Dhu l hijjah

Dhu-l-Hijjah – o luna binecuvantata

Dhu-l-Hijjah

- o luna binecuvântata -

Echipa: www.sunnah.ro

www.lumea-islamica.com


Despre:

Binecuvântatele zile ale lunii Dhu-l-Hijjah

Rugăciunea de Aid

Aid-ul

Sacrificarea unui animal de Aid Al-Adha

Ziua de Arafah

Ruga din Ziua de Arafah

Yaum An-Nahr – Ziua Sacrificiului

"Takbir"-ul în zilele de Aid

Pelerinajul la Ka’abah – Al-Hajj şi istoria acestuia

Apa Zamzam

Istorisiri din viaţa nobilului profet Avraam


Iată că ne aflam, cu voia lui Allah, la poarta celei de-a doua mari sărbători a

islamului – Aid Al-Adha = Sărbătoarea Sacrificiului, prilej de bucurie şi încântare

pentru dreptcredinciosul musulman şi de întoarcere şi apropiere de Allah,

Preaslăvitul şi Preaînaltul intru adorare şi venerare.

Şi aşa cum Aid Al-Fitr urmează unui important moment din viaţa musulmanului,

ce se repeata şi să reînnoieşte în fiecare an, şi anume Postul în luna Ramadan, tot

astfel şi Aid Al-Adhacoincide unui moment crucial în viaţa musulmanilor, şi anume

Pelerinajul la Ka'bah, pentru cei pe care Allah Preaînaltul i-a privilegiat cu bucuria de

a putea da curs acestui al-cincilea stâlp al islamului şi a-şi împlini şi completa prin

aceasta, cu voia lui Allah, identitatea lor ca şi musulmani, ca şi dreptcredincioşi ai

religiei islamului, despre care însuşi trimisul lui Allah – Muhammad (Pacea şi

binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus că a fost clădit pe cinci stâlpi, şi

anume: mărturisirea că nu există altă divinitate în afară de Allah şi ca Muhammad

este trimisul lui Allah; Rugăciunea (As-Salat), Dania (Az-Zakat), Postul în Ramadan

(As-Siam) şi Pelerinajul la Ka'bah (Al-Hajj).

Acestea sunt cele două unice sărbători anuale recunoscute de islam şi tot ceea

ce este instituit ca şi sărbătoare în afara acestora, precum zilele de naştere, Sfântul

Valentin, Halloween, Anul Nou s.a.m.d... toate sunt rătăcire şi copiere a unor practici

şi obiceiuri aparţinând necredincioşilor şi considerate o deviere de la drumul cel drept

trasat de Coran şi Tradiţiile profetului Muhammad (Pacea şi binecuvântarea lui Allah

fie asupra sa!), ce conduce către Paradis.

Şi dacă cei mai mulţi dintre noi cunoaştem binecuvântările perioadei

Ramadanului şi ale sărbătorii ce îi urmează, mai puţini, însă, cunosc privilegiile şi

binecuvântările perioadei ce înconjoară Aid Al-Adha, privilegii şi binecuvântări

decurse tocmai din privilegiile şi binecuvântările primelor zece zile din luna Dzul-

Hijjah şi, în special, a Zilei de Arafah, si ale actului de adorare al Pelerinajului şi al

practicii Sacrificiului. Asupra acestora ne vom opri pe îndelete în cele ce urmează.

Primul aspect asupra căruia ne vom opri îl reprezintă binecuvântatele

zile ale lunii Dhu-l-Hijjah.


Luna Dhu-l-Hijjah este o perioadă de adorare, iar o perioadă de adorare aduce

binecuvântări, binefaceri şi prilejul pentru a ne corecta credinţa şi de a ne completa

lipsurile şi îl aduce pe rob mai aproape de Stăpânul său, iar Allah binecuvântează şi

este Binevoitor cu cine doreşte El.

Aşadar, persoana care foloseşte cu înţelepciune aceste zile, ore şi minute

speciale, adorându-L pe Allah şi supunându-I-se Lui, cu adevărat este o persoană

norocoasă şi ea este mai îndreptăţită pentru a fi binecuvântată de Allah, cu voia Sa.

Primele zece zile ale lunii Dhu-l-Hijjah sunt o perioadă binecuvnatata atât pentru

pelerini cât şi pentru cei care nu realizează Pelerinajul, iar răsplata pentru faptele

bune este mutiplicata în aceste zile.

Imamul Ibn al-Qayyim (Allah să fie mulţumit de el) a spus:

"Într-adevăr aceste zile sunt cele mai execelente zile pentru Allah."

Si aceasta a fost confirmat în Sahih Al-Bukhary de către Ibn Abbas (Allah să fie

mulţumit de el!) care a relatat ca mesagerul lui Allah (Pacea şi binecuvnatarea lui

Allah fie asupra sa!) a spus:

"Nici o altă fapta nu e mai bună decât faptele făcute în aceste zile".

Atunci companionii (Allah să fie mulţumit de ei!) au întrebat: "Nici măcar Al-Jihad

(lupta pentru cauza lui Allah)? Iar el (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!)

a răspuns:

"Nici măcar Jihad-ul de dragul lui Allah, cu excepţia cazului în care un

bărbat pleacă la Jihad riscându-şi viaţa şi averea de dragului lui Allah şi se

întoarce fără nimic.”(Bukhari)

Spune Allah Subhanahu wa Ta'ala, traducerea sensurilor Coranului cel Nobil:

Pe zori / Şi pe cele zece nopţi. [Coran, 89:1,2]

Ibn Abas (Allah să fie mulţumit de el!), a spus:

"... “cele zece nopţi” reprezinta primele zece zile din Dhul-Hijjah" (luna

Pelerinajului din calendarul islamic).

Şi, de asemenea, spune Allah Subhanahu wa Ta'ala, traducerea sensurilor:

‘’ Şi cheamă-i pe oameni la Pelerinaj şi ei se vor îndrepta către ţi ne pe jos şi pe


cămile slabe, sprintene, venind pe toate drumurile din depărtări, /Pentru a

vedea unele avantaje ale lor şi pentru a pomeni numele lui Allah în zile hotărâte

asupra vitelor cu care El i-a înzestrat. ‘’Mancati din ele şi daţi să mănânce şi

celui nefericit şi sarac’’!’’ [Coran22:27,28]

Ibn Kathir (Allah sa aiba mila de el!) a spus:

‘’ Ibn Abbas spune că, ’’zilele hotarate’’ sunt cele zece zile de Dhul-Hijjah.’’

A fost întrebat Sheikhul Islamului Ibn Taymiyyah (rahimahullah) cu privire la

cele zece zile de Dhu-l-Hijjah şi ultimele zece nopţi de Ramadan, care sunt mai

bune? A răspuns:

‘’ Cele zece zile de Dhul--Hijjah sunt mai bune decât cele zece zile de

Ramadan, în schimb cele zece nopţi de Ramadan sunt mai bune decât cele zece

nopţi de Dhu-l-Hijjah.’’ (Majmoo’ al-Fatawa vol.25 p.287)

Referitor la acest răspuns Imam Ibn al-Qayyim al-Jawziyyah (rahimahullah) a

spus:

‘’ Dacă o persoană înţeleaptă meditează un pic asupra acestui răspuns, îl va

considera suficient şi complet, pentru că nu sunt zile în care acţiunile sunt mai bune

decât în primele zile de Dhul-Hijjah, zile în care se găseşte Ziua de Tarwiyah (prima

zi de hajj), ziua de Arafah şi ziua de Nahr (Ziua Sacrificiului). În schimb, ultimele nopţi

de Ramadan sunt nopţile pe care mesagerul lui Allah (salallahu aleihi wa sallam) le

trăia adorându-l (cu cea mai mare ardoare) pe Allah, şi printre care se găseşte

Laylat-ul Qadr, (noaptea) care e mai bună decât o mie de luni.’’ (Majmoo’ al-Fatawa

6/100).

Aşa cum aminteam deja, zilele Dhu-l-Hijjah sunt cele mai binecuvântate si de

aceea musulmanii ar trebui să profite de acesta ocazie. Printre binecuvantarile lui

Allah pogorate asupra noastra se numara si aceea că El ne-a oferit multe moduri prin

care să realizăm fapte bune şi să-L adorăm, astfel ca musulmanii pot fi în

permanenţă acitvi şi consecventi în adorarea Stăpânului lor.

În continuare ne vom opri numai asupra câtorva dintre multitudinea de fapte

bune pe care le putem face în aceste binecuvantate zile, dintre care amintim:


Hajjul şi Umrah sunt cele mai bune fapte carora am putea să le dam curs.

Abu Huraira (Allah să-l aibă în mila Sa!) a relatat ca Trimisul lui Allah (Pacea şi

binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus:

“ Între o 'Umrah şi alta 'Umrah este o iertare a păcatelor ce s-au făcut (între ele); iar un Pelerinaj (Hajj) acceptat (de Allah) nu are altă răsplată decât Paradisul. " (Bukhari, Muslim)

Postul: Ţineţi post cât mai multe zile posibil şi, în special, în Ziua de Arafah.

Postul e unul dintre cele mai bune fapte. Allah, dintre toate faptele bune, a ales

pentru El postul după cum este arătat într-un Hadis Qudsy:

"Toate faptele fiilor lui Adam (oamenilor) sunt pentru ei înşişi, cu excepţia

postului, care este pentru Mine şi Eu sunt Cel care îl va răsplăti pentru post."

(Bukhari)

Este sunnah să se postească în Ziua de Arafah (a nouă zi a lunii Dhul Hijjah)

pentru cei care nu efectuează Hajjul.

Abu Qatada (Allah să -l aibă în mila Sa!) a relatat:

Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a fost întrebat

în legătură cu tinerea postului în ziua de 'Arafah, iar el (Pacea şi binecuvântarea lui

Allah fie asupra sa!) a spus:

“(Postul in Ziua de Arafah) Reprezintă o spălare a păcatelor anului trecut

şi a anului ce urmează.” (Muslim)

Este important de precizat în cazul postului în zilele lunii Dhu-l-Hijjah

posibilitatea combinării intenţiilor de a posti, astfel încât o persoană care

posteşte poate intenţiona ca într-una şi aceeaşi zi să postească pentru a recupera

una din zilele pe care le are încă de recuperat din Luna Ramadan şi, în acelaşi timp

să-şi formuleze intenţia de a posti cu intenţia de a obţine Mulţumirea lui Allah în

aceste binecuvântate zile, precum şi intenţia de a posti urmând exemplul profetului

Muhammad (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) de a posti lunea şi joia,

dacă, spre exemplu, ziua de Dhu-l-Hijjah în care doreşte să postească se nimereşte

a fi luni sau joi. Aşadar, pentru una şi aceeaşi zi de post se pot formula în acest caz

trei intenţii, iar răsplata, cu voia lui Allah, va fi pe măsură.


Înmulţirea actelor de adorare fata de Allah Subhanahu wa Ta’ala... Adz-dzikr

(pomenirea lui Allah), precum şi toate celelalte fapte iubite de Allah, cum ar fi

rugăciunea, sadaqah (milostenia), Qiyamu-l-layl (rugăciunea de noapte), citirea

Coranului...

Realizaţi cât mai multe rugăciuni Nauafel (voluntare, neobligatorii)

Reciati şi memoraţi Coran

Abţineţi-vă de la nesupunere şi păcate pentru că nesupunerea este unul

dintre factorii care atrag mânia lui Allah.

Mesagerul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus:

"Într-adevăr Allah are un simţământ "al-Ghayrah" (onoare, prestigiu şi

mânie dacă îi este încălcata porunca) şi aceast simţământ "al-Ghayrah" este

starnit atunci când o persoană face lucruri pe care Allah le-a interzis."

(Bukhari, Muslim)

Aşadar, dreptcredinciosului musulman i se impune pe cât de mult posibil să se

ţină departe de mânia lui Allah.

Supunerea şi oprirea de la toate acele lucruri pe care Allah le-a interzis este o

formă de adorare şi un mod de a câştiga dragostea lui Allah.

Străduiţi-vă să vă cereţi iertare într-un mod cât mai sincer pentru că a

regreta şi a cere iertare înseamnă că v-aţi întors la calea lui Allah. Ideea de căinţă

("tawbah") presupune renunţarea la toate acele fapte care nu îi plac lui Allah, într-o

manieră deschisă sau ascunsă, un puternic sentiment de regret datorat lucrurilor pe

care le-am făcut, abandonarea imediată a faptelor neplăcute, precum şi convingerea

şi hotărâtoarea de a nu ne mai reîntoarce vreodată la ele.

Şi atunci când dreptcredinciosul musulman poate îmbina căinţa cu faptele bune

în cele mai virtuoase zile amintite de Allah, aceasta reprezintă, cu adevărat, un semn

al reuşitei sale.

Şi Allah Preaînaltul spune:

Însă aceia care s-au căit, au crezut şi au făcut bine, aceia vor fi printre cei

care izbândesc. [Coran, 28:67]


Faceţi acte de caritate.

Participaţi la rugaiunea Aid şi la predică ("Khutbah").

Referitor la Rugăciunea de 'Aid (rugăciunea de sărbătoare), exista o

serie de reguli, dintre care şi aceea că rugăciunea de Aid este obligatorie pentru toţi

musulmanii, femei şi bărbaţi, tineri sau bătrâni, ca şi susţinere a acestei afirmaţii fiind

adus şi faptul că dacă, spre exemplu, prima zi de Aid cade într-o zi de vineri, atunci

rugăciunea de Aid că avea intietate, fiind obligatorie participarea la aceasta, iar în

ceea ce priveşte rugăciunea de vineri, ea va deveni în acest caz opţionala, anulându-

se astfel obligativitatea ei.

Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) obişnuia să facă

această rugăciune în congregaţie (în grup), iar intervalul orar specific acesteia se

consideră a fi după răsăritul soarelui, rugăciunea incepanadu-se fără adzan şi fără

iqamah (chemările la rugăciune), după cum este semnalat în cele mai autentice

relatări.

Rugăciunea de Aid are două raka'a (unităţi de rugăciune). Prima unitate de

rugăciune începe, ca şi orice alte rugăciuni cu formula "Allahu Akbar" (numită

"takbirat al-ihraam"), după care se face de mai multe ori takbir, iar la cea de-a doua

unitate de rugăciune se face de 5 ori takbir, fără a-l număra şi pe cel pe care îl rostim

când ne ridicăm din prima raka'a.

Aishah (Allah să fie mulţumit de ea!) a spus:

Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) obişnuia să facă de 7

ori takbir la începutul primei raka'a şi de 5 ori la începutul celei de-a doau raka'a.

De asemenea, cu privire la ridicarea mâinilor la fiecare takbir şi cu rostirea

anumitor formule intre un takbir şi un altul, cele mai autentice relatări arată faptul că

profetul Muhammad (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) nu obişnuia să

ridice mâinile la fiecare takbir şi nici să rostească ceva între două takbir-uri, deşi lăsa

o mică pauză între acestea; aşadar aceasta este singura modalitatea corectă şi

dreapta de urmat.

Este menţionat faptul că atunci când termina de rostit takbir-urile Profetul

(Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) începea să citească Surat Al-


Fatihah, apoi din Surat Qaf, atât în prima, cât şi în cea de-a doua unitate de

rugăciune, care sunt continuate apoi ca şi orice altă rugăciune obişnuită.

Cel care întârzie la rugăciunea de Aid trebuie să recupereze, rugându-se, după

ce imamul a terminat, partea de rugăciune pe care a pierdut-o, ca şi în cazul

celorlalte rugăciuni obişnuite.

Este sunnah, adică urmare a exemplului profetului Muhammad (Pacea şi

binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) să se ţină o predică de către imam

("khutbah") după rugăciunea de Aid.

Participarea la khutbah de după rugăciunea de Aid este opţionala, spre

deosebire de participarea la rugăciunea de Aid, care este obligatorie.

Legat, de asemenea, de rugăciunea de Aid exista o serie de acte preferabile şi

care urmează exemplul nobilului nostru profet Muhammad (Pacea şi binecuvântarea

lui Allah fie asupra sa!), cum ar fi, spre exemplu, îmbăierea generală pentru

rugăciunea de Aid, purtarea celor mai alese veşminte, plecarea din casă în cazul

rugăciunii de Aid Al-Adha fără a mânca şi întoarcerea grabnică pentru a mânca din

animalul sacrificat (spre deosebire de Aid Al-Fitr în cazul căruia profetul (Pacea şi

binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) nu ieşea până când nu mânca), mersul la

moschee pe un drum şi întoarcerea pe un alt drum.

Aid-ul este pentru fiecare musulman prilej de bucurie şi încântare şi întărire a

relaţiilor dintre musulmani şi a unităţii şi fraternităţii acestora, prin adunarea lor şi a

interesului şi ajutorului reciproc, precum şi prilej de a spori legătura cu rudele de

sânge, felicitându-i şi vizitându-i şi ajutându-i pe cei aflaţi în nevoie, şi toate acestea

neavând alt scop decât mulţumirea lui Allah şi obţinerea unei preaminunate rasplati.

Având în vedere, însă, timpurile pline de ispite şi încercări pe care le trăim,

dreptcredinciosul musulman ar trebui să aibă grijă întru a nu transforma această

comoară binecuvântată pe care o reprezintă zilele de început ale lunii Dhu-l-Hijjah şi

cu care Allah Preaînaltul ne-a binecuvântat într-un prilej de a atrage asupra lor

mânia lui Allah.

Şi ar trebui ca în zilele de Aid, şi, de altfel, în orice alte zile, să stăm departe de

tot ceea ce ne-a fost interzis, cum ar fi ieşirea femeilor musulmane în fata bărbaţilor

străini de ele în haine neadecvate, machiate şi parfumate, participarea la întruniri şi


petreceri în care muzica, amestecarea bărbaţilor şi femeilor, poate, uneori chiar

băutura, (Allah să ne păzească!) sunt prezente, practicarea salutului strângându-se

mâna între bărbaţi şi femei şi aşa mai departe dintre acte şi comportamente

condamnate de credinţa islamului şi care îl pot conduce pe om spre rătăcire şi

pierzanie, spre flăcările iadului, de care căutăm adăpost la Allah Preaînaltul!

Sacrificarea unui animal în ziua Aid al-Adha este, de

asemenea, o altă fapta bună care îl va aduce pe rob mai aproape de Domnul său,

Preaslăvitul şi Preaînaltul.

Profetul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a încurajat

sacificarea unui animal de către fiecare familie care găseşte mijloacele necesare de

a a face aceasta, ca şi semn de adorare şi supunere faţă Allah Preaslăvitul şi

Preaînaltul.

Aşa cum arătau unii învăţaţi ai islamului, condiţiile menţionate de sunnah

profetului Muhammad (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) privind

berbecul ce va fi sacrificat se referă la faptul ca varsta acestuia să treacă de 6 luni,

să fie sănătos, nevătămat, să fie ales dintre cele mai bune şi mai frumoase animale

pentru că sacrificarea lui reprezintă un act de adorare a lui Allah Preaslăvitul şi

Preaînaltul, iar răsplată va fi pe măsură, inshaAllah!

Sacrificarea animalului se face după rugăciunea de Aid, din el înfruptându-se

familia, cât şi cei nevoiaşi cărora li se va da milostenie, la libera alegere a celui care

face sacrificiul, iar celui care doreşte să sacrifice un animal în ziua de Aid îi este

interzis să îşi taie unghiile şi părul până ce nu a fost sacrificat animalul sau.

Răsplata este înmulţita, inshaAllah = cu voia lui Allah, şi aveţi foarte mult de

câştigat, aşa că străduiţi-vă să realizaţi cât mai multe fapte bune în aceste

binecuvântate zile.

Şi dintre cele mai privilegiate zile din luna Dzhul-Hijjah se numără şi Yaum Al-

Arafah (Ziua de Arafah) - cea de-a nouă zi din luna Dhul-Hijjah.

Ea este ziua în care pelerinii se adună pe Muntele Arafaat, rugându-se şi

implorându-l pe Stăpânul lor, Preaînaltul.


Ziua de Arafah are o importanţă deosebită în Islam datorită faptului că în

această zi Allah a desăvârşit revelaţia mesagerului Sau – Muhammad (Pacea şi

binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!).

Omar ibn Khattab (Allah să fie mulţumit de el!) a relatat despre un evreu care a

venit al el şi i-a spus:"O, conducător al dreptcredincioşilor! Este un verset în Coran

care, dacă ne-ar fi fost revelat nouă, am fi declarat aceea zi, zi de sărbătoare?" Omar

l-a întrebat: "Care verset?" Evreul a răspuns:"În ziua aceasta am desăvârşit religia

voastră şi am împlinit harul Meu asupra voastră şi am încuviinţat Islamul ca

religie pentru voi." [Coran, 5:3]. Atunci, Omar (Allah fie mulţumit de el) a răspuns:

"Noi ştim în ce zi şi unde a fost revelat acest verset mesagerului lui Allah (Pacea şi

binecuvântarea lui Allah fie asupra lui). A fost revelat când stătea pe Muntele Arafaat,

într-o zi de vineri."

De asemenea, Ziua de Arafah este ziua în care Allah a făcut un important

legământ cu urmaşii lui Adam (Pacea lui Allah fie asupra lui!), cu toată omenirea,

Subhan Allah = Slava lui Allah!

Ibn Abbas (Allah fie mulţumit de el) a relatat ca mesagerul lui Allah (Pacea şi


" Când Allah l-a creat pe Adam (Pacea lui Allah fie asupra lui!) Allah a făcut

legământ cu el într-un loc numit Na'maan în ziua de Arafah, după care i-a extras

din el pe toţi urmaşii săi care vor fi născuţi până la sfârşitul lumii, generaţie

după generaţie, şi i-a raspandit pe toţi în faţa Lui pentru a face cu ei un

legământ. Li s-a adresat lor direct, spunându-le: "Oare nu sunt Eu Stăpânul

vostru?" iar ei cu toţi au răspuns: "Ba da, mărturisim că aşa este!" Şi Allah,

Preaslăvitul şi Preaînaltul, ne-a lăsat să înţelegem apoi de ce a pus toată

omenirea să mărturisească că El, Unicul, este Creatorul lor şi că nu există altă

divinitate care merita să fie adoratain afara Sa. Şi a spus Preaînaltul cum că:

"Am făcut aceasta pentru ca în cazul în care voi (oamenii) aţi spune în Ziua

Judecăţii "Cu siguranţă, noi nu am ştiut despre aceasta. Noi nu am avut nici o

idee că Tu, Allah, erai Stăpânul nostru. Nimeni nu ne-a spus că ar trebui să te

adorăm numai pe Tine"... (extras dintr-un hadis catalogat ca sahih de Sheikh Al-

Albani)

Aşadar, cu adevărat, Ziua de Arafah este o zi binecuvântată şi nu poate exista

un alt legământ mai important şi mai valoros decât acesta.


Ziua de Arafah este ziua iertării păcatelor, a eliberării din Focul Iadului pentru

oamenii prezenţi pe Muntele Arafaat.

A'ishah (Allah să fie mulţumit de ea!) a relatat ca mesagerul lui Allah (Pacea şi


"Nu există altă zi în care Allah eliberează mai mulţi oameni din Foc decât

ziua de Arafah. El se apropie şi îi întreabă mândru pe Ingeri: Ce îşi doresc

aceşti oameni (pelerini?)" si le iarta lor din mare Indurarea Sa.

De asemenea, postul în ziua de Arafah reprezintă o sunnah (urmarea

exemplului profetului Muhammad – Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!)

şi reprezintă o ispăşire a păcatelor.

Hunaydah ibn Khaalid a relatat de la soţia sa că soţiile Profetului (Pacea şi

binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) au spus: "Mesagerul lui Allah (Pacea şi

binecuvântarea lui Allah fie asupra lui) obişnuia să ţină post în a nouă zi din

luna Dhul-Hijjah, ziua ‘Aashoorah (a zecea zi din luna Muharram), în cele trei

zile (de mijloc) ale fiecărei luni (ale calendarului Islamic) şi în zilele de luni şi

joi..." (Sahih, sheikh al-Albanee în Saheeh Abi Dawood vol.2, no.462)

În Sahih Muslim este relatat ca mesagerul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui

Allah fie asupra lui) a fost întrebat despre postul în ziua Arafah, iar el a spus:

"Postul în Ziua de Arafah ispăşeşte păcatele din anul trecut şi anul

următor." (Muslim)

Acest post este mustahabb (preferabil) doar pentru cei care nu merg în

Pelerinaj, nu şi pentru pelerine, deoarece nu a existat această practică pe vremea

Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Alalh fie asupra lui!) şi într-o relatarea el chiar

a interzis postul pentru pelerini în această zi.

Imamul At-Tirmidhi (Allah să fie mulţumit de el!) a spus:

"Oamenii de ştiinţa considera că este recomandat postul în ziua Arafah cu

excepţia pelerinilor aflaţi pe Muntele Arafaat". (Jaami-ut-Tirmedhee (3/377)

Referitor la ruga din Ziua de Arafah, Profetul (Pacea şi

binecuvnatarea lui Allah fie asupra lui!) a spus că cea mai bună rugă este ruga din

Ziua de Arafah.

Sheikh Saalih al-Fawzan a spus:


Printre alte beneficii ale hajj-ului este şi "ruga de Arafah”, iar profetul

Muhammad (salla Allahu alahi wa sallam) a spus:

“Cea mai bună ruga este rugă din ziua Arafah, ruga pe care eu şi profeţii

de dinaintea mea au spus-o: Laa ilaaha illa Allaah, uuahdahu laa shariika lahu,

lahu-l-mulk uua lahu-l-hamd uua huuă 'alla kulli shay'in Qadiyr = Nu există altă

divinitate în afară de Allah, Unicul, Care nu are pe nimeni asociat, a Lui este

Împărăţia şi a Lui este Laudă şi El este peste tot cu putere.” (Ahmad şi Tirmidhi,

autentificat de Sheikh Al-Albani)

Yaum An-Nahr (Ziua de Sacrificiu): Cea de-a zecea zi a lunii Dhu-l-Hijjah

este cea mai importantă zi a Haji-ului. Este cunoscută sub denumirea de Yaum An-

Nahr (Ziua Sacrificiului) şi marchează momentul unuia dintre cele mai importante

ritualuri al Hajji-ului şi sfârşitul acestuia - sacrificiul.

În această zi, musulmanii sărbătoresc generozitatea şi binecuvântările lui Allah.

Mesagerul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus:

"Cea mai importantă zi a Hajji-ului (Pelerinajului) este Ziua Sacrificiului".

(Abu Dauud catalogat ca sahih de Sheikh Al-Albani)

Imamul Ibn Taymiyyah a spus:

"Cea mai importantă zi a săptămânii este ziua de vineri, părere împărtăşită de

toţi învăţaţii, iar cea mai importantă zi a anului este Ziua Sacrificiului. O parte a

învăţaţilor considera cea mai importantă zi a anului ca fiind Ziua de Arafah. Totuşi,

prima opinie este cea corectă pentru că în Sunnah este relatat că profetul (Pacea şi

binecuvântarea lui Allah fie asupra lui) a spus: "Cea mai importantă zi pentru Allah

este Ziua Sacrificiului, apoi Ziua Qarr (ziua în care musulmanii ajung în Mina)."

(Abu Dauud catalogat ca sahih de Sheikh Al-Albani) (Majmoo al Fatawa vol:25,

pp.288).

Ziua Sacrificiului este cunoscută şi sub denumirea de Eid Al-Adha - Sărbătoarea

Sacrificiului şi este una din sărbătorile pe care Allah le-a destinat musulmanilor.

Mesagerul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah să fie asupra lui!) a spus:

"Ziua Al-Fitr, Ziua An-Nahr şi zilele At-Tashreeq (cele trei zile care urmează

Zilei Sacrificiului) sunt zilele noastre de sărbătoare; acestea sunt zilele noastre

în care mâncăm şi bem." – ceea ce indica şi interzicerea postului în aceste zile –

(Ahmad, catalogat sahih de Albani)


Una dintre acţiunile cărora dreptcredinciosul musulman ar trebui să le dea curs

în aceste zile este şi "takbir"-ul, adică rostirea formulei "Allahu Akbar" = Allah

este Cel mai Mare.

Sheikhul Ibn Taymiyyah (Allah să fie mulţumit de el) a spus:

Cel mai corect mod de a face Takbir, este acela cu care au fost de acord şi

predecesorii săi, dar şi învăţaţi şi imamii companionilor, şi anume, începând a face

Takbir de la rugăciunea de Fajr (în zori) în ziua de Arafah (a 9-a zi de Dhu-l-Hijjah) şi

până în ultima zi de sărbătoare (a 13-a zi a lunii Dhu-l-Hijjah), după fiecare

rugăciune. (Majmoo al-Tatawa (24/220))

Imamul Al-Khattaabee (Allah să fie mulţumit de el) a spus:

"Inteleptiunea care stă în a face Takbir este ca în perioada ignorantei oamenii

obişnuiau să facă sacrificii pentru Taaghooti lor (obiectele pe care le adorau, idolii).

De aceea Takbir –ul a fost recomandat pentru a arăta ca sacrificarea se face ca un

act dedicat în totaliatea lui Allah, menţionând numai numele Său. (Fath al-Baree)

În ceea ce priveşte formula prin care se rosteşte Takbir – ul nu exista nici o

relatare clară, autentică de la mesagerul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah

fie asupra lui).

Totuşi, companionii au relatat o serie de formulări, una dintre ele fiind cea a lui

Ibn Mas'ood (Allah să fie mulţumit de el):

Allahu Akbar, Allahu Akbar,

La Ilaha illa Allah,

Allahu Akbar,

Allahu Akbar ua lillahi-l-hamd

(Saheeh Irwaa al_Ghaleel (650), Daraqutne, ibn Shaibah)

Ceea ce în traducere în limba romana ar însemna - Allah este Cel mai Mare,

Allah este Cel mai Mare, Nu există altă divinitate în afară de Allah, Allah este Cel mai

Mare şi lui Allah îi aparţine toată lauda.

Este indicat că în aceste zile să realizaţi cat mai mult Tahlil – rostirea formulei

"la ilaha illa Allah", Takbeer – rostirea formulei "Allahu Akbar" şi Tahmid – rostirea

formulei "Alhamdulillah – lillahi-l-hamd".

Aşa cum spune Allah Preaînaltul în Coranul cel Nobil:


"Şi preamăriţi numele lui Allah în zilele indicate... [Coran, 22:22]

Când a fost explicat acest verset s-a spus că ar fi vorba de primele zece zile din

luna Dhu-l-Hijjah. Învăţaţii recomanda ca în aceste zile să se facă cat mai mult Dzikr

(pomenirea lui Allah), deoarece mesagerul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui

Allah să fie asupra sa!) a spus:

"Nu exista zile mai importante pentru Allah sau în care faptele sunt mai

plăcute pentru El decât aceste 10 zile, aşa că faceţi mai mult Tahlil, Takbeer şi

Tahmid în aceste zile" (Ahmad)

Ishaaq a relatat de la învăţaţii Taabi’in ca în aceste zile obişnuiau să spună:

Allahu-Akbar, Allahu-Akbar Laa-ilaaha-ill-Allah, Allahu-Akbar, Allahu-Akbar; ua-

lillaahil-hamd.

Este un lucru plăcut să se ridice vocea atunci când se spune Takbir în pieţe, case,

străzi, moschei şi în alte locuri, dovada fiind spusele lui Allah PreaÎnaltul:

"... pentru că voi să-L preamăriţi pe Allah, pentru că v-a călăuzit pe voi.."

[Coran, 22:37]

Imamul Bukhari a consemnat ca Ibn Umar şi Abu Hurayra (Allah să fie

mulţumit de ei) ieşeau în pieţe în primele zece zile ale lunii Dhu-l-Hijjah şi oamenii

repetau după ei Takbir când aceştia spuneau Tabkir. (Sahih Al-Bukhary)

Conform învăţăturilor Sunnah, Takbir trebuie spus individual. Pronunţarea

Takbir-ului în adunare, fiecare proununtand Takbir în acelaşi timp, nu este permisă

pentru că nu ne-a fost transmisă aceasta parctica de la generaţiile anterioare ale

companionilor şi ale celor care i-au urmat. Acesta regulă se aplică pentru orice fel de

pomenire a lui Allah (dzikr), cu excepţia cazului în care o persoană nu ştie ce să

spună si este ajutata de o alta prin rostirea impreuna cu ea. În acest caz el poate

repeta în acelaşi timp cu altcineva până învăţă să spună singur.

Zilele de început ale lunii Dhul-Hijjah, precum şi Sărbătoarea Sacrificiului = Aid

Al-Adha sunt înnobilate de unul dintre cele mai importante evenimente şi acte de

adorare din viaţa dreptcredinciosului musulman, şi anume, Pelerinajul – Al-

Hajj.

Din punct de vedere lingvistic, cuvântul "Hajj" înseamnă "a porni spre un loc".


Din punct de vedere islamic, Hajj-ul se referă la Pelerinajul efectuat anual de

musulmani la Mekkah, cu intenţia de a realiza anumite ritualuri religioase.

Hajj-ul şi ritualurile sale au fost prescrise de Allah în timpul profetului Ibrahim

(Avram - Pacea fie asupra lui!!), căruia lui şi fiului său Ismail (Pacea lui Allah fie

asupra lor!) Allah Preaînaltul le-a încredinţat construirea Ka'bei - Casei lui Allah (în

sensul de loc de rugăciune) şi spune Allah Preaslăvitul şi Preaînaltul în Coranul cel

Nobil:

"Şi adu-ţi aminte când noi i-am arătat lui Avram locul casei (al-Kabbei),

zicându-i: "Nu-mi face Mie nimic ca asociat şi curăţeşte Casa Mea pentru aceia

care o înconjoară şi pentru aceia care stau în picioare rugându-se şi pentru cei

care se prosternează!" [Coran, 22:26]

După construirea Ka'bei, Ibrahim (Pacea lui Allah fie asupra lui!) venea în

fiecare an pentru a realiza Pelerinajul, iar după moartea sa această practică a fost

continuată de fiul său, Ismail (Pacea lui Allah fie asupra lui!).

Odată cu trecerea timpului, însă, atât modalitatea de realizare a Pelerinajului

cât şi scopul acestuia, au fost modificate.

Odată cu răspândirea idolatriei în Peninsula Araba, Ka'bah şi-a pierdut

puritatea ca şi loc de rugăciune şi idolii au fost aşezaţi în interiorul acesteia. Pereţii

săi au fost acoperiţi cu poezii şi picturi, şi chiar o pictură reprezentându-i pe Isus şi

mama sa Maria, în cele din urma peste 60 de idoli fiind aşezaţi în jurul Ka'bei.

În timpul Pelerinajului propriu-zis, atmosfera din jurul lacusurilor sacre ale

Ka'bei era asemănătoare cu cea a unui circ. Bărbaţii şi femeile înconjurau Ka'bah

dezbarcatii, susţinând că ei trebuie să se prezinte în faţa lui Allah aşa cum au fost

născuţi.

Rugăciunile lor au fost deviate de la pomenirea sinceră a lui Allah şi au fost

reduse la bătăi din palme, şuierături şi suflatul în goarne. Chiar şi talbeeyah (formula

rostita d epelerini in momentul efectuarii Pelerinajului) a fost modificată prin

adăugirea: "Nimeni nu este asociatul Tău decât cel căruia Tu îi permiţi. Tu eşti

Stăpânul său şi Stăpânul lucrurilor pe care el le poseda."

Sacrificările erau făcute, de asemenea, tot în numele lui Allah. Totuşi, sângele

animalelor sacrificate era împroşcat pe pereţii Ka'bei, iar carnea era ataranata pe


stâlpii care înconjoară Ka'bah, sugerând credinţa că Allah cere sângele şi carnea

acestor animale.

Muzica, băutura, adulterul şi alte acte de imoralitate erau răspândite printre

pelerini, iar concursurile de poezie au devenit o parte importantă a Pelerinajului. În

cadrul acestor competiţii poeţii glorificau curajul şi splendoarea bărbaţilor din tribul

lor şi spuneau povesti exagerate despre laşitatea şi zgârcenia celorlalte triburi. Se

întreceau şi în generoazitate atunci când şefii de trib făceau mâncare în cazane

enorme şi îi hrăneau pe pelerine doar pentru a deveni recunoscuţi pentru

generozitatea lor.

Prin urmare, oamenii au abandonasera învăţăturile strămoşului şi

conducătorului lor Ibarahim (Pacea fie asupra lui!). Casa Sfântă, construită numai

pentru adorarea lui Allah a fost profanata de păgâni, iar ritualurile pe care le satbilise

pentru ei au fost complet denaturate. Această situaţie tristă a continuat apropare

2500 de ani.

Însă după aceasta îndelungată perioadă a venit timpul să i se răspundă

rugăminţilor lui Ibrahim (Pacea lui Allah fie asupra lui!) care se rugase spunand:

"Doamne trimite-le lor un Trimis dintre ei, care să le recite versetele Tale

şi să îi înveţe Cartea şi Înţelepciunea şi să îi curateasca pre ei. Doară Tu eşti

Atotputernic, Înţelept.” [Coran, 2:129]

Şi, cu adevărat, un bărbat pe nume Muhammad ibn Abdullaah (Pacea şi

binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a fost născut în acelaşi oraş în care, cu mii

de ani în urmă, Ibrahim (Pacea fie asupra lui!!) Îl implorase pe Domnul si Stăpânul

său.

Timp de 23 de ani, profetul Muhammad (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie

asupra lui!) a făcut totul pentru răspândirea mesajului monoteismului, al Unicităţii lui

Allah Preaslăvitul şi Preaînaltul - acelaşi mesaj cu care Ibrahim şi toţi ceilalţi profeţi

au fost trimişi - şi a instaurat legea lui Allah pe pământ. El a depus tot efortul pentru

a preamări Cuvântul lui Allah şi victoria sa asupra necredinţei a culminat cu

distrugerea idolilor din interiorul Ka'bei, care a redevenit centrul universal al

credincioşilor care adora O Singură Divinitate adevărată.

Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui) nu numai că a curăţat

Ka'bah de lucrurile murdare, dar a şi restabilit ritualurile Pelerinajului care fuseseră


instaurate din porunca lui Allah în timpul lui profetului Avraam - Ibrahim (Pacea fie

asupra lui!!).

Astfel, în Coranul cel Nobil au fost revelate ordine precise cu scopul de a

elimina toate falsele ritualuri care erau răspândite în perioada preislamică.

Allah a interzis toate actele indecente şi ruşinoase, şi spune Preaînaltul:

"Aceluia care s-a decis să facă Pelerinajul în aceste luni îi sunt oprite în

timpul Pelerinajului împreunarea cu muierea, nesupunerea şi cearta…” [Coran,

2:197]

Competiţiile intre poeţi prin care îi slăveau pe strămoşi şi reuşitele

conducătorilor de trib au fost oprite, şi, în schimb, Allah le-a spus:

"Şi dacă aţi împlinit rânduielile voastre, pomeniţi-L salvându-L pe Allah,

aşa cum îi pomeniţi pe părinţii voştri, ba chiar cu şi mai mare râvna să-L

pomeniţi." [Coran, 2:200]

Şi competiţiile făcute pentru a arăta care este mai generos de dragul fălirii au

fost, de asemenea, interzise. Desigur, hrănirea pelerinilor înfometaţi a fost încurajată

pentru că aceasta parctica se realiza şi pe vremea lui Ibrahim (Pacea fie asupra lui!),

dar Allah a poruncit ca sacrificarea animalelor pentru harnirea pelerinilor să se facă

doar pentru a căuta mulţumirea lui Allah şi nu pentru a căuta să devină faimoşi sau

pentru a fi lăudaţi de ceilalţi oameni.

Allah spune:

"... Pomeniţi numele lui Allah asupra lor, când ele se afla cu piciorul legat

pregătite pentru a fi junghiate. Apoi, când ele cad pe o parte, mâncaţi din ele şi

daţi să mănânce şi celui nevoiaş care nu cere şi celui care cere cu umilinţă..”

[Coran, 22:36]

În ceea ce priveşte lamentabila practică a împroşcării sângelui animalelor pe

pereţii Ka'bei şi a atârnării lor pe altare, Allah i-a informat foarte clar cum ca:

"Nu vor ajunge la Allah carnea şi sângele lor, ci va ajunge evlavia voastră

(Taqwaa)..." [Coran, 22:37]

Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a interzis şi

înconjurarea Ka'bei de către oamenii dezbrăcaţi, iar argumentul pe care îl foloseau


păgânii pentru a justifica această practică a primit o replică foarte aspră în întrebarea

pusă de catre Allah Preainaltul care a spus:

"Spune: Cine a oprit podoaba orânduită de Allah, pe care El a făcut-o

pentru robii Săi?” [Coran, 7:32]

O altă practică care a fost interzisă de textele Nobilului Coran a fost aceea de a

pleca în Pelerinaj fără a lua nici o provizie în călătorie. În perioada preislamică, unii

oameni care se considerau “mutawakkiluun” (oameni care îşi pun în totalitate

încrederea în Allah) cerşeau mâncare pe tot parcursul călătoriei pentru a realiza

Pelerinajul. Ei considerau acest comportament ca pe un semn al evlaviei şi ca pe o

dovadă a credinţei pe care o aveau în Allah. Totuşi, Allah a precizat oamenilor cum

că una dintre condiţiile de bază pentru realizarea Pelerinajului este aceea de a avea

destule provizii pentru călătorie. Allah spune:

"... Luaţi cu voi provizie, dar cea mai bună provizie este evlavia!..” [Coran,

2:197]

Astfel, toate practicile preislamice care erau bazate pe ignoranţă, au fost

desfiinţate, iar Pelerinajul a redevenit un model de evalvie, de teamă şi supunere

faţă de Allah, de puritate, de modestie şi stricteţe.

De acum, când pelerinii ajungeau la Ka'bah nu mai găseau carnavalele şi

zburdălnicia şi neseriozitatea care înainte ocupau mintea pelerinilor. Acum,

pomenirea lui Allah se făcea la fiecare pas şi fiecare act de adorare şi sacrificiile

erau dedicate numai lui Allah, Preaslavitul si Preaînaltul.

Acesta este Pelerinajul care merita să fie răsplătit cu Raiul, aşa cum şi profetul

Muhammad (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui) spunea:

"Răsplata unui Hajj acceptat este Raiul."

Fie ca Allah Preaslăvitul şi Preaînaltul să ne binecuvânteze pe fiecare dintre noi

cu privilegiul de a-I vizita Casa şi de a realiza Pelerinajul întocmai aşa cum l-a

realizat şi profetul Muhammad (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!),

amin.

Aşadar, Hajj-ul este supunere şi adorare şi o şcoală, un prilej de educare,

pentru sinele omului, şi în acelaşi timp un prilej de apropiere şi întoarcere la Allah

Preaslăvitul şi Preaînaltul intru adorarea sinceră şi devotată numai a Acestuia.


Şi Subhan Allah = Slava lui Allah, fiecare dintre faptele şi evenimentele care

marchează Hajj-ul sunt îmbibate de conotaţii şi semnificaţii istorice şi religioase şi au

o puternică încărcătura afectivă pentru cei pe care Allah Preaslăvitul şi Preaînaltul i-

a ales să fie dintre "zuuaar Ar-Rahman" = "vizitatorii Celui Milostiv", cei pe care

Preaînaltul i-a ales şi i-a binecuvântat cu privilegiul de a-I vizita Preasfânta Sa Casa.

Fie că Allah Cel Generos să ne facă dintre aceştia cât mai curând cu putinţă, amin!

Şi astfel, atunci când face Tauuaaf (cele 7 rotiri în jurul Ka'abah, în sens invers

mersului acelor de ceasornic) pelerinul îşi aminteşte de "părintele" lui Ibrahim (aleihi

sallam), care a construit Casa pentru a fi un loc de adunare pentru omenire şi un loc

de siguranţă, şi care i-a chemat pentru a efectua Pelerinajul la această Casă. Şi

Profetul nostru Muhammad (salla Allahu alaihi wa sallam), de asemenea, i-a chemat

pentru a efectua acest Pelerinaj la această Casă. Moise, Iona şi Isus (Pacea lui

Allah fie asupra lor!) au efectuat, de asemenea, Pelerinajul la această Casă.

Această casă a fost un simbol şi un loc de întâlnire pentru aceşti Proroci; şi

cum ar putea fi altfel, de vreme ce Însuşi Allah Preaslăvitul şi Preaînaltul, Domnul şi

Stăpânitorul tuturor acestora, i-a poruncit lui Ibrahim (aleihi sallam) să o construiască

şi să o cinstească?!

Şi când bea el din apa Zamzam, lui îi este amintita binecuvântarea pe care

Allah a revărsat-o asupra omenirii, sub forma acestei ape sfinte, din care milioane de

oameni au băut de-a lungul veacurilor, dar niciodată ea nu a secat, Subhan Allah =

Slava lui Allah.

Atunci cnd bea această apă pelerinul este încurajat să facă "du'aa (sa se

roage), conform spuselor profetului Muhammad (salla Allahu alaihi wa sallam):

„Apa Zamzam este bună (îţi va fi de folos) pentru orice nevoie pentru care

o bei." ( Ibn Maajah, Ahmad)

(Acesta este un hadis hasan, clasificat ca atare de Ibn al-Qayyim - Allah să aibă

milă de el - în Zaad al-Ma'aad, 4/320).

Şi legat de apa Zamzam, să nu uităm, de asemenea, cum că acesta este şi

numele renumitului izvor din Mekkah.. Este râul lui Ismail, fiul lui Ibrahim (Avraam) -

Pacea şi binecuvântarea fie asupra lor – râul prin care Allah Cel Generos şi Dăruitor

a stins setea micuţului Ismail. Sărmana să mama cauta apa pentru el, şi nu găsea


nicăieri, într-un loc deşertic, lipsit de orice urmă de vieţuire. Urca în continuu pe vârful

muntelui şi cobora, cu inima strânsă de teamă şi de durere pentru sărmanul ei prunc

înfometat şi însetat, până când Allah l-a trimis pe Îngerul Jibril (Pacea lui Allah fie

asupra sa!) care a lovit pământul cu aripile lui şi apa a ţâşnit, Subhan Allah = Slava

lui Allah!

Învăţaţii spun că este recomandat pentru pelerinii care efectuează Hajj sau

Umrah şi pentru orice musulman, în general, să bea din această apă, aşa cum este

consemnat în Sahih Bukhari că ar fi făcut şi Profetul (sallallahu alahi wa sallam).

Avem o relatare de la Abu Dharr (Allah să fie mulţumit de el) cum că profetul

Muhammad (sallallahu alahi wa sallam) a spus în legătură cu apa Zamzam cum că:

Este o binecuvântare, este hrana şi potolire (a foamei şi setei). (Muslim)

Al-Tayaalisi a adăugat într-o altă versiune "Este vindecare pentru cei bolnavi"

Aceasta înseamnă că acea persoană care bea apa Zamzam nu mai are nevoie

de niciun alt intaritor sau supliment şi se va vindeca de boala lui, inshaAllah (cu voia

lui Allah), dar toate acestea cu condiţia de a o bea cu convingere, sinceritate şi

credinţa.

Învăţaţii deasemenea au menţionat cum este recomadat să bem apa Zamzam, şi

anume:

- Îndreptaţi în direcţia Ka'abah

- Să spunem Bismillah (In numele lui Allah!)

- Să bem 3 înghiţituri, cu pauză între ele

- Să îl lăudăm pe Allah la final – să spunem "Alhamdulillah"

- Să nu bem din picioare (aşa cum de alfel nu este recomandat se bea nici o

altă apă/băutura, şi referitor la aceasta, învăţaţii în islam au menţionat ca hadisul de

la Ibn Abaas (Allah să fie mulţumit de el!) care a spus că i-a dat profetului (sallallahu

alahi wa sallam) apa Zamzam şi el a băut stând în picioare este sahih şi se găseşte

în Sahih Bukhari, ceea ce indică faptul că este permis să bem din picioare (nu este

haram), dar este Makrooh (neplăcut, nerecomandat).

Învăţaţii spun, de asemenea, cum că cel care bea apa Zamzam ar putea să-şi

stropească cu câteva picături capul, fata şi pieptul, să facă multă du’aa (rugi) şi să o

bea cu credinţa că aceasta îi va aduce beneficiu, atât în această Viata Lumeasca, cât

şi în Viaţa de Apoi.


Şi aceasta conform relatării despre profetul Muhammad (sallallahu alehi wa

sallam) care a spus:

"Apa Zamzam este (folositoare) pentru scopul pentru care a fost băută"

(Ibn Maajah)

Unii învăţaţi recomanda oamenilor să ia apă şi să ducă în ţările lor, pentru că ea

este vindecare pentru cei care caută vindecarea.

S-a relatat cum că soţia Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie

asupra lui!) - Aisha (Allah să fie mulţumit de ea) a luat nişte apă Zamzam într-un

recipient şi a spus:

Mesagerul lui Allah (sallallahu alahi wa sallam) a adus apa cu el şi obişnuia să

le dea bolnavilor să bea din ea. (Tirmidzi)

Consensul învăţaţilor este ca o persoană se poate chiar spala cu apa Zamzam,

dar au sfătuit ca aceasta spălare să nu fie pentru îndepărtarea impurităţii majore

(najaasah), acesta fiind nerecomandat (makrooh).

Şi revenind la faptele şi evenimentele specifice Hajj-ului, atunci când va face –

As-Saa'y, adică parcurgerea distanţei dintre As-Safaa’ şi Al-Maruah, pelerinul, cu

siguranţă, îşi va fi amintit de testul îndurat de Haajar, mama lui Ismal şi soţia lui

Ibrahim (Pacea lui Allah fie asupra lor!) şi modul în care ea a fugit înainte şi înapoi

între As-Safaa’ şi Al-Maruah, în căutarea apei, care l-ar fi putut salva pe micuţul ei

fiu însetat, Ismail. Şi amintindu-şi răbdarea şi stăruinţa acestei femei în faţa acestei

posibile calamitaţi şi permanenta sa încredere şi îndreptare către Domnul ei, aceasta

va fi un prilej de înţelegere pentru pelerin ca aceasta este atitudinea cea mai

potrivită în orice gen de situaţie.

Şi când un om îşi aminteşte lupta şi răbdarea şi stăruinţa şi credinţa acestei

biete femeie, poate că va găsi mai uşor de suportat propriile sale problemele.

Şi statul în picioare (al-uuquuf) pe Muntele Arafaat îi va aminti, poate, pelerinului de

mulţimea de oameni printre care se va afla în Ziua Judecăţii, aşteptând socotirea sa.

Şi dacă fie şi numai pentru câteva ore omul se va simţi obosit de la atâta stat în

picioare într-o mulţime de mii de oameni, cum va fi oare statul sau în mulţimea de

oameni desculţi, goi, temători, timp de cincizeci mii de ani în Ziua Judecăţii? Fie ca

Allah să ne aibă pe fiecare dintre noi în paza Sa şi să ne răsplătească pe noi şi pe

cei dragi nouă cu Paradisul, fără a fi socotiţi, amin!


Şi când arunca pietricele la Jamaraat, pelerinul musulman se antrenează, de

asemenea, pe sine însuşi întru a se supune Lui Allah Preaslăvitul şi Preaînaltul într-

o formă absolută şi necondiţionată, chiar dacă el nu înţelege motivul, raţiunea şi

înţelepciunea aflată în spatele acestei aruncări (ramy), şi, în pofida faptului că nu pot

face legătura între aceste prescrieri şi scopul lor, aceasta este o manifestare de

completa supunere şi adorare a Domnului sau Cel Unic, Allah.

Şi când la sfârşitul Pelerinajului el sacrifica ofranda sa (al-hady), îi este amintit

lui de marele eveniment când nobilul nostru profet Ibrahim (Pacea lui Allah fie

asupra sa!) s-a supus comenzii Domnului Sau Care îi cerca credinţa şi supunerea

faţă de El, Preaînaltul, de a-l sacrifica pe fiul sau preamult dorit şi iubit, Ismail (Pacea

lui Allah fie asupra sa!), şi aceasta după ce el crescuse deja şi devenise un ajutor

pentru tatăl său. Omul îşi aminteşte astfel ca pentru cel a cărui credinţa este

dreaptă, nu există loc pentru emoţii şi ezitări care să meargă împotriva Prescriptiilor

şi nici a Interdicţiilor Lui Allah. Acest lucru îl învaţa să răspundă la ceea ce Allah îi

impune cu înţelepciune, aşa întocmai cum şi Ismail i-a răspuns tatălui său Ibrahim

(Pacea lui Allah fie asupra sa!) atunci când acesta i-a povestit despre visul în care

Allah îi poruncea să îl sacrifice, aşa după cum bine este amintit în Coranul cel Nobil:

“O, tata! Fã dupã cum ţi se porunceşte, căci mă vei afla pe mine - dacă vă

voi Allah - printre cei răbdători!” [Coran, 37:102]

Şi pentru această minunată supunere a sa, l-a răsplătit pe Ibrahim (Pacea lui

Allah fie asupra sa!) Domnul sau şi a trimis în locul fiului pe care i se ceruse să îl

sacrifice un berbec ca şi jertfa, căci Allah este Milostiv Îndurător şi nu îi face

pierzători pe supuşii Săi dreptcredincioşi, chiar dacă îi supune uneori la cele mai

grele şi diverse teste şi încercări.

Iar când pelerinul iese din starea de ihraam şi lucrurile care au fost interzise

devin din nou permise, aceasta îl învaţa pe el o lecţie despre roadele răbdării şi cum

că, după greutate vine uşurinţă.

Cel care răspunde la chemarea Lui Allah va avea parte de bucurie şi fericire,

dar această bucurie nu poate fi cunoscută de către oricine, ci, cu adevărat, numai de

catre aceia care au gustat dulceaţa ascultării şi a supunerii, aşa cum este, spre

exemplu, şi bucuria resimţită de cel care posteşte atunci când rupe postul lui, sau de

către cel care se roagă Qiyaam în ultima parte a nopţii, după ce a terminat

rugăciunea, Subhan Allah = Slava lui Allah.


Şi când, în sfârşit, pelerinul a terminat de efectuat toate ritualurile de Hajj aşa

cum au fost prescrise de către Allah şi în modul în care Îi sunt plăcute lui Allah

Preaînaltul, el are speranţa ca Domnul său îi va ierta lui toate păcatele, aşa cum

profetul Muhammad (salla Allahu alaihi wa sallam), ne-a binevestit într-un hadis

sahih (relatare autentică):

"Oricine face Hajj de dragul Lui Allah şi nu are relaţii sexuale (cu soţia

sa), nu comite păcat, sau nu se ceartă pe nedrept în timpul Hajj-ului, se va

întoarce (acasă) ca în ziua în care mama lui i-a dat naştere (adică fără nici un

păcat).” (Bukhari, Muslim)

Aşadar, conştiinţa acestui fapt îl îndeamnă pe dreptcredinciosul musulman

proaspăt întors de la Hajj să înceapă o nouă pagină în viaţa lui, o pagină albă şi

imaculată, fără de păcat.

Şi când vine înapoi la soţia şi copiii săi, şi trăieşte bucuria reuniunii, aceasta îi

aminteşte de o şi mai mare bucurie, şi anume bucuria reuniunii lor în Paradis,

inshaAllah = cu voia lui Allah. Acest lucru îi reaminteşte, de asemenea, cum că cea

mai mare pierdere poate fi pierderea propriului sine şi a familiei sale în Ziua Învierii,

după cum adevăr spune Allah Preaslăvitul şi Preaînaltul în Coranul cel Nobil:

“Cei care pierd sunt aceia care şi-au pierdut sufletele lor şi familiile lor în

Ziua Învierii! Aceasta este pierderea! " [Coran, 39:15]

Aceasta îl va face, aşadar, să lupte din răsputeri pentru a se salva pe sine

însuşi, cât şi familia lui şi a-şi da şansa fericirii şi reîntâlnirii veşnice în Grădinile

Paradisului, printr-o continuă şi nestrămutata devoţiune intru adorarea lui Allah,

Unicul, Care nu are pe nimeni egal, în toate aspectele vieţuirii sale.

Hajj-ul este, cu adevărat, un eveniment major în viaţa oricărui om care simte şi

trăieşte ca un adevărat musulman, ca un adevărat şi devotat supus lui Allah.

Imploram acceptarea Pelerinajului lor pentru cei pe care Allah i-a binecuvântat

în acest an cu privilegiul de a-I vizita Preasfânta Sa Casa şi ne rugăm Lui, Preinaltul,

să ne întărească intru supunerea noastră faţă de El şi să ne binecuvânteze şi pe noi

întru a fi pelerini la Ka'abah, cât mai curând, inshaAllah = Cu voia lui Allah, amin!

Aşa după cum bine se poate observa, majoritatea evenimentelor legate de Aid

Al-Adha, şi, în special, ritualul Hajj-ului au o foarte mare legătură cu istoria de


viaţa nobilului profet al lui Allah - Avraam (Ibrahim - Pacea lui

Allah fie asupra sa!), figură proeminentă şi elevată, atât în credinţa idaismului, cât şi

a creştinismului şi a islamului.

Măreţia şi nobleţea caracterului acestui nobil Profet sunt creionate însă într-o

limpede şi strălucitoare lumina în versetele Nobilului Coran. Iar Ibrahim (Pacea lui

Allah fie asupra sa!) este în sinea sa un model de om şi un exemplu de urmat pentru

oricine nădăjduieşte într-o călăuzire binecuvântată şi intru a-şi trăi viaţa fiind, cu

adevărat, supus şi devotat numai lui Allah, Unicul, Preaslăvitul şi Preaînaltul, tânjind

la răsplata Domnului sau şi la obţinerea Paradisului.

Tocmai pentru aceasta am ales cu această ocazie, să cunoaştem împreună,

pe scurt, povestea nobilului profet Avraam (Ibrahim – Pacea lui Allah fie asupra

sa!).

El este Avraam, cel căruia Însuşi Domnul său i-a acordat denumirea de „ales” al

Său, după cum l-am regăsit ca fiind prezent în Coran:

„Şi cine are mai bună credinţă decât acela care se supune lui Allah1 şi

plineşte fapte bune, urmând religia lui Avraam cel drept întru credinţă? Şi Allah

l-a primit pe Avraam că „prieten”. [Coran, 4:125]

Şi ce poate fi mai măreţ pentru un om decât să fie numit „prieten”/ "apropiat

intim" al Celui căruia i se supune?! Şi dacă ar fi să vorbim, spre exemplu, despre

oameni obişnuiţi... cum ar trebui oare să fie un sclav, un supus, pentru ca însuşi

stăpânul său să-l numească propriul său prieten?!

Şi „Avraam era blând, căinător şi rugător.” [Coran, 11:75]. El se apropia

întotdeauna de Domnul său şi cu deplină supunere căuta pavăză şi îndrumare întru

Acesta. Şi el era cel „drept întru credinţă”, şi se ruga Domnului său spunand:

„Doamne, fă această ţară un loc sigur şi fereşte-mă pe mine şi pe fiii mei

să nu-i adorăm pe idoli!

Doamne, ei i-au dus în rătăcire pre mulţi oameni. Cel ce mă va urma va fi

dintre ai mei, iar cel ce nu mi se va supune..., Tu eşti Iertător şi Îndurător.

Doamne, eu am aşezat o parte dintre urmaşii mei (Ismail şi urmaşii săi)

într-o vale fără verdeaţă (Meka), în apropiere de Casa Ta cea Sfântă. Doamne,


pentru a împlini ei Rugăciunea! Şi fă inimile unor oameni să încline cu dragoste

către ei şi dă-le lor din roade spre viţuire, poate că ei vor fi mulţumitori.

Doamne, Tu ştii şi ce ţinem ascuns şi ce lăsăm să se vadă, căci nu-i este

nimic ascuns lui Allah, nici de pre pământ şi nici din cer.

Laudă Domnului meu, care mi i-a dat mie, în ciuda bătrâneţelor mele, pe

Ismail şi pe Isaac! Domnul meu este Cel care aude rugăciunile.

Doamne, fă ca eu să împlinesc Rugăciunea cu sârguinţă, ca şi o parte din

urmaşii mei! Şi primeşte ruga mea, Doamne!

Doamne, iartă-mi mie şi părinţilor mei şi dreptcredincioşilor în Ziua în care

se va face socoteala.” [Coran, 14:35-41]

Cu adevărat, numai un caracter nobil şi un suflet curat ar fi putut naşte

asemenea cuvinte şi l-a răsplătit pe el Domnul său şi l-a înălţat peste oamenii

timpului său:

„Şi (aduceţi-vă aminte) când pe Avram l-a încercat Domnul său cu cuvinte

şi le-a împlinit şi a zis (Allah): „Eu te fac peste oameni Imam (conducător

spiritual)”. A întrebat: Şi pe scoborâtorii mei? I-a răspuns: Nu-i priveşte

legământul Meu pe cei nelegiuiţi” [Coran, 2:124]

şi

“Allah i-a ales pe Adam, pe Noe, familia lui Avraam şi familia lui Imran

peste toate lumile (din vremea lor)

Ca scoborâtori unii din alţii. Allah este cel care Aude Totul şi este

Atoateştiutor” [Coran, 3:33-34]

“Avraam a fost un călăuzitor supus lui Allah, dreptcredincios, şi nu a fost

dintre politeişti;

El a fost mulţumitor faţă de binefacerile Lui şi El l-a ales şi l-a călăuzit pe

un drum drept

Şi i-am dăruit Noi bună parte în această lume, iar în Lumea de Apoi va fi el

printre cei drepţi

Apoi ţi-am revelat Noi: „Urmează religia lui Avraam cel dreptcredincios,

care nu a fost dintre politeişti!” [Coran, 16:120-123]


Şi pe măsură ce te afunzi în cunoaşterea lui Avraam (Pacea lui Allah fie asupra

sa!), imaginea-i din ce în ce mai luminată...

Viaţă sa s-a conturat ca o străduinţă neîntreruptă pe calea propovăduirii

Unicităţii Domnului său şi a supunerii faţă de Acesta. El era întotdeauna gata să se

jertfească până la ultima picătură de sânge pe calea Unicului şi de-a Pururi

Veşnicului său Stăpânitor.

Civilizaţia în contextul căreia Avraam avea să vadă lumina zilei era aceea în

care oamenii rătăciseră calea cea dreaptă şi se închinau idolilor necuvântători şi

neputincioşi ciopliţi în piatră.

Şi vremea trecea nestingherită şi se ridica Avraam flăcău în mijlocul neamului

său. Şi îi privea gânditor cum se aşează, se pleacă şi se-nchină în faţa unor bucăţi

de piatră, bine şlefuite chiar de ei înşişi ceva mai înainte.

Şi-l măcina pe el pustietatea şi goliciunea inimilor lor si işi dorea cu ardoare sa-I

fi putut indrepta pe ei pe calea cea dreapta, si nu a ezitat el (Pacea lui allah fie

asuora sa!) de la nimic care i-ar fi putut conduce pe ei catre aceasta.

Se uita la poporul său şi incerca sa ii faca pe ei sa inţeleaga că nu te poţi

supune şi nu poţi lua drept Domn o neînsemnată de bucată de piatră pe care chiar tu

însuţi o lustruisei mai înainte. – Ce fel de Domn să fie acesta pe care eu însumi l-am

creat?! Cum să mă-nchin lui şi să mi-l consider superior când existenţa lui depinde

de cheful (ori necheful) meu de a ciopli amarata aia d ebucata de piatra?!

Si incercand sa ii convinga de ratacirea lor si de devierea drumului lor a inceput

el sa mimeze nestiinta si incercarea de a gasi adevarul, incercand astfel s ale

demonstreze cu propriile lor arme ca cele in care credeau erau gresite.

Si-a ridicat ochii deasupra sa, spre cer si-a incercat sa para ca isi cauta el

Stapanitorul de care aeva atat nevoie.

Cand s-a lasat noaptea, a vazut el o stea stralucind si a zis: “Acesta-i Domnul

meu”, dar foarte curand ea a apus si a zis Avraam: “Eu nu-I iubesc pe cei care apun!”

– Incerca astfel, indirect, sa le spuna: “Cum sa le fi fost Domn acela care-I prezent

doar o mica parte din noapte si apoi dispare? Ce fel de Stapan sa fi fost acesta a

carui prezenta era in timp mai scurta decat a lor insisi?!


A vazut el apoi rasarind Luna, si parand ca se bucura a zis: “Acesta-I Domnul

meu!” In zori, insa, si Luna a apus si exprimand deznadejde pentru ca si aceasta il

parasise le dade alor de inteles ca nici aceasta nu le-ar fi putut fi lor Domn.

Si a spus el: “Daca Domnul meu nu ma calauzeste voi fi eu din neamul celor

rataciti!”

Insa in zori, cand Soarele a rasarit si-a continuat Avram demonstratia sa si a

spus: “Acesta este domnul meu! Acesta este mai mare!”

Peste zi insa si Soarele a apus si era de crezut ca cei care fusesera martori la

toate acestea ar fi trebuit sa inteleaga ca nimic din ceea ce zarisera sau ar fi putut

zari inconjurandu-i nu le putea fi Domn. Nici idolii ciopliti in piatra, nici stelele, nici

Soarele si nici Luna nu le puteau fi Stapani.

Nu se puteau închina la ceea ce creasera cu propriile lor mâini. Şi nu puteau fi

robii a ceva ce avea să plece după o anumită oră din zi sau din noapte... – Când

acesta e plecat, cui să i se supună?!

Altcumva trebuie să fie Adevăratul Stăpânitor... - El trebuie să fie veşnic,

permanent acolo, undeva, peste tot... El trebuie să fie în spatele, adică la izvoarele a

tot ceea ce există... Şi el trebuie să fie mai mare decât tot ceea ce El a creat...

Pricepuse Avraam acestea şi işi curăţase el sufletul de orice fel de urmă de

necredinţă ori strâmbă credinţă.

S-a-ntors apoi spre poporul său care persista in necredinta şi le-a zis oamenilor:

„O, neam al meu! Eu nu sunt vinovat pentru nimic din ceea ce voi îi asociaţi acestui

Unic Stăpânitor! (Eu mă despart acum de credinţa voastră.) Şi eu îmi îndrept faţa cu

credinţă (, supunându-mă,) doar către Acela care a creat cerurile şi pământul. (Iar

credinţa mea e definitivă), eu nu voi mai fi niciodată dintre aceia care-I fac asociaţi!”

Şi ii fusese daruit lui Avraam adevărul despre Domnul său.

Şi, prin minunata şi măreaţa sa fire, simţea elnevoia şi obligaţia morală de a-l

împărtăşi si neamului său. Un adevăr că acesta nu putea fi ascuns!

Şi cel mai apropiat şi mai drag dintre aceştia îi era tatăl său.

A purces într-o bună zi la acesta cu inima luminată, dar chircită de sfială şi i-a

spus:


- O, bunul meu tată! Iei tu idolii (aceste bucăţi de piatră neînsufleţite şi

neputincioase) drept zei (la care te închini)? (Iertată să-mi fie îndrăzneala, dar...) eu

te văd pe tine şi pe neamul tău într-o rătăcire limpede.

O, mult iubitul meu tată! Aud oare aceste pietre? Văd oare aceste pietre? Oare

îţi pot fi ele de vreun folos? Pentru ce te chinui tu la ceea ce nu aude, nu vede şi nu-ţi

poate fi de nici un folos?

Dragul meu tată, mi-a venit mie ştiinţa care nu ţi-a venit ţie. Deci urmează-mă şi

te voi călăuzi pe un drum drept (venit de la Stăpânul nostru Cel Unic, al tuturor)!

Şi a continuat cu din ce în ce mai multă durere:

- O, tată al meu! Nu te închina la Şeitan căci el a fost răzvrătit împotriva

Stăpânului nostru Cel Milostiv! (Mi se frânge inima de durere şi) mă tem (pentru tine)

ca nu cumva să te atingă o pedeapsă de la Cel Milostiv şi să devii un aliat al lui

Şeitan...

A aşteptat acesta până ce fiul său a terminat ceea ce avea de spus, apoi i-a

răspuns înfuriat şi mâhnit:

- O, Avraam! Oare îndrăzneşti tu să te lepezi de zeii mei?! Încetează sau vei fi

alungat cu pietre! Du-te departe de mine şi să nu mi te-apropii vreme îndelungată!

Şi-a fost alungat Avraam de tatăl său. Inima-i era sfâşiată de supărarea pe care

i-o adusese tatălui său şi-l durea nespus ignoranţa acestuia. Credinţa însă-i

rămăsese neştirbită. S-a îndreptat spre el şi i-a zis:

- Din partea mea vei avea numai pace! (Şi nu mă voi împotrivi ţie.) Şi mă voi

ruga de iertare la Domnul meu pentru tine, căci El este binevoitor cu mine. Eu, însă,

mă despart acum de voi şi de ceea ce adoraţi în locul lui Allah. Şi voi purcede spre a-

L chema pe Domnul meu (în rugăciune).

Era Avraam blând şi milos şi tatăl său îi era nespus de drag, însă puterea

credinţei sale şi Cel spre care-şi îndrepta ochii, căutându-L, erau mult mai măreţe

decât dragostea fiului pentru părintele său.

Şi s-a despărţit Avraam de tatăl său şi de neamul său şi a pornit pe Calea

Domnului său, spre Îndurarea Acestuia.

Şi în nenumărate rânduri a încercat Avraam să-şi aducă poporul pe calea cea

dreaptă şi să-l îndepărteze de practica necugetată a adorării acelor idoli ciopliţi în

piatră.


Şi le-a zis, întărindu-şi hotărârea de a stărui pe drumul dreptăţii şi al adevărului

pe care Domnul său i-l dezvăluise:

- Eu mă dezic de aceia la care vă închinaţi voi, în afară de Cel care m-a făcut

pe mine şi mă va călăuzi.

Şi în zadar s-a străduit să deschidă ochii înceţoşaţi ai neamului său şi să-i facă

să priceapă nimicnicia acelor amărâte de pietre.

A mers într-o zi la aceştia şi la tatăl său şi le-a zis:

- Ce spuneţi voi că sunt aceste chipuri la care vă închinaţi? De ce credeţi în

ele?

Iar ei au răspuns cum că aşa i-ar fi găsit pe părinţii lor adorând şi, deci, ei

continuau astfel tradiţia.

Şi le-a răspuns Avraam:

- Într-adevăr voi şi părinţii voştri sunteţi într-o rătăcire învederată.

Îndârjiţi, însă, în necredinţa lor, aceştia se arătară bănuitori. Zeflemitor, îl

întrebară dacă ceea ce le vestea era adevărul sau... nu cumva el era unul dintre cei

ce vorbeau despre Divinitate glumind (adică doar înşirând minciuni, fără nici un

grăunte de adevăr).

Se-ntoarse Avraam către aceştia şi le spuse:

- Nicidecum! (În ignoranţa în care vă aflaţi, departe va fi de voi priceperea

acestui limpede Adevăr -) Domnul vostru este Stăpânul cerurilor şi al pământului,

Care le-a creat pe ele! Eu (nu) sunt (decât) unul dintre aceia care vă mărturisesc

vouă despre aceasta. Şi oare vă împotriviţi mie în privinţa lui Allah?! Cum adoraţi voi

aceste chipuri cioplite în piatră când El este Cel ce v-a creat pe voi, precum şi ceea

ce voi faceţi?! (Voi, cu-adevărat, sunteţi rătăcăţi!) Şi jur pe Domnul meu! După ce vă

veţi întoarce spatele, îndepărtându-vă, eu voi urzi împotriva idolilor voştri! (Poate că

aşa veţi pricepe!)

Şi şi-a ţinut Avraam promisiunea.

Într-una din zilele în care neamul său obişnuia să se întâlnească pentru o

oarecare sărbătorire, s-a arătat Avraam în neputinţa de a merge şi n-a răspuns

cererii tatălui său de a-l însoţi.

În acea vreme idolii lor rămăseseră singuri. Ştiind acestea, s-a îndreptat Avraam

către altarul idolilor. A apucat un târnăcop şi a început să-i lovească, doborându-i

până la ultimul, în afara celui mai mare dintre aceştia.


I-a aşezat apoi în aşa fel încât să pară că cel ce rămăsese nevătămat era cel ce

făcuse tot acest prăpăd şi a aşezat şi târnăcopul în apropierea sa. Apoi s-a

îndepărtat de acel loc, aşteptând sosirea oamenilor.

Se gândea că, astfel, neamul său va pricepe (poate) neînsemnătatea acelor

biete bucăţi de stană. Ele nu putuseră nici măcar să-l oprească pe cel ce le nimicise.

Nu-şi puteau, deci, a-şi fi de vreun ajutor nici măcar lor înşile. Atunci, cum le-ar fi fost,

oare, posibil să-i protejeze pe cei ce le adorau?! Ce fel de folos ar fi putut avea

aceştia de pe urma lor?! Care să fi fost rostul întregii străduinţe pe care-o depuneau

în adorarea lor? - Văzând toate acestea cu ochi limpezi, n-ai fi putut nici măcar să-ţi

imaginezi pe cineva sperând la ajutorare din partea lor.

Şi s-au întors cei din neamul lui Avraam la locul lor de rugăciune. Şi mare le-a

fost mâhnirea când şi-au zărit idolii nimiciţi. Îngroziţi şi uimiţi, cu feţele înlemnite de

spaimă, s-au întors unii spre alţii întrebându-se cine-ar fi putut face toate acestea.

După ce s-au mai dezmeticit un pic, şi-a amintit unul dintre ei cum că ar fi auzit

un tânăr, pe numele său Avraam, vorbindu-le de rău idolii. Au trimis după acesta şi a

sosit Avraam, hotărât să ducă la bun sfârşit îndrăzneţul său ţel de a-şi trezi neamul

din ignoranţă.

Şi l-au întrebat ei:

- Oare tu eşti cel ce a îndrăznit să facă acestea?!

Şi a răspuns Avraam:

- Nici gând! Cel mai mare dintre ei a făcut aceasta. Şi dacă nu mă credeţi pe

mine, întrebaţi-l pe el!

Nedumeriţi, s-au întors oamenii spre ei înşişi şi şi-au zis: „Cum i-am putea

întreba pe aceştia?! Noi ştim prea bine că ei nu vorbesc... Cum ar putea ei să-şi fie

martori lor înşile?!” Licări atunci în inimile lor adevărul şi-şi spuseră: „Aşadar aceştia

(idolii) sunt cei nelegiuiţi!” Mânia şi îndârjirea le împânziseră, însă, minţile şi adevărul

nu le putea birui. Se încăpăţânau să rămână în nesăbuinţa lor. Se întoarseră către

Avraam şi-i ripostară:

- Tu ştii prea bine că ei nu pot vorbi!

Acesta era răspunsul pe care-l aştepta Avraam pentru a le răspunde:

- Dar oare voi vă închinaţi, în loc de Allah, la ceva ce nu vă este de nici un folos

şi nici nu vă poate face nimic rău? Uff! Pentru voi şi pentru tot ceea ce adoraţi în loc

de Allah! Oare voi (chiar) nu pricepeţi?

S-a întors apoi către idolii lor şi le-a zis: „Voi nu mâncaţi? De ce nu vorbiţi?” şi s-

a năpustit asupra lor lovindu-i cu mâna dreaptă.


Atunci oamenii s-au aruncat asupra lui şi au zis:

- Dacă într-adevăr doriţi să-i ajutaţi pe idolii voştri, faceţi ceva pentru aceştia, iar

pentru acest necugetat ridicaţi un altar să-l ucidem în flăcări!

Dacă ar fi ştiut ce le pregătise Domnul lui Avraam...!

Departe de a fi ucis de văpaia mistuitoare a focului, Avraam a stat în mijlocul

acestuia şi a ieşit din el teafăr şi nevătămat. Slăvit să fie Domnul lui Avraam! Cu

adevărat El e Cel ce Îşi e de ajuns Sie Însuşi şi El e Pavăză pentru supuşii Săi.

El îi ceruse focului să fie răcoare şi linişte pentru Avraam. Astfel, vicleneala

necredincioşilor nu putuse avea sorţi de izbândă!

Şi toate semnele pe care i le-a arătat Domnul Său lui Avraam şi puterea de a

pricepe cu care a fost înzestrat, i-au sporit acestuia credinţa şi i-au întărit-o.

De-acum, orice cugetare a sa şi orice gând se reuneau toate într-un singur

Adevăr – Unicitatea Domnului său şi Înţelepciunea Sa.

Nici măcar n-ar fi putut îndrăzni să izvorască în mintea să gândul cum că ar

exista ceva de care Domnul său n-ar fi fost capabil. - El era Cel Atotputernic.

Un om că Avraam, capabil de o credinţă atât de curată şi de o supunere atât de

profundă precum acesta, nu şi-ar fi putut permite lui însuşi să pună la încercare

puterea Domnului său.

El stăruia însă necontenit pe drumul încercării de a îşi întării credinţa. Deseori

se apropia smerit (în rugăciune) de Domnul său şi îi cerea să-i descifreze

nebănuitele taine ale Atotputerniciei Sale. Se temea Avraam că, nepricepându-le,

toate aceste neînţelesuri i-ar fi putut sădi în suflet un grăunte fie şi cât de firav de

îndoială.

Şi într-una din zile, i-a zis Avraam Domnului său: „O, Doamne, arată-mi mie!

Cum îi readuci la viaţă pe cei morţi?!” Şi i-a răspuns Domnul său: „Tu tot nu crezi?!”

El s-a cutremurat de sfială şi a zis: „O, Doamne! Ba da (cred)! (Departe de mine

fie necredinţa!) Ci (vreau) numai să se liniştească inima mea!”

Atunci i-a zis Domnul său: „Ia patru păsări şi taie-le mărunt, apoi pune pe fiecare

munte o bucată din ele, apoi cheamă-le şi ele vor veni la tine în grabă.”

Şi ele s-au întors la Avraam, întomai aşa cum îi vestise Dreptul său Domn, cel

Atotputernic şi Înţelept.


Şi domnea în vremea lui Avraam un rege îngâmfat şi plin de sine.

Prea i se dusese faimă şi prea supuşi îi erau cei pe care-i stăpânea. Nu mai

avea el timp să se gândească şi la faptul c-ar putea exista cineva pe lumea asta (sau

pe vreo oricare altă lume) care l-ar putea măcar egala.

Ajunsese şi la urechile lui vestea despre „un anume” Avraam, care îşi pomenea

necontenit Domnul, care, după spusele lui... ar fi fost „Unicul Stăpân”, „Măreţul”,

„Preaînaltul”, „Cel de ajuns pentru Sine Însuşi, care nu are nevoie de nimeni şi de

nimic”.

Gândi regele îndelung la acest „nou adversar” al său şi-ntr-una din zile trimise

după Avraam. Vroia să audă cu urechile lui despre cine vorbea. – „Cine ar fi fost

acela care s-ar fi putut ridica deasupra regelui? Cine să fi avut îndrăzneala să se

socoate mai presus decât însuşi stăpânitorul? Cine era acest „Domn”? Şi cine era

acest Avraam care vorbea nestingherit despre „El”?!” – Ardea de nerăbdare să afle

răspunsul la un şir nesfârşit de întrebări. Prea rănit îi fusese orgoliul...!

Şi sosi Avraam, stăpân pe sine şi hotărât, încrezător până la ultima picătură de

sânge care-i curgea prin vene în Atotputernicia adevăratului său Domn. El îşi

dezvăluise odată pentru totdeauna credinţa în faţa neamului său, atunci când

spusese: „Eu nu mă tem de ceea ce-i alăturaţi voi (lui Allah), căci numai ce voieşte

Domnul meu (se întâmplă)! Domnul meu cuprinde totul cu ştiinţa (Să).”

Avea el oare să se teamă acum de un biet rege pământesc?! Unicul şi

Adevăratul Stăpân al cerurilor şi al pământurilor, al vieţii acesteia şi a celei de după

moarte era Cel ce-i deschidea calea şi-i era Pavăză pe drumul său.

Privindu-l batjocoritor, îi spuse regele:

- Ce poveşti înşiri tu despre „Domnul” tău? Cine e el şi... ce-i atât de minunat în

ceea ce el poate să facă?!

Fără a se semeţi pentru înţelepciunea sa şi fără a răspunde zeflemelii, vesti

Avraam adevărul ce îi venise de la Domnul său:

- Domnul meu este Acela care dă viaţă şi ia viaţa.

- Ha! Hîm! Şi eu pot să dau viaţa şi să iau viaţa! Uite!...

Îl privea Avraam cum se semeţea şi-i simţea inima încremenită ca stânca. Într-

adevăr acest rege era dintre cei pierduţi! Orice adevăr i-ar fi străpuns auzul n-ar fi


ajuns niciodată în miezul viu al sufletului său. Acesta fusese ferecat în mantia de

nestrăpuns a prea plinului de sine şi a ignoranţei.

- Dacă numai pentru aceasta tu ţi-l iei drept „Domn” zici... Ha... Şi eu pot face

aceasta! Cu ce e el mai presus decât mine?! Şi... dacă vrei... chiar acum! Pot să cer

să se aducă din temniţele mele doi condamnaţi la moarte. Voi ordona ca unul dintre

ei să fie ucis. – Voi lua astfel viaţa! Şi... (continuă mustăcind batjocoritor)... tot aşa

pot să cer ca unul dintre ei să fie eliberat. – Am dat astfel viaţa! – De unde vine atunci

„Atotputernicia” aşa-zisului acest „Unic Stăpânitor”, dacă însuşi Preaminunatul Rege

poate face tot ceea ce face şi el?! Ha ha ha...

Era el, cu adevărat, dintre cei de-a pururea pierduţi... Ar fi fost doar pierdere de

vreme încercarea de a-l face să priceapă minunea dării şi luării vieţii de către Domnul

său... Se mulţumi doar să încerce să-nchidă orice fel de vorbă cu acesta şi-i spuse:

- Unicul Domn căruia eu mă supun face ca soarele să vină de la Răsărit. Poţi

tu, oare, să-l faci să vină de la Apus?!

Şi rămase regele descumpănit în nesăbuinţă lui. Cum oare să fi putut?!

Şi Îşi preţuieşte Domnul lui Avraam supuşii. Şi a fost Avraam binecuvântat în

această lume şi el va avea un loc măreţ în lumea de apoi, aşa cum Însăşi Domnul

său a vestit.

Într-una din minunatele sale zile, nişte străini au bătut la uşa lui Avraam.

I-au vestit: „Pace!” şi el le-a răspuns:

- Pace vouă, oameni necunoscuţi!

I-a poftit apoi în casă şi a dat degrabă fuga la familia sa, întorcându-se cu un

viţel gras cu care îi îmbie.

Văzându-i că nu se apropie de mâncare, a fost cuprins de frică şi i-a întrebat:

- Voi nu mâncaţi?!

Şi cum oare să fi mâncat ei?! - Ei nu erau orice fel de călători, ci îngeri trimişi de

Domnul său spre a-i veşti lui Avraam. Şi-i spuseră:

- Nu te teme!

Veniseră să-i vestească naşterea în casa sa a lui Isaac, un băieţel plin de

învăţătură şi un fecior înţelept.

Când auzi acestea, bătrâna să nevastă, începu să-şi lovească obrajii şi să se

tânguiască:

- O biată bătrână amărâtă ca mine... o babă stearpă! Cum să am eu un fiu?!

Şi zise Avraam:


- Îmi aduceţi voi mie veste bună când m-au cuprins bătrâneţile? Ce veste bună

să-mi aduceţi?

- Îţi vestim Adevărul, deci nu fi dintre acei care deznădăjduiesc!

Şi le răspunse:

- Dar cine deznădăjduieşte în privinţa îndurării Domnului său decât cei rătăciţi?

Iar din marea îndurarea Domnului său, el nu era dintre rătăcitori.

După ce Avraam primi vestea cea bună, îi întrebă despre motivul venirii lor. Îl

înştiinţară astfel cum că fuseseră trimişi pentru nimicirea oamenilor neamului lui Lot,

care se întrecuseră pe ei înşişi în desfrâu şi necugetare.

Auzind acestea, inima lui Avraam se strânse de spaimă pentru Lot şi familia lui,

căci îl ştia pe acesta dintre cei dreptcredincioşi. Şi slăvit fie Domnul lui Avraam, cu

adevărat el nu-şi părăseşte niciodată supuşii. Cei trimişi la Avraam aveau să meargă

apoi la Lot pentru a-l înştiinţa. Astfel, el şi familia sa erau izbăviţi de pedeapsă, în

afara soaţei sale, cea cu adevărat dintre cei nelegiuiţi.

Şi a încercat Avraam, blând, căinător şi rugător, să se apropie de Domnul său,

rugându-l în apărarea neamului lui Lot, dar i-a răspuns Preaînţeleptul:

„O, Avraam, renunţă la aceasta, căci hotărârea Domnului tău a venit, iar asupra

lor se va abate o pedeapsă nestrămutată.”

Şi aşa a fost...

Şi era Avraam cu totul încredinţat Domnului său. Şi nimic nu i-ar fi putut sta în

drum atunci când Acesta l-ar fi chemat. – Nici despărţirea de mult iubitul său tată, nici

ruperea de neamul său şi nici chiar dezrădăcinarea să şi părăsirea pământului pe

care tălpile sale învăţaseră să umble. - Domnul său era Cel cu adevărat Măreţ, mai

presus de tot şi de orice.

Fu rupt Avraam de neamul său datorită credinţei sale nestrămutate în Unicul

Stăpânitor. El şi cei care se încredeau în el, împreună cu Lot, se văzură astfel nevoiţi

să-şi părăsească, de dragul Domnului lor, căminele.

Porniră împreună spre locul binecuvântat pe care Stăpânitorul li-l arătase, şi

aceasta era cea dintâi pelegrinare a lui Avraam.

Vremea trecea, bătrâneţile-l ajungeau şi Avraam nu avea încă un fecior căruia

să-i lase moştenire Înţelepciunea pe care i-o dezvăluise Domnul său.


Atunci, Avraam se căsători cu Hager şi astfel i-l dărui Cel Preaînalt şi Preamăreţ

pe Ismail.

Într-o bună zi, intră Avraam la cea de-a doua soţie a sa, Hager, şi-i spuse să

pregătească cele de trebuinţă şi să-şi ia pruncul în braţe, pentru că, într-adevăr, ei

aveau să călătorească.

Zis şi făcut. Şi porniră la drum Avraam, soţia sa şi fiul lor, încă sugar, Ismail.

Şi merseră, şi merseră, până ce ajunseră în inima pustiului (în zona cunoscută

în zilele noastre a fi cuprinsă de oraşul Mekka din Arabia Saudită).

Atunci se opri Avraam. Îi dădu soţiei sale un burduf de apă şi nişte curmale şi

dădu să plece.

Când ea înţelese, însă, ceea ce vroia să facă, îşi înşfăcă pruncul şi alergând în

urma lui, începu să se tânguiască:

- Unde te duci?! Cui ne laşi, oare, pustii şi înstrăinaţi, în locul ăsta sterp, fără

ţipenie de om şi fir de verdeaţă?!?

Însă Avraam îşi mergea nestrămutat plecarea şi-atunci îl întrebă Hager:

- De la Domnul tău ţi-a venit, oare, ştiinţa acestei pelegrinări?

Atunci el o privi şi încuvinţă.

Atunci ea îşi strânse fiul la piept şi făcu cale întoarsă, încredinţându-se pe deplin

Domnului său, întocmai ca şi Avraam atunci când, apropiindu-se de Domnul său, s-a

rugat, zicând:

„Doamne, fă această ţară un loc sigur şi fereşte-mă pe mine şi pe fiii mei să nu-i

adorăm pe idoli!

Doamne, ei i-au dus în rătăcire pre mulţi oameni. Cel ce mă va urma va fi dintre

ai mei, iar cel ce nu mi se va supune..., Tu eşti Iertător şi Îndurător.

Doamne, eu am aşezat o parte dintre urmaşii mei (Ismail şi urmaşii săi) într-o

vale fără verdeaţă, în apropiere de Casa Ta cea Sfântă. Doamne, pentru a împlini ei

Rugăciunea! Şi fă inimile unor oameni să încline cu dragoste către ei şi dă-le lor din

roade spre vieţuire, poate că ei vor fi mulţumitori.

Doamne, tu ştii şi ce ţinem ascuns şi ce lăsăm să se vadă, căci nu-I este nimic

ascuns lui Allah, nici de pre pământ şi nici din cer.

Laudă Domnului meu, care mi i-a dat mie, în ciuda bătrâneţelor mele, pe Ismail

şi pe Isaac! Domnul meu este Cel care aude rugăciunile.

Doamne, fă ca eu să împlinesc Rugăciunea cu sârguinţă, ca şi o parte din

urmaşii mei! Şi primeşte ruga mea, Doamne!


Doamne, iartă-mi mie şi părinţilor mei şi dreptcredincioşilor în Ziua în care se va

face socoteala.”

Şi Slăvit fie Domnul lui Avraam, Unicul, Cel fără egal! Cei ce s-au încredinţat Lui

nu sunt niciodată pierduţi, alhamdulillah – Lauda lui Allah.

Acestea sunt doar câteva dintre evenimentele cu care a fost presărată viaţa

nobilului nostru profet Avraam (Ibrahim – Pacea lui Allah fie asupra lui!) şi am mai

putea avea încă o grămadă de povestit – despre cum el a ridicat împreună cu fiul său

primul lăcaş de cult cunoscut în istoria omenirii (Al-Ka’abah) ce dăinuieşte până

astăzi în oraşul Mekka din Arabia Saudită; despre cum el a fost cel ce a instituit

obiceiul Pelerinajului la această Casă Sfântă... şi încă o grămadă de alte lucruri...,

însă pentru aceasta intalnire a noastra, o să ne oprim aici...

Şi aşa cum bine am văzut, cu adevărat Avraam este un model de om. Întreaga

sa viaţă este o lecţie de bună-cuvinţă, înţelepciune şi supunere faţă de Unicul şi

Absolutul Stăpân al tuturor lumilor.

Îl rugăm pe Allah Preaslăvitul şi Preaînaltul să ne facă pe fiecare dintre noi

câştigători în aceste binecuvântate zile şi să ne facă dintre cei ale căror cântare s-au

umplut de fapte bune şi ale căror păcate au fost şterse şi să ne binecuvnateze cu

privilegiul de a fi cât mai curând cu putinţă oaspeţii Preaînaltului nostru Domn, în

Pelerinaj la Preasfânta Sa Casă, la Ka'abah, de Aid Al-Adha.

Fie că Allah Preaslăvitul şi Preaînaltul să ne călăuzească şi să ne răspundă

tuturor rugilor care aduc mulţumirea Să şi să ne binecuvânteze pe fiecare dintre noi,

precum şi pe cei dragi nouă cu o viaţă lungă, ca un prilej de a face cât mai multe

fapte bune şi de a aduce cât mai mult asupra noastră Mulţumirea lui Allah, şi să ne

binecuvânteze după o viaţă lungă pe noi şi pe cei dragi nouă cu rostirea mărturisirii

de credinţa în momentul morţii noastre, şi să facă mormintele noastre o Grădină

dintre Grădinile Paradisului şi să ne binecuvânteze cu Paradisul fără a fi socotiţi şi

cu compania profetului Muhammad (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra

sa!) în Paradis şi cu fericirea de a privi la Preamareata Faţa a lui Allah Preaslavitul si

Preaînaltul în cea mai înaltă treaptă a Paradisului, amin!


Documents

Dhu l hijjah