T.E.G. între anii 1862-1875. În prioada 1885-1905 societatea S.T.E.G. mai excută o lucrare de triangulaţie şi pentru Ocolul Silvic Văliug. Cu această ocazie s-au întocmit planuri de bază la scara 1:5760, cu curbe de nivel şi multe detalii topografice. Datorită cerinţelor de lemn pentru mangalizare, pentru construcţii, de lemn, de mină şi de lemn mărunt pentru distilare proprie, societatea S.T.E.G. a trecut la raţionalizarea exploatării pădurilor şi la gospodărirea pe bază de amenajamente silvice. Imediat după anul 1855 s-a aplicat o formă de tăieri succesive care a constat dintr-o primă intervenţie, cu scoaterea lemnului de mină, urmată de tăiere finală cu scoaterea lemnului pentru alte prelucrări industriale şi de foc.

Concomitent s-au efectuat tăieri de îngrijire a arboretelor – curăţiri şi rărituri.Regenerarea s-a făcut pe cale naturală şi prin împăduriri cu molid, brad, larice, pin şi

paltin. Cele mai vechi plantaţii datează din anul 1840 şi ele s-au făcut în mici buchete pe vetrele fostelor bocşe, pentru producerea mangalului (plantaţii cu răşinoase).

Perioada 1860-1870 a reprezentat pentru amenajarea pădurilor un progres deosebit datorită întocmirii unor planuri topografice exacte, urmărindu-se continuitatea tăierilor în amenajmente. S-a adoptat regimul tăierilor succesive cu un ciclu de 80 de ani pentru fag.

Revizuiri şi refaceri ale amenajamentelor s-au continuat de-a lungul timpului în conformitate cu legile, regulamentele şi instrucţiunile diferitelor epoci, paralel cu lucrările de amenajare făcânduse înzestrarea fondului forestier cu o reţea întinsă de instalaţii de transport care au asigurat nu numai recoltarea produselor principale în bune condiţii dar şi aplicarea lucrărilor de îngrijire a arboretelor, degajări, curăţiri şi rărituri.

În afară de aceste drumuri a existat o reţea vastă de poteci de călărie şi pază. Toate cantonele silvice erau legate cu ocolul silvic prin linie telefonică. Pe lângă clădirile administrative existau şi construcţii pentru recreare şi agrement.

Trebuie menţionată construcţia, în perioada 1890-1946, a unei reţele dense de canale (aprximativ 100 km) care colecta, ca şi azi pâraile din jurul muntelui Semenic şi care aveau un triplu scop: aprovizionarea cu apă a oraşului Reşiţa, producerea de energie electrică şi transportul lemnului de mici dimensiuni. Puteau fi transportaţi zilnic până la 1000 m st., în Reşiţa ajungând anual pe această cale 180-200 mii m st. lemn pentru distilerie şi lemn de foc.

60

Complexitatea condiţiilor de construcţie, nivelul tehnic şi modul ingenios de captare a izvoarelor au făcut din această amenajare o construcţie unică în felul ei, în partea centrală şi sudică a Europei.

În general, până în anii 1950, a fost aplicat rgimul codrului cu tăieri succesive având ciclul de 100 de ani.

Pentru prima dată, în amenajamentul din 1951, pe lângă tratamentul tăierilor succesive şi progresive propuse a fi aplicate în pădurile ocollui, s-a prevăzut executarea tăierilor grădinărite din necesitatea protejării lacului de acumulare Gozna, aflat în construcţie, împotriva colmatării.

Pădurile.

Toate pădurile Ocolului Silvic Văliug sunt încadrate conform sistemului românesc de clasificare în grupa I-a a pădurilor cu funcţii speciale de protecţie, având rolul de a ocroti prin existenţa lor acumulările de apă Gozna, Văliug şi Trei Ape, fiind zona tampon în jurul Parcului Naţional „Cheile Caraşului - Semenic”, golul alpin, terenurile cu pantă mare, rezervaţiile de seminţe genetic ameliorate şi drumul turistic Reşiţa-Semenic.

Considerentele de ordin hidrologic derivate din necesitatea asigurării pentru lacul de acumulare Gozna a unui ritm de colmatare cât mai redus, corelate cu existenţa în zonă a unor factori naturali şi antropici favorabili, toate acestea dublate de dorinţa unor silvicultori de a aplica într-o formă originală un tratament intensiv, dar pretenţios, au făcut ca pentru prima dată într-un amenajament al acestui ocol silvic, să se prevadă tăieri de transformare spre grădinărit. Este vorba de amenajamentul din anul 1951 când s-au propus astfel de tăieri pe o suprafaţă de 616 ha, cuprinzând arborete aflate în bazinul Bârzavei, amonte de acumularea Gozna.

Din dorinţa protejării pădurilor de tăieri necontrolate, posibile în acea perioadă a constituirii şi activării SOVROM-urilor, silvicultorii vremii au reuşit să încadreze ocolul în categoria celor închise, astfel că în anul 1950 nu s-au parcurs arboretele cu tăieri de îngrijire şi de igienă.

Ca urmare a apariţiei de noi obiective social-economice (lacul de acumulare Gozna, pus în funcţiune în 1952 şi staţiunea Crivaia), în amenajamentul din anul 1961 a fost prevăzută aplicarea tăierilor de transformare spre grădinărit pe o suprafaţă mărită, însumând 4461,7 ha, în opt din cele 12 unităţi de producţie ale ocolului. Acest lucru a fost posibil şi datorită bunei gospodăriri a pădurilor în trecut. Anul în care a intrat în vigoare amenajamentul a coincis cu aplicarea primelor tăieri de transformare. Posibilitatea ce recolta pe cupoane permanente cu rotaţia de zece ani, volumele de extras fiind calculate pentru fiecare unitate amenajistică. În primii doi ani de aplicare acestea au avut un caracter timid, dar începând cu anul 1963, volumele s-au apropiat de prevederile amenajamentului. Cantităţi mici s-au extras la răşinoase, tendinţa fiind ca acestea să se menţină şi să se conducă la vârste când pot fructifica arboretele prin instalarea lor de viitor şi mai rar deschiderea de ochiuri care să ducă la diversificarea structurii parţial echiene existente. Proporţionarea categoriilor de diametre şi a amestecului de specii s-a lăsat pe planul al doilea.

După 1963, când s-a cristalizat deja concepţia celor care s-au ocupat de aplicarea tăierilor de transformare spre grădinărit în aceste păduri, modul concret de lucru s-a trecut la deschiderea de ochiuri în vederea instalării regenerării naturale preconizate şi de primul amenajament întocmit în anul 1951. În amenajamentele din anii 1971 şi 1981 au fost oprite suprafeţele pe care se aplicau tăieri de transformare, astfel încât, în prezent, ele însumează 9098,70 ha, reprezentând 66% din suprafaţa ocolului.

61

Mărirea acestei suprafeţe se datorează şi condiţiilor deosebite în care se dezvoltă suprafeţele acestui ocol: staţiuni de bonitate superioară şi mijlocie, pante moderate, specii cu temperament de umbră, dotarea cu instalaţii de transport etc.

Prin aplicarea acestui tratament se urmăreşte ameliorarea continuă a aspectelor cu privire la folosirea integrală a spaţiului de creştere atât pe orizontală cât şi pe verticală, contribuind, astfel, la creşterea efectului protector a apelor şi solului, concomitent cu realizarea unor sortimente de lemn calitativ superioare.

Tăierile au fost de intensitate redusă la primele intervenţii, 12% în volum. Intensitatea a crescut odată cu repetarea tăierilor. Primele intervenţii s-au făcut în arborete trecute de 80 de ani, considerându-se că în acestea este posibilă regenerarea prin sămânţă şi au avut un caracter pregătitor extrăgându-se, cu precădere, arborii defectuoşi, cu creşteri lâncede, slăbiţi fiziologic, răniţi, contorsionaţi, care împiedică dezvoltarea biogramelor de viitor.

La următoarea rotaţie s-au deschis ochiuri acolo unde s-a instalat seminţişul, în suprafaţă de 0,2-0,5 ha, urmărindu-se să nu se disperseze prea mult tăierile, pentru a nu se declanşa regenerarea pe o suprafaţă mare. În continuare se va proceda asemănător, astfel ca la sfârşitul perioadei de transformare să rezulte un amestec intim cu ochiuri cu vârste de la 1 – 120 ani şi peste.

Rolul protector al pădurii este exercitat în permanenţă odată cu atingerea structurii grădinărite, menţinându-se constant, deoarece solul este în permanenţă acoperit şi protejat. Pădurile, în general, sunt închise dând impresia că nu s-a intervenit cu tăieri, deşi de-a lungul anilor s-au extras cantităţi apreciabile de masă lemnoasă. În plus, prin aplicarea acestor tăieri, cantitatea de masă lemnoasă nu s-a diminuat comparativ cu masa lemnoasă ce s-ar fi putut extrage prin aplicarea unui tratament mai puţin intensiv.

62

VIII.Turismul

Cred necesar dintru început să plecăm de la înţelegerea noţiunii, pe care dealtfel o ştim, dar

s-o interpretăm în sensul real, practic.

Ar trebui plecat de la etimologia cuvântului şi încet, încet, am ajunge la interpretarea

sensului. Dar aceasta o fac specialiştii.

De fapt, noi cu aceste hârtii imaculate ce le avem în faţă, trebuie să parcurgem nişte

orizonturi, să le reprezentăm, să le recomandăm.

Dar toate acestea, fac apel la nişte evocări, la nişte aduceri mai aproape de

contemporaneitate. Aceştia îi putem diviza în două categorii: cei ce au avut ocazia să le fi avut

pe ecranul vizoarelor în timpul trecut şi cealaltă categorie este cea care a auzit fară să vadă.

Subiectul acestei teme face loc şi la nişte definiţii ori pe alocuri, s-ar aluneca… în teoreme

şi aici se poate lăsa spaţiu, fiindcă prezenta lucrare – când se va prezenta ca foi… ruginii, îi va

pune în mişcare, îi va trimite la turism, pe cei ce nu au avut astfel şanse, ştiind că

contemporaneitatea de atunci, va întâlni doar… numele celor angajaţi azi a duce poate

îndepărtatului viitor ceea ce este frumos, superb şi nu poţi găsi în cuvinte la repezeală, din

alfabetul limbii române, cu orizontul nostru, al unora, posibilităţi de prezentare.

Şi acum să păşim la drum, avem de toate. Soarta care ne-a ajutat, vremea că ne-a prelungit

existenţa, şi cred că ar trebui dat un moment ca timp, gândului că cel care vorbeşte aici are

bunăvoinţă şi simţul marelui simpatic de a fi prezent… în multe şi chiar foarte multe… ce sunt

doar fapte şi ce pot cădea sub simţurile ce reprezintă construcţia fizică şi nu numai.

Categoria cealaltă este la fel de importantă vieţii, sufletului celor care vor avea prilejul să

fie primii care să-şi exprime aprobul sau opusul celor aşternute pe acest orizont… de oi negre

pe câmpul alb… ştiind, cei de azi ca şi cei de peste vremuri…

După aceste spuse, s-ar putea bănui, în mod laconic dar cu mult zel ar trebui. Aceasta e o

altă calitate a lucrării, deşi ar fi a mai multor factori.

Prezenta tratare a temei, cred necesar a fi începută cu simţăminte personale ale autorului…

de atunci, acum 50 de ani (ce se împlinesc la o distanţă de numai câteva luni), adică numărul

calendaristic al anului 2000.

63

Comuna Văliug aşezată într-o regiune muntoasă, în judeţul Caraş-Severin, situată spre

sud-vest de oraşul Reşiţa, la o distanţă mai mare de cartierul Cuptoare, la 11 km.

Existenţa comunei este atestată la anul 1793, dată la care au fost aduşi colonişti şvabi din

Austria, în ziua de 29 iunie. Un număr de 71 familii din zonele: Oberosterreich, Tirol,

Niederosterreich. Existenţa aşezărilor răsfirate, de fapt se pierde în negura vremii. Primii

locuitori au fost români veniţi din judeţele: Mehedinţi, Vâlcea şi Gorj etc. Ei au trăit prin locuri

ascunse din pădurile de aici, dar lucrau la extracţiile de minereuri din împrejurimile munţilor

Semenic. aceasta datează din timpul dacilor şi romanilor Cei existenţi la data de 29 iunie 1793

şi se aşează în perimetrul de pădure din zona de centru – care este în Parcul din Tei şi azi

existent. S-au construit: Biserica romano-catolică, clădiri ale fostului …… , azi ale ocolului

silvic, primăria şi localul de şcoală din faţa bisericii romano-catolice etc.

Aşezarea satului este de-a lungul râului Bârzava, la poalele Semenicului între dealuri, sub

Prislop, la care altitudinea este de 998 m .

Altitudinea comunei este de 625 m.

Zona muntoasă în care ne aflăm e de un pitoresc din cele mai spectaculoase. Pădurile de

conifere şi cele de fag, carpen, stejar sunt o podoabă a acestor ţinuturi şi totodată sunt una din

bogăţiile de bază ca şi cele care asigură ozonarea mediului.

Locuitorii se bucură de împrejurimile care sunt atât de fermecătoare şi parte dintre ele sunt

uşor accesibile pe poteci, invitaţiile la plimbare nu se lasă aşteptate. Locurile de vizitat sunt atât

de multe că nu ştii la care să ajungi în aceeaşi zi fiindcă aşezările sunt şi pe versanţi diferiţi la

care nu se poate merge cu uşurinţă pe aceleaşi poteci.

La începutul secolului XX, se construieşte stăvilarul Breazova (barajul), unde se formează

lacul de acumulare şi se construieşte uzina electrică ce furnizează curent electric pentru fabricile

din Reşiţa. Lucrarea aceasta monumentală şi complicată pentru acele vremi, fiind unica pe

atunci în ţară şi în Europa de răsărit. Este o deosebită frumuseţe a locurilor din perimetrul

respectiv încât este vizitată în mod special de excursioniştii din localitate şi Reşiţa ca şi din alte

zone ale ţării. La ora actuală este un loc de agrement deosebit. Pe lângă farmecul pitorescului,

lacul este şi izvor pentru pescarii autorizaţi de a prinde şi a se ospăta din peştele de apă de

munte.

64

La Barajul Breazova (sau Văliug) excursioniştii pot studia în ansamblu şi în amănunţime

locurile atât de înfricoşătoare unde au reuşit înaintaşii noştri de acum 108 ani să amplaseze atât

zidul, baza, stăvilarul (barajul 5) dar şi locul unde s-a clădit uzina propriu-zisă, prin care trece o

parte din apa spre a produce curent electric necesar uzinelor de atunci ca şi astăzi. Proiectantul

lucrărilor desigur că înainte de a întocmi lucrarea, a cercetat totul la concret, pe rocă direct

trebuie ştiut că toate construcţiile au fost efectuate cu unelte primitive: târnăcopul, lopata şi

roaba, la care se adaugă scripetele. Schelăria este făcută după calcule şi teren, dar înainte de a se

turna fundaţia până la elevaţie.

Sunt în posesia unor imortalizări autentice, din 1907, la dimensiunile 42 cm / 32 cm, în

două faze: incipientă când s-a produs şi fixat schelăria pe toată lungimea şi respectiv înălţimea

lucrărilor făcută din lemn, şi cea de-a doua arată finalul lucrărilor (se vede întocmai partea

zidăriei din beton, de fapt înarmat), dinafară ce se vede numai dacă apa, se goleşte în totalitate,

azi. Credem că vom reuşi să le reproducem prin fotografiere şi să le redăm în prezenta carte.

Spre a fi văzută de cei care au ocazia la această carte pe care sperăm să reuşim s-o terminăm şi

să o publicăm.

N.B. în fotografie se disting: scripeţii, scările pe direcţie oblică, între etaje cu scări, calea

ferată de profil îngust pentru vagoneţi, aceştia erau manevraţi de mâna muncitorilor şi gol, ca şi

încărcat.

Şi barajul (stăvilarul), de la Gozna, construit în perioada 1947-1952, de către un număr de

5000 de muncitori, s-a lucrat până la darea în folosinţă, identic, precum cel de la Breazova, cu

rezerva că au avut loc în plus autocamioane din mărcile: Tatra, Molotov, Csepel, Skoda, cu

ladă, deschise care efectuau transporturi de tonaj până la 4000 kg la Reşiţa şi retur pe un drum

de piatră, din cele mai dificile.

Privind lucrarea din Crăinicel, ale hidrocentralei din 1947-1952, dar la care se adaugă o

parte apreciabilă la construcţia iniţială a părţii construită în perioada noii tehnologii, din anii

1990-1999, când condiţiile de muncă se sprijină pe tehnici noi. Când munca de salahor se

foloseşte în minimă măsură, la locurile unde nu poate pătrunde utilajul capabil să ridice, să tragă

în pantă. Să aşeze conducta gigantică sau alte asemenea părţi de construcţie aferente.

Astfel credem că vizitatorul care studiază, privind şi gândind, apreciază totul la justa

valoare a aplicării tehnicii, pe etape şi epoci ale secolului: de la începutul lui şi sfârşitul, adică

1907 şi 1950, apoi 1951.

65

Acest mare obiectiv al Crăinicelului care credem că se va vedea separat în această lucrare,

fiindcă ar merita cu prisosinţă să fie văzut de fiecare vizitator şi excursionist. Fiindcă va preţui

strădaniile şi gândurile bune ale celor ce au depus eforturi din cele de neînchipuit pentru

realizarea lor. Nu mai vorbim despre o parte din semenii noştri care prin accidente capitale şi-au

jertfit viaţa în număr considerabil, în special, în perioadele 1901-1909 şi 1948-1952, la barajul

Gozna. Aici, volumul de muncă este aproape înzecit şi la fel pericolele. Materia primă propriu-

zisă, piatra se producea şi transporta cu vagoneţii împinşi manual tocmai de la Poiana Văliugel.

Trecea prin pădure, dar locul aproape că nici azi, după 48 de ani, nu se mai vede . Cei ce

am cunoscut locurile atunci, putem repera cu greu traseul de dus, întors cu vagonetul. Aceste

mici descrieri reprezintă o parte infimă. Dar credem suficient, fiindcă dumneavoastră veţi

admira lucrarea propriu-zisă atunci când vedeţi în ansamblu. Totul în aparenţă, dar când faceţi

baie, când săriţi de pe trambulină în lac, când vâsliţi la barca ce pluteşte şi o conduceţi, sau când

faceţi concurs de canotaj, ori serviţi gustări de sezon de la Casa de pe ponton, ori când

deschideţi fereastra, seara, la lumina farului şi apare ca în vis feeria culorilor nemaipomenit de

fermecătoare.

După aşa o trăire de câteva zeci de minute, poţi aprecia ca îmbietoare imaginile unor

realităţi azi, vis, despre eforturile celor de mai ieri (adică de azi, când punem bazele lucrării, cu

zeci de ani în urmă).

La pescăria, în apropiere de vila Klaus, făcută acum câteva zeci de ani pentru a creşte

peşte, acel păstrăv produs prin grija atât a omului harnic, pentru delectarea turistilor dar şi a

consumatorilor din Reşiţa.

Zona Crivaia, care abundă în peisaje dintre cele parcă nevăzute până aici, la care se adaugă

zeci de construcţii civile (case de odihnă) ale cetăţenilor doritori de aşa condiţii, dar şi cu

posibilităţi financiare pe măsură. Acestea au răsărit ca din vis, după revoluţia din 1989, în

special. Doar câteva au fost realizate pe timpul orânduirii „Epocii de aur”, a comunismului, în

special de cei cu posibilităţi financiare, cu relaţii politice şi din alte zone ale ţării.

Proprietarii acestor imobile îşi petrec timpul liber în aceste colţuri naturale unde ozonarea

aerului schimbă cu totul procesele ce se petrec în organism pentru îmbunătăţirea şi prelungirea

longevităţii , care după aşa realizări magnifice aduc aceste largi speranţe de o altă viaţă, parcă.

66

Lacul barajului Gozna dispune de cinci pontoane, fiecare este construit mai agreabil decât

celălalt şi la fel mai pregătit calitativ. În primirea excursioniştilor ca şi a vizitatorilor sau celor

care vin la plajă, în zilele corespunzătoare ale verii, iar în restul sezonului servirea de ocazie sau

în petrecerea sejurului se poate profita de dormit în căsuţele din jurul lor. Sau în camerele

special pregătite şi serviciile solicitate sunt din cele mai apreciate. Un amănunt, pe care-l

considerăm foarte preţios, este vizitarea cu aprobarea prealabilă, ce se poate obţine de la

împuternicitul uzinei, a interiorului zidului barajului (tip tunel) care este uimitor şi incredibil că

ar putea exista astfel de lucrare.

Pentru vizitatori amintim ca şi pentru excursionişti farmecul ce-l puteţi avea vizitând noile

clădiri, realizate de persoane din oraşe ale judeţului nostru sau din judeţele Arad, Timiş etc.,

construite în Văliug:

1. Bradea Gheorghe – vila din centrul comunei, în partea dreaptă, la sensul giratoriu, virând

spre stânga la sosirea dinspre Reşiţa, care în curând va fi dată în folosinţă. Aceasta va fi de

utilitate hotelieră şi cu alte profiluri care vor contribui la satisfacerea dorinţelor vizitatorilor şi

excursioniştilor. Proprietarul acesta este un camarad crescut pe meleagurile maramureşene. Va

veni cu noutăţi pentru noi , din datinile autentice ale strămoşilor noştri, dacii. Actualmente este

maestru antreprenor silvic în Văliug.

2. Mergând în jos de la Bradea, la o distanţă de aproximativ 250 metri, întâlnim Fabrica de

pâine şi produse de patiserie, cu calităţi deosebite. Proprietar este firma „Vasiluţă Ioan”, care

într-un viitor nu prea îndepărtat va termina construcţia etajată, dar va fi o raritate, s-o cunoşti,

dragă vizitator sau excursionist.

3. Obădău Ioan – fost inginer la RENK Reşiţa, actualmente pensionar, a construit o casă de

odihnă, pe partea stângă, de la sensul giratoriu venind dinspre Reşiţa pe stânga, vis-à-vis de

ultima casă dinainte de podul de peste Bârzava. O construcţie cu un gust deosebit în alegerea

modelului arhitectural, ceea ce conferă un prilej deosebit de a o trece în revistă, vizitând

Văliugul, şi vei avea satisfacţii.

4. Ruian Ion – profesor în Timişoara, are o casă de vacanţă cu magazin alimentar la

parterul construcţiei realizată într-un mod specific, în sensul materialelor folosite la etaj: lemn,

scândură şi rumeguş de lemn la mijlocul zidului care apoi este tencuit cu beton. Clădirea, pe

lângă modelul arhitectural prezintă curiozităţi privind rezistenţa edificiului şi măsurile tehnice

aplicate pentru menţinerea temperaturii dorite provenită dintr-un izvor termic, folosit.

67

5. Târlea Ştefan – patron, inginer la Construcţii Reşiţa, proprietar al imobilului cu o

arhitectură celebră, pe măsura specialităţii sale profesionale, model demn de a fi văzut, care

trezeşte deosebite curiozităţi şi satisfacţii, mai cu seamă să vedeţi şi esteticul construcţiilor

aferente din gospodărie.

6. Augustinov Rafael – medic stomatolog în municipiul Reşiţa, proprietarul casei de

odihnă, construită după un model arhitectural original, demn de văzut de cei ce trec prin Văliug

sau de turişti, care au de câştigat din multe puncte de vedere. Imobilul se găseşte în imediata

vecinătate a casei profesorului Roian Ion de la podul de peste Bârzava, din satul de la Vale.

7. Bolocan Iulian, nume cunoscut după numele celui care a fost la ocolul silvic, în urmă cu

câţiva ani, domiciliază în municipiul timişoara, profesează meseria de tehnician. Casa de

vacanţă, construită de mâna sa, împreună cu membrii familiei sale, timp de vreo doi ani (1995-

1997), în timpul concediului, construcţie cu modele unice, în arhitectură ce atrage atenţia

tuturor ce trec spre Staţia de captare şi filtrare a apei potabile Văliug, pe partea stângă, înainte

cu circa 200 de metri de acest obiectiv comunal.

8. Avram Ioan – maestru tâmplar – proprietar al imobilului cu etaj, predestinat pentru

magazin la parter şi deasupra, spaţiul pentru excursionişti cu deservire cu pension pe o durată

dorită în condiţii din cele mai ofertante, de cazare şi tot confortul pentru sejur. Imobilul este

situat pe partea stângă, la ieşirea de pe strada principală, înainte de a se termina partea dreaptă a

străzii, înainte de podul Iazului.

Turismul practicat azi în zonele Munţilor Semenic, a existat şi în vremurile din secolele

anterioare, în condiţiile de atunci când lumea nu avea la îndemână condiţiile de azi din toate

punctele de vedere. Iată ce scrie profesorul Valeriu Puşcariu.

Excursii

„Pe Prislop 998 m, la scoici de apă pentru transportarea lemnelor, apoi la Muntele Semenic

(1447 m).

Semenicul este mândria munţilor din Banat. Muntele Semenic e întreaga poiană mare, cu o

întindere de peste 3000 jugăre, între trei vârfuri, Semenicul, Piatra Goznei (1449 m) şi Piatra

Nedeii (1438).

68

Priveliştea de pe Semenic este fermecătoare. De pe Semenic prinzi cu vederea, când e

vremea senină, spre apus, întregul orizont, peste crestele Almaşului şi poarta prin care iese

Nera, până la Cula Vârşeţului din Banatul iugoslav. Iar spre miazăzi şi răsărit de la muşcătura

Cazanelor şi până dincolo de masivele calcaroase ale Ţarcului şi Godeanului. Pe Semenic, la

stâna de oi, se află şi o mică cabană.

Pe Semenic e şi Baia Vulturului, unde merg ţăranii de la mari distanţe, la Sf. Ilie şi Sf.

Ioan, să facă baie.”

Azi se păstrează multe din aceste tradiţii, dar modernizate: în loc de o mică cabană la

nivelul posibilităţilor de atunci, sunt o mulţime de imobile hoteliere cu nivele de construcţie din

cele mai moderne şi dotate cu toate cele necesare celor mai mari posibilităţi care satisfac

cerinţele excursioniştilor la nivelul pretenţiilor internaţionale, dar şi condiţiile de plată sunt în

consecinţă. Sunt şi cabane, căsuţe, construcţii hoteliere pentru cei cu buzunare mai firave, încât

fiecare cetăţean excursionist sau vizitator, se poate bucura în acelaşi mod, de bunătăţile naturii

pe care le oferă fiecărui om al lui Dumnezeu.

Înălţimile Munţilor Semenic oferă şi condiţii din cele mai dătătoare de sănătate omului,

sportul pe zăpadă şi schiatul pe pante din cele ce se pot prefera, după măiestria de a folosi

gradul mai mic sau mai mare al pantelor de coborâş cu astfel de invenţii ale omului. Să urce şi

să coboare cu o viteză ce o practică numai cei ce-şi însuşesc arta de a schia. La reîntoarcere se

poate folosi teleschiul ce funcţionează în perioadele când condiţiile naturii oferă posibilităţi

specifice sezonului. Pentru aceştia, cât şi pentru cei ce-i însoţesc sunt condiţii deosebite de

servicii culinare, permanent şi la alegere, după gusturi şi dorinţă, dar de o calitate ireproşabilă

ca şi servitul.

Oficiile turistice, sunt la dispoziţia solicitanţilor şi pentru serviciile de odihnă şi pe timp de

noapte din cele mai variate încât fiecare pleacă cu cele mai frumoase amintiri, de aici.

Pe vârful Munţilor Semenic se pot organiza diferite evenimente, sărbătorirea anumitor

momente fericite din viaţa omului:

a. Oficierea căsătoriilor la Sfânta biserică de pe munte, cu serviciile religioase, creştineşti,

oferit de preotul care a fost hirotonisit la Sf. Ispas din anul curent, iar petrecerea firească, masa ,

dansul au loc pe un spaţiu la alegere al celui mai luxos hotel cu restaurant unde sub razele de

lumină strălucitoare ai impresia că te simţi ca în paradis.

69

Calitatea serviciilor efectuate de personalul atât de elegant ca şi diversificarea gustărilor,

sunt din cele mai apetisante.

b. Revelionul se sărbătoreşte într-un fast pe măsură, pe care-l organizează diferite

oficialităţi de Stat sau întreprinderi ori instituţii, la care se invită cei competenţi consideraţi de

cei care organizează, dar şi grupuri particulare pot petrece organizat.

Finalul, dorinţele, aşteptările celor mulţi, în ultimii ani din 1990 încoace şi parcă din ce în

ce mai puţin se pot realiza în practică. Astfel încât simţim din ce în ce la ziua Mare a

Revelionului, masa pe care altădată nu mai era loc de atâtea feluri de mâncare, mai găsesc câte

o fărâmă din bunurile ce odinioară erau din belşug.

Petrecerile acestor zile sunt fericite doar pentru o mână de cetăţeni, dintre cei pe care

poporul îi alege ca să le conducă destinele. Dar despre care aceştia uită, din momentul în care

buzunarele lor se îndestulează cu sume pe care un muncitor din cei mai destoinici, harnici, de la

locul de muncă cel mai greu, nu poate câştiga într-o perioadă de 40 de ani activi în orice

domeniu cât câştigă într-un an un demnitar, ci doar circa jumătate cel mult, din aceasta.

În toate domeniile de activitate socială există cele mai crunte neajunsuri de existenţă a

omului fie el cât de econom, fiindcă cheltuielile de întreţinere numai a locuinţei de la bloc,

reprezintă mai mult decât jumătate din câştigul lunar al proprietarului, să nu mai pomenim de

chiriaşul apartamentului.

c. Concursuri sportive, în special cele cu caracter de iarnă, săniuşul, cel de schi alpin la

nivel local, naţional, aşa zisele spartachiade de iarnă, au loc pe acest vârf de munte îndrăgit de

toţi doritorii de sport şi mai ales de cei ce îndrăgesc acest sport alpin. Acestea se desfăşoară în

condiţii de nedescris de plăcute şi cu amintiri din cele mai preţioase.

Aceste sărbătoriri sunt însoţite de orchestre şi fanfare, de la care sunt nelipsite sunetele

dansului de orice categorie ritmică, produse de conducerea cu măiestrie de cei mai buni

muzicanţi profesionişti.

d. Pregătirile echipelor de fotbal, ca şi sărbătorirea de succese în domeniu, tot în acest

preţios colţ al Banatului se desfăşoară. De aici pleacă după perioada stabilită, drept merit al

eforturilor depuse sau a felicitărilor şi a recompenselor morale şi chiar materiale atribuite, care

nu fac altceva decât recompensează meritele, respectiv eforturile depuse. Dar, în acelaşi timp au

o mai mare nădejde a succeselor de viitor, celor merituoşi.

70

e. Sărbătorirea momentelor aniversare.

În toate anotimpurile anului, muntele Semenic cu darurile naturale cu care este înzestrat,

primeşte orice categorie de solicitanţi, în organizarea aniversării diferitelor evenimente din

viaţă, ca: nunţi, botezuri, în care scop se pune le dispoziţia celor fericiţi, condiţiile şi oferirea

serviciilor de specialitate, din cele mai dorite, şi la preţuri după consum şi respectiv,

posibilităţile clientului, sau a categoriei hoteliere adecvate sărbătoririi de aceste categorii, sunt

impresionant de plăcute şi creează nişte momente din cele mai dorite.

Sfânta biserică de pe munte, deservită de preotul Nica Porfirie, hirotonisit la Sf. Ispas din

anul acesta, 20 mai 1999, de către Preasfinţitul Părinte Episcop Dr. Laurenţiu Streza, a

binecuvântat lucrările ce s-au efectuat la acest schit. Este în apropiere şi oferă toate serviciile

creştineşti fiecărei tradiţii sărbătorite.

În acest an, în luna martie, la data de 20 mai 1999, conducerea Ocolului Silvic Văliug, prin

reprezentantul său ing. Ghiocel Meda, a sărbătorit la Semenic, inaugurarea noilor construcţii

realizate în cadrul clădirii de odinioară a acestei ramuri economice. Clădirea ocolului silvic a

fost sfinţită creştineşte de preotul bisericii ortodoxe, Miron Brebenar din Văliug. La aceasta au

participat cadrele judeţene silvice în frunte cu directorul său ing. Chisăliţă, cu întreg personalul,

ca şi toţi cei ce deservesc această unitate cât şi invitaţii din localitate.

Încheierea acestei activităţi istorice s-a finalizat la restaurantul Nedeea, unde s-a petrecut

până în zorii zilei, lăsând amintiri de neuitat şi cu atât mai mult se va scrie în istorica lucrare a

comunei, istoria ce este în lucru şi se va finaliza în acest an.

Considerăm că această unitate silvică din Văliug este un obiectiv social de o ţinută

ireproşabilă, după aceste inovaţii, aduse de colectivul de specialitate în frunte cu inginerul şef,

Ghiocel Meda, un bun organizator şi consecvent, demn de laudă şi aprecieri deosebite. Merită

să fie vizitat de oricare excursionist ce trece prin comuna Văliug, care ce aprecia şi stima.

De asemenea, în perimetrul acestei localităţi mai există locuri de vizitat care oferă condiţii

similare cu cele dimprejurul lor, ca exemplu, localitatea Gărâna, care este la o distanţă de 4 km,

de cantonul silvic Prislop, care se află înainte de a vira la dreapta spre Semenic, direcţie de mers

în continuare, deci.

71

Aici se găseşte punctul Trei Ape – unde există un lac de acumulare a pârâurilor în număr

de trei – de unde vine şi numele. Acesta are posibilităţi aidoma ca şi Lacul Gozna, de nataţie, de

excursii, de odihnă, respectiv de petrecere a concediului în mijlocul unor bogăţii naturale, de o

uimitoare amintire.

Urcând panta, spre biserica din Gărâna vom ajunge în centru unde vom avea posibilitatea

să admirăm obiective social-culturale realizate de locuitorii şvabi, plecaţi în ultimul deceniu în

Germania.

Vom admira obiective noi, în domeniul sculpturii realizate recent de specialişti români şi

de etnie germană, în ultimii trei ani şi nu cred că vor continua. De asemenea vom admira

lucrările efectuate la localul şcolii din localitate de către neobositul primar al Reşiţei ing. Mircea

Popa, fost director de mari realizări al uzinelor de construcţii şi maşini din Reşiţa. La această

mare lucrare participă efectiv şi şcoli din Reşiţa, ca exemplu Liceul de Artă, în frunte cu

directorul său şi bineînţeles Inspectoratul şcolar Caraş-Severin şi colectivul de inspectori şcolari

al inspectoratului. Surprizele rămân de a le constata Dvs.

Vizitând doar obiectivele pomenite în prezenta lucrare veţi rămâne impresionaţi de

ţinuturile acestei zone, zestre valoroasă pentru cei ce vor cunoaşte şi care vor profita de

binefacerile pentru viaţă şi desigur veţi reveni ori de câte ori aveţi prilejul.

72

Bibliografie :

1. P. Radu şi D. Onciulescu, vol. “ Contribuţii la istoria învăţământului

din Banat până la 1800 “ – pag. 305

2. I. Niculescu, M. Cârciog “ Judeţele patriei – Caraş Severin “ Ed. Sport

Turism Bucureşti 1981

3. Ştefan Pandele, A. G. Dan, R. Niculescu “ Ghid Turistic “ Ed. Sport

Turism Bucureşti 1983

4. I. Velceanu “Autobiografie “ Bucureşti 1999

5. C-tin Pârvu “ Ecologie Generală “ Ed. Tehnică, Bucureşti 2001

6. V. Cristea şi I. Goia “ Ocrotirea naturii şi protecţia mediului în

România “ Cluj – Napoca 1996

7. “ Revista Pădurilor “ nr. 2 din 1998

8. “ Direcţia Silvică Reşiţa “ Ed. Media Star 2000

73

ANEXA 1:

Listă cu numele persoanelor venite din Austria la data de 29 iunie 1793, în Văliug

1. Ischl:

Responsabilul grupului:

Simon Loidl

Michael Loidl

Yohann Loidl

Georg Engleitner

Yohan Spangl

Michael Starzinger

Mathias Harchoger

Mathias Untterberger

Yosef Bemesberger

Georg Vizelsteiner

Yosef Wieser

Yohann Wamer

Yosef Huter

Yosef Pilz

Yohann Preimesberger

Mathias Preisinger

Yohan Kintereder

2. Ebensee

Aegidus Loidl

Eva Loidl

Ignaz Loidl

Ignaz Loidl jr.

Adam Hollegschwander

Franz Hollegschwander

74

Mathias Gammer

Sebastian Hinterdorfer

Karl Hutterer

Daniel Schnichl

3. Hallstatt

Yohann Engleitner

Georg Tuscher

Georg Stöngner

Franz Seppl

4. Lambach

Franz Geig

Mathias Schreiber

Leopold Danzwitch

Yosef Danzwitch

Yosef Spitzer

Simon Loidl

St. Wolfgang şi împrejurimi – Yosef Windhager, Tobias Sänger, Unterach, Katharina

Heller, Traunkirchen, Franz Gruber, Neukirchen, Yohann Gammer, Yohann Schmidt, Michael

P. Pillich, Altmünter, Yosef Fruckentanner, Nürtau, Anton şi Yusef Rield, Frauennmarkt,

Elisabet Spalt, Bokenmarkt, Andreas Pagler, Weinhrechen, Yohann Heudecker, Weinhammer,

Mondsee, Yohann Bäkr, Wels, Berchart Reidsebüchler, Windischgarten, Franz Schön,

Goisdern, Eberhard Moss, Gehnen.

Aussee, Sleiermark – Anton Hillerbrandt, Yohan P. Piringer, Philipp Steiner, Yohann

Pichler, Anton Hillebrandt, Yohann Jasperl, Franz Hoberlen, Sebastian Kiass, Yacob Pressl,

Yohann Gandl, Franz K. Kein, Yohann Hllim.

Wien – Amade Spangl, Michael Pilich, Gregor Paar, Mathias Neumüller.

Tirol – Yosef Winkler, Teresia Leonhard. În anul 1810, acestor familii li s-au alăturat şi

altele: Bähr Krischer, Schinpl S. Stadlmann, Unrein, Teister, Weindnann, Gettini, Fischer,

Brandl, Gabriel, Gruber, Weiser şi Grenzner, toţi din Austria.

75

Înaintea plecării lor toţi aceşti oameni au fost primiţi de Kaiser-ul lor la curtea regală, care

la despărţire le-a spus: „Acum mergeţi în numele lui Dumnezeu, dragii mei. În noua voastră

patrie construiţi-vă casele, fiţi fericiţi, dar botezaţi aşezarea după numele meu”. De aici

denumirea comunei, Franzdorf, adică „Satul lui Franz”.

Aşadar, la o săptămână după Rusalii, după ce au primit binecuvântarea episcopului de la

Viena, cele 5 de familii au pornit pe calea apei, pe Dunăre, către noua lor patrie. Într-un loc mai

deschis şi-au instalat tabăra. În jur era doar pădure, iar locul în care a fost tabăra, este locul unde

în prezent se găseşte biserica catolică. În zilele următoare s-au împărţit terenurile, făcându-se

măsurători. Fiecare familie a primit pentru construirea unei case 12 mp de teren. La fel, a fost

construită o casă, şi o bisericuţă, tot din lemn, iar patronul acelui locaş de cult a fost Sf. Franz

de Asisi. Tot aici se afla şi cimitirul. În 1807, s-a construit o altă biserică, de data asta, însă, din

piatră, iar în locul celei vechi s-a construit casa parohială, precum şi şcoala. Noua biserică avea,

însă, turnul din lemn şi era construită pe locul unde acum se află casa parohială. În 1861,

comunitatea localităţii construieşte o nouă biserică catolică, care dăinuie şi astăzi.

Biserica a fost construită din piatră de carieră şi cărămidă arsă. Acoperişul a fost construit

din grinzi groase de lemn curbat şi este unicat la ora actuală.

În 1862, patronatul înzestrează acest lăcaş cu un baldachin, două steaguri, o carte

bisericească şi o cruce. Prin strângerea unor bani, cei care lucrau au reuşit să facă încă un steag

pe a cărui feţe erau pictate chipurile Sf. Hubertus şi a Sf. Yosef (Iosif), şi care a fost sfinţită de

preotul Anton Bartl în 23 mai 1869.

76

ANEXA 2:

Recensământul populaţiei germane din comuna Văliug (Franzdorf)

Anul Număr de locuitori

1793 492

1930 571

1944 444

1948 384

Populaţia germană a scăzut numeric, în perioada de după 1989 foarte mult. Parte

apreciabilă au plecat în Germania în mod legal, alţii au plecat la oraş, la Reşiţa, unde au şi

locuinţă personală, alţii s-au căsătorit cu fete românce şi au rămas în localitate sau în satele

dimprejur.

77