DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI · 2019-05-27 · 5.2.1. Dialogul prin intermediul conferinţelor, seminarelor, precum şi în cadrul unor forme de asociere a instanţelor

Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 1

Tudorel TOADER Marieta SAFTA

DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

2 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

Tudorel TOADER

• Prof. univ. dr., Decanul Facultăţii de Drept, Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi; • Judecător la Curtea Constituţională; • Membru titular al Comisiei de la Veneţia.

Marieta SAFTA • Lect. univ. dr., Facultatea de Drept, Universitatea „Titu Maiorescu” din Bucureşti; • Prim magistrat-asistent la Curtea Constituţională; • Corespondent al Curţii Constituţionale la Comisia de la Veneţia.


Tudorel TOADER Marieta SAFTA

DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

Universul Juridic Bucureşti

-2015-


Editat de S.C. Universul Juridic S.R.L.

Copyright © 2015, S.C. Universul Juridic S.R.L.

Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin S.C. Universul Juridic S.R.L. Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al S.C. Universul Juridic S.R.L.

NICIUN EXEMPLAR DIN PREZENTUL TIRAJ NU VA FI COMERCIALIZAT DECÂT ÎNSOŢIT DE SEMNĂTURA UNUIA DINTRE AUTORI ŞI ŞTAMPILA EDITORULUI, APLICATE PE INTERIORUL ULTIMEI COPERTE.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României TOADER, TUDOREL Dialogul judecătorilor constituţionali / Tudorel Toader, Marieta Safta. - Bucureşti : Universul Juridic, 2015 ISBN 978-606-673-523-0

I. Safta, Marieta

34

REDACÞIE: tel./fax: 021.314.93.13 tel.: 0732.320.666 e-mail: [email protected]

DEPARTAMENTUL tel.: 021.314.93.15 DISTRIBUÞIE: fax: 021.314.93.16

e-mail: [email protected]

www.universuljuridic.ro


CUPRINS

Abrevieri ............................................................................................................. 11 Cuvânt-înainte .................................................................................................... 13 Introducere ......................................................................................................... 15 I. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI Evoluţie şi consolidare instituţională .................................................................... 21

1. Dinamica reglementării Curţii Constituţionale a României........................ 21 1.1. Norme constituţionale de referinţă ..................................................... 21 1.2. Normele legii organice de referinţă .................................................... 23 1.3. Competenţa Curţii Constituţionale ..................................................... 24

2. Consolidarea rolului Curţii Constituţionale prin jurisprudenţa acesteia .............. 30 2.1. Neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale prin care se restrâng competenţele Curţii Constituţionale .......................................................... 30 2.2. Imposibilitatea reluării reglementării soluţiilor legislative constatate neconstituţionale ..................................................................... 33 2.3. Posibilitatea verificării constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor abrogate .................................................................................................... 35 2.4. Sancţionarea nerespectării deciziilor Curţii Constituţionale ............... 37

3. Efectele deciziilor Curţii Constituţionale ................................................... 38 3.1. Actele Curţii Constituţionale ............................................................... 38 3.2. Obligativitatea erga omnes a deciziilor Curţii Constituţionale ............ 39 3.3. Obligativitatea considerentelor deciziilor Curţii Constituţionale .......... 42 3.4. Deciziile interpretative ........................................................................ 43

3.4.1. Precizări conceptuale .................................................................. 43 3.4.2. Modalităţi de redactare a dispozitivelor deciziilor interpretative .......................................................................................... 46 3.4.3. Caracterizare generală ................................................................ 54 3.4.4. Efectele deciziilor interpretative ................................................... 56 3.4.5. Delimitări de competenţe ............................................................. 59

II. DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI LA NIVEL INTERNAŢIONAL ................................................................................................ 62

1. Cadrul constituţional ................................................................................. 62 2. Dialogul între Curtea Constituţională a României şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului ................................................................. 67

2.1. Locul şi rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului în peisajul constituţional european ............................................................................. 67


2.2. Forme ale dialogului dintre Curtea Constituţională a României şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului ................................................ 69

2.2.1. Aspecte generale ........................................................................ 69 2.2.2. Dialogul realizat în cadrul întâlnirilor oficiale, conferinţelor naţionale şi internaţionale ...................................................................... 70 2.2.3. Receptarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului prin intermediul controlului de constituţionalitate ...................... 71 2.2.4. Reflectarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului .......... 85

2.3. Concluzii ............................................................................................ 91 3. Dialogul dintre Curtea Constituţională a României şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ....................................................................... 93

3.1. Locul şi rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cadrul construcţiei europene ................................................................................ 93 3.2. Dialogul dintre curţile constituţionale şi CJUE .................................... 96

3.2.1. Aspecte generale ........................................................................ 96 3.2.2. Acceptarea cu rezerve de către curţile constituţionale a supremaţiei dreptului european – ierarhia normelor – problematica drepturilor fundamentale – controlul ultra vires ................ 97 3.2.3. Mecanismul întrebărilor preliminare .......................................... 104

3.3. Curtea Constituţională a României şi CJUE .................................... 109 3.3.1. Aspecte generale ...................................................................... 109 3.3.2. Perioada prealabilă aderării României la Uniunea Europeană ........................................................................................... 110 3.3.3. Perioada postaderare ................................................................ 111 3.3.4. Delimitări de competenţe la nivel jurisdicţional .......................... 114 3.3.5. Respectarea Constituţiei în procesul de armonizare a dreptului naţional cu dreptul Uniunii Europene .................................... 117

3.4. Concluzii .......................................................................................... 122 4. Dialogul între instanţele de jurisdicţie constituţională ..................... 124

4.1. Aspecte generale ............................................................................. 124 4.2. Forme ale dialogului între curţile constituţionale .............................. 125

4.2.1. Dialogul în cadrul unor organisme internaţionale ...................... 125 4.2.2. Organisme internaţionale de referinţă în domeniul justiţiei constituţionale ..................................................................................... 125 4.2.3. Dialogul în cadrul întâlnirilor bilaterale, conferinţelor şi simpozioanelor .................................................................................... 129 4.2.4. Referirile la jurisprudenţa altor curţi constituţionale ................... 130

4.3. Concluzii .......................................................................................... 138 5. Dialogul Curţii Constituţionale a României cu Comisia de la Veneţia ....................................................................................................... 140

5.1. Comisia de la Veneţia. Scurt istoric şi activitate ............................... 140 5.2. Forme ale dialogului cu Comisia de la Veneţia ................................ 141


5.2.1. Dialogul prin intermediul conferinţelor, seminarelor, precum şi în cadrul unor forme de asociere a instanţelor de jurisdicţie constituţională ..................................................................... 141 5.2.2. Dialogul prin intermediul agenţilor de legătură. Consiliul mixt pentru justiţie constituţională........................................................ 141 5.2.3. Dialogul cu Comisia de la Veneţia reflectat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României ........................................................ 142

5.3. Concluzii .......................................................................................... 155 III. DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI CU AUTORITĂŢILE LA NIVEL INTERN ............................................................ 156

1. Parteneri de dialog ................................................................................. 156 2. Dialogul Curţii Constituţionale cu Parlamentul ................................. 159

2.1. Aspecte generale ............................................................................. 159 2.2. Parlamentul în raporturile cu instanţa constituţională ...................... 159

2.2.1. Reglementarea organizării şi funcţionării Curţii Constituţionale. Autonomia financiară a Curţii Constituţionale ............ 159 2.2.2. Competenţe în procedura de numire a judecătorilor constituţionali ....................................................................................... 161 2.2.3. Posibilitatea de sesizare a Curţii Constituţionale....................... 169 2.2.4. Formularea de puncte de vedere în cauzele aflate pe rolul Curţii Constituţionale ........................................................................... 170 2.2.5. Comunicarea deciziilor/hotărârilor/avizelor Curţii Constituţionale ..................................................................................... 171 2.2.6. Concluzii .................................................................................... 173

2.3. Curtea Constituţională în raporturile cu Parlamentul. Limite constituţionale ale puterii legislative ........................................................ 173

2.3.1. Aspecte generale ...................................................................... 173 2.3.2. Autonomia parlamentară – limite de constituţionalitate ............. 173 2.3.3. Respectarea principiului „configuraţiei politice” ......................... 176 2.3.4. Rolul comisiilor parlamentare .................................................... 177 2.3.5. Hotărârile Parlamentului ............................................................ 179 2.3.6. Statutul deputaţilor şi al senatorilor ........................................... 181 2.3.7. Limite constituţionale ale activităţii de legiferare ....................... 187 2.3.8. Raporturile Parlamentului cu alte autorităţi publice ................... 201

2.4. Curtea Constituţională – „colegislator pozitiv şi specific” ................. 215 2.4.1. Consideraţii introductive ............................................................ 215 2.4.2. „Corectarea” omisiunilor legislative prin jurisprudenţa constituţională ..................................................................................... 217 2.4.3. Controlul de constituţionalitate al normelor abrogatoare ........... 218 2.4.4. Deciziile interpretative ............................................................... 226 2.4.5. Formularea de recomandări pentru legiuitor ............................. 227 2.4.6. Deciziile Curţii Constituţionale constituie izvor de drept ............ 229

2.5. Concluzii .......................................................................................... 230


3. Dialogul cu Preşedintele României ..................................................... 232 3.1. Aspecte generale ............................................................................. 232 3.2. Preşedintele României în raporturile cu instanţa constituţională ..... 233

3.2.1. Competenţe în procedura de numire a judecătorilor constituţionali ....................................................................................... 233 3.2.2. Posibilitatea de sesizare a Curţii Constituţionale....................... 233 3.2.3. Posibilitatea de a formula puncte de vedere în dosarele aflate pe rolul Curţii Constituţionale ..................................................... 235 3.2.4. Curtea Constituţională îi transmite Preşedintelui sesizările, precum şi deciziile/hotărârile/avizele pronunţate de aceasta, în cazurile prevăzute de lege .................................................................. 236

3.3. Curtea Constituţională în raporturile cu Preşedintele României ...... 236 3.3.1. Competenţele Curţii în procesul electoral pentru alegerea Preşedintelui României ....................................................................... 236 3.3.2. Competenţele Curţii în cadrul procedurii de suspendare, precum şi a referendumului pentru demiterea Preşedintelui ............... 241 3.3.3. Pronunţarea Curţii Constituţionale cu privire la exercitarea atribuţiilor constituţionale ale Preşedintelui României ......................... 245

3.4. Concluzii .......................................................................................... 259 4. Dialogul cu Guvernul României .......................................................... 260

4.1. Aspecte generale ............................................................................. 260 4.2. Guvernul în raporturile cu Curtea Constituţională ............................ 260

4.2.1. Posibilitatea de a sesiza Curtea Constituţională ....................... 260 4.2.2. Posibilitatea de a formula puncte de vedere în dosarele aflate pe rolul Curţii Constituţionale ..................................................... 261 4.2.3. Comunicarea deciziilor/hotărârilor pronunţate de Curtea Constituţională, în cazurile prevăzute de lege ..................................... 262

4.3. Curtea Constituţională în raporturile cu Guvernul ............................ 263 4.3.1. Aspecte generale ...................................................................... 263 4.3.2. Răspunderea membrilor Guvernului .......................................... 263 4.3.3. Angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege ...................................................................................................... 268 4.3.4. Delegarea legislativă ................................................................. 279 4.3.5. Concluzii .................................................................................... 286

5. Dialogul Curţii Constituţionale cu instanţele judecătoreşti şi de arbitraj comercial ................................................................................ 287

5.1. Aspecte generale ............................................................................. 287 5.2. Sesizarea Curţii Constituţionale de către instanţele judecătoreşti sau de arbitraj comercial ................................................... 288

5.2.1. Cadru constituţional şi legal....................................................... 288 5.2.2. Soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate a legilor şi ordonanţelor ........................................................................................ 290

5.3. Rolul instanţele judecătoreşti şi de arbitraj comercial în receptarea şi aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale........................... 322


5.3.1. Obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale în raporturile cu instanţele judecătoreşti ................................................................... 322 5.3.2. Preluarea jurisprudenţei instanţelor europene de către instanţele judecătoreşti, ca urmare a faptului că instanţa constituţională a luat-o în considerare în deciziile sale ....................... 332

5.4. Concluzii .......................................................................................... 334 6. Dialogul Curţii Constituţionale cu Avocatul Poporului ..................... 335

6.1. Aspecte generale ............................................................................. 335 6.2. Avocatul Poporului în raporturile cu instanţa constituţională ............ 335

6.2.1. Date statistice ............................................................................ 335 6.2.2. Posibilitatea de sesizare a Curţii Constituţionale în vederea controlului constituţionalităţii legilor înainte de promulgare .......................................................................................... 336 6.2.3. Posibilitatea de a ridica în mod direct excepţii de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele ................................ 337 6.2.4. Posibilitatea de a formula puncte de vedere în dosarele aflate pe rolul Curţii Constituţionale ..................................................... 338 6.2.5. Comunicarea deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională, în cazurile prevăzute de lege ..................................... 338

6.3. Curtea Constituţională în raport cu Avocatul Poporului ................... 339 6.3.1. Verificarea constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului privind desemnarea Avocatului Poporului ori asigurarea interimatului funcţiei ............................................................................. 339 6.3.2. Verificarea constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului privind revocarea Avocatului Poporului ............................................... 341 6.3.3. Statuări ale Curţii Constituţionale cu privire la rolul şi statutul Avocatului Poporului ............................................................... 343

6.4. Concluzii .......................................................................................... 349 7. Dialogul Curţii Constituţionale cu şi prin mass-media ..................... 350

7.1. Consideraţii generale ....................................................................... 350 7.2. Organizarea Curţii Constituţionale a României în materie de comunicare cu/ prin mass-media ............................................................ 351

7.2.1. Modalităţi de comunicare........................................................... 351 7.3. Responsabilităţi în cadrul comunicării Curţii Constituţionale prin mass-media. Reglementări interne .................................................. 354

7.3.1. Organizarea Curţii Constituţionale............................................. 354 7.3.2. Drepturile şi obligaţiile reprezentanţilor mass-media ................. 355

7.4. Interesul mass-mediei faţă de activitatea Curţii Constituţionale şi problematica libertăţii de exprimare .................................................... 356

7.4.1. Atribuţiile Curţii Constituţionale reflectate în mass-media ......... 356 7.4.2. Probleme de comunicare cu şi prin mass-media. Limitele libertăţii de exprimare .......................................................................... 357

7.5. Concluzii .......................................................................................... 358



ABREVIERI

alin. alineat apud citat după art. articol c. contra cap. capitolul C. civ. Codul civil CEDO Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Strasbourg) C. Jud. Revista „Curierul Judiciar” – serie nouă CJCE Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (Luxembourg) CJUE Curtea de Justiţie a Uniunii Europene Convenţie Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale (Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) C. pen. Codul penal C. pr. civ. Codul de procedură civilă C. pr. pen. Codul de procedură penală Dreptul Revista „Dreptul” – serie nouă ed. ediţia Ed. Editura et alii şi alţii (altele) etc. et caetera („şi celelalte”) H.G. Hotărârea Guvernului României ibidem în acelaşi loc ICCJ Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României JOUE Jurnalul Oficial al Uniunii Europene lit. litera M. Of. Monitorul Oficial al României, Partea I n.a. nota autorului nr. numărul O.U.G. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului op. cit. opera citată p. pagina par. paragraful pp. paginile pct. punctul PR Pandectele Române – Repertoriu de jurisprudenţă, doctrină şi

legislaţie – serie nouă RRDE Revista română de drept european RDP Revista de drept public


RRDP Revista română de drept privat supra mai sus TFUE Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene TUE Tratatul privind Uniunea Europeană UE Uniunea Europeană urm. următoarele vol. volumul


CUVÂNT-ÎNAINTE Indiferent de modelul controlului de constituţionalitate pentru care statele au

optat, curţile constituţionale s-au impus în arhitectura statului de drept, evoluţie facilitată şi de dialogul instituţional dintre acestea.

Pornind de la rolul pe care îl au instanţele de jurisdicţie constituţională, activi-tatea acestora trebuie abordată şi analizată în sistemul complex al relaţiilor determinate de această evoluţie la nivel naţional, internaţional şi supranaţional. Având în vedere natura acestor relaţii, precum şi efectele pe care le produc, considerăm că pot fi subsumate conceptului cu largi semnificaţii de „dialog” institu-ţional. Cu referire la Curtea Constituţională a României, există astfel mecanisme de relaţionare/cooperare instituţionalizată atât la nivel internaţional – cu alte instanţe de jurisdicţie constituţională, instanţe internaţionale sau supranaţionale –, cât şi la nivel intern – cu diverse autorităţi publice, chiar şi cu mass-media. Modul lor de configurare ne determină să susţinem ideea unui permanent dialog, ale cărui efecte se concretizează în procesul de constituţionalizare a dreptului, de „modelare” şi adaptare a instituţiilor juridice şi, în cele din urmă, într-un proces de uniformizare a dreptului, cu precădere vizibil în materia reglementării drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi a garanţiilor acestora.

Chiar dacă, ulterior adoptării soluţiilor cu valoare de principiu constituţional, legislaţia a cunoscut unele modificări, respectivele soluţii îşi menţin valabilitatea, în lipsa modificării legii fundamentale, motiv pentru care deciziile instanţei constitu-ţionale fac trimitere la normele de referinţă, la data pronunţării acestora.

Amplificarea şi consolidarea dialogului judecătorilor constituţionali, atât în plan intern, cât şi internaţional, determină un fenomen de emergenţă către valori consti-tuţionale comune. Acest tip de cooperare conduce la constituţionalizarea şi unifor-mizarea dreptului, respectiv la o consolidare în ansamblu a protecţiei valorilor statului de drept în Europa şi în lume.

Dialogul judecătorilor constituţionali prezintă dialogul instituţional al Curţii Constituţionale a României pe coordonatele enunţate, cum se materializează şi care sunt efectele sale la nivel naţional şi internaţional.

Zece dialoguri prezintă mecanismele de colaborare instituţională dintre Curtea Constituţională şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, celelalte instanţe de jurisdicţie constituţională, Comisia de la Veneţia, Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul, Avocatul Poporului, instanţele judecătoreşti şi mass-media.

Autorii

Bucureşti, 15 decembrie 2014



INTRODUCERE

Instanţele de jurisdicţie constituţională sunt instanţele abilitate să realizeze controlul de constituţionalitate, adică activitatea de verificare a conformităţii legilor şi altor acte normative cu prevederile Legii fundamentale. Acest tip de control al normelor juridice este o consecinţă a faptului că sistemul juridic nu se prezintă ca un ansamblu nediferenţiat de norme, plasate toate la acelaşi nivel, ci ca o ierarhie alcătuită pe criteriul valorii juridice a izvoarelor dreptului, articulată la vârf cu supremaţia constituţiei1. Structura piramidală a sistemului juridic este dată, aşadar, de relaţia dintre lege şi actele normative subordonate legii şi de poziţia supra-ordonată a constituţiei, a cărei supremaţie, sub aspect instituţional, este asigurată prin rolul instanţelor de jurisdicţie constituţională.

Studiile în materie2 relevă în acest sens faptul că secolul al XX-lea în general, mai cu seamă a doua parte a acestuia, este marcat de un fenomen de emergenţă având ca epicentru „noul constituţionalism”3, adică un model de democraţie, de organizare a statului, care refuză dogmatismul suveranităţii legislative, acordă prio-ritate drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi impune controlul de constituţio-nalitate realizat prin instanţe specializate. În „valuri” corespunzătoare transfor-mărilor care au avut loc în plan politic la nivelul statelor, noul constituţionalism s-a extins. În prezent, formula cuprinzând o constituţie scrisă, un catalog al drepturilor şi libertăţilor fundamentale, un control de constituţionalitate instituţionalizat există în aproape întreaga Europă. Curţile constituţionale, indiferent de modelul controlului de constituţionalitate pentru care statele au optat, s-au impus în arhitectura statului de drept, evoluţie facilitată şi de dialogul instituţional din ce în ce mai strâns dintre aceste curţi la nivel european şi internaţional.

Acest proces a fost accelerat în Europa de prăbuşirea sistemului comunist, constituirea curţilor constituţionale în ţările foste comuniste fiind percepută ca un simbol al statului de drept4. În circumstanţele sistemului posttotalitar, garanţiile oferite de curţile constituţionale au avut şi au un rol important, în mod special cu privire la problemele inerente tranziţiei către democraţie, probleme care nu sunt specifice doar Europei. Aceasta nu înseamnă însă că, în democraţiile de tradiţie, rolul lor şi problematica pe care o abordează prezintă mai puţină importanţă.

Evoluţia remarcată nu constituie doar un fenomen de ordin cantitativ, ci şi calitativ, întrucât extinderea geografică a fost însoţită de o „îmbogăţire” a contro-lului de constituţionalitate în ceea ce priveşte misiunea şi funcţia sa, precum şi de

1 Pentru dezvoltări, a se vedea M. Troper, D. Chagnollaud, Traité international de droit constitutionnel – Théorie de la Constitution, Tome I, Dalloz, Paris, 2012, pp. 756-763.

2 Pe larg, a se vedea A.S. Sweet, Constitutional Courts, în The Oxford handbook of comparative constitutional review, Oxford University Press, 2012.

3 M. Shapiro, A. Stone, The new Constitutional politics of Europe, în Comparative Political Studies nr. 26/1994, p. 397.

4 L. Solyom, On the co-operation of constitutional courts, în Freedom of expression and separation of powers in the jurisprudence of constitutional courts. General reports of the 10th Conference of the European Constitutional courts, Budapest, Hungary, 6-9 May 1996, p. 8.


dobândirea unor noi domenii de competenţă a curţilor constituţionale, subsumate conceptului mai larg de justiţie constituţională, care înglobează controlul de consti-tuţionalitate, fără însă a se reduce la acesta1. Funcţiile instanţelor de jurisdicţie constituţională au crescut în număr şi complexitate, astfel cum relevă şi doctrina, unii autori2 reţinând, în principal, următoarele astfel de funcţii „comune tuturor curţilor constituţionale şi organismelor de jurisdicţie constituţională”:

♦ garanţi ai supremaţiei Constituţiei, toate atribuţiile curţilor constituţionale fiind orientate către realizarea acestui scop; cu referire la supremaţia Constituţiei, s-a reţinut3 că este o noţiune în conţinutul căreia sunt cuprinse trăsături şi valori politice şi juridice, care exprimă poziţia supraordonată a acesteia nu doar în sistemul de drept, ci şi în întregul sistem politic al unei ţări. Ea se fundamentează pe faptul că legea fundamentală este expresia voinţei guvernanţilor, a poporului, în ultimă instanţă, voinţă strâns legată de contextul economic social, politic, cultural al societăţii în care este edictată. Supremaţia Constituţiei nu este deci o simplă afir-maţie, ci este şi trebuie să fie o realitate juridică în orice stat de drept şi democratic, cu o serie de consecinţe juridice şi garanţii, între care controlul exercitat de curţile constituţionale;

♦ vocea şi garantul Constituţiei aşa cum a stabilit puterea constituantă; se precizează sub acest aspect că, potrivit teoriei clasice a democraţiei, puterea constituantă a statului, fiind expresia suveranităţii poporului, creează Constituţia, nefiind implicată în legiferare, guvernare efectivă, administrarea justiţiei şi soluţio-narea cauzelor de către instanţe. Puterea constituantă nu dispare, ci intră într-o stare latentă sau „de adormire”. Revine la viaţă şi devine activă atunci când dispo-ziţiile Constituţiei necesită modificare sau când naţiunea sau elitele sale politice au luat decizia politică de a adopta o nouă Constituţie4. Atâta vreme cât se află în stare latentă, Curtea Constituţională este cea care exprimă înţelesul exact al dispoziţiilor constituţionale, având posibilitatea de a le interpreta cu condiţia de a se menţine în limitele voinţei „părinţilor fondatori”;

♦ garant judiciar suprem al drepturilor fundamentale ale omului, aceasta fiind „piatra de temelie în legitimarea controlului judiciar al constituţionalităţii legilor”;

♦ garanţi care obligă instituţiile statului să se menţină în limitele constituţionale ale competenţelor lor, funcţie realizată însă în diverse forme şi căi, în virtutea competenţelor lor constituţionale;

♦ arbitri sau agenţi de arbitraj legal şi constituţional în soluţionarea conflictelor; curţile constituţionale exercită arbitrajul constituţional – conflictele dintre puterile statului fiind soluţionate în baza şi în limitele Constituţiei.

1 În acest sens, a se vedea I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi

în dreptul comparat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pp. 828-832. 2 E. Tanchev, Implicaţii comparative ale controlului de constituţionalitate, în Curtea

Constituţională a României, 20 de ani de existenţă şi 100 de ani de control de constituţionalitate, Ed. Universul Juridic, 2013, pp. 42-59.

3 I. Muraru, Există un garant al supremaţiei Constituţiei române?, în RRDP nr. 1/2011, pp. 130-155.

4 Cu privire la redactarea constituţiei ca act de decizie politică supremă asupra tipului şi formei de unitate politică, a se vedea C. Schmitt, Constitutional Theory, Duke Univ. Press, 2008, pp. 75-94.


♦ prin controlul efectuat, previn aspiraţiile despotice ale majorităţii aflate la guvernare; în contextul democraţiei liberale, curţile previn ca majoritatea să anuleze opoziţia, protejând drepturile minorităţii;

♦ supapă de siguranţă pentru a reduce nivelul de presiune socială, nelinişte şi a preveni distrugerea sau autodistrugerea sistemului constituţional şi guverna-mental prin acţiunea ilegală, extraparlamentară sau extraconstituţională;

♦ autorităţi de armonizare a valorilor, principiilor şi normelor naţionale, constitu-ţionale şi supranaţionale, precum şi rezolvarea conflictelor dintre instituţiile şi sistemele juridice naţionale şi supranaţionale.

Având în vedere caracterul complex şi particularităţile justiţiei constituţionale în Europa şi în lume, este dificilă identificarea strictă a unor modele sau tipare1. Cu toate acestea, în considerarea unor trăsături specifice comune, se pot identifica, în sens larg, ca „modele” de control de constituţionalitate cu cea mai mare extindere în prezent, cel american (controlul de constituţionalitate exercitat în cadrul compe-tenţelor ce revin instanţelor judecătoreşti) şi cel european sau kelsenian (controlul exercitat printr-un organ unic, special şi specializat de jurisdicţie constituţională).

Ca tendinţă, sub aspectul opţiunii pentru unul sau altul dintre aceste modele, s-a observat2 că între cele două războaie mondiale şi cu precădere după cel de-al Doilea Război Mondial, tot mai multe state s-au orientat către modelul european de control de constituţionalitate. De exemplu, după 1990, ţările din Europa Centrală şi de Est – cu excepţia Estoniei – au optat pentru acest model.

În România a fost consacrat iniţial controlul de constituţionalitate exercitat de puterea judecătorească, instituţionalizat prin Constituţia din 19233 şi menţinut de Constituţia din 1938. După al Doilea Război Mondial, nu a mai existat un control al constituţionalităţii legilor (Constituţiile din 1948 şi, respectiv, din 1952). Chiar dacă în Constituţia din 1965 se prevedea că Marea Adunare Naţională „exercita controlul general al aplicării Constituţiei. Numai Marea Adunare Naţională hotă-răşte asupra constituţionalităţii legilor”4, nu exista în mod real un asemenea control. După înlăturarea regimului comunist, prin Constituţia din 1991 a fost consacrat modelul european de control al constituţionalităţii legilor, fiind înfiinţată Curtea Constituţională, ca autoritate independentă de orice altă autoritate publică, cu rolul de a garanta supremaţia Constituţiei. Opţiunea legiuitorului constituant s-a înca-drat, aşadar, în evoluţia generală la nivel european, chiar dacă aceasta a suscitat vii dezbateri în Adunarea Constituantă5.

1 Pentru o prezentare a modelelor de control de constituţionalitate, a se vedea D. Maus, Application of the case law of foreign courts and dialogue between constitutional courts, în Constitutional Law Review nr. II, p. 3, pe www.constcourt.ge.

2 S. Dürr, Comparative Overview of European Systems of Constitutional Justice, pe www.icl-journal.com, vol. V, nr. 2/2011, p. 159.

3 Potrivit art. 103 alin. (1) din Constituţia României din 1923: „Numai Curtea de Casaţie în secţiuni unite are dreptul de a judeca constituţionalitatea legilor şi a declara inaplicabile pe acelea cari sunt contrarii Constituţiunii. Judecata asupra inconstituţionalităţii legilor se mărgineşte numai la cazul judecat”.

4 Art. 43 pct. 15. 5 F.P. Vasilescu, Curtea Constituţională a României: un început anevoios, în Curtea

Constituţională a României, 20 de ani de existenţă şi 100 de ani de control de constituţionalitate, Ed. Universul Juridic, 2013, pp. 131-136.


Această tendinţă către extinderea instituţionalizării controlului de constituţio-nalitate a fost explicată1 în diverse moduri: fie ca rezultat al conştientizării crescânde a importanţei apărării principiilor statului de drept şi a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, fie ca rezultat al guvernării pe mai multe niveluri, respectiv al preocupărilor pentru identificarea unui instrument de coordonare a statelor într-un sistem federal, fie ca răspuns la problematica pe care o implică alternanţele la guvernare, fie ca răspuns la dezvoltarea constituţională a altor state şi a transformărilor care au loc în acest sens în plan internaţional. Indiferent de teoria agreată, este evident că instituţionalizarea controlului de constituţionalitate şi crearea de instanţe specializate care să realizeze acest control reprezintă unul dintre cele mai importante fenomene ale secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea2. Această evoluţie nu este una lipsită de provocări, problemele cu care instanţele de jurisdicţie constituţională se confruntă fiind în mare parte comune şi vizând, în special, raporturile cu celelalte instituţii ale statului, asigurarea unei reale independenţe şi autorităţi, concretizate în cele din urmă în eficienţa justiţiei consti-tuţionale, respectiv în modul în care deciziile curţilor constituţionale sunt respectate şi executate.

Pornind de la aceste premise şi rolul pe care îl au în prezent instanţele de juris-dicţie constituţională în întreaga lume, context în care s-a dezvoltat şi controlul de constituţionalitate în România, lucrarea prezintă Curtea Constituţională a României în sistemul complex al relaţiilor pe care îl determină această evoluţie la nivel naţio-nal, internaţional şi supranaţional. Având în vedere natura acestor relaţii, precum şi efectele pe care le produc, considerăm că ele pot fi subsumate conceptului cu largi semnificaţii de „dialog” instituţional.

Există, astfel, mecanisme de cooperare instituţionalizată între Curtea Constituţională şi diverse autorităţi publice, specialişti în domeniul juridic, precum şi mass-media3. Modul de configurare a acestora ne determină să susţinem ideea unui permanent dialog, ale cărui efecte se concretizează nu doar în ceea ce priveşte constituţionalizarea dreptului, ci şi într-o „modelare” şi adaptare a institu-ţiilor la acest fenomen de amploare globală.

Antamând mecanismele de cooperare instituţionalizată menţionate, pe care le vom dezvolta în cele ce urmează, arătăm că Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale4 prevede obligaţia Curţii ca, în cadrul exercitării atribuţiilor sale, să solicite puncte de vedere de la Parlament, Guvern şi Avocatul Poporului cu privire la constituţionalitatea actelor normative deferite controlului său (în mod diferenţiat, după cum este vorba despre sesizări de

1 T. Ginsburg, M. Versteeg, op. cit., pp. 2-3; T. Toader, M. Safta, Raport sinteză – Controlul de

constituţionalitate – tradiţie şi perspective, în Curtea Constituţională a României, 20 de ani de existenţă şi 100 de ani de control de constituţionalitate, Ed. Universul Juridic, 2013, pp. 137-150.

2 Ibidem. 3 Pe larg, a se vedea T. Toader, M. Safta, în Justiţia Constituţională – Funcţii şi raporturi cu

celelalte autorităţi publice – Drept constituţional comparat – lucrările celui de-al XV-lea Congres al conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, 23-25 mai 2011, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012.

4 Republicată în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010.


neconstituţionalitate a priori sau a posteriori, conform regulilor stabilite de legea sa de organizare şi funcţionare)1. Solicitarea punctelor de vedere de către Curte este obligatorie, însă formularea acestora de către autorităţile menţionate este facultativă.

Tot astfel, Curtea Constituţională are obligaţia de a comunica deciziile pe care le pronunţă, după caz, Preşedintelui României, Parlamentului, Guvernului, respec-tiv instanţelor de judecată, în condiţiile prevăzute de legea sa de organizare şi funcţionare.

O discuţie aparte priveşte raporturile Curţii Constituţionale cu instanţele jude-cătoreşti sau de arbitraj comercial, atât din perspectiva rolului acestora din urmă, conferit de Constituţie şi de Legea organică a Curţii, cu precădere în procedura soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate a legilor şi ordonanţelor, cât şi din perspectiva efectelor deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională asupra practicii instanţelor, în special, precum şi asupra ramurilor de drept, în general, în sensul realizării unui proces de constituţionalizare a acestora.

Cât priveşte raporturile Curţii Constituţionale cu alte autorităţi, instituţii, per-soane juridice, trebuie menţionate dispoziţiile art. 76 din Legea nr. 47/1992, republicată, care stabilesc că „autorităţile publice, instituţiile, regiile autonome, societăţile comerciale şi orice alte organizaţii sunt obligate să comunice infor-maţiile, documentele şi actele pe care le deţin, cerute de Curtea Constituţională pentru realizarea atribuţiilor sale”, aşadar, posibilitatea jurisdicţiei constituţionale de a solicita asemenea documente şi informaţii şi, corelativ, obligaţia destinatarului

1 În cazul controlului de constituţionalitate al legilor, înainte de promulgare, dacă sesizarea s-a

făcut de Preşedintele României, de parlamentari, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de Avocatul Poporului, Curtea Constituţională o va comunica, în termen de 24 de ore de la înregistrare, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, precizând şi data când vor avea loc dezbaterile. Dacă sesizarea s-a făcut de preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului, Curtea Constituţională o va comunica preşedintelui celeilalte Camere, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, iar dacă sesizarea s-a făcut de către Guvern, Curtea o va comunica preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Avocatului Poporului [art. 16 din Legea nr. 47/1992]. Până la data dezbaterilor, preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului pot prezenta, în scris, punctul lor de vedere, punctul de vedere al Guvernului fiind prezentat numai sub semnătura prim-ministrului (art. 17 din Legea nr. 47/1992);

- în cazul controlului de constituţionalitate al tratatelor sau al altor acorduri internaţionale, dacă sesizarea s-a făcut de preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului, Curtea Constituţională o va comunica Preşedintelui României, preşedintelui celeilalte Camere, precum şi Guvernului, iar dacă sesizarea este făcută de parlamentari se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului (art. 24 din Legea nr. 47/1992); până la data dezbaterilor în plenul Curţii Constituţionale, Preşedintele României, preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul pot prezenta, în scris, punctele lor de vedere (art. 25 din Legea nr. 47/1992);

- în cazul controlului de constituţionalitate al regulamentelor Parlamentului, dacă sesizarea se face de parlamentari, Curtea Constituţională o va comunica, în termen de 24 de ore de la înregistrare, preşedinţilor celor două Camere, cu precizarea datei când va avea loc dezbaterea. Până la data dezbaterii, preşedinţii Camerelor pot comunica punctul de vedere al birourilor permanente (art. 27 din Legea nr. 47/1992);

- în cazul în care Curtea este sesizată de instanţele de judecată sau de arbitraj comercial cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, primind încheierea de sesizare, preşedintele Curţii Constituţionale o va comunica preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, indicându-le data până la care pot să trimită punctul lor de vedere (art. 30 din Legea nr. 47/1992).


cererii de a comunica datele sau informaţiile cerute. De asemenea, art. 47 alin. (4) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale1 stabileşte că judecătorii-raportori pot solicita consultaţii de specialitate unor personalităţi sau unor instituţii, cu aprobarea prealabilă a preşedintelui Curţii. În conformitate cu dispoziţiile art. 78 din acelaşi Regulament, Curtea Constituţională stabileşte relaţii de cooperare cu autorităţi similare din străinătate şi poate deveni membră a unor organizaţii internaţionale din domeniul justiţiei constituţionale.

Referitor la planul internaţional, este de remarcat că tema acestui dialog a fost şi este frecvent abordată la nivelul întâlnirilor şi comunicărilor ştiinţifice, naţionale şi internaţionale, în considerarea importanţei sale. Astfel, de exemplu, cel de-al XVI-lea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, care a avut loc în perioada 12-14 mai 2014 la Viena, a fost dedicat şi a relevat formele de cooperare între curţile constituţionale, între acestea şi curţile europene, consolidarea poziţiei instituţionale şi dinamica dezvoltării lor în ultimii 60 de ani.

Pornind de la cele câteva repere astfel enunţate, după o scurtă prezentare a evoluţiei Curţii Constituţionale de la înfiinţarea sa şi până în prezent, sub aspectul consolidării instituţionale, vom analiza dialogul instituţional la care ne-am referit, cum se materializează şi care sunt efectele sale la nivel naţional şi internaţional.

1 Aprobat prin Hotărârea nr. 6/2012, publicată în M. Of. nr. 198 din data de 27 martie 2012.


I. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI Evoluţie şi consolidare instituţională1

1. Dinamica reglementării Curţii Constituţionale a României 1.1. Norme constituţionale de referinţă Constituţia aprobată prin referendumul din 8 decembrie 1991 a impus în

România modelul european al controlului de constituţionalitate, încredinţând Curţii Constituţionale, concepută ca autoritate distinctă şi independentă de celelalte autorităţi ale statului, misiunea de a garanta supremaţia Constituţiei2.

Poziţia pe care legiuitorul constituant i-a acordat-o în rândul autorităţilor publice a constituit o premisă favorabilă evoluţiei Curţii Constituţionale a României, atât în ceea ce priveşte competenţa sa (care s-a îmbogăţit de-a lungul timpului, prin reglementarea de noi atribuţii), cât şi în privinţa modului în care Curtea s-a impus ca o instituţie esenţială a statului de drept.

Constituţia României consacră reglementării Curţii Constituţionale un titlu separat – Titlul V (art. 142-147, în forma revizuită), în cadrul căruia sunt cuprinse dispoziţii privind: rolul Curţii, structura acesteia, mandatul membrilor săi, moda-lităţile de desemnare a judecătorilor şi de alegere a preşedintelui Curţii, condiţiile pentru ocuparea funcţiei de judecător, incompatibilităţile, independenţa şi inamovi-bilitatea, competenţa Curţii Constituţionale, precum şi efectele deciziilor sale. În baza textelor constituţionale de referinţă, Parlamentul a adoptat Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale3.

Astfel, Curtea Constituţională a României se compune din nouă judecători, numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de Preşedintele României. Pentru numirea la Curtea Constituţională este necesară întrunirea

1 T. Toader, M. Safta, Le rôle de la Cour Constitutionnelle dans la consolidation de l’État de droit, în Revista Est Europa nr. 2/2012, pp. 116-139.

2 Opţiunea majoritară a membrilor Comisiei de redactare a Constituţiei pentru un control printr-un organ unic, special şi specializat s-a sprijinit, în principal, pe următoarele argumente, expuse cu prilejul lucrărilor în Adunarea Constituantă: prin deposedarea jurisdicţiilor de drept comun de com-petenţa de a verifica, în litigiile dintre particulari, constituţionalitatea legilor, se asigură omogenitatea jurisprudenţei; efectele confirmării conformităţii legii cu Constituţia sau, dimpotrivă, al infirmării acesteia, producându-se pentru toţi şi faţă de toţi, constituie neîndoielnic un rezultat mai satisfăcător decât autoritatea de lucru judecat a unei decizii judiciare; cadrul strict în care se realizează verificarea constituţionalitatea legilor reduce considerabil insecuritatea juridică; prin modul de desemnare a membrilor Curţii se asigură nu numai profesionalismul acestui organ, dar şi, mai ales, neutralitatea lui; nefiind un organ esenţialmente şi exclusiv jurisdicţional şi aflându-se situat între puteri, el poate exercita şi alte prerogative (Stenograma Şedinţei din ziua de 14 mai 1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 18 din 16 mai 1991, în Geneza Constituţiei României – Lucrările Adunării Constituante, Regia Autonomă Monitorul Oficial, p. 854 şi urm.).

3 Republicată M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010.


cumulativă a următoarelor condiţii, impuse de art. 143 din Constituţie: pregătire juridică superioară, înaltă competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior. Atât Constituţia, cât şi Legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale reglementează importante principii şi garanţii ale independenţei şi neutralităţii judecătorilor Curţii Constituţionale, de natură să permită acestora exercitarea obiectivă a judecăţii, Curtea însăşi fiind, potrivit Legii nr. 47/1992, „independentă faţă de orice altă autoritate publică” şi supunându-se numai Constituţiei şi prevederilor propriei legi de organizare şi funcţionare1.

În forma adoptată în 1991, Constituţia stabilea expres şi limitativ atribuţiile Curţii Constituţionale, după cum urmează: se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Curţii Supreme de Justiţie, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei; se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori; hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor; veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului; constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului; dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României; veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezulta-tele acestuia; verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni; hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţio-nalitatea unui partid politic.

Revizuirea Constituţiei, în anul 2003, a constituit un moment important pentru consolidarea instituţională a Curţii Constituţionale, întrucât s-a realizat extinderea competenţei Curţii, prin stabilirea expresă de noi atribuţii, extinderea subiecţilor cu drept de sesizare, precum şi a efectelor deciziilor pronunţate, după cum urmează:

♦ a fost consacrată competenţa de a se pronunţa asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;

♦ a fost consacrată competenţa de a soluţiona conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a prim-ministrului sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;

♦ consacrarea unei reglementări mai flexibile a competenţei Curţii Constituţionale, în sensul posibilităţii reglementării de noi atribuţii prin legea organică a Curţii

1 A se vedea T. Toader, M. Safta, Raportul general prezentat la al XV- lea Congres al Curţilor Constituţionale Europene, Partea I – Raporturile Curţii Constituţionale cu Parlamentul şi Guvernul, disponibil pe www.ccr.ro.


Constituţionale1. În doctrină s-a subliniat raţiunea şi importanţa introducerii acestei prevederi, arătându-se că un asemenea text legal, de tradiţie în sistemul juridic, permite ca legiuitorul ordinar să poată interveni în situaţii noi, apărute în viaţa instituţiilor, fără a fi nevoie de modificarea Constituţiei, „este vorba despre acea dinamică a dreptului în corelaţie cu dinamica vieţii sociale”2;

♦ a fost instituită posibilitatea Avocatului Poporului de a ridica direct excepţii de neconstituţionalitate a legilor şi ordonanţelor şi de a sesiza Curtea Constituţională pentru exercitarea controlului de constituţionalitate al legilor înainte de promulgare;

♦ consacrarea expresă a obligativităţii erga omnes a deciziilor Curţii Constituţionale, curmându-se astfel controversele existente în această privinţă în doctrină şi în practica judiciară;

♦ a fost eliminată posibilitatea Parlamentului de a lipsi de efecte deciziile Curţii Constituţionale pronunţate în control a priori. Această posibilitate era prevăzută de Constituţia din 1991, care, anterior revizuirii din 2003, stabilea în art. 145 alin. (1) că: „În cazurile de neconstituţionalitate constatate potrivit articolului 144 literele a) şi b), legea sau regulamentul se trimite spre reexaminare. Dacă legea este adoptată în aceeaşi formă, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia de neconstituţionalitate este înlăturată, iar promulgarea devine obligatorie”. Această dispoziţie a Constituţiei din 1991, criticată în mod justificat în doctrina de specialitate, permitea ca Parlamentul să ajungă Curte de Casaţie într-un litigiu în care este parte. Se putea, astfel, ca o lege neconstituţională să devină constituţională prin voinţa unei majorităţi calificate a deputaţilor şi senatorilor, fără să se revizuiască Constituţia, cu parcurgerea tuturor fazelor şi îndeplinirea procedurilor prevăzute pentru aceasta. Ca urmare a revizuirii Constituţiei din anul 2003, această posibilitate a Parlamentului de a invalida o decizie a Curţii Constituţionale a fost eliminată, toate deciziile Curţii Constituţionale fiind, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, definitive şi general obligatorii.

1.2. Normele legii organice de referinţă Procesul de consolidare a statutului şi rolului Curţii Constituţionale a fost conti-

nuat prin reglementările adoptate la nivel infraconstituţional. Astfel, Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale3 a fost modifi-cată, ulterior revizuirii Constituţiei, prin Legea nr. 232/20044, fiind introdusă, în baza art. 146 lit. l) din Constituţie, o nouă atribuţie a Curţii Constituţionale:

- de a se pronunţa din oficiu asupra legii de revizuire a Constituţiei, în termen de 5 zile de la adoptarea acesteia de către Parlament.

În anul 2010, legea organică a Curţii a fost din nou modificată prin Legea nr. 177/20105, fiind reglementată încă o atribuţie a Curţii Constituţionale:

1 Art. 146 lit. l) din Constituţie: „îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii”. 2 I. Muraru, A. Muraru, Un secol de control de constituţionalitate în România, în RRDP

nr. 2/2012, pp. 171-186. 3 Publicată în M. Of. nr. 101 din 22 mai 1992. 4 Publicată în M. Of. nr. 502 din 3 iunie 2004. 5 Publicată în M. Of. nr. 672 din 4 octombrie 2010.


- de a se pronunţa asupra constituţionalităţii hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului, precum şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului.

Spre deosebire de atribuţia introdusă prin lege în anul 2004, care a fost apreciată ca fiind firească, deoarece proiectul legii de revizuire a Constituţiei, adoptat de Parlament, scăpa controlului de constituţionalitate, ceea ce putea avea drept consecinţă lipsirea de eficienţă a controlul din oficiu exercitat de Curte asupra proiectului sau propunerii de revizuire, extinderea competenţei Curţii în anul 2010 a determinat aprinse dispute. Între altele, s-a apreciat că această modificare „co-boară prea jos pe scara valorilor rolul unui tribunal constituţional”, precum şi faptul că „a admite controlul Curţii asupra unor hotărâri parlamentare cu caracter normativ înseamnă a admite că ea poate decide, în locul Parlamentului, asupra unor numiri în funcţii şi demnităţi publice, deci că s-ar putea substitui Parlamentului”, conchizându-se că „această modificare (completare) trebuie apreciată ca o gravă eroare politică şi parlamentară”1.

Poziţia exprimată de Curtea Constituţională în acest sens a fost aceea că instituirea atribuţiei sale de a exercita un asemenea control de constituţionalitate reprezintă expresia diversificării şi consolidării competenţei Curţii Constituţionale, unica autoritate de jurisdicţie constituţională din România, şi un câştig în eforturile de realizare a unui stat de drept şi democratic2. Cu prilejul examinării jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi a consolidării instituţionale realizate prin intermediul acesteia, ne vom raporta şi la opinia, concordantă sub acest aspect, exprimată de Comisia de la Veneţia.

1.3. Competenţa Curţii Constituţionale Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională asigură con-

trolul constituţionalităţii legilor, a tratatelor internaţionale, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor Guvernului, adică al actelor de reglementare primară.

Astfel, Curtea Constituţională exercită controlul de constituţionalitate al legilor organice sau ordinare – înainte de promulgare [art. 146 lit. a) teza I din Constituţie]3

1 I. Muraru, A. Muraru, op. cit., pp. 171-186. 2 Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în M. Of. nr. 477 din 12 iulie 2012. 3 În cadrul acestui tip de control, Curtea nu poate soluţiona problema constituţionalităţii unei legi

în vigoare. Astfel, prin Deciziile nr. 233 din 20 decembrie 1999, publicată în M. Of. nr. 638 din 28 decembrie 1999, şi nr. 89 din 26 ianuarie 2010, publicată în M. Of. nr. 115 din 19 februarie 2010, Curtea a respins sesizările de neconstituţionalitate ca inadmisibile, întrucât legile contestate fuseseră deja promulgate, iar sesizările de neconstituţionalitate fuseseră formulate după expirarea termenului legal. De asemenea, nu pot face obiect al acestui tip de control proiectele sau propunerile legislative şi nici amendamentele. În Decizia nr. 42/1993, Curtea a arătat că art. 146 lit. a) teza I din Constituţie se referă la „controlul constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, ceea ce presupune că legea a fost adoptată de Parlament, în forma în care a fost adoptată”, iar nu la „un text dintr-un proiect de lege sau un amendament propus Parlamentului, dar care nu a fost adoptat de acesta, deoarece în ultima situaţie nu este vorba de un text de «lege». Drept urmare, Curtea Constituţională nu este competentă să verifice constituţionalitatea textelor din proiectele de legi, propunerile legislative şi amendamentele prezentate Parlamentului, dar neadoptate de acesta, aşa cum este în cazul sesizării privitoare la art. 301 din proiectul de lege care, prin adoptarea de Parlament în forma


sau după intrarea lor în vigoare [art. 146 lit. d)]1 –, al tratatelor sau altor acorduri internaţionale înainte de ratificarea acestora de Parlament [art. 146 lit. b) din Constituţie şi art. 24 din Legea nr. 47/1992], respectiv după ratificare2 [art. 146 lit. d) prin raportare la art. 147 alin. (3) din Constituţie şi la art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], al regulamentelor Parlamentului în vigoare [art. 146 lit. c)], precum şi al ordonanţelor Guvernului în vigoare [art. 146 lit. d)].

Cât priveşte procedura revizuirii Constituţiei (implicit legile constituţionale), Curtea Constituţională se pronunţă, din oficiu, atât asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei [art. 146 lit. a) teza a II-a], cât şi asupra legii de revizuire după adop-tarea acesteia de către Parlament (art. 23 din Legea nr. 47/1992).

Controlul de constituţionalitate se poate exercita a priori (priveşte legile adop-tate de Parlament, înainte de promulgarea lor, respectiv, în cazul legilor de revizuire a Constituţiei, înainte de a fi supuse aprobării prin referendum, precum şi tratatele sau acordurile internaţionale, înainte de ratificarea lor de Parlament) sau a posteriori [priveşte tratatele şi acordurile internaţionale după ratificare (legea de ratificare), regulamentele parlamentare, legile şi ordonanţele în vigoare].

În cadrul controlului a priori, examinarea Curţii poartă atât asupra prevederilor menţionate în sesizare, cât şi asupra celor de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate, regulă diferită faţă de aceea consacrată cu privire la controlul de constituţionalitate a posteriori al legilor şi ordonanţelor în vigoare, unde, numai în caz de admitere a excepţiei, Curtea se pronunţă şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare. Prin urmare, în cazul controlului a priori, chiar dacă nu se constată neconstituţionalitatea textului criticat, Curtea poate extinde din oficiu obiectul sesizării de neconstituţionalitate şi asupra altor texte legale, însă constatarea de către Curte a legăturii necesare şi evidente între norma legală cu care a fost sesizată şi cea la care extinde obiectul sesizării este o condiţie sine qua non pentru extinderea obiectului controlului. Raţiunea acestei diferenţe între reglementările legale ce privesc controlul a priori şi cel a posteriori constă în importanţa deosebită a celui dintâi, în faptul că, prin decizia sa, Curtea Constituţională poate elimina anumite texte legale (altele decât cele cu care a fost

adoptată, a devenit «Legea de modificare şi completare a Legii nr. 35/1991 privind investiţiile străine»”.

1 Prin soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial ori a excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate direct de Avocatul Poporului.

2 Anterior revizuirii din 2003 a Constituţiei, Curtea Constituţională putea controla doar legea de ratificare a tratatului sau a acordului internaţional, fie pe calea unui control a priori, fie pe calea unui control a posteriori. După revizuirea Constituţiei şi adăugarea acestei noi atribuţii în sarcina Curţii Constituţionale, controlul de constituţionalitate se poate realiza în două etape, cu privire la două acte juridice distincte: în baza art. 146 lit. b) se pot verifica tratatele sau acordurile internaţionale pe care România intenţionează să le ratifice înainte de a se proceda la ratificarea propriu-zisă, iar în baza art. 146 lit. a) şi, respectiv, lit. d) se pot verifica legile de ratificare a acordurilor sau tratatelor internaţionale înainte de intrarea lor în vigoare sau pe cale incidentală. Normele care reglementează această atribuţie trebuie corelate cu dispoziţia cuprinsă la art. 11 alin. (3) din Constituţie, potrivit căreia „în cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei”.


sesizată, dar care au o legătură evidentă şi necesară cu obiectul sesizării), chiar înainte de promulgarea, publicarea şi intrarea în vigoare a legii.

Controlul de constituţionalitate poate fi abstract, obiectul său purtând asupra normelor legale în absenţa oricărei aplicări, sau concret, ceea ce presupune aplicarea la un caz de speţă a normei legale verificate. Controlul a priori are un caracter abstract, pe când cel a posteriori poate fi concret, atunci când Curtea hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial şi asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele ridicate direct de Avocatul Poporului1, sau abstract, atunci când Curtea se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului.

În exercitarea acestui control, Curtea se pronunţă numai asupra conformităţii dispoziţiilor criticate cu normele Constituţiei, întrucât, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sunt neconstituţionale dispoziţiile din actele normative men-ţionate, „care încalcă dispoziţiile şi principiile Constituţiei”. În acest context, trebuie arătat că, deşi nu mai există un text expres în Legea de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale2, orice excepţie de neconstituţionalitate care vizează nu o lege sau o ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă, ci exclusiv interpretarea sau aplicarea lor urmează a fi respinsă ca fiind inadmisibilă, întrucât, potrivit art. 126 din Constituţie, această atribuţie intră în sfera de competenţă a instanţelor judecătoreşti. Desigur, aceasta nu înseamnă că, în exercitarea competenţei sale, Curtea nu realizează interpretarea normelor asupra cărora se pronunţă. Astfel cum s-a arătat3, chiar în cadrul controlului de constituţionalitate, pentru a stabili dacă o dispoziţie legală este sau nu contrară Constituţiei, trebuie să fie desluşit în primul rând conţinutul, înţelesul exact al acelei dispoziţii legale, şi

1 Art. 146 lit. d) teza a II-a, introdusă prin revizuirea Constituţiei; acesta este un instrument juridic pus la îndemâna Avocatului Poporului de intervenţie instituţională pentru realizarea misiunii sale, de apărare a drepturilor cetăţenilor şi a libertăţilor fundamentale. Cât priveşte formularea constituţională, care denumeşte „excepţie” sesizarea directă prin care Avocatul Poporului poate învesti Curtea Constituţională cu examinarea constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor, s-a arătat că este improprie, fiind vorba mai degrabă de un recurs direct la judecătorul constituţional, oferit spre exercitare numai Avocatului Poporului pentru a-şi pune în valoare constatările privind incompatibilitatea unor dispoziţii cuprinse în legi şi ordonanţe în vigoare cu prevederile constituţionale (a se vedea C. Doldur, Controlul de constituţionalitate în lumina noilor prevederi ale Constituţiei revizuite, în Buletinul Curţii Constituţionale nr. 7/2004, disponibil pe www.ccr.ro); în doctrină1 s-a arătat că Avocatul Poporului poate sesiza Curtea numai cu aspecte cuprinse în sfera sa de activitate, întrucât textul constituţional al art. 58 alin. (1) consacră specializarea funcţională a Avocatului Poporului, limitând competenţa acestuia la domeniul apărării drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice; în consecinţă, o sesizare făcută de Avocatul Poporului care nu este subsumată acestui obiectiv depăşeşte competenţa acestuia, fiind inadmisibilă şi trebuind să fie respinsă ca atare de Curtea Constituţională. Totuşi, prin Decizia nr. 1133/2007, pronunţată în urma ridicării unei excepţii de neconstituţionalitate în mod direct de către Avocatul Poporului, Curtea a stabilit că „art. 146 din Constituţie nu condiţionează (...) cazurile în care Avocatul Poporului este abilitat să adreseze Curţii Constituţionale sesizări şi, respectiv, excepţii de neconstituţionalitate”.

2 Anterior modificării Legii nr. 47/1992 prin Legea nr. 232/2004, art. 2 alin. (3) teza finală din Lege prevedea, în mod expres: „Curtea Constituţională nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi aplicare a legii, ci numai asupra înţelesului său contrar Constituţiei”.

3 G. Koszokar, în Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – lucrările Conferinţei Naţionale, Sinaia, 15-16 iunie 2005, p. 53.


acel înţeles şi conţinut exact să fie comparat cu prevederile Constituţiei1. Din această perspectivă, vom examina, într-un capitol distinct, problematica deciziilor interpretative.

Dintre atribuţiile care privesc controlul de constituţionalitate al unor acte normative, ponderea (concretizată prin număr de dosare) în activitatea Curţii Constituţionale este dată de soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate a legilor şi ordonanţelor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea decide2 asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. Instanţele în faţa cărora sunt ridicate excepţii de neconstituţionalitate sunt obligate să sesizeze Curtea Constituţională, după verificarea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege3.

Creşterea accentuată de-a lungul timpului a numărului dosarelor având ca obiect excepţii de neconstituţionalitate a fost determinată nu numai de întărirea rolului Curţii Constituţionale şi dobândirea de către părţi a exerciţiului vieţii democratice. De multe ori, invocarea excepţiilor de neconstituţionalitate de către

1 De altfel, unele dintre deciziile Curţii Constituţionale – aşa-numitele decizii interpretative –

constată neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale în măsura în care din acestea se desprinde un anume înţeles contrar Constituţiei, ceea ce implică un necesar proces de interpretare a normei examinate. Astfel, de exemplu, prin Decizia nr. 660/2007 (publicată în M. Of. nr. 525 din 2 august 2007), Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 9 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 „în măsura în care permit ca acţiunea introdusă la instanţa de contencios administrativ să aibă ca obiect principal constatarea neconstituţionalităţii unei ordonanţe sau a unei dispoziţii dintr-o ordonanţă”. De asemenea, prin Decizia nr. 818/2008 (publicată în M. Of. nr. 537 din 16 iulie 2008), Curtea Constituţională, admiţând excepţia de neconstituţionalitate, a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituţionale „în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”.

2 Trebuie precizat în acest context că excepţia de neconstituţionalitate este de ordine publică, autorul ei neputându-şi exercita dreptul de a renunţa la ea. În acest sens a decis Curtea Constituţională, arătând că excepţia de neconstituţionalitate nu rămâne la dispoziţia părţii care a invocat-o şi nu este susceptibilă de acoperire nici pe calea renunţării exprese la soluţionarea ei de către instanţă (Decizia nr. 73/1996, publicată în M. Of. nr. 255 din 22 octombrie 1996). Odată sesizată, Curtea trebuie să procedeze la examinarea constituţionalităţii textului criticat, nefiind aplicabile dispoziţiile referitoare la suspendarea, întreruperea sau stingerea procesului (Decizia nr. 126/1995, publicată în M. Of. nr. 51 din 13 martie 1996).

3 Astfel, instanţa judecătorească sau de arbitraj comercial în faţa cărora sunt invocate excepţiile constituie un prim filtru legal în cadrul controlului de constituţionalitate, întrucât sesizarea Curţii Constituţionale se va face numai atunci când excepţia de neconstituţionalitate îndeplineşte cerinţele referitoare la admisibilitatea sa (prevăzute, de asemenea, de art. 29 din Legea nr. 47/1992); cauzele de inadmisibilitate (denumite în doctrină „motive legale ce împiedică declanşarea sau extinderea procedurii de control al constituţionalităţii legii” – I. Muraru, M. Constantinescu, Cauzele de inadmisibilitate în jurisdicţia constituţională, în Dreptul nr. 2/1998, p. 3) determină limitele legale ale controlului pe cale de excepţie, fiind legate de competenţa Curţii Constituţionale în exercitarea acestuia, în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţie, au caracter imperativ şi sunt de ordine publică.


părţi a constituit o modalitate de a tergiversa soluţionarea cauzelor, întrucât, pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate de către instanţa constitu-ţională, judecarea cauzei în care aceasta era ridicată se suspenda.

Pentru evitarea acestor inconveniente, prin Legea nr. 177/20101 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României au fost abrogate normele referitoare la suspendarea ope legis a cauzelor în care se invocă excepţii de neconstituţionalitate, şi anume dispoziţiile cuprinse în art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, în art. 303 alin. (6) C. pr. pen. şi în art. 8 alin. (7) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei2, ceea ce a determinat reducerea numărului dosarelor având ca obiect excepţii de neconstitu-ţionalitate. Reglementarea menţionată a suscitat şi unele poziţii critice, aspect relevat de o parte a doctrinei, care a reţinut că „poate ar fi fost mai indicat ca, în cazul invocării excepţiei de neconstituţionalitate, legiuitorul să reglementeze un caz de suspendare facultativă”3. S-a arătat că această soluţie ar fi preferabilă având în vedere cel puţin două aspecte: un asemenea caz de suspendare facultativă a fost reglementat în forma iniţială a art. 23 alin. (6) din Legea nr. 47/19924; posibilitatea judecătorului de a ridica excepţia de neconstituţionalitate din oficiu. S-a relevat că, datorită faptului că nu mai există un caz de suspendare obligatorie sau facultativă a judecăţii, în ipoteza în care chiar judecătorul din oficiu invocă excepţia de neconstituţionalitate, simţind neconstituţionalitatea unui text legal, acesta va fi obligat să soluţioneze cauza aplicând legea asupra căreia are „dubii” cu privire la constituţionalitatea ei, aşadar, va fi obligat să îşi motiveze hotărârea judecă-torească printr-un text legal pe care singur l-a atacat prin intermediul excepţiei de neconstituţionalitate.

Pe lângă atribuţiile de verificare a constituţionalităţii actelor arătate5, intră în competenţa Curţii Constituţionale a României şi următoarele atribuţii, prevăzute de art. 146 din Constituţie, respectiv de legea organică a Curţii Constituţionale:

1 Publicată în M. Of. nr. 672 din 4 octombrie 2010. 2 Pronunţându-se, în control a priori, asupra acestei legi, prin Decizia nr. 1106/2010, Curtea a

reţinut că intervenţia legiuitorului prin care se abrogă măsura suspendării de drept a cauzelor în care se invocă excepţii de neconstituţionalitate constituie tocmai expresia asumării şi respectării obligaţiei ce revine statului cu privire la crearea cadrului legislativ corespunzător prevederilor convenţionale. Noua reglementare asigură accesul persoanei la justiţie, atât la instanţa de drept comun, cât şi la instanţa constituţională, părţile beneficiind în continuare de toate mijloacele de apărare care le sunt recunoscute prin lege şi, implicit, de posibilitatea de a-şi realiza, în mod real, drepturile şi a-şi satisface interesele în faţa justiţiei. Abrogarea măsurii suspendării de drept nu impietează asupra efectivităţii dreptului de acces la un tribunal, neconstituind un obstacol în valorificarea acestui drept, de natură a-i pune în discuţie însăşi substanţa. Mai mult, măsura adoptată asigură echilibrul procesual între per-soane cu interese contrare, fiind menită să garanteze egalitatea de arme a acestora, prin deter-minarea cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime.

3 C.C. Dinu, Implicaţiile adoptării Legii nr. 177 din 28 septembrie 2010 privind organizarea şi funcţionarea Curţii constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală a României în angrenajul procesului civil, în RRDP nr. 5/2010, pp. 36-46.

4 Publicată în M. Of. nr. 101 din 22 mai 1992. 5 Pentru o clasificare în acest sens, a se vedea I. Muraru, op. cit., p. 1394, respectiv I. Deleanu,

Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 832.


♦ soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice [art. 146 lit. e) din Constituţie];

♦ de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului [art. 146 lit. f)];

♦ constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului [art. 146 lit. g)];

♦ emiterea avizului consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României [art. 146 lit. h)];

♦ de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia [art. 146 lit. i)];

♦ de a verifica îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni [art. 146 lit. j)];

♦ de a hotărî asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic [art. 146 lit. k)];

♦ exercită controlul de constituţionalitate al hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului [art. 146 lit. l) din Constituţie cu raportare la art. 27-28 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale]1.

Cu excepţia atribuţiilor care privesc procedura de revizuire a Constituţiei (şi care se exercită din oficiu), Curtea Constituţională se pronunţă numai la sesizarea unor subiecte expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile Constituţiei, respectiv ale Legii nr. 47/1992, iar sesizările trebuie formulate în scris şi motivate. Pentru realizarea singurelor atribuţii pe care Curtea Constituţională le exercită din oficiu, Legea nr. 47/1992 stabileşte (cât priveşte iniţiativa de revizuire a Constituţiei) că iniţiatorul revizuirii are obligaţia de a depune proiectul sau propunerea legislativă, împreună cu avizul Consiliului Legislativ, la Curtea Constituţională înainte de sesizarea Parlamentului, Curtea dispunând de un termen de cel mult 10 zile pentru a se pronunţa, în plen, cu votul a cel puţin două treimi dintre membrii săi. În termen de 5 zile de la adoptarea legii de revizuire a Constituţiei, Curtea Constituţională se pronunţă, din oficiu, asupra acesteia, cu aceeaşi majoritate prevăzută de lege în cazul controlului de constituţionalitate al iniţiativelor de revizuire a Constituţiei2.

Ca şi propuneri de lege ferenda referitoare la competenţele Curţii Constituţionale, s-a propus extinderea competenţei Curţii Constituţionale şi cu privire la soluţio-narea plângerilor individuale formulate împotriva hotărârilor judecătoreşti date cu încălcarea Constituţiei sau a Convenţiei3. S-a arătat că această competenţă a

1 Lit. l) din Constituţie are următorul conţinut: „îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii”.

2 Controlul de constituţionalitate privind atât iniţiativa de revizuire, cât şi legile constituţionale vizează, pe de o parte, gradul şi măsura în care respectiva lege respectă procedura de revizuire (constituţionalitatea extrinsecă) stabilită prin chiar Legea fundamentală (puterea constituantă instituită poate fi limitată de către puterea constituantă originară), iar, pe de altă parte, asigură respectarea limitelor de fond stabilite în materia revizuirii Constituţiei (constituţionalitate intrinsecă).

3 I.A. Motoc, Curtea Constituţională a României şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului – evoluţia unui dialog, în volumul Curtea Constituţională a României – 20 de ani de existenţă şi 100 de ani de control de constituţionalitate, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 30-41.


Curţii Constituţionale trebuie văzută ca un „grad de jurisdicţie intern”, astfel încât formularea plângerilor la CEDO să fie condiţionată şi de epuizarea acestui remediu procesual intern. Este o idee avansată şi de Comisia de la Veneţia, pe baza unui studiu cu privire la accesul individual la justiţia constituţională, care a acoperit diferite forme ale unui asemenea acces în peste 50 de state. Astfel cum s-a evidenţiat de către reprezentantul Comisiei de la Veneţia1, unul dintre rezultatele acestui studiu a fost acela că accesul neîngrădit la instanţa constituţională, nu doar împotriva actelor normative, ci şi împotriva unor acte individuale, precum în Spania şi Germania, permite o protecţie eficientă a drepturilor omului la nivel naţional. În cazul în care un astfel de acces este disponibil, cetăţenii nu au nevoie să se adreseze Curţii Europene a Drepturilor Omului, problemele acestora fiind soluţio-nate în ţară. Acelaşi reprezentant a arătat că în această privinţă există o tendinţă clară de introducere a accesului individual la justiţia constituţională în Europa.

2. Consolidarea rolului Curţii Constituţionale prin jurisprudenţa acesteia 2.1. Neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale prin care se restrâng

competenţele Curţii Constituţionale Disputele create în jurul sporirii atribuţiilor Curţii prin introducerea în compe-

tenţa sa a controlului de constituţionalitate al hotărârilor Parlamentului au fost urmate de adoptarea Legii pentru modificarea alin. (1) al art. 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, prin care era eliminată această atribuţie a Curţii.

Sesizată fiind, în control a priori, Curtea a admis obiecţia de neconstituţio-nalitate2 şi a constatat că soluţia legislativă care exclude de la controlul de consti-tuţionalitate hotărârile Parlamentului care afectează valori şi principii constituţionale este neconstituţională. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că modificarea legislativă, în sensul eliminării atribuţiei Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra constitu-ţionalităţii hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, fără nicio distincţie, nu face decât să ştirbească autoritatea Curţii Constituţionale, instituţie fundamentală a statului, şi să înfrângă astfel principiile statului de drept, conducând la dificultăţi în realizarea unei politici de stat adecvate consolidării şi dezvoltării unui stat democratic, în care respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Curtea a subliniat că statul de drept, democratic şi social nu trebuie să rămână un principiu fundamental, cu valenţe pur teoretice, fără urmări practice, ci o realitate corect receptată atât de autorităţile publice, cât şi de cetăţeni. Or, exclu-derea de la controlul de constituţionalitate a tuturor hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului nu se fondează pe statul de drept, ci, eventual, pe

1 G. Buquicchio, Accesul individual la justiţia constituţională – piatra de temelie a unei protecţii eficiente a drepturilor omului de către Curtea Constituţională, în volumul Curtea constituţională a României – 20 de ani de existenţă şi 100 de ani de control de constituţionalitate, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 14-16.

2 Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în M. Of. nr. 477 din 12 iulie 2012.


considerente de oportunitate care, prin esenţa lor, presupun subiectivismul, interpretarea şi arbitrariul, iar justiţia constituţională se fundamentează pe statul de drept, nu pe oportunitate. Aşa fiind, această atribuţie nu poate avea semnificaţia unei sarcini „excesive” pentru Curtea Constituţională, ci se integrează, în mod indisolubil, odată ce a fost legitim acordată, unui mecanism juridic de natură să contribuie la realizarea principiului separaţiei şi echilibrului puterilor într-un stat de drept, democratic şi social. A aprecia şi a decide asupra activităţii Curţii Constituţionale, cu precădere prin prisma unor standarde de ordin cantitativ, înseamnă incorecta sa receptare şi, mai mult, ignorarea substanţei rolului său fundamental.

Cu prilejul iniţiativei de revizuire a Constituţiei din anul 2014, s-a propus, implicit, eliminarea atribuţiilor Curţii Constituţionale care sunt consacrate la acest moment doar de legea organică. Prin Decizia nr. 80 din 16 februarie 20141, Curtea a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor în cauză.

Astfel, pronunţându-se asupra articolului unic, pct. 120 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei, care abroga dispoziţiile lit. l) a art. 146 din Constituţie – potrivit cărora Curtea Constituţională „îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică (...)”, Curtea a observat că, potrivit expunerii de motive, această abrogare urma o recomandare realizată prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României. Recomandarea a fost justificată de împrejurarea că, în temeiul textului constitu-ţional propus spre abrogare, „atribuţiile Curţii Constituţionale pot fi multiplicate ori de câte ori interese ale forţelor politice impun modificarea sau completarea legii de organizare a Curţii”. Curtea a apreciat, totodată, că, „prin eliminarea dispoziţiei constituţionale, este garantată independenţa instanţei constituţionale şi se păstrează voinţa puterii constituţionale originare cu privire la atribuţiile Curţii limi-tativ prevăzute numai în cuprinsul Constituţiei”. Observând însă că în conside-rentele aceleiaşi decizii s-a reţinut necesitatea completării dispoziţiilor art. 146 lit. a) şi c) din Constituţie, în sensul constituţionalizării normelor cuprinse în art. 23 alin. (1) şi art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, texte care reglementează atribu-ţiile Curţii Constituţionale de control al legii de revizuire a Constituţiei adoptate de Parlament şi, respectiv, de control al constituţionalităţii hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, Curtea a subliniat că recomandarea sa nu a privit o simplă abrogare a art. 146 lit. l) din Constituţie, „întrucât, în lipsa modificării corelative a lit. a) şi c) ale aceluiaşi articol, această abrogare încalcă dispoziţiile art. 152 din Constituţie – Limitele revizuirii”.

Cu referire la atribuţia constând în controlul constituţionalităţii legii de revizuire a Constituţiei adoptată de Parlament, Curtea a reţinut că „se impune ca legea de revizuire adoptată de Parlament, înainte de a fi supusă referendumului în condiţiile art. 151 alin. (3) din Legea fundamentală, să fie examinată de Curtea Constituţională pentru a constata, pe de o parte, dacă a fost respectată decizia Curţii privind proiectul de lege sau propunerea de revizuire a Constituţiei şi, pe de altă parte, dacă modificările şi completările aduse proiectului sau propunerii de revizuire în

1 Publicată în M. Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014.


procedura de dezbatere şi adoptare parlamentară respectă principiile şi dispoziţiile constituţionale referitoare la revizuire. În absenţa unui asemenea mecanism de control există riscul eludării efectului general obligatoriu al deciziei Curţii Constituţionale pronunţate cu privire la iniţiativa de revizuire a Constituţiei şi a lipsirii de eficienţă a controlului de constituţionalitate realizat, consecinţe incompa-tibile cu principiile statului de drept şi rolul Curţii Constituţionale”. De altfel, nece-sitatea eliminării unor asemenea consecinţe a fundamentat, în esenţă, regle-mentarea acestei atribuţii a Curţii Constituţionale prin Legea nr. 232/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale1. Examinând expunerea de motive în adoptarea legii, se constată că legiuitorul a avut în vedere transpunerea noilor reglementări aduse prin revizuirea Constituţiei în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, principalele coordonate vizate fiind reglementarea normelor de procedură pentru exercitarea atribuţiilor Curţii Constituţionale, realizarea core-lărilor necesare şi instituirea unor garanţii în considerarea introducerii în mod expres a obligativităţii erga omnes a deciziilor Curţii Constituţionale. Punctual, în redactarea tabelului comparativ al legii în vigoare şi a modificărilor propuse, regle-mentarea atribuţiei Curţii Constituţionale de control al constituţionalităţii legii de revizuire a Constituţiei adoptată de Parlament este susţinută cu următorul argu-ment: „pentru reglementarea riguroasă a procedurii de verificare a iniţiativei de revizuire a Constituţiei, prevăzută la art. 151 din Constituţie, republicată”.

Întărind raţionamentul expus, Curtea a reţinut, prin aceeaşi decizie, că legiuitorul a conceput această atribuţie a sa indisolubil legată de aceea privind controlul de constituţionalitate a iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, raţiune de natură să fundamenteze o reglementare comună şi completarea în consecinţă a art. 146 lit. a) din Constituţie, după cum urmează: „a) se pronunţă asupra constitu-ţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a preşedintelui Parlamentului, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei şi a legilor de revizuire a Constituţiei, înainte de aprobarea lor prin referendum”.

Cât priveşte atribuţia Curţii Constituţionale de control al hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi al hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, aceasta constituie, potrivit Deciziei nr. 80/2014, „o expresie a exigenţelor statului de drept şi o garanţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale”. Curtea a reţinut cu acest prilej şi faptul că, în acest sens, Comisia de la Veneţia a opinat că, „«prin regulamentul său şi prin alte norme generale, Parlamentul adoptă, totuşi, acte normative, care reprezintă cadrul de referinţă pentru Parlament, în ansamblul său, şi pentru membrii săi, în mod individual. Controlul jurisdicţional al aplicării unor asemenea acte normative este o componentă esenţială a statului de drept. Lipsa controlului jurisdicţional echi-valează cu o transformare a majorităţii parlamentare în judecător al propriilor acte. Dacă doar majoritatea poate decide cu privire la respectarea normelor parlamentare,

1 Publicată în M. Of. nr. 502 din 3 iunie 2004.


minoritatea nu are cui să solicite ajutor în cazul în care aceste norme sunt încăl-cate. Chiar dacă actele vizate sunt acte individuale, acestea afectează nu doar dreptul minorităţii parlamentare, ci şi, ca o consecinţă, dreptul de vot al cetăţenilor care au ales minoritatea parlamentară». Astfel fiind, «controlul jurisdicţional al actelor individuale ale Parlamentului nu este doar o chestiune care ţine de statul de drept dar, în condiţiile în care dreptul de vot este afectat, chiar o chestiune de drepturile omului»”1.

Pentru ca exercitarea acestei competenţe să se realizeze cu deplina respec-tare a locului şi rolului Parlamentului în statul de drept, Curtea a statuat că în regle-mentarea acestei atribuţii trebuie avut în vedere faptul că „pot fi supuse controlului de constituţionalitate numai hotărârile Parlamentului, adoptate după conferirea noii competenţe, hotărâri care afectează valori, reguli şi principii constituţionale sau, după caz, organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional”2.

Concluzia Deciziei nr. 80/2014 este aceea că se impune constituţionalizarea celor două atribuţii reglementate în prezent la nivel infraconstituţional, ca efect al abrogării lit. l) a art. 146 din Constituţie. Eliminarea acestor atribuţii printr-o simplă abrogare a textului constituţional în temeiul cărora au fost reglementate este de natură să încalce accesul la justiţia constituţională pentru apărarea unor valori, reguli şi principii constituţionale, adică suprimarea unei garanţii a acestor valori, reguli şi principii, care includ şi sfera drepturilor şi a libertăţilor fundamentale. Pentru aceste motive, cu unanimitate de voturi, Curtea a constatat neconstitu-ţionalitatea abrogării lit. l) a art. 146 din Constituţie, întrucât aceasta încalcă limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie, în măsura în care nu este însoţită de constituţionalizarea, în mod corespunzător, a atribuţiilor Curţii Constituţionale de control al legii de revizuire a Constituţiei adoptate de Parlament şi, respectiv, de control al constituţionalităţii hotărârilor plenului Camerei Depu-taţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului care afectează valori, reguli şi principii constituţionale sau, după caz, organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional.

2.2. Imposibilitatea reluării reglementării soluţiilor legislative constatate neconstituţionale

Decizia Curţii Constituţionale la care am făcut referire (nr. 727/2012) statuează

şi asupra unei alte probleme, antamată cu alte prilejuri – aceea a competenţei Curţii Constituţionale de a constata neconstituţionalitatea unor soluţii legislative –, ceea ce înseamnă – atât cantitativ, cât şi calitativ – mai mult decât simpla consta-

1 Aviz privind compatibilitatea cu principiile constituţionale şi statul de drept a acţiunilor Guvernului şi Parlamentului României cu privire la alte instituţii ale statului şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare a Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare şi completare a Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului în România, adoptat de Comisia de la Veneţia la cea de-a 93-a Sesiune plenară, 14-15 decembrie 2012.

2 Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2011.


tare a neconstituţionalităţii dispoziţiei sau dispoziţiilor legale cu privire la care Curtea este sesizată. Controlul de constituţionalitate transcende astfel cadrul strict al limitelor sesizărilor adresate Curţii, în scopul asanării sistemului legislativ de acele dispoziţii care reiau soluţii legislative constatate ca fiind neconstituţionale.

Astfel, observând că, după sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la ne-constituţionalitatea Legii pentru modificarea alin. (1) al art. 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi înainte de soluţionarea acestei sesizări, Guvernul a adoptat O.U.G. nr. 38/2012 pentru modificarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale1, având în structura sa un articol unic care consacra o soluţie legislativă identică2, Curtea a constatat neconstituţionalitatea legii cu privire la care a fost sesizată, prin care se elimina atribuţia Curţii de a se pronunţa asupra constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului. Totodată, Curtea a reţinut – cu referire la ordonanţa de urgenţă ulterioară şi care nu forma, din punct de vedere formal, obiect al controlului de constituţionalitate – că actele de reglementare primară ulterioare nu pot păstra conţinutul normativ al unei norme legale neconstituţionale şi să se constituie astfel într-o prelungire a existenţei acesteia3. Curtea a subliniat că soluţia aleasă de Guvern de a adopta, cu puţin timp înainte ca instanţa de contencios constituţional să se pronunţe asupra constituţionalităţii Legii pentru modificarea alin. (1) al art. 27 din Legea nr. 47/1992, o ordonanţă de urgenţă care preia integral conţinutul normativ al legii criticate pune în discuţie comportamentul neconstituţional şi abuziv al Guvernului faţă de Curtea Constituţională.

Pornind de la constatarea neconstituţionalităţii acestei soluţii legislative şi având în vedere prevederile art. 147 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora: „În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale”, precum şi ale alin. (4) al aceluiaşi articol, potrivit cărora: „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”, prin mai multe decizii (nr. 728 din 9 iulie 20124, nr. 729 din 9 iulie 2012 şi nr. 732 din 10 iulie 20125), Curtea Constituţională, în temeiul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, a hotărât cu privire la competenţa sa de a se pronunţa asupra constituţionalităţii hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale

1 Publicată în M. Of. nr. 445 din 4 iulie 2012. 2 Este de reţinut că, în sistemul român de drept, ordonanţele de urgenţă sunt de imediată

aplicare, acestea intrând în vigoare numai după depunerea la Parlament şi după publicarea în Monitorul Oficial al României.

3 A se vedea şi Decizia nr. 1615 din 20 decembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012; soluţia a fost criticată în doctrină, arătându-se că, în cauză, Curtea s-a pronunţat din oficiu asupra O.U.G. nr. 38/2012, procedând „cu exces de putere”, câtă vreme singura situaţie când se poate pronunţa din oficiu priveşte iniţiativele de revizuire a Constituţiei – a se vedea D.A. Tofan, L’odysee du contrôle de la Cour constitutionelle sur les Resolutions du Parlement et des deux chambres. Il s’agit vraiment de la garantie de la suprematie de la Constitution?, în La Cour Constitutionelle – garant de la suprematie de la constitution, Institutul European, 2014, pp. 177-193.

4 Publicată în M. Of. nr. 478 din 12 iulie 2012. 5 Publicate în M. Of. nr. 480 din 12 iulie 2012.


Parlamentului, luând în considerare, pe de o parte, dispoziţiile articolului unic din ordonanţa de urgenţă a Guvernului mai sus arătată şi, pe de altă parte, considerentele şi dispozitivul Deciziei nr. 727/2012.

2.3. Posibilitatea verificării constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor abrogate

În scopul asigurării unui acces efectiv la justiţia constituţională, Curtea

Constituţională a României a procedat la o mai largă interpretare a dispoziţiilor legii privind organizarea şi funcţionarea sa, dispoziţii care limitau sfera actelor care puteau fi supuse controlului Curţii pe calea excepţiei de neconstituţionalitate1 numai la acele legi şi ordonanţe în vigoare la momentul exercitării controlului de constituţionalitate.

Astfel, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 20112, Curtea a constatat că sintagma „în vigoare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare.

Curtea a reţinut că, în sistemul român de control concret al constituţionalităţii legilor, declanşarea controlului a posteriori operează doar pe cale incidentală, prin intermediul excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecă-toreşti sau de arbitraj comercial, iar nu printr-o „actio popularis”, pe baza sesizării directe de către orice persoană. Instituirea acestei proceduri de control al constitu-ţionalităţii legii aplicabile în cauza dedusă judecăţii instanţei de fond, ca modalitate de acces la justiţie, implică în mod necesar asigurarea posibilităţii de a o utiliza pentru toţi cei care au un drept, un interes legitim, capacitate şi calitate procesuală. Condiţia ca dispoziţia legală criticată pentru neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei este, evident, necesară, dar şi suficientă. Or, adăugarea la acestea a unei condiţii suplimentare – dispoziţia legală să fie şi formal în vigoare –, a cărei neîndeplinire are semnificaţia unui fine de neprimire a cererii de sesizare a instanţei constituţionale cu respectiva excepţie de neconstituţionalitate, constituie o

1 Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale: „(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. (…) (4) Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora. (…)”.

2 Publicată în M. Of. nr. 549 din 3 august 2011.


îngrădire a accesului liber la justiţia constituţională. Aceasta cu atât mai mult cu cât scoaterea sau ieşirea formală din vigoare a unei norme juridice nu înseamnă neapărat şi în toate situaţiile inaplicabilitatea sa. Chiar dacă dreptul este viu, astfel că, odată cu societatea, şi el trebuie să se adapteze modificărilor survenite, nu mai puţin soluţiile normative pe care ele le consacră trebuie să respecte principiile Legii fundamentale. Curtea Constituţională, odată sesizată, are sarcina de a le controla, fără a condiţiona acest control de eliminarea, indiferent sub ce formă, din fondul activ al legislaţiei a actului criticat pentru neconstituţionalitate.

În doctrină1 s-au reţinut ca principale motive ale reconsiderării jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materia controlului de constituţionalitate al normelor juridice ieşite din vigoare următoarele: jurisprudenţa instanţelor de contencios constituţional europene, introducerea condiţiei caracterului rezonabil al restrângerii legale a liberului acces la justiţia constituţională, necesitatea şi suficienţa condiţiei de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate referitoare la legătura cu soluţionarea cauzei.

Subliniem în context reperele reţinute în materie, şi anume instanţele de jurisdicţie constituţională din Germania, Italia, Ungaria, Republica Cehă, Polonia, Franţa, unde jurisprudenţa referitoare la normele juridice care nu mai sunt în vigoare, dar sunt aplicabile cauzei este în sensul controlului pe fond al acestor norme. Necesitatea controlului apare ca o adevărată obligaţie pentru instanţele de contencios constituţional, în calitatea acestora de garanţi ai respectării Constituţiei, modificarea sau abrogarea ulterioară a dispoziţiei contestate nefăcând să dispară automat eventuala încălcare a prevederilor Constituţiei. În acest mod, analiza pe fond a dispoziţiilor criticate, în scopul eliminării acelora care nu corespund imperativelor constituţionale, indiferent de existenţa juridică actuală a acestora, prezintă importanţă mult mai mare decât stabilirea unui criteriu procedural pur formal care ar conduce la încetarea procesului.

Prin această decizie, Curtea Constituţională a acoperit, practic, un vid de competenţă în materia controlului de constituţionalitate al normelor abrogate. Un pas în acest sens se realizase deja cu jurisprudenţa prin care Curtea a constatat că neconstituţionalitatea unei ordonanţe de urgenţă loveşte actul normativ în ansamblul său, astfel că abrogarea unor dispoziţii din actul normativ criticat, ulterior sesizării instanţei constituţionale, nu mai are nicio relevanţă pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate. Astfel, cu toate că „dispoziţiile ordonanţei de urgenţă şi-au încetat efectele, fiind norme cu aplicare imediată în timp, neconsti-tuţionalitatea constatată loveşte actul normativ în ansamblul său, astfel că efectele prezentei decizii se întind şi cu privire la dispoziţiile legale care nu mai sunt în vigoare”2. O intervenţie fermă a Curţii Constituţionale s-a produs prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, referitoare la sesizarea formulată de Preşedintele României privind existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între

1 G. Gîrleşteanu, Reconsiderarea parţială a jurisprudenţei Curţii Constituţionale române în materia controlului de constituţionalitate a posteriori al legilor şi ordonanţelor în vigoare – consideraţii teoretice şi practice pe marginea Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, în PR nr. 8/2011, pp. 173-188.

2 Decizia nr. 1221 din 12 noiembrie 2008; Decizia nr. 842 din 2 iunie 2009; Decizia nr. 984 din 30 iunie 2009.


autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altă parte1, când Curtea a reţinut că este „singura autoritate abilitată să exercite controlul constitu-ţionalităţii legilor sau ordonanţelor este instanţa constituţională. Prin urmare, nici Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nici instanţele judecătoreşti sau alte autorităţi publice ale statului nu au competenţa de a controla constituţionalitatea legilor sau ordonanţelor, indiferent dacă acestea sunt sau nu în vigoare”2.

2.4. Sancţionarea nerespectării deciziilor Curţii Constituţionale În situaţiile în care autorităţile publice au adoptat o conduită contrară deciziilor

Curţii Constituţionale, aceasta a intervenit în limitele competenţei sale constitu-ţionale. Astfel, de exemplu, Curtea a criticat soluţia aleasă de Guvern de a emite, chiar în ziua premergătoare celei în care Curtea Constituţională urma să se pronunţe asupra constituţionalităţii unei legi de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă, o nouă ordonanţă de urgenţă prin care abroga ordonanţa de urgenţă aprobată prin lege de Parlament, dar prelua integral conţinutul acesteia, reţinând în cuprinsul deciziei pronunţate cu acel prilej că soluţia în cauză „pune în discuţie comportamentul constituţional de ordin legislativ al Executivului faţă de Parlament şi, nu în cele din urmă, faţă de Curtea Constituţională”3.

Tot astfel, în control a priori, constatând neconstituţionalitatea unui act nor-mativ care păstra o soluţie legislativă declarată neconstituţională, Curtea a reţinut că ”adoptarea de către legiuitor a unor norme contrare celor hotărâte într-o decizie a Curţii Constituţionale, prin care se tinde la păstrarea soluţiilor legislative afectate de vicii de neconstituţionalitate, încalcă Legea fundamentală”4.

De asemenea, constatând existenţa unui conflict juridic de natură constitu-ţională între Preşedintele României, pe de o parte, şi puterea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, produs în condiţiile neluării în considerare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei decizii a Curţii Constituţionale (prin care se declarase neconstituţional un text de lege ce prevedea într-o formă imperativă avansarea în grad a coloneilor şi comandorilor, obligând în acest fel Preşedintele României să acorde gradele respective, fără a-i da posibilitatea de a aprecia dacă acordă sau nu aceste grade), Curtea Constituţională a statuat că, potrivit art. 94 lit. b) din Constituţie, acordarea

1 Publicată în M. Of. nr. 461 din 3 iulie 2009. 2 Poziţie definită în raport de cea exprimată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că

instanţele judecătoreşti se pot pronunţa asupra constituţionalităţii dispoziţiilor abrogate, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicţie în cauzele cu a căror soluţionare au fost învestite. Astfel, verificarea constituţionalităţii şi soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect norme abrogate revin, prin interpretarea per a contrario a art. 147 alin. (1), cu referire la art. 126 alin. (1) din Constituţie, instanţelor judecătoreşti, iar nu Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, se poate pronunţa numai asupra neconstituţionalităţii „unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare”, dispoziţie care exclude de iure orice conflict de competenţă în această materie.

3 Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, publicată în M. Of. nr. 758 din 6 noiembrie 2009. 4 Decizia nr. 1018 din 19 iulie 2010, publicată în M. Of. nr. 511 din 22 iulie 2010.


gradului de general reprezintă o atribuţie exclusivă a Preşedintelui României1. A fost sancţionată astfel, indirect, nerespectarea de către instanţa de judecată a deciziilor Curţii Constituţionale.

În acelaşi sens, constatând existenţa unui conflict juridic de natură constitu-ţională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altă parte (în condiţiile în care prin două recursuri în interesul legii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a limitat la a clarifica înţelesul unor norme juridice sau a câmpului lor de aplicare, ci, invocând vicii de tehnică legislativă sau vicii de neconstituţionalitate, a repus în vigoare norme care îşi încetaseră aplicarea, fiind abrogate prin acte normative ale autorităţii legiuitoare, operaţiune juridică ce nu putea fi însă realizată decât de autoritatea legiuitoare), Curtea Constituţională a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are com-petenţa constituţională să efectueze controlul de constituţionalitate al dispoziţiilor legale2.

3. Efectele deciziilor Curţii Constituţionale 3.1. Actele Curţii Constituţionale Actele pe care Curtea Constituţională a României le pronunţă, în exercitarea

atribuţiilor sale, sunt: decizii, hotărâri sau avize, în mod corespunzător atribuţiei concrete în realizarea căreia sunt date, potrivit distincţiilor realizate de art. 11 din Legea nr. 47/1992, respectiv:

Decizii: a) asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesi-

zarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;

b) asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, înainte de ratificarea acestora de Parlament, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;

c) asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;

d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordo-nanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, precum şi a celor ridicate direct de Avocatul Poporului;

e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;

1 Decizia nr. 1222 din 12 noiembrie 2008, publicată în M. Of. nr. 864 din 22 decembrie 2008. 2 Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în M. Of. nr. 461 din 3 iulie 2009.


f) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.

Hotărâri, în cazurile în care: a) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României

şi confirmă rezultatele sufragiului; b) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea

funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului; c) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfă-şurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia;

c) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni.

Avize – pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României. Dintre acestea, Constituţia se referă numai la decizii şi avize, hotărârile fiind

nominalizate numai de Legea nr. 47/1992, care le atribuie acelaşi efect ca şi cel consacrat de Legea fundamentală pentru decizii1.

Problematica efectelor deciziilor Curţii Constituţionale este, de asemenea, susceptibilă de a fi analizată din perspectiva unei evoluţii care s-a constatat atât la nivel legislativ, cât şi la nivelul jurisprudenţei Curţii Constituţionale, producând reconfigurări inclusiv în ceea ce priveşte rolul său şi al controlului de constitu-ţionalitate.

3.2. Obligativitatea erga omnes a deciziilor Curţii Constituţionale Constituţia României consacră obligativitatea erga omnes a deciziilor Curţii

Constituţionale. Astfel, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României: „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. Consacrarea constituţională a caracterului general obligatoriu al deciziilor acestei Curţi determină ca ele să se impună tuturor subiecţilor de drept, întocmai ca şi un act normativ, spre deosebire de hotărârile instanţelor judecătoreşti, care produc efecte inter partes litigantes2.

Actuala redactare a textului constituţional de referinţă, dată cu prilejul revizuirii Constituţiei în anul 2003, a curmat o serie de controverse doctrinare şi jurispru-

1 Potrivit unei opinii exprimate în doctrina de specialitate, în acest mod, Legea nr. 47/1992 ar

adăuga la Constituţie, din moment ce stabileşte ca acte ale Curţii şi hotărârile, care nu sunt nominalizate de dispoziţiile constituţionale – a se vedea I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României – comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 1419.

2 Nu cuprindem în această categorie deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate ca urmare a soluţionării recursurilor în interesul legii, care au un regim juridic distinct; similar, în Polonia şi Serbia, deciziile Curţilor Constituţionale au efect general obligatoriu. În Germania, un efect erga omnes complet este stabilit în cazul controlului de constituţionalitate abstract şi concret al legilor, precum şi al plângerilor individuale de neconstituţionalitate ce vizează actele normative. Acestor decizii le este atribuită forţa legii. De asemenea, în Austria, deciziile pronunţate în cadrul controlul de constituţionalitate exercitat asupra actelor normative au efecte erga omnes.


denţiale privitoare la aceste efecte. În forma anterioară revizuirii, Constituţia prevedea că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor, redactare ce a determinat în practică interpretarea potrivit căreia deciziile Curţii constituţionale ar produce efecte numai inter partes litigantes. A fost necesară o intervenţie clarificatoare a Curţii constituţionale, în acest sens fiind Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate1, prin care s-au reţinut următoarele: „ideea supremaţiei Constituţiei este o cucerire a gândirii juridice, care se leagă de voinţa politică de a garanta efectiv această supremaţie prin intermediul jurisdicţiei constituţionale. Nu întâmplător, deci, Constituţia din anul 1991 a înfiinţat în România Curtea Constituţională. Rolul său de garant al supremaţiei Constituţiei este înscris în art. 1 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, iar pentru a-i asigura acest rol Curtea Constituţională este definită de lege ca unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România, independentă faţă de orice altă autoritate publică şi supunându-se numai Constituţiei şi legii sale organice [art. 1 alin. (1) şi (2)]. (…) Controlul de constituţionalitate nu este o frână în calea democraţiei, ci instrumentul ei necesar, deoarece permite minorităţii parlamentare şi cetăţenilor să vegheze la respectarea dispoziţiilor Constituţiei, constituind o contrapondere necesară faţă de majoritatea parlamentară, în cazul în care aceasta s-ar îndepărta de la litera şi spiritul Constituţiei.

Legitimitatea democratică a acestui control decurge din alegerea sau numirea judecătorilor constituţionali exclusiv de către autorităţi constituţionale alese direct de popor (Camera Deputaţilor, Senatul, Preşedintele României). Aşa fiind, este firească participarea Curţii Constituţionale – în formele determinate de Constituţie – la procesul legislativ. În acest proces Curtea Constituţională este însă constrânsă de unele cerinţe externe, care vizează în principal faptul că nu se poate substitui legiuitorului, şi de unele cerinţe interne, deoarece soluţiile sale trebuie justificate prin raţionamente juridice.

Controlul constituţionalităţii se finalizează prin decizii, care, potrivit art. 145 alin. (2) din Constituţie, sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Dacă prin decizie se constată neconstituţionalitatea, ea produce efecte erga omnes, adică are un efect obligatoriu general, care vizează toate autorităţile publice, cetăţenii şi persoanele juridice de drept privat. Datorită acestui fapt o parte deloc neglijabilă a doctrinei constituţionale asimilează aceste decizii cu actele având forţa legii. Această concluzie poate fi uşor desprinsă dacă se urmăresc efectele deciziilor în diferitele situaţii ale controlului de constituţionalitate:

a) decizia prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate face ca legea sau ordonanţa declarată neconstituţională ori textul din cadrul lor să nu se mai aplice, ca şi cum ar fi abrogate prin lege;

b) admiterea sesizării de neconstituţionalitate în legătură cu regulamentele Parlamentului face textele declarate neconstituţionale inaplicabile şi obligă Camera în cauză să reexamineze aceste dispoziţii pentru punerea lor de acord cu prevederile Constituţiei [art. 22 alin. (4) din Legea nr. 47/1992];

1 Publicată în M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995.


c) decizia prin care s-a admis obiecţia de neconstituţionalitate a unei legi înainte de promulgare are şi ea efect obligatoriu general, neputând fi ignorată de nimeni (...);

d) decizia prin care se constată neconstituţionalitatea iniţiativei de revizuire a Constituţiei are ca efect blocarea procedurii de revizuire prevăzută de art. 147 din Constituţie. Datorită efectului obligatoriu general al deciziilor Curţii Constituţionale, jurisprudenţa acesteia trebuie avută în vedere de toate organele implicate în procesul de elaborare şi de aplicare a legilor şi a ordonanţelor Guvernului, precum şi de Camere la elaborarea sau modificarea regulamentelor Parlamentului”.

Şi actuala redactare a textului constituţional a determinat o serie de interpretări care pun în discuţie obligativitatea unora dintre deciziile Curţii Constituţionale. În acest sens, răspunzând criticii prin care, distingându-se între deciziile de constatare a neconstituţionalităţii, respectiv a constituţionalităţii unui act normativ, s-a susţinut că nu au caracter obligatoriu şi acestea din urma, deoarece o asemenea interpretare ar presupune ca niciodată Curtea să nu poată reveni asupra propriei jurisprudenţe, fiind legată de constatările proprii anterioare, Curtea Constituţională a statuat că textul art. 147 alin. (4) din Constituţie, care consacră caracterul general obligatoriu al deciziilor sale, „nu distinge nici în funcţie de tipurile de decizii pe care Curtea Constituţională le pronunţă, nici în funcţie de conţinutul acestor decizii, ceea ce conduce la concluzia ca toate deciziile acestei Curţi, în întregul lor, sunt general obligatorii”1.

Nuanţând aceste statuări, într-o cauză în care criticile de neconstituţionalitate au vizat însuşi caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, interpretat de autorii excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind o îngrădire a liberului acces la justiţie, Curtea a reţinut următoarele: „Constatarea, printr-o decizie a Curţii, a neconstituţionalităţii unui text de lege produce efecte juridice erga omnes, consecinţă ce derivă din caracterul de unicitate şi independenţă a autorităţii de jurisdicţie constituţională. În caz contrar, decizia Curţii – de respingere – are tot caracter general obligatoriu şi are putere numai pentru viitor, în temeiul art. 147 alin. (4) din Constituţie, în sensul că autorităţile publice implicate în speţa în care excepţia a fost invocată sunt obligate să respecte decizia, atât dispozitivul, cât şi considerentele ce au fundamentat-o, însă efectul juridic al unei asemenea decizii se circumscrie numai cadrului procesual al litigiului în care a fost ridicată excepţia, deci are caracter inter partes. Prin urmare, acelaşi text de lege poate fi readus spre examinare în faţa Curţii Constituţionale, având în vedere că pot fi relevate noi aspecte şi temeiuri constituţionale, ce pot justifica, în viitor, o soluţie diferită. Posibilitatea reiterării aceleiaşi excepţii de neconstituţionalitate, cu respectarea condiţiilor legale privind admisibilitatea sa, se poate converti, în planul specific procedurilor constituţionale, într-o cale de atac, cu o fizionomie proprie, scopul şi finalul acestui demers fiind, în realitate, acelaşi cu cel urmărit la promovarea unei căi de atac: readucerea în faţa instanţei de contencios constituţional a unui text de lege asupra căruia aceasta a mai pronunţat anterior soluţii de respingere, însă cu invocarea unor aspecte noi, de natură a determina schimbarea acestei jurisprudenţe”2.

1 Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în M. Of. nr. 131 din 23 februarie 2012. 2 Decizia nr. 302 din 27 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 361 din 29 mai 2012.


S-a relevat că obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale reprezintă un factor de stabilitate a Constituţiei, precum şi unul de dezvoltare a acesteia. Astfel, „dacă multitudinea presiunilor sociale exercitate asupra Curţii Constituţionale pe calea excepţiilor de neconstituţionalitate este un factor perturbator al stabilităţii constituţionale, acesteia i se opune decizia Curţii Constituţionale care are rolul de a detensiona situaţiile conflictuale prin indicarea textului de lege pe baza căruia urmează a fi soluţionate cauzele civile, penale sau de altă natură de către instanţele de judecată. În măsura în care aceste decizii absorb în cuprinsul lor transformările petrecute în plan social, ele dau semnificaţii noi termenilor Constituţiei, conceptelor cu care aceasta operează, deschizând drumul perpetuei sale înnoiri”. Nu este lipsită de interes observaţia realizată de acelaşi autor, în sensul că proclamarea formală a caracterului general obligatoriu al deciziilor Curţii nu poate fi absolutizată, deoarece, în lipsa unei argumentări corespunzătoare a acestora, obligativitatea poate deveni un factor potrivnic stabilităţii Constituţiei, mai ales prin erodarea Curţii Constituţionale1.

3.3. Obligativitatea considerentelor deciziilor Curţii Constituţionale Statuările Curţii Constituţionale precum şi aspectele reţinute în doctrină pun în

discuţie, între altele, problema obligativităţii considerentelor deciziilor Curţii Constituţionale, precum şi raţiunea şi efectele deciziilor interpretative.

Într-o jurisprudenţă constantă, începând cu Decizia Plenului nr. 1/19952, Curtea a statuat că puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi consi-derentelor pe care se sprijină acesta. În consecinţă – a reţinut Curtea –, atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice trebuie să respecte întru totul atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor pe care Curtea Constituţională le pronunţă. Acest efect specific al actelor Curţii Constituţionale este o consecinţă a rolului său, care nu s-ar putea realiza în mod plenar dacă nu s-ar recunoaşte valoarea obligatorie a interpretării date de Curte textelor şi conceptelor Legii fundamentale, a sensului identificat de aceasta în ceea ce priveşte voinţa legiuitorului constituant.

S-a arătat3 că acest procedeu utilizat de Curte este menit să readucă în atenţia autorităţilor publice implicate în procesul de legiferare problema efectivităţii justiţiei constituţionale4, în contextul unei vădite instabilităţi legislative, cu efecte profund

1 I. Vida, Obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti – factor de stabilitate a Constituţiei şi a practicii judiciare, în PR nr. 3/2004, p. 202.

2 Publicată în M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995. 3 M. Safta, K. Benke, Obligativitatea considerentelor deciziilor Curţii Constituţionale, în Dreptul

nr. 9/2010, pp. 28-55. 4 Menţionăm că instanţa constituţională a mai invocat puterea de lucru judecat care se ataşează

considerentelor deciziei Curţii Constituţionale şi în alte decizii, spre exemplu: Decizia nr. 196/2013, publicată în M. Of. nr. 231 din 22 aprilie 2013; Decizia nr. 163/2013, publicată în M. Of. nr. 190 din 4 aprilie 2013; Decizia nr. 102/2013, publicată în M. Of. nr. 208 din 12 aprilie 2013; Decizia nr. 1039/2012, publicată în M. Of. nr. 61 din 29 ianuarie 2013; Decizia nr. 536/2011, publicată în


negative asupra valorilor statului de drept şi a securităţii juridice. Confruntată cu situaţii care, aşa cum s-a observat în Decizia nr. 1257/20091, pun în discuţie „comportamentul constituţional de ordin legislativ al Executivului faţă de Parlament şi, nu în cele din urmă, faţă de Curtea Constituţională”, Curtea a precizat, în chiar cuprinsul deciziilor sale, care sunt consecinţele constatării neconstituţionalităţii, subliniind, totodată, caracterul obligatoriu al acestor considerente. O astfel de practică este necesară, întrucât, aşa cum s-a arătat, determină nu doar preîntâm-pinarea emiterii unor noi acte normative neconstituţionale, ci şi înlăturarea acelor acte subsecvente care sunt fundamentate pe acte normative deja constatate ca fiind neconstituţionale şi, astfel, împiedicarea perpetuării unor situaţii incompatibile cu principiile statului de drept, astfel cum sunt acestea prevăzute de Legea fundamentală.

Cu privire la utilizarea de către Curte a sintagmei „putere de lucru judecat”, s-a arătat ca „valoarea considerentelor în economia deciziei se constituie într-o veritabilă matrice comună aplicabilă fără nicio distincţie sau diferenţiere în raport cu toate atribuţiunile Curţii Constituţionale prevăzute de art. 146 din Constituţie şi de Legea nr. 47/1992”, apreciindu-se că „puterea de lucru judecat” la care face referire Curtea Constituţională, ataşând-o atât considerentelor deciziilor pe care le pronunţă, nu este altceva decât expresia obligativităţii erga omnes a interpretării pe care Curtea o dă Constituţiei, obligativitate care se întemeiază pe dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5), art. 142 alin. (1) şi art. 147 alin. (4)2. Nu este vorba, aşadar, de o autoritate de lucru judecat ca instituţie a procedurii civile cu care se completează procedura în faţa Curţii Constituţionale şi nici de un concept „autonom” 3, ci de expresia efectului specific al deciziilor Curţii Constituţionale. Astfel fiind, pentru evitarea oricăror confuzii, ar fi necesară eliminarea acestei sintagme, care este improprie în context. De altfel, jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale a renunţat la această referire.

3.4. Deciziile interpretative4

3.4.1. Precizări conceptuale Complexitatea reglementărilor, însoţită adesea de lipsa de calitate a legislaţiei,

precum şi necesitatea adaptării controlului de constituţionalitate unor deziderate de securitate juridică, determină ca exercitarea acestui control să conducă nu doar la pronunţarea unor soluţii simple, prin care textul sau textele criticate să fie consta-tate a fi sau nu în concordanţă cu normele Legii fundamentale. De multe ori, Curţile Constituţionale realizează mai mult decât o simplă atestare a conformităţii

M. Of. nr. 482 din 7 iulie 2011; Decizia nr. 414/2010, publicată în M. Of. nr. 291 din 4 mai 2010; Decizia nr. 415/2010, publicată în M. Of. nr. 294 din 5 mai 2010.

1 Publicată în M. Of. nr. 758 din 6 noiembrie 2009. 2 M. Safta, K. Benke, op. cit., p. 41. 3 I. Deleanu, S. Deleanu, Jurisprudenţa şi revirimentul jurisprudenţial, Eseu, Ed. Universul

Juridic, Bucureşti, 2013. 4 T. Toader, M. Safta, Rolul deciziilor interpretative în procesul de constituţionalizare a dreptului,

în Dreptul nr. 9/2014, pp. 65-88.


dispoziţiile legale contestate cu Constituţia. Prin actele pe care le pronunţă, instanţele de contencios constituţional stabilesc principii şi reguli, delimitează competenţe ale autorităţilor publice, oferă orientări şi soluţii cu privire la modul de interpretare a Constituţiei, a legislaţiei infraconstituţionale, astfel încât să fie în con-cordanţă cu normele Legii fundamentale1, şi chiar „corectează”, în raport de normele constituţionale, omisiuni legislative. La rândul lor, aceste soluţii, cu un grad ridicat de complexitate, influenţează ansamblul normativ, precum şi aplicarea dispoziţiilor legale, în cadrul fenomenului general de constituţionalizare a dreptului.

Cu referire la Curtea Constituţională a României, a fost remarcată evoluţia2 menţionată, precum şi importanţa considerentelor deciziilor, deopotrivă obligatorii alături de dispozitivul acestora3, fiind evidenţiat rolul creator, care a atras consta-tarea, de către o parte a doctrinei, a rolului său de „colegislator pozitiv şi specific”4. Este, de altfel, o evoluţie ce se poate constata şi în privinţa activităţii altor instanţe de jurisdicţie constituţionale şi care le îndepărtează de rolul tradiţional de „legiuitor negativ”5.

Deciziile interpretative pe care Curtea Constituţională le pronunţă dau expresie acestei evoluţii, astfel încât este utilă examinarea particularităţilor, efectelor specifice şi rolul lor în procesul de constituţionalizare a dreptului. Această tipologie de decizii constituie poate, în cea mai mare măsură, o bază şi o dezvoltare a dialogului interinstituţional.

Realizarea demersului propus presupune mai întâi clarificarea conceptului de decizie interpretativă, ceea ce ridică problema tipologizării deciziilor Curţii Constituţionale, demers dificil, dată fiind diversitatea sub care se pot înfăţişa acestea. În doctrină s-au realizat astfel de tipologizări, pornind de la diferite criterii, dintre care ne vom referi aici doar la cel care ne interesează din perspectiva studiului nostru, şi care se referă la „«conduita» concretă a Curţii Constituţionale, activitatea ei creatoare – în limitele permise de Constituţie –, când este vorba să dea soluţii unor probleme complexe de constituţionalitate şi, adeseori, inedite”6. Faţă de acest criteriu, au fost identificate7 două mari categorii de decizii: deciziile simple sau extreme, prin care se constată neconstituţionalitatea sau constituţio-nalitatea normei criticate, şi deciziile intermediare, prin care se constată constituţio-nalitatea sau neconstituţionalitatea, dar cu anumite rezerve. La rândul lor, acestea cunosc diverse clasificări8.

1 De exemplu, Curţile Constituţionale din Austria, Estonia, Lituania, România, Ungaria. 2 M. Safta, Developments in the constitutional review. Constitutional Court between the status of

negative legislator and the status of positive co-legislator, în Revista Conferinţei internaţionale „Perspectives of business law in the third millennium”, vol. I, nr. 1/2012, pp. 1-21.

3 T. Toader, M. Safta, Dialogul între Curtea Constituţională a României şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Dreptul nr. 9/2013, pp. 93-121, disponibil pe http://web.ebscohost.com.

4 I. Deleanu, Dialogul judecătorilor, în RRDJ nr. 1/2012, p. 36; a se vedea şi I. Deleanu, S. Deleanu, Jurisprudenţa şi revirimentul jurisprudenţial, Eseu, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 71.

5 Pentru o analiză de drept comparat, a se vedea M. Troper, D. Chagnollaud, Traite international de droit constitutionnel, Tome 3 – Suprematie de la Constitution, Dalloz, Paris, 2012, p. 150 şi urm.

6 I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 897. 7 Ibidem. 8 Spre exemplu, I. Deleanu a realizat o clasificare a deciziilor intermediare în decizii interpretative

şi manipulative. Potrivit aceluiaşi autor, fac parte din categoria deciziilor interpretative cele „prin care,


Achiesând de principiu la criteriul care a condus la realizarea clasificării menţionate, ne vom referi la această din urmă categorie de decizii, desemnându-le prin conceptul de decizii interpretative, căruia îi vom atribui un sens larg. Înţele-gem, aşadar, prin decizii interpretative, în sens larg, toate deciziile Curţii Constituţionale care nu cuprind o simplă declarare a constituţionalităţii/ neconstitu-ţionalităţii normelor criticate. În delimitarea deciziilor simple de cele interpretative, avem în vedere atât structura şi conţinutul considerentelor, cât şi ale dispozitivului, respectiv circumstanţierea constituţionalităţii sau neconstituţionalităţii, după caz, în cuprinsul dispozitivului deciziei. Aceasta întrucât, în majoritatea cazurilor, interpretările pe care Curtea Constituţională le realizează doar în cuprinsul consi-derentelor sunt inerente examenului de constituţionalitate, sprijinind construirea raţionamentului care conduce la dispozitivul deciziei. Altfel spus, orice decizie a Curţii Constituţionale are la bază o interpretare juridică, dar nu orice decizie a Curţii Constituţionale constituie decizie interpretativă.

Este de precizat că nici Constituţia, nici Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale nu realizează vreo distincţie sub aspectul analizat, acestea referindu-se doar la constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea actelor normative. Desigur că şi deciziile interpretative constată constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea, însă într-o anumită interpretare a textului de lege supus controlului de constituţionalitate. În acest mod, textul de lege este „salvat”, în sensul că el va putea fi în continuare aplicat, însă în interpretarea obligatorie stabilită de către Curtea Constituţională, respectiv cu eliminarea acelei interpretări constatate ca fiind neconstituţională.

Apariţiei unor asemenea decizii, care există de mult timp în practica instanţelor de jurisdicţie constituţională din Germania, Italia sau Franţa, a fost determinată de dezideratul securităţii juridice în sens larg, acestea fiind, de altfel, caracterizate ca „mijloace privilegiate utilizate de curţile constituţionale pentru a evita invalidarea unei norme legale”1. Efectele negative ale unei astfel de invalidări pot fi surmontate prin realizarea unei interpretări a normei infraconstituţionale în concordanţă cu norma constituţională, pentru realizarea unei compatibilizări a acestora.

În controlul a priori, recurgerea la mecanismul deciziilor de interpretare, respectiv la pronunţarea unor decizii de conformitate a legii sub rezerva unei anumite interpretări facilitează aplicarea legii, în sensul că aceasta va putea fi promulgată şi va intra în vigoare, producându-şi efectele, însă în sensul precizat în urma controlului de constituţionalitate. Se evită astfel reluarea procesului legislativ, care presupune timp şi resurse, uneori intrarea în vigoare a legii fiind vitală pentru viaţa socio-politică şi economică. S-a afirmat, cu referire la practica în acest sens a

fără a declara neconstituţionalitatea, instanţa de justiţie constituţională atribuie normelor criticate o anumită semnificaţie, un sens care le-ar face compatibile cu Constituţia, pe calea interpretării acelor norme şi în considerarea motivelor arătate”. Se mai arată că interpretarea poate fi realizată prin dispozitiv, prin trimiterea pe care acesta o face la considerente, sau chiar prin considerentele deciziei. Referitor la deciziile manipulative, se arată că sunt mai mult decât deciziile de interpretare pure şi simple, ele propunându-şi să transforme semnificaţia legii, pentru a nu lăsa un vid juridic cu consecinţe păgubitoare.

1 G. Drago, L’execution des decisions du Conseil Constitutionnel, Ed. Economica, Paris, 1991, p. 151.


Consiliului Constituţional francez, că „interpretarea conformă este un mijloc mai subtil şi mai puţin brutal de declarare a neconstituţionalităţii, care permite Consiliului Constituţional să oblige legiuitorul la respectarea Constituţiei fără a conduce la sancţionarea unei norme juridice”1.

Cât priveşte controlul a posteriori, unde obiectul controlului de constituţio-nalitate îl constituie norme în vigoare, „salvarea” textului de lege poate fi preferabilă pentru a evita un vid legislativ cu consecinţe păgubitoare.

Nu este mai puţin adevărat că, în ambele situaţii, raporturile Curţii Constituţionale cu legiuitorul, respectiv cu instanţele de judecată, chemate să interpreteze şi să aplice normele legale şi care, ca urmare a unei decizii de interpretare a Curţii Constituţionale, vor fi obligate să o respecte pe aceasta ca fiind unica interpretare corectă, în sensul de conformitate cu Constituţia, pot determina discuţii şi critici referitoare la limitele de competenţă ale Curţii faţă de competenţa acestor autorităţi2.

În cele ce urmează, vom examina cum se concretizează în practică deciziile menţionate, efectele şi rolul lor în procesul de constituţionalizare a dreptului, limitele controlului de constituţionale pe care chiar curţile constituţionale le trasează, într-o necesară „autolimitare” menită să asigure respectarea locului şi a rolului fiecărei autorităţi publice în statul de drept3.

3.4.2. Modalităţi de redactare a dispozitivelor deciziilor interpretative Decizii prin care se constată constituţionalitatea normelor legale criti-

cate, în măsura în care se interpretează într-un anume sens Menţionăm, cu titlu exemplificativ, decizii ale Curţii Constituţionale prin care

aceasta a constatat că: ♦ Prevederile art. 157 alin. (2) din Regulamentul Senatului, aprobat prin

Hotărârea Senatului României nr. 28 din 24 octombrie 2005, potrivit cărora: „Moţiunile simple adoptate de Senat se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi sunt obligatorii pentru Guvern şi membrii săi, precum şi pentru celelalte persoane vizate”, sunt constituţionale în măsura în care adoptarea unei moţiuni simple de către Senat nu îl obligă pe prim-ministru să propună revocarea unui membru al Guvernului a cărui activitate a făcut obiectul moţiunii4;

♦ Legea privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional este constituţională în măsura în care prevederile Capitolului IV din Lege nu se referă la persoanele pentru care durata mandatului este stabilită expres prin Constituţie5;

♦ Sintagma „în vigoare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii

1 Ibidem, p. 148. 2 Pe larg, pentru situaţia din dreptul german şi italian, a se vedea G. Drago, op. cit., pp. 151-153. 3 M. Troper, D. Chagnollaud, op. cit., p. 150 – „la tentation du self-restraint”. 4 Decizia nr. 148 din 21 februarie 2007, publicată în M. Of. nr. 162 din 7 martie 2007. 5 Decizia nr. 1414 din 4 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 796 din 23 noiembrie 2009.


Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare1;

♦ Dispoziţiile art. 259 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, potrivit cărora: „Contribuţia datorata de pensionarii ale căror venituri din pensii depăşesc 740 de lei este de 5,5% aplicată asupra acestor venituri şi se virează odată cu plata drepturilor băneşti asupra cărora se calculează de către cei care efectuează plata acestor drepturi. Prin aplicarea acestei cote nu poate rezulta o pensie neta mai mica de 740 de lei”, sunt constituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că procentul de 5,5 se aplică numai asupra veniturilor din pensii care depăşesc 740 de lei2;

♦ Dispoziţiile art. V alin. (1) teza I din O.U.G. nr. 15/2012 privind stabilirea unor măsuri financiare în domeniul asigurărilor sociale de sănătate şi al finanţelor publice, potrivit cărora: „Sumele defalcate din taxa pe valoarea adăugată pentru echilibrarea bugetelor locale acordate unităţilor administrativ-teritoriale în anul 2012 prin Hotărârea Guvernului nr. 255/2012 privind alocarea unei sume din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, prevăzut în bugetul de stat pe anul 2012, pentru unele unităţi administrativ-teritoriale, pentru plata unor arierate aferente cheltuielilor curente şi de capital, precum şi pentru cofinanţarea unor proiecte cu finanţare externă nerambursabilă, neutilizate până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, se restituie de către ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale la bugetul de stat, în contul din care acestea au fost încasate”, sunt constituţionale în măsura în care se aplică numai sumelor alocate prin H.G. nr. 255/2012 şi neutilizate de către unităţile administrativ-teritoriale care nu au înregistrat arierate aferente unor cheltuieli curente şi de capital şi nu au avut în derulare cofinanţări de proiecte cu finanţare externă nerambursabilă până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 15/20123;

♦ Legea pentru modificarea art. 10 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului este constituţională în măsura în care asigură participarea la referendum a cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente4;

♦ Dispoziţiile art. 151 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice sunt constituţionale în măsura în care se interpretează că nesoluţionarea contestaţiilor şi necomunicarea în termenul legal a hotărârilor Comisiei Centrale de Contestaţii, respectiv ale comisiilor de contestaţii care funcţionează în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informaţii nu împiedică accesul la justiţie5;

♦ Prevederile art. 124 din Codul penal, potrivit cărora: „Prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie

1 Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicat în M. Of. nr. 549 din 3 august 2011. 2 Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 256 din 18 aprilie 2012. 3 Decizia nr. 558 din 24 mai 2012, publicată în M. Of. nr. 382 din 7 iunie 2012. 4 Decizia nr. 731 din 10 iulie 2012, publicată în M. Of. nr. 478 din 12 iulie 2012. 5 Decizia nr. 956 din 13 noiembrie 2012, publicată în M. Of. nr. 838 din 12 decembrie 2012.


prevăzut la art. 122 este depăşit cu încă o dată”, sunt constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi1;

♦ Dispoziţiile art. 118 din Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, potrivit cărora „prefecţii şi subprefecţii nu pot candida şi nu pot participa la acţiunile din campania electorală, sub sancţiunea demiterii din funcţie, decât în situaţia în care demisionează cu cel puţin 50 de zile înaintea datei alegerilor”, sunt constituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că termenul de 50 de zile curge de la data înregistrării demisiei. A fost înlăturată în acest mod acea interpretare a textului potrivit căreia termenul de 50 de zile curge de la data încetării raportului de serviciu prin demisie2;

♦ Dispoziţiile art. 71 alin. (2) teza I din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit cărora: „Judecătorii Curţii Constituţionale, la data pensionării sau recalculării pensiilor anterior stabilite, beneficiază de pensie de serviciu egală cu 80% din indemnizaţia lor brută lunară (...)”, sunt constituţionale în măsura în care se aplică judecătorilor Curţii Constituţionale care au exercitat această funcţie, indiferent de data pensionării3;

♦ Dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, potrivit cărora „persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezen-tanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii”, sunt constituţionale în măsura în care taxa pentru serviciile publice de radiodifuziune şi televiziune se aplică numai persoanelor juridice care beneficiază de aceste servicii4.

Ca excepţii de redactare a dispozitivelor de constatare a constituţionalităţii, respectiv situaţii în care Curtea a făcut menţiune expresă cu privire la admiterea/ respingerea sesizării de neconstituţionalitate în cuprinsul acestuia, pot fi date următoarele exemple:

♦ Curtea a respins obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului şi a constatat că dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului sunt constituţionale în măsura în care nu se aplică referendumurilor organizate în decurs de un an de la data intrării în vigoare a legii5;

♦ Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că preve-derile art. 1182 alin. (2) lit. a) din Codul penal din 1969 sunt constituţionale în măsura în care permit aplicarea legii penale mai favorabile6;

1 Decizia nr. 1092 din 18 decembrie 2012, publicată în M. Of. nr. 67 din 31 ianuarie 2013. 2 Decizia nr. 102 din 28 februarie 2013, publicată în M. Of. nr. 208 din 12 aprilie 2013. 3 Decizia nr. 163 din 12 martie 2013, publicată în M. Of. nr. 190 din 4 aprilie 2013. 4 Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în M. Of. nr. 5 din 7 ianuarie 2014. 5 Decizia nr. 334 din 26 iunie 2013, publicată în M. Of. nr. 407 din 5 iulie 2013. 6 Decizia nr. 78 din 11 februarie 2014, publicată în M. Of. nr. 273 din 14 aprilie 2014.


♦ Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 4 teza a II-a din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din aceeaşi lege nu se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii1;

♦ Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 5 C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile2.

Decizii prin care se constată neconstituţionalitatea normelor legale

criticate, în măsura în care se interpretează într-un anume sens Menţionăm astfel, exemplificativ, deciziile prin care Curtea: ♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 50

alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, potrivit cărora: „Revocarea din funcţia de conducere se poate dispune, după caz, de Consiliul Superior al Magistraturii din oficiu, la propunerea colegiilor de conducere ale instanţelor sau ale parchetelor ori ca sancţiune disciplinară, în condiţiile legii”, sunt neconstituţionale în măsura în care din conţinutul lor se înţelege că magistratul nu poate ataca în justiţie o hotărâre prin care Consiliul Superior al Magistraturii îi refuză exercitarea unui drept dobândit3;

♦ a constatat că dispoziţiile art. 362 alin. (1) lit. d) C. pr. pen. sunt neconstitu-ţionale în măsura în care nu permit părţii civile şi părţii responsabile civilmente să exercite calea de atac ordinară a apelului şi în ce priveşte latura penală a procesului4;

♦ a constatat că prevederile art. 28 alin. (1) şi ale art. 36 din Legea privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate sunt neconstituţionale în măsura în care se referă la femeia minoră căsătorită. Textele legale menţionate aveau următorul cuprins: art. 28 alin. (1): „Organele poliţiei de frontieră permit cetăţenilor români care au împlinit vârsta de 18 ani şi sunt titulari de documente de călătorie valabile să iasă de pe teritoriul României, dacă nu se află în una dintre situaţiile de limitare a exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate”; art. 36: „(1) Cetăţeanului român care a împlinit vârsta de 18 ani şi care şi-a stabilit domiciliul în România i se anulează, la cerere, menţiunea din paşaportul simplu privind stabilirea domiciliului în străinătate şi i se eliberează carte de identitate, în condiţiile legii. (2) Cetăţeanul român care are domiciliul în străinătate şi a fost returnat în baza unui acord de readmisie sau, după caz, a fost expulzat de pe teritoriul statului de domiciliu are obligaţia ca, în termen de 15 zile de la data intrării în România, să declare autorităţilor competente locul unde şi-a stabilit domiciliul, în condiţiile legii”5;

1 Decizia nr. 88 din 27 februarie 2014, publicată în M. Of. nr. 281 din 16 aprilie 2014. 2 Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014. 3 Decizia nr. 433 din 21 octombrie 2004, publicată în M. Of. 1267 din 29 decembrie 2004. 4 Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, publicata în M. Of. 1200 din 15 decembrie 2004. 5 Decizia nr. 217 din 20 aprilie 2005, publicată în M. Of. nr. 417 din 18 mai 2005.


♦ a constatat că prevederile art. 12 şi art. 27 din Legea privind sănătatea reproducerii şi reproducerea umană asistată medical, referitoare la dreptul medicului de a decide asupra cererii cuplului cu privire la utilizarea unei tehnici de reproducere umană asistată medical sunt neconstituţionale în măsura în care nu prevăd un organism de specialitate, cu atribuţii de control, care să poată fi sesizat de solicitanţii a căror cerere a fost respinsă1;

♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (2) şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii şi a constatat că aceste prevederi sunt neconstituţionale în măsura în care condiţionează acordarea alocaţiei de stat pentru copii de urmarea învăţământului general obligatoriu şi de încadrarea în una dintre formele de învăţământ prevăzute de lege2;

♦ a constatat că art. 5 alin. (2), potrivit căruia: „Numărul senatorilor care sunt propuşi în Comisia de validare de fiecare partid, organizaţie a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţă politică sau alianţă electorală este în funcţie de numărul membrilor săi raportat la numărul total al senatorilor şi se stabileşte prin negocieri realizate de reprezentanţii acestora”, în măsura în care se referă la numărul membrilor partidelor, organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţelor politice sau alianţelor electorale, iar nu la configuraţia politică rezultată din alegeri, conform art. 64 alin. (5) din Constituţie, art. 45 alin. (1), potrivit cărora: „Numărul locurilor în comisii, ce revine fiecărui grup parlamentar, se stabileşte, în termenul hotărât de Biroul permanent, prin negocieri între reprezentanţii grupurilor parlamentare, astfel încât să se respecte configuraţia politică a Senatului rezultată din alegeri. În cazul în care unul dintre membrii comisiei demisionează din grupul parlamentar care l-a propus, liderul grupului respectiv poate propune un alt reprezentant”, în măsura în care atribuie liderului de grup, iar nu grupului parlamentar, dreptul de a face propuneri privitoare la înlocuirea unui membru dintr-o comisie parlamentară, art. 67 lit. d), art. 76 alin. (1), art. 76 alin. (6), art. 79 alin. (1) şi (2), art. 189, art. 190, art. 191 şi art. 193 din Regulamentul Senatului sunt neconstituţionale3;

♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. 12 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, potrivit cărora, „dacă printr-un act normativ fapta nu mai este considerată contravenţie, ea nu se mai sancţionează, chiar dacă a fost săvârşită înainte de data intrării în vigoare a noului act normativ”, şi a constatat că sunt neconstituţionale în măsura în care prin sintagma „nu se mai sancţionează” prevăzută în text se înţelege doar aplicarea sancţiunii contravenţionale, nu şi executarea acesteia4;

♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 9 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt neconstituţionale în măsura în care permit ca acţiunea introdusă la instanţa de contencios administrativ să aibă ca obiect principal constatarea neconstituţionalităţii unei ordonanţe sau a unei dispoziţii dintr-o ordonanţă5;

1 Decizia nr. 418 din 18 iulie 2005, publicată în M. Of. nr. 664 din 26 iulie 2005. 2 Decizia nr. 277 din 21 martie 2006, publicată în M. Of. nr. 348 din 18 aprilie 2006. 3 Decizia nr. 317 din 13 aprilie 2006, publicată în M .Of. nr. 446 din 23 mai 2006. 4 Decizia nr. 228 din 13 martie 2007, publicată în M. Of. nr. 283 din 27 aprilie 2007. 5 Decizia nr. 660 din 4 iulie 2007, publicata în M. Of. nr. 525 din 2 august 2007.


♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (7) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi a constat că textul de lege este neconstituţional în măsura în care termenul de 6 luni de la data emiterii actului administrativ se aplică plângerii prealabile formulate de persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept decât destinatarul actului1;

♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 10 alin. (5) din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, potrivit cărora: „Membrii aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii fără activitate permanentă beneficiază, pe lângă indemnizaţia brută lunară corespunzătoare funcţiei avute în cadrul instanţei sau parchetului, şi de o indemnizaţie de membru egală cu 55% din indemnizaţia brută lunară a judecătorului de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”, sunt neconstituţionale în măsura în care instituie discriminări, în ceea ce priveşte salarizarea, între membrii Consiliului Superior al Magistraturii cu activitate perma-nentă şi membrii Consiliului Superior al Magistraturii fără activitate permanentă2.;

♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei sunt contrare art. 24 şi art. 53 din Constituţie, în măsura în care se interpretează că prima comunicare a actelor de procedură către persoanele împotriva cărora se promovează o acţiune în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 85/2006, ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, se realizează numai prin Buletinul procedurilor de insolvenţă, iar nu şi potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă3;

♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 35 alin. (2) lit. i) teza I şi, prin extindere, şi a prevederilor art. 63 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, constatând că acestea sunt neconstituţionale în măsura în care nu prevăd luarea consimţământului părinţilor fireşti, în faţa instanţei, odată cu soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei4;

♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 50 alin. (2) teza a II-a din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, potrivit cărora: „Plângerea împotriva încheierii se depune la biroul teritorial şi se va înscrie din oficiu în cartea funciară”, şi a constatat că acestea sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit accesul direct al contestatorului şi la instanţa de judecată competentă5;

♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 281 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a con-tractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, potrivit cărora: „Plângerea se înaintează Consiliului, sub sancţiunea nulităţii acesteia, care va transmite dosarul instanţei competente în cel mult 3 zile de la expirarea termenului pentru exercitarea căii de atac”, şi a constatat că textul este

1 Decizia nr. 797 din 27 septembrie 2007, publicată în M. Of. nr. 707 din 19 octombrie 2007. 2 Decizia nr. 1059 din 14 noiembrie 2007, publicata în M. Of. nr. 860 din 17 decembrie 2007. 3 Decizia nr. 1137 din 4 decembrie 2007, publicată în M. Of. nr. 31 din 15 ianuarie 2008. 4 Decizia nr. 369 din 20 martie 2008, publicată în M. Of. nr. 238 din 27 martie 2008. 5 Decizia nr. 467 din 22 aprilie 2008, publicată în M. Of. nr. 422 din 5 iunie 2008.


neconstituţional în măsura în care nu permite ca plângerea să fie adresată şi direct instanţei de judecată competente1;

♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 121 alin. (2) din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România şi a constatat că acestea sunt neconstituţionale în măsura în care nu prevăd şi posibilitatea ca plângerea să poată fi depusă şi direct la instanţa de judecată şi nici posibilitatea depunerii plângerii şi prin reprezentant2;

♦ a admis excepţii de neconstituţionalitate formulate cu privire la dispoziţii ale O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discri-minare, Curtea statuând că acestea sunt neconstituţionale în măsura în care din ele se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii3;

♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că „dispoziţiile art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituţionale în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării competenţa ca, în cadrul activităţii sale jurisdicţionale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”. Dispoziţiile legale vizate au următorul cuprins: „Prin cererea introdusă potrivit alin. (1), persoana care se consideră discriminată are dreptul să solicite înlăturarea consecinţelor faptelor discriminatorii şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării”4;

♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Capitolului I, „Dispo-ziţii generale” (art. 1-9), din Legea nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar, al aceleiaşi instanţe, şi constată că acestea sunt neconstituţionale în măsura în care prevăd competenţa Agenţiei Naţionale de Integritate de a efectua şi întocmi acte de cercetare şi de constatare referitoare la verificarea averilor, a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor5;

♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 123 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, potrivit cărora: „Pentru funcţiile de conducere eligibile din instituţiile de învăţământ superior se aplică, fără drept de contestaţie, prevederile art. 74 alin. (2) şi (3)”, sunt

1 Decizia nr. 569 din 15 mai 2008, publicată în M. Of. nr. 537 din 16 iulie 2008. 2 Decizia nr. 604 din 20 mai 2008, publicată în M. Of. nr. 469 din 25 iunie 2008. 3 Decizia nr. 818 din 3 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 537 din 16 iulie 2008; Decizia nr. 819 din

3 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. nr. 537 din 16 iulie 2008; Decizia nr. 820 din 3 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 537 din 16 iulie 2008, Decizia nr. 821 din 3 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 537 din 16 iulie 2008; Decizia nr. 1358 din 11 decembrie 2008, publicată în M. Of. nr. 886 din 29 decembrie 2008.

4 Decizia nr. 997 din 7 octombrie 2008, publicată în M. Of. nr. 774 din 18 noiembrie 2008. 5 Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în M. Of. nr. 294 din 5 mai 2010.


neconstituţionale în măsura în care împiedică accesul la justiţie pentru încălcări de ordin procedural1;

♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 pct. 9 C. pr. civ. şi a constatat că dispoziţiile art. 322 pct. 9 C. pr. civ. sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit revizuirea unei hotărâri judecătoreşti prin care, fără a se evoca fondul, s-au produs încălcări ale unor drepturi şi libertăţi fundamentale, încălcări constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Textul legal menţionat avea următorul cuprins: Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: (...) 9. dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate”2;

♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 257 alin. (2) lit. f) teza finală din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, aşa cum au fost modificate de art. I pct. 4 din O.U.G. nr. 107/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează că valoarea contribuţiei minime la fondul de asigurări sociale de sănătate, datorată de persoanele care realizează venituri din cedarea folosinţei bunurilor, venituri din dividende şi dobânzi, venituri din drepturi de proprietate intelectuală realizate în mod individual şi/sau într-o formă de asociere şi alte venituri care se supun impozitului pe venit, nu poate fi mai mică decât cuantumul unui salariu de bază minim brut pe ţară, lunar3;

♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 44 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi a constatat că acestea sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că organul fiscal emitent poate să procedeze la comunicarea actului administrativ fiscal prin publicitate, cu înlăturarea nejustificată a ordinii de realizare a modalităţilor de comunicare prevăzute la art. 44 alin. (2) lit. a)-d) din aceeaşi ordonanţă. Potrivit textului de lege criticat: „Comunicarea prin publicitate se face prin afişarea, concomitent, la sediul organului fiscal emitent şi pe pagina de internet a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, a unui anunţ în care se menţionează că a fost emis actul administrativ fiscal pe numele contribuabilului. În cazul actelor administrative emise de organele fiscale prevăzute la art. 35, afişarea se face, concomitent, la sediul acestora şi pe pagina de internet a autorităţii administraţiei publice locale respective, în lipsa paginii de internet proprii, publicitatea se face pe pagina de internet a consiliului judeţean. În toate cazurile, actul administrativ fiscal se consideră comunicat în termen de 15 zile de la data afişării anunţului”4;

1 Decizia nr. 1614 din 16 decembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 118 din 16 februarie 2011. 2 Decizia nr. 233 din 15 februarie 2011, publicată în M. Of. nr. 340 din 17 mai 2011. 3 Decizia nr. 335 din 10 martie 2011, publicată în M. Of. nr. 355 din 23 mai 2011. 4 Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în M. Of. nr. 482 din 7 iulie 2011.


♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 3201 C. pr. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care înlătură aplicarea legii penale mai favorabile1;

♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 1 lit. h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor şi art. 196 lit. j) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice sunt neconstituţionale în măsura în care se aplică şi consilierilor de conturi2;

♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 21 alin. (2) teza I din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că nu pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive şi irevocabile pronunţate de instanţele de recurs, cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, atunci când nu evocă fondul cauzei3;

♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 257 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, în redactarea de la intrarea în vigoare a acestora şi până la modificările ce le-au fost aduse prin O.U.G. nr. 93/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, sunt neconstituţionale în măsura în care obligă persoanele ce datorează contribuţia de asigurări sociale de sănătate asupra veniturilor din pensii la plata acestei contribuţii cumulat cu cea datorată asupra veniturilor obţinute din cedarea folosinţei bunurilor, din dividende şi dobânzi, din drepturi de proprietate intelectuală realizate în mod individual şi/sau într-o formă de asociere şi altor venituri care se supun impozitului pe venit4.

3.4.3. Caracterizare generală Ca observaţii generale, remarcăm că deciziile interpretative au fost pronunţate

de Curtea Constituţională a României cu precădere în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori, în soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate.

O posibilă explicaţie este dată de faptul că în controlul de constituţionalitate a priori obiectul acestuia îl constituie o lege adoptată de Parlament care nu a intrat în vigoare şi nu a produs efecte juridice, astfel încât viciul de neconstituţionalitate este mai uşor de remediat şi chiar preferabil de remediat printr-o intervenţie a legiuitorului. Curtea a procedat totuşi la pronunţarea unor decizii de interpretare, permiţând promulgarea şi aplicarea legii, în situaţii în care:

♦ era necesară intrarea urgentă în vigoare a legii5; ♦ neconstituţionalitate legii nu era determinată de aspecte de fond sau de

procedură, ci de nerespectarea principiului securităţii juridice în legătură cu

1 Decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011. 2 Decizia nr. 297 din 27 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 309 din 9 mai 2012. 3 Decizia nr. 1039 din 5 decembrie 2012, publicată în M. Of. nr. 61 din 29 ianuarie 2013. 4 Decizia nr. 164 din 12 martie 2013, publicată în M. Of. nr. 296 din 23 mai 2013. 5 Decizia nr. 1414 din 4 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 796 din 23 noiembrie 2009, unde

substanţa legii criticate viza, astfel cum o arată şi titlul său, adoptarea unor măsuri privind reorga-nizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, aşadar, măsuri urgente.


momentul intrării în vigoare, astfel că o nouă dezbatere parlamentară a acesteia ar fi fost lipsită de utilitate practică1;

♦ problema de constituţionalitate a constat într-o interpretare coroborată, într-un sens compatibil cu Constituţia, a prevederilor legale, de asemenea, în temeiul principiului securităţii juridice2.

În cazul controlului a posteriori, întrucât acesta poartă asupra dispoziţiilor legale în vigoare, rolul şi necesitatea deciziilor interpretative este mult mai pregnant, de aceea şi numărul lor este mult mai mare. Conferirea unei interpretări a normei care să o compatibilizeze cu Constituţia, acolo unde acest lucru este posibil şi necesar, este de natură să realizeze o constituţionalizare mai subtilă sau – cum s-a arătat – mai puţin agresivă a sistemului normativ, fără a impune o intervenţie a legiuitorului pentru remedierea viciului de constituţionalitate.

Constatăm, de asemenea, că există atât decizii de constatare a constitu-ţionalităţii cu rezervă de interpretare, cât şi decizii de constatare a neconstitu-ţionalităţii cu rezervă de interpretare. Interpretările Curţii Constituţionale au, de regulă, rolul de a complini lacune ale legii sau de a conduce la o interpretare a acesteia conformă Constituţiei, modalităţile concrete de realizare fiind destul de diverse. Sub aspectul diversităţii acestor modalităţi, practica instanţei constitu-ţionale române este similară celei italiene, care pronunţă deopotrivă decizii de admitere, respectiv de respingere cu rezervă de interpretare, decizii clasificate în două mari categorii: aditive şi substitutive3. Este vorba despre decizii prin care Curtea Constituţională italiană4 adaugă o regulă care nu figurează în dispoziţia examinată sau adaugă o interpretare care nu derivă din dispoziţia examinată.

Exemple oferă şi jurisprudenţa Consiliului Constituţional francez5, care pronunţă decizii cu rezervă de interpretare neutralizantă, constructivă sau directivă. Cât priveşte prima categorie, acestea încearcă să elimine „veninul de neconstitu-ţionalitate” prin eliminarea interpretării neconstituţionale, de regulă în materie penală, unde sunt cel mai adesea utilizate. În cazul rezervei directive, interpretarea indică modul în care legea trebuie aplicată de destinatari ei, comportând o prescripţie către autorităţile chemate să o aplice. Prin rezerva de interpretare

1 Decizia nr. 334 din 26 iunie 2013, publicată în M. Of. nr. 407 din 5 iulie 2013, prin care s-a respins obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului şi prin care s-a constatat că dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului sunt constituţionale în măsura în care nu se aplică referendumurilor organizate în decurs de un an de la data intrării în vigoare a legii.

2 Decizia nr. 731 din 10 iulie 2012, publicată în M. Of. nr. 478 din 12 iulie 2012, prin care Curtea a constatat că Legea pentru modificarea art. 10 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfă-şurarea referendumului este constituţională, în măsura în care asigură participarea la referendum a cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente.

3 V. Crisafulli, Le sentenze „interpretative” delia Corte Constituzionale, în „Riv.Trim. dir. e proc.civ.”, 1967, p.1 s., apud M. Troper, op. cit., p. 164.

4 Pentru un examen complet al tehnicilor utilizate de Curtea Constituţională italiană, a se vedea V.C. Colapietro, La giurisprudenza constituzionale nella crisi dello Stato sociale, Padoue, Cedam, 1996, apud M. Troper, op. cit., p. 164.

5 M. Troper, op. cit., p. 165.


constructivă, Consiliul Constituţional completează ceea ce lipseşte textului de lege pentru a fi conform Constituţiei.

Şi în Germania, sub denumirea de „anulare parţială calitativă”, judecătorul constituţional constată nulitatea – însă nu a textului de lege, ci a posibilelor interpretări neconstituţionale. Norma subzistă astfel în fondul activ al legislaţiei, judecătorul declarând-o neconstituţională în măsura în care se aplică într-un fel sau altul, determinant, rezerva de interpretare având un rol neutralizant al interpretării neconstituţionale.

Analizând exemplele din jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României prezentate, se constată că acestea se pot încadra în tipologiile arătate din dreptul comparat, precum şi în tendinţele existente sub acest aspect, fenomen ce constituie, în parte, rezultatul dialogului curţilor constituţionale.

3.4.4. Efectele deciziilor interpretative Caracterizare generală Textele constituţionale nu disting, sub aspectul efectelor deciziilor Curţii

Constituţionale, în raport de apartenenţa lor la o tipologie: toate deciziile sunt general obligatorii, în unitatea acestora dată de dispozitiv şi considerentele care îl susţin. Având în vedere însă complexitatea efectelor pe care le produc deciziile interpretative, este necesară analiza acestor efecte, a căror particularizare a fost realizată de Curtea Constituţională pe cale jurisprudenţială.

În situaţia constatării constituţionalităţii, respectiv neconstituţionalităţii legii într-o anumită interpretare, aceasta nu îşi încetează aplicabilitatea, ci continuă să existe în fondul activ al legislaţiei, fiind înlăturată doar interpretarea/interpretările neconstituţionale.

Referitor la interpretarea constatată ca fiind constituţională, aceasta devine obligatorie erga omnes în virtutea art. 147 alin. (4) din Constituţie. Curtea a statuat în acest sens că „indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare”.

Într-o atare situaţie, excepţia de neconstituţionalitate fiind admisă, sunt incidente dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale”1. Ca urmare, a contesta din nou constituţionalitatea interpretărilor care au fost deja excluse din cadrul constituţional echivalează cu încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituţie, coroborat cu art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992: „prin ridicarea din nou a unei excepţii de neconsti-tuţionalitate cu privire la acelaşi text şi cu o motivare identică se tinde la înfrângerea caracterului general obligatoriu al deciziei Curţii Constituţionale, care se ataşează inclusiv deciziilor prin care se constată constituţionalitatea legilor sau

1 Decizia 898 din 30 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 706 din 6 octombrie 2011.


a ordonanţelor ori a unor dispoziţii din acestea”; de asemenea, sunt în sensul respingerii ca inadmisibile a unor astfel de excepţii de neconstituţionalitate: Decizia nr. 167 din 26 septembrie 20001, Decizia nr. 145 din 8 mai 20012 sau Decizia nr. 245 din 18 septembrie 20013.

Obiect al controlului de constituţionalitate, pe calea unei alte excepţii, îl poate forma numai acea interpretare a normei legale care nu a fost exclusă din cadrul constituţional4 (fie în mod explicit, prin constatarea neconstituţionalităţii, fie în mod implicit, prin constatarea constituţionalităţii altei interpretări a textului de referinţă), contestarea acesteia din urmă atrăgând respingerea sesizării ca inadmisibilă.

Considerăm că „salvarea” normei într-o anumită interpretare dată de Curtea Constituţională nu trebuie să fie urmată de o starea de pasivitate din partea legiuitorului. Chiar dacă norma constatată constituţională sau neconstituţională într-o anume interpretare continuă să se aplice în interpretarea stabilită ca fiind constituţională, este de dorit ca acţiunea Curţii Constituţionale să fie complinită de cea a legiuitorului, în sensul redactării normei prin înlăturarea sensului constatat neconstituţional sau de a adăuga completările necesare în sensul deciziei Curţii Constituţionale. Practica demonstrează astfel de intervenţii ale legiuitorului.

Uneori, aceste modificări se produc la scurtă vreme după publicarea în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale, un exemplu în acest sens constituindu-l Legea nr. 341/20135 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, la care a fost adăugat un articol II, potrivit căruia: „Dispoziţiile prezentei legi intră în vigoare la un an de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I”. Amintim că, pronunţându-se în control a priori asupra dispoziţiilor acestei legi, Curtea Constituţională a constatat6 că dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului sunt constituţionale în măsura în care nu se aplică referendumurilor organizate în decurs de un an de la data intrării în vigoare a legii.

Alteori, intervenţia legislativă se realizează la un interval considerabil de timp, cu prilejul unor modificări de esenţă a actelor normative de referinţă. Astfel, de exemplu, ca urmare a constatării ca fiind neconstituţionale a dispoziţiilor din Codul familiei privind acţiunea în tăgada paternităţii, în măsura în care nu recunosc decât tatălui, iar nu şi mamei şi copilului născut în timpul căsătoriei, dreptul de a porni acţiunea în tăgăduirea paternităţii7, la adoptarea noului Cod civil normele de referinţă au căpătat o redactare în acord cu decizia Curţii Constituţionale. În prezent, art. 414 alin. (2) C. civ. stabileşte că „paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului”, iar art. 429 alin. (1) din acelaşi Cod prevede că „acţiunea în tăgada paternităţii poate fi pornită de soţul mamei, de mamă, de tatăl biologic, precum şi de copil. Ea poate fi pornită sau,

1 Publicată în M. Of. nr. 642 din 8 decembrie 2000. 2 Publicată în M. Of. nr. 320 din 14 iunie 2001. 3 Publicată în M. Of. nr. 718 din 12 noiembrie 2001. 4 Ibidem. 5 Publicată în M. Of. nr. 787 din 16 decembrie 2013. 6 Decizia nr. 334/2013, precitată. 7 Decizia nr. 349/2001, publicată în M. Of. nr. 240 din 10 aprilie 2002.


după caz, continuată şi de moştenitorii acestora, în condiţiile legii”. Decizia de interpretare şi-a produs astfel, pe termen lung, efectul de constituţionalizare a dreptului, determinând ca, la adoptarea unei noi norme juridice în aceeaşi materie, redactarea acesteia să fie în sensul constituţional precizat de Curte.

Efectele deciziilor interpretative asupra interpretărilor date pe calea recursului în interesul legii

O situaţie distinctă referitoare la efectele deciziilor interpretative ale Curţii Constituţionale apare în situaţia în care asupra textului constatat ca fiind constituţional/neconstituţional într-o anumită interpretare s-a pronunţat anterior Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fie pe calea unui recurs în interesul legii, fie pe calea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Astfel, cât priveşte efectul deciziilor Curţii Constituţionale asupra deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, art. 4741 C. pr. pen. prevede că „efectele deciziei (n.a., Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) încetează în cazul abrogării, constatării neconstituţionalităţii ori modificării dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată, cu excepţia cazului în care aceasta subzistă în noua reglementare”. Textul citat nu distinge şi, prin urmare, acelaşi efect îl produc, deopotrivă, atât deciziile pure şi simple, cât şi cele interpretative pronunţate de Curtea Constituţională. Întrucât, indiferent de situaţia constatării constituţionalităţii sau neconstituţionalităţii legii într-o anumită interpretare, deciziile Curţii Constituţionale aparţinând acestei tipologii determină eliminarea sensului neconstituţional al normei ce formează obiectul controlului de constituţionalitate, toate deciziile de interpretare pronunţate de Curtea Constituţională vor avea ca efect încetarea efectelor deciziei Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie pronunţate în soluţionarea recursurilor în interesul legii, în măsura în care interpretarea dată de înalta instanţă este cea constatată ca fiind neconstituţională.

Efectele deciziilor interpretative asupra interpretărilor date pe calea unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Acelaşi raţionament juridic este aplicabil şi în cazul pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În această situaţie sunt aplicabile dispoziţiile art. 4771 C. pr. pen., potrivit cărora „efectele deciziei (n.a., Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) încetează în cazul abrogării, constatării neconstituţionalităţii ori modificării dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată, cu excepţia cazului în care aceasta subzistă în noua reglementare”. Sub acest aspect, de exemplu, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, Curtea Constituţională, observând că, prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a decis că în aplicarea art. 5 C. pen. prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei, conferind astfel art. 5 C. pen., în interpretarea dată, valenţe neconstitu-ţionale, a constatat că „odată cu publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, efectele Deciziei nr. 2 din 14 aprilie 2014 a instanţei supreme încetează în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie şi cu cele ale art. 4771 din Codul de procedură penală”.


3.4.5. Delimitări de competenţe În jurisprudenţa sa, Curtea a arătat că „neconstituţionalitatea este atât o

sancţiune ultimă aplicată de instanţa constituţională cu repercusiuni asupra existenţei normative a legii, cât şi parte integrantă a ordinii juridice normative”1. Din perspectiva securităţii juridice, este uneori preferabilă stabilirea unui înţeles al normei conform cu Constituţia, pronunţarea unei decizii simple sau extreme constituind o sancţiune de ultimă instanţă. Acest tip de intervenţie suscită adesea critici la adresa Curţii Constituţionale, sub aspectul modului în care aceasta respectă competenţa stabilită prin Constituţie, în raport de competenţa altor autorităţi publice, în special a instanţelor de judecată şi a legiuitorului, problematică ce urmează a fi analizată în subcapitolele referitoare la dialogul Curţii Constituţionale cu legiuitorul şi, respectiv, instanţele judecătoreşti.

Considerăm că apariţia şi creşterea numărului deciziilor interpretative relevă diversificarea instrumentelor pe care curţile constituţionale le pot utiliza în cadrul controlului de constituţionalitate. Abordarea tradiţională, care concepe Curtea Constituţională doar în chipul de „legislator negativ”, a cunoscut importante reconsiderări, graţie dezvoltării controlului de constituţionalitate, necesar a fi adaptat problemelor juridice din ce în ce mai complexe pe care judecătorul constituţional le are de soluţionat.

În context, menţionăm şi o altă practică a curţilor constituţionale, şi anume aceea de „modulare” în timp a efectelor deciziilor pe care le pronunţă. Astfel, de exemplu, în Germania, Curtea Constituţională Federală constată incompatibilitatea actului normativ atacat cu Constituţia, dar nu îl declară nul, pentru a-i oferi legiuitorului o marjă de apreciere şi suficient răgaz pentru adoptarea unei noi reglementări, în cazul în care legiuitorul trebuie să dispună de mai multe opţiuni în scopul eliminării neconstituţionalităţii sau dacă este în interesul general ca trecerea de la o stare de drept neconstituţională la una constituţională să aibă loc etapizat (îndeosebi acolo unde, prin declararea nulităţii, s-ar crea o situaţie şi mai puţin compatibilă cu Constituţia decât cea din momentul pronunţării deciziei). Între măsurile avute în vedere pot exista şi ordine prin care să se dispună aplicarea în continuare a legii neconstituţionale fie fără modificări, fie modificată. Atunci când nu poate fi acceptată perpetuarea prevederii neconstituţionale, nici chiar într-o formă modificată, Curtea Constituţională federală însăşi va formula o dispoziţie care să se aplice tranzitoriu sau ca referinţă. Declarând incompatibilitatea, Curtea Constituţională federală are şi posibilitatea să se abţină de la a ordona continuarea aplicării legii neconstituţionale. Dar – spre deosebire de declararea nulităţii – o asemenea soluţie se justifică doar dacă va impune concomitent şi un termen în care legiuitorul să adopte o nouă legislaţie, conformă cu Constituţia, acolo unde Curtea consideră că o reglementare tranzitorie nu este indispensabilă. Prevederea

1 Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 605 din 14 august 2008; Decizia nr. 448

din 29 octombrie 2013, publicată în M. Of. nr. 5 din 7 ianuarie 2014.


neconstituţională devine atunci inaplicabilă până la intrarea în vigoare a noii legii şi, ca atare, orice proces aflat pe rolul instanţelor va trebui suspendat1.

În Franţa, art. 62 din Constituţie stabileşte efectele deciziilor Consiliului Constituţional francez după cum urmează: în cazul controlului a priori, dispoziţia constatată neconstituţională nu poate fi promulgată şi pusă în aplicare; în cazul controlului a posteriori, dispoziţia constatată ca fiind neconstituţională îşi încetează efectele pentru viitor, de la data publicării deciziei sau de la o dată ulterioară fixată în textul acesteia, Consiliul Constituţional stabilind condiţiile şi limitele în care efectele produse de dispoziţia în cauză pot fi contestate; deciziile Consiliului Constituţional nu sunt supuse apelului, ele sunt obligatorii pentru autorităţile publice şi pentru toate autorităţile administrative şi judiciare. Aceste dispoziţii determină mai multe consecinţe juridice2. Ceea ce preocupă, din perspectiva studiului nostru, este posibilitatea judecătorului constituţional de a „modula” efectele deciziei sale atât în timp, cât şi în privinţa modului de aplicare a normei contestate şi de a adopta, în numele principiului securităţii juridice, măsuri cu caracter tranzitoriu vizând efectele produse de dispoziţia constatată neconstitu-ţională. În situaţia în care Consiliul Constituţional procedează la stabilirea unor astfel de măsuri, actele normative de aplicare a lor au doar semnificaţia unor precizări complementare3.

Tot astfel, în Belgia, fixarea de către Curtea Constituţională a unui termen în care legiuitorul să acţioneze, menţinerea de către aceasta a efectelor unui act normativ neconstituţional până la o dată viitoare, constatarea neconstituţionalităţii unei lacune legislative sunt apreciate ca fiind forme de realizare a controlului de constituţionalitate, care, departe de a-i suprima legiuitorului atributele, îi restituie tocmai competenţa de legiferare4.

În România nu există posibilitatea ca instanţa constituţională să amâne efectele deciziei pronunţate, respectiv să amâne momentul la care norma declarată neconstituţională urmează să-şi înceteze efectele, având în vedere normele imperative ale art. 147 alin. (4) din Constituţie. Deciziile interpretative constituie însă instrumente prin care, într-un mod care nu este interzis de prevederile constituţionale, se „modulează” practic aceste efecte, sub semnul aceluiaşi principiu al securităţii juridice, permiţând menţinerea normei contestate în fondul activ al legislaţiei într-o interpretare conform Constituţiei, până la intervenţia clarificatoare a legiuitorului şi chiar în absenţa unei asemenea clarificări.

Chiar dacă efectele deciziilor interpretative în procesul de constituţionalizare a dreptului este fără îndoială unul pozitiv, nu este mai puţin adevărat că dezvoltarea în acest mod a instrumentarului controlului de constituţionalitate impune şi realizarea unei „autolimitări”, iar jurisprudenţa instanţelor constituţionale demonstrează

1 G. Lübbe-Wolff, R. Mellinghoff, R. Gaier, Raportul Curţii Constituţionale Federale din Germania la al XV-lea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, Bucureşti, 23-25 mai 2011, pe www.ccr.ro.

2 J.P. Camby, P. Fraisseix, J. Gicquel, La revision de 2008, une nouvelle Constitution?, LGDJ, Paris, 2011, p. 334.

3 Ibidem, p. 335. 4 M. Bossuyt, R. Leysen, Raportul Curţii Constituţionale din Belgia la al XV-lea Congres al

Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, Bucureşti, 23-25 mai 2011, pe www.ccr.ro.


căutarea şi fixarea unor astfel de limite, cel mai adesea în realizarea distincţiei juridic-politic1, dar şi faţă de competenţa instanţelor judecătoreşti, respectiv a legiuitorului primar sau delegat. Cum însă asemenea limite sunt adesea dificil de trasat, de multe ori, deciziile interpretative sunt subiect de controverse. Ţine de înţelepciunea şi echilibrul instanţelor de jurisdicţie constituţională identificarea, de la caz la caz, a soluţiei care să răspundă deopotrivă principiilor securităţii juridice, separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi loialităţii constituţionale, sub semnul supremaţiei Constituţiei. Dezvoltarea colaborării între instanţele de jurisdicţie constituţională, iar, în cadrul acesteia, recentele preocupări2 de crearea a unei platforme comune unde să fie reunite deciziile relevante pronunţate în exercitarea controlului de constituţionalitate de către toate aceste instanţe vor contribui la realizarea unor repere şi coordonate comune şi sub acest aspect la nivel european şi mondial. Astfel, dialogul judiciar şi, prin intermediul acestuia, dreptul comparat în materie constituţională capătă o importanţă sporită.

1 A se vedea, de exemplu, Decizia Baker c. Carr a Curţii Supreme a SUA, unde sunt enunţate

criterii pentru identificarea unei chestiuni cu caracter politic, şi a o diferenţia de o problemă juridică de constituţionalitate (L. Fisher, American Constitutional law, ed. a 2-a, New York, McGraw-Hill, Inc., 1995, apud E. Zoller, Droit Constitutionnel, ed. a II-a, PUF, Paris, 1999, pp. 131-137).

2 Propunere discutată în cadrul lucrărilor celui de-al XVI-lea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, Viena, 12-14 mai 2014.


II. DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI LA NIVEL INTERNAŢIONAL

1. Cadrul constituţional1 S-a afirmat2 că încorporarea actelor internaţionale privitoare la drepturile

omului în constituţiile statelor reprezintă una dintre tendinţele actuale la nivel mondial3 şi una dintre modalităţile – poate cea mai importantă – prin care consti-tuţiile devin „internaţionale” sau „internaţionalizate”. În măsura în care drepturile garantate de constituţii sunt convergente sau chiar identice cu cele înscrise în documente internaţionale, constituţiile devin într-o oarecare măsură internaţionale, cu consecinţe asupra întregului sistem normativ naţional.

Încadrându-se în aceste tendinţe, constituţiile statelor europene care au trecut recent la regimuri democratice, cum este şi cazul României, cuprind capitole consistente4 consacrate drepturilor şi libertăţilor fundamentale, cu reglementări receptate din documentele internaţionale în materie. De asemenea, unele dintre noile constituţii consacră expres directa aplicabilitate şi statutul normativ superior în ordinea legală internă a acestor acte, precum şi obligaţia instanţelor de a face directa lor aplicare5. Astfel, de exemplu, Constituţia Bosniei şi Herţegovinei6, în Articolul II – „Drepturi şi libertăţi fundamentale” –, stabileşte la pct. 1 că va asigura cel mai înalt nivel de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale recunoscut la nivel internaţional, iar la pct. 2 se prevede că drepturile şi libertăţile stabilite în Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi Protocoalele adiţionale se vor aplica direct în Bosnia şi Herţegovina, având prioritate asupra tuturor celorlalte legi. Pct. 6 al aceluiaşi articol prevede că în Bosnia şi Herţegovina toate instanţele, agenţiile, organele guvernamentale se vor conforma şi vor aplica dispoziţiile

1 T. Toader, M. Safta, Raport, Partea I, la lucrările celui de-al XVI-lea Congres al conferinţei

Curţilor Constituţionale Europene, Viena, 12-14 mai 2014, Curtea Constituţională între dreptul naţional şi dreptul european, disponibil pe http://www.vfgh.gv.at/cms/vfgh-kongress/en/xvi-kongress-2014.html; T. Toader, M. Safta, Receptarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor omului prin intermediul controlului de constituţionalitate, în In Honorem Constantin Bîrsan, Ed. Hamangiu, Bucureşti, pp. 817-827.

2 W.-C. Chang, J.-R. Yeh, Internationalization of constitutional law, în The Oxford handbook of comparative constitutional law, Oxford University Press, 2012, p. 1167.

3 A se vedea, pentru relaţia consacrarea drepturilor fundamentale-controlul de constituţionalitate, R. Hirschl, Towards juristocracy. The origins and consequences of the new constitutionalism, Harvard University Press, 2007, pp. 17-30.

4 De exemplu, Constituţia Croaţiei cuprinde 55 de articole dedicate drepturilor şi libertăţilor fundamentale (Titlul III, „Protecţia drepturilor şi a libertăţilor fundamentale”, art. 14-69), pe http://legislationline.org.

5 Pentru exemple, pe larg, a se vedea W.-C. Chang, J.-R. Yeh, op. cit., p. 1168. 6 http://legislationline.org/documents/section/constitutions.


referitoare la apărarea şi garantarea drepturilor fundamentale. Aplicabilitatea directă, ca efect al dispoziţiilor constituţionale, a reglementărilor internaţionale în materia drepturilor omului, se regăseşte şi în state europene cu o mai îndelungată tradiţie democratică. Astfel, cât priveşte Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în unele state aceasta a căpătat, ca urmare a ratificării, statutul de lege constituţională (de exemplu, Austria), în altele o poziţie superioară legii sau inferioară Constituţiei (de exemplu: Franţa1, Cipru, Spania, Portugalia) sau statut de lege ordinară (de exemplu: Italia, San Marino)2.

O altă modalitate de încorporare a reglementării internaţionale menţionate în sistemul legal naţional este cea a interpretării judiciare. Instanţele naţionale le utilizează în considerentele hotărârilor pronunţate – cu sau fără un mandat constituţional sau legal clar – sau utilizează interpretările pe care instanţele supranaţionale ori din alte state le dau unor texte de principiu referitoare la drepturi şi libertăţi fundamentale, determinând ceea ce doctrina a numit fertilizare încrucişată3, altfel spus, asimilarea experienţelor şi judecăţilor instanţelor din alte state, precum şi a celor internaţionale, cu un rol de extindere a procesului de constituţionalizare la nivel global.

Constituţia României reglementează raporturile dintre normele juridice provenind din dreptul intern şi cel internaţional şi modalitatea în care aceste norme se armonizează în: art. 11, „Dreptul internaţional şi dreptul intern”, art. 20, „Tratatele internaţionale privind drepturile omului”, şi art. 148, „Integrarea în Uniunea Europeană”.

Dispoziţiile art. 11 din Constituţie au următorul cuprins: Art. 11: „(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu

bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. (3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte

cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei”.

Dispoziţiile art. 20 din Constituţie au următorul cuprins: Art. 20: „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor

vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate

1 N. Lenoir, The response of the French Constitutional Court to the Growing Importance of

International Law apud D. Spielmann, Jurisprudence of the European Court of Human Rights and the constitutional system of Europe, în The Oxford handbook of comparative constitutional law, Oxford University Press, 2012, p. 1238.

2 A se vedea, pe larg: C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol. I Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 100; O. Predescu, Influenţa Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale asupra dreptului intern al statelor membre ale Consiliului Europei, în Analele Universităţii Constantin Brâncuşi din Târgu Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 2/2010, pe http://www.utgjiu.ro/revista/jur/pdf/2010-02/3.

3 C. Saunders, Judicial engagement with comparative law; T. Ginsburg, R. Dixon, Comparative constitutional law, Elgar Publishing Ltd, 2011, p. 589.


reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.

Dispoziţiile art. 148 din Constituţie, cu incidenţă asupra problematicii ce face obiectul prezentei analize, au următorul cuprins:

Art. 148: „(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

(3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.

(4) Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecăto-rească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2).

(…)”. Din interpretarea textelor citate se desprind următoarele: ♦ tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern; acestea capătă

în dreptul intern forţa juridică şi poziţia în ierarhia actelor normative dată de actul de ratificare, cu consecinţele corespunzătoare; noţiunea de „tratat internaţional” are un sens larg, aceasta incluzând acte internaţionale indiferent de denumirea acestora (tratat, convenţie, protocol, cartă, statut, memorandum etc.);

♦ tratatele în materia drepturilor omului la care România este parte constituie o categorie distinctă: acestea se integrează „blocului de constituţionalitate”, putând avea, după caz, o forţă infraconstituţională (o normă convenţională în conflict cu o normă constituţională clară), strict constituţională sau supraconstituţională (o normă convenţională mai favorabilă, în conflict cu o normă constituţională generică, nedeterminată şi mai restrictivă), în oricare din ipoteze fiind însă vorba despre o forţă supralegislativă1; tratatele în materia drepturilor omului la care România este parte au prioritate de aplicare în caz de neconcordanţă cu legile interne, cu excepţia situaţiei în care Constituţia sau legile interne cuprind dispoziţii mai favorabile;

♦ tratatele constitutive ale Uniunii Europene (precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu) constituie, de asemenea, o categorie de acte internaţionale cu un regim juridic distinct, în sensul că au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne; spre deosebire de tratatele internaţionale în materia drepturilor omului, acestea au o poziţie supralegislativă, dar infra-constituţională.

Dispoziţiile art. 20 şi art. 148 din Constituţie impun instanţelor judecătoreşti naţionale aplicarea în mod prioritar a prevederilor din tratate internaţionale („pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte”, respectiv „tratatele constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu”), în cazul în care legile interne conţin dispoziţii contrare [cu excepţia prevăzută la art. 20 alin. (2) teza finală din Constituţie, menită asigurării unei protecţii ridicate a drepturilor şi libertăţilor fundamentale].

1 C.-L. Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului – surse, instituţii, proceduri, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, pp. 262-269.


Cât priveşte competenţa Curţii Constituţionale şi obligaţiile constitu-ţionale de care este ţinută în raport de dreptul european, distingem după cum este vorba despre tratatele europene privind drepturile omului şi, respectiv, tratatele constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu.

Referitor la prima categorie menţionată, integrarea „pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte” în aşa-numitul „bloc de constituţionalitate” determină ca acestea să constituie, prin intermediul art. 20 din Constituţie, norme de referinţă pentru controlul de constituţionalitate. În timp, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României a fost invocat, tot mai frecvent, art. 20 din Constituţie, cu precădere prin referire la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi interpretarea dată acesteia în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Curtea Constituţională a României a reţinut sub acest aspect în mai multe decizii că „ratificarea de către România a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, a făcut ca această Convenţie să facă parte din dreptul intern, situaţie în care raportarea la oricare dintre textele sale este supusă aceluiaşi regim cu cel aplicabil raportărilor la dispoziţiile Legii fundamentale”1.

Referitor la dreptul Uniunii Europene, aşadar, la modul de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 148 din Constituţie, jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României a cunoscut o evoluţie care conduce la formularea, în esenţă, a următoarelor concluzii:

♦ Constituţia este unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate;

♦ o normă de drept european poate fi utilizată în cadrul controlului de constituţionalitate ca normă interpusă celei directe de referinţă (care nu poate fi decât Constituţia), cu respectarea unor condiţii de ordin obiectiv (referitoare la claritatea normei) şi a altora de ordin subiectiv (ce ţine de marja de apreciere a relevanţei constituţionale a normei de drept european). În acest sens, Curtea Constituţională a României a reţinut că „folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate ca normă interpusă celei de referinţă (n.a., Constituţia României) implică, în temeiul art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, o condiţionalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, şi, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei – unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate. Într-o atare ipoteză, demersul Curţii Constituţionale este distinct de simpla aplicare şi interpretare a legii, competenţă ce aparţine instanţelor judecătoreşti şi autorităţilor administrative, sau de eventualele chestiuni ce ţin de politica legislativă promovată de Parlament sau

1 Decizia nr. 146 din 14 iulie 2000, publicată în M. Of. nr. 566 din 15 noiembrie 2000.


Guvern, după caz”. Aprecierea relevanţei constituţionale revine exclusiv Curţii Constituţionale a României.

O situaţie aparte prezintă Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, cu privire la care Curtea Constituţională a României a statuat că este, de principiu, aplicabilă în controlul de constituţionalitate „în măsura în care asigură, garantează şi dezvoltă prevederile constituţionale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecţie este cel puţin la nivelul normelor constituţionale în domeniul drepturilor omului”1. Este de precizat, cât priveşte temeiul constituţional al invocării Cartei, că acesta este art. 148 din Constituţie, iar nu art. 20, sub acest aspect Curtea Constituţională reţinând2 următoarele: „în ce priveşte prevederile art. 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, referitoare la dreptul la bună administrare, Curtea observă, mai întâi, că acestea pot fi invocate prin prisma art. 148, şi nu a art. 20 din Constituţie, cum a indicat autorul excepţiei, deoarece, potrivit art. 6 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană (versiunea consolidată), «Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor»”.

Pe cale de consecinţă, art. 20 din Constituţie fundamentează controlul de constituţionalitate prin raportare la tratatele europene privind drepturile omului la care România este parte. Exercitând acest control, Curtea Constituţională nu realizează o „comparaţie” directă a legii interne cu tratatul/convenţia internaţională, ci realizează o analiză mijlocită de dispoziţiile Constituţiei interpretate în lumina tratatului.

În temeiul art. 148 din Constituţie, normele dreptului Uniunii Europene pot constitui instrument de referinţă pentru controlul de constituţionalitate, cu distincţiile prevăzute de textul constituţional, în limitele şi la aprecierea Curţii Constituţionale a României.

Având în vedere textele constituţionale mai sus citate şi, în special, prevederile art. 20 din Constituţie, în faţa Curţii Constituţionale a României sunt invocate în mod frecvent următoarele:

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; Declaraţia Universală a Drepturilor Omului; Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice; Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale.

Apar, de asemenea, trimiteri şi la alte surse internaţionale de drept, de regulă cu incidenţă în materia drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, de cele mai multe ori ca urmare a invocării lor de către autorii sesizărilor adresate Curţii, cum ar fi, de exemplu:

Carta socială europeană revizuită, adoptată la Strasbourg la 3 mai 19963;

1 Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, publicată în M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010. 2 Decizia nr. 12 din 22 ianuarie 2013, publicată în M. Of. nr. 114 din 28 februarie 2013; în acelaşi

sens este şi Decizia nr. 967 din 20 noiembrie 2012, publicată în M. Of. nr. 853 din 18 decembrie 2012. 3 A se vedea, de exemplu, Decizia nr. 5 din 17 ianuarie 2013, publicată în M. Of. nr. 109 din 25

februarie 2013.


Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare1. În jurisprudenţa ultimilor ani apare mai des invocată Carta Drepturilor

Fundamentale a Uniunii Europene. Abordarea problematicii trimiterilor la sursele de drept european nu poate fi realizată fără a menţiona şi trimiterile la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Pornind de la temeiul constituţional invocat şi ţinând seama de rolul şi poziţia Curţii Constituţionale, pe de o parte, şi a celorlalte instanţe menţionate, pe de altă parte, între acestea s-au conturat raporturi care pot fi circumscrise ideii de dialog judiciar.

2. Dialogul între Curtea Constituţională a României şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului

2.1. Locul şi rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului în peisajul constituţional european

Având în vedere locul şi rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului, ca, de

altfel, şi ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, din punct de vedere al funcţiilor pe care le îndeplinesc în materia apărării drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, s-a exprimat ideea potrivit căreia acestea pot fi considerate curţi constituţionale europene2. Aceasta întrucât, în domeniul drepturilor fundamentale, instanţele în cauză se confruntă cu probleme similare celor ridicate în faţa curţilor constitu-ţionale naţionale şi realizează controlul jurisdicţional pe baza unui catalog al drep-turilor fundamentale şi a unor proceduri comparabile cu cele ale curţilor constituţionale.

Din această perspectivă, raporturile dintre Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi curţile constituţionale, într-un sens larg, sunt înţelese ca expresie a cooperării pe mai multe niveluri, care funcţionează pe baza unor concepte de ordin sistemic precum: unitate, diferenţă şi diversitate, omogenitate şi pluralitate, deli-mitare, interacţiune şi implicare3.

Această viziune4, ce are meritul de a evita abordări simpliste de tipul superioritate/subordonare şi juxtapunere, în favoarea ideilor de autonomie, respect şi capacitate de a acţiona în comun5, a fost exprimată, de altfel, şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Un exemplu în acest sens îl constituie lucrările celui de-al XII-lea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, unde preşedintele Curţii Europene a Drepturilor Omului a relevat rolul acestei instanţe de

1 A se vedea, de exemplu, Decizia nr. 114 din 20 iulie 1999, publicată în M. Of. nr. 370 din

3 august 1999. 2 A. Voβkuhle, Multilevel Cooperation of the European Constituţional Courts, în European

Constituţional Law review no. 6/2010, p. 175. 3 A. Voβkuhle, The protection of human rights within the european cooperation of Courts,

prezentată la lucrările Comisiei de la Veneţia, 9 martie 2013, Veneţia, Italia, p. 4, pe http://www.venice.coe.int.

4 Ibidem. 5 Ibidem.


actor în domeniul justiţiei constituţionale europene, precum şi faptul că acţionează în parteneriat cu instanţele constituţionale naţionale, ca o cvasi-curte constitu-ţională. Potrivit celor arătate, se deduce că problemele cu privire la care Curtea este chemată să decidă sunt de ordin constituţional, atâta vreme cât privesc drepturi ale cetăţenilor europeni. Aceste probleme sunt rezolvate în mod adecvat la nivel naţional, de către curţile constituţionale şi instanţele naţionale. Controlul exercitat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului apare, din această perspec-tivă, ca un mecanism de siguranţă, pentru a rezolva acele probleme care scapă controlului riguros al instanţelor constituţionale naţionale1. Din această perspectivă, judecătorul constituţional, şi în general judecătorul naţional, apare ca fiind primul însărcinat cu misiunea de realizare a protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamen-tale, iar sub aspectul raportării la standardele europene privitoare la aceste drepturi, un „actor” principal al procesului de armonizare legislativă şi de integrare a acestor standarde în plan naţional.

Acest rol este susţinut şi facilitat de existenţa unor mecanisme juridice de interconectare între nivelul naţional şi cel internaţional de protecţie a drepturilor omului, destinate realizării unei apărări eficiente a acestora. În România, mecanis-mele în cauză au o consacrare constituţională, ceea ce particularizează dialogul între Curtea Constituţională a României şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Având în vedere competenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dialogul judiciar în cazul analizat este circumscris problematicii apărării drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, ce constituie, în sine, o temă generoasă de dialog mai ales în condiţiile sistemul european de protecţie a drepturilor fundamentale în care subzistă trei seturi diferite de ordini normative: naţională, supranaţională şi internaţională, fiecare cu propriile sale legi şi instituţii pentru protecţia drepturilor fundamentale, care se suprapun şi se întrepătrund pentru a asigura o cuprin-zătoare şi sporită protecţie a acestor drepturi2. Convenţia pentru apărarea dreptu-rilor omului şi a libertăţilor fundamentale3, elaborată în cadrul Consiliului Europei şi semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950, constituie unul dintre instrumentele cele mai eficace de apărare a drepturilor fundamentale, având în vedere locul său în sistemul juridic al statelor membre care au ratificat Convenţia, precum şi faptul că deţine propriul său mecanism jurisdicţional supranaţional, care se impune acestor state4.

Pornind de la temeiul constituţional care fundamentează raporturile dintre Curtea Constituţională a României şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, vom examina modul în care se realizează receptarea reciprocă a jurisprudenţei acestor Curţi, asimilată ideii de dialog judiciar, precum şi efectele acestui dialog.

1 L. Wildhaber, The place of the European Court of Human Rights in the European Constitutional

landscape, pe http://www.confcoconsteu.org/reports/rep-xii/Report%20ECHR-EN.pdf. 2 J.S. Bergé, Legal Application, Global Legal Pluralism and Hierarchies of Norms, European

Journal of Legal Studies, vol. 4, Issue 2 (Autumn/Winter 2011), pp. 241-263. 3 Numită în continuare Convenţia. 4 A se vedea art. 19 şi art. 46 din Convenţie; pentru dezvoltări a se vedea C. Bîrsan, Convenţia

europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. IX.


2.2. Forme ale dialogului dintre Curtea Constituţională a României şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului

2.2.1. Aspecte generale Ceea ce particularizează raporturile dintre cele două Curţi constă în fundamen-

tarea mecanismului de colaborare la nivel constituţional, prin reglementarea corelaţiei dintre reglementările naţionale şi cele internaţionale în materia drepturilor omului. Corelaţia este asigurată prin dispoziţiile art. 20 din Constituţia României.

România a devenit membră a Consiliului Europei la 7 octombrie 1993, iar la data de 20 iunie 1994 a ratificat Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, acest act integrându-se astfel „blocului de constituţio-nalitate”. În acest sens, Curtea Constituţională a României a reţinut în mai multe decizii că „ratificarea de către România a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994, a făcut ca această Convenţie să facă parte din dreptul intern, situaţie în care raportarea la oricare dintre textele sale este impusă aceluiaşi regim cu cel aplicabil raportărilor la dispoziţiile din Legea fundamentală”1. Acelaşi caracter obligatoriu a fost stabilit de Curtea Constituţională pentru interpretarea dată textelor Convenţiei de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de multe ori examenul de constituţionalitate realizându-se în lumina prevederilor constituţionale ale art. 11 şi art. 20 şi în raport de practica acestei instanţe.

Cu acest fundament şi particularitate, dialogul dintre Curtea Europeană a Drepturilor şi Curtea Constituţională a României poate fi constatat examinând jurisprudenţa celor două Curţi şi relaţiile de cooperare stabilite între acestea, determinând orientarea către un limbaj şi standarde comune de realizare a apărării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în cadrul unor relaţii de respect reciproc.

Dispoziţiile art. 20 din Constituţie determină ca instanţa europeană să fie mai mult decât un simplu partener de dialog, jurisprudenţa acesteia constituind un cadru de referinţă obligatoriu pentru Curtea Constituţională a României, cu circumstanţierile determinate de rolul şi de limitele competenţei instanţei de contencios constituţional. Judecătorul constituţional român şi-a asumat însă rolul şi autoritatea de a asigura receptarea Convenţiei şi a practicii instanţei europene, cu efecte atât în planul reglementării problematicii drepturilor şi libertăţilor fundamentale, cât şi al aplicării acestor reglementări de către instanţele naţionale. În practica instanţei de contencios constituţional pot fi identificate atât decizii care, în interpretarea textelor constituţionale privitoare la drepturile omului, dau prioritate dispoziţiilor Convenţiei, când acestea sunt mai favorabile, cât şi decizii care se fundamentează, în determinarea conţinutului conceptelor constituţionale, pe dispoziţiile Convenţiei şi interpretarea dată acestora de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Examinarea comparativă a standardelor de referinţă în materia apărării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale poate releva şi situaţii în care dispoziţiile Constituţiei României sunt mai favorabile decât reglementările

1 Decizia nr. 146 din 14 iulie 2000, publicată în M. Of. nr. 566 din 15 noiembrie 2000.


Convenţiei în materie, caz în care Curtea Constituţională a dat prioritate textelor constituţionale, în detrimentul celor din Convenţie, mai puţin favorabile.

Dialogul dintre cele două instanţe se concretizează în cadrul întâlnirilor oficiale şi al conferinţelor naţionale şi internaţionale, precum şi pe cale jurisprudenţială, respectiv valorificările/referirile, după caz, la soluţiile şi interpretările cuprinse în actele pe care le pronunţă.

2.2.2. Dialogul realizat în cadrul întâlnirilor oficiale, conferinţelor naţionale şi internaţionale

Astfel de întâlniri oficiale au loc anual cu ocazia deschiderii anului judiciar la

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, precum şi al altor acţiuni organizate în acest cadru la Strasbourg. Aceste evenimente prilejuiesc şi abordări ale relaţiilor dintre instanţele constituţionale naţionale şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudenţa, precum şi dezvoltarea relaţiilor dintre acestea.

De asemenea, cu ocazia vizitelor reprezentanţilor Curţii Europene a Drepturilor Omului1 în România, s-au conturat importante repere de colaborare şi de poziţionare reciprocă a celor două instanţe în realizarea sarcinii comune de apărare a drepturilor fundamentale. Cu privire la rolul Curţii Constituţionale, s-a arătat că aceasta „reprezintă un factor capital al preeminenţei dreptului şi al apărării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în acest stat”, iar existenţa şi activitatea sa „dau viaţă principiului subsidiarităţii pe care se bazează sistemul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi al Curţii de la Strasbourg”.

Cât priveşte raporturile dintre Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi instanţele naţionale, s-a arătat că „şi curţile constituţionale şi cele supreme sunt înalte părţi contractante, deci parteneri cu drepturi depline”, cu care este important să fie întreţinute relaţii permanente de schimburi şi informaţii, în special privind jurisprudenţa, „cauza drepturilor omului fiind prea importantă pentru ca o jurisdicţie internaţională să-şi aroge în aceste domeniu vreun monopol”2. În cadrul unor astfel de întâlniri şi în contextul examinării rolului jurisdicţiei constituţionale în apărarea drepturilor fundamentale şi a importanţei pe care Curtea Constituţională a României o acordă Convenţiei şi interpretării sale de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, s-a procedat la analiza deciziilor recente ale Curţii Europene a Drepturilor Omului privind România şi, în acest context, a problematicii restituirii proprietăţilor naţionalizate, în legătură cu executarea hotărârii-pilot pronunţate în Cauza Maria Atanasiu şi alţii c. României, fiind discutate posibile soluţii pentru evitarea viitoarelor condamnări ale statului român3.

Dezbateri comune au fost prilejuite şi de Seminarul intitulat „Parteneri pentru protecţia drepturilor omului: Dezvoltarea interacţiunii între Curtea Europeană a

1 În anul 2000, preşedintele Curţii Europene a Drepturilor Omului, domnul Luzius Wildhaber; în

anul 2003, vicepreşedintele Curţii Europene a Drepturilor Omului, domnul Jean-Paul Costa, iar în 2012, vicepreşedintele Curţii, domnul Josep Casadevall şi grefierul-şef al Secţiei a III-a, domnul Santiago Quesada.

2 A se vedea http://193.226.121.81/default.aspx?page=publications/buletin/5/costa (www.ccr.ro). 3 A se vedea www.ccr.ro, Relaţii externe, martie 2012.


Drepturilor Omului şi jurisdicţiile naţionale”, organizat de Consiliul Europei, la Strasbourg, în perioada 9-10 septembrie 2002, iar, mai recent, de Conferinţa cu tema „Impactul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi al jurisprudenţei asupra evoluţiilor democratice şi asupra schimbărilor în Europa de Est”, ce s-a desfăşurat la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, în data de 18 februarie 2013.

Acestor acţiuni li se alătură proiecte desfăşurate în plan naţional, un exemplu în acest sens fiind Conferinţă naţională organizată de Curtea Constituţională a României, cu tema Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, produs al unui proiect mai amplu, iniţiat şi realizat de Curtea Constituţională a României cu sprijinul Ministerului Regal al Afacerilor Externe al Norvegiei. Acest proiect a constat în editarea unei culegeri de decizii ale Curţii Constituţionale din perioada 1994-2003, a căror motivare s-a întemeiat pe dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi pe jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, realizarea unei pagini web şi înregistrarea unui CD cuprinzând baza de date inclusă în culegerea de decizii arătată, organizarea a patru seminare regionale (Bucureşti, Timişoara, Cluj-Napoca, Iaşi), la care au participat un număr de 176 de judecători de la instanţe din 14 judeţe ale României, profesori universitari, alţi specialişti în drept, precum şi efectuarea unui sondaj de opinie printre judecătorii români participanţi la aceste seminare, pe baza unui chestionar privitor la raporturile dintre hotărârile judecătoreşti şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului1. Pe aceeaşi linie de preocupări, este de menţionat şi Protocolul de colaborare între Curtea Constituţională a României şi Ministerul Afacerilor Externe, reprezentat de Co-agentul guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului, încheiat în anul 2011, al cărui obiect îl constituie stabilirea unui cadru instituţional de cooperare şi colaborare în vederea sprijinirii reciproce în sfera de activitate a celor două instituţii.

Acţiunile prezentate relevă efortul comun al celor două Curţi, în limitele compe-tenţei fiecăreia, de a identifica soluţii pentru deplina realizare a drepturilor şi libertă-ţilor fundamentale. Acest dialog se reflectă şi în plan jurisprudenţial.

2.2.3. Receptarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului prin intermediul controlului de constituţionalitate

2.2.3.1. Aspecte generale şi date statistice Examinând datele care privesc activitatea Curţii Constituţionale a României, de

la înfiinţarea sa2, se constată că majoritatea deciziilor de admitere a sesizărilor adresate Curţii Constituţionale (un număr de 368 din totalul de 481) au fost pronunţate ca urmare a soluţionării obiecţiilor de neconstituţionalitate, excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate de părţi în faţa instanţelor de judecată, de instanţe

1 www.ccr.ro, a se vedea Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului. 2 www.cccr.ro, Statistici periodice. Perioada de referinţă avută în vedere la elaborarea acestei

statistici este până la 31 octombrie 2014.


din oficiu sau de Avocatul Poporului şi a realizării controlului de constituţionalitate a iniţiativelor de revizuire a Constituţiei.

Circumstanţiere acestor cauze a luat în considerare faptul că în cadrul lor sunt invocate, de regulă, critici care privesc nerespectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, prilej de referire şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în multe situaţii, constituie chiar standardul care a determinat soluţia de admitere pronunţată de Curtea Constituţională.

Sub aspectul invocării jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, se constată tendinţa de creştere a numărului deciziilor în care Curtea Constituţională face trimitere la hotărâri ale instanţei de la Strasbourg, a numărului hotărârilor acestei din urmă instanţe la care se face trimitere, precum şi a sferei drepturilor fundamentale vizate. O altă tendinţă este aceea a „pătrunderii” hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului în controlul a priori de constituţionalitate, deciziile pronunţate de Curtea Constituţională în soluţionarea obiecţiilor de neconstituţio-nalitate cuprinzând referiri din ce în ce mai consistente la această jurisprudenţă, mai ales când sunt în discuţie aspecte de tehnică legislativă, cu consecinţe în planul respectării principiului securităţii juridice.

Dacă, potrivit studiului realizat în anul 2005 menţionat1, în perioada 1994-2003 Curtea Constituţională şi-a fundamentat circa 380 de decizii (dintre cele aproape 3000 pronunţate în această perioadă) pe texte ale Convenţiei şi pe jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în prezent actele Curţii Constituţionale pronunţate într-un singur an se apropie de acest număr. Avem în vedere situaţia anului 2012, în care Curtea Constituţională a pronunţat un număr total de 1098 de acte.

Este adevărat că şi numărul cauzelor soluţionate de Curtea Constituţională a cunoscut o creştere semnificativă de-a lungul timpului. Astfel cum se poate observa din examinarea datelor statistice prezentate, această creştere a numărului de cauze nu a fost determinată, cum s-ar putea crede, de introducerea unor noi atribuţii ale Curţii Constituţionale cu ocazia şi după revizuirea Constituţiei, în anul 2003. Cu sau fără noile atribuţii, substanţa activităţii Curţii Constituţionale a României este dată de soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate, ceea ce relevă rolul acestei Curţi în apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, consolidarea acestuia atât în termeni de volum, cât şi de substanţă. Unul dintre factorii care au determinat această evoluţie îl constituie receptarea de către Curte, prin mecanismul impus de art. 20 din Constituţie, a normelor internaţionale în materie de referinţă, cu consecinţa, în unele cazuri, a îmbogăţirii garanţiilor consti-tuţionale ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale, determinată de interpretarea şi aplicarea lor „în concordanţă” cu aceste reglementări internaţionale.

Au existat şi situaţii, puţine ca număr, în care jurisprudenţa Curţii Constituţionale a fost în contradicţie cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului2, cum este

1 A se vedea supra, pct. 2.2.2. 2 Pe larg, a se vedea I.A. Motoc, Curtea Constituţională a României şi Curtea Europeană a

Drepturilor Omului. Evoluţia unui dialog, în Controlul de constituţionalitate – tradiţie şi perspective, pp. 30-41.


cazul Deciziei nr. 21 din 3 februarie 20001, prin care Curtea Constituţională a stabilit constituţionalitatea şi convenţionalitatea art. 911-915 C. pr. pen., cu semnificaţia recunoaşterii dreptului procurorului de a autoriza înregistrări audio/video. Prin Hotărârea din 26 aprilie 2000, pronunţată în Cauza Dumitru Popescu 2 c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că o asemenea concluzie „este în contradicţie, desigur, cu aprecierile Curţii (...), însă, oricât de regretabilă ar fi această situaţie, trebuie totuşi să reamintim că, în general, nu este de datoria Curţii să analizeze erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanţă internă. (...) Acest aspect este valabil şi în cazul în care este vorba de o eroare de aplicare sau de interpretare a jurisprudenţei Curţii de către judecătorul naţional”.

Acestea au constituit însă excepţii, în ansamblu, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului influenţând-o în mod semnificativ pe cea a Curţii Constituţionale, dinamica raporturilor dintre cele două instanţe evoluând către un dialog vizibil în prezent.

2.2.3.2. Domenii în care hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului au influenţat în mod semnificativ jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României. Revirimente jurisprudenţiale

Principiul securităţii juridice. Calitatea legii Realizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 1

alin. (3), potrivit cărora „România este stat de drept (…)”, şi ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora „în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”, în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, Curtea Constituţională a României a identificat patru criterii care trebuie respectate în activitatea de legiferare, subsumate principiului securităţii juridice.

Astfel, prin Decizia nr. 61/20072, constatând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. II alin. (1) şi (3) din Legea nr. 249/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, Curtea a statuat că „dispoziţiile legale examinate, prin modul deficitar de redactare, nu corespund exigenţelor de tehnică legislativă specifice normelor juridice. Or, referitor la aceste cerinţe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mod constant, statuând că «o normă este „previzibilă” numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita» (Cazul Rotaru împotriva României, 2000), iar «(...) cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă» (Cazul Sunday

1 Publicată în M. Of. nr. 159 din 17 aprilie 2000. 2 Publicată în M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2007.


Times împotriva Regatului Unit, 1979)”. Constatarea Curţii Constituţionale a fost în sensul că „textele legale examinate nu îndeplinesc cele patru criterii de claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate pentru ca subiectul de drept vizat să îşi poată conforma conduita, astfel încât să evite consecinţele nerespectării lor”.

Numeroase alte decizii ale Curţii Constituţionale a României, multe dintre acestea de admitere a obiecţiilor/excepţiilor de neconstituţionale, sunt fundamen-tate pe jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în aceeaşi materie, respectiv Hotărârile pronunţate în cauze precum: Sunday Times c. Regatului Unit, 1979 (a se vedea: Decizia nr. 54/20001; Decizia nr. 189/20062; Decizia nr. 604/20083; Decizia nr. 710/20094; Decizia nr. 838/20095; Decizia nr. 1258/20096; Decizia nr. 1609/20107; Decizia nr. 670/20118; Decizia nr. 799/20119; Decizia nr. 26/201210; Decizia nr. 51/201211; Decizia nr. 681/201212; Decizia nr. 682/201213), Rotaru c. României, 2000 (a se vedea, alături de jurisprudenţa menţionată, care cuprinde, în cea mai mare parte, referiri la ambele cauze, şi: Decizia nr. 189/200614; Decizia nr. 604/200815; Decizia nr. 783/200916; Decizia nr. 1/201217; Decizia nr. 494/201218), Rekvényi c. Ungariei, 1999 (Decizia nr. 799/201119; Decizia nr. 51/201220; Decizia nr. 682/201221), Leempoel & S.A. ED. Cine Revue c. Belgiei, 2006, şi Wingrove c. Marii Britanii, 1996 (ambele în Decizia nr. 1/201222).

Se constată că încălcarea exigenţelor de claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate a normelor juridice a constituit în sine motiv de neconstituţionalitate [reţinându-se în acest sens încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie] sau a fost asociată încălcării unor drepturi fundamentale specifice.

Prima situaţie este întâlnită, de regulă, în cadrul controlului de constituţio-nalitate a priori şi în considerarea caracterului abstract al acestui control. Exemplificăm, prin deciziile de admitere a obiecţiilor de neconstituţionalitate pronunţate în anul 2012, cu precizarea că în o treime dintre acestea invocarea

1 Publicată în M. Of. nr. 310 din 5 iulie 2000. 2 Publicată în M. Of. nr. 307 din 5 aprilie 2006. 3 Publicată în M. Of. nr. 469 din 25 iunie 2008. 4 Publicată în M. Of. nr. 358 din 28 mai 2009. 5 Publicată în M. Of. nr. 461 din 3 iulie 2009. 6 Publicată în M. Of. nr. 798 din 23 noiembrie 2009. 7 Publicată în M. Of. nr. 70 din 27 ianuarie 2011. 8 Publicată în M. Of. nr. 421 din 16 iunie 2011. 9 Publicată în M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011. 10 Publicată în M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2012. 11 Publicată în M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2012. 12 Publicată în M. Of. nr. 477 din 12 iulie 2012. 13 Publicată în M. Of. nr. 473 din 11 iulie 2012. 14 Publicată în M. Of. nr. 307 din 5 aprilie 2006. 15 Publicată în M. Of. nr. 469 din 25 iunie 2008. 16 Publicată în M. Of. nr. 404 din 15 iunie 2009. 17 Publicată în M. Of. nr. 53 din 23 ianuarie 2012. 18 Publicată în M. Of. nr. 407 din 19 iunie 2012. 19 Publicată în M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011. 20 Publicată în M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2012. 21 Publicată în M. Of. nr. 473 din 11 iulie 2012. 22 Publicată în M. Of. nr. 53 din 23 ianuarie 2012.


jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului susţine argumentarea referitoare la încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţia României (un număr de patru decizii din totalul de 11 decizii de admitere a obiecţiilor de neconstituţionalitate pronunţate de Curtea Constituţională în anul 2012).

Astfel, prin Decizia nr. 1/20121, Curtea Constituţională a reţinut că „de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate – care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist – să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu afectează însă previzibilitatea legii [a se vedea, în acest sens (…) jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (…), spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29; Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40; Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României paragraful 55; Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59)”.

Prin Decizia nr. 26/20122, Curtea a statuat că „existenţa unor soluţii legislative contradictorii şi anularea unor dispoziţii de lege prin intermediul altor prevederi cuprinse în acelaşi act normativ conduce la încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice, ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate a normei. (…) Referitor la acelaşi principiu, instanţa de la Strasbourg a reţinut că «unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice» (Hotărârea din 6 iunie 2005 pronunţată în Cauza Androne împotriva României; Hotărârea din 7 octombrie 2009 pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României). Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, «odată ce statul adoptă o soluţie, aceasta trebuie să fie pusă în aplicare cu claritate şi coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât este posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiectele de drept vizate de către măsurile de aplicare a acestei soluţii (...)» (Hotărârea din 1 decembrie 2005 pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României; Hotărârea din 6 decembrie 2007 pronunţată în Cauza Beian împotriva României)”.

În Decizia nr. 51/20123, Curtea Constituţională a reamintit că instanţa de la Strasbourg „a subliniat importanţa asigurării accesibilităţii şi previzibilităţii legii, inclusiv sub aspectul stabilităţii acesteia, instituind şi o serie de repere pe care legiuitorul trebuie să le aibă în vedere pentru asigurarea acestor exigenţe (cauze precum: Sunday Times contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, 1979; Rekvényi contra Ungariei, 1999; Rotaru împotriva României, 2000; Damman împotriva Elveţiei, 2005)”.

1 Ibidem. 2 Publicată în M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2012. 3 Publicată în M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2012.


În Decizia nr. 681/20121 s-a făcut din nou referire la exigenţele de accesibilitate şi previzibilitate a legii, invocându-se Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c. României; Hotărârea din 29 martie 2000, pronunţată în Cauza Rotaru c. României; Hotărârea din 23 septembrie 1998, pronunţată în Cauza Petra c. României; Hotărârea din 23 noiembrie 2000, pronunţată în Cauza Ex-Regele Greciei şi alţii c. Greciei; Hotărârea din 8 iulie 2008, pronunţată în Cauza Fener Rum Patrikligi c. Turciei; Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunţată în Cauza Sunday Times c. Regatului Unit.

Cât priveşte cea de-a doua situaţie evocată, respectiv asocierea încălcării exigenţelor de claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate a normelor juridice cu încălcarea unor drepturi fundamentale specifice, aceasta se constată, de regulă, în controlul a posteriori de constituţionalitate, pe calea excepţiilor de neconstituţionalitate, un control concret, instrument la îndemâna persoanelor lezate în drepturile şi libertăţile lor legitime de a obţine realizarea acestor drepturi.

Exemplificativ, ne vom referi la această asociere în cazul constatării încălcării liberului acces la justiţie. Astfel, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale a României, „principiul accesului liber la justiţie (…) implică, între altele, adoptarea de către legiuitor a unor reguli de procedură clare, în care să se prescrie cu precizie condiţiile şi termenele în care justiţiabilii îşi pot exercita drepturile lor procesuale, inclusiv cele referitoare la căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele de judecată”. Lipsa unor astfel de reguli a determinat, de exemplu, constatarea neconstituţionalităţii art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, potrivit cărora: „(1) Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la pronunţare ori de la comunicare”, cu motivarea că „părţile nu au un reper sigur al termenului în care pot să atace cu recurs hotărârea pronunţată de instanţa de contencios administrativ în primă instanţă, ceea ce face ca accesul lor la justiţie pe calea exercitării căii de atac prevăzute de lege să fie incert şi aleatoriu, adică limitat”(Decizia nr. 189/20062). Pentru aceleaşi considerente, prin Decizia nr. 647/20063 s-a constatat neconstituţionalitatea prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, potrivit cărora: „Soluţia instanţei de contencios administrativ este supusă recursului, care se declară în 48 de ore de la pronunţare ori de la comunicare şi se judecă în 3 zile de la înregistrare, cu citarea părţilor prin publicitate”.

De asemenea, prin Decizia nr. 1609/20104, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 21 alin. (2) teza a doua din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, potrivit căruia: „Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, care se

1 Publicată în M. Of. nr. 477 din 12 iulie 2012. 2 Publicată în M. Of. nr. 307 din 5 aprilie 2006. 3 Publicată în M. Of. nr. 921 din 14 noiembrie 2006. 4 Publicată în M. Of. nr. 70 din 27 ianuarie 2011.


face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părţii interesate, în termen de 15 zile de la pronunţare. Cererea de revizuire se soluţionează de urgenţă şi cu precădere, într-un termen maxim de 60 de zile de la înregistrare”. Curtea a reţinut că textul criticat „are o redactare defectuoasă, generatoare de confuzii şi incertitudini care se pot constitui în veritabile obstacole în calea exercitării efective a dreptului de acces liber la justiţie. (…) Viciul de redactare afectează, şi din această perspectivă, dreptul de acces liber la justiţie prin imposibilitatea părţii interesate de a şti cărei instanţe trebuie să adreseze cererea de comunicare a hotărârii. De asemenea, expresia «temeinic motivată» reprezintă o sintagmă derutantă, atât pentru parte, cât şi pentru judecător. Temeinicia devine o caracteristică ce poate fi relativizată, neexistând criterii de apreciere a acesteia”.

Din analiza realizată cu privire la deciziile de admitere a obiecţiilor de neconstituţionalitate pronunţate în anul 2012, remarcăm că repetarea, în mai mult de o treime din deciziile de admitere a obiecţiilor de neconstituţionalitate pronunţate în anul precedent, a aceluiaşi tip de argumentare fundamentată pe jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului atrage atenţia asupra unei probleme sistemice a legislaţiei româneşti (lipsă de coerenţă, de claritate şi precizie), puternica valorificare a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi importanţa interpretării textelor Constituţiei României în concordanţă cu dispoziţiile Convenţiei, în interpretarea dată de instanţa de la Strasbourg, care a permis dezvoltarea pe această bază a unor principii-garanţii pentru întreaga materie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale (principiul securităţii juridice).

Principiul neretroactivităţii legii În legătură cu acest principiu, menţionăm, exemplificativ, jurisprudenţa în care,

pe baza practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constituţională a statuat că principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile se aplică şi în cazul legii contravenţionale. Aceasta în condiţiile în care dispoziţiile constituţionale de la acea dată nu prevedeau o astfel de regulă.

Astfel, prin Decizia nr. 318/20031, Curtea a statuat că „prevederile constitu-ţionale ale art. 15 alin. (2), conform cărora «legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile», trebuie interpretate, în lumina art. 20 alin. (1) din Constituţie, în acord cu Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. (…) Din perspectivă convenţională, Curtea Constituţională observă că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca nimic nu împiedică statele să-şi îndeplinească rolul lor de gardieni ai interesului public, prin stabilirea sau menţinerea unei distincţii între diferitele tipuri de infracţiuni. În principiu, convenţia nu se opune tendinţei de «dezincriminare» existente în statele membre ale Consiliului Europei. Cu toate acestea, aşa cum s-a arătat în Hotărârea din 21 februarie 1994, în cauza Ozturk împotriva Germaniei, aceste fapte intră sub incidenţa art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. (…), prevederile acestui articol garantează oricărui «acuzat» dreptul la un proces echitabil, indiferent de calificarea faptei în dreptul intern”.

1 Publicată în M. Of. nr. 697 din 6 octombrie 2003.


Valorificând această decizie şi, implicit, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului pe care ea a încorporat-o, art. 15 a primit o nouă redactare la revizuirea Constituţiei din anul 2003, în prezent acesta consacrând principiul neretroactivităţii legii, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.

Principiul egalităţii în drepturi Interpretând dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora „cetăţenii

sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”, în corelaţie cu prevederile art. 4 referitoare la criterii ale nediscriminării, iar, în baza art. 20 din Constituţie, în corelaţie cu prevederile art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale privind interzicerea discriminării, Curtea Constituţională a statuat că „principiul egalităţii în faţa legii presupune un tratament juridic egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite; iar un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod raţional şi obiectiv”1. Curtea a reţinut, de asemenea, că „principiul egalităţii în drepturi, pe de o parte, înseamnă reglementare unitară şi tratament nediscriminatoriu pentru situaţii identice, iar, pe de altă parte, presupune un drept de diferenţiere”2. În alţi termeni, „principiul egalităţii nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferenţe de situaţii. Egalitatea formală ar conduce la aceeaşi regulă, în ciuda diferenţei de situaţii. De aceea, inegalitatea reală, care rezultă din această diferenţă, poate justifica reguli distincte, în funcţie de scopul legii care le conţine. Tocmai de aceea principiul egalităţii conduce la sublinierea unui drept fundamental, dreptul la diferenţă, iar în măsura în care egalitatea nu este naturală, faptul de a o impune ar însemna instituirea unei discriminări”3. Un număr semnificativ de decizii de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate invocă în acest sens Hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Marckx c. Belgiei, 1979 (Decizia nr. 81/19984; Decizia nr. 148/20015; Decizia nr. 86/20036; Decizia nr. 89/20037; Decizia nr. 217/20038; Decizia nr. 342/20039; Decizia nr. 100/200410; Decizia nr. 969/200711; Decizia nr. 599/200912; Decizia nr. 1354/201013; Decizia nr. 573/201114; Decizia nr. 1470/201115; Decizia nr. 1483/201116; Decizia nr. 1615/201117).

1 De exemplu, Decizia nr. 513 din 20 iunie 2006, publicată în M. Of. nr. 598 din 11 iulie 2006. 2 De exemplu, Decizia nr. 1092 din 15 octombrie 2008, publicată în M. Of. nr. 712 din 20

octombrie 2008. 3 Decizia nr. 107/1995, publicată în M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996. 4 Publicată în M. Of. nr. 220 din 16 iunie 1998. 5 Publicată în M. Of. nr. 592 din 20 septembrie 2001. 6 Publicată în M. Of. nr. 207 din 31 martie 2003. 7 Publicată în M. Of. nr. 200 din 27 martie 2003. 8 Publicată în M. Of. nr. 425 din 17 iunie 2003. 9 Publicată în M. Of. nr. 755 din 28 octombrie 2003. 10 Publicată în M. Of. nr. 261 din 24 martie 2004. 11 Publicată în M. Of. nr. 816 din 29 noiembrie 2007. 12 Publicată în M. Of. nr. 329 din 18 mai 2009. 13 Publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. 14 Publicată în M. Of. nr. 363 din 25 mai 2011. 15 Publicată în M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011. 16 Publicată în M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011. 17 Publicată în M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012.


Raportându-ne la drepturile care au format obiectul examinării Curţii Constituţionale, din perspectiva principiului egalităţii, şi fără a face abstracţie de bogata jurisprudenţă creată, de exemplu, în legătură cu liberul acces la justiţie1, dreptul de proprietate2 sau drepturile sociale3, evocăm drept caz de referinţă o decizie în care Curtea Constituţională a menţionat în mod expres că îşi reconsideră jurisprudenţa în raport de dispoziţiile Convenţiei şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, prin Decizia nr. 349/20014, prin care, având a se pronunţa asupra art. 53 şi art. 54 C. fam., Curtea Constituţională a reţinut următoarele: „Întrucât, ca urmare a ratificării de către România a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în conformitate cu prevederile art. 11 şi 20 din Constituţie, această convenţie a devenit parte a dreptului intern, se impune ca în examinarea excepţiei să se aibă în vedere prevederile sale, precum şi practica jurisdicţională a Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea şi interpretarea convenţiei menţionate. Având a se pronunţa asupra faptului dacă interdicţia instituită de o lege naţională pentru femeia căsătorită, de a contesta prezumţia de paternitate a soţului său cu privire la copilul conceput în timpul căsătoriei, contravine art. 8 mai sus menţionat din convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în sens afirmativ în cazul Kroon şi alţii împotriva Olandei. În acest sens, prin Hotărârea din 27 octombrie 1994, s-a statuat că «respectul faţă de viaţa de familie cere ca realitatea biologică şi socială să prevaleze asupra unei prezumţii legale care loveşte frontal atât faptele stabilite cât şi dorinţele persoanelor în cauză, fără a aduce beneficii reale cuiva. De aici, chiar având în vedere marja de apreciere de care se bucură, Olanda a omis să garanteze petiţionarilor respectul faţă de viaţa de familie. Pornind de la aceasta, a avut loc o încălcare a art. 8». Faţă de această interpretare şi aplicare a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Constituţională apreciază că se impune o reconsiderare5 a jurisprudenţei sale cu privire la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 54 alin. (2) din Codul familiei (…), urmând să constate că textul în cauză contravine prevederilor art. 16 alin. (1), art. 26, art. 44 alin. (1) şi ale art. 45 alin. (1) din Constituţie, aspecte în raport cu care excepţia de neconstituţionalitate a art. 54 alin. (2) din Codul familiei urmează să o considere ca fiind întemeiată”.

1 De exemplu, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1994, publicată în M. Of. nr. 69 din

16 martie 1994; Decizia nr. 100/2004, publicată în M. Of. nr. 261 din 24 martie 2004; Decizia nr. 610/2007, publicată în M. Of. nr. 474 din 16 iulie 2007; Decizia nr. 67/2003, publicată în M. Of. nr. 178 din 21 martie 2003.

2 Decizia nr. 177 din 15 octombrie 1998, publicată în M. Of. nr. 77 din 24 februarie 1999; Decizia nr. 165 din 21 octombrie 1999, publicată în M. Of. nr. 624 din 21 decembrie 1999.

3 Decizia nr. 104 din 31 octombrie 1995, publicată în M. Of. nr. 40 din 26 februarie 1996, sau Decizia nr. 1414 din 4 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 796 din 23 noiembrie 2009; Decizia nr. 277 din 21 martie 2006, publicată în M. Of. nr. 348 din 18 aprilie 2006; Decizia nr. 217 din 15 mai 2003, publicată în M. Of. nr. 425 din 17 iunie 2003.

4 Publicată în M. Of. nr. 240 din 10 aprilie 2002. 5 Decizia nr. 78 din 13 septembrie 1995, publicată în M. Of. nr. 294 din 20 decembrie 1995.


Accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil Dintre numeroasele decizii prin care Curtea Constituţională s-a pronunţat în

legătură cu respectarea/nerespectarea, după caz, a liberului acces la justiţie, menţionăm doar câteva dintre problemele abordate şi deciziile pronunţate, pe care le apreciem ca fiind relevante din perspectiva reconsiderărilor jurisprudenţiale, prin valorificarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, în ceea ce priveşte „termenul rezonabil” al unui proces, valorificarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului a determinat statuări de principiu ale Curţii Constituţionale înainte de consacrarea acestei exigenţe în Legea fundamentală. Astfel, Curtea a reţinut că termenul rezonabil vizează celeritatea procesului, nu necesitatea stabilirii pentru toate căile de atac – inclusiv cele extraordinare – a unor termene pentru exercitarea lor (Decizia nr. 73/19961; Decizia nr. 96/19962; Decizia nr. 208/19973), precum şi că „invocata cerinţă a termenului rezonabil nu se analizează în abstract, ci se raportează de la caz la caz, în concret, ţinându-se seama de o serie de elemente specifice fiecărei pricini – durata procedurii, natura pretenţiilor, complexitatea procedurii”4. În acest sens, pronunţând soluţia de constatare a neconstituţionalităţii prevederilor art. 2-7 din Legea nr. 105/1997 privind soluţionarea obiecţiunilor, contestaţiilor şi plângerilor împotriva actelor de control sau de impunere întocmite de organele Ministerului Finanţelor, Curtea Constituţională a revenit asupra jurisprudenţei sale referitoare la constituţionalitatea acestor prevederi legale, observând că în motivarea excepţiilor de neconstituţionalitate cu privire la acest act normativ nu mai fusese invocată contrarietatea cu prevederile art. 6 par. 1 teza I din Convenţie, referitoare la cerinţa „termenului rezonabil”. S-a apreciat că cerinţa ca litigiul să fie soluţionat „într-un termen rezonabil” interesează nu numai sub aspectul pur „temporal” al procedurii administrativ-jurisdicţionale instituite prin art. 2-7 din Legea nr. 105/1997, ci, în contextul dispoziţiilor art. 6 din Convenţie, cu privire la dreptul la un „proces echitabil”, finalitatea acestei locuţiuni atrage şi conotaţia „într-o modalitate rezonabilă”. De aceea, procedura administrativ-jurisdicţională prevăzută la art. 2-7 din Legea nr. 105/1997 a fost apreciată ca fiind în contradicţie cu această finalitate5. Pentru a hotărî astfel, Curtea a procedat „în lumina dispoziţiilor constituţionale ale art. 11 (…), precum şi în lumina prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie (…)”, cu referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în care, în legătură cu aplicarea prevederilor art. 6 par. 1 din Convenţie, s-a stabilit „că imperativul soluţionării cauzei «într-un termen rezonabil» include dies a quo şi durata unor asemenea proceduri prealabile sesizării instanţei judecătoreşti (de exemplu, cazurile «Golder contra Regatului Unit», 1975 şi «Vallee contra Franţei», 1994), precum şi că «termenul rezonabil» se calculează până la dies ad quem soluţionarea finală a cauzei (de exemplu, cazurile «Eckle contra Republicii Federale a Germaniei», 1982, şi «Bricmont contra Belgiei», 1986)»”. Curtea

1 Publicată în M. Of. nr. 255 din 22 octombrie 1996. 2 Publicată în M. Of. nr. 251 din 17 octombrie 1996. 3 Publicată în M. Of. nr. 302 din 5 noiembrie 1997. 4 Decizia nr. 13/1997, publicată în M. Of. nr. 37 din 6 martie 1997. 5 Decizia nr. 208 din 25 octombrie 2000, publicată în M. Of. nr. 695 din 27 decembrie 2000.


Constituţională a mai reţinut şi că „în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului nu se consideră ca fiind soluţionare finală a cauzei pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care doar se recunoaşte existenţa dreptului (de exemplu, existenta dreptului de a fi despăgubit, în cadrul răspunderii civile), fără a se fi stabilit însă şi cuantumul concret al sumei de bani (de exemplu, cuantumul despăgubirii), ceea ce ar presupune un proces separat (în acest sens, cazurile «Guincho contra Portugaliei», 1984, şi «Silva Pontes contra Portugaliei», 1994). De asemenea, aceeaşi jurisprudenţă stabileşte că procedurile pentru punerea în executare a hotărârii judecătoreşti nu sunt acoperite de garanţia «termenului rezonabil» (cazurile «X contra Regatului Unit», 1981, şi «Alsterlund contra Suediei», 1988)”.

Menţionăm şi situaţia în care examinarea problematicii accesului la justiţia constituţională, din perspectiva hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie, a determinat o reconsiderare de esenţă a jurisprudenţei Curţii Constituţionale, câtă vreme aceasta a privit însăşi competenţa sa şi scopul facilitării accesului la justiţia constituţională. Astfel, examinând prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit cărora: „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia”, aceasta a constatat că sintagma „în vigoare” din cuprinsul dispoziţiilor citate este constituţională „în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare”1. În considerentele reţinute în fundamentarea acestei soluţii, Curtea a făcut trimitere şi la Hotărârea din 23 iunie 1993, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Ruiz-Mateos c. Spaniei, conchizând, în acord cu aceasta, că „art. 6 din Convenţie va fi aplicabil în cazul jurisdicţiilor constituţionale doar atunci când aceste jurisdicţii exercită controlul de constituţionalitate la sesizarea persoanelor, pentru apărarea drepturilor lor fundamentale, fie pe calea recursului direct, fie pe cale de excepţie”. În virtutea raţiunilor expuse, Curtea Constituţională a României a constatat că „sintagma «în vigoare» – condiţie de admisibilitate a excepţiei de neconstituţio-nalitate, deci o cerinţă procedurală care împiedică examinarea pe fond a cererii autorului excepţiei de neconstituţionalitate – cade sub incidenţa sferei de protecţie a dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, limitând accesul la justiţia constituţională”.

Dreptul la apărare Prin Decizia nr. 145/2000, Curtea Constituţională a României şi-a reconsiderat,

în raport de dispoziţiile Convenţiei şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, o jurisprudenţă constantă referitoare la dispoziţiile procedural penale care interziceau reprezentarea inculpatului în instanţă în cazul infracţiunilor pentru care

1 Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 549 din 3 august 2011.


pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea mai mare de un an. Curtea Constituţională a reţinut următoarele: „excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 174 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, vizând dreptul constituţional la apărare, iar acesta având corespondent în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care, în lumina prevederilor constituţionale ale art. 11 şi 20, face parte din dreptul intern, se impune examinarea excepţiei de neconstituţionalitate şi în lumina practicii jurisdicţionale a Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea Convenţiei. Astfel, cu privire la reprezentarea inculpatului în procesul penal Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronunţat prin mai multe hotărâri, între care figurează cele referitoare la cazurile: «Poitrimol împotriva Franţei» (1993), «Lala împotriva Olandei» (1994) şi «Pelladoah împotriva Olandei» (1994). În toate aceste cazuri, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a decis că interzicerea dreptului inculpatului de a fi reprezentat de apărătorul sau la judecarea cauzei sale în căile de atac constituie o violare a prevederilor art. 6 pct. 1 şi pct. 3 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (...). Curtea constată că soluţia adoptată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (...), este valabilă şi în privinţa dispoziţiilor art. 174 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, care nu permit reprezentarea inculpatului la judecarea cauzei în prima instanţă ori la rejudecarea acesteia după desfiinţarea hotărârii în căile de atac, în cazul infracţiunilor pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea mai mare de un an”. Curtea a admis, prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţia „numai dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta supusa judecăţii este amenda sau închisoarea de cel mult un an”, prevăzută la art. 174 alin. 1 lit. a) C. pr. pen., este neconstituţională.

Dreptul de proprietate Perioada de după 1991 a fost caracterizată prin adoptarea a numeroase

reglementări în scopul reparării nedreptăţilor săvârşite în perioada comunistă, problematica legislaţiei privind restituirile de imobile preluate abuziv fiind cunoscută şi punând în continuare probleme în sistemul juridic românesc, astfel cum o demonstrează însăşi practica instanţei de la Strasbourg. Curtea Constituţională a României a avut de soluţionat numeroase excepţii de neconstituţionalitate formulate cu privire la aceste reglementări, problematica proprietăţii prilejuind astfel referiri reciproce în cadrul actelor pe care cele două Curţi le-au pronunţat în materie.

Dintre numeroasele decizii ale Curţii Constituţionale, le menţionăm pe cele prin care „a pătruns” în dreptul intern jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului prin care s-au interpretat în mod extensiv noţiunile de „bun” şi „proprietate”, conferindu-li-se astfel un sens specific dreptului internaţional al drepturilor omului Astfel, de exemplu, prin Decizia nr. 70/20011, Curtea a reţinut că „având în vedere dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Constituţie, (…) prevederile art. 41 alin. (1) şi (2) din Constituţie trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu prevederile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale: (…) Într-o asemenea interpretare Curtea

1 Publicată în M. Of. nr. 236 din 10 mai 2001.


constată că principiul constituţional al ocrotirii în mod egal a proprietăţii private trebuie respectat în privinţa oricăror drepturi patrimoniale, a oricăror «bunuri». Sub acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudenţa sa, a interpretat în mod extensiv noţiunile de «bunuri» şi «proprietate», conferindu-le acestora un sens specific dreptului internaţional al drepturilor omului. Astfel, Curtea Europeană a statuat că «noţiunea de „bunuri” (în limba engleză, „possessions”, în limba franceză, „biens”) din prima teză a art. 1 alin. (1) are un înţeles autonom, independent de clasificarea existentă în dreptul naţional» (cazul Ex-Regele şi alţii împotriva Greciei, 2000). Acest sens «nu este limitat la dreptul de proprietate asupra bunurilor corporale. (...) anumite alte drepturi şi interese patrimoniale pot, de asemenea, constitui „drept de proprietate” şi deci „bunuri”, în sensul acestei dispoziţii» (cazul Beyeler împotriva Italiei, 2000). De asemenea, în speţa Gasus Dosier und FΦrdertechnik GmbH împotriva Olandei, 1996, pentru a se determina incidenţa prevederilor art. 1, s-a decis că «este deci indiferent dacă dreptul societăţii comerciale Gasus (...) este considerat ca fiind un drept de proprietate sau ca o garanţie reală». Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai reţinut, în cazul Van Marle şi alţii împotriva Olandei, 1986, că: «(...) Într-adevăr, clientela se analizează ca o valoare patrimonială, deci ca un bun în sensul primei fraze a art. 1, text care devine aplicabil în speţă». Totodată, în cazul Iatridis împotriva Greciei, 1999, (...) deşi reclamantul deţine doar un drept de folosinţă asupra localului, iar imixtiunea autorităţilor nu reprezintă nici expropriere şi nici restrângere a exerciţiului dreptului de proprietate, această situaţie intră totuşi sub incidenţa art. 1 alin. (1) teza întâi». Mai mult, în cazul Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii împotriva Belgiei, 1995, s-a decis că «dreptul la despăgubiri se naşte o dată cu producerea prejudiciului. Un drept de creanţă de această natură constituie un „bun” şi deci reprezintă un „drept de proprietate” în înţelesul avut în vedere de art. 1 alin. (1) teza întâi. (...)»”. Pe baza considerentelor expuse, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 19 alin. (3) teza finală din Legea nr. 85/1992, referitoare la neacordarea dobânzilor, precum şi la neactualizarea preţului restituit ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare a locuinţei, sunt contrare prevederilor constituţionale care consacră dreptul de proprietate.

Sunt de menţionat, de asemenea, deciziile prin care Curtea Constituţională a statuat asupra condiţiilor în care poate avea loc limitarea exerciţiului dreptului de proprietate sau privarea de proprietate pentru ca aceasta să fie conformă prevederilor Constituţiei. Astfel, fundamentându-şi din nou considerentele pe jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea a reţinut că „legiuitorul este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat”. Măsura privativă de proprietate trebuie să aibă un scop legitim, iar, în vederea realizării acestuia, măsura respectivă trebuie să păstreze un just echilibru între interesul general al comunităţii şi apărarea drepturilor fundamentale ale individului1. Curtea a mai reţinut şi că privarea de proprietate

1 Decizia nr. 72 din 26 februarie 2004, publicată în M. Of. nr. 249 din 22 martie 2004.


impune statului obligaţia de a despăgubi pe proprietar: „în absenţa unei compensaţii reparatorii, art. 1 din Protocolul nr. 1 n-ar asigura decât o protecţie iluzorie şi ineficace a dreptului de proprietate”. În acest sens este, de exemplu, Decizia nr. 870/20071, prin care Curtea a constatat că dispoziţiile criticate „reglementează un transfer silit de proprietate, care nu respectă prevederile referitoare la expropriere consacrate de art. 44 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi de art. 1 din primul Protocol la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa că o privare de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern şi să respecte un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat. Cu privire la indemnizarea titularului dreptului de proprietate pentru privarea de dreptul său, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, în absenţa unei compensaţii reparatorii, art. 1 din Protocolul nr. 1 n-ar asigura decât o protecţie iluzorie şi ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei (Cauza James şi alţii împotriva Marii Britanii, 1986). Privarea de proprietate impune, aşadar, statului obligaţia de a despăgubi pe proprietar, pentru că fără plata unei sume rezonabile, raportată la valoarea bunului, măsura constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale. Imposibilitatea de a obţine fie şi o despăgubire parţială, dar adecvată în cadrul privării de proprietate constituie o rupere a echilibrului dintre necesitatea protecţiei dreptului de proprietate şi exigenţele de ordin general”. Faţă de aceste consi-derente şi constatând că, în cauză, dispoziţiile art. 8 şi 14 din O.U.G. nr. 110/2005, care stabileau preţul maxim de vânzare a unor spaţii medicale în mod diferenţiat, pe categorii de localităţi, iar în privinţa terenului aferent, a unui preţ fix de 1 euro/m² (în limita a 250 m²), Curtea Constituţională a reţinut că „preţurile astfel determinate nu ţin seama de valoarea pe piaţă a bunului. Disproporţia vădită dintre cele două valori conduce la calificarea preţului ca fiind neserios, astfel încât exigenţele impuse de normele constituţionale şi internaţionale menţionate nu sunt îndeplinite”.

Dreptul la salariu şi dreptul la pensie Drepturile sociale2 au fost din ce în ce mai des invocate în ultimii ani în faţa

Curţii Constituţionale a României, situaţie în directă legătură cu fenomenul de criză financiară care a afectat statele şi cetăţenii lor. Ne vom referi în acest context la reducerile de salarii şi pensii, determinate de acest fenomen, care au condus la formularea a numeroase acţiuni şi contestări ale constituţionalităţii actelor prin care măsurile au fost dispuse.

Abordăm această problematică nu atât în considerarea influenţei jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului asupra deciziilor Curţii Constituţionale, cât în intenţia de a prezenta modul în care glisează standardele de referinţă în materia

1 Publicată în M. Of. nr. 701 din 17 octombrie 2007. 2 Constituţia României, adoptată în anul 1991 şi revizuită în 2003, poate fi calificată ca fiind o

lege fundamentală, în care drepturile sociale cunosc o amănunţită reglementare [dreptul la învăţătură (art. 32), dreptul la ocrotirea sănătăţii (art. 34), munca şi protecţia socială a muncii (art. 41), interzicerea muncii forţate (art. 42), dreptul la grevă (art. 43), nivelul de trai (art. 47), protecţia copiilor şi tinerilor (art. 49), protecţia persoanelor cu handicap (art. 50)].


drepturilor fundamentale, în concepţia art. 20 de Constituţie, reflectat în deciziile Curţii Constituţionale. Avem în vedere Decizia nr. 874/20101, prin care Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea unui act normativ prin care se stabilea diminuarea cu 15% a cuantumului brut al pensiilor cuvenite sau aflate în plată. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că „în Cauza Stec şi alţii împotriva Regatului Unit, 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie nu vizează un drept de a dobândi proprietatea în sistemul regimului de securitate socială. Este la libera apreciere a statului de a decide cu privire la aplicarea oricărui regim de securitate socială sau de a alege tipul ori cuantumul beneficiilor pe care le acordă în oricare dintre aceste regimuri. Singura condiţie impusă statului este aceea de a respecta art. 14 din Convenţie privind nediscriminarea. Dacă, în schimb, statul a adoptat o legislaţie care reglementează drepturi provenite din sistemul de asigurări sociale – indiferent dacă acestea rezultă sau nu din plata unor contribuţii –, acea legislaţie trebuie să fie considerată ca generând un interes patrimonial în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie. Cu alte cuvinte, Curtea a abandonat distincţia dintre beneficiile de natură contributivă şi cele necontributive sub aspectul incidenţei art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie [a se vedea, în acelaşi sens, şi Cauza Andrejeva împotriva Letoniei, 2009 (şi nu Akdeejeva împotriva Letoniei, 2007, astfel cum este, în mod eronat, indicat în obiecţia de neconstituţionalitate)]”. Curtea Constituţională a subliniat însă că „distinct de exigenţele Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Constituţia României prevede, în mod expres, la art. 47 alin. (2) dreptul la pensie, ca drept fundamental. Textul constituţional nu califică dreptul la pensie doar din perspectiva unui interes patrimonial al persoanei, ci, consacrând în mod expres dreptul la pensie ca un drept fundamental, impune statului obligaţii constituţionale suplimentare, astfel încât să se asigure un nivel de ocrotire a acestui drept superior celui prevăzut de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale. În aceste condiţii devine aplicabil art. 60 din Convenţie, potrivit căruia «nicio dispoziţie din prezenta convenţie nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei părţi contrac-tante sau oricărei alte convenţii la care această parte contractantă este parte»”. Admiţând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a dat, prin urmare, prioritate normei constituţionale mai favorabile, în raport de dispoziţiile Convenţiei şi interpretarea dată acestora de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

2.2.4. Reflectarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României

în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului Chiar dacă, de principiu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că

jurisprudenţa constituţională nu are nicio autoritate asupra sa, întrucât constatarea constituţionalităţii în dreptul naţional nu atrage după sine conformitatea automată cu prevederile Convenţiei, aceasta face referire la dreptul naţional şi utilizează

1 Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010, publicată în M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010.


dreptul comparat în scop interpretativ şi pentru definirea unor concepte autonome1. Doctrina2 distinge sub acest aspect, întemeiat, între poziţiile jurisdicţiilor naţionale din democraţiile occidentale şi cele din statele postcomuniste privind jurisdicţiile supranaţionale şi dreptul internaţional al drepturilor omului. Astfel, curţile constituţionale din ţările postcomuniste nu s-au născut ca purtătoare ale unei tradiţii a culturii juridice europene postbelice şi au primit sarcina de a construi, imediat, propria cultură judiciară gata europenizată, sarcină dificilă, mai ales pe fondul moştenirii ce ţine de mentalitatea regimului trecut. Cu toate acestea, instanţele de jurisdicţie constituţională s-au înscris într-o evoluţie rapidă în acest sens, ajungând în prezent să enunţe considerente apreciate ca fiind de referinţă chiar pentru deciziile pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului le pronunţă.

Cât priveşte Curtea Constituţională a României, jurisprudenţa acesteia apare menţionată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârile sale, cu reţinerea considerentelor relevante pentru cauzele ce i-au fost deferite.

Astfel, de exemplu, în Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu c. României, este invocată Decizia nr. 73/1995 cu privire la constituţio-nalitatea unor prevederi ale Legii pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului3 (par. 39), respectiv considerentele care au fundamentat admiterea obiecţiei de neconstitu-ţionalitate a acelei părţi a art. 1 alin. (1) din lege, care se referă la imobilele trecute în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, fără titlu. Sunt, de asemenea, citate considerentele prin care Curtea se referă la competenţa Parlamentului de a aprecia, cu prilejul reexaminării legii, cu privire la posibilitatea adoptării unor măsuri de completare a dispoziţiilor acesteia privind dreptul persoanelor ale căror locuinţe au fost preluate de către stat, fără titlu, şi al moştenitorilor acestora – locuinţe cu privire la care statul nu a dobândit dreptul de proprietate – de a opta pentru beneficiul aplicării legii, în ipoteza în care vor dori să renunţe la calea incertă, lentă şi costisitoare a unei acţiuni în revendicare.

În Hotărârea din 3 iunie 2003, pronunţată în Cauza Pantea c. României, este invocată Decizia nr. 45 din 10 martie 1998 referitoare la excepţia de neconstituţio-nalitate a dispoziţiilor art. 504 alin. (1) C. pr. pen., ale cărei considerente sunt citate în extras (par. 147). Prin această decizie, statuând că principiul responsabilităţii statului faţă de persoanele care au suferit din cauza unei erori judiciare săvârşite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori, precum şi faptul că legislativul nu a pus de acord prevederile art. 504 C. pr. pen. cu cele ale art. 48 alin. (3) din Constituţie şi ţinând seama că art. 504 C. pr. pen. instituia numai două cazuri posibile de angajare a răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârşite în procesele penale, Curtea Constituţională a statuat că această limitare este neconstituţională faţă de prevederile art. 48 alin. (3) din Constituţie, care nu permit o asemenea restrângere. Prin Legea nr. 281/20034 au fost

1 B. Selejan-Guţan, Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi jurisdicţiile naţionale: scurtă privire comparativă, în In Honorem Constantin Bîrsan…, op. cit., pp. 633-646.

2 Ibidem. 3 Publicată în M. Of. nr. 177 din 8 august 1995. 4 Publicată în M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003.


modificate dispoziţiile Codului de procedură penală relative la luarea măsurii preventive. De asemenea, art. 504 C. pr. pen. a fost modificat, lăsând deschisă calea persoanelor private de libertate în mod ilegal să se adreseze instanţei de judecată pentru a obţine repararea pagubei care le-a fost cauzată prin această măsură1.

Aceeaşi decizie a Curţii Constituţionale este menţionată (par. 18) în Hotărârea din 24 aprilie 2008, pronunţată în Cauza Vişan c. României2, prin care se pun în discuţie efectele deciziei Curţii Constituţionale, în raport de data la care reclamanta a formulat acţiunea în despăgubiri (6 martie 1998), precum şi rolul excepţiei de neconstituţionalitate în apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Astfel cum s-a arătat3, una dintre autorităţile potenţial responsabile în această cauză aparţine puterii legislative „din cauza lipsei de preocupare pentru legiferările neconstitu-ţionale şi pentru întârzierea în legiferarea dreptului la despăgubiri în caz de eroare judiciară”. După cum am precizat mai sus, intervenţia legiuitorului român în sensul Deciziei nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale s-a produs abia în anul 2003. Hotărârea din 10 iunie 2008, pronunţată în Cauza Tase c. României, face referire, de asemenea, la Decizia nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale a României, relevând, practic, aceleaşi probleme sub aspectul responsabilităţii autorităţii legislative, în sensul că „legea română nu prevedea o procedură la dispoziţia reclamantului pentru realizarea dreptului la despăgubiri pentru arestarea nelegală, cerută de art. 5 par. 5 din Convenţie”4.

În Hotărârea din 22 iunie 2004, pronunţată în Cauza Pini şi Bertani şi Manera şi Atripaldi c. României, se menţionează (par. 104) Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 308/20025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din O.U.G. nr. 25/1997 cu privire la regimul juridic al adopţiei, aprobată cu modificări prin Legea nr. 87/1998, prin care, admiţând excepţia de neconstituţionalitate ridicată în cauză, Curtea a constatat că normele criticate sunt neconstituţionale în măsura în care nu prevăd luarea consimţământului oricărei persoane sau al oricărui organism care ar fi abilitat să exercite drepturile părinteşti, conform art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenţia europeană în materia adopţiei de copii, încheiată la Strasbourg la 24 aprilie 1967, la care România a aderat prin Legea nr. 15/1993. Ulterior a fost adoptată Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului6 şi Legea nr. 273/2004 privind procedura adopţiei7, fiind introduse noi norme de protecţie a minorilor şi garanţii suplimentare în procedurile de adopţie8.

Hotărârea din 27 septembrie 2007, pronunţată în Cauza Cobzaru c. României, invocă o cauză de referinţă a Curţii Constituţionale a României – Decizia

1 Hotărârile CEDO în cauzele împotriva României, 1994-1999, Analiză, consecinţe, autorităţi

potenţial responsabile, vol. IV, Ed. Universitară, Bucureşti, p. 1353. 2 Publicată în M. Of. nr. 876 din 24 decembrie 2008. 3 Hotărârile CEDO…, op. cit., vol. IV, p. 1490. 4 Ibidem, p. 1508. 5 Publicată în M. Of. nr. 78 din 6 februarie 2003. 6 Publicată în M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004 şi republicată în M. Of. nr. 159 din 5 martie 2014. 7 Republicată în M. Of. nr. 259 din 19 aprilie 2012. 8Hotărârile CEDO…, op. cit., vol. I, p. 158.


nr. 486/19971 – prin care s-a stabilit că art. 278 C. pr. pen. este constituţional numai în măsura în care nu opreşte persoana nemulţumită de soluţionarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta şi care nu ajung în faţa instanţelor judecătoreşti să se adreseze justiţiei în temeiul art. 21 din Constituţie, ce urmează să se aplice în mod direct. Este o cauză de referinţă în privinţa asigurării şi garantării liberului acces la justiţie şi care a determinat, de altfel, modificarea legislaţiei penale în scopul realizării acestui drept.

Hotărârea din 24 noiembrie 2009, pronunţată în Cauza Ieremeiov c. României, menţionează (par. 19) Decizia nr. 62/2007 referitoare la excepţia de neconstitu-ţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, prin care Curtea Constituţională a constatat ca fiind neconstituţională abrogarea dispoziţiilor din Codul penal privind insulta şi calomnia.

În Hotărârea din 24 martie 2009, pronunţată în Cauza Tudor Tudor c. României, este invocată şi Decizia nr. 1055/2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. i), art. 45 alin. (2) şi art. 47 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 19892, prin care Curtea Constituţională a statuat că „art. 47 din Legea nr. 10/2001 este neconstituţional, fiind contrar principiului garantării şi ocrotirii proprietăţii astfel cum este consacrat de art. 44 din Constituţie, fiind încălcat dreptul de proprietate al dobânditorului de bună-credinţă în condiţiile Legii nr. 112/1995. Astfel, persoanele fizice şi persoanele juridice cărora li s-a recunoscut şi consolidat prin hotărâre judecătorească irevocabilă dreptul de proprietate asupra unui imobil ce cade sub incidenţa Legii nr. 10/2001 nu pot fi obligate la restituirea acestora, atâta timp cât această măsură nu are o justificare serioasă, întemeiată pe o cauză de utilitate publică, în sensul art. 44 alin. (3) din Constituţie”. Tot astfel, Hotărârea din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii c. României3, se referă (par. 68-70) la o seamă de decizii ale Curţii Constituţionale privitoare la Legile nr. 112/1995, nr. 1/2000, nr. 10/2001 şi nr. 247/2005, cu menţionarea expresă a Deciziei nr. 830/20084, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, şi s-a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, se încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Dacă în jurisprudenţa mai veche a Curţii Europene a Drepturilor Omului – din care am oferit câteva exemple – menţionarea practicii instanţei române de contencios constituţional apare mai mult ca o fixare a cadrului legal al cauzei deferite judecăţii, în jurisprudenţa mai recentă se constată o fundamentare a

1 Publicată în M. Of. nr. 105 din 6 martie 1998. 2 Publicată în M. Of. nr. 737 din 30 octombrie 2008. 3 Publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010. 4 Publicată în M. Of. nr. 559 din 24 iulie 2008.


considerentelor instanţei europene pe considerente cuprinse în decizii ale Curţii Constituţionale a României.

Astfel, de exemplu, prin Hotărârea din 7 februarie 2012, pronunţată în Cauza Ana Maria Frimu c. României, şi alte 4 cereri1, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că diminuarea pensiilor reclamantelor, deşi substanţială, constituia o modalitate de a integra aceste pensii în sistemul general de pensii prevăzut de Legea nr. 19/2000, pentru a obţine echilibrul bugetar şi a corecta disparităţile existente între diferitele sisteme, menţionând în mod expres la pct. 44 din considerente că, „după exemplul Curţii Constituţionale, Curtea estimează că aceste motive nu ar putea fi considerate nerezonabile sau disproporţionate”. Trimiterea făcută este la Decizia nr. 871/20102, prin care Curtea Constituţională a României a constatat constituţionalitatea măsurii de transformare a pensiilor de serviciu (denumite pensii speciale) în pensii contributive. Suplimentul pecuniar eliminat nu era unul realizat pe bază contributivă, ci era acordat de la bugetul de stat în considerarea statutului categoriilor socio-profesionale respective (militari, poliţişti, personal auxiliar de specialitate).

De asemenea, prin Hotărârea din 20 martie 2012, pronunţată în Cauza Ionel Panfile c. României3, instanţa europeană a statuat, expressis verbis, la pct. 21, următoarele: „În cadrul evaluării interesului public al măsurilor contestate, Curtea (n.a., Europeană a Drepturilor Omului) ţine seama de raţionamentul Curţii Constituţionale4, care a confirmat că legiuitorul român a impus norme noi în privinţa salariilor din sectorul public în vederea raţionalizării cheltuielilor publice, aşa cum impunea contextul excepţional al crizei financiare şi economice globale (a se vedea supra, par. 11). Ţinând seama totodată de faptul că această problemă este de competenţa autorităţilor naţionale, care au legitimitate democratică directă şi sunt mai bine situate decât o instanţă internaţionala pentru a evalua necesităţile şi condiţiile locale, Curtea nu constată niciun motiv să se abată de la constatarea Curţii Constituţionale, conform căreia măsurile contestate urmăreau un scop legitim de interes public (a se vedea, mutatis mutandis, Valkov şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 2.033/04, 19.125/04, 19.475/04, 19.490/04, 19.495/04, 19.497/04, 24.729/04, 171/05 şi 2.041/05, 92, 25 octombrie 2011)”.

Tot astfel, în Hotărârea din 4 septembrie 2012, pronunţată în Cauza Nastaca Dolca şi alţii c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului Curtea a remarcat faptul că eliminarea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, temeiul juridic al cererii reclamanţilor, a avut loc ca urmare a unui control de constituţionalitate5 obişnuit într-un stat democratic şi nu reprezintă rezultatul unui

1 Publicată în M. Of. nr. 870 din 20 decembrie 2012. 2 Publicată în M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010. 3 Publicată în M. Of. nr. 315 din 11 mai 2012. 4 Decizia nr. 1414/2009, publicată în M. Of. nr. 796 din 23 noiembrie 2009. 5 Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi Decizia nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în

M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, prin care Curtea Constituţională a României a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. 1 lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, reţinând, în esenţă, că norma criticată creează situaţii de incoerenţă şi instabilitate, că în domeniul acordării de despăgubiri pentru prejudiciile morale există


mecanism extraordinar ad-hoc (mutatis mutandis, Slavov şi alţii c. Bulgariei, Decizia din 2 decembrie 2008, par. 99); „invalidarea dispoziţiei în cauză de către Curtea Constituţională a urmărit un obiectiv de interes public, legat de buna administrare a justiţiei, aşa cum rezultă din motivarea Curţii Constituţionale, care a criticat modul vag de redactare a dispoziţiilor legale în cauză şi a subliniat necesitatea de a evita coexistenţa mai multor acte normative referitoare la despăgubiri pentru daunele suferite de persoanele persecutate politic în timpul regimului comunist”1. Curtea a considerat, de asemenea, că dezvoltarea jurispru-denţei instanţelor naţionale pentru a aplica decizia Curţii Constituţionale ce constată neconstituţionalitatea dispoziţiei care fusese temeiul juridic al acţiunii reclamanţilor nu este contrară unui bune administrări a justiţiei (mutatis mutandis, Atanasovski c. Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, 14 ianuarie 2010, par. 38)2. S-a reiterat şi faptul că interpretarea legislaţiei interne revine autorităţilor naţionale, în special instanţelor de judecată, iar dacă reclamanţii percep ca o nedreptate faptul că instanţele de judecată au dat curs deciziilor menţionate ale Curţii Constituţionale, o astfel de nedreptate este inerentă oricărei schimbări în soluţia juridică ce ar apărea ca urmare a exercitării unui mecanism de control normal într-un stat democratic. Curtea a reamintit, de asemenea, în acest sens, faptul că şi cerinţele securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime a justiţiabililor nu consacră un drept legitim la o jurisprudenţă constantă (Unédic c. Franţei, par. 71). Aplicarea în speţă a soluţiei reţinute în decizia Curţii Constituţionale din 21 octombrie 2010 nu a pus la îndoială drepturile care au fost dobândite cu caracter definitiv de către reclamanţi (Unédic c. Franţei, par. 75 in fine). Mai mult, noua situaţie juridică ce rezultă din decizia Curţii Constituţionale din 21 octombrie 2010 a fost cunoscută de reclamanţi şi în întregime previzibilă, atunci când instanţele de judecată s-au pronunţat cu privire la cererea lor în despăgubiri.

Este de subliniat şi jurisprudenţa convergentă a celor două instanţe în legătură cu măsura legislativă a reducerii salariilor bugetarilor. Astfel, Curtea Constituţională a României a statuat în sensul constituţionalităţii reducerii cu 25% a acestor salarii3. Sesizată cu privire la aceeaşi problematică, instanţa de la Strasbourg, prin Hotărârea din 6 decembrie 2011, pronunţată în cauzele Felicia Mihăieş c. României (cererea nr. 44232/11) şi Adrian Gavril Senteş c. României (cererea nr. 44605/11), a constatat neîncălcarea de către Statul român a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, sub aspectul reducerii cu 25% a salariilor, ca urmare a aplicării Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit

reglementări paralele şi că textul de lege, astfel cum este redactat, este prea vag, încălcând regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice, „conducând la aplicarea incoerentă a acestuia, instanţele acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă şi nerezonabilă”.

1 http://www.codexnews.com. 2 http://www.hotararicedo.ro. 3 Decizia nr. 874/2010, publicată în M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010: „Curtea constată că măsura

de diminuare a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei cu 25% constituie o restrângere a exerciţiului dreptului constituţional la muncă ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituţie”.


că dispoziţiile Convenţiei nu conferă un drept de a primi un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea Hotărârea din 19 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Vilho Eskelinen şi alţii c. Finlandei, şi mutatis mutandis, Hotărârea din 12 octombrie 2004, pronunţată în Cauza KjartanÁsmundsson c. Islandei). În continuare, Curtea a reţinut că nu este suficient ca un reclamant să invoce existenţa unei „contestaţii reale” sau a unei „plângeri credibile”. O creanţă poate fi considerată drept o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, numai atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Hotărârea din 28 septembrie 2004, pronunţată în Cauza Kopecky c. Slovaciei). Revine statului obligaţia de a stabili ce beneficii trebuie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare (Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Ketchko c. Ucrainei). Totuşi, atunci când o dispoziţie legală este în vigoare şi prevede plata anumitor beneficii, iar condiţiile stipulate sunt respectate, autorităţile nu pot refuza în mod deliberat plata acestora, atâta timp cât dispoziţiile legale rămân în vigoare. În mod similar, un reclamant poate invoca o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor sale, în ceea ce priveşte salariile, atunci când a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească dreptul la o creanţă suficient de bine determinată împotriva statului pentru a fi exigibilă (Hotărârea din 15 iunie 2010, pronunţată în Cauza Mureşanu c. României). Or, nu aceasta este situaţia din speţă, astfel cum considerentele pe care Curtea le-a expus în continuare au relevat1.

2.3. Concluzii Aspectele prezentate conduc la concluzia generală în sensul că dialogul dintre

Curtea Constituţională a României şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului reprezintă una dintre garanţiile constituţionale ale apărării drepturilor şi a libertăţilor fundamentale. Deopotrivă, cele două Curţi urmăresc realizarea acestui obiectiv, în limitele şi cu particularităţile determinate de competenţa lor, cu respectarea principiului subsidiarităţii, precum şi a identităţii naţionale.

În legătură cu această delimitare de competenţe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat în jurisprudenţa sa, de exemplu, în Hotărârea din 3 iunie 2003, pronunţată în Cauza Pantea c. României, că aceasta „nu procedează la o examinare in abstracto a legislaţiei şi jurisprudenţei interne relevante, ci verifică dacă modul în care acestea au fost aplicate în cazul reclamantului a con-dus la o încălcare a dispoziţiilor Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Padovani c. Italiei, hotărârea din 26 februarie 1993, par. 24)”. De cealaltă parte, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii (şi, implicit, a conven-ţionalităţii legii), iar nu cu privire la aplicarea acesteia la cazuri concrete. Prin urmare, mecanismele prin care cele două Curţi sancţionează, în unele cazuri, aceeaşi încălcare a unui drept fundamental sunt în mod esenţial diferite.

1A se vedea rezumatul pe www.jurisprudentacedo.ro.


În legătură cu principiul subsidiarităţii, este de subliniat faptul că jurisdicţia Curţii Europene a Drepturilor Omului este complementară şi subsidiară, rolul principal în apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale în plan intern revenind, desigur, judecătorului naţional.

Referitor la identitatea naţională, specificul şi tradiţiile naţionale, acestea sunt elemente de care judecătorul constituţional naţional trebuie să ţină seama de fiecare dată, pentru a evita „transplantul” pe cale jurisprudenţială a unor instituţii şi interpretări străine de realitatea juridică internă. Vorbind însă de o „identitate constituţională”, s-a arătat că aceasta nu figurează însă nici în textul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi nici în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, referirile acesteia din urmă vizând noţiunea de „identitate” sub aspectele sale de identitate naţională, religioasă, etnică sau culturală a persoanelor. Numai din perspectiva acestor diferite „identităţi” jurisprudenţa sa a contribuit la configurarea „identităţii constituţionale” a statelor-părţi la Convenţie1. Acelaşi autor exprimă ideea că, mai ales în ultimele decenii, această Curte afişează o anumită neutra-litate faţă de structura constituţională a statelor membre, acestora revenindu-le obligaţia să încorporeze în dreptul intern prevederile Convenţiei şi să le asigure o supralegalitate.

În acest context complex, dialogul judecătorului constituţional cu cel european slujeşte la „construirea” unor standarde comune de protecţie a drepturilor fundamentale sau la îmbogăţirea celor existente, cu efecte în planul activităţii de legiferare şi de aplicare a legii la nivel naţional. Astfel cum am relevat, invocând decizii ale Curţii Constituţionale, receptarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului prin intermediul acestora a determinat chiar îmbogăţirea Legii fundamentale, care a valorificat în anul 2003 această jurisprudenţă. Poate un demers similar s-ar justifica şi la o viitoare revizuire a Constituţiei, având în vedere tendinţele actuale şi problemele de neconstituţionalitate constatate cel mai frecvent (şi amintim aici de jurisprudenţa din anul 2012 analizată), în sensul reglementării constituţionale exprese a principiului securităţii juridice, de exemplu.

Dialogul existent este, desigur, susceptibil de o continuă transformare, corespunzătoare evoluţiilor pe care chiar curţile în cauză le cunosc, determinate de factori socio-politici. O asemenea evoluţie o constituie creşterea activismului, ca modalitate de abordare a problematicii deferite celor două Curţi şi a efectelor pe care jurisprudenţa lor le produce.

Astfel, cu privire la Curtea Europeană a Drepturilor Omului2, s-a remarcat orientarea acesteia către sancţionarea problemelor sistemice determinate de deficienţele legislative, prin intermediul hotărârilor-pilot3, ceea ce înseamnă că

1 M. Duţu, Controlul de constituţionalitate al legilor – instrument de promovare a identităţii

constituţionale, în volumul Curtea Constituţională – 20 de ani de existenţă şi 100 de ani de control de constituţionalitate, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 106-114.

2 O. Pollicino, New Emerging Judicial Dynamics of the Relationship Between National and the European Courts after the Enlargement of Europe”, pe http://centers.law.nyu.edu/jeanmonnet/ papers/08/081401.pdf, p. 37.

3 Hotărârea din 22 iunie 2004, pronunţată în Cauza Broniowsky c. Poloniei, urmate de alte hotărâri similare, a se vedea, în cazul României, Hotărârea din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii c. României.


instanţa europeană a început să meargă dincolo de abordarea strictă, prin soluţio-narea fiecărui caz în parte, şi să indice tipul de măsuri pe care statele ar trebui să le ia pentru a pune capăt problemei de ordin sistemic constatată. Această tendinţă se traduce în mod corespunzător într-o restrângere a marjei de apreciere a legiuitorului naţional în ceea ce priveşte măsurile adecvate de conformare la această jurisprudenţă. Această schimbare de abordare, intervenită după lărgirea Consiliului Europei şi cuprinderea fostelor ţări comuniste, este pusă pe seama lipsei de încredere în sistemele legislative ale acestora din perspectiva modului în care sunt respectate drepturile omului şi standardele democraţiei1.

Şi în cazul Curţii Constituţionale a României, jurisprudenţa ultimilor ani de-monstrează o astfel de atitudine activă. Tot mai des, Curtea a subliniat că respectarea efectului general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale nu înseamnă doar a da eficienţă dispozitivului acestora, ci şi, în egală măsură, consi-derentelor, respectiv interpretării date de Curtea Constituţională textelor Constituţiei, inclusiv atunci când aceste texte sunt cele care reglementează efec-tele deciziilor Curţii. Sublinierea efectivităţii justiţiei constituţionale şi precizarea, în cuprinsul deciziilor pronunţate, a consecinţelor constatării neconstituţionalităţii intervin pentru susţinerea unui efort de corectare – în limitele competenţei Curţii – a unor deficienţe care pot afecta sistemul juridic românesc – instabilitatea, incoerenţa legislativă, îndepărtarea de la litera şi spiritul Constituţiei.

Efectivitatea justiţiei constituţionale depinde de conduita loială a autorităţilor publice. Sancţionarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a lipsei de preocupare pentru legiferările neconstituţionale susţine în mod direct necesitatea deplinei realizări a acestei efectivităţi. Indirect, această sancţiune susţine însăşi obligativitatea deciziilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, câtă vreme multe decizii ale Curţii Constituţionale valorifică hotărârile instanţei europene. Până la urmă, eficacitatea Curţii Europene a Drepturilor Omului depinde de eficacitatea instanţelor naţionale (şi avem în vedere în acest context o abordare mai largă, ce cuprinde şi instanţele judecătoreşti, ţinute să respecte deopotrivă jurisprudenţa instanţei constituţionale şi a celei europene).

Se poate conchide că dialogul judiciar în cazul analizat relevă şi o componentă de solidaritate a celor două Curţi.

3. Dialogul dintre Curtea Constituţională a României şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene2

3.1. Locul şi rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cadrul construcţiei europene

Potrivit art. 19 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană3, CJUE cu-

prinde Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunalele specializate, având rolul de a asigura respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea Tratatelor. Potrivit

1 O. Pollicino, op. cit., p. 39. 2 Denumită în continuare CJUE. 3 Versiunea consolidată publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, C83 din 30 martie 2010.


alin. (3) al aceluiaşi articol, CJUE hotărăşte în conformitate cu tratatele: cu privire la acţiunile introduse de un stat membru, de o instituţie ori de persoane fizice sau juridice; cu titlu preliminar, la solicitarea instanţelor judecătoreşti naţionale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituţii; în celelalte cazuri prevăzute în tratate. S-a afirmat că această poziţionare şi rol îi conferă CJUE calitatea de autoritate care reprezintă puterea judecă-torească a UE1.

Analizând competenţele şi jurisprudenţa CJUE, se constată că aceasta îndeplineşte importante funcţii2, respectiv: funcţia de jurisdicţie administrativă (exercitată în scopul protejării unor subiecte de drept privind eventualele acţiuni ilegale ale instituţiilor UE); funcţia de justiţie constituţională (inclusiv prin influenţarea structurii şi puterilor UE şi a stabilirii raportului dintre dreptul UE şi cel al statelor membre); funcţia de justiţie internaţională (exercitată în soluţionarea unor litigii dintre două sau mai multe subiecte de drept internaţional), funcţia de instanţă de recurs (soluţionarea recursurilor introduse împotriva hotărârilor Tribunalului). Cât priveşte funcţia constituţională, susţinută printr-un activism judiciar, în unele privinţe criticat3, este recunoscută contribuţia CJUE la dezvoltarea unor principii de natură constituţională ca parte a dreptului UE, principii care s-au impus atât instituţiilor UE, cât şi statelor membre, atunci când acţionează în sfera dreptului UE.

Exercitarea acestor funcţii nu transformă însă CJUE într-o instanţă pur administrativă/constituţională/internaţională etc., în sensul atribuit acestor termeni şi autorităţi în sistemele juridice naţionale. Încercându-se o identificare a instanţei corespondente CJUE în plan naţional, s-a remarcat4 că aceasta este o instanţă hibrid, mai apropiată ca profil de o curte supremă naţională decât de o curte constituţională, cu funcţii din sfera de competenţă a ambelor instanţe5.

O particularitate care o distinge de orice instanţă dintr-un stat membru este aceea că misiunea sa de „asigurare a respectării dreptului în interpretarea şi aplicarea Tratatelor” se exercită pe două niveluri: al UE (prin acţiuni directe) şi la nivelul statelor membre (prin trimiteri preliminare). Curtea este competentă să interpreteze dispoziţiile Tratatelor, să efectueze controlul în privinţa neconformării cu dispoziţiile tratatului şi să controleze legalitatea actelor sau refuzului de a acţiona al instituţiilor UE. În acest mod, jurisprudenţa CJUE produce un dublu efect – unul la nivel unional şi unul intern –, în sistemele de drept ale statelor membre.

În acest context, un rol aparte revine instanţelor judecătoreşti naţionale, întrucât şi acestea, în limitele competenţei lor, asigură aplicarea şi respectarea

1 R. Schütze, Dreptul constituţional al Uniunii Europene, Ed. Universitară, Bucureşti, 2012, p. 127.

2 A se vedea şi N. Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Tratat, ed. a II-a revizuită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2011, p. 193.

3 H. Rasmussen, On Law and Policy in the European Court of Justice, Martinus Nijhoff Publishers, 1986, p. 62.

4 V. Skouris, The Position of the European Court of Justice in the EU Legal order and its Relationship with National Constitutional Courts, pe www.us-rs.si.

5 A se vedea şi F. Jacobs, Is the Court of Justice of the European Communities a Constitutional Court?, extras, în P. Craig, G. de Burca, Eu Law Text, Cases and Materials, 5th ed., Oxford University Press, 2011, p. 65.


dreptului Uniunii Europene în statele membre. Potrivit celor statuate chiar de către CJUE1, orice instanţă naţională, sesizată în cadrul competenţei sale, are obligaţia de a aplica integral dreptul european şi de a proteja drepturile pe care le conferă particularilor. Sub acest aspect, s-a susţinut2 că UE se întemeiază pe un sistem al federalismului de cooperare, obligaţia instanţelor judecătoreşti naţionale de a aplica dreptul european derivând din obligaţia generală de cooperare loială, prevăzută de art. 4 alin. (3) din Tratatul privind funcţionarea UE. Această coope-rare este una voluntară, instanţele judecătoreşti naţionale nefiind subordonate ierarhic sau aflate într-o structură instituţională cu CJUE. Potrivit aceleiaşi opinii, instanţele judecătoreşti naţionale pot fi caracterizate, funcţional, ca „instanţe europene descentralizate” (parţial însă – câtă vreme, de exemplu, acestea nu sunt abilitate să anuleze un act al UE), instituţional rămânând distincte, fără nicio punte de legătură de această natură cu CJUE.

Din această perspectivă, întrebarea preliminară, reglementată de art. 267 din TUE susţine dialogul dintre judecătorul naţional şi cel al UE, în aplicarea uniformă a dreptului UE, instanţele judecătoreşti naţionale adresându-se CJUE fie în vederea interpretării normei europene, fie în vederea aprecierii validităţii normei europene (judecătorul naţional îi solicită CJUE să controleze validitatea unui act al dreptului european). Hotărârea CJUE are autoritatea de lucru judecat şi este obligatorie nu numai pentru instanţa naţională care a iniţiat procedura întrebărilor preliminare, ci şi pentru toate instanţele naţionale din statele membre. CJUE are însă numai competenţa interpretării dreptului UE, iar nu şi pe aceea de aplicare în cazuri individuale concrete, aprecierea pe fondul cauzei şi pronunţarea unei hotărâri în acest sens intrând în competenţa exclusivă a instanţelor naţionale. Procedura trimiterii preliminare constituie astfel „cheia de boltă a federalismului judecătoresc al Uniunii”3, un federalism „de cooperare”, în care iniţiativa revine instanţelor naţionale. Chiar CJUE subliniază în rapoartele sale că elaborarea ordinii juridice a Uniunii Europene a fost, în mare măsură, rezultatul dialogului susţinut cu instanţele naţionale, prin procedura de trimitere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare. Prin intermediul acestei cooperări au fost identificate caracteristicile esenţiale ale ordinii juridice a Comunităţii (Europene), în special caracterul său prioritar asupra legislaţiilor statelor membre, efectul direct al anumitor prevederi şi dreptul persoanelor de a obţine măsuri reparatorii atunci când le sunt încălcate drepturile printr-o încălcare a legislaţiei Comunităţii (Europene), de care este răspunzător un stat membru”4. S-a considerat5 că în acest mod, de fapt, CJUE realizează un proces de „constituţionalizare”, făcând accesibile tratatele pentru instanţele naţionale.

1 În Cauza nr. 106/77, Amministrazione delle Finanze dello Stato c. Simmenthal SpA. 2 R. Schütze, op. cit., p. 287. 3 Ibidem. 4 Raportul Curţii de Justiţie referitor la anumite aspecte ale Tratatului privind Uniunea Europeană,

Raport Anual al Curţii de Justiţie 1995, pp. 19-25, pe http://europa.eu/publications/official- documents/index_ro.htm.

5 E. Stein, Lawyers, Judges, and the Making of a Transnational Constitution, în American Journal of International Law no. 75/1, 1981, pp. 1-27.


Dacă temeiul şi mecanismul raporturilor CJUE cu instanţele judecătoreşti ale statelor membre sunt funcţionale, multiple particularităţi cunosc raporturile CJUE cu instanţele constituţionale. Considerăm că, având în vedere rolul şi locul specific în ordinea juridică naţională1, acestea din urmă nu pot fi încadrate nici funcţional, nici instituţional în categoria „instanţelor europene descentralizate”.

În condiţiile în care controlul de constituţionalitate antamează şi probleme legate de interpretarea şi aplicarea dreptului UE, precum şi raporturile dintre dreptul naţional şi cel european, curţile constituţionale nu sunt şi nu pot rămâne în afara sistemului de cooperare voluntară la care am făcut referire. Tot astfel, tendinţa către integrare a construcţiei europene – al cărei motor esenţial este CJUE2 – impune identificarea unui „modus vivendi”, a unor poziţionări în raporturile dintre instanţele constituţionale naţionale şi CJUE. În cele ce urmează, vom aborda problematica acestor raporturi, dialogul judiciar pe care îl implică şi consecinţele acestuia.

3.2. Dialogul dintre curţile constituţionale şi CJUE3

3.2.1. Aspecte generale Au fost exprimate opinii4 potrivit cărora poziţia şi raporturile curţilor constitu-

ţionale naţionale cu CJUE ar putea fi abordate fie la modul idealist – viziune de natură a accentua ideile de parteneriat şi cooperare şi având drept cuvinte cheie dialogul, valorile comune, parteneriatul –, fie la modul realist – viziune care s-ar centra pe ideile de control şi putere.

În ceea ce ne priveşte, considerăm că poziţionarea în favoarea uneia sau a celeilalte abordări ar conduce la o perspectivă distorsionată asupra acestor raporturi, câtă vreme examinarea evoluţiei jurisprudenţei curţilor constituţionale şi a CJUE relevă atât existenţa unor încercări de afirmare a ideilor de „putere”, de o parte sau de cealaltă, cât şi a unui dialog, concretizat inclusiv în utilizarea de către curţile constituţionale a instrumentului întrebării preliminare. Raporturile dintre ordinea juridică naţională şi cea internaţională, în cadrul UE, reflectate în jurispru-denţa curţilor constituţionale, în general, şi a Curţii Constituţionale a României, în special, sunt marcate de o firească dinamică. Fie dacă abordăm această dinamică dintr-o perspectivă care accentuează latura de ierarhie între curţile constituţionale şi CJUE, fie dacă o privim ca dialog judiciar, schimbările existente la acest nivel de-a lungul timpului sunt evidente, cu particularităţile determinate de contextul socio-istoric specific fiecărui stat membru al UE.

1 A se vedea, pentru o caracterizare, T. Toader, M. Safta, Forme ale dialogului judiciar între

Curţile Constituţionale, în Dreptul nr. 6/2013, pp. 173-193. 2 R.D. Kelemen, The political foundations of judicial independence in the European Union, în

Journal of European Public Policy, January 2012, p. 43. 3 Preluare T. Toader, M. Safta, Dialogul între Curtea Constituţională a României şi Curtea de

Justiţie a Uniunii Europene, în Dreptul nr. 12/2013, pp. 129-162. 4 M. Bobek, Consecinţele mandatului european al instanţelor de drept comun asupra statutului

curţilor constituţionale, în RRDE nr. 1/2012, p. 44.


Considerăm că atât instanţele constituţionale, cât şi CJUE asigură legătura dintre două ordini juridice situate pe nivele diferite, între care nu există o ierarhie, viziune care implică fără îndoială dialogul dintre acestea. Astfel cum s-a remarcat1, aderarea la UE a pus sistemele constituţionale naţionale în faţa a trei principale provocări: transferul unor competenţe de legiferare către instituţii ale UE, efectul direct şi prioritatea/supremaţia dreptului UE în raport de normele naţionale contrare, reaşezarea raporturilor de natură instituţională în cadrul fiecărui stat membru. În condiţiile unui transfer de suveranitate de la ordinea juridică naţională către cea supranaţională, particularităţi apar în ceea ce priveşte problematica sensibilă a apărării drepturilor fundamentale, precum şi cea a afirmării identităţii naţionale. Eventualele diferenţe au condus la repoziţionări constructive de ambele părţi – dacă avem în vedere şi numai consacrarea şi protecţia drepturilor fundamentale2. Până la urmă, conceptul de „dialog” nu este sinonim cu cel de „acord”. Acesta implică un schimb de idei, chiar contradictorii.

Poziţii de contrarietate între CJUE şi instanţele constituţionale au existat în special în legătură cu problema supremaţiei dreptului UE şi a competenţei de a sancţiona actele ultra vires ale instituţiilor UE, aspecte la care ne vom referi în continuare, urmând să abordăm apoi mecanismul de cooperare prin intermediul trimiterilor preliminare. Considerăm că ambele problematici pot fi calificate ca intrând în sfera dialogului judiciar, chiar dacă, în ceea ce priveşte prima dintre acestea, a determinat poziţionarea uneori antagonică a CJUE şi a instanţelor constituţionale.

3.2.2. Acceptarea cu rezerve de către curţile constituţionale a supremaţiei

dreptului european – ierarhia normelor – problematica drepturilor fundamentale – controlul ultra vires

Pe cale jurisprudenţială, CJUE a fundamentat teza supremaţiei dreptului UE,

care trebuie integrat în ordinea juridică a fiecărui stat membru, cu consecinţa imposibilităţii pentru state de a face să prevaleze normele juridice unilaterale contra ordinii juridice comune. Facem referire la jurisprudenţa istorică a CJUE în care aceasta a calificat Comunitatea/UE drept „o nouă ordine juridică de drept internaţional în beneficiul căreia statele şi-au limitat drepturile suverane, deşi doar pentru un număr limitat de domenii, iar subiectele sale de drept sunt nu numai statele membre, ci şi resortisanţii acestora”3, şi a statuat că „forţa executorie a dreptului comunitar nu poate varia de la un stat la altul în favoarea legislaţiilor interne ulterioare, fără a pune în pericol realizarea scopurilor tratatului”4, respectiv că „validitatea unei măsuri luate de Comunitate sau efectele sale în statele

1 B. de Witte, The Lisbon Treaty and National Constitutions, apud C. Closa, The Lisbon Treaty and the National Constitutions. Europeanisation and Democratic Implications, RECON Report no. 9, Arena Report nr. 3/09, Arena, Oslo, 2009, pp. 26-27, pe http://www.reconproject.eu/.html.

2 A se vedea şi R.H. Radu, The European Court of Justice and the Protection of Fundamental Rights, 5th Warsaw Seminar on Human Rights, Kontrast, Warsaw, 2012.

3 Cauza 26-62 NV Algemene Transport – en Expeditie Onderneming van Gend & Loos c. Netherlands Inland Revenue Administration (Hotărârea din 5 februarie 1963).

4 Cauza 6-64 Flaminio Costa c. E.N.E.L. (Hotărârea din 15 iulie1964).


membre nu pot fi afectate de susţinerile în sensul că acestea sunt împotriva drepturilor fundamentale, astfel cum ele sunt formulate în constituţiile statelor sau principiilor unei structuri constituţionale naţionale”1. Altfel spus, potrivit jurispru-denţei CJUE, întregul drept european prevalează asupra întregului drept naţional (chiar şi asupra constituţiilor naţionale)2. Aceste statuări sunt menţionate şi de Consiliu în Avizul Serviciului juridic din 22 iunie 2007, în care s-a reţinut că „din jurisprudenţa Curţii de Justiţie reiese că supremaţia dreptului comunitar este un principiu fundamental al dreptului comunitar. Conform Curţii, acest principiu este inerent naturii specifice a Comunităţii Europene. La data primei hotărâri din cadrul acestei jurisprudenţe consacrate (hotărârea din 15 iulie 1964, în Cauza 6/64, Costa/ENEL), supremaţia nu era menţionată în tratat. Situaţia nu s-a schimbat nici astăzi. Faptul că principiul supremaţiei nu va fi inclus în viitorul tratat nu va schimba în niciun fel existenţa principiului şi jurisprudenţa în vigoare a Curţii de Justiţie”3.

Cât priveşte instanţa competentă să se pronunţe dacă măsurile comunitare sunt ultra vires, CJUE a răspuns în mod ferm, prin hotărârile pronunţate. Astfel, de exemplu, în Cauza Foto-Frost4, afirmând că are autoritatea exclusivă de a se pronunţa cu privire la validitatea actelor instituţiilor comunitare, chiar dacă valabilitatea lor a fost contestată în faţa unei instanţe naţionale, CJUE a susţinut că aceasta este singura soluţie acceptabilă, deoarece Tratatele au instituit un sistem complet de control judiciar destinat a învesti CJUE cu puterea de a controla legalitatea actelor instituţiilor comunitare. O soluţie diferită ar pune în pericol coerenţa sistemului de control jurisdicţional prevăzut în Tratate.

Perspectiva curţilor constituţionale este diferită, atât în ceea ce priveşte ca-racterul necondiţionat al supremaţiei dreptului UE, temeiul acestei supremaţii/ priorităţi, cât şi instanţa competentă a se pronunţa în cazul acţiunilor ultra vires ale UE. Astfel, curţile constituţionale acceptă ideea de pluralism constituţional, precum şi supremaţia dreptului UE – cu unele circumstanţieri şi, de regulă, în raport de normele infraconstituţionale –, însă ca o consecinţă a transferului anumitor competenţe în condiţii stabilite prin constituţiile naţionale, acestea din urmă fiind încă sursele primare ale oricărei astfel de autorităţi5. De asemenea, unele curţi constituţionale au statuat asupra posibilităţii de a cenzura depăşirile de competenţă ale instituţiile UE, de regulă în contextul şi în legătură cu misiunea acestora de apărare a drepturilor fundamentale.

Consiliul Constituţional din Franţa nu recunoaşte supremaţia dreptului UE în raport de Constituţie. Consiliul Constituţional francez priveşte ordinea legală comunitară ca fiind integrată în ordinea juridică naţională, şi nu invers, reglemen-tările UE devenind efective în Franţa în virtutea voinţei constituantului, aşadar, în

1 Cauza 11-70 Internationale Handelsgesellschaft mbH c. Einfuhr – und Vorratsstelle für

Getreide und Futtermittel (Hotărârea din 17 decembrie 1970). 2 R. Kovar, The Relationship between Community Law and National Law, în Thirty Years of

Community law, editat de Comisia Europeană, 1981. 3 http://eur-lex.europa.eu/ro/treaties/dat/12007L/htm/C2007306RO.01025602.htm. 4 Cauza C-314/85 Foto-Frost c. Hauptzollamt Lübeck-Ost, Hotărârea din 22 octombrie 1987. 5 K. Kowalik-Banczyk, Should we polish it up? The polish constitutional tribunal and the idea of

supremacy of EU Law, în German Law Journal, vol. VI, nr. 10/2005, pp. 1355-1366.


temeiul constituţiei naţionale (art. 55 şi 88-1)1. În acest sens, prin Decizia 2004-505 DC din 19 noiembrie 2004 cu privire la Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, Consiliul Constituţional francez a stabilit că acest act nu schimbă cu nimic ierarhia normelor din dreptul francez, în vârful căreia se află în continuare Constituţia. Unii autori2 au susţinut că atâta vreme cât normele constituţionale nu cuprind dispoziţii care să recunoască prioritatea dreptului internaţional asupra Constituţiei, aceasta nu consacră nici primatul normei constituţionale în raport de cea internaţională. Supremaţia Constituţiei poate fi însă dedusă pe calea de interpretare din dispoziţiile art. 54 din Constituţia Franţei, care prevede că, în situaţia în care un angajament internaţional cuprinde o clauză contrară Constituţiei, acesta nu poate fi pus în aplicare decât după modificarea Constituţiei3. Totodată, poziţia constantă a Consiliului Constituţional francez a fost aceea de a refuza exercitarea controlului compatibilităţii unei legi cu dispoziţiile unui tratat, cu motivarea că acesta nu are nimic de-a face cu controlul constituţionalităţii legilor. Recent, acesta a adresat însă CJUE o întrebare preliminară, demers care marchează o nouă etapă în cadrul dialogului între instanţa constituţională franceză şi CJUE.

Curtea Constituţională Federală a Germaniei a consacrat pe cale jurispru-denţială limite ale supremaţiei dreptului UE, în special în legătură cu problematica drepturilor fundamentale, fiind cunoscută în acest sens doctrina atât timp cât, dezvoltată în deciziile Solange I şi II. Astfel, în decizia Solange I4, Curtea a statuat, în esenţă, că atâta timp cât ordinea juridică europeană nu a elaborat un standard adecvat al drepturilor fundamentale, Curtea Constituţională germană ar lăsa „neaplicat” dreptul european care contravine drepturilor fundamentale garantate în ordinea juridică germană. Ca urmare a evoluţiei sub acest aspect a dreptului european, a jurisprudenţei CJUE5, a adoptării unui catalog al drepturilor fundamentale6, aceeaşi Curte Constituţională, în decizia Solange II7, a statuat că, având în vedere aceste evoluţii, trebuie reţinut că atâta timp cât UE şi în special jurisprudenţa CJUE asigură, în general, o protecţie generală a drepturilor fundamentale împotriva puterilor suverane ale UE, care trebuie considerată ca similară în mod substanţial protecţiei drepturilor fundamentale impuse în mod necondiţionat prin Constituţia germană şi, în măsura în care ele garantează în

1 C. Charpy, The Status of (Secondary) Community Law in the French International Order, în P. Craig, G. de Burca, op. cit., p. 272.

2 M. Banu, Receptarea principiului supremaţiei dreptului comunitar în jurisprudenţa istorică a curţilor constituţionale naţionale: Franţa, Germania, Italia şi Marea Britanie, în Revista Română de drept comunitar nr. 4/2009, pp. 42-62.

3 Interpretare care se regăseşte în motivarea deciziei Consiliului de Stat din cauza Sarran, Levacher şi alţii din 30 octombrie 1998, reiterată în cauze ulterioare precum Societe Arcelor Atlantique et Lorraine, din 8 februarie 2007.

4 Cauza 2 BVL 52/71 (Hotărârea din 29 mai 1974). 5 Declaraţia comună a Consiliului, Comisiei şi Parlamentului European din 5 aprilie 1977;

Declaraţia Consiliului European din 7 aprilie 1978; Hotărârile CJUE începând cu Cauza nr. 4/73 J. Nold, kohlen – und Baustoffgrohandlung c. Comisiei Europene din 14 mai 1974.

6 Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, chiar dacă într-un alt sistem de referinţă, cel al Consiliului Europei, la care statele membre al CE aderaseră.

7 Cauza 2 BVL 197/83, Hotărârea din 22 octombrie 1986.


general conţinutul esenţial al drepturilor fundamentale, Curtea Constituţională germană nu îşi va mai exercita competenţa sa de a decide asupra aplicabilităţii legislaţiei unionale derivate, citată în calitate de temei juridic pentru orice alte acte ale instanţelor sau autorităţilor germane, şi nu va mai controla o astfel de legislaţie prin standardul drepturilor fundamentale cuprins în Constituţie. Continuând această linie în Cauza Banana Market1, Curtea Constituţională germană a stabilit că protecţia drepturilor omului în cadrul sistemului comunitar este comparabilă cu cea conferită de Constituţia Germaniei. Prin urmare, sesizările de neconstituţionalitate care vizează legislaţia secundară a Comunităţii, criticată pe motiv că ar contraveni drepturilor fundamentale garantate de Constituţie, sunt inadmisibile, dacă nu se demonstrează că nivelul european general de protecţie al drepturilor omului este sub cel oferit de sistemul constituţional german2.

O altă limită în acceptarea supremaţiei dreptului UE, dezvoltată în jurispru-denţa aceleiaşi Curţi, priveşte competenţele instituţiilor UE şi controlul ultra vires. În Cauza Maastricht3, Curtea Constituţională Federală a Germaniei a statuat că îşi rezervă competenţa de a declara actele comunitare adoptate ultra vires ca inaplicabile pe teritoriul Germaniei. Ulterior, a statuat sub acest aspect că îşi rezervă dreptul de a controla acţiunile instituţiilor şi agenţiilor europene, în primul rând pentru a se asigura că acestea nu depăşesc sfera lor de competenţă, iar în al doilea rând pentru a nu fi încălcate drepturile constituţionale fundamentale ale cetăţenilor germani. Considerentele referitoare la limitele supremaţiei dreptului UE sunt reluate în Cauza Lisabona4, prin care Curtea a reiterat existenţa unui blocaj ultra vires al acţiunilor instituţiilor realizate cu depăşirea competenţei, problematica fiind dezvoltată mai recent în Cauza Honeywell5. În această din urmă decizie, Curtea Constituţională Federală a Germaniei a statuat că dreptul UE, ca drept autonom, rămâne dependent de atribuirea şi împuternicirea prin tratate. Pentru extinderea competenţelor lor, organismele UE rămân dependente de modificările aduse tratatelor, care sunt efectuate de către statele membre în cadrul dispoziţiilor constituţionale, care li se aplică şi pentru care îşi asumă responsabilitatea. Prin urmare, Curtea Constituţională Federală este împuternicită şi obligată a revizui actele organismelor europene şi instituţiilor, în situaţia în care au loc pe baza încălcării evidente a competenţelor sau pe baza exercitării competenţei în domeniul identităţii constituţionale pentru care nu este mandatată (art. 79.3 coroborat cu art. 1 şi art. 20 din Legea fundamentală), şi este abilitată să declare inaplicabilitatea în sistemul juridic german a actelor care depăşesc competenţele. Curtea germană a subliniat însă că obligaţia ce îi revine de a urmări contestaţiile privitoare la un act ultra vires din partea organismelor şi instituţiilor europene trebuie coordonată cu sarcina pe care tratatele o conferă CJUE de a interpreta şi aplica tratatele, pentru a proteja unitatea şi coerenţa dreptului UE. Aceasta înseamnă respectarea deciziilor CJUE, iar înainte de a examinarea unui act ultra

1 Cauza 2 BVL1/97, Hotărârea din 7 iunie 2002. 2 P. Craig, G. de Burca, op. cit., pp. 274-275. 3 Cauza 2 BvR 2134/92 & 2159/92, Hotărârea din 12 octombrie 1993. 4 Cauza 2 BvE 2/08, Hotărârea din 30 iunie 2009. 5 Cauza 2 BvR 2661/06, Hotărârea din 6 iulie 2010.


vires, CJUE trebuie să i se acorde posibilitatea de a interpreta tratatele şi de a se pronunţa cu privire la validitatea şi interpretarea actelor juridice în discuţie, în contextul unei proceduri preliminare. Examinarea ultra vires de către Curtea Constituţională federală poate fi făcută numai în cazul în care este evident că actele organismelor europene şi instituţiilor au fost emise în afara competenţelor transferate, încălcarea competenţelor fiind „suficient de calificată”. Aşadar, examinarea ultra vires poate fi exercitată, astfel cum s-a precizat în considerentele aceleiaşi decizii, numai într-un mod care este deschis către legislaţia europeană. În conformitate cu sistemul juridic al Republicii Federale Germania, primatul de aplicare a dreptului UE trebuie recunoscut şi trebuie să garanteze că puterile de control constituţionale, care sunt rezervate pentru Curtea Constituţională Federală, sunt exercitate într-un mod care este deschis faţă de legislaţia europeană.

Curtea Constituţională a Italiei, în Cauza Frontini1, a statuat că prioritatea dreptului european poate să se manifeste prin raportare la regulile „ordinare” ale Constituţiei italiene, dar nu se poate deroga de la drepturile fundamentale ale cetăţenilor. Acestea sunt „contra-limite” pentru limitările de suveranitate cedate de state în favoarea UE2. Ulterior, aceste principii au fost reiterate în decizia Spa Granital3 şi decizia Fragd4, prin care Curtea Constituţională Italiană a considerat că măsurile UE nu se vor aplica în Italia dacă acestea contravin principiilor constitu-ţionale fundamentale privitoare la drepturile omului. Ca şi în cazul Consiliului Constituţional francez şi al Curţii Constituţionale Federale a Germaniei, Curtea Constituţională Italiană nu acceptă că dreptul UE ar avea supremaţie faţă de constituţia naţională, şi, totodată, identifică temeiul acestei supremaţii/priorităţi de aplicare în Constituţia Italiei (art. 11), iar nu în considerentele deciziilor CJUE. Şi această instanţă constituţională s-a orientat către un dialog cu CJUE pe calea trimiterii preliminare, deschizând o nouă etapă în cadrul cooperării cu CJUE.

Curţile constituţionale din estul şi centrul Europei nu au o abordare uniformă, jurisprudenţa acestora putând fi caracterizată ca fiind prudentă în legătură cu problematica raporturilor dintre dreptul UE şi Constituţie. Distingând între perioada preaderare şi postaderare la UE, unele studii5 remarcă diferenţele de atitudine a curţilor constituţionale din statele candidate, respectiv devenite membre ale UE. Astfel, în perioada postaderare, atitudinea curţilor constituţionale din estul Europei (oferindu-se sub acest aspect exemplele Poloniei, Cehiei, Ungariei, Estoniei) a devenit mai rezervată, în sensul completării discursului integraţionist din perioada precedentă cu clauze de tipul „atât timp cât”, „ cu toate acestea”, mai rar întâlnite anterior. Putem spune că este o evoluţie firească, deoarece, în perioada postaderare, curţile constituţionale s-au văzut efectiv confruntate cu problematica vizând raporturile dintre dreptul UE şi legislaţia naţională, precum şi consecinţele acesteia, ceea ce a determinat orientări către practica altor curţi constituţionale din statele fondatoare ale UE sau din statele care au aderat mai devreme la UE.

1 Frontini c. Ministerio della Finanze (1974). 2 E.S. Tănăsescu, Despre posibila constituţionalizare a dreptului comunitar, pe www.ccr.ro. 3 Spa Granital c. Amministrazione delle Finanze dello Stato, Cauza nr. 170/84 din 8 iunie 1984. 4 Spa Fragd c. Amminidstrazione delle Finanze, Cauza nr. 232 din 21 aprilie 1989. 5 D. Piqani, Constitutional Courts in Central and Eastern Europe and their Attitude towards

European Integration, EJLS, vol. I, nr. 2, pe http://www.ejls.eu/2/28UK.pdf.


Unele curţi constituţionale din centrul şi estul Europei au preluat, în parte, modelul german, exprimându-şi rezerva cu privire la prioritatea absolută/ supremaţia dreptului UE.

Tribunalul Constituţional polonez nu acceptă supremaţia dreptului UE asupra Constituţiei naţionale. Ca şi în cazul altor curţi constituţionale, consideră că fundamentarea acestui principiu este în dispoziţiile Constituţiei, iar nu în jurisprudenţa CJUE. Tot astfel, această instanţă se consideră competentă să sancţioneze actele emise în exercitarea competenţelor instituţiilor UE dincolo de limitele acestora. Una dintre cauzele de referinţă sub acest aspect priveşte Tratatul de aderare la UE1 prin care Tribunalul Constituţional polonez a statuat că textele constituţionale care autorizează delegarea de competenţe ale statului în legătură cu aspecte determinate nu autorizează delegarea către o organizaţie internaţională a competenţei de a emite acte sau decizii contrare Constituţiei, care este legea supremă a Poloniei. Aceste dispoziţii nu autorizează, de asemenea, delegarea de competenţe într-o asemenea măsură încât să semnifice imposibilitatea Poloniei de a continua să existe şi să funcţioneze ca un stat democrat şi suveran. În caz de coliziune între normele Constituţiei şi ale dreptului UE, opţiunile sunt fie de a modifica Constituţia, fie de a modifica prevederile reglementării UE şi, în ultimă instanţă, retragerea Poloniei din UE.

Curtea Constituţională a Estoniei a statut că dispoziţiile Constituţiei nu permit, cât priveşte competenţele statale, să fie delegate în mod nelimitat UE. Cum însă devine evident că modificarea tratatelor fondatoare ale UE dă naştere unei delegări mai extinse de competenţă a Estoniei către UE şi unei mai mari interferenţe sub acest aspect cu Constituţia, este necesar să se solicite aprobarea deţinătorului puterii supreme, poporul, şi, probabil, să se modifice Constituţia încă o dată2.

Curtea Constituţională a Cehiei, caracterizată printr-un discurs pro european, a cunoscut o aşa-numită „revoluţie ultra vires”, prin declararea inaplicabilă pe plan naţional a unei decizii a CJUE3 (C/399/09 Landtová) ca fiind ultra vires 4. În această cauză, Curtea administrativă supremă cehă a adresat CJUE o întrebare referitoare la compatibilitatea jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi, în mod indirect, şi a art. 30 alin. (1) din Carta cehă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale (care garantează dreptul la securitate materială adecvată pentru limită de vârstă şi în cursul perioadelor de incapacitate de muncă, accesul la beneficiul dreptului fiind condiţionat totuşi de deţinerea de către solicitant a cetăţeniei cehe), cu interdicţia UE de discriminare pe motiv de cetăţenie sau naţionalitate. Curtea Constituţională cehă interpretase această dispoziţie în sensul că doar cetăţenii cehi, care sunt şi rezidenţi, au dreptul la asemenea beneficii. La solicitarea instanţei administrative, care nu a fost de acord cu această interpretare, CJUE a confirmat că dreptul UE se

1 Accesion Treaty K18/04 din 11 mai 2005. 2 Decizia Curţii Supreme din Estonia din 12 iulie 2012, Identification EST-2012-2-2005, Venice

Comission, în Bulletin on Constitutional Case – Law nr. 2/2012, p. 291. 3 B. Smulders şi K. Eisele, Reflections on the Institutional Balance, the Community Method and

the Interplay between Jurisdictions after Lisbon, Department of European Legal Studies, Research Paper in Law nr. 4/2012, p. 15, pe www.coleurope.eu.

4 A se vedea J. Komarek, Playing with Matches: The Czech Constitutional Court s ultra vires revolution, pe http//verbassungsblog.de.


opune unei norme naţionale care permite plata unui supliment doar resortisanţilor cehi rezidenţi pe teritoriul Republicii Cehe.

Curtea Constituţională din Letonia a statuat că transferul de competenţe nu poate merge atât de departe încât să încalce însăşi esenţa republicii ca stat de drept, suveran şi democratic, bazat pe respectul pentru drepturile omului1.

Menţionăm şi faptul că preluarea modelelor existente la momentul aderării la UE şi urmărirea reciprocă a experienţelor şi a jurisprudenţei curţilor constituţionale au determinat un consistent dialog judiciar între acestea, în încercarea de a stabili o raportare comună, aşa cum am mai arătat în precedent2.

Exemplele prezentate demonstrează caracterul „bidimensional” al supremaţiei dreptului UE, în pofida discursului monist al CJUE. Majoritatea curţilor constituţionale continuă să localizeze autoritatea dreptului UE în ordinea juridică naţională, în cadrul constituţiilor, asumându-şi, totodată, rolul de a asigura că graniţele competenţei UE sunt în mod adecvat respectate şi de a proteja drepturile care sunt fundamentale în cadrul ordinilor juridice naţionale3. Aceste limitări au fost explicate prin rolul şi specificitatea curţilor constituţionale, diferit de cel al instanţelor judecătoreşti, apreciindu-se că toate aceste rezerve faţă de prioritatea absolută/supremaţia dreptului UE este determinată de faptul că instanţele de jurisdicţie constituţională nu pot accepta că o altă sursă de drept poate prima asupra constituţiei naţionale, act care este chiar sursa propriei lor existenţe4. Rolul curţilor constituţionale rămâne acela de asigurare a supremaţiei constituţiei, prin luarea în considerare a obligaţiilor rezultând din aderarea la UE, dar şi din tratatele şi convenţiile ratificate.

Mecanismul întrebării preliminare constituie o modalitate de realizare a legăturii dintre cele două ordini juridice şi cele două instanţe aflate la nivele diferite, care determină o interferenţă a competenţelor CJUE de interpretare a dreptului UE în cadrul controlului de constituţionale.

Sub acest aspect, putem spune că recentele evoluţii încep să contureze o tendinţă a curţilor constituţionale fie către recurgerea la mecanismul întrebării preliminare, fie către acceptarea posibilităţii de a recurge la el. Remarcăm şi faptul că deschiderea dialogului pe această cale vine din partea membrilor fondatori (Belgia, Franţa, Italia) sau, oricum, cu o „vechime” mai mare în UE (Austria, Spania), statele din estul Europei, membre de dată mai recentă, fiind încă într-o zonă de expectativă, de definire la nivel jurisprudenţial a raporturilor de competenţe cu CJUE, preponderent fiind acceptat modelul german.

1 K. Kruma, Constitutional Courts and the Lisbon Treaty. The Future Based on Mutual Trust, apud The Area of Freedom, Security and Justice. Ten Years on Successes and Future Challenges under the Stockholm Programme, publicată de Centre for European Policy Studies, Bruxelles, 2010, p. 43, pe www.isn.ethz.ch.

2 T. Toader, M. Safta, Forme…, op. cit., pp. 173-193. 3 A se vedea P. Craig, G. de Burca, op. cit., p. 300. 4 B. de Witte, Constitutional Aspects of European Union Membership in the Original Six Member

States: Model Solutions for the Applicant Countries?, apud A.E. Kellermann et alii, EU Enlagement: The Constitutional Impact at EU and National Level, The Hague, Asser, 2001, p. 77.


3.2.3. Mecanismul întrebărilor preliminare Importanţa acestui mecanism este evaluată în mod diferit de către curţile

constituţionale. Curtea Constituţională a Austriei a decis că refuzul de a adresa o întrebare preliminară constituie o încălcare a dreptului la o judecată imparţială1. În plus, a statuat că, dacă va decide asupra compatibilităţii unei legi interne cu Carta Uniunii Europene, va consulta în prealabil CJCE pentru a clarifica dispoziţia comunitară în cauză, cu excepţia cazului în care prevederea respectivă e suficient de clară încât să nu lase loc de interpretare2.

Curtea Constituţională cehă a stabilit că refuzul de a prezenta o problemă instanţei de la Luxemburg poate constitui, în anumite cazuri, o încălcare a dreptului la o judecată imparţială şi la un proces echitabil, însă doar dacă este vorba despre probleme fundamentale3.

În ceea ce priveşte adresarea de întrebări către CJUE, în cadrul procedurii de evaluare a constituţionalităţii, poziţia instanţelor de contencios constituţional nu este uniformă. Unele curţi (cum ar fi cele din Austria, Belgia, Italia, Lituania, Spania, Franţa) au adresat deja întrebări ori şi-au exprimat disponibilitatea (Portugalia, România)4. Alte instanţe constituţionale consideră că rolul lor este să garanteze respectarea drepturilor prevăzute în Constituţia naţională, fără să investigheze posibilele încălcări ale dreptului UE. Curtea Constituţională Federală Germană nu a trimis nicio problemă spre soluţionare de către CJUE. Alte instanţe constituţionale nu au abordat direct acest aspect.

Tribunalul Constituţional polonez consideră că aplicarea art. 267 nu-i pune în pericol competenţele, iar dacă se va adresa instanţei europene, o va face doar în cazurile în care se impune aplicarea legii comunitare5.

Curtea Constituţională din Slovacia a respins o cerere de adresare a unei întrebări preliminare referitoare la o lege naţională care implementa o directivă comunitară, pe motiv că interpretarea legii naţionale nu poate fi supusă evaluării instanţei europene6.

Situaţiile în care curţile constituţionale au adresat CJUE întrebări preliminare prezintă elemente comune, dar şi unele particularităţi.

Astfel, Curtea Constituţională din Austria s-a adresat în mai multe rânduri CJUE, în problematici diverse, după cum urmează: în materia ajutoarelor de stat în domeniul energetic (Hotărârea CJUE din 8 noiembrie 2001, pronunţată în Cauza C-143/99); într-o cauză referitoare la discriminarea lucrătorilor turci încadraţi pe piaţa legală a muncii (Hotărârea CJUE din 8 mai 2003, pronunţată în cauza

1 M. Navrátilová, The Preliminary Ruling before the Constitutional Courts, p. 4, pe www.law.muni.cz.

2 Referire la criteriile CILFIT – a se vedea Hotărârea CJUE din 6 octombrie 1982, pronunţată în Cauza 283/81 SRL CILFIT şi Lanificio di Gavardo SpA; a se vedea şi B. Smulders, K. Eisele, Reflections on the institutional balance, the community method and the interplay between jurisdictions after Lisbon, Department of European Legal Studies, Research Paper in Law nr. 4/2012, p. 17, pe www.coleurope.eu.

3 M. Navrátilová, op. cit., p. 6. 4 Ibidem, p. 7. 5 Ibidem, p. 8. 6 Ibidem, p. 9.


C-171/01); pentru interpretarea art. 6 alin. (1) lit. (c) şi 7 (c) şi (e) din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date (Hotărârea CJUE din 20 mai 2003, pronunţată în dosarele conexate C-465/00, C-138/01 şi C-139/01). În anul 2012, Curtea Constituţională a Austriei s-a adresat CJUE pentru examinarea compa-tibilităţii Directivei 2006/24/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 martie 2006 privind păstrarea datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicaţii electronice accesibile publicului sau de reţele de comunicaţii publice şi de modificare a Directivei 2002/58/CE, cu Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene. Prin Hotărârea pronunţată în cauză în data de 8 aprilie 2014, Curtea de Justiţie a declarat Directiva nevalidă1.

Curtea Constituţională din Belgia are cel mai activ dialog cu CJUE sub aspectul formulării de întrebări preliminare, iar problematica antamată în trimiterile formulate este, de asemenea, foarte diversă: transpunea în dreptul belgian a prevederilor Deciziei-cadru 2002/584/JAI privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre (Hotărârea pronunţată în cauza C-303/05); validitatea art. 2a pct. 5 din Directiva 91/308/CEE a Consiliului din 10 iunie 1991 privind prevenirea folosirii sistemului financiar în scopul spălării banilor, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2001/97/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 decembrie 2001 (Hotărârea CJUE din 26 iunie 2007, pronunţată în cauza nr. C-305/05); mandatul european de arestare (Hotărârea CJUE din 21 octombrie 2010, pronunţată în cauza C-306/09). CJUE s-a mai pronunţat la solicitarea Curţii Constituţionale a Belgiei şi în cauza C-212/06 privind regimul de asigurări pentru îngrijirea persoanelor instituit de o entitate federală a unui stat membru (Hotărârea din 1 aprilie 2008), C-236/09 cu privire la evaluarea riscurilor în materie de asigurări (Hotărârea din 1 martie 2011), C-182/10 (Hotărârea din 16 februarie 2012) şi C-567/10 (Hotărârea din 22 martie 2012) în probleme de mediu, C-197/11 privind politica funciară şi imobiliară în contextul dreptului la liberă circulaţie şi şedere (conexat C-203/11, Hotărârea din 8 mai 2013), C-375/11 privind autorizarea reţelelor şi serviciilor de comunicaţii electronice (Hotărârea din 21 martie 2013), C-57/12 privind servicii de îngrijire a sănătăţii, servicii sociale – centre de primire de zi şi de noapte care furnizează sprijin şi îngrijire persoanelor în vârstă (Hotărârea din 11 iulie 2013). Există întrebări preliminare formulate de Curtea Constituţională a Belgiei la care CJUE încă nu a răspuns, respectiv: C-195/12 privind promovarea cogenerării pe baza cererii de energie termică utilă pe piaţa internă a energiei ori C-473/12 privind dezvăluirea datelor cu caracter personal în vederea protejării drepturilor şi libertăţilor terţilor.

Consiliul Constituţional francez. După o lungă perioadă de timp în care a evitat în mod constant să adreseze întrebări preliminare CJUE, cu motivarea că nu este în competenţa sa revizuirea compatibilităţii legislaţiei franceze cu normele internaţionale, inclusiv cu dreptul UE, precum şi faptul că o acţiune bazată pe incompatibilitatea legilor franceze cu angajamentele internaţionale şi europene nu

1 Cauzele conexate C-293/12 şi C-594/12 – Digital Rights Ireland şi Seitlinger şi alţii.


poate fi considerată ca o acţiune de neconstituţionalitate1, Consiliul Constituţional din Franţa a adresat recent o întrebare preliminară CJUE, deschizând dialogul pe această cale cu instanţa europeană2. Astfel, apelând la procedura preliminară de urgenţă, Consiliul Constituţional francez a întrebat dacă art. 27 şi art. 28 din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre trebuie interpretate în sensul că se opun prevederii de către statele membre a unei căi de atac care suspendă executarea deciziei pe care autoritatea judiciară o adoptă, în termen de 30 de zile de la primirea cererii, fie pentru a-şi da consimţământul pentru ca o persoană să fie urmărită penal, condamnată sau deţinută în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, pentru o infracţiune săvârşită înaintea predării acesteia în temeiul unui mandat european de arestare, alta decât cea care a motivat predarea, fie pentru predarea unei persoane către un stat membru, altul decât statul membru de executare, în temeiul unui mandat european de arestare emis pentru o infracţiune săvârşită înaintea predării acesteia3. Prin Hotărârea din 30 mai 2013, pronunţată în cauza C-168/13 PPU, CJUE a statuat că art. 27 alin. (4) şi art. 28 alin. (3) lit. (c) din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretate în sensul că nu se opun prevederii de către statele membre a unei căi de atac care suspendă executarea deciziei pe care autoritatea judiciară o adoptă, în termen de 30 de zile de la primirea cererii, pentru a-şi da consimţă-mântul fie pentru ca o persoană să fie urmărită penal, condamnată sau deţinută în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, pentru o infracţiune săvârşită înaintea predării acesteia în temeiul unui mandat european de arestare, alta decât cea care a motivat această predare, fie pentru predarea unei persoane către un stat membru, altul decât statul membru de executare, în temeiul unui mandat european de arestare emis pentru o infracţiune săvârşită înaintea predării menţionate, cu condiţia ca decizia definitivă să fie adoptată în termenele prevăzute la art. 17 din aceeaşi Decizie-cadru. În cuprinsul deciziei pronunţate, CJUE realizează şi importante precizări referitoare la sistemul de protecţie a drepturilor omului în statele membre, prin raportare la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, reţinând, printre altele, că principiul recunoaşterii reciproce pe care se întemeiază sistemul mandatului european de arestare se bazează, la rândul său, pe încrederea reciprocă dintre statele membre cu privire la faptul că ordinile lor juridice naţionale sunt în măsură să furnizeze o protecţie echivalentă şi efectivă a drepturilor fundamentale recunoscute la nivelul

1 „For the first time ever, the Court of Justice of the European Union is delivering a preliminary

ruling at the request of French Constitutional Court”, pe http://www.kramerlevin.com/files/Publication. 2 Potrivit doctrinei, era, de altfel, o evoluţie aşteptată şi necesară – a se vedea: V.H. Labayle,

Question prioritaire de constitutionnalité et question prejudicielle:ordonner le dialogue des judges?, art. préc.; L. Duvouis, Droit administratif et droit de l’ Union Europeenne – La jurisprudence Simmenthal dans la force de l âge. Vers une complétude des compétences du juge national?, în Revue francaise de droit administratif nr. 2, martie-aprilie 2011, p. 376.

3 C-168/13 PPU – Jeremy F./Premier minister.


Uniunii, în special în Cartă, astfel încât ordinea juridică a statului membru emitent este, prin urmare, cea în cadrul căreia persoanele care fac obiectul unor mandate de arestare europene vor putea să exploateze eventualele căi de atac care permit contestarea legalităţii procedurii de urmărire penală sau de executare a unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate sau a procedurii penale pe fond care a condus la această pedeapsă sau la această măsură.

Curtea Constituţională din Italia, caracterizată ca un „jucător recalcitrant în arena judiciară europeană”1, a abordat treptat o atitudine deschisă cooperării atât cu CJUE, cât şi cu CEDO. După o perioadă în care a evitat să adreseze CJUE întrebări preliminare, urmată de o atitudine ezitantă, de acceptare a acestei posibilităţi2, apoi de revenire asupra acestei opinii3, în anul 2008 Curtea s-a adresat CJUE cu o întrebare preliminară în materia taxelor locale stabilite de Sardinia, regiune cu puteri autonome acordate printr-un statut cu caracter de lege constituţională4. Prin Hotărârea din 17 noiembrie 2009, pronunţată în cauza C-169/08, CJCE a stabilit că art. 49 CE trebuie interpretat în sensul că se opune legislaţiei fiscale, adoptată de o autoritate regională, precum cea prevăzută la art. 4 din Legea nr. 4 a regiunii Sardinia din 11 mai 2006, care stabileşte o taxă regională, în caz de escală turistică a aeronavelor destinate transportului privat de persoane sau a ambarcaţiunilor de agrement, numai în sarcina persoanelor fizice şi juridice care au domiciliul fiscal în afara teritoriului regional. Art. 87 alin. (1) CE trebuie interpretat în sensul că legislaţia fiscală, adoptată de o autoritate regională, care instituie o taxă de escală, precum cea în cauză în acţiunea principală, impusă numai persoanelor fizice şi juridice care au domiciliul fiscal în afara teritoriului regiunii, constituie o măsură de ajutor de stat în favoarea întreprinderilor stabilite pe acest teritoriu. Este de competenţa instanţei de trimitere să deducă din această constatare consecinţele corespunzătoare5.

Curtea Constituţională a Lituaniei6 s-a adresat CJUE cu o întrebare preliminară referitoare la art. 20 din Directiva 2003/54 a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 iunie 2003 privind normele comune pentru piaţa internă de energie electrică şi de abrogare a Directivei 96/92/CE (Hotărârea din 9 octombrie 2008, în cauza C-239/077).

Tribunalul Constituţional din Spania s-a adresat, de asemenea, CJUE cu o întrebare preliminară, privitoare la mandatul european de arestare8, care a prilejuit adoptarea unei hotărâri prin care CJUE a reafirmat principiul supremaţiei dreptului UE în raport de legislaţia naţională. Prin întrebarea preliminară, s-a solicitat CJUE să se pronunţe dacă art. 4a alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI, în versiunea

1 M. Dani, Tracking judicial dialogue – The scope for preliminary rulings from the Italian Constitutional Court, pe http://centers.law.nyu.edu/jeanmonnet/papers/08/081001.pdf.

2 Cauza 168/91 Industria Dolciaria Giampaoli. 3 Cauza 536/95 Messaggero Servizi Sri c. Office of Registrar of Padua. 4 http://curia.europa.eu. 5 Pentru un comentariu referitor la efectele acestei decizii, respectiv ale deciziei Curţii

Constituţionale italiene, din perspectiva raporturilor dintre situaţiile pur interne şi cele intra-Comunitate, a se vedea M. Dani, op. cit., pe http://centers.law.nyu.edu/jeanmonnet/papers/08/081001.pdf.

6 Lietuvos Respublikos Konstitucinis Teismas. 7 http://eur-lex.europa.eu. 8 http://curia.europa.eu.


în vigoare care rezultă din Decizia-cadru 2009/299/JAI, trebuie interpretat în sensul că nu permite autorităţilor judiciare naţionale, în cazurile menţionate în dispoziţia respectivă, să supună executarea unui mandat european de arestare condiţiei ca respectiva hotărâre de condamnare să poată fi revizuită, pentru a garanta dreptul la apărare al persoanei interesate. În cazul unui răspuns afirmativ, art. 4a alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI este compatibil cu cerinţele care decurg din dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil prevăzut la art. 47 din Cartă, precum şi cu dreptul la apărare garantat de art. 48 alin. (2) din aceasta. În cazul unui răspuns afirmativ la a doua întrebare, art. 53 din Cartă, interpretat sistematic în coroborare cu drepturile recunoscute la art. 47 şi art. 48 din Cartă, permite unui stat membru să condiţioneze predarea unei persoane condamnate în lipsă de posibilitatea ca hotărârea de condamnare să fie supusă revizuirii în statul solicitant, conferind astfel drepturilor respective un mai mare nivel de protecţie decât cel care decurge din dreptul Uniunii Europene, cu scopul de a evita o interpretare care restrânge sau aduce atingere unui drept fundamental recunoscut de constituţia statului membru respectiv. Răspunzând acestor întrebări, prin Hotărârea din 26 februarie 2013, pronunţată în cauza C-399/11, CJUE a statuat că art. 4a alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretat în sensul că se opune ca autoritatea judiciară de executare, în cazurile menţionate în această dispoziţie, să supună executarea unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse condiţiei ca respectiva hotărâre de condamnare pronunţată în lipsă să poată fi revizuită în statul membru emitent. De asemenea, art. 4a alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299, este compatibil cu cerinţele care decurg din art. 47 şi din art. 48 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. În sfârşit, art. 53 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că nu permite unui stat membru să condiţioneze predarea unei persoane condamnate în lipsă de posibilitatea ca hotărârea de condamnare să fie supusă revizuirii în statul membru emitent, cu scopul de a evita să se aducă atingere dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare garantate de constituţia acestuia. Cu privire la acest din urmă punct, CJUE a reţinut, în motivarea hotărârii pronunţate, că instanţa de trimitere are în vedere de la bun început interpretarea potrivit căreia art. 53 din Cartă ar permite în mod general unui stat membru să aplice standardul de protecţie a drepturilor fundamentale garantat de constituţia sa în cazul în care acesta este mai ridicat decât cel care rezultă din cartă şi să îl opună, dacă este cazul, aplicării unor dispoziţii din dreptul Uniunii. O asemenea interpretare ar permite unui stat membru în special să supună executarea unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei hotărâri pronunţate în lipsă unor condiţii având ca obiect evitarea unei interpretări care restrânge sau aduce atingere drepturilor fundamentale recunoscute de constituţia acestuia, cu toate că aplicarea unor astfel de condiţii nu ar fi permisă de art. 4a alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584. Or, potrivit CJUE, o asemenea interpretare a art. 53 din Cartă nu poate fi reţinută, întrucât ar aduce atingere principiului supremaţiei dreptului Uniunii, în


măsura în care ar permite unui stat membru să împiedice aplicarea unor acte de drept ale Uniunii pe deplin conforme cu Carta, din moment ce acestea nu ar respecta drepturile fundamentale garantate de constituţia statului respectiv. Curtea a mai arătat că, potrivit unei jurisprudenţe consacrate, în temeiul principiului supremaţiei dreptului Uniunii, care reprezintă o caracteristică esenţială a ordinii juridice a Uniunii, invocarea de către un stat membru a unor dispoziţii de drept naţional, fie ele de natură constituţională, nu poate afecta efectul dreptului Uniunii pe teritoriul acestui stat. Este adevărat că art. 53 din Cartă confirmă că, în cazul în care un act de drept al Uniunii implică măsuri naţionale de punere în aplicare, autorităţile şi instanţele naţionale sunt libere să aplice standarde naţionale de protecţie a drepturilor fundamentale, cu condiţia ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecţie prevăzut de Cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, şi nici supremaţia, unitatea şi caracterul efectiv al dreptului Uniunii. CJUE a conchis că a permite unui stat membru să se prevaleze de art. 53 din Cartă pentru a supune predarea unei persoane condamnate în lipsă condiţiei, care nu este prevăzută de Decizia-cadru 2009/299, ca hotărârea de condamnare să poată fi revizuită în statul membru emitent, cu scopul de a evita să se aducă atingere dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare garantate de constituţia statului membru de executare, prin faptul că ar repune în discuţie uniformitatea standardului de protecţie a drepturilor fundamentale definit prin această decizie-cadru, ar conduce la o încălcare a principiilor încrederii şi recunoaşterii reciproce pe care aceasta urmăreşte să le consolideze şi, prin urmare, la o compromitere a caracterului efectiv al deciziei-cadru menţionate.

Prezentarea întrebărilor preliminare adresate de către curţile constituţionale CJUE ilustrează atât diversitatea problematicii abordate, cât şi punctele comune, în esenţă cele care privesc drepturi şi libertăţi fundamentale.

3.3. Curtea Constituţională a României şi CJUE

3.3.1. Aspecte generale România a aderat la Uniunea Europeană în anul 2007, cu o Curte Constituţională

înfiinţată în anul 1992 şi o Constituţie adoptată în 1991 şi revizuită în anul 2003 pentru asigurarea bazelor constituţionale ale aderării. Chiar dacă instanţa de jurisdicţie constituţională română a putut recepta experienţa altor curţi constitu-ţionale şi a altor ţări membre ale Uniunii Europene, construirea propriei jurispru-denţe şi raportări la dreptul Uniunii Europene a fost şi este un proces complex. Examinând jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României în care s-a statuat asupra raporturilor dintre reglementările naţionale şi cele europene, respectiv dintre instanţa constituţională şi CJUE, constatăm că aceasta reflectă o atitudine prudentă, de evitare a posibilelor conflicte de jurisdicţie, orientată în ultimii ani către ideea de dialog prin intermediul întrebărilor preliminare, dialog care încă nu a fost deschis.


3.3.2. Perioada prealabilă aderării României la Uniunea Europeană Deciziile Curţii Constituţionale a României din această perioadă cuprind o serie

de statuări de principiu cu privire la raporturile dintre dreptul naţional şi cel comunitar, precum şi cu privire la obligaţiile ce revin autorităţilor publice în perspectiva aderării la Uniunea Europeană.

Astfel de statuări de principiu sunt cuprinse, în principal, în Decizia nr. 148/2003 privind constituţionalitatea propunerii de revizuire a Constituţiei României1, prin care Curtea s-a pronunţat dacă dispoziţiile referitoare la aderarea la structurile euroatlantice aduc atingere limitelor revizuirii, prin raportare la conceptele de suveranitate şi de independenţă. Concluzionând că textele în cauză nu reprezintă o încălcare a dispoziţiilor constituţionale privitoare la limitele revizuirii, Curtea a reţinut că „obiectivul urmărit de autorii propunerii legislative de a modifica şi completa Constituţia României, în vederea armonizării dispoziţiilor sale cu prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi cu reglementări obligatorii derivate din acestea, reprezintă un demers politic şi juridic necesar (…)”. Mai mult, „introducerea acestor noi reglementări în Constituţia României, în momentul actual, în vederea unei viitoare integrări în Uniunea Europeană, reprezintă o soluţie de la care nu se poate abdica, deoarece integrarea în structurile euroatlantice nu se poate realiza în afara unor temeiuri constituţionale preexistente”. Curtea a precizat, totodată, că „prin actele de transfer al unor atribuţii către structurile Uniunii Europene, acestea nu dobândesc, prin înzestrare, o «supracompetenţă», o suve-ranitate proprie. În realitate, statele membre ale Uniunii Europene au decis să exercite în comun anumite atribuţii care, în mod tradiţional, ţin de domeniul suve-ranităţii naţionale. Este evident că în actuala eră a globalizării problematicii omenirii, a evoluţiilor interstatale şi a comunicării interindividuale la scară pla-netară, conceptul de suveranitate naţională nu mai poate fi conceput ca absolut şi indivizibil, fără riscul unei izolări inacceptabile”.

Atitudinea pro-europeană a Curţii a fost însoţită de sublinierea consecinţele pe care le implică aderarea la Uniunea Europeană, constând în: integrarea în dreptul intern a acquis-ului comunitar, precum şi obligaţia respectării dreptului european. Sunt trasate astfel, odată cu revizuirea Constituţiei în scopul aderării, coordonate ale procesului de europenizare a sistemului legal naţional, coordonate pe care a evoluat însăşi jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Astfel, cât priveşte prima consecinţă enunţată – integrarea în dreptul intern a acquis-ului comunitar –, este de remarcat că deciziile ulterioare ale Curţii (cu incidenţă în materie) subliniază în mod constant necesitatea armonizării legislaţiei interne cu cea europeană şi obligaţiile ce revin autorităţilor naţionale sub acest aspect. Cât priveşte a doua consecinţă – obligaţia respectării dreptului european –, odată cu enunţarea regulii aplicării prioritare a dreptului comunitar faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, instituită prin propunerea de revizuire a Constituţiei, Curtea a observat că „statele membre ale Uniunii Europene au înţeles să situeze acquis-ul comunitar – tratatele constitutive ale Uniunii Europene şi reglementările derivate din acestea – pe o poziţie intermediară între Constituţie şi celelalte legi, atunci când este vorba



de acte normative europene obligatorii”1. Curtea a realizat, implicit, aceeaşi ierarhie a normelor, fără a dezvolta cu acel prilej problematica raporturilor dintre dreptul european şi Constituţie, dezvoltare care, de altfel, nu era impusă în context.

Coordonatele astfel trasate marchează evoluţia jurisprudenţială ulterioară, comparabilă cu a altor instanţe constituţionale europene în perioada corespunzător analizată (Polonia, Cehia, Lituania, Estonia, Letonia), putându-se identifica, drept caracteristică generală, un discurs favorabil integrării în Uniunea Europeană, concentrat pe ideea realizării armonizării judiciare2.

Tribunalul Constituţional polonez sublinia sub acest aspect că, chiar dacă dreptul european nu are forţă obligatorie în Polonia (la acel moment, Polonia nu era stat membru al Uniunii Europene), având în vedere angajamentele asumate, instituţiile poloneze, inclusiv Tribunalul Constituţional, sunt obligate să asigure maxima compatibilitate între legislaţia naţională şi cea europeană3.

În acelaşi sens, Curtea Constituţională a României, examinând în anul 2006 sesizarea cu privire la neconstituţionalitatea Legii privind reforma în domeniul sănătăţii, a reţinut4 că este neîntemeiată critica privind existenţa în cuprinsul legii a unor reglementări aplicabile structurilor de la nivelul Uniunii Europene, întrucât „preluarea unor reglementari adoptate de forurile Uniunii Europene nu semnifica depăşirea competenţelor, ci implementarea în dreptul intern a dreptului comunitar”. Într-o decizie pronunţată în acelaşi an premergător aderării5, Curtea a statuat că ordonanţa de urgenţă criticată „s-a adoptat în scopul armonizării prevederilor legislaţiei în domeniu cu dispoziţiile Tratatului de aderare (…). Urgenţa măsurii care s-a luat a fost justificată de faptul că România este strict monitorizată de Comisia Europeană la capitolul «Concurenţa», iar încălcarea acestor prevederi din Tratatul de aderare este de natură să atragă activarea clauzei de salvgardare, cu consecinţa amânării aderării României la Uniunea Europeană (…)”.

3.3.3. Perioada postaderare Principalele coordonate ale acestei perioade sunt: - Continuarea procesului de armonizare a legislaţiei interne cu cea europeană; - Utilizarea unor instrumente interpretative destinate asigurării coerenţei

procesului de armonizare; - Delimitarea clară de competenţe şi loialitate constituţională în procesul de

interpretare şi aplicare a dreptului Uniunii Europene. Continuarea procesului de armonizare a legislaţiei interne cu cea a Uniunii

Europene. Instrumente interpretative – jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

1 Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, publicată în M. Of. nr. 317 din 12 mai 2003. 2 A. Albi, EU enlargement and the Constitutions of the Central and Eastern Europe, Cambridge

University Press, 2005, p. 52. 3 Z. Kuhn, The application of European Union Law in the new member states: several early

predictions, German Law Journal, 2005, p. 566. 4 Decizia nr. 298 din 29 martie 2006, publicată în M. Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006. 5 Decizia nr. 205 din 7 martie 2006, publicată în M. Of. nr. 340 din 14 aprilie 2006.


Potrivit art. 148 alin. (4) din Constituţia României: „Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2)”. Alin. (2) al aceluiaşi articol stabileşte: „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”.

În multe dintre deciziile pronunţate după anul 2007, Curtea Constituţională a constatat realizarea de către legiuitor – primar sau delegat – a armonizării legislaţiei naţionale cu prevederile europene în diverse materii privind: azilul, prin Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, publicată în M. Of. nr. 428 din 18 mai 20061; regimul străinilor2, prevenirea şi combaterea criminalităţii transfrontaliere, prin Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare, publicată în M. Of. nr. 289 din 14 aprilie 20083; mărcile, prin Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, publicată în M. Of. nr. 161 din 23 aprilie 19984; recunoaşterea reciprocă a hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială5, medierea6, protecţia consumatorilor7 şi altele.

În unele cazuri, considerentele deciziilor pronunţate cuprind o dezvoltare a argumentării în sensul sublinierii obligaţiei şi importanţei procesului de armonizare, justificând adoptarea anumitor acte normative. Astfel, de exemplu, Curtea a reţinut că „în conformitate cu dispoziţiile art. 148 alin. (4) din Constituţie, autorităţile statului român s-au angajat să garanteze ducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din tratatele constitutive ale Uniunii Europene, din reglementările comunitare cu caracter obligatoriu şi din actul de aderare. În acest sens, Guvernul este abilitat din punct de vedere constituţional ca, prin mijloacele pe care le are la îndemână, să garanteze îndeplinirea obligaţiilor României faţă de Uniunea Europeană. Astfel, folosirea ordonanţelor de urgenţă pentru punerea de acord a legislaţiei naţionale cu cea comunitară în situaţia în care era iminentă declanşarea procedurii de infringement în faţa Curţii de Justiţie este pe deplin constituţională”8. Chiar dacă o astfel de procedură de infringement nu este iminentă, condiţii specifice care impun o intervenţie legislativă rapidă – cum ar fi evitarea consecinţelor negative ce s-ar fi produs asupra concurenţei la nivelul Uniunii Europene, respectiv al asigurării protecţiei imediate a consumatorilor – au fost, de asemenea, reţinute ca justificând adoptarea unei ordonanţe de urgenţă9.

1 Decizia nr. 1033 din 9 octombrie 2008, publicată în M. Of. nr. 757 din 10 noiembrie 2008; Decizia nr. 631 din 12 mai 2011, publicată în M. Of. nr. 536 din 29 iulie 2011.

2 Decizia nr. 432 din 15 aprilie 2010, publicată în M. Of. nr. 361 din 2 iunie 2010. 3 Decizia nr. 666 din 17 mai 2011, publicată în M. Of. nr. 502 din 14 iulie 2011. 4 Decizia nr. 688 din 31 mai 2011, publicată în M. Of. nr. 537 din 29 iulie 2011. 5 Decizia nr. 1289 din 4 octombrie 2011, publicată în M. Of. nr. 830 din 23 noiembrie 2011. 6 Decizia nr. 447 din 7 aprilie 2011, publicată în M. Of. nr. 485 din 8 iulie 2011. 7 Decizia nr. 1591 din 13 decembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 80 din 1 februarie 2012. 8 Decizia nr. 802 din 19 mai 2009, publicată în M. Of. nr. 428 din 23 iunie 2009; Decizia nr. 1070

din 8 septembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 703 din 20 octombrie 2009. 9 Decizia nr. 450 din 3 mai 2012, publicată în M. Of. nr. 507 din 24 iulie 2012, în acelaşi sens, a

se vedea: Decizia nr. 1540 din 6 decembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 151 din 7 martie 2012; Decizia nr. 802 din 19 mai 2009, publicată în M. Of. nr. 428 din 23 iunie 2009.


În perioada de după aderare se constată invocarea din ce în ce mai frecventă de către Curtea Constituţională a României a jurisprudenţei CJUE, abordare comună şi altor Curţi Constituţionale şi înainte de aderare, în scopul de a orienta acţiunea legiuitorului, de a-i explica sau fundamenta demersul. Este vorba despre ceea ce doctrina a numit „instrumente interpretative”, aflate la îndemâna Curţilor Constituţionale şi utilizate pentru a stabili obligaţia unei interpretări concordante şi consecvente a legislaţiei naţionale cu dreptul Uniunii Europene1. De exemplu, pronunţându-se asupra unei reglementări privitoare la organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc2, Curtea a reţinut că „trebuie luată în considerare şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în domeniul libertăţii de a presta servicii, prevăzute de art. 49 CE. Astfel, prin Hotărârea din 3 iunie 2010, pronunţată în Cauza C-258/08, Ladbrokes Betting & Gaming Ltd, Ladbrokes International Ltd contra Stichting de Nationale Sporttotalisator, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi-a reconfirmat jurisprudenţa potrivit căreia, în domeniul reglementării jocurilor de noroc, statele membre dispun de o marjă foarte largă de acţiune. (…) Statele membre sunt libere să stabilească, potrivit propriei scări de valori, obiectivele politicii lor în materie de jocuri de noroc şi, eventual, să definească cu precizie nivelul de protecţie urmărit. De asemenea, trebuie ca restricţiile pe care le impun să îndeplinească cerinţele care reies din jurisprudenţa Curţii, în special în ceea ce priveşte proporţionalitatea lor (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 6 martie 2007, pronunţată în cauzele conexate C-338/04, C-359/04 şi C-360/04, Massimiliano Placanica şi alţii)”.

Explicând demersul legiuitorului prin raportare şi la jurisprudenţa CJUE, Curtea Constituţională a reţinut această obligaţie între argumentele de natură să susţină reconsiderarea propriei jurisprudenţe. Astfel, exemplificăm prin Decizia nr. 1237 din 6 octombrie 20103 prin care, având a statua asupra unei reglementări în materia pensiilor şi, în acest cadru, asupra problematicii egalizării vârstei de pensionare între bărbaţi şi femei, Curtea Constituţională a României a menţionat că „sunt de reţinut considerentele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în faţa unor argumente precum cele vizând rolul femeii în familie (…). Plecând de la principiul asigurării unei remunerări egale între femei şi bărbaţi, pentru o muncă egală, Curtea de la Luxembourg, prin Decizia din 13 noiembrie 2008, pronunţată în Cauza Comisia Comunităţilor Europene contra Italiei C-46/07, dar şi prin Decizia din 26 martie 2009, pronunţată în Cauza Comisia Comunităţilor Europene contra Greciei C-559/07, statua că măsurile sociale trebuie să contribuie la asigurarea unei vieţi profesionale a femeilor egale cu cea a bărbaţilor. Impunerea unor vârste de pensionare diferite nu are aptitudinea de a compensa dezavantajele şi greutăţile pe care le întâmpină femeile în cariera lor profesională din cauza statutului lor social. De asemenea, s-a amintit că preocuparea pentru creşterea copiilor nu trebuie raportată doar la femei, ci şi la bărbaţi şi că, din această perspectivă, situaţia celor două sexe este comparabilă”. Faţă de aceste considerente, Curtea Constituţională a apreciat „că se impune o schimbare a opticii

1 D. Piqani, op. cit., p. 8. 2 Decizia nr. 1344 din 13 octombrie 2011, publicată în M. Of. nr. 32 din 16 ianuarie 2012. 3 Publicată în M. Of. nr. 785 din 24 noiembrie 2010.


sale în ceea ce priveşte problema egalizării vârstei de pensionare între bărbaţi şi femei1. Fără a putea să se pronunţe tranşant asupra oportunităţii sale, totuşi, opoziţia faţă de această soluţie ar semnifica, în prezent, însăşi opunerea unui curent social care are o amploare internaţională, la ale cărui standarde România este chemată să se ridice”. Întrucât nu pot fi negate discrepanţele existente încă între condiţiile sociale actuale din România şi aceste standarde, Curtea Constituţională a considerat că „soluţia adoptată de legiuitor prin Legea privind sistemul unitar de pensii publice în sensul unei creşteri treptate a vârstei de pensionare a femeii pe parcursul a 15 ani este singura în măsură să asigure adecvarea acestei măsuri la realitatea socială şi să dea un caracter constituţional normei de lege”.

3.3.4. Delimitări de competenţe la nivel jurisdicţional După o scurtă perioadă de jurisprudenţă diferenţiată2, Curtea Constituţională a

României a tranşat problema raporturilor de competenţa dintre instanţele jude-cătoreşti naţionale, instanţa de jurisdicţie constituţională şi CJUE în materia inter-pretării şi aplicării prioritare a dreptului Uniunii Europene, statuând astfel, implicit, asupra obligaţiilor ce revin instanţelor judecătoreşti naţionale în acest context.

Astfel, într-o jurisprudenţă devenită constantă, Curtea Constituţională a reţinut3 că nu este de competenţa sa „să analizeze conformitatea unei dispoziţii de drept naţional cu textul Tratatului de instituire a Comunităţii Europene (n.a., devenit Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene) prin prisma art. 148 din Constituţie. O atare competenţă, şi anume aceea de a stabili dacă există o contrarietate între legea naţională şi Tratatul CE, aparţine instanţei de judecată, care, pentru a ajunge la o concluzie corectă şi legală, din oficiu sau la cererea părţii, poate formula o întrebare preliminară în sensul art. 2344 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene la Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene. În situaţia în care Curtea Constituţională s-ar considera competentă să se pronunţe asupra conformităţii legislaţiei naţionale cu cea europeană, s-ar ajunge la un posibil conflict de jurisdicţii între cele două instanţe, ceea ce, la acest nivel, este inadmisibil”.

Tot astfel, Curtea a mai statuat că5 „sarcina aplicării cu prioritate a regle-mentărilor comunitare obligatorii în raport cu prevederile legislaţiei naţionale revine instanţei de judecată. Este o chestiune de aplicare a legii, şi nu de constituţio-nalitate”6, precum şi că „în raporturile dintre legislaţia comunitară şi cea naţională

1 Decizia nr. 90 din 10 februarie 2005, publicată în M. Of. nr. 245 din 24 martie 2005. 2 Decizia nr. 59 din 17 ianuarie 2007, publicată în M. Of. nr. 98 din 8 februarie 2007; Decizia

nr. 558/2007 publicată în M. Of. nr. 464 din 10 iulie 2007; Decizia nr. 1031/2007, publicată în M. Of. nr. 10 din 7 ianuarie 2008.

3 Decizia nr. 1596 din 26 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 37 din 18 ianuarie 2010 sau Decizia nr. 1289 din 4 octombrie 2011, publicată în M. Of. nr. 830 din 23 noiembrie 2011.

4 Art. 267 TFUE. 5 Decizia nr. 137 din 25 februarie 2010, publicată în M. Of. nr. 182 din 22 martie 2010 . 6 În acelaşi sens, de exemplu, Curtea Constituţională a Austriei, a se vedea, pentru dezvoltări

G. Kucsko-Stadlmayer, Constitutional review in Austria – Traditions and new developments,


(cu excepţia Constituţiei), se poate vorbi numai de prioritate de aplicare a celei dintâi faţă de cealaltă, chestiune ce intră în competenţa instanţelor judecătoreşti”.

Aşadar, controlul de constituţionalitate1 este un control de conformitate a unei norme interne cu Constituţia. Dacă norma internă transpune o normă europeană, poate apărea necesitatea formulării unei întrebări preliminare către CJUE şi raportarea la interpretarea pe care aceasta o dă, pentru realizarea controlului de constituţionalitate.

Dezvoltând considerentele de mai sus într-o serie de decizii – prin care con-trolul de constituţionalitate s-a exercitat asupra unei reglementări cu privire la care CJUE formulase un răspuns la întrebarea preliminară adresată de o instanţă română – Curtea a statuat asupra raporturile de competenţe existente între CJUE, instanţele judecătoreşti naţionale şi Curtea Constituţională cu referire la mecanis-mul întrebării preliminare2.

Cu privire la competenţa CJUE, Curtea Constituţională a reţinut că, răspun-zând întrebării preliminare, aceasta interpretează prevederile incidente din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, şi nu verifică compatibilitatea actului intern cu prevederile din Tratat. Instanţa europeană „nu are competenţa să pronunţe o hotărâre care să vizeze constatarea validităţii sau nevalidităţii legii naţionale. Consecinţa unei anumite interpretări date Tratatului poate fi aceea ca o dispoziţie a unei legi naţionale să fie incompatibilă cu dreptul european. Efectele acestei hotărâri preliminare sunt cele arătate în jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, şi anume că «interpretarea pe care, în exercitarea compe-tenţei care îi este conferită de articolul 177 [devenit art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene], Curtea de Justiţie o dă unei reguli de drept comunitar, clarifică şi defineşte, atunci când este necesar, sensul şi sfera acestei reguli, astfel cum aceasta trebuie sau ar trebui să fie înţeleasă şi aplicată din momentul intrării sale în vigoare»”3.

Cât priveşte instanţa naţională şi competenţa acesteia, întrebarea preliminară este văzută şi promovată ca formă de dialog judiciar, în scopul solicitării unei justificări „tehnice” pentru soluţiile pe care le pronunţă judecătorul naţional, fără a afecta competenţa sau independenţa acestuia.

Dialogul între judecători, la iniţiativa judecătorului naţional, constituie un instrument indispensabil realizării de către judecătorul naţional a sarcinilor ce îi revin în raport de prevederile art. 148 din Constituţie4. Aceasta cu atât mai mult cu comunicare prezentată la Conferinţa Internaţională dedicată celei de-a 20-a aniversări a Curţii Constituţionale din România, disponibilă pe site-ul CCR – www.ccr.ro.

1 Atribuţia prevăzută de art. 146 lit. b) din Constituţie are un regim distinct. 2 Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în M. Of. nr. 487 din 8 iulie 2011; Decizia nr. 1088

din 14 iulie 2011, publicată în M. Of. nr. 668 din 20 septembrie 2011; Decizia nr. 921 din 7 iulie 2011, publicată în M. Of. nr. 673 din 21 septembrie 2011; Decizia nr. 903 din 30 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 673 din 21 septembrie 2011.

3 Hotărârea din 27 martie 1980, pronunţată în Cauza 61/79, Denkavit italiana c. Amministrazione delle finanze dello Stato; Hotărârea din 2 februarie 1988, pronunţată în Cauza 24/86, Blaizot c. Universităţii din Liege şi alţii; Hotărârea din 15 decembrie 1995, pronunţată în Cauza C-415/93, Bosman şi alţii c. Union royale belge des sociétés de football association şi alţii.

4 Pentru o analiză a rolului judecătorului naţional în procesul de integrare, a se vedea I. Maher, National Courts as European Community Courts, HeinOnline, 14 Legal Stud.226, 1994.


cât respectarea acestor obligaţii de către instanţele judecătoreşti implică şi respon-sabilizarea judecătorului naţional, aspect reţinut de Curtea Constituţională atunci când a avut de analizat reglementări care priveau sancţionarea abaterilor disci-plinare ale judecătorilor şi procurorilor1.

Argumentaţia orientată către acest tip de dialog este dezvoltată prin cuprin-derea în sfera lui şi a instanţei de jurisdicţie constituţională. Prin aceleaşi decizii, Curtea, precizând că „nu este nici legiuitor pozitiv şi nici o instanţă judecătorească cu competenţă de a interpreta şi aplica dreptul european în litigiile ce antamează drepturile subiective ale cetăţenilor”, admite că poate folosi o normă de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate ca normă interpusă celei de referinţă, cu condiţia îndeplinirii unor condiţii: „această normă să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (...), norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei – unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constitu-ţionalitate. Într-o atare ipoteză, demersul Curţii Constituţionale este distinct de simpla aplicare şi interpretare a legii, competenţă ce aparţine instanţelor judecă-toreşti şi autorităţilor administrative, sau de eventualele chestiuni ce ţin de politica legislativă promovată de Parlament sau Guvern, după caz”. Curtea a precizat expres că „prin prisma condiţionalităţii cumulative enunţate, rămâne la aprecierea Curţii Constituţionale aplicarea în cadrul controlului de constituţionalitate a hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sau formularea de către ea însăşi de întrebări preliminare în vederea stabilirii conţinutului normei europene”. Curtea Constituţională a României a făcut astfel referire indirectă la teoria actului clar, enunţată de CJUE în Hotărârea din 6 octombrie 1982, pronunţată în cauza 283/81 SRL CILFIT şi Lanificio di Gavardo SpA, în care s-a reţinut că „o instanţă naţională ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când se pune o problemă de drept comunitar în cauza dedusă judecăţii sale, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că problema invocată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile; existenţa unei astfel de posibilităţi trebuie să fie evaluată în funcţie de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultăţile specifice pe care le prezintă interpretarea acestuia şi de riscul divergenţelor de jurisprudenţă în cadrul Comunităţii”. Totodată, a precizat marja de apreciere ce îi revine instanţei constituţionale în determinarea relevanţei constituţionale a normei de drept european.

Se constată că, prin deciziile menţionate, judecătorul constituţional naţional promovează o concepţie pluralistă şi de respect mutual între instanţele aparţinând

1 Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în M. Of. nr. 131 din 23 februarie 2012; pentru dezvoltări privind jurisprudenţa CJUE incidentă, a se vedea R.H. Radu, R.M. Giurescu, Consideraţii privind răspunderea magistraţilor în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în C. Jud. nr. 11/2012, p. 702.


ordinilor juridice aflate într-un proces de interferenţă. Această atitudine ţine – potrivit Curţii – de „cooperarea dintre instanţa constituţională naţională şi cea europeană, precum şi de dialogul judiciar dintre acestea, fără a se aduce în discuţie aspecte ce ţin de stabilirea unor ierarhii între aceste instanţe”.

3.3.5. Respectarea Constituţiei în procesul de armonizare a dreptului naţional cu dreptul Uniunii Europene

Dezvoltând statuările de principiu enunţate în perioada prealabilă aderării la

Uniunea Europeană, cu referire la transferul competenţelor în favoarea UE şi articularea dintre dreptul constituţional naţional şi dreptul UE, Curtea Constituţională a României a procedat, cu referire şi la jurisprudenţa în materie a altor instanţe constituţionale, la precizarea raporturilor dintre cele două ordini juridice şi, în context, a identităţii constituţionale. Astfel, prin Decizia nr. 683 din 27 iunie 20121, Curtea Constituţională a României a reţinut că, „potrivit art. 1 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria C nr. 83 din 30 martie 2010, acesta marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni tot mai profunde între popoarele Europei. De esenţa Uniunii este atribuirea de către statele membre a unor competenţe – tot mai multe la număr – pentru realizarea obiectivelor lor comune, desigur, fără a se aduce atingere, într-un final, prin această cedare de competenţe, identităţii constituţionale naţionale – Verfassungsidentitat (a se vedea Decizia Tribunalului Constituţional german din 30 iunie 2009, pronunţată în Cauza 2 BvE 2/08, referitoare la constituţionalitatea Tratatului de la Lisabona). De aceea, pe această linie de gândire, statele membre îşi menţin competenţe care sunt inerente în vederea păstrării identităţii lor constituţionale, iar cedarea de competenţe, precum şi regândirea, accentuarea sau stabilirea unor noi orientări în cadrul competenţelor deja cedate ţine de marja constituţională de apreciere a statelor membre. Aşadar, Uniunea Europeană poate să acţioneze doar în limitele competenţelor care i-au fost conferite, având, deci, competenţe atribuite. (…) De aceea, art. 5 alin. (2) din Tratatul Uniunii Europene prevede expres că, «în temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează numai în limitele competenţelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice competenţă care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparţine statelor membre», ceea ce demonstrează că Uniunea Europeană, în momentul de faţă, este încă o uniune de state. (…) Înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, era dificil de stabilit limitele competenţelor Uniunii Europene, dar în momentul de faţă există categorii de competenţe prevăzute în Tratat cu privire la care Uniunea Europeană are o competenţă exclusivă, competenţă partajată sau competenţă de a sprijini, coor-dona sau completa acţiunea statelor membre. Aşadar, acţiunea statelor membre este foarte importantă în structura arhitecturală a Uniunii Europene, ea variind ca intensitate în funcţie de domeniu”.

1 Publicată în M. Of. nr. 479 din 12 iulie 2012.


Cât priveşte îndeplinirea obligaţiilor pe care autorităţile le au potrivit art. 148 din Constituţie, aceasta trebuie să se realizeze cu respectarea Legii fundamentale a ţării. Curtea Constituţională a sancţionat încălcări ale Constituţiei determinate de îndeplinirea defectuoasă a acestor obligaţii, chiar dacă intenţia declarată de legiuitor era conformarea cu acte ale UE. Este o concluzie care se desprinde, de exemplu, din Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei, prin care, constatând că eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (8) din Constituţie, potrivit căreia: „Caracterul licit al dobândirii se prezumă” este neconstituţională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanţii a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie, Curtea a subliniat că „reglementarea acestei prezumţii nu împiedică legiuitorul primar sau delegat ca, în aplicarea dispoziţiilor art. 148 din Constituţie – Integrarea în Uniunea Europeană, să adopte reglementări care să permită deplina respectare a legislaţiei Uniunii în domeniul luptei împotriva criminalităţii” (obiectiv avut în vedere de iniţiatorul propunerii de revizuire, în mod special cu referire la Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea1).

Printr-o altă decizie, Curtea Constituţională a României a constatat neconsti-tuţionalitatea unui act normativ de transpunere a unei Directive a Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene (Legea nr. 298/2008 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii, precum şi pentru modificarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice2), în principal pentru lipsa de claritate şi precizie, reţinând că „limitarea exerciţiului dreptului la viaţă intimă şi la secretul corespondenţei şi a libertăţii de exprimare, (...) trebuie să aibă loc într-o manieră clară, previzibilă şi lipsită de echivoc, astfel încât să fie îndepărtată, pe cât posibil, eventualitatea arbitrariului sau a abuzului autorităţilor în acest domeniu”. În motivarea Curţii sunt prezentate în detaliu deficienţele de redactare a actului normativ criticat, inclusiv cu raportare la standardele impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa3.

Cu privire la această decizie şi jurisprudenţa similară a altor curţi constitu-ţionale4, s-a remarcat, mai mult sau mai puţin critic5, faptul că a fost pronunţată fără a fi adresată vreo întrebare preliminară Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Examinând considerentele acestei decizii, se observă că reţinerea de către Curte a încălcării unor principii fundamentale constituţionale, precum şi a unor drepturi fundamentale ca urmare a lipsei de claritate şi precizie a normelor naţionale de transpunere a Directivei europene a determinat constatarea neconstituţionalităţii legii de transpunere, fără a se mai proceda la antamarea vreunei problematici care

1 Publicată în JOUE nr. L 68 din 15 martie 2005. 2 Decizia nr. 1258 din 8 octombrie 2009, publicată în M. Of. nr. 798 din 23 noiembrie 2009. 3 Sunday Times c. Regatului Unit, 1979; Rotaru c. României, 2000. 4 Curtea Constituţională Federală a Germaniei, Curtea Constituţională a Bulgariei, Curtea

Supremă din Cipru, Curtea Constituţională a Republicii Cehe. 5 M. Bobek, op. cit., p. 56; D.A. Efrim, G. Zanfir, M.M. Moraru, The Hesitating steps of the

Romanian Courts towards judicial dialogue on EU Law matters, pe http://www.academia.edu.


să impună vreo interpretare de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Într-un astfel de context, o întrebare preliminară nu ar fi slujit în niciun fel controlului de constituţionalitate, fiind cel mult o expresia a existenţei dialogului, fără finalitate în planul controlului de constituţionalitate.

Astfel cum s-a remarcat1, o curte constituţională poate controla validitatea unei dispoziţii naţionale de punere în aplicare a unei norme europene, fără a face referire la vreo dispoziţie a Uniunii. Este vorba de dispoziţii diferite provenite din seturi normative diferite ce pot fi interconectate, însă legătura nu este necesară, motivele de nevaliditate a normelor de transpunere putând viza în exclusivitate constituţia naţională.

Considerăm decizia analizată ca reprezentând o formă de dialog judiciar, câtă vreme argumentaţia Curţii Constituţionale a României este în deplin acord cu statuările cuprinse în jurisprudenţa CJUE, în care s-a reţinut că „fiecare stat membru este obligat să pună în aplicare prevederile directivelor în aşa fel încât să satisfacă pe deplin cerinţele de claritate şi certitudine în situaţiile juridice impuse de legislativul comunitar în interesul persoanelor în cauză stabilite în statele membre. În acest scop, prevederile respective trebuie să fie puse în aplicare cu certitudinea juridică incontestabilă şi cu specificitatea, precizia şi claritatea necesare”2. Certitudinea juridică „impune ca efectele legislaţiei comunitare să fie clare şi predictibile, scopul acestei cerinţe fiind acela de a asigura ca raporturile juridice guvernate de dreptul comunitar să rămână previzibile”3. „Statele membre trebuie să prevadă un cadru legal precis în domeniul în cauză, prin adoptarea de reguli de drept capabile să creeze o situaţie care este clară, precisă şi transparentă, suficient pentru a se permite persoanelor să-şi cunoască drepturile lor şi să le invoce în faţa tribunalelor naţionale”.

Pe de altă parte, Curtea Constituţională a României nu a exclus, de plano, cu acel prilej, posibilitatea adresării unei întrebări preliminare cu referire la această materie. Posibilitatea subzistă, în măsura în care eventualul control de constitu-ţionalitate a actului normativ de transpunere a aceleiaşi Directive o va impune. Condiţiile formulării unei asemenea întrebări preliminare au fost enunţate de Curtea Constituţională a României începând cu Decizia nr. 668/2011, la care am făcut referire. Altfel spus, rolul Curţii Constituţionale este acela de garant al Constituţiei. Formularea unei astfel de întrebări se impune numai în măsura în care răspunsul la întrebarea preliminară ar avea relevanţă în realizarea controlului de constituţionalitate al normei interne în raport de dispoziţiile Constituţiei.

Remarcăm faptul că evoluţiile ulterioare, atât a jurisprudenţei CJUE, cât şi a jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României, demonstrează existenţa dialogului judiciar referitor la problematica mai sus analizată. Astfel, după o primă încercare, fără succes, de contestare a Directivei la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, formulată de Irlanda şi Slovacia4, aceasta a fost învestită din Curtea Constituţională

1 M. Bobek, op. cit., p. 55. 2 C-354/99 – Comisia c. Irlandei, Hotărârea din 18 octombrie 2001. 3 T. Tridimas, The general principles of EU Law, Oxford EC LAW Library, p. 244. 4 Este vorba de acţiunea din 10 februarie 2009 a Irlandei, susţinută de Slovacia, de solicitare a

anulării Directivei 2006/24/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 martie 2006 pentru motivul că nu a fost adoptată pe baza unui temei juridic adecvat.


a Austriei şi Curtea Supremă din Irlanda, care au ridicat o serie de probleme cu privire la compatibilitatea Directivei cu Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi dacă aceasta asigură o bună funcţionare a pieţei interne a Uniunii Europene1.

High Court (Înalta Curte, Irlanda), precum şi Verfassungsgerichtshof (Curtea Constituţională, Austria) au solicitat Curţii de Justiţie să examineze validitatea directivei, în special în lumina a două drepturi fundamentale garantate de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, şi anume dreptul fundamental la respectarea vieţii private şi dreptul fundamental la protecţia datelor cu caracter personal. Cele două instanţe au ridicat următoarele probleme: dacă Directiva este necesară şi adecvată pentru a atinge obiectivele pe care le urmăreşte; compati-bilitatea mai multor dispoziţii ale directive cu dispoziţii ale Cartei, în principal cu art. 7, cu privire la dreptul la respectarea vieţii private, şi cu art. 8, cu privire la dreptul la protecţia datelor cu caracter personal. Această chestiune privind validitatea se situează în mod incontestabil în centrul problemelor ridicate de aceste cauze; interpretarea dispoziţiilor generale ale Cartei care reglementează interpretarea şi aplicarea acesteia.

Prin Hotărârea pronunţată în cauză în data de 8 aprilie 2014, Curtea de Justiţie a declarat Directiva nevalidă. Curtea a reţinut, în esenţă, că datele care trebuie păstrate în temeiul Directivei permit, printre altele: (1) să se cunoască cu ce persoană şi prin ce modalitate a comunicat un abonat sau un utilizator înregistrat; (2) să se determine durata comunicării, precum şi locul de unde aceasta a avut loc; şi (3) să cunoască frecvenţa comunicaţiilor abonatului sau a utilizatorului înregistrat cu anumite persoane într-o perioadă determinată. Aceste date, considerate în ansamblul lor, pot furniza indicaţii precise cu privire la viaţa privată a persoanelor ale căror date sunt păstrate, cum sunt obiceiurile din viaţa cotidiană, locurile de şedere permanente sau temporare, deplasările zilnice sau alte tipuri de deplasări, activităţile desfăşurate, relaţiile sociale şi mediile sociale frecventate. Curtea a considerat că, prin impunerea păstrării acestor date şi permiţând accesul autori-tăţilor naţionale competente, directiva reprezintă o imixtiune deosebit de gravă în drepturile persoanei. Faptul că păstrarea şi utilizarea ulterioară a datelor sunt efectuate fără ca abonatul sau utilizatorul înregistrat să fie informat poate da persoanelor vizate sentimentul că viaţa lor privată este obiectul unei supravegheri constante.

Analizând dacă o astfel de ingerinţă în drepturile fundamentale în discuţie este justificată, Curtea a constatat că, prin adoptarea directivei privind păstrarea datelor, legiuitorul Uniunii a depăşit limitele impuse de respectarea principiului proporţio-nalităţii. În această privinţă, Curtea a observat că, ţinând cont, pe de o parte, de rolul important pe care îl are protecţia datelor cu caracter personal în raport cu dreptul fundamental la respectarea vieţii private şi, pe de altă parte, de amploarea şi de gravitatea ingerinţei în acest drept pe care o conţine directiva, puterea de apreciere a legiuitorului Uniunii se diminuează, astfel încât se impune efectuarea unui control strict. Deşi se poate considera că păstrarea datelor impusă de directivă este aptă să realizeze obiectivul urmărit de aceasta, ingerinţa amplă şi

1 Cauzele conexate C-293/12 şi C-594/12 – Digital Rights Ireland şi Seitlinger şi alţii.


deosebit de gravă în drepturile fundamentale în cauză nu este suficient delimitată pentru a garanta că ingerinţa respectivă se limitează efectiv la strictul necesar. Astfel, în primul rând, directiva vizează în mod generalizat toate persoanele, mijloacele de comunicare electronică şi datele privind traficul, fără ca nicio diferenţiere, limitare sau excepţie să fie operată în funcţie de obiectivul combaterii infracţiunilor grave. În al doilea rând, directiva nu prevede niciun criteriu obiectiv care să permită garantarea faptului că autorităţile naţionale competente nu au acces la date şi că nu pot să le utilizeze decât în scopul prevenirii, depistării şi urmăririi penale a infracţiunilor care pot fi considerate, în raport cu amploarea şi cu gravitatea ingerinţei în drepturile fundamentale în cauză, ca fiind suficient de grave pentru a justifica o astfel de ingerinţă. Dimpotrivă, directiva se limitează să facă trimitere, în termeni generali, la „infracţiuni grave”, definite de fiecare stat membru în dreptul intern. În plus, directiva nu prevede condiţii materiale şi procedurale în care autorităţile naţionale competente pot avea acces la date şi le pot utiliza ulterior. Accesul la date nu este condiţionat de controlul prealabil al unei instanţe sau al unei entităţi administrative independente. În sfârşit, Directiva nu prevede garanţii suficiente care să permită asigurarea unei protecţii eficiente a datelor faţă de riscurile de abuz, precum şi faţă de orice accesare şi utilizare ilicită a datelor. Aceasta arată, printre altele, că directiva autorizează prestatorii de servicii să ţină cont de consideraţiile economice atunci când stabilesc nivelul de siguranţă pe care îl aplică (în special în ceea ce priveşte costurile aplicării măsurilor de siguranţă) şi că directiva nu garantează distrugerea definitivă a datelor la sfârşitul perioadei de păstrare1.

Realizând o comparaţie a considerentelor care au fundamentat decizia Curţii Constituţionale a României, respectiv decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatăm elemente comune ale argumentării, cum ar fi aceeaşi relevare a lipsei de proporţionalitate şi de claritate a reglementării, precum şi evidenţierea standar-delor pe care le impune protecţia dreptului la viaţă intimă şi privată. Apreciem, din această perspectivă, că hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene menţionată prezintă importante semnificaţii în planul dialogului între instanţele europene şi al apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale la nivelul Uniunii.

De altfel, în continuare, prin Decizia nr. 440 din 8 iulie 20142, Curtea Constituţională a României a constatat că dispoziţiile Legii nr. 82/2012 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice sunt neconstituţionale. Curtea a observat că Legea nr. 82/2012 a fost adoptată de Parlament ca urmare a pronunţării de către instanţa constituţională a Deciziei nr. 1258 din 8 octombrie 20093, prin care s-a constatat că dispoziţiile Legii nr. 298/2008 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de

1 Preluare – Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Comunicat de presă nr. 54/14, Luxemburg, 8

aprilie 2014. 2 Publicată în M. Of. nr. 653 din 4 septembrie 2014. 3 Publicată în M. Of. nr. 798 din 23 noiembrie 2009.


furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii, precum şi pentru modificarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice sunt neconstituţionale, Legea nr. 298/2008 reprezentând prima transpunere în legislaţia naţională a Directivei 2006/24/CE. Analizând dispoziţiile Legii nr. 82/2012, precum şi considerentele de principiu cuprinse în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 8 aprilie 2014, prin care Directiva 2006/24/CE a fost declarată nevalidă, şi în Decizia Curţii Constituţionale nr. 1258 din 8 octombrie 2009, Curtea Constituţională a reţinut că acestea sunt aplicabile, în principiu, şi Legii nr. 82/2012.

Tot de data recentă şi ulterior pronunţării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Curtea Constituţională a Sloveniei a constatat, cu argumente asemănătoare celor reţinute de instanţa europeană, neconstituţionalitatea art. 162-169 din Legea comunicaţiilor electronice, publicată în Monitorul Oficial al republicii Slovene nr. 109/12.

Este un efect al dialogului judiciar, în realizarea unor standarde comune de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

3.4. Concluzii Evoluţia dialogului dintre curţile constituţionale şi CJUE ilustrează o tendinţă de

conservare a poziţiei şi rolului instanţelor de jurisdicţie naţională şi, respectiv, de afirmare a poziţiei şi rolului CJUE. Totodată, acesta demonstrează efortul de identificare a unui limbaj şi a unor standarde comune, cu precădere în materia protecţiei drepturilor omului. Este adevărat că pluralitatea de izvoare în această materie – constituţiile naţionale, Carta drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deopotrivă obligatorii, determină un risc de coliziune între instanţele chemate să aplice normele pe care acestea le cuprind. Standardele de protecţie a acestor drepturi tind însă spre uniformizare, inclusiv prin aportul instanţelor chemate să interpreteze normele în cauză şi care îşi invocă reciproc jurisprudenţa. În plus, acceptarea Cartei sau a Convenţiei ca sistem de referinţă pentru exercitarea controlului de constituţionalitate – cu distincţiile şi particularităţile determinate de sistemele de drept din care provin – potenţează dialogul dintre instanţe, pe calea trimiterilor preliminare, fiind o cale de rezolvare a unor asemenea abordări diver-gente şi de „constituţionalizare” la nivel european a materiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Astfel, chestiunea prejudicială adresată CJUE este instituţia con-temporană şi absolut originară de convergenţă de gândire şi acţiune a judecătorilor naţionali cu cei europeni, o instituţie prin care, temerar, se tinde la edificarea unui drept al cetăţeanului Uniunii, indiferent de naţionalitatea lui şi de locul aşezării lui geografice1.

1 I. Deleanu, Dialogul judecătorilor – forme şi implicaţii ale dialogului judecătorilor, în RRDJ

nr. 1/2012, pp. 17-44.


Utilizarea instrumentului trimiterii preliminare de către curţile constituţionale, precum şi invocarea jurisprudenţei CJUE, instrumente circumscrise, deopotrivă, conceptului de dialog judiciar, reprezintă cheia „armoniei” ordinilor juridice naţionale şi supranaţionale, precum şi a „supravieţuirii”, deopotrivă, a CJUE şi a curţilor constituţionale. Conflictele de natură constituţională la nivel transnaţional pot lua diferite forme, însă acceptarea ideii de pluralism constituţional implică, în esenţă, preocuparea de a minimiza conflictele, fără a compromite integritatea şi coerenţa fiecărei ordini juridice, obiectiv ce nu poate fi atins decât printr-un susţinut dialog judiciar.

În cele din urmă, autoritatea CJUE ţine şi de modul de raportare la instanţele constituţionale, care au, pe de o parte, o competenţă mai largă în ceea ce priveşte sistemele juridice naţionale, iar, pe de altă parte, sunt mai aproape de cetăţeni şi, din această perspectivă, percepute ca având o mai solidă fundamentare sub aspectul legitimităţii. Însăşi principiul supremaţiei/priorităţii dreptului UE şi efectul pe care acesta îl produce în sensul înlăturării de la aplicare a normelor naţionale contrare poate fi atins în principal prin cooperarea între CJUE şi instanţele naţionale. Majoritatea întrebărilor preliminare adresate de către instanţele naţionale sunt destinate să identifice compatibilitatea legislaţiei naţionale cu dreptul UE1. Realizând procesul de constituţionalizare, instanţele constituţionale contribuie la europenizarea sistemelor de drept naţionale, prin trasarea coordonatelor de acţiune ale autorităţilor publice.

Fenomenul descris se traduce şi într-o mare responsabilitate a judecătorului naţional ordinar sau constituţional, care nu este doar un judecător al legii naţionale, ci şi al dreptului Uniunii Europene şi al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În această triplă calitate, el are competenţa de a asigura aplicarea armonioasă şi conciliantă a cel puţin trei sisteme juridice, bazate pe valori şi repere comune, dar diferite în conţinutul lor normativ. Orice abdicare de la această misiune în favoarea uneia sau a alteia dintre jurisdicţiile internaţionale riscă să fie reproşată de cealaltă jurisdicţie sau de cetăţenii ale căror drepturi este chemat să le protejeze2.

Cât priveşte Curtea Constituţională a României, examenul de jurisprudenţă realizat relevă faptul că în jurisprudenţa constituţională naţională s-a cristalizat o concepţie privitoare la: raporturile dintre dreptul naţional şi dreptul Uniunii Europene; competenţa Curţii Constituţionale; competenţa instanţelor judecătoreşti şi a CJUE în cadrul acestui raport, inclusiv în ceea ce priveşte posibilitatea de a sesiza CJUE cu o întrebare preliminară, cadrul controlului de constituţionalitate al normelor de transpunere în dreptul intern a unei reglementări adoptate la nivelul Uniunii Europene şi standardele de referinţă pentru exercitarea acestui control. În coordonatele astfel trasate, instanţa constituţională constituie unul dintre factorii principali ai procesului de europenizare a sistemului juridic naţional, cu respectarea identităţii constituţionale naţionale, concluzie demonstrată de numeroasele cauze

1 K. Lenaerts, Form and substance of the preliminary ruling procedure, în D. Curtin, T. Heukels,

Institutional dynamics of european integration, Dordrecht, Martinus Nijhoff, 1994, pp. 355-380. 2 E.S. Tănăsescu, Trimiterea preliminară şi cooperarea judiciară loială, în RRDE nr. 3/2012,

pp. 32-41.


în care Curtea a statuat asupra obligaţiilor autorităţilor naţionale din perspectiva art. 148 din Constituţie şi a modalităţii de îndeplinire a acestor obligaţii.

Concepţia generală care se desprinde din toată această jurisprudenţă este aceea de promovare a respectului mutual, fundamentată pe înţelegerea fenomenului pluralităţii de sisteme constituţionale existente în Uniunea Europeană, care trebuie să coexiste şi să relaţioneze în cadrul şi în raport de ordinea juridică autonomă pe care aceasta o presupune. Se poate observa deschiderea unor instanţe constituţionale către CJUE, însă aceasta este condiţionată de respectarea identităţilor naţionale1, atitudine general comună curţilor constituţionale.

În acest context complex, dialogul judecătorului constituţional cu cel european slujeşte la dezvoltarea unor standard comune de protecţie a drepturilor fundamentale sau la îmbogăţirea celor existente, cu efecte în planul activităţii de legiferare şi de aplicare a legii la nivel naţional.

4. Dialogul între instanţele de jurisdicţie constituţională2 4.1. Aspecte generale3 Expunerea rolului şi evoluţiei controlului de constituţionalitate şi al instanţelor

care realizează acest control demonstrează, în parte, existenţa unui dialog judiciar global. Fenomenul extinderii controlului de constituţionalitate – în ceea ce priveşte dimensiunea sa atât de ordin cantitativ, cât şi calitativ – constituie, printre altele, un răspuns la dezvoltarea constituţională a altor state, cunoscută şi pe calea cola-borării instituţionalizate. Tot astfel, practica utilizării precedentelor din jurisprudenţa altor curţi constituţionale ar putea constitui o dovadă a aceleiaşi comunicări. În materia apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, acest dialog este de domeniul evidenţei, îndreptăţind concluziile din doctrină4 referitoare la existenţa, cel puţin la nivel european, a unui limbaj comun al constituţionalităţii.

Analizând raporturile existente între curţile constituţionale la nivel european şi mondial, se constată că dialogul instanţelor care realizează controlul de constituţio-nalitate există şi se obiectivează în diferite forme, cu particularităţi specifice.

În considerarea acestui specific, vom face referi, în cele ce urmează, la următoarele forme de dialog judiciar transnaţional al curţilor constituţionale: în cadrul unor organisme internaţionale special constituite în acest scop; în cadrul

1 K. Kruma, Constitutional Courts and the Lisbon Treaty. The future based on mutual trust, din

lucrarea The area of freedom, security and justice. Ten years on successes and future challenges under the Stockholm programme, publicată de Centre for European Policy Studies, Bruxelles, 2010, p. 45, pe www.isn.ethz.ch.

2 Preluare – T. Toader, M. Safta, Forme…, op. cit., pp. 173-193. 3 Vom utiliza, în ceea ce urmează, sintagma „curţi constituţionale” cu înţelesul de instanţe

competente să realizeze controlul de constituţionalitate, indiferent de sistemul de drept în care funcţionează şi denumirea lor specifică.

4 De exemplu, O. Pollicino, New emerging judicial dynamics of the relationship between national and the European Courts after the enlargement of Europe, în Jean Monnet Working Paper nr. 14/08, p. 14, pe http://centers.law.nyu.edu/jeanmonnet/papers/papers08.html.


întâlnirilor bilaterale, simpozioanelor, conferinţelor organizate cu diferite prilejuri; sub forma utilizării precedentelor altor instanţe de jurisdicţie constituţională.

4.2. Forme ale dialogului între curţile constituţionale

4.2.1. Dialogul în cadrul unor organisme internaţionale Considerăm că această modalitate de comunicare între judecătorii/instanţele

constituţionale este cea mai reprezentativă atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ: cantitativ, întrucât creează cele mai multe şi consistente oportunităţi de transfer de experienţă între judecătorii constituţionali, pe temele care constituie puncte comune de interes; calitativ, deoarece acest tip de dialog are, într-o mai mare măsură decât celelalte, vocaţia de a produce modificări de substanţă în concepţia privitoare la controlul de constituţionalitate şi autorităţile care îl realizează.

Un astfel de dialog este necesar, întrucât schimburile care au loc între judecătorii din diferite părţi ale lumii, în cadrul unor organisme special constituite având ca membrii instanţele de jurisdicţie constituţională, promovează schimbul de idei şi reflecţia asupra conceptelor şi principiilor de bază inerente în constituţiile naţionale. Chiar dacă textele constituţiilor diferă adesea în mod substanţial, discuţia cu privire la concepte şi principii de bază constituţionale uneşte judecătorii constituţionali în considerarea preocupării comune de a promova constituţio-nalitatea în propria lor ţară. De asemenea, întrucât judecătorii acestor instanţe se pot găsi, uneori, în situaţii de conflict cu celelalte puteri ale statului datorită deciziilor pe care le pronunţă, organismele la care curţile constituţionale sunt parte le oferă un forum care permite un schimb de informaţii în mod liber. Acest lucru poate fi important pentru însăşi garantarea principiilor constituţionale pe care sunt chemaţi să le apere.

4.2.2. Organisme internaţionale de referinţă în domeniul justiţiei constituţionale a) Conferinţa Curţilor Constituţionale Europene Conferinţa Curţilor Constituţionale Europene1, înfiinţată în 1972, reuneşte 40

de curţi constituţionale şi instituţiile similare europene, competente în domeniul justiţiei constituţionale. Curtea Constituţională a României a devenit membru al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene în anul 1994, dezvoltând astfel relaţii de colaborare cu toate curţile membre.

Conferinţa încurajează membrii săi la informare reciprocă, în special în ceea ce priveşte metodele de lucru şi standardele de practică de control, schimbul de idei privind problemele instituţionale, structurale sau de altă natură în zonele de drept public şi justiţia constituţională. Conferinţa ia, de asemenea, măsuri de

1 Prezentarea şi Regulamentul Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene sunt disponibile la

adresa http://www.confeuconstco.org.


consolidare a independenţei instanţelor constituţionale ca un element esenţial în garantarea şi punerea în aplicare a democraţiei şi a statului de drept, cu accent special pe protecţia drepturilor omului. Totodată, susţine dezvoltarea unei relaţii permanente între curţile constituţionale europene şi alte instituţii similare.

Din 3 în 3 ani, Conferinţa organizează congrese, şi tot din 3 în 3 ani se schimbă preşedinţia acesteia, care poate fi exercitată de către o instanţă constituţională ce are calitatea de membru cu drepturi depline. În perioada 2008-2011, preşedinţia Conferinţei a fost deţinută de Curtea Constituţională a României, care a organizat cel de-al XV-lea Congres al acesteia, în anul 2011, la Bucureşti. La Congres au participat, alături de delegaţiile curţilor constituţionale membre ale Conferinţei, reprezentanţii unor organisme având calitatea de observator, între care Comisia pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia), Conferinţa Curţilor Constituţionale din Asia, Asociaţia Curţilor Constituţionale care utilizează Limba Franceză (ACCPUF), Conferinţa Ibero-Americană asupra Justiţiei Constituţionale, Conferinţa Curţilor Constituţionale care utilizează Limba Portugheză, Uniunea Curţilor şi Consiliilor Constituţionale Arabe.

Vom face unele referi la problematica abordată în cadrul Congresului menţionat, deoarece poate constituie un exemplu pentru modul concret în care se realizează dialogul dintre curţile membre ale Conferinţei, precum şi cu privire la temele care sunt abordate în cadrul acestui dialog. Astfel, tema Congresului, de larg interes în rândul participanţilor, a constituit-o Justiţia constituţională: funcţii şi raporturile cu celelalte autorităţi publice. Congresul a cuprins trei sesiuni plenare, după cum urmează: Sesiunea plenară I, cu tema Raporturile Curţii Constituţionale cu Parlamentul şi Guvernul; Sesiunea plenară II, cu tema Soluţionarea conflictelor juridice de natură organică de către Curtea Constituţională; Sesiunea plenară III, cu tema Executarea deciziilor Curţii Constituţionale. Pentru a facilita accesul tuturor curţilor la informaţiile relevante din perspectiva acestor teme şi pentru a concentra aceste informaţii, au fost transmise chestionare tuturor curţilor/tribunalelor constituţionale/instanţe similare membre ale Conferinţei, iar, pe baza acestora, în cadrul Curţii Constituţionale a României a fost întocmit un raport general prezentat cu ocazia Congresului. Acest raport a constituit cadrul de referinţă pentru ample discuţii axate pe importanţa colaborării între curţile constituţionale, a colaborării acestora cu puterea politică în sensul asigurării respectării drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, importanţa culturii politice, apreciată ca fiind valoarea adăugată care face ca unele ţări să adopte mai lin amendamentele constituţionale, importanţa consultării curţilor constituţionale în privinţa problemelor financiare. Subliniindu-se semnificaţia principiului separaţiei puterilor în stat, care presupune respect reciproc, precum şi funcţionarea independentă a curţilor constituţionale, s-a concluzionat că trebuie dezavuate atât încercările unei puteri de a pune stăpânire pe celelalte, cât şi încercările politicului de a avea influenţă asupra funcţionării Curţilor Constituţionale1. Lucrările Congresului, publicate în două volume ce au fost transmise tuturor participanţilor la Conferinţă, constituie o substanţială culegere de drept constituţional comparat, mijlocind, prin referirea la

1 A se vedea M. Safta, K. Benke, I. Chiorean, C. Turcu, Al XV-lea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, cronică publicată în Buletinul Curţii Constituţionale nr. 1/2011, pp. 45-48, disponibilă la adresa www.ccr.ro.


jurisprudenţa curţilor constituţionale membre ale Conferinţei, cunoaşterea acesteia şi eventuala utilizare ca precedent.

Cel mai recent Congres în cadrul Conferinţei, cel de-al XVI-lea, s-a desfăşurat la Viena, în perioada 12-14 mai 2014 – Congresul Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene. Temele abordate în cadrul Congresului au fost următoarele: Curţile Constituţionale între dreptul constituţional şi dreptul european; Interacţiunea dintre instanţele constituţionale; Interacţiunea dintre instanţele europene. Acestea au format obiectul rapoartelor întocmite de instanţele de jurisdicţie constituţională membre ale Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, pe baza cărora a fost întocmit raportul general prezentat în cadrul Congresului de către Curtea Constituţională gazdă. Congresul a relevat dorinţa comună de intensificare a dialogului instituţional, respectiv de cunoaştere a activităţii şi jurisprudenţei tuturor instanţelor de jurisdicţie constituţională.

b) Asociaţia Curţilor Constituţionale care utilizează parţial limba franceză

(ACCPUF) Asociaţia Curţilor Constituţionale care utilizează parţial limba franceză

(ACCPUF) 1 a fost creată în anul 1997 în scopul de a întări legăturile dintre membrii comunităţii francofone şi reuneşte curţi constituţionale şi instituţii echivalente din Africa, Europa, America şi Asia. Asociaţia îşi propune să promoveze principiile statului de drept prin dezvoltarea relaţiilor dintre aceste curţi. În acest scop, sunt încurajate schimbul de idei şi de experienţă între membrii Asociaţiei, însoţite de cooperare juridică şi tehnică, în scopul unei mai bune înţelegeri reciproce, promovării şi consolidării autorităţii fiecărei instituţii.

ACCPUF a creat o serie de instrumente juridice în scopul realizării obiectivelor propuse, respectiv: un buletin general actualizat permanent, cuprinzând date referitoare la organizarea şi competenţele membrilor, publicaţii tematice, rezumate ale întâlnirilor şi chestionarelor la care membrii au răspuns. Problemele abordate privesc atât chestiuni de principiu (principiul egalităţii, liberul acces la curţile constituţionale), cât şi punctuale (comunicarea, rolul şi funcţionarea curţilor constituţionale în perioada alegerilor). ACCPUF participă la baza de date ce grupează principalele decizii ale curţilor constituţionale, în urma semnării unor acorduri cu Comisia de la Veneţia.

Curtea Constituţională a României este membră a ACCPUF din anul 19982, iar în anul 2007 a fost organizatorul unuia dintre Congresele acesteia.

c) Conferinţa Mondială privind Justiţia Constituţională Această organizaţie3, care reuneşte curţi constituţionale, consilii şi curţi

supreme din Africa, America, Asia şi Europa, a apărut ca rezultat al preocupării şi

1 Prezentarea Asociaţiei Curţilor Constituţionale care utilizează parţial limba franceză este disponibilă la adresa www.accpuf.org.

2 A se vedea Legea nr. 59 din 5 martie 1998 privind afilierea Curţii Constituţionale a României la Asociaţia Curţilor Constituţionale care utilizează parţial limba franceza (ACCPUF), publicată în M. Of. nr. 111 din 11 martie 1998.

3 Statutul Conferinţei Mondiale privind Justiţia Constituţională este disponibil pe www.venice.coe.int.


activităţii desfăşurare în special de Comisia de la Veneţia, începând din anul 1996, pentru stabilirea unei cooperări şi reunirea unui număr de grupuri regionale sau pe bază de limbă ale instanţelor constituţionale. În vederea realizării acestor obiective, s-a desfăşurat primul Congres al Conferinţei Mondiale privind Justiţia Constituţională la Cape Town, în perioada 22-24 ianuarie 2009, găzduit de Curtea Constituţională a Africii de Sud în colaborare cu Comisia de la Veneţia. Pe baza unei declaraţii adoptate cu această ocazie, a fost pregătit şi apoi discutat un proiect de statut, modificat la cel de-al doilea Congres, din 16-18 ianuarie 2011, desfăşurat la Rio de Janeiro, fiind găzduit de Curtea Supremă Federală a Braziliei în cooperare cu Comisia de la Veneţia. La acest Congres, cu tema „Separaţia puterilor şi independenţa curţilor constituţionale şi a instanţelor echivalente”, au participat 88 de curţi constituţionale, consilii constituţionale şi curţi supreme – între care şi Curtea Constituţională a României –, precum şi 10 grupuri regionale şi lingvistice ale curţilor din Africa, America, Asia şi Europa. Al treilea Congres a avut loc la Seul, în perioada 28 septembrie-1 octombrie 2014, iar tema acestuia a fost „Justiţia constituţională şi integrarea socială”.

Statutul Conferinţei Mondiale privind Justiţia Constituţională a fost adoptat la 23 mai 2011, la Bucureşti, cu ocazia Congresului al XV-lea al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene.

Scopul principal al acestei forme de reunire şi de activităţi comune a instanţelor de jurisdicţie constituţională a fost tocmai acela de a facilita dialogul judiciar între judecătorii constituţionali pe o scară globală, în vederea promovării justiţiei constituţionale ca un element fundamental pentru democraţie, protecţia drepturilor omului şi a statului de drept.

d) Alte structuri de cooperare a curţilor constituţionale Există şi alte „platforme” de cooperare constituite, cu precădere, la nivel

regional, cum ar fi: Uniunea Curţilor şi Consiliilor Constituţionale Arabe; Conferinţa Organelor de Control Constituţional din noile democraţii (CCCOCND); Conferinţa Curţilor Constituţionale din ţările de limbă portugheză (CJCPLP); Conferinţa Jurisdicţiilor Constituţionale din Africa (CCJA); Forumul preşedinţilor de instanţă din Africa australă (SACJF).

Toate acestea demonstrează nevoia şi importanţa schimbului de idei şi experienţă, ţinând seama şi de particularităţile regionale, care conferă o anume specificitate problematicii cu care curţile constituţionale se confruntă.

e) Comisia de la Veneţia Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept, cunoscută sub numele de

Comisia de la Veneţia1, a fost înfiinţată în 1990 şi reprezintă un organ consultativ al Consiliului Europei pe probleme constituţionale. Curtea Constituţională a României

1 Datele prezentate sunt preluate de pe site-ul Comisiei de la Veneţia – www.venice.coe.int.


desfăşoară o strânsă colaborare cu acest organism şi în cadrul său cu celelalte instanţe constituţionale din statele membre ale Consiliului Europei, respectiv celelalte state afiliate1. Această colaborare se concretizează, în principal, prin transmiterea, în vederea publicării în Buletinul Comisiei de la Veneţia, a jurispru-denţei relevante a Curţii Constituţionale a României, precum şi prin transmiterea de răspunsuri la întrebările altor curţi constituţionale formulate cu privire la teme constituţionale specifice. Aceeaşi posibilitate de a adresa întrebări altor curţi, prin intermediul aceluiaşi mecanism, este deschisă, în mod evident, şi Curţii Constituţionale a României. Atât scopul Buletinului, cât şi cel al dialogului de tipul întrebare/răspuns menţionat sunt de a încuraja schimbul de informaţii între instanţele de jurisdicţie constituţională şi judecătorii acestora pentru a soluţiona probleme juridice sensibile, care, de multe ori, apar simultan în mai multe ţări. Este de subliniat caracterul complex al întrebărilor şi problematicii care face obiectul dialogului dintre instanţele constituţionale membre, prin intermediul agenţilor de legătură, în sensul că acestea acoperă deopotrivă legislaţia, jurisprudenţa şi doctrina privitoare la problema ridicată în faţa curţii constituţionale care adresează întrebarea. Se facilitează astfel informarea tuturor curţilor constituţionale implicate în acest mecanism cu privire la diverse probleme de drept constituţional şi modul lor de rezolvare. În acest fel, soluţiile pronunţate au o largă şi solidă fundamentare de drept constituţional comparat şi, totodată, se îmbogăţeşte în mod continuu o bază de date ce poate fi oricând accesată şi utilizată de judecătorul constituţional naţional.

Comisia de la Veneţia nu constituie doar un cadru de dialog cu alte curţi constituţionale, ci constituie, în sine, un partener de dialog, astfel încât îi vom acorda o tratare distinctă.

4.2.3. Dialogul în cadrul întâlnirilor bilaterale, conferinţelor şi simpozioanelor Colaborării existente în cadrul organismelor internaţionale de tipul celor arătate

i se alătură relaţiile bilaterale existente între curţile constituţionale. Acestea prilejuiesc întâlniri ale judecătorilor constituţionali, dialogul direct şi aprofundarea unor probleme comune, precum şi iniţierea unor forme de cooperare la nivel regional sau pe alte criterii identificate ca fiind relevante.

Curtea Constituţională a României s-a preocupat de dezvoltarea relaţiilor bilaterale cu curţile constituţionale din ţări europene în special, dar şi cu alte curţi/instanţe similare. De-a lungul timpului, au avut loc întâlniri şi schimburi de experienţă ai judecătorilor constituţionali români cu omologi din Africa de Sud, Albania, Andorra, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Bosnia şi Herţegovina, Republica Cehă, Republica Populară Chineză, Coreea, Federaţia Rusă, Egipt,

1 Kârgâzstan s-a alăturat în 2004; Chile, în 2005; Republica Coreea, în 2006; Maroc şi Algeria, în 2007; Israel, în 2008; Peru şi Brazilia, în 2009; Tunisia şi Mexic, în 2010; Kazahstan, în 2011. Comisia are, astfel, 58 de membri titulari în total. Belarus este membru asociat, în timp ce Argentina, Canada, Sfântul Scaun, Japonia, Statele Unite şi Uruguay sunt observatori. Africa de Sud şi Autoritatea Naţională Palestiniană au un statut special de cooperare similar cu cel al observatorilor.


Franţa, Georgia, Germania, Iran, Italia, Japonia, Lituania, Macedonia, Maroc, Republica Moldova, Polonia, Portugalia, Serbia, Spania, Statele Unite ale Americii, Tunisia, Turcia, Ungaria. Întâlnirile realizate în cadrul acestei cooperări au relevat faptul că diverse probleme cu care se confruntă Curtea Constituţională a României – fie de ordin instituţional, fie jurisdicţional – se regăsesc şi în activitatea altor curţi constituţionale, fapt ce a determinat încercarea de a identifica soluţii comune sau de a adapta la specificul fiecărei curţi sau jurisdicţii soluţii deja identificate.

Curtea Constituţională a României a găzduit conferinţe internaţionale, un exemplu recent fiind Conferinţa organizată în anul 2012, cu tema: Controlul de constituţionalitate – Tradiţie şi perspective, eveniment dedicat celei de-a 20-a aniversări a Curţii Constituţionale a României şi împlinirii a 100 de ani de la afirmarea controlului constituţionalităţii legilor în România. La lucrări au participat delegaţii ale curţilor constituţionale, respectiv ale instanţelor supreme din Albania, Austria, Azerbaidjan, Bulgaria, Cipru, Republica Populară Chineză, Coreea, Croaţia, Georgia, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Republica Macedonia, Republica Moldova, Muntenegru, Norvegia, Polonia, Federaţia Rusă, Serbia, Thailanda, Turcia, Ucraina şi Ungaria, preşedintele Comisiei pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia) şi invitaţi speciali din partea unor universităţi şi fundaţii care derulează programe de cooperare în domeniul justiţiei constituţionale.

Această cooperare ilustrează preocupări şi teme de dezbateri comune pentru judecătorii constituţionali, indiferent de tipul instanţei care realizează controlul de constituţionalitate şi de zona geografică în care se găseşte aceasta, precum şi integrarea Curţii Constituţionale a României în ceea ce am putea numi – la nivel global – comunitatea curţilor constituţionale.

4.2.4. Referirile la jurisprudenţa altor curţi constituţionale

4.2.4.1. Aspecte generale şi exemplificări Colaborarea, schimbul de idei şi experienţă între judecătorii constituţionali se

reflectă şi în jurisprudenţa curţilor constituţionale. Se poate vorbi astfel de un sens mai larg al sintagmei dialog judiciar, care priveşte valorificarea jurisprudenţială de către curţile constituţionale a precedentului străin.

De altfel, considerăm că ceea ce ar putea califica drept dialog judiciar citarea sau menţionarea jurisprudenţei altor curţi constituţionale este tocmai evoluţia cooperării lor la nivel regional şi global. Aceasta întrucât ideea de dialog în sine nu presupune vorbitori care se adresează în paralel unor audienţe diferite, cum este cazul curţilor constituţionale1. Instanţele în cauză realizează controlul de constitu-ţionalitate al reglementărilor interne în raport de constituţia naţională, astfel încât actele pe care le pronunţă pot presupune un dialog judiciar consistent, însă, în sine, ele se adresează în mod special „audienţei interne”, autorităţilor statului care trebuie să aplice aceste decizii al căror scop este garantarea supremaţiei

1 Pentru dezvoltări, a se vedea D.S. Law, W. Chen Chang, The limits of global judicial dialogue,

în Washington Law Review, vol. 86, 2011, articol disponibil la adresa http://digital.law.washington.edu/ dspace-law/handle/1773.1/1061.


constituţiei naţionale. Răspunsul celorlalte curţi constituţionale reprezintă cel mult un considerent secundar pentru soluţia ce se pronunţă într-o anumită cauză. Colaborarea din ce în ce mai strânsă între curţile constituţionale şi identificarea unor standarde comune în ceea ce priveşte locul şi rolul acestor curţi şi al controlului de constituţionalitate determină totuşi ca acest considerent secundar să nu fie unul neglijabil. Dialogul judiciar între curţile constituţionale apare, din această perspectivă, ca o raportare la un sistem de referinţă în ceea ce priveşte stan-dardele democraţiei, ale principiilor constituţionale de bază şi ale apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Recurgerea, explicită sau implicită, la precedentul străin apare, de regulă, atunci când o curte naţională se vede confruntată cu o problematică nouă, fără precedent în jurisprudenţa internă – este în interesul său să se documenteze, chiar pe calea unor întrebări directe (de tipul celor la care am făcut referire atunci când am examinat colaborarea curţilor constituţionale în cadrul Comisiei de la Veneţia), şi să analizeze raţionamentul şi soluţiile adoptate în situaţii similare de alte curţi constituţionale, în vederea elaborării propriului raţionament şi concluzii. Acest mecanism de dialog judiciar poate căpăta anume particularităţi în funcţie de apartenenţa regională, lingvistică, la anumite structuri şi organizaţii, de exemplu, Consiliul Europei (asimilarea dispoziţiilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a interpretării date acestora de Curtea Europeană a Drepturilor Omului) sau de apartenenţa statelor la Uniunea Europeană, având în vedere problematica specifică determinată de această apartenenţă. Alteori, mai cu seamă în astfel de situaţii specifice, invocarea precedentelor altor Curţi are rolul de a contura şi a susţine o anumită abordare comună a curţilor constituţionale naţionale.

Astfel, examinarea problematicii raporturilor dintre reglementările naţionale şi cele ale Uniunii Europene a determinat un astfel de dialog al curţilor constituţionale naţionale. De exemplu, Curtea Constituţională a Republicii Cehe a făcut referire, în mai multe rânduri, la jurisprudenţa Curţii Constituţionale Federale a Germaniei (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 31 ianuarie 2012 – Slovak Pensions; Hotărârea din 3 noiembrie 2009 – Treaty of Lisbon II; Hotărârea din 26 noiembrie 2008 – Treaty of Lisbon I)1. Tot astfel, Tribunalul Constituţional al Poloniei, pronunţându-se prin Decizia din 24 noiembrie 20102 asupra Tratatului de la Lisabona, a invocat jurisprudenţa în materie a curţilor constituţionale din Republica Cehă, Germania, Ungaria, Austria, respectiv a Consiliului Constituţional francez.

De asemenea, transpunerea în dreptul intern a unor acte europene sau adoptarea de acte normative care să dea curs obligaţiilor asumate la nivel european au determinat situaţii în care curţile constituţionale, învestite cu controlul de constituţionalitate al actelor normative naţionale astfel adoptate, au avut în vedere precedente străine în aceeaşi materie. De exemplu, examinând transpu-nerea în planul legislaţiei naţionale a Directivei nr. 2006/24/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 martie 2006 privind păstrarea datelor generate sau

1 Disponibile la adresa http://www.concourt.cz (2012/01/31 - Pl. ÚS 5/12: Slovak Pensions,

2009/11/03 - Pl. ÚS 29/09: Treaty of Lisbon II: 2008/11/26 - Pl. ÚS 19/08: Treaty of Lisbon I). 2 Disponibilă la adresa http://www.trybunal.gov.pl/eng/summaries/documents.


prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicaţii electronice accesibile publicului sau de reţele de comunicaţii publice şi de modificare a Directivei 2002/58/CE, Curtea Constituţională a Republicii Cehe a reţinut, în Decizia din 22 martie 20111, concluziile similare care „au fost elaborate de către curţile constitu-ţionale din alte ţări europene, atunci când au examinat constituţionalitatea regle-mentărilor legale de punere în aplicare a sus-menţionatei Directive privind păstrarea datelor”, respectiv: Curtea Constituţională Federală a Germaniei, Curtea Constituţională a României, Curtea Constituţională a Bulgariei, Curtea Supremă din Cipru.

Un alt caz de referinţă îl constituie jurisprudenţa curţilor constituţionale în legătură cu implementarea în legislaţiile naţionale a Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI a Consiliului privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre2. Astfel, de exemplu, Curtea Constituţională a Belgiei, pronun-ţându-se prin Decizia nr. 128 din 10 octombrie 20073 asupra constituţionalităţii transpunerii Deciziei-cadru menţionate, a avut în vedere atât decizia din 27 aprilie 2005 a Tribunalului Constituţional din Polonia4, cât şi decizia Curţii Constituţionale Federale a Germaniei din 18 iulie 20055. Curtea Constituţională a României a menţionat, „cu titlul comparativ”, în Decizia nr. 1127 din 27 noiembrie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Titlului III (art. 77-108) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală6, Decizia Tribunalului Constituţional din Polonia din 27 aprilie 2005, respectiv situaţia Germaniei şi motivele declarării ca neconstituţionale a legii iniţiale de transpunere a Deciziei-cadru privind mandatul european de arestare.

O temă generoasă de dialog judiciar o constituie problematica apărării drepturilor şi a libertăţilor fundamentale. Câtă vreme, cel puţin pentru ţările membre ale Consiliului Europei, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului au creat un „limbaj comun” în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale, este explicabilă orientarea judecătorilor constituţionali inclusiv către jurisprudenţa altor curţi constituţionale în care deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului au fost şi sunt valorificate. În acest sens a procedat şi Curtea Constituţională a României într-o seamă de situaţii.

1 Disponibilă la adresa http://www.concourt.cz - 2011/03/22 - Pl. ÚS 24/10. 2 În esenţă, Decizia-cadru a concretizat hotărârea luată în cadrul Consiliului European de la

Tampere, din 15 şi 16 octombrie 1999, ca între Statele Membre ale Uniunii Europene să se înlocuiască procedura formală de extrădare, în cazul persoanelor care se sustrag executării unei pedepse privative de libertate, aplicată printr-o hotărâre de condamnare rămasă definitivă, cu o procedură de predare simplificată, respectiv de a se accelera procedura formală de extrădare, în cazul persoanelor care se sustrag urmăririi penale şi judecării; pentru interpretarea Deciziei-cadru, a se vedea şi R.H. Radu, A. Voicu, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Cauza C-396/11, Radu, în C. Jud. nr. 4/2013, p. 234.

3 Rezumatul deciziei este disponibil la adresa www.venice.coe.int, CODICES - BEL- 2007-3-008; a se vedea şi http://www.const-court.be/en/common/home.html.

4 Rezumatul este disponibil la adresa www.venice.coe.int, CODICES - POL-2005-1-005. 5 Rezumatul este disponibil la adresa www.venice.coe.int, CODICES - GER-2005-2-002. 6 Publicată în M. Of. nr. 2 din 3 ianuarie 2008.


4.2.4.2. Precedentul străin în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României Examinarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României relevă faptul că, în

cele mai multe cazuri, invocarea precedentului străin s-a realizat în contextul examinării problematicii drepturilor şi libertăţilor fundamentale, domeniu de largă deschidere şi din perspectiva art. 20 din Constituţie.

Astfel, prin Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 19951, pronunţându-se asupra unor dispoziţii din Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţa socială, Curtea s-a referit la exemplele Austriei şi Germaniei, reţinând, între altele că „chiar şi în situaţii cum ar fi în Austria, unde jurisdicţia constituţională a apreciat că principiul egalităţii sexelor impune aceeaşi vârstă de pensionare, autoritatea legiuitoare, ţinând seama de realităţile socio-profesionale existente, nu a acceptat în prezent acest punct de vedere. În Germania, aşa cum rezultă din decizia Tribunalului Constituţional de la Karlsruhe, aflată la dosar, ţinându-se seama de aceleaşi realităţi socio-profesionale rezultate dintr-o largă anchetă socială, acesta a decis că în stadiul actual se justifică vârste de pensionare diferite”.

De asemenea, prin Decizia nr. 140 din 19 noiembrie 19962, examinând consti-tuţionalitatea art. 238 alin. (1) C. pen., Curtea Constituţională s-a referit şi la „Decizia nr. 36/1994 a Curţii Constituţionale a Republicii Ungaria, decizie prin care prevederile art. 232 din Legea nr. IV/1978 privind Codul penal au fost considerate neconstituţionale”, reţinând că aceasta „nu poate însă avea semnificaţia unui argument pentru soluţia ce urmează a se pronunţa în acest litigiu constituţional, iar considerentele acelei decizii nu pot face obiectul examinării de către Curtea Constituţională a României”.

Prin Decizia nr. 113 din 20 iulie 19993, răspunzând autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate care au invocat precedentul străin în susţinerea motivelor de neconstituţionalitate formulate, Curtea a reţinut că „invocarea de către autorii sesizării a unei recente decizii prin care Consiliul Constituţional al Franţei a stabilit că în conţinutul Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare există clauze contrare Constituţiei Franţei nu are relevanţă în cauză, dată fiind reglementarea cu totul diferită – la nivel constituţional –, existentă în ţara noastră cu privire la minorităţile naţionale”.

În Decizia nr. 203 din 29 noiembrie 19994, pronunţându-se asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 lit. f) din Legea privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică, Curtea s-a referit, în finalul deciziei, la Hotărârea nr. 10 din 22 septembrie 1997 a Curţii Constituţionale din Bulgaria.

În Decizia nr. 334 din 3 aprilie 20075, Curtea a făcut referire, cu privire la dreptul persoanei de a nu se autoacuza, la decizia Curţii Supreme a Statelor Unite

1 Publicată în M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996. 2 Publicată în M. Of. nr. 324 din 4 decembrie 1996. 3 Publicată în M. Of. nr. 362 din 29 iulie 1999. 4 Publicată în M. Of. nr. 603 din 9 decembrie 1999. 5 Publicată în M. Of. nr. 308 din 9 mai 2007.


ale Americii, în Cauza Miranda c. Arizona, din 1966, reţinând că „înainte de interogatoriu trebuie să i se aducă acuzatului la cunoştinţă faptul că beneficiază de dreptul la tăcere, că orice declaraţie a sa poate fi folosită împotriva lui şi că are dreptul să fie asistat de un avocat, iar dacă nu are suficiente resurse materiale va fi numit un avocat din oficiu spre a-l reprezenta. Prin aceste garanţii procedurale se asigură în mod efectiv dreptul acuzatului de a nu se acuza”. Curtea a invocat şi cauza Dickerson c. United States, din 2000, a aceleiaşi instanţe, arătând că „a reafirmat acest principiu – dreptul la tăcere – ca fiind unul de natură constituţională, chiar dacă nu este în mod expres prevăzut în Constituţie”.

În Decizia nr. 1127 din 27 noiembrie 20071, referitoare la problematica mandatului european de arestare, Curtea Constituţională a României a menţionat decizia Tribunalului Constituţional din Polonia din 27 aprilie 2005, „prin care s-a statuat că art. 607 paragraful 1 din Codul de procedură penală care permitea predarea unui cetăţean polonez către un alt stat membru al Uniunii Europene în baza unui mandat european de arestare încalcă art. 55 alin. (1) din Legea fundamentală a Poloniei, care interzicea extrădarea cetăţenilor săi fără niciun fel de normă derogatorie”. Curtea a reţinut, în continuare, că „ulterior, Constituţia Poloniei a fost revizuită în sensul de a permite extrădarea propriilor cetăţeni ori de câte ori există o obligaţie internaţională în acest sens, astfel încât din luna noiembrie 2006, tocmai în scopul îndeplinirii obligaţiilor ce decurg din statutul de ţară membră a Uniunii Europene, cetăţenii polonezi pot fi predaţi în baza unui mandat european de arestare”. Totodată, Curtea a făcut referire şi la situaţia Germaniei, arătând că „legea iniţială de transpunere a deciziei-cadru privind mandatul european de arestare a fost declarată neconstituţională nu pentru că nu permite cenzurarea de către autoritatea judiciară germană a temeiniciei măsurii preventive sau a hotărârii judecătoreşti pronunţate în statul solicitant, ci pentru că nu a ţinut seama de necesitatea respectării drepturilor fundamentale, inclusiv dreptul de a beneficia de o cale de atac, situaţie care, după cum s-a arătat, nu este întâlnită în legea română”.

În Deciziile nr. 872 din 25 iunie 20102 şi nr. 874 din 25 iunie 20103, prin care, pronunţându-se asupra dispoziţiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, Curtea Constituţională a României a menţionat şi considerente de principiu referitoare la dreptul la pensie din cauzele soluţionate de alte curţi constituţionale. „Curtea Constituţională a Ungariei, prin Decizia nr. 455/B/1995, a stabilit că pensia calculată după regulile sistemului de asigurări sociale nu poate fi afectată, iar prin Decizia nr. 277/B/1997 a statuat că modificarea unilaterală a cuantumului pensiilor este neconstituţională, cu referire directă la imposibilitatea legiuitorului de a scădea pensiile mari pentru a creşte pensiile mici. Totodată, prin Decizia nr. 39/1999 (XI 1.21), aceeaşi instanţă constituţională a statuat că pensia (contributivă) este un drept câştigat (…) încât modificarea cuantumului său nominal este neconstituţională. De altfel, considerente similare se regăsesc şi în Decizia Curţii Constituţionale din Letonia nr. 2009-43-01 din 21 decembrie 2009”.

1 Publicată în M. Of. nr. 2 din 3 ianuarie 2008. 2 Publicată în M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010. 3 Publicată în M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010.


În Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 20101 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, Curtea Constituţională a României a făcut referire la Hotărârea nr. 1 din 8 februarie 1995 a Curţii Constituţionale a Ungariei, arătând că prin aceasta „s-a stabilit că măsura compensării prevăzută de Actul nr. XXXII din 1992, care reglementa acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenţei unei obligaţii legale care îşi are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensaţii în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanţial la despăgubiri pentru daune morale”2.

În acest context, care priveşte garantarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, examinarea problematicii pe care o presupune liberul acces la justiţie a prilejuit pronunţarea unor decizii în care Curtea Constituţională a invocat precedentul străin atunci când s-a pronunţat, de exemplu, asupra unor reglementări privitoare la independenţa judecătorilor sau asupra unor reglementări privitoare la propria competenţă şi, din această perspectivă, la liberul acces la justiţia constituţională.

Astfel este, cât priveşte prima situaţie, Decizia nr. 873 din 25 iunie 20103 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, prin care Curtea a reţinut considerentele referitoare la necesitatea asigurării securităţii financiare a judecătorilor, ca şi garanţie a independenţei acestora, cuprinse în Hotărârea din 12 iulie 2001 a Curţii Constituţionale din Lituania şi în Hotărârea din 14 iulie 2005 a Curţii Constituţionale din Cehia.

Cât priveşte problematica referitoare la competenţa Curţii Constituţionale, menţionăm Decizia nr. 766 din 15 iunie 20114, prin care Curtea a constatat că sintagma în vigoare din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare. Curtea a reţinut cu acel prilej că, în cazul controlului concret exercitat pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, „jurisprudenţa instanţelor constituţionale europene în ceea ce priveşte normele juridice care nu mai sunt în vigoare, dar care sunt aplicabile cauzei, este în sensul controlului pe fond al acestor norme. Astfel, în cazul Germaniei, Italiei, Ungariei, Republicii Cehe, Poloniei sau Franţei, pe baza unor prevederi regulamentare sau orientări jurisprudenţiale, instanţele constituţionale au considerat mai importantă

1 Publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. 2 Aceeaşi menţiune apare şi în Decizia nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010. 3 Publicată în M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010. 4 Publicată în M. Of. nr. 549 din 3 august 2011.


analiza pe fond a dispoziţiilor criticate, în scopul eliminării acelora care nu corespund imperativelor constituţionale, decât stabilirea unui criteriu procedural pur formal care ar conduce la încetarea procesului”. În considerentele deciziei a fost menţionată şi Hotărârea din 10 ianuarie a Curţii Constituţionale din Republica Cehă, prin care s-a stabilit că excepţia de neconstituţionalitate ce viza un text care nu mai era în vigoare nu va fi respinsă ca inadmisibilă, ci analizată pe fond, „întrucât instanţele ordinare au obligaţia de a aplica legea, iar nu competenţa de a considera o lege ca fiind neconstituţională şi, în consecinţă, să nu o aplice. Instanţa ordinară, atunci când consideră că legea ce urmează să fie aplicată este neconsti-tuţională, are obligaţia de a sesiza instanţa constituţională, altfel, prin aplicarea acestei legi, încălcând prevederile Constituţiei”. De asemenea, a fost menţionată Decizia nr. 2010 din 16 din 23 iulie 2010 a Consiliului Constituţional din Franţa, prin care s-a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate poate viza şi un text de lege care nu mai este în vigoare, câtă vreme modificarea sau abrogarea ulterioară a dispoziţiei contestate nu face să dispară eventuala încălcare a acestor drepturi şi libertăţi garantate de Constituţie. Un alt exemplu reţinut a fost cel al Curţii Constituţionale a Lituaniei, care, prin Hotărârea pronunţată în 27 martie 2009, a statuat că în situaţia în care textul de lege criticat pentru neconstituţionalitate a fost modificat în esenţa sa, instanţa constituţională are obligaţia de a controla norma cu care a fost sesizată, indiferent dacă aceasta mai este sau nu în vigoare. De asemenea, s-a reţinut exemplul Curţii Constituţionale a Ungariei, precizându-se că aceasta controlează constituţionalitatea normei juridice deduse analizei sale în forma în care era înainte de modificarea, abrogarea sau revocarea sa, în cazul în care aceasta mai poate avea aplicabilitate în litigiul din faţa instanţei a quo.

Menţionarea jurisprudenţei altor curţi constituţionale apare însă şi în situaţii în care Curtea Constituţională a României a avut a statua cu privire la reglementări privitoare la organizarea şi funcţionarea unor autorităţi publice (în speţă Parlamentul), respectiv competenţa acestora şi raporturile cu Curtea Constituţională.

Astfel, prin Decizia nr. 209 din 7 martie 20121 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea încrederii Guvernului, Curtea, examinând rolul Parlamentului şi, în cadrul acestuia, a comisiilor parlamentare, a reţinut că „Parlamentul «nu poate fi reprezentat sau înlocuit de niciunul dintre organele sale interne şi pe care chiar el şi le înfiinţează, din simplul motiv că el nu poate delega nimănui – şi cu atât mai puţin unui grup de parlamentari – suveranitatea naţională cu care electoratul l-a împuternicit în urma alegerilor parlamentare (…)»”, Curtea a observat că „aceeaşi este concluzia la care a ajuns recent şi Curtea Constituţională Federală a Germaniei, prin Decizia 2 BvE 8/11 din 28 februarie 2012, pronunţată în unanimitate de cea de-a doua Cameră”.

De asemenea, prin Decizia nr. 1533 din 28 noiembrie 20112, pronunţându-se asupra constituţionalităţii Legii pentru aprobarea O.U.G. nr. 71/2009 privind plata

1 Publicată în M. Of. nr. 188 din 22 martie 2012; a se vedea şi Decizia nr. 307/2012, publicată în M. Of. nr. 293 din 4 mai 2012 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Parlamentului nr. 5 din 28 februarie 2012 privind numirea unor membri ai Consiliului Naţional al Audiovizualului.

2 Publicată în M. Of. nr. 905 din 20 decembrie 2011; a se vedea şi Decizia nr. 897 din 25 octombrie 2012, publicată în M. Of. nr. 35 din 16 ianuarie 2013.


unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, Curtea a reţinut, între altele, că „Parlamentul trebuie să păstreze controlul asupra deciziilor fundamentale în domeniul politicii bugetare şi are o marjă de apreciere în acest domeniu, trebuind să asigure sustenabilitatea bugetului şi performanţa economică a statului. Curtea Constituţională trebuie să respecte această marjă de apreciere, controlul său limitându-se la încălcările evidente ale textelor constituţionale (a se vedea, în acest sens, şi Hotărârea Tribunalului Constituţional Federal german 2 BvR 987/10 din 7 septembrie 2011 privind soluţionarea plângerilor de neconstituţionalitate formulate împotriva pachetului de măsuri privind ajutorul financiar acordat Greciei şi fondul de salvare a monedei euro)”.

În exemplele date este vorba despre referiri exprese la jurisprudenţa altor curţi constituţionale – în sensul indicării precedentului în considerentele deciziei/hotărârii curţii. În unele situaţii, examinarea jurisprudenţei altor curţi constituţionale a fost determinată chiar de părţile în cauză, care au prezentat-o pentru a-şi fundamenta argumentarea – am menţionat în acest sens Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 19951, Decizia nr. 140 din 19 noiembrie 19962 şi Decizia nr. 113 din 20 iulie 1999.

Există însă şi situaţii în care valorificarea jurisprudenţei altor curţi consti-tuţionale este implicită, în sensul că aceasta este avută în vedere în cadrul examenului de drept comparat care fundamentează soluţia pronunţată, fără a fi citată. Considerăm că lipsa unei referiri exprese la jurisprudenţa altor curţi constituţionale se explică prin faptul că argumentarea curţilor constituţionale ţine seama, în primul rând, de normele constituţionale, specificul şi particularităţile legislaţiei naţionale. Jurisprudenţa altor curţi poate fi un argument, însă de tipul obiter dictum, iar nu un temei al constatării sau nu a constituţionalităţii unui text de lege sau care să impună un răspuns în corpul actelor pe care o curte le pronunţă la un moment dat.

Ca atare, numărul deciziilor în care este citat precedentul străin nu este în sine relevant pentru ceea ce înseamnă dialogul/efectele dialogului judiciar între instanţele de jurisdicţie constituţională. În esenţă, este vorba despre faptul că efectele acestui dialog se concretizează cu respectarea limitelor date de locul şi rolul curţilor constituţionale.

1 Publicată în M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996: „la cererea părţilor, la dosar au fost depuse

extrase din Cartea Albă a Reformei Asigurărilor Sociale şi Pensiilor, care privesc problemele ce le ridică speţa de faţă. De asemenea, s-a ataşat Decizia nr. 1 din 28 ianuarie 1987 a Tribunalului Constituţional Federal al Germaniei, prin care s-a reţinut că vârsta de pensionare pentru femei la 60 de ani, diferită de cea a bărbaţilor, la 65 de ani, nu încalcă principiul egalităţii în drepturi prevăzut în Constituţie, întrucât corespunde condiţiilor sociale şi profesionale diferite, ce există între bărbaţi şi femei, îndeosebi ca urmare a obligaţiilor ce revin femeii ca mama şi în gospodărie. Totodată, s-a mai depus Decizia nr. 12.568/1990 a Curţii Constituţionale a Austriei, prin care s-a statuat că «legiuitorul, treptat, poate şi trebuie să procedeze la egalizarea vârstei de pensionare». După cum reiese însă din faxul din 15 septembrie 1995 al preşedintelui Curţii Constituţionale a Austriei, Parlamentul a declarat valabile limitele de vârsta diferenţiate pentru pensionarea femeilor şi a bărbaţilor hotărând că problema să mai fie dezbătută după anul 2019”.

2 Publicată în M. Of. nr. 324 din 4 decembrie 1996: „în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, recurenţii au invocat şi Decizia nr. 36/1994 a Curţi Constituţionale a Republicii Ungaria”.


Din această perspectivă, se impune o distincţie între semnificaţia şi efectele dialogului judiciar pe orizontală – între instanţele de jurisdicţie constituţională – şi pe verticală – dintre aceste instanţe şi cele supranaţionale, de tipul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene1. Astfel, dacă în prima situaţie vorbim, în principal, de un fenomen de emergenţă către realizarea unor principii constituţionale fundamentale general consacrate de constituţiile statelor democratice sau de apărarea drepturilor omului, în cel de-al doilea caz vorbim, în special, de un fenomen de coexistenţă, dialogul judiciar apărând ca modalitate de prevenire şi conciliere a conflictelor dintre cele două planuri – naţional şi supranaţional – şi de interconectare a entităţilor judiciare care le reprezintă în scopul asigurării coerenţei ordinii juridice mixte şi a preeminenţei dreptului Uniunii Europene în raport cu normele naţionale2. Altfel spus, în raporturile dintre curţile constituţionale, dialogul judiciar apare mai mult ca un instrument ajutător, iar nu ca un scop în sine. Acest instrument poate fi mai mult sau mai puţin vizibil, în funcţie de opţiunea judecătorului constituţional naţional şi de concepţia referitoare la structura şi conţinutul actelor pe care curţile constituţionale le pronunţă.

4.3. Concluzii Amplificarea dialogului între curţile constituţionale şi consolidarea legăturilor

dintre acestea, în modurile mai sus arătate, determină un fenomen de emergenţă către valori constituţionale comune, dar şi extinderea instituţionalizării controlului de constituţionalitate, reconsiderări în ceea ce priveşte competenţa şi atribuţiile curţilor constituţionale3, reconsiderări şi perfecţionări ale actelor curţilor constituţionale, atât în ceea ce priveşte forma, cât şi argumentele pe care se fundamentează, cu consecinţa întăririi democraţiei, a principiilor statului de drept, a protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale, dar şi a întăririi poziţiei şi a rolului curţilor constituţionale, chemate să apere aceste valori consacrate de constituţiile statelor.

Cât priveşte consolidarea rolului şi poziţiei curţilor constituţionale, nu întâm-plător una dintre temele principale de dezbateri în cadrul diverselor congrese şi conferinţe la care am făcut referire este independenţa acestor curţi şi, în acest context, modul în care actele lor se impun şi sunt respectate de celelalte autorităţi. Dezbaterile astfel realizate conduc la degajarea unor principii care constituie adevărate jaloane pentru ceea ce înseamnă statutul dobândit sau care trebuie dobândit de curţile constituţionale în statele democratice.

1 Avem în vedere numai situaţia curţilor constituţionale din statele membre ale Uniunii Europene. 2 A se vedea I. Deleanu, op. cit., p. 17. 3 Un exemplu ar fi cel al evoluţiei curţilor constituţionale aparţinând modelului european de la

statutul de legiuitor negativ (tradiţional, kelsenian), la cel de colegislator pozitiv şi specific – a se vedea M. Safta, Developments în the constitutional review. Constitutional Courts between the status of negative legislator and the status of positive co-legislator, pe www.businesslawconference.ro; considerăm cu precădere relevantă pentru evoluţia analizată întâlnirea şi lucrările prezentate cu prilejul celui de-al XIV-lea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, care a avut loc la Vilnius, în 2009, şi care a avut ca temă problematica omisiunilor legislative în jurisprudenţa constituţională.


Un astfel de principiu îl constituie, de exemplu, imposibilitatea infirmării deciziilor curţilor constituţionale de către autorităţile statelor. În ţările membre ale Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, nici constituţiile statelor şi legislaţia infraconstituţională nu mai conferă Parlamentului ori altei autorităţi publice competenţa de a invalida deciziile Curţilor Constituţionale. O astfel de procedură a fost consacrată în trecut de unele constituţii. De exemplu, în Polonia, în perioada cuprinsă între anul 1985 (anul înfiinţării Tribunalului Constituţional) şi anul 1997 (anul de adoptare a actualei Constituţii), respingerea de către Seim a deciziilor Tribunalului era posibilă. Aceasta a fost o consecinţă a prezumţiei, adoptată în doctrina comunistă de drept constituţional, potrivit căreia Seimul era organul suprem în materie de autoritate a statului, superior tuturor celorlalte organe ale statului (inclusiv instanţelor judecătoreşti). În conformitate cu art. 7 din Legea din 29 aprilie 1985 privind Tribunalul Constituţional (care nu mai este astăzi aplicabil), Seimul avea competenţa de a respinge o decizie pronunţată de Tribunal cu privire la neconstituţionalitatea unei legi, dacă, în opinia Seimului – respectiva lege nu încălca Constituţia. Rezoluţia Seimului privind respingerea deciziei Tribunalului necesita o majoritate de cel puţin două treimi, în prezenţa a cel puţin jumătate din numărul statutar al Deputaţilor. Seimul nu avea competenţa de a respinge o decizie a Tribunalului prin care acesta declara neconstituţionalitatea unui act juridic inferior legii (astfel de decizii erau definitive). Situaţia s-a schimbat odată cu intrarea în vigoare a Constituţiei din 1997, moment de la care Seimul nu a mai avut dreptul de a respinge deciziile Tribunalului. În conformitate cu art. 190 alin. (1) din Constituţia din 1997, toate deciziile Tribunalului sunt definitive, în sensul că acestea nu pot fi contestate sau respinse de niciun alt organ al autorităţii publice şi au caracter general obligatoriu.

Tot astfel, în România, această posibilitate era prevăzută de Constituţia din 1991, care, anterior revizuirii din 2003, stabilea în art. 145 alin. (1) că: „În cazurile de neconstituţionalitate constatate potrivit articolului 144 literele a) şi b), legea sau regulamentul se trimite spre reexaminare. Dacă legea este adoptată în aceeaşi formă, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia de neconstituţionalitate este înlăturată, iar promulgarea devine obligatorie”. Această dispoziţie a Constituţiei din 1991, criticată în mod justificat în doctrina de specialitate, permitea ca Parlamentul să ajungă Curte de Casaţie într-un litigiu în care este parte. Se putea astfel ca o lege neconstituţională să devină constituţională prin voinţa unei majorităţi calificate a deputaţilor şi senatorilor, fără să se revizuiască Constituţia, cu parcurgerea tuturor fazelor şi îndeplinirea procedurilor prevăzute pentru aceasta. Ca urmare a revizuirii Constituţiei din anul 2003, această posibilitate a Parlamentului de a invalida o decizie a Curţii Constituţionale a fost eliminată. Această soluţie este unanim consacrată în prezent de constituţiile statelor democratice, concluzie susţinută de rapoartele prezentate cu prilejul Congresului al XV-lea al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, care a avut loc la Bucureşti, în anul 20111.

1 Raportul Congresului, precum şi rapoartele naţionale ale curţilor participante pot fi accesate pe

site-ul Curţii Constituţionale a României – www.ccr.ro.


Cât priveşte perfecţionarea actelor curţilor constituţionale, ca formă şi calitate a argumentării, acesta este un fenomen continuu, dar mai dificil de urmărit. Se poate afirma însă că evoluţia modalităţilor în care curţile şi judecătorii consti-tuţionali interacţionează are implicaţii sistemice în evoluţia globală a controlului de constituţionalitate. Prin angajarea în dezbateri deschise asupra problemelor comune de substanţă sau de metodologie, curţile constituţionale îmbunătăţesc calitatea deciziilor pe care le adoptă şi contribuie, totodată, la crearea unei jurisprudenţe globale, mai ales în domeniul drepturilor omului.

5. Dialogul Curţii Constituţionale a României cu Comisia de la Veneţia 5.1. Comisia de la Veneţia. Scurt istoric şi activitate Astfel cum am arătat, Comisia de la Veneţia nu constituie doar un cadru de

dialog cu alte instanţe de jurisdicţie constituţională, ci şi un partener de dialog pentru Curtea Constituţională a României, mult mai vizibil în ultimii ani, în care acest organism a polarizat, cu prilejul unor evenimente, de regulă de natură politică, atenţia publică în România.

Dezvoltând cele câteva repere enunţate mai sus, în ceea ce priveşte istoricul şi funcţionarea Comisiei de la Veneţia, prima precizare care ar trebui realizată este aceea că denumirea sa oficială este Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept. S-a spus că este, probabil, una dintre cele mai de succes realizări ale Consiliului Europei1. Creată în 1990 ca şi organ consultativ în materia dreptului constituţional, oferind opinii de specialitate la solicitarea statelor membre şi a organismelor Consiliului Europei, Comisia pentru Democraţie prin Drept a devenit în timp, de referinţă în materie constituţională, respectată pentru avizele sale independente. Ideea de a crea un astfel de organism sub forma unui grup de experţi în domeniul dreptului constituţional a fost avansată de ministrul pentru politică europeană al Italiei, La Pergola, profesor de drept constituţional şi fost preşedinte al Curţii Constituţionale din Italia. Alegerea denumirii a exprimat convingerea sa, potrivit căreia o democraţie sustenabilă poate fi construită numai într-un cadru constituţional bazat pe statul de drept. De regulă, Comisia îşi desfăşoară activitatea la Veneţia, în Scuola Grande San Giovanni Evangelista. Comisia este asistată de un secretariat general al Consiliului Europei. Dat fiind că sediul acestuia din urmă este la Strasbourg, birourile Secretariatului Comisiei se află la Strasbourg, de asemenea.

Comisia pentru Democraţie prin Drept este compusă din experţi independenţi care au dobândit recunoaştere prin experienţa în instituţii democratice sau prin contribuţia la dezvoltarea ştiinţelor politice şi juridice. De obicei, Comisia adoptă avizele sale prin consens, votarea fiind destul de rară. Eventualele obiecţiuni cu privire la părţi ale avizelor sunt dezbătute şi luate în considerare la redactarea versiunii finale a textului adoptat.

1 R.S. Durr, The Venice Comission, în Intergovernmental Organization – suppl., 39 (july 2010), p. 151.


Potrivit Statutului Comisiei, statele membre şi organele Consiliului Europei pot solicita avize Comisiei. Cât priveşte statele, de regulă parlamentele, guvernele sau miniştrii solicită astfel de opinii. De asemenea, Comisia acceptă astfel de solicitări din partea curţilor constituţionale sau a ombudsmanilor. Prin întreaga sa activitate, Comisia de la Veneţia promovează valorile centrale ale activităţii Consiliului Europei, şi anume drepturile omului, democraţia şi preeminenţa dreptului, ca şi repere ale unui spaţiu constituţional comun pentru statele membre1.

Circumstanţiind activitatea Comisiei de la Veneţia în raport de problematica ce face obiectul prezentei lucrări, este de subliniat activitatea acesteia dedicată constituirii şi sprijinirii curţilor constituţionale din noile democraţii din centrul şi estul Europei, context de susţinut dialog cu acestea. Astfel cum s-a arătat2, încă de la crearea sa, Comisia de la Veneţia a avut în vedere faptul că nu este suficient să asiste statele în adoptarea constituţiilor democratice, ci şi ca dispoziţiile acestora să fie implementate în societate. În timp ce implementarea constituţiilor incumbă tuturor autorităţilor statului, curţile constituţionale şi instituţiile echivalente sunt actorii cheie pentru controlul acestei implementări.

5.2. Forme ale dialogului cu Comisia de la Veneţia 5.2.1. Dialogul prin intermediul conferinţelor, seminarelor, precum şi în cadrul

unor forme de asociere a instanţelor de jurisdicţie constituţională Ne-am referit la această modalitate atunci când am analizat dialogul între

curţile constituţionale. Adăugând celor acolo precizate, subliniem prezenţa reprezentanţilor Comisiei de la Veneţia la conferinţele internaţionale, precum şi la evenimentele Curţii Constituţionale a României, tot atâtea prilejuri de întărire a relaţiilor existente cu şi în cadrul acestui organism, promotor al dialogului şi al cooperării la nivel internaţional, în realizarea aceloraşi deziderate ale democraţiei.

Astfel, de exemplu, cu prilejul aniversării a 20 de ani de existenţă şi a 100 de ani de control de constituţionalitate în România, reprezentantul Comisiei de la Veneţia, domnul Gianni Buquicchio, prezent la eveniment, arăta, între altele că „un adevărat dialog al judecătorilor şi o cooperare internaţională sunt factori esenţiali ai justiţiei constituţionale la ora actuală. Schimbul de jurisprudenţă şi folosirea expe-rienţei constituţionale la nivel comparativ au contribuit la construirea unei veritabile moşteniri comune europene de justiţie constituţională”. Totodată, a fost subliniată importanţa „promovării justiţiei constituţionale, care este un element – cheie al democraţiei, al protecţiei drepturilor omului şi al statului de drept”.

5.2.2. Dialogul prin intermediul agenţilor de legătură. Consiliul mixt pentru justiţie constituţională

Consiliul mixt pentru justiţie constituţională a fost constituit de Comisia de la

Veneţia în anul 2002, în continuarea unor acţiuni care au debutat în anul 1992, prin

1 Pe larg, a se vedea G. Buquicchio, P. Garrone, Vers un espace constitutionnel commun? Le role de la Commission de Venise, disponibil pe www.venice.coe.int.

2 R.S. Durr, op. cit., p. 161.


înfiinţarea unui centru de documentare pentru a promova un schimb reciproc de idei şi de jurisprudenţă relevantă a instanţelor de jurisdicţie constituţională.

În acest scop, Comisia a stabilit şi o reţea de corespondenţi (agenţi de legătură) cu instanţele de jurisdicţie constituţională. De trei ori pe an, aceştia contribuie la Buletinul jurisprudenţei constituţionale, editat de Comisia de la Veneţia, şi la baza de date a Comisiei (CODICES), permiţând un schimb rapid de informaţii cu privire la probleme de constituţionalitate actuale. De asemenea, ori de câte ori diverse probleme punctuale invocate în faţa instanţelor de jurisdicţie constituţională necesită o documentare amplă de drept comparat, agenţii de legătură se pot adresa, prin intermediul Comisiei de la Veneţia, celorlalţi agenţi, pentru a transmite informaţii relevante cu privire la problema în discuţie – legislaţie, jurisprudenţa, doctrină în materie.

Înfiinţarea Consiliului mixt cu privire la justiţia constituţională în 2002 a institu-ţionalizat această cooperare între instanţele constituţionale şi Comisia de la Veneţia, subliniind şi mai mult rolul participării acestora la activităţile Comisiei. Acest organism are caracter mixt, fiind alcătuit din membri ai Comisiei de la Veneţia şi agenţi de legătură numiţi de curţi constituţionale din mai mult de 50 de ţări, precum şi reprezentanţi ai Curţii Europene a Drepturilor Omului şi Curtea Interamericană a Drepturilor Omului. Întâlnirile anuale ale agenţilor de legătură ai instanţelor de jurisdicţie constituţională din statele membre, cele asociate, cu statut de observatori sau cu statut special din cadrul Comisiei de la Veneţia, facilitează schimbul de informaţii referitor la problemele specifice justiţiei constituţionale şi asigură diseminarea acestei jurisprudenţe, cunoaşterea modului de rezolvare a unor probleme specifice.

5.2.3. Dialogul cu Comisia de la Veneţia reflectat în jurisprudenţa Curţii

Constituţionale a României

5.2.3.1. Documentarea prin intermediul agenţilor de legătură Exemple recente de cauze în care Curtea Constituţională a României s-a

adresat Comisiei de la Veneţia pentru realizarea unei documentări prin intermediul agenţilor de legătură sunt cele soluţionate prin Decizia nr. 530 din 12 decembrie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 16 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/20031, şi prin Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4145 alin. (4) din Codul de procedură penală2.

Astfel, în prima dintre cauzele menţionate, Curtea Constituţională a fost învestită, în temeiul art. 146 lit. d) teza I din Constituţie, cu excepţia de neconsti-tuţionalitate a art. 16 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003, republicată în M. Of. nr. 550 din 6 august 2012, potrivit căruia: „Dobândirea sau pierderea calităţii de membru al unui partid politic este supusă numai jurisdicţiei interne a partidului respectiv, potrivit statutului partidului”. În motivarea excepţiei s-a susţinut

1 Publicată în M. Of. nr. 23 din 13 ianuarie 2014. 2 Publicată în M. Of. nr. 350 din 13 iunie 2013.


că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, referitoare la accesul liber la justiţie, întrucât exclud instanţele judecătoreşti de la efectuarea controlului asupra măsurilor dispuse de organele de jurisdicţie ale partidului politic în ceea ce priveşte pierderea calităţii de membru al acestuia.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a reţinut mai întâi faptul că s-a mai pronunţat asupra unor excepţii de neconstituţionalitate a aceloraşi prevederi legale, respingându-le în mod constant ca neîntemeiate1, cu motivarea că: instanţele judecătoreşti nu sunt legitimate să exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în ceea ce priveşte actele de încălcare a disciplinei interne din cadrul partidelor politice, deoarece răspunderea în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme de deontologie proprii; instanţele judecătoreşti nu au competenţa de a cenzura hotărârile organelor de aşa-numita „jurisdicţie internă a partidelor”, hotărâri care au caracter de acte politice; în cadrul verificării îndeplinirii condiţiilor cerute pentru constituirea legală a partidelor politice, instanţa de judecată va aprecia dacă procedurile statutare privind aplicarea sancţiunilor asigură petentului nemulţumit de o decizie a partidului dreptul de a-şi susţine în mod efectiv şi eficient cauza. Cu toate acestea, din perspectiva consecinţelor juridice grave pe care măsura excluderii din partid le poate produce (în cauză – asupra mandatului aleşilor locali, constând în încetarea acestuia) şi a numărului semnificativ de astfel de cauze cu care instanţa de contencios constituţional a fost sesizată, Curtea a considerat că se impune o distincţie între normele de deontologie proprii partidelor politice şi normele care, instituind drepturi şi obligaţii ale membrilor partidului şi ale organelor statutare, sancţiuni pentru abaterile de la prevederile statutare şi procedurile de urmat în aceste cazuri, au o evidentă natură juridică. Aceste norme au forţă juridică obligatorie şi se înscriu în noţiunea de „lege”, astfel cum aceasta a fost conturată potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, ca noţiune autonomă. De asemenea, aceste norme constituie temeiul adoptării unor acte cu natură juridică, iar nu al unor „hotărâri care au caracter de acte politice”. În acelaşi timp, intervenţia instanţei judecătoreşti pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor cerute pentru constituirea legală a partidelor politice reprezintă un aspect distinct de verificare a aplicării în concret, în fiecare caz în parte, a respectării statutului partidelor, a procedurii statutare şi a modului de stabilire şi aplicare a sancţiunilor. Faptul că asemenea aspecte sunt reglementate prin norme cu caracter juridic implică posibilitatea realizării unui control judecătoresc şi adoptarea unor hotărâri cu caracter juridic, iar nu a unor acte politice.

Prin prisma acestei abordări, Curtea a considerat necesară reconsiderarea jurisprudenţei în materie şi admiterea excepţiei de neconstituţionalitate ridicată în cauză. Curtea a reţinut în acest sens că reglementarea dedusă controlului de constituţionalitate încalcă dispoziţiile art. 21, potrivit cărora nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru

1 În acest sens, a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 952 din 25 iunie 2009, publicată în M. Of.

nr. 571 din 17 august 2009; Decizia nr. 1255 din 6 octombrie 2009, publicată în M. Of. nr. 783 din 17 noiembrie 2009; Decizia nr. 649 din 19 iunie 2012, publicată în M. Of. nr. 560 din 8 august 2012, şi Decizia nr. 65 din 21 februarie 2013, publicată în M. Of. nr. 176 din 1 aprilie 2013.


apărarea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor sale legitime, deoarece, potrivit art. 16 alin. (3) din Legea nr. 14/2003, cererea membrului de partid căruia i s-a aplicat sancţiunea excluderii din partid nu poate ajunge niciodată să fie examinată în mod efectiv de un judecător imparţial şi independent. Astfel, primind o cerere prin care se contestă legalitatea excluderii din partid, instanţa judecătorească, chiar dacă ar observa că au fost încălcate procedurile statutare, nu poate decât să respingă cererea ca inadmisibilă, nefiind competentă material să o judece. Aşadar, în această materie, liberul acces la justiţie este nu doar limitat, ci complet anihilat. Ca urmare, textul de lege criticat aduce atingere înseşi substanţei dreptului de acces la instanţă şi se află într-un raport antinomic cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil (a se vedea, spre exemplu: Hotărârea din 10 februarie 1983, pronunţată în Cauza Albert şi Le Compte c. Belgiei, par. 29; Hotărârea din 25 mai 2005, pronunţată în Cauza Buzescu c. României, par. 60).

Aceeaşi concluzie rezultă şi din împrejurarea că, deşi organele cu atribuţii jurisdicţionale ale partidului îşi desfăşoară activitatea pe baza unor prevederi statutare care, în principal, trebuie să asigure părţilor dreptul la opinie, dreptul de a se apăra şi o procedură echitabilă, acestea nu pot fi considerate ca întrunind condiţiile specifice unui tribunal independent şi imparţial, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În lumina acestor considerente, Curtea a reţinut că se încalcă şi plenitudinea de jurisdicţie a instanţelor judecătoreşti, astfel cum aceasta este reglementată de art. 126 alin. (1) din Constituţie. Dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2) sunt în sensul că, prin lege, se stabileşte competenţa instanţelor judecătoreşti, şi nu în sensul că asupra unui diferend nicio instanţă nu este competentă să se pronunţe. Chiar dacă prin legea specială competenţa materială de soluţionare a unei cauze este atribuită altor organe (celor cu atribuţii jurisdicţionale, de exemplu), soluţiile acestora pot fi contestate în justiţie, respectându-se astfel dreptul de acces liber la justiţie.

Având în vedere prevederile art. 15 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 14/2003, membrii unui partid politic trebuie, în cazul diferendelor determinate de excluderea din partid, să parcurgă procedura în faţa jurisdicţiilor interne ale partidului, să solicite acestora aplicarea întocmai a prevederilor statutare şi doar în cazul în care consideră că aceste organe au încălcat prevederile statuare, să aibă, ulterior, posibilitatea sesizării instanţei judecătoreşti.

Curtea a mai precizat că, în această materie, controlul judecătoresc nu poate fi realizat decât asupra statutului şi a regularităţii desfăşurării procedurii statutare în faţa organelor cu atribuţii jurisdicţionale ale partidului, şi nu asupra oportunităţii sancţiunii aplicate. Astfel, instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea unei cereri prin care se contestă sancţiunea excluderii din partid urmează să analizeze respectarea normelor statutare privind stabilirea şi aplicarea sancţiunii şi să verifice dacă dreptul părţii la apărare şi la opinie a fost efectiv asigurat.

În concluzie, reglementarea competenţei exclusive a organelor cu atribuţii jurisdicţionale ale partidului politic de a aprecia asupra respectării normelor statuare de către membrii de partide şi eliminarea în acest mod a controlului


judecătoresc în ceea ce priveşte respectarea de către aceste organe a propriului statut este neconstituţională. Dând expresie liberului acces la justiţie în această materie, instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea unei cereri prin care se contestă sancţiunea excluderii din partid urmează să analizeze respectarea normelor statutare privind stabilirea şi aplicarea sancţiunii şi să verifice dacă dreptul părţii la apărare şi la opinie a fost efectiv asigurat. Controlul judecătoresc nu poate fi realizat decât asupra statutului şi a regularităţii desfăşurării procedurii statutare în faţa organelor cu atribuţii jurisdicţionale ale partidului, şi nu asupra oportunităţii sancţiunii aplicate.

Cât priveşte cea de-a doua cauză, prin Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013 a Curţii Constituţionale s-a constatat că „dezlegarea dată problemelor de drept judecate” prin Decizia nr. 8 din 18 octombrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, publicată în M. Of. nr. 416 din 14 iunie 2011, este neconstituţională, contravenind Constituţiei şi Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62 din 18 ianuarie 20071. Prin această din urmă decizie, Curtea constatase neconsti-tuţionalitatea „dispoziţiilor art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, partea referitoare la abrogarea art. 205, art. 206 şi art. 207 din Codul penal”.

Pentru a ilustra situaţia reglementărilor privitoare la faptele de defăimare în statele membre ale Consiliului Europei, Curtea a prezentat o analiză de drept comparat din care rezultă că, în două treimi dintre acestea, protecţia demnităţii, onoarei şi reputaţiei se realizează atât prin mijloace de drept penal, cât şi prin mijloace de drept civil, în timp ce doar în o treime aceasta se realizează numai prin mijloace de drept civil. Totodată, Curtea a invocat şi jurisprudenţa de referinţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, reţinută în documentul de sinteză al Comitetul director cu privire la mass-media şi societatea informaţională din cadrul Consiliului Europei2, ce a stat la baza analizei de drept comparat realizată în cuprinsul deciziei, din care rezultă, printre altele, că instanţa de la Strasbourg nu a condamnat sancţionarea penală a insultei/calomniei, ci utilizarea excesivă a sancţiunilor penale ca răspuns la acte considerate defăimătoare. Documentele internaţionale în materie fac referire la calitatea legii care reglementează faptele cu caracter defăimător, precum şi la modul de aplicare a acesteia, care, de asemenea, trebuie să se realizeze cu claritate şi precizie, evitând orice exagerare, sancţiunile penale fiind aplicabile în situaţia în care cele civile nu oferă o protecţie eficientă a drepturilor încălcate. În considerentele deciziei pronunţate, Curtea a reţinut, astfel, că: „Potrivit unui studiu realizat în acest sens de către Comitetul director cu privire la mass-media şi societatea informaţională din cadrul Consiliului Europei [Steering Committee on Media and Information Society – CDMSI] asupra legislaţiei în materie din statele membre ale Consiliului Europei şi aplicarea acesteia în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului – actualizat pe baza informaţiilor agenţilor de legătură ai instanţelor de jurisdicţie constituţională transmise Curţii Constituţionale a României în cadrul colaborării prin intermediul Comisiei de la Veneţia –, dispoziţiile penale referitoare la insultă şi calomnie

1 Publicată în M. Of. nr. 104 din 12 februarie 2007. 2 http://www.coe.int/t/dghl/standardsetting/media/CDMSI/CDMSI(2012)Misc 11 Rev2_en. pdf.


caracterizează legislaţia celor mai multe dintre statele membre ale Consiliului Europei”. Curtea a constatat astfel că, într-un număr de 34 de state membre ale Consiliului Europei, ocrotirea demnităţii se realizează atât prin mijloace de drept penal, cât şi prin mijloace de drept civil, faptele de insultă şi calomnie constituind, în condiţiile legii şi cu particularităţi specifice fiecărui stat, infracţiuni [Albania, Andorra, Austria, Azerbaidjan, Belgia, Bulgaria, Croaţia, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania (unde este incriminată atât calomnia îndreptată împotriva vieţii private, cât şi calomnia îndreptată împotriva vieţii publice), Grecia, Islanda, Italia, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Malta, Monaco, Norvegia, Polonia, Portugalia, Republica Cehă, San Marino, Serbia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Turcia, Ţările de Jos, Ungaria]. În Federaţia Rusă, faptele în cauză au fost dezincriminate în 2011 şi reincriminate în 2012. Într-un număr de 12 state membre ale Consiliului Europei, aceste fapte au fost dezincriminate total – ocrotirea demnităţii realizându-se doar prin mijloace de drept civil – sau parţial [Ucraina, în 2001; Bosnia şi Herţegovina, în 2002; Estonia, în 2002 (cu unele excepţii referitoare la subiecte pasive calificate); Cipru, în 2003 (cu unele excepţii referitoare la subiecte pasive calificate); Georgia, în 2004; Republica Moldova, în 2004; Regatul Unit, în 2009; Letonia, în 2009; Armenia, în 2010; Irlanda, în 2010; Muntenegru, în 2011; Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, în 2012]. Faptele de insultă şi calomnie constituie, în condiţiile legii, infracţiuni şi în unele state care nu sunt membre ale Consiliului Europei, de exemplu, în Belarus, Chile şi în unele state mexicane. De menţionat că legislaţiile statelor cuprind, adesea, reglementări distincte cu privire la faptele de defăimare săvârşite prin presă sau asupra preşedintelui statului şi înalţilor demnitari ori împotriva naţiunii.

Se observă referirea expresă pe care Curtea Constituţională a realizat-o la documentarea realizată prin intermediul Comisiei de la Veneţia, respectiv pe calea unor întrebări adresate agenţilor de legătură. Se mai observă şi faptul că s-a apelat la această modalitate de documentare în cauze care priveau o problematică de esenţa statului de drept: limitele libertăţii de asociere în partide politice, respectiv limitele libertăţii de exprimare.

5.2.3.2. Invocarea recomandărilor Comisiei de la Veneţia. Domenii de referinţă Revizuirea Constituţiei Recenta iniţiativă de revizuire a Constituţiei, asupra căreia Curtea Constituţională

s-a pronunţat prin Decizia nr. 80/2014, ilustrează dialogul dintre Curtea Constituţională a României şi Comisia de la Veneţia, prin trimiterile reciproce şi concluziile comune la care au ajuns asupra punctelor esenţiale ale revizuirii.

Astfel, în Avizul din 21-22 martie 2014, adoptat în cea de-a 98-a sesiune plenară, Comisia de la Veneţia s-a pronunţat, la solicitarea prim-ministrului României, asupra iniţiativei de revizuire a Constituţiei. În Avizul formulat s-a făcut trimitere explicită la decizia pe care Curtea Constituţională a României a pronunţat-o cu privire la acelaşi proiect, realizând şi o delimitare de competenţe, în sensul respectării acestei din urmă decizii şi a lipsei competenţei Comisiei de la Veneţia de a se pronunţa asupra ei: „La 17 februarie 2014, Curtea Constituţională


din România a declarat, în temeiul articolului 152, neconstituţionalitatea unor prevederi din proiectul legii de revizuire. Nu este rolul Comisiei de la Veneţia să se pronunţe asupra constituţionalităţii propunerii de revizuire ori asupra deciziei Curţii Constituţionale (...), analiza de faţă îşi propune să evalueze modificările propuse la Constituţia română în funcţie de standardele şi experienţa europeană existente”.

Se remarcă faptul că, referitor la majoritatea textelor cu privire la care Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea sau a formulat recomandări prin Decizia nr. 80/2014, s-a pronunţat în mod asemănător, cu caracter de reco-mandare, şi Comisia de la Veneţia, care a subliniat fie imperfecţiuni de redactare, fie probleme de fond.

Din perspectiva dialogului reflectat în identitatea soluţiilor identificate cu privire la aceeaşi problematică analizată, considerăm ilustrative concluziile privitoare la modul de reglementare a atribuţiilor Curţii Constituţionale. În avizul formulat, Comisia de la Veneţia a reţinut că „articolul 146 din Constituţia stabileşte într-o manieră non-exhaustivă atribuţiile Curţii Constituţionale. Litera «l» a articolului 146 prevede că aceasta «îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii», oferind astfel protecţie constituţională pentru toate puterile Curţii, inclusiv cele care sunt menţionate doar în legea organică a acesteia. Prin abrogarea dispoziţiei de la litera «l», fără a include în lista acestor prerogative pe cele prevăzute de legea organică, Curtea Constituţională pare să-şi piardă două prerogative importante: revizuirea constituţionalităţii legii de revizuire a Constituţia după adoptarea sa de către Parlament şi a hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi hotărârilor plenului Camerelor reunite ale Parlamentului. Comisia de la Veneţia consideră îngrijorător faptul că domeniul de aplicare al controlului de constituţionalitate – un mijloc cheie pentru asigurarea respectării echilibrului puterilor şi a statului de drept – se reduce. Autorităţile române sunt invitate să reconsidere acest amendament, în conformitate cu observaţiile formulate de către Comisie, în Avizul său 2012, în ceea ce priveşte controlul judiciar de pe actele interne ale Parlamentului”. Comisia a luat, totodată, act de faptul că acest amendament a fost declarat neconstituţional, pentru încălcarea dispoziţiilor constituţionale privind limitele revizuirii constituţionale.

Pronunţându-se asupra aceleiaşi problematici, Curtea Constituţională reţinuse deja, prin Decizia nr. 80/2014, că articolul unic pct. 120 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei, care abrogă dispoziţiile lit. l) a art. 146 din Constituţie – potrivit cărora Curtea Constituţională „îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii”, este neconstituţional”. Ne-am referit la considerentele care au fundamentat această soluţie a Curţii atunci când am analizat modul în care Curtea şi-a consolidat poziţia prin jurisprudenţa ei. În acest context, vom evidenţia doar faptul că instanţa constituţională şi-a fundamentat considerentele deciziei, între altele, pe acelaşi Aviz invocat de Comisia de la Veneţia ca fiind de referinţă, potrivit căruia „prin regulamentul său şi prin alte norme generale, Parlamentul adoptă totuşi acte normative, care reprezintă cadrul de referinţă pentru Parlament, în ansamblul său, şi pentru membrii săi, în mod individual. Controlul jurisdicţional al aplicării unor asemenea acte normative este o componentă esenţială a statului de drept. Lipsa controlului jurisdicţional echivalează cu o transformare a majorităţii parlamentare în judecător al propriilor acte. Dacă doar majoritatea poate decide cu


privire la respectarea normelor parlamentare, minoritatea nu are cui să solicite ajutor în cazul în care aceste norme sunt încălcate. Chiar dacă actele vizate sunt acte individuale, acestea afectează nu doar dreptul minorităţii parlamentare, ci şi, ca o consecinţă, dreptul de vot al cetăţenilor care au ales minoritatea parla-mentară”. Astfel fiind, „controlul jurisdicţional al actelor individuale ale Parlamentului nu este doar o chestiune care ţine de statul de drept dar, în condiţiile în care dreptul de vot este afectat, chiar o chestiune de drepturile omului”1.

Remarcăm concluziile similare la care au ajuns Curtea, pe de o parte, şi Comisia de la Veneţia, pe de altă parte, asupra aceloraşi probleme de principiu cuprinse în textul propunerii de revizuire, precum şi fundamentarea similară a acestor concluzii.

Este de menţionat faptul că asistenţa Comisiei de la Veneţia a mai fost soli-citată de autorităţile din România, de exemplu, chiar cu prilejul adoptării Constituţiei din 1991. Astfel cum s-a arătat2, România a fost primul stat din regiune care a făcut apel la sprijinul Comisiei începând din 1990.

Controlul de constituţionalitate al legislaţiei electorale Cel mai frecvent, invocarea recomandărilor Comisiei de la Veneţia s-a realizat

de către Curtea Constituţională cu prilejul examinării constituţionalităţii legislaţiei în materie electorală. Documentul invocat îl constituie Codul bunelor practici în materie electorală – Linii directoare şi raport explicativ, adoptat de Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept în cadrul celei de-a 52-a Sesiuni Plenare (Veneţia, 18-19 octombrie 2002)3, act care evidenţiază principiile care constituie baza patrimoniului electoral european, şi anume „sufragiul universal, egal, liber exprimat, secret şi direct”.

Aceste principii, precum şi dispoziţii ale Codului au fost invocate în juris-prudenţa Curţii Constituţionale a României de după anul 2010, orientată către evidenţierea unor obligaţii ale legiuitorului în această materie, determinate de constatarea numeroaselor modificări ale legislaţiei electorale şi a deficienţelor sistemului electoral sesizate cu prilejul alegerilor parlamentare din anul 2008 şi a celor prezidenţiale din 2009. În această jurisprudenţă, Curtea Constituţională a subliniat necesitatea reexaminării întregii legislaţii electorale, evidenţiind aspectele care trebuie supuse reexaminării şi principiile pe care legiuitorul trebuie să le aibă în vedere în acest sens şi, totodată, a subliniat necesitatea stabilităţii legii în materie electorală, expresie a principiului securităţii juridice.

1 Aviz privind compatibilitatea cu principiile constituţionale şi statul de drept a acţiunilor

Guvernului şi Parlamentului României cu privire la alte instituţii ale statului şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare a Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare şi completare a Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului în România, adoptat de Comisia de la Veneţia la cea de-a 93-a Sesiune plenară, 14-15 decembrie 2012.

2 F.B. Vasilescu, Curtea Constituţională a României: un început anevoios, în Curtea Constituţională a României – 20 de ani de existenţă şi 100 de ani de control de constituţionalitate, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 131-136.

3 www.venice.coe.int.


Astfel, prin Decizia nr. 61 din 14 ianuarie 20101, Curtea a reţinut următoarele: „În activitatea sa, Curtea Constituţională a soluţionat mai multe cauze privind constituţionalitatea unor dispoziţii ale Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, constatând că actuala reglementare a sistemului electoral românesc prezintă o serie de imperfecţiuni şi, ca atare, se impune o reconsiderare a acesteia din perspectiva alegerilor parlamentare din anul 2012, care să asigure, sub toate aspectele, organizarea şi desfăşurarea unor alegeri democratice în România. În această privinţă, Curtea consideră că trebuie, în primul rând, să se pornească de la realităţile economice, politice şi sociale ale ţării, de la rolul partidelor politice în procesul electoral, de la necesitatea raţionalizării Parlamentului şi, în final, să fie reglementat un tip de scrutin corespunzător concluziilor desprinse şi care să aibă corespondent în tipurile de scrutin care se regăsesc în majoritatea statelor europene”.

Curtea a reţinut, totodată, că „Legea nr. 35/2009, cu modificările şi com-pletările ulterioare, reglementează un mecanism electoral care nu are nicio legătură cu elementele de conţinut ale tipului de scrutin majoritar uninominal, organizat cu un singur tur şi care este practicat în alte state. Este de reţinut că niciun sistem electoral în care este reglementat un tip de scrutin majoritar uninominal cu un singur tur de scrutin nu prevede vreun prag electoral, în timp ce Legea nr. 35/2008 prevede două tipuri de praguri electorale alternative. Rezultatele alegerilor parlamentare din noiembrie 2008 au arătat că mecanismul utilizat pentru atribuirea mandatelor a avut drept consecinţă rezultate neconforme celor specifice unui tip de scrutin majoritar uninominal, rezultate determinate de calculele mate-matice reglementate de regulile procedurii electorale ale scrutinului uninominal prevăzut de Legea nr. 35/2008. Aşa se face că desemnarea unor parlamentari s-a realizat pe baza unor calcule, fără ca o asemenea desemnare să rezulte din alegeri, în urma exprimării prin vot a opţiunilor politice”.

Prin Decizia nr. 503 din 20 aprilie 20102, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 48 alin. (17) din Legea nr. 35/2008, întrucât îndepărta de la procesul electoral, în cazul alegerilor parţiale, candidatura ca independent a unei persoane, încălcând astfel prevederile art. 37 din Constituţie – „Dreptul de a fi ales”.

Prin Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 20123, Curtea a admis obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru autorităţile administraţiei publice locale şi a alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi Senat din anul 2012, precum şi pentru modificarea şi completarea Titlului I al Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modi-ficarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali. Cu acel prilej, Curtea a reţinut în mod critic frecventele modificări ale legislaţiei electorale, observând că Legea nr. 35/2008 „a fost modificată, la două luni de la adoptarea de către Parlament prin O.U.G.

1 Publicată în M. Of. nr. 76 din 3 februarie 2010. 2 Publicată în M. Of. nr. 353 din 28 mai 2010. 3 Publicată în M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2012.


nr. 66/2008 (...) şi la 5 luni de la adoptare prin O.U.G. nr. 97/2008 (...). Prin această din urmă ordonanţă au fost aduse 92 de modificări şi completări legii, în condiţiile în care legea adoptată iniţial de Parlament cu respectarea art. 75 şi art. 76 alin. (1) din Constituţie cuprindea 76 de articole şi o anexă referitoare la circumscripţiile electorale”. Totodată, statuând că „dreptul la alegeri libere impune respectarea unor exigenţe, între care şi aceea a stabilităţii normelor juridice în domeniul electoral”, respectiv că „stabilitatea acestor norme constituie o expresie a principiului securităţii juridice, instituit, implicit, de art. 1 alin. (5) din Constituţie”, şi observând că modificarea legislativă intempestivă „poate fi de natură să creeze dificultăţi suplimentare autorităţilor însărcinate cu aplicarea sa, sub aspectul adaptării la procedura nou-instituită şi operaţiunile de ordin tehnic pe care aceasta le presupune”, respectiv că „această reglementare este de natură să determine dificultăţi în exercitarea dreptului de vot, dificultăţi care pot avea ca efect, în cele din urmă, restrângerea exerciţiului acestui drept”, Curtea a constatat neconstitu-ţionalitatea legii criticate. Considerentele deciziei au avut în vedere şi Codul bunelor practici în materie electorală adoptat de către Comisia de la Veneţia, act în care se arată faptul că stabilitatea dreptului este un element important al credibilităţii procesului electoral, iar modificarea frecventă a normelor şi caracterul lor complex pot dezorienta alegătorul, respectiv că ceea ce trebuie evitat nu este atât modificarea sistemelor de scrutin, ci modificarea lor frecventă sau cu puţin timp (mai puţin de un an) înainte de alegeri. Referindu-se la considerentele Deciziei nr. 61/2010, Curtea a arătat din nou că „actuala reglementare a sistemului electoral românesc prezintă o serie de imperfecţiuni, şi, ca atare, se impune o reconsiderare a acesteia din perspectiva alegerilor parlamentare din anul 2012, care să asigure sub toate aspectele organizarea şi desfăşurarea unor alegeri democratice în România”, subliniind „necesitatea ca întreaga legislaţie electorală referitoare la alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, a Preşedintelui României, alegerile pentru Parlamentul European, precum şi la alegerea autorităţilor administraţiei publice locale să fie reexaminată, urmând a fi con-centrată într-un cod electoral, ale cărui dispoziţii comune şi speciale să asigure, în concordanţă cu principiile constituţionale, organizarea unui scrutin democratic, corect şi transparent”.

Astfel cum a reţinut Curtea Constituţională în jurisprudenţă invocată, Codul bunelor practici în materie electorală – Linii directoare şi raport explicativ, adoptat de Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept în cadrul celei de-a 52-a Sesiuni Plenare (Veneţia, 18-19 octombrie 2002), accentuează stabilitatea unor reguli ale dreptului electoral, „în special cele care reglementează sistemul electoral propriu-zis, componenţa comisiilor electorale şi constituirea teritorială a circumscripţiilor”. În acelaşi document se mai statuează că „ar fi necesar a se evita, nu atât modificarea sistemelor de scrutin – ele pot fi întotdeauna îmbunătăţite –, ci modificarea lor frecventă sau cu puţin timp (cel puţin un an) înainte de alegeri. Chiar în absenţa unei intenţii de manipulare, modificările vor fi dictate de interesele iminente ale partidului politic”. Subliniind aceleaşi principii, Raportul asupra calendarului şi inventarului criteriilor politice de evaluare a alegerilor adoptat de Consiliul pentru alegeri democratice cu ocazia celei de-a 34-a Reuniuni (Veneţia, 14 octombrie 2010) reţine, totodată, că „orice reformă care vizează legislaţia


electorală care urmează să se aplice unor alegeri trebuie să aibă loc suficient de devreme pentru a putea fi cu adevărat aplicabilă”. Cu toate acestea, în anumite situaţii, „pot fi acceptate excepţii de la regula de un an, de exemplu, dacă este necesar să fie remediate pe cale legislativă probleme neprevăzute sau pentru a rectifica legislaţia electorală, acolo unde aceasta ar aduce atingere drepturilor recunoscute la nivel internaţional”.

Toate aceste principii şi considerente sunt reluate prin Decizia nr. 682/2012, când Curtea a admis obiecţia de neconstituţionalitate şi a constatat că Legea privind modificarea şi completarea Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali este neconstituţională.

Cu prilejul acestei din urmă decizii, Curtea a fixat reperele deja enunţate referitoare la forţa juridică a recomandărilor Comisiei de la Veneţia, reiterând faptul că „într-adevăr acest act nu are un caracter obligatoriu, însă recomandările sale constituie coordonate ale unui scrutin democratic, în raport cu care statele – care se caracterizează ca aparţinând acestui tip de regim – îşi pot manifesta opţiunea liberă în materie electorală, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului, în general, şi a dreptului de a fi ales şi de a alege, în special”. Curtea a mai arătat că, „de altfel, Codul bunelor practici în materie electorală este reţinut ca document internaţional relevant şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, Hotărârea pronunţată în Cauza Petkov şi alţii împotriva Bulgariei din 11 iunie 2009 sau Hotărârea pronunţată în Cauza Grosaru împotriva României din 2 martie 2010)”.

Referendumul În această materie, Curtea Constituţională a făcut adesea referire în consi-

derentele deciziilor pronunţate la Codul de bune practici în materie de referendum1, în principal atunci când au fost puse în discuţie stabilitatea legislaţiei în materie de referendum, valabilitatea referendumului şi efectele acestuia.

Astfel, cât priveşte stabilitatea reglementărilor în materia referendumului, Codul elaborat de Comisia de la Veneţia statuează că aspectele fundamentale în materia dreptului referendar nu trebuie să poată fi modificate cel puţin un an înainte de referendum sau trebuie reglementate de Constituţie ori la un nivel superior legii ordinare. Constituie reguli fundamentale în special regulile care privesc: compo-nenţa comisiilor electorale sau a altui organism însărcinat cu organizarea referen-dumului, dreptul de vot şi listele electorale, validitatea în sens formal şi material a textului supus referendumului, efectele referendumului (sub rezerva regulilor de detaliu), participarea partizanilor şi adversarilor propunerii la emisiunile mass-media publice, cvorumul de participare la referendum.

Curtea Constituţională a făcut referire la aceste distincţii prin Decizia nr. 736 din 24 iulie 20122, prin care a reţinut că, „spre deosebire de alegeri, care au loc la

1 Adoptat de Consiliul pentru alegeri democratice la cea de-a 19-a reuniune şi de Comisia de la Veneţia la cea de-a 70-a sesiune plenară, Veneţia, martie 2007.



intervale fixe de timp, data acestora fiind cunoscută cu mult timp înainte de a fi organizate, este puţin probabil ca data unui referendum să fie cunoscută cu un an sau cu mult timp înainte ca acesta să aibă loc. De aceea, Codul bunelor practici în materie de referendum, adoptat de Consiliul pentru Alegeri Democratice la cea de-a 19-a reuniune (Veneţia, 16 decembrie 2006) şi de Comisia de la Veneţia la cea de-a 70-a sesiune plenară (Veneţia, 16-17 martie 2007), distinge – atunci când abordează stabilitatea legislaţiei în materie de referendum – în cadrul dispoziţiilor acesteia, arătând că aspectele fundamentale în materie nu ar trebui modificate cu mai puţin de un an înaintea unui referendum sau ar trebui reglementate de Constituţie ori la un nivel superior legii ordinare. Potrivit art. II pct. 2 lit. c) din Cod, constituie reguli fundamentale în special regulile care privesc: componenţa comisiilor electorale sau a altui organism însărcinat cu organizarea referendumului; dreptul de vot şi listele electorale; validitatea în sens formal şi material a textului supus referendumului; efectele referendumului (sub rezerva regulilor de detaliu); participarea partizanilor şi adversarilor propunerii la emisiunile mass-media publice. Având în vedere acest specific şi distincţia enunţată, rezultă că elemente ce ţin de organizarea şi desfăşurarea referendumului – cum este şi intervalul orar – pot fi modificate cu mai puţin de un an înainte de data acestuia, câtă vreme nu este afectat interesul general al desfăşurării în bune condiţii a referendumului”.

Curtea a admis însă obiecţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile articolul unic pct. 2 din Legea pentru modificarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, potrivit căruia: „Articolul 34 se modifică şi va avea următorul cuprins: «Art. 34. – Intervalul de timp pentru desfăşurarea referendumului naţional se va stabili prin hotărâre a Guvernului»”, sunt neconstituţionale. Aceasta întrucât „intervalul orar al referendumului constituie unul dintre elementele procedurii de organizare şi desfăşurare a acestuia, iar nu un aspect de ordin tehnic sau de detaliu”, astfel că ”stabilirea sa este supusă regulii instituite de art. 73 alin. (3) lit. d) din Constituţie, respectiv aceea a reglementării prin lege organică. Ca urmare, reglementarea sa prin hotărâre a Guvernului contravine textului constituţional de referinţă. De altfel, o astfel de reglementare ar fi de natură să determine o stare de incertitudine cu privire la un element al acestei proceduri, în contradicţie cu principiul securităţii juridice instituit implicit de art. 1 alin. (5) din Constituţie”.

Referirea la acelaşi principiu enunţat de Codul bunelor practici în materie electorală, de această dată cu consecinţe directe asupra soluţiei pronunţate în cauză, s-a realizat prin Decizia nr. 334 din 26 iunie 20131, în care s-a reţinut între altele, că „de-a lungul timpului, instabilitatea legislativă în materie de referendum, determinată de modificarea acestei legislaţii, cu precădere, în perioade în care Parlamentul se pregătea de o procedură de demitere a Preşedintelui, iar actualmente cu ocazia iniţierii procedurii de revizuire a Constituţiei, s-a relevat a fi nu doar un factor de incertitudine juridică, ci şi o cauză de contestare civică a acestei legislaţii, criticate cu prilejul aplicării sale”, precum şi faptul că „Parlamentul poate (şi, astfel cum rezultă din deciziile Curţii, chiar trebuie) să intervină în această materie a legislaţiei referendare, cu condiţia de a nu o supune unor



modificări strict conjuncturale, pe baza unor susţineri de oportunitate ori a înţelegerii politice, care avantajează una sau alta dintre forţele politice reprezentate în Parlament şi care formează la un moment dat o majoritate parlamentară”. Aceste considerente au fundamentat soluţia pronunţată, Curtea reţinând că „pentru a asigura respectarea principiului general al stabilităţii juridice în materia referendumului, în acord cu recomandările Codului de bune practici în materie de referendum, adoptat de Comisia de la Veneţia, cu Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi cu Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului sunt constituţionale, însă nu pot fi aplicabile referendumurilor organizate în decurs de un an de la data intrării în vigoare a legii modificatoare”. În acord cu cele statuate de Curte, Legea nr. 341/ 2013, care a modificat recent Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, prevede în art. II că „dispoziţiile prezentei legi intră în vigoare la un an de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I”.

Se observă, aşadar, caracterul atipic al acestei decizii, precum şi puternica fundamentare a acesteia pe recomandările cuprinse în Codul bunelor practici în materie de referendum.

Cât priveşte valabilitatea referendumului şi având a se pronunţa asupra soluţiei legislative aleasă de legiuitor sub aspectul cvorumului de participare la referendum în raport cu principiile constituţionale de referinţă, respectiv cele care consacră statul de drept, suveranitatea şi modul de exercitare a acesteia, Curtea Constituţională a reţinut, prin Decizia nr. 334/2013, că „legea dedusă controlului reglementează, sub aspectul condiţiilor de validitate a referendumului, pe lângă micşorarea cvorumului de participare la 30%, şi condiţia potrivit căreia «rezultatul referendumului este validat dacă opţiunile valabil exprimate reprezintă cel puţin 25% din cei înscrişi pe listele electorate permanente»”. Prin urmare, pentru validarea referendumului este necesară întrunirea acestor două condiţii minimale, „ceea ce reprezintă un mod de securizare a reprezentativităţii votului la referendum de natură să satisfacă şi condiţiile impuse prin jurisprudenţa anterioară a Curţii Constituţionale”.

Curtea a mai constatat că această soluţie legislativă respectă şi Recomandările Comisiei de la Veneţia. Astfel, în Raportul adoptat la cea de-a 64-a Sesiune Plenară (Veneţia, 21-22 octombrie 2005), referitor la „Referendumul în Europa – Analiza reglementărilor juridice din statele europene”, s-a reţinut că „cele mai multe state nu prevăd un cvorum pentru a valida rezultatul unui referendum. În cazul în care cvorumul există, acesta poate îmbrăca două forme: cvorum de participare sau cvorum de aprobare (n.n. – este vorba despre majoritate) (...) Un cvorum de aprobare este considerat preferabil unui cvorum de participare, care reprezintă o gravă problemă. Adversarii proiectului prezentat la referendum, aşa cum ne-au arătat multe exemple, fac apel la cetăţeni să se abţină, chiar dacă aceştia sunt în minoritate în rândul alegătorilor vizaţi de problemă”. De asemenea, în Liniile directoare ale Comisiei de la Veneţia – Codul de bune practici în materie de referendum – s-a stabilit recomandarea de a nu elabora dispoziţii cu privire la regulile aplicate cvorumurilor. Astfel, în Raportul explicativ al aceluiaşi document


s-a reţinut: „Cvorumul de participare (pragul minim) are ca rezultat faptul că este în interesul opozanţilor propunerii să se abţină decât să voteze împotrivă”, dar şi că «încurajarea abţinerilor sau impunerea punctului de vedere al unei minorităţi nu este un lucru sănătos pentru o democraţie. În plus, este foarte tentantă falsificarea ratei de participare în faţa unei opoziţii slabe»”.

În continuarea acestor constatări şi având în vedere contextul creat de repetarea aceloraşi critici care au pus în discuţie obligativitatea stabilirii unui anumit cvorum de participare la referendum drept condiţie de legitimitate a opţiunii exprimate de popor, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 471 din 14 noiembrie 20131, că „Recomandările Comisiei de la Veneţia se bazează pe o analiză extinsă a reglementărilor existente în materia referendumului în statele membre ale Consiliului Europei, precum şi a experienţelor statelor care au condus la adoptarea sau modificarea reglementărilor în cauză. Ca urmare, chiar dacă actele Comisiei de la Veneţia au valoare de recomandare, acestea nu pot fi ignorate, întrucât încorporează o bogată practică a statelor democratice. Concluziile fundamentate pe această practică şi care demonstrează, pentru problematica examinată în prezenta cauză, că fixarea unui cvorum de participare la referendum poate constitui, uneori, o piedică în realizarea finalităţii acestui exerciţiu democratic constituie repere şi pentru legiuitorul român în elaborarea soluţiilor legislative în materie”.

În ceea ce priveşte efectele referendumului, Codul bunelor practici în materie de referendum prevede, la pct. 8, următoarele: „a) Efectele referendumului, decizional sau consultativ, trebuie să fie precizate expres în Constituţie sau prin lege. b) Este preferabil ca un referendum asupra chestiunilor de principiu sau altor propuneri formulate generic să aibă caracter consultativ. Dacă are însă caracter decizional, trebuie să existe norme care să prevadă în mod expres procedura ulterioară”.

Examinând legislaţia românească în materie, se constată că aceasta este deficitară şi sub acest aspect, întrucât nu prevede în mod expres care sunt efectele referendumului şi procedura de urmat2. Astfel fiind, cu prilejul examinării constitu-ţionalităţii iniţiativei de revizuire a Constituţiei din anul 2013, pronunţându-se asupra modificării propuse cu privire la art. 90 din Constituţie, cu referire la referendum, şi invocând recomandările Comisiei de la Veneţia, Curtea Constituţională a reţinut următoarele: „referendumul, indiferent de caracterul său – decizional sau consultativ –, reprezintă o modalitate de exercitare a suveranităţii naţionale, întemeiate pe art. 2 din Constituţie, care consacră voinţa constituantului român, potrivit căreia, în cadrul democraţiei reprezentative, suveranitatea naţională aparţine poporului român, însă aceasta nu poate fi exercitată într-un mod direct, nemijlocit, la nivel individual, forma de exercitare fiind cea indirectă, mijlocită, prin procedeul alegerii organelor reprezentative, prin exprimarea voinţei cetăţenilor în cadrul alegerilor libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum. Întrucât pot exista situaţii în care problematica asupra căreia poporul este chemat să îşi

1 Publicată în M. Of. nr. 754 din 4 decembrie 2013. 2 A se vedea, în acelaşi sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 80/2014 asupra propunerii

legislative privind revizuirea Constituţiei României, par. 287.


exprime voinţa să afecteze interesele reprezentanţilor aleşi (cum este cazul reducerii numărului de parlamentari sau al reducerii indemnizaţiilor parla-mentarilor), Comisia de la Veneţia, în documentul intitulat Linii directoare pentru organizarea referendumului, adoptat la cea de-a 68-a sesiune plenară (13-14 octombrie 2007), a reţinut că efectele referendumului trebuie să fie expres prevăzute în Constituţie sau prin lege, fie că referendumul este consultativ, fie că este decizional. Totodată, este preferabil ca un referendum asupra chestiunilor de principiu sau a altor propuneri formulate generic să aibă caracter consultativ. Dacă însă are caracter decizional, trebuie să existe norme care să prevadă în mod expres procedura ulterioară. În cazul referendumului consultativ, faptul că nu este stabilită o astfel de procedură ulterioară nu se traduce într-o lipsă a efectelor acestui referendum. Din această perspectivă, ceea ce distinge un referendum consultativ de unul decizional nu este, în principal, chestiunea privitoare la respectarea sau nu a voinţei populare – această voinţă nu poate fi ignorată de aleşii poporului, întrucât este o expresie a suveranităţii naţionale –, ci caracterul efectului referendumului (direct sau indirect). Spre deosebire de referendumul decizional, referendumul consultativ produce un efect indirect, în sensul că necesită intervenţia altor organe, de cele mai multe ori a celor legislative, pentru a pune în operă voinţa exprimată de corpul electoral (a se vedea Decizia nr. 682 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 11 iulie 2013)”1.

5.3. Concluzii Remarcăm faptul că experienţa dobândită de Comisia de la Veneţia de-a

lungul timpului, din colaborarea cu statele membre şi instituţiile acestora, a permis identificarea unor standarde comune, aplicabile în întreaga Europă. Curtea Constituţională a României, alături de celelalte instanţe de jurisdicţie constituţională din statele membre, contribuie la consolidarea acestor standarde şi implementarea lor, deopotrivă prin împărtăşirea experienţei, în cadrul conferinţelor, seminarelor, transmiterea de documentări şi sinteze de jurisprudenţă, şi prin impunerea, în exercitarea atribuţiilor lor, a regulilor democraţiei şi statului de drept reflectate în standardele menţionate. Prin intermediul acestui dialog, poate mai vizibil decât în alte cazuri analizate, se realizează acel fenomen de consolidare instituţională reciprocă pe care l-am mai surprins în analiza noastră.

1 Decizia nr. 80/2014, precitată.


III. DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI CU AUTORITĂŢILE LA NIVEL INTERN

1. Parteneri de dialog Potrivit art. 1 alin. (4) din Constituţia României: „Statul se organizează potrivit

principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”.

Puterea legislativă este exercitată de către Parlament, care, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţia României, „este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”.

Puterea executivă este exercitată de către Preşedintele României, care, potrivit art. 80 alin. (1) din Constituţie, „reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării”, şi de către Guvern, care, aşa cum prevede art. 102 alin. (1) din Constituţie, „potrivit progra-mului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice”.

Puterea judecătorească este exercitată de către instanţele judecătoreşti. Astfel, Capitolul VI din Titlul III al Constituţiei, cu titlul Autoritatea judecătorească, reglementează, în secţiuni distincte, Instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii. Astfel, art. 126 alin. (1) din Constituţie stabileşte că: „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”; art. 131 alin. (1) prevede că: „În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor”, art. 133 alin. (1) stabilind, cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii, că „este garantul independenţei justiţiei”.

Curtea Constituţională a statuat, cu privire la principiile constituţionale care guvernează activitatea acestor autorităţi publice, precum şi cu privire la raporturile dintre ele – limite ale puterii, control şi determinări reciproce –, în concordanţă cu principiile statului de drept, atât în situaţii care au privit o separare clară de atribuţii, cât şi în situaţii în care reglementarea de competenţe conjuncte a impus stabilirea unor limite de competenţă insuficient definite de Constituţie. În acest mod, reglementarea Curţii Constituţionale şi a atribuţiilor sale, precum şi jurisprudenţa dezvoltată au condus la importante configurări ale rolului autorităţilor menţionate în cadrul statului de drept şi dezvoltarea unui sistem de relaţii care poate fi calificat, în parte, ca fiind dialog instituţional, acesta urmând să fie abordat distinct în continuare.

Chiar dacă fiecare dintre instituţiile menţionate reprezintă, din perspectiva deciziilor Curţii Constituţionale şi a efectelor acestora, un potenţial partener de dialog, specificul şi consistenţa acestuia, precum şi reglementarea expresă în


legea organică a Curţii ne îndreptăţesc sa ne referim, cu precădere, la dialogul între Curtea Constituţională şi, respectiv, puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească. Aceasta şi în considerarea faptului că sunt exponente ale regimului de separaţie a puterilor în stat, iar jurisprudenţa ce va fi prezentată cu acest prilej va oferi şi o perspectivă a modului în care Curtea Constituţională asigură realizarea acestui regim, care nu poate fi înţeles şi nici nu este conceput de dispoziţiile Constituţiei ca fiind unul rigid. Conflictele juridice de natură constituţională soluţionate de către Curte au constituit tot atâtea prilejuri de a constata această realitate, precum şi faptul că principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat este în mod necesar completat de un alt principiu, şi anume acela al cooperării loiale.

Chiar dacă nu este calificată expres ca fiind „un principiu” constituţional, consacrarea obligaţiei de loialitate constituţională a devenit tot mai frecventă în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României. Această jurisprudenţă a evoluat de la o simplă enunţare a conceptelor de „loialitate” şi „comportament loial”, la circumstanţierea unor „norme de loialitate constituţională” derivând dintr-un principiu expres consacrat de Constituţie – cel al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.

Astfel, de exemplu, prin Decizia nr. 356 din 5 aprilie 20071 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Preşedintele României şi Guvernul României, formulată de prim-ministru, Curtea Constituţională a statuat că „raporturile instituţionale dintre prim-ministru şi Guvern, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte, trebuie să funcţioneze în cadrul consti-tuţional al loialităţii şi al colaborării, pentru realizarea atribuţiilor constituţionale distinct reglementate pentru fiecare dintre autorităţi; colaborarea dintre autorităţi este o condiţie necesară şi esenţială pentru buna funcţionare a autorităţilor publice ale statului”.

Dezvoltând această linie jurisprudenţială prin Decizia nr. 1431/20102 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României şi Guvern, formulată de preşedintele Senatului, Curtea a statuat, cu privire la comportamentul loial, că acesta este ”o prelungire a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat”.

Prin Decizia nr. 51/20123, pronunţată în cadrul controlului de constituţionalitate al unei legi înainte de promulgare4, Curtea a subliniat, din nou, „importanţa pentru buna funcţionare a statului de drept, a colaborării dintre puterile statului, care trebuie să se manifeste în spiritul normelor de loialitate constituţională”.

1 Publicată în M. Of. nr. 322 din 14 mai 2007. 2 Publicată în M. Of. nr. 758 din 12 noiembrie 2010. 3 Publicată în M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2012. 4 Legea privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru autorităţile administraţiei publice

locale şi a alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi Senat din anul 2012, precum şi pentru modificarea şi completarea titlului I al Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali.


De altfel, o consacrare jurisprudenţială a unui principiu similar a fost realizată de Curtea Constituţională Federală a Germaniei, de o manieră mai fermă şi mai clar definită. Acest principiu1 – care impune colaborarea şi respectul reciproc între organe (Organtreue) – a fost pentru prima dată degajat în cadrul procedurii de soluţionare a unor plângeri individuale, ai căror autori, motivându-şi critica de neconstituţionalitate a legii contestate prin trimiterea la aşa-numitul principiu constituţional al loialităţii federale (Bundestreue) [cunoscut şi ca principiul conduitei favorabile în raport cu Federaţia (bundesfreundliches Verhalten)], care obligă atât Federaţia, cât şi landurile să-şi acorde respect reciproc în cadrul acţiunilor lor, susţineau că, prin analogie, există şi un principiu al loialităţii şi al respectului reciproc între organele constituţionale ale Federaţiei. La acea dată, Curtea Constituţională Federală nu a răspuns la întrebarea dacă există sau nu un atare principiu constituţional şi dacă, în caz afirmativ, acesta ar putea fi invocat de autorul unei plângeri individuale2. Cu toate acestea, principiul este recunoscut în mod explicit prin decizii pronunţate ulterior3.

Şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României a evoluat de la o simplă enunţare a conceptelor de „loialitate” şi „comportament loial”, la circumstanţierea unor „norme de loialitate constituţională”, implicite în textele Constituţiei4. Astfel, „respectarea statului de drept nu poate fi limitată numai la punerea în aplicare a prevederilor explicite şi formale ale legii şi ale Constituţiei. Aceasta implică, de asemenea, comportament şi practici constituţionale, care să faciliteze confor-mitatea cu regulile formale de către toate organele constituţionale şi respectul reciproc între acestea”5.

Ceea ce dorim să subliniem este faptul că dialogul pe care Curtea îl poartă implicit cu fiecare dintre instituţiile analizate este însoţit de o invitaţie explicită la dialog instituţional între acestea, în scopul identificării de soluţii şi principii în spiritul loialităţii constituţionale, al cooperării loiale. Aceasta este, de altfel, „cheia” sau „numitorul comun” al dialogului interinstituţional la nivel intern.

Ne vom referi, de asemenea, în considerarea rolului şi a importanţei sale pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, la Avocatul Poporului şi dialogul existent între această instituţie şi Curtea Constituţională.

1 www.ccr.ro – extras din Raportul naţional pentru cel de-al XV-lea Congres al Conferinţei

Curţilor Constituţionale Europene, prezentat de Curtea Constituţională Federală din Germania, raportori: prof. dr. G. Lübbe-Wolff, prof. dr. H.C. R. Mellinghoff, prof. dr. R. Gaier, judecători la Curtea Constituţională Federală.

2 Culegerea de decizii ale Curţii Constituţionale Federale (Entscheidungen des Bundesverfassungsgerichts –BVerfGE 29, 221 <233>.

3 Conform BVerfGE 89, 155 <191>; 97, 350 <374-375>; 119, 96 <122>. 4 A se vedea, cu privire la înţelesul principiului comportamentului loial al autorităţilor publice,

Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, publicată în M. Of. nr. 758 din 6 noiembrie 2009; Decizia nr. 1431 din 3 noiembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 758 din 12 noiembrie 2010; Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, publicată în M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2012; Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în M. Of. nr. 477 din 12 iulie 2012; Decizia nr. 924 din 1 noiembrie 2012, publicată în M. Of. nr. 787 din 22 noiembrie 2012; Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012, publicată în M. Of. nr. 800 din 28 noiembrie 2012; Decizia nr. 449 din 6 noiembrie 2013, publicată în M. Of. nr. 784 din 14 decembrie 2013.

5 A se vedea Avizul Comisiei de la Veneţia, pct. 72.


2. Dialogul Curţii Constituţionale cu Parlamentul 2.1. Aspecte generale Raporturile şi, implicit, dialogul instituţional dintre Curtea Constituţională şi

Parlament, ca autoritate care reprezintă puterea legislativă, pot fi abordate dintr-o dublă perspectivă, cu raportare la exercitarea competenţelor specifice celor două autorităţi menţionate. Astfel, organizarea, funcţionarea, structura Curţii Constituţionale sunt determinate în principal de Parlament, după cum activitatea Parlamentului, exercitându-se cu respectarea supremaţiei Constituţiei, este supusă controlului exercitat de Curtea Constituţională, în limitele atribuţiilor acesteia stabilite de legea fundamentală şi de legea sa organică. Din această perspectivă, prezintă interes şi examinarea limitelor de competenţă a Curţii Constituţionale, pe de o parte, şi a Parlamentului, pe de altă parte, precum şi unele distincţii legate de efectele specifice pe care le produc actele acestora.

2.2. Parlamentul în raporturile cu instanţa constituţională 2.2.1. Reglementarea organizării şi funcţionării Curţii Constituţionale.

Autonomia financiară a Curţii Constituţionale Organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale sunt reglementate prin Titlul

V din Constituţie şi prin Legea nr. 47/1992. Cât priveşte dispoziţiile privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale

reglementate de Constituţie, acestea pot fi modificate doar printr-o revizuire a acesteia. Ca urmare, o eventuală modificare a structurii Curţii Constituţionale, a modului de numire, a duratei şi a garanţiilor mandatului judecătorilor nu poate fi realizată prin lege organică sau ordinară, ci numai printr-o lege de revizuire a Constituţiei. Procedura revizuirii Constituţiei este specială, diferită de aceea reglementată pentru adoptarea celorlalte legi. Astfel, textele constituţionale de referinţă stabilesc în mod expres titularii iniţiativei de revizuire a Constituţiei1, procedura2 şi limitele revizuirii3. Prin urmare, orice modificare a normelor

1 Preşedintele României, la propunerea Guvernului, cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot; cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar din fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative (art. 150 din Constituţie).

2 Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, iar dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la niciun acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor; revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.

3 Dispoziţiile Constituţiei privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii. De asemenea, nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora. Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă şi nici în timp de război.


constituţionale privitoare la Curtea Constituţională trebuie să parcurgă această procedură, în cadrul căreia un rol important îi revine Curţii Constituţionale, care exercită, din oficiu, controlul de constituţionalitate al iniţiativelor de revizuire [art. 146 lit. a) din Constituţie], cât şi al legii de revizuire a Constituţiei, adoptată de Parlament [art. 23 din Legea nr. 47/1992].

În capitolele precedente am abordat limitele revizuirii, precum şi considerentele care au fundamentat soluţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor prin care se propunea eliminarea unor atribuţii ale Curţii Constituţionale.

Cât priveşte dispoziţiile privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale care nu se regăsesc în textele constituţionale de referinţă, ci numai în Legea nr. 47/1992, acestea pot fi modificate şi completate prin lege organică, adoptată de Parlament. Niciun act normativ nu prevede obligaţia Parlamentului de a consulta Curtea Constituţională în această situaţie. Curtea Constituţională poate fi sesizată însă cu privire la neconstituţionalitatea legii astfel adoptate, fie înainte de promulgare [art. 146 lit. a) teza I din Constituţie], fie după intrarea în vigoare [art. 146 lit. d) din Constituţie], iar considerentele enunţate cu asemenea prilejuri orientează şi limitează legiuitorul în demersul său de reglementare.

Astfel cum am mai arătat, reglementarea atribuţiilor Curţii Constituţionale este flexibilă, existând posibilitatea ca, în funcţie de necesităţi, Curtea să fie învestită cu noi atribuţii prin legea sa de organizare şi funcţionare, ceea ce permite legiuitorului ordinar să poată interveni în situaţii noi, apărute în viaţa instituţiilor, fără a fi nevoie de modificarea Constituţiei1. Această posibilitate a fost introdusă ca urmare a revizuirii Constituţiei, în anul 20032, când articolul care stabilea în mod expres şi limitativ atribuţiile Curţii Constituţionale a fost modificat în acest sens [art. 146 lit. l)]3. Altfel spus, dacă în ceea ce priveşte limitarea prerogativelor Curţii, aceasta se poate realiza numai printr-o revizuire a Constituţiei, adăugarea de noi com-petenţe este permisă, însă numai prin legea organică a Curţii4.

Legea nr. 47/1992 reglementează două astfel de competenţe ale Curţii Constituţionale, şi anume aceea de exercitare, din oficiu, a controlului de constituţionalitate a legii de revizuire a Constituţiei, adoptată de Parlament [art. 23 din lege], şi aceea de exercitare a controlului de constituţionalitate a hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori [art. 27 din Legea nr. 47/1992, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 177/20105].

Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale a fost modificată şi completată de 3 ori (prin Legea nr. 138/19976, Legea

1 I. Muraru, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), op. cit., p. 1418. 2 Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în M. Of. nr. 758 din

29 octombrie 2003. 3 Curtea Constituţională „îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii”. 4 Potrivit art. 76 alin. (1) din Constituţie, legile organice se adoptă cu votul majorităţii membrilor

fiecărei Camere. 5 Publicată în M. Of. nr. 672 din 4 octombrie 2010. 6 Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi

completările aduse prin Legea nr. 138/1997, republicată în M. Of. nr. 187 din 7 august 1997, iar după


nr. 232/20041 şi Legea nr. 177/20102). Cele mai substanţiale modificări au fost determinate de revizuirea Constituţiei, prin care s-a realizat o reconsiderare a atribuţiilor Curţii Constituţionale, precum şi a efectelor actelor pe care le pronunţă în exercitarea acestor atribuţii, în sensul întăririi rolului său de garant al supremaţiei Legii fundamentale, problematică analizată în prima parte a lucrării.

Autonomia financiară a Curţii Constituţionale. O problemă distinctă în contextul analizei dialogului dintre Curtea Constituţională şi puterea legislativă o reprezintă autonomia financiară a acesteia, stabilirea şi administrarea bugetului de cheltuieli.

Potrivit art. 74 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională are un buget propriu, care face parte integrantă din bugetul de stat, buget aprobat de către puterea legislativă. Proiectul de buget, precum şi rectificările aduse bugetului se aprobă de către Plenul Curţii Constituţionale3 şi se înaintează Guvernului pentru a fi inclus distinct în proiectul bugetului de stat supus legiferării, putând fi adoptat sau nu ca atare de către Parlament. În limita creditelor bugetare aprobate, Curtea Constituţională îşi administrează independent fondurile bugetare alocate. Secretarul General al Curţii este ordonator de credite4, iar activitatea acestuia este supravegheată de Preşedintele Curţii Constituţionale5. Ca orice instituţie publică, Curtea Constituţională este supusă verificării Curţii de Conturi6, care asigură controlul asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public.

Am abordat această problematică în contextul analizei dialogului Curţii Constituţionale cu Parlamentul, întrucât autonomia financiară reprezintă o dimen-siune fundamentală a independenţei Curţii Constituţionale, observându-se implicit rolul Parlamentului în menţinerea şi consolidarea acestei autonomii. Parlamentul reglementează, aşadar, organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi asigură premisele necesare pentru exercitarea atribuţiilor sale în deplină inde-pendenţă, în concordanţă cu principiile statului de drept.

2.2.2. Competenţe în procedura de numire a judecătorilor constituţionali Structura Curţii Constituţionale a României este reglementată de art. 142 din

Constituţie şi de art. 5 din Legea nr. 47/1992. Conform dispoziţiilor menţionate, Curtea Constituţională a României se compune din nouă judecători, numiţi pentru modificarea şi completarea adusă prin Legea nr. 232/2004, a fost republicată în M. Of. nr. 643 din 16 iulie 2004. În prezent, Legea nr. 47/1992 are o variantă republicată în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010.

1 Publicată în M. Of. nr. 502 din 3 iunie 2004. 2 Publicată în M. Of. nr. 672 din 4 octombrie 2010. 3 Art. 4 lit. b) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, aprobat prin

Hotărârea nr. 6/2012 a Plenului Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 198 din 27 martie 2012. 4 Potrivit art. 24 lit. l) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale,

aprobat prin Hotărârea nr. 6/2012, secretarul general al Curţii „angajează şi utilizează creditele bugetare, în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli din sumele repartizate prin bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat, în condiţiile legii”.

5 Art. 9 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. 6 Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată în M. Of.

nr. 282 din 29 aprilie 2009.


un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat1 şi trei de Preşedintele României [art. 142 alin. (3) din Constituţie]. Acest mod de desemnare a judecătorilor Curţii Constituţionale a României a fost apreciat ca fiind de natură să asigure o compunere cât mai reprezentativă şi democratică, întrucât exprimă opţiunile celor mai înalte autorităţi publice cu legitimitate electorală existente în stat2. Totodată, modul de desemnare a judecătorilor constituţionali a prilejuit şi exprimarea unor critici, arătându-se că numirea judecătorilor fiind la libera apreciere a unor organe prin excelenţă politice, activitatea acestora se desfăşoară sub semnul politi-cianismului, existând pericolul de subordonare unor influenţe străine de scopul Curţii3. A fost exprimată şi opinia4 potrivit căreia, la desemnarea judecătorilor constituţionali, ar trebui să participe şi puterea judecătorească. Aceasta pornind de la competenţele conferite Curţii Constituţionale a României, de a soluţiona şi conflictele juridice de natură constituţională ce se pot ivi între cele trei puteri ale statului – legislativă, executivă şi judecătorească –, precum şi de la elementele de drept comparat.

Realizând un examen de drept comparat sub acest aspect, se constată că legislaţia de referinţă – Constituţiile, respectiv legile de organizare şi funcţionare a Curţilor/Tribunalelor Constituţionale/Curţi Supreme – prevede că judecătorii acestora sunt numiţi/aleşi de reprezentanţi ai celor mai înalte autorităţi în stat, de regulă de organe prin excelenţă politice.

Judecătorii constituţionali sunt numiţi exclusiv de Parlament, de exemplu: Croaţia – Curtea Constituţională a Republicii Croaţia este compusă din

treisprezece judecători. Toţi sunt aleşi de Parlamentul croat (Hrvatski Sabor) pentru un mandat de 8 ani şi pot fi realeşi.

Germania – Curtea Constituţională se compune din două camere, fiecare alcătuită din opt judecători. Jumătate dintre judecătorii unei camere sunt aleşi de Bundestag, iar cealaltă jumătate de Bundesrat, adică de către adunarea de reprezentare populară şi de către reprezentanţii Landurilor5. Judecătorii numiţi de Bundesrat sunt aleşi direct de acesta, iar judecătorii numiţi de Bundestag sunt aleşi indirect, de către un comitet elector compus din doisprezece membri, la rândul lor aleşi în baza regulilor de reprezentare proporţională. Pentru alegerea judecătorilor este necesară o majoritate de două treimi. Mandatul de judecător este de 12 ani, fără a depăşi vârsta limita de pensionare – 68 de ani.

1 Potrivit art. 61 alin. (2) din Constituţia României, Parlamentul este alcătuit din Camera

Deputaţilor şi Senat. 2 Prin Decizia nr. 1/1995, publicată în M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Curtea Constituţională a

reţinut că legitimitatea democratică a controlului de constituţionalitate „decurge din alegerea sau numirea judecătorilor constituţionali exclusiv de către autorităţi constituţionale alese direct de popor”.

3 T. Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, p. 126 şi urm., în I. Muraru, E. S. Tănăsescu (coord.), op. cit., p. 1389.

4 T. Toader, Controverse privind desemnarea judecătorilor constituţionali, în C. Jud. nr. 4/2011, pp. 183-184.

5 Art. 94.1 teza a II-a din Constituţia Germaniei.


Elveţia – Judecătorii Tribunalului Federal sunt aleşi de Parlamentul federal. Judecătorii federali sunt aleşi pentru o perioadă de 6 ani [art. 145 din Constituţia Elveţiei şi art. 9.1 din Legea Tribunalului Federal] şi nu pot fi revocaţi în cursul acestei perioade. Ei pot fi realeşi pentru un nou mandat de 6 ani, însă cel târziu până la împlinirea vârstei de 68 de ani (art. 9 din Legea Tribunalului Federal). S-a întâmplat totuşi ca unii judecători federali să nu fie realeşi pentru un nou mandat pe motiv de vârstă înaintată (peste 70 de ani, dar şi 68 de ani), când limita de vârstă nu fusese încă stabilită prin lege.

Estonia – Judecătorii Curţii Supreme1 sunt numiţi în funcţie de Parlament (Riigikogu), la propunerea preşedintelui Curţii Supreme2. Preşedintele Curţii Supreme este numit de Parlament, la propunerea Preşedintelui Republicii3, candidatura acestuia fiind mai întâi avizată de Curtea Supremă, în secţii unite, şi de Consiliul de Administrare a Instanţelor Judiciare4. Preşedintele Curţii Supreme prezidează Secţia de Control Constituţional, alcătuită din nouă membrii, ceilalţi membrii fiind desemnaţi de Curtea Supremă în secţii unite5.

Letonia – Parlamentul (Saeima) îi validează pe judecătorii Curţii Constituţionale, pe baza propunerilor formulate de: cel puţin zece membri ai Parlamentului (trei dintre judecători), Cabinetul de Miniştri (doi judecători), Curtea Supremă, reunită în plen (doi judecători).

Lituania – Curtea Constituţională se compune din nouă judecători, fiecare numit pentru un unic mandat de 9 ani. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a arătat că, potrivit Constituţiei, pentru numirea judecătorilor Curţii Constituţionale au competenţe numai subiectele indicate expressis verbis de Constituţie: 1) autorităţile statului, care propun Parlamentului (Seimas) candidaturile pentru funcţia de judecător la Curtea Constituţională; 2) Seimas, care hotărăşte în privinţa numirii ca judecător la Curtea Constituţională (decizia Curţii Constituţionale din 2 iunie 2005). Conform Constituţiei, Curtea Constituţională este alcătuită din membrii desemnaţi la iniţiativa reprezentanţilor tuturor celor trei puteri ale statului. Propunerile de candidaturi pentru funcţia de judecător al Curţii Constituţionale se fac de către Preşedintele Republicii (reprezentând executivul), preşedintele Seimas (reprezentând legislativul) şi preşedintele Curţii Supreme (reprezentând autoritatea judiciară). Judecătorii Curţii Constituţionale sunt numiţi de Seimas, prin hotărâre, iar preşedintele Curţii Constituţionale este desemnat de Seimas din rândul judecătorilor, la propunerea Preşedintelui Republicii.

Macedonia – Art. 68 din Constituţia Macedoniei, definind competenţele Adunării Republicii Macedonia, stabileşte, printre alte atribuţii specifice, şi faptul că Adunarea alege judecătorii Curţii Constituţionale a Republicii Macedonia. În plus, în Capitolul IV, dedicat anume Curţii Constituţionale a Republicii Macedonia, art. 109 prevede că aceasta se compune din nouă judecători.

1 În cadrul căreia funcţionează Secţia de Control Constituţional, compusă din nouă judecători ai Curţii Supreme (de la Secţia Civilă, Secţia de Contencios Administrativ şi Secţia Penală), organ corespunzător unei Curţi Constituţionale.

2 www.riigiteataja.ee, www.just.ee/23295. 3 Art. 65 alin. (7) din Constituţia Estoniei. 4 Art. 55 alin. (4) din Legea de organizare judiciară a Estoniei. 5 Art. 29 din Legea de organizare judiciară a Estoniei.


Polonia – Numirea celor cincisprezece judecători ai Tribunalului Constituţional1 se face de către prima Cameră a Parlamentului – Seimul, cu majoritate absolută de voturi, în prezenţa a cel puţin jumătate din numărul total al deputaţilor, după ce Comisia pentru Justiţie şi Drepturile Omului îşi dă avizul cu privire la candidaţi. Candidaţii pentru funcţia de judecător al Tribunalului trebuie să fie propuşi de un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de Prezidiul Seimului [art. 5 alin. (4) din Legea Tribunalului Constituţional]. După ce Comisia pentru Justiţie şi Drepturile Omului îşi dă avizul cu privire la candidaţi, judecătorii sunt aleşi de Seim cu majoritate absolută de voturi, în prezenţa a cel puţin jumătate din numărul total al deputaţilor.

Portugalia – Tribunalul Constituţional se compune din treisprezece membri2. Parlamentul (Adunarea Republicii) are dreptul să numească zece judecători, care sunt aleşi cu o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor prezenţi, cu condiţia ca acest procentaj să fie mai mare decât majoritatea absolută a deputaţilor aflaţi efectiv în exerciţiul funcţiei. În ceea ce priveşte ceilalţi trei judecători, aceştia sunt cooptaţi de către colegii lor (procedura de cooptare).

Slovenia – Curtea Constituţională este compusă din nouă judecători, aleşi de Adunarea Naţională a Republicii Slovenia, la propunerea Preşedintelui Republicii, cu votul majorităţii deputaţilor. În termen de 30 zile de la data înştiinţării de către preşedintele Curţii Constituţionale, cu privire la vacantarea postului de judecător al Curţii Constituţionale, Preşedintele Republicii publică un anunţ în Monitorul Oficial al Republicii Slovenia, în legătură cu posibilitatea depunerii candidaturilor pentru funcţia de judecător al Curţii Constituţionale. Preşedintele Republicii nu este obligat să propună candidaţi din rândul acestora, ci poate face alte propuneri ori poate înainta candidaturi suplimentar faţă de numărul locurilor vacante3.

Ungaria – Curtea Constituţională este compusă din cincisprezece judecători, aleşi de Parlament, cu majoritate calificată de două treimi, pentru un mandat de 12 ani4.

La numirea judecătorilor Curţii Constituţionale concură atât Parlamentul, cât şi Preşedintele, de exemplu:

Franţa – Cei nouă membri ai Consiliului Constituţional sunt numiţi pentru o perioadă de 9 ani, Consiliul înnoindu-se cu câte trei membri la fiecare 3 ani: un membru este desemnat de Preşedintele Republicii, un altul de către preşedintele Adunării Naţionale şi un al treilea de către preşedintele Senatului5.

România6 – Curtea Constituţională se compune din nouă judecători, trei numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de Preşedintele României7. Propunerile

1 Art. 194 alin. (1) din Constituţia Republicii Polonia; art. 5 alin. (2) şi (4) din Legea Tribunalului

Constituţional al Poloniei. 2 Art. 222-1 din Constituţia Portugaliei. 3 Art. 163 alin. (1) din Constituţia Republicii Slovenia, Legea Curţii Constituţionale – art. 11-14. 4 http://www.mkab.hu/constitutional-court/about-the-constitutional-court/history. 5 Art. 56 din Constituţia Franţei. 6 A se vedea, pe larg, în Raportul naţional al Curţii Constituţionale a României, Partea I –

Raporturile Curţii Constituţionale cu Parlamentul şi Guvernul, autori prof. univ. dr. T. Toader, dr. M. Safta, pe www.ccr.ro.

7 Art. 142 alin. (3) din Constituţia României.


de candidatură se depun la Comisia juridică a fiecărei Camere, de grupurile parlamentare, de deputaţi şi de senatori. Candidaţii sunt audiaţi de comisie şi de plenul Camerei, iar raportul Comisiei juridice se va referi, motivat, la toţi candidaţii. Fiecare Cameră a Parlamentului numeşte, cu votul majorităţii membrilor săi, la propunerea Biroului permanent şi pe baza recomandării Comisiei juridice, în calitate de judecător, persoana care a întrunit numărul cel mai mare de voturi1.

Judecătorii constituţionali sunt numiţi de preşedintele statului2/rege3, la propunerea sau cu avizul altor organe constituţionale, de exemplu:

Albania – Curtea Constituţională se compune din nouă membri, numiţi pentru un mandat de 9 ani, fără a avea dreptul de a fi realeşi. Judecătorii constituţionale sunt numiţi de către Preşedintele Republicii, cu acordul Adunării. O treime din componenţa Curţii Constituţionale este reînnoită la fiecare 3 ani, în conformitate cu procedura stabilită de lege.

Austria – Curtea Constituţională se compune din preşedinte, vicepreşedinte, alţi 12 membri, precum şi 6 membri-supleanţi,4 numiţi de Preşedintele Federal, care este însă ţinut5 de recomandările făcute de alte organe constituţionale, respectiv: propunerile pentru numirea preşedintelui, a vicepreşedintelui, a şase dintre membri şi a trei supleanţi sunt înaintate de Guvernul Federal; alţi trei membri şi doi supleanţi sunt numiţi la recomandarea Consiliului Naţional (Camera parlamentară aleasă prin vot direct, în sistem proporţional); ceilalţi trei membri şi încă un supleant sunt numiţi la propunerea Consiliului Federal (Camera parlamentară desemnată indirect şi care reprezintă landurile din Austria).

Belgia – Curtea Constituţională este compusă din doisprezece judecători, numiţi pe viaţă de către rege dintr-o listă de doi candidaţi propuşi alternativ de Camera Reprezentanţilor şi Senat, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor prezenţi. De regulă, Regele desemnează persoana aflată pe primul loc pe lista respectivei Camere.

Cehia – Curtea Constituţională se compune din 15 judecători; dar, aşa cum a stabilit însăşi Curtea Constituţională, pentru a-şi putea exercita deplina competenţă, este necesar ca minimum 12 judecători să depună jurământul (astfel încât Curtea să fie constituită) şi numai în această componenţă (cvorum) va fi în măsură să îndeplinească toate atribuţiile încredinţate de Constituţie. Judecătorii Curţii Constituţionale sunt numiţi de Preşedintele Republicii, cu acordul Senatului, în conformitate cu art. 62 lit. e) din Constituţia Cehiei; nu este necesară contra-semnarea de către prim-ministru.

Cipru – Membrii Curţii Supreme (care în acest stat exercită atribuţii de control de constituţionalitate) sunt numiţi de Preşedintele Republicii, care solicită avizul Curţii, pe care, de regulă, îl şi urmează.

Danemarca – Judecătorii sunt numiţi de către Regină, prin intermediul Ministerului Justiţiei, însă ministrul acţionează la recomandarea Consiliului însărcinat cu numirea judecătorilor (dommerudnævelsesrådet). Consiliul – alcătuit din trei

1 Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. 2 State având ca formă de guvernământ republica. 3 State având ca formă de guvernământ monarhia. 4 Art. 147 din Constituţia Federală (Bundes‐Verfassungsgesetz, numită în continuare B‐VG). 5 Art. 67 B‐VG.


judecători, un avocat şi doi membri reprezentând societatea civilă – este com-petent pentru toate numirile în sistemul judiciar, cu excepţia preşedintelui Curţii Supreme, care este ales de către şi dintre judecătorii Curţii Supreme. După anali-zarea cererilor de numire, Consiliul prezintă o recomandare motivată ministrului justiţiei.

Irlanda – După selecţionarea candidaturilor, Guvernul îl înştiinţează pe Preşedintele Irlandei cu privire la nominalizare, urmând ca Preşedintele să procedeze la numire1.

Luxemburg – Preşedintele, vicepreşedintele şi cei şapte consilieri sunt numiţi de Marele Duce, dintre care cinci consilieri cu avizul comun al Curţii superioare de Justiţie şi al tribunalului administrativ. Preşedintele Curţii Superioare de Justiţie, preşedintele Tribunalului Administrativ şi cei doi consilieri de la Curtea de Casaţie sunt membri de drept ai Curţii Constituţionale.

Malta – Preşedintele Maltei numeşte toţi membrii puterii judiciare, la pro-punerea prim-ministrului2.

Slovacia – Judecătorii Curţii Constituţionale sunt numiţi de Preşedintele Republicii Slovace, la propunerea Consiliului Naţional3. Consiliul Naţional al Republicii Slovace propune un număr dublu de candidaţi pentru judecătorii ce urmează a fi numiţi de Preşedinte.

Spania – Cei doisprezece magistraţi ai Tribunalului Constituţional spaniol sunt numiţi de Rege, la propunerea a patru organe constituţionale, şi anume: Parlamentul desemnează opt judecători, dintre care patru de către Congresul Deputaţilor şi alţi patru de către Senat; Guvernul desemnează doi judecători, iar ceilalţi doi sunt desemnaţi de Consiliul General al Puterii Judecătoreşti4.

La numirea judecătorilor constituţionali concură reprezentanţi ai celor trei puteri ale statului, respectiv Parlament, Preşedinte, instanţe judecătoreşti.

Italia – Curtea Constituţională are cincisprezece judecători, dintre care cinci sunt aleşi de Parlament, cinci de către cele mai înalte instanţe, iar cinci sunt numiţi de Preşedintele Republicii5. Cei desemnaţi din partea puterii judecătoreşti sunt numiţi de Curtea de Casaţie (căreia îi revine alegerea a trei dintre cei cinci), de Consiliul de Stat şi de Curtea de Conturi (acestea putând numi câte un judecător) şi, de regulă, provin ei înşişi din sistemul judiciar.

Serbia – Constituţia Republicii Serbia din 2006 introduce un sistem mixt de stabilire a componenţei Curţii Constituţionale, care implică alegerea, respectiv numirea judecătorilor Curţii Constituţionale de către toate cele trei puteri ale statului: Adunarea Naţională alege cinci judecători din rândul a zece candidaţi nominalizaţi de Preşedintele Republicii; acesta numeşte alţi cinci judecători constituţionali dintre cei zece candidaţi desemnaţi de Adunarea Naţională, iar Curtea Supremă de Casaţie numeşte încă cinci judecători dintre cei zece candidaţi propuşi în şedinţa comună a Înaltului Consiliu Judiciar şi a Consiliului Procuraturii

1 Irlanda nu are un sistem al judecătorilor de carieră; pentru detalii, a se vedea pe www.ccr.ro. 2 Art. 96 din Constituţia Maltei. 3 Art. 134 alin. (2) din Constituţia Republicii Slovace. 4 Art. 159 din Constituţia Spaniei. 5 Art. 135 din Constituţia Italiei.


de Stat. În conformitate cu art. 172 alin. (4) din Constituţia Republicii Serbia, între cei numiţi de pe fiecare listă de propuneri trebuie să se afle câte un candidat care să provină din teritoriul provinciilor autonome. Mandatul este de 9 ani.

Succinta prezentare realizată cu privire la normele aplicabile numirii jude-cătorilor Curţilor Constituţionale în diverse state relevă preocuparea legiuitorilor naţionali pentru identificarea unor mecanisme care să asigure fie implicarea mai multor organe constituţionale în procedura numirii acestor judecători (fiind reglementate în acest sens diverse proceduri de avizare, propunere, numire etc., care presupun, de multe ori, realizarea unui acord între reprezentanţii celor trei puteri ale statului), fie exprimarea unei largi majorităţi politice cu prilejul aprobării candidaturilor pentru funcţia de judecător la Curtea Constituţională.

Se poate conchide că: ♦ există două mari sisteme privind stabilirea componenţei curţilor constitu-

ţionale: numirea directă a judecătorilor şi, respectiv, alegerea acestora; există şi un sistem hibrid, care le îmbina pe amândouă şi care este, de altfel, cel mai răspândit;

♦ la numirea/alegerea judecătorilor constituţionali concură două sau chiar trei autorităţi reprezentative ale puterilor statului, în sensul că, şi în cazul în care numirile se realizează de o singură autoritate, propunerile sunt formulate de mai multe asemenea autorităţi;

♦ se constată orientarea către reglementarea unor proceduri de numire la nivel infraconstituţional pentru a se asigura o transparenţă a acesteia, cu implicarea unor organisme pentru analiza/avizarea propunerilor; în unele cazuri, astfel de proceduri prezintă un caracter mai complex.

În România, atât Constituţia, cât şi legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale reglementează importante principii şi garanţii ale inde-pendenţei şi neutralităţii judecătorilor Curţii Constituţionale, de natură să permită acestora exercitarea obiectivă a activităţii de jurisdicţie constituţională, Curtea însăşi fiind, potrivit Legii nr. 47/1992, „independentă faţă de orice altă autoritate publică” şi supunându-se numai Constituţiei şi prevederilor legii sale de organizare şi funcţionare1. În acest sens, pot fi menţionate dispoziţiile legii organice a Curţii, potrivit cărora: competenţa Curţii Constituţionale nu poate fi contestată de nicio autoritate publică [art. 3 alin. (3)]; Curtea Constituţională este singura în drept să hotărască asupra competenţei sale [art. 3 alin. (2)]; judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi traşi la răspundere pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor [art. 61 alin. (2)]; între alte îndatoriri, judecătorii Curţii Constituţionale sunt obligaţi „să-şi îndeplinească funcţia încredinţată cu imparţialitate şi în respectul Constituţiei” [art. 64 alin. (1) lit. a)]; judecătorii trebuie să comunice preşedintelui Curţii Constituţionale „orice activitate care ar putea atrage incompatibilitate cu

1 S-a observat, în acest sens, că independenţa judecătorului derivă din calitatea inerentă justiţiei constituţionale – aceea de a se supune numai Constituţiei şi legii sale organice –, unicul şi fundamentalul reper în exercitarea atribuţiilor de către acesta constituindu-l Legea fundamentală. Orice formă de dependenţă faţă de orice autoritate publică sau act normativ emis de către acesta, altul decât Legea fundamentală, nu numai că ar fi incompatibilă cu scopul Curţii Constituţionale – garantarea supremaţiei Constituţiei –, dar ar face pur şi simplu imposibilă îndeplinirea atribuţiilor de către judecătorul constituţional (I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi în dreptul comparat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 818).


mandatul pe care îl exercită” [art. 64 alin. (1) lit. d)]; judecătorii trebuie să se abţină de la orice activitate sau manifestare contrare independenţei şi demnităţii funcţiei lor [art. 64 alin. (1) lit. f)]; stabilirea abaterilor disciplinare ale judecătorilor, a sancţiunilor şi a modului de aplicare a acestora este de competenţa exclusivă a plenului Curţii Constituţionale (art. 65); Curtea Constituţională are buget propriu.

În ceea ce priveşte procedura de numire a judecătorilor de către Camera Deputaţilor şi Senat, Legea nr. 47/1992 prevede că propunerile de candidatură se depun la Comisia juridică a fiecărei Camere, de grupurile parlamentare, de deputaţi şi de senatori. Fiecare candidat va depune un curriculum vitae şi actele doveditoare din care să rezulte că îndeplineşte condiţiile prevăzute de Constituţie1. Candidaţii sunt audiaţi de comisie şi de plenul Camerei, iar raportul Comisiei juridice se va referi, motivat, la toţi candidaţii. Fiecare Cameră a Parlamentului numeşte, cu votul majorităţii membrilor săi, la propunerea Biroului permanent şi pe baza recomandării Comisiei juridice, în calitate de judecător, persoana care a întrunit numărul cel mai mare de voturi.

Potrivit art. 7 din Legea nr. 47/1992, preşedintele Curţii este ales prin vot secret, pentru o perioadă de 3 ani, cu majoritatea voturilor judecătorilor, în termen de 5 zile de la înnoirea Curţii. Pentru alegerea preşedintelui, fiecare grupă de judecători numiţi de Camera Deputaţilor, de Senat şi de Preşedintele României poate propune o singură candidatură. Dacă la primul tur de scrutin nici un candidat nu întruneşte majoritatea voturilor, se va proceda la al doilea tur de scrutin între primii doi clasaţi sau traşi la sorţi, dacă toţi candidaţii obţin acelaşi număr de voturi. Operaţiunile de alegere a preşedintelui sunt conduse de judecătorul cel mai în vârstă. Mandatul preşedintelui poate fi reînnoit.

Mandatul judecătorului constituţional începe odată cu depunerea jurământului de către acesta, în faţa Preşedintelui României, şi încetează: la expirarea termenului pentru care a fost numit sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de excludere de drept ori de deces; în situaţiile de incompatibilitate sau de imposibilitate a exercitării funcţiei de judecător mai mult de 6 luni; în caz de încălcare a prevederilor art. 16 alin. (3)2 sau ale art. 40 alin. (3)3 din Constituţie ori pentru încălcarea gravă a obligaţiilor prevăzute la art. 64 din Legea nr. 47/19924.

1 Pregătire juridică superioară, înaltă competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în

activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior (art. 143 din Constituţie). 2 Potrivit art. 16 alin. (3) din Constituţie: „Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi

ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi”.

3 Potrivit art. 40 alin. (3) din Constituţie: „Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică”.

4 Potrivit art. 64 din Legea nr. 47/1992: „Judecătorii Curţii Constituţionale sunt obligaţi: a) să-şi îndeplinească funcţia încredinţată cu imparţialitate şi în respectul Constituţiei; b) să păstreze secretul deliberărilor şi al voturilor şi să nu ia poziţie publică sau să dea consultaţii

în probleme de competenţa Curţii Constituţionale; c) în adoptarea actelor Curţii Constituţionale să-şi exprime votul afirmativ sau negativ, abţinerea

de la vot nefiind permisă; d) să comunice preşedintelui Curţii Constituţionale orice activitate care ar putea atrage

incompatibilitatea cu mandatul pe care îl exercită;


Potrivit art. 67 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, constatarea încetării mandatului se face de preşedintele Curţii Constituţionale, în cazul expirării termenului pentru care judecătorul a fost numit sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de excludere de drept ori de deces, iar în celelalte cazuri, încetarea mandatului se hotărăşte în plenul Curţii, cu votul majorităţii judecătorilor.

Nu există posibilitatea revocării judecătorilor Curţii Constituţionale de către autorităţile care i-au numit, ceea ce constituie o garanţie a independenţei acestora în exercitarea mandatului. De altfel, art. 145 din Constituţie stabileşte în mod expres că judecătorii Curţii Constituţionale sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe durata acestuia. În cursul exercitării mandatului, acesta poate fi suspendat, atunci când judecătorul este trimis în judecată penală. Suspendarea durează până la condamnarea penală sau, după caz, până la achitare [art. 66 alin. (3) din Legea nr. 47/1992].

Mandatul judecătorilor Curţii Constituţionale nu poate fi prelungit sau reînnoit, ceea ce constituie, de asemenea, o garanţie de independenţă a judecătorului în raport cu autoritatea publică care l-a numit. Însă, potrivit art. 68 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, în cazul în care mandatul a încetat înainte de expirarea duratei pentru care judecătorul a fost numit, iar perioada rămasă depăşeşte 6 luni, autoritatea publică competentă poate numi un nou judecător, care va duce la capăt mandatul judecătorului înlocuit. Dacă perioada pentru care a fost numit noul judecător este mai mică de 3 ani, acesta va putea fi numit, la reînnoirea Curţii Constituţionale, pentru un mandat complet de 9 ani [art. 68 alin. (3) din Lege].

În vederea asigurării funcţionării permanente a Curţii Constituţionale, normele constituţionale [art. 142 alin. (5)] reglementează un sistem de reînnoire periodică a unei treimi a judecătorilor care compun Curtea: „Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani, în condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii”. În acest fel, în situaţia unor întârzieri în numirea celor 3 judecători care iau locul, la fiecare 3 ani, celor ale căror mandate de 9 ani au expirat, este evitată crearea de discontinuităţi în funcţionarea justiţiei constituţionale, existând permanent un număr de 6 judecători în funcţie, necesar ca şi condiţie de cvorum pentru activitatea Curţii Constituţionale1.

2.2.3. Posibilitatea de sesizare a Curţii Constituţionale O modalitate prin care Parlamentul intră în dialog direct cu instanţa de

contencios constituţional o constituie posibilitatea preşedinţilor celor două Camere, respectiv a deputaţilor şi senatorilor, de sesizare a Curţii.

Astfel, preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului pot sesiza Curtea Constituţională după cum urmează:

e) să nu permită folosirea funcţiei pe care o îndeplinesc în scop de reclamă comercială sau

propagandă de orice fel; f) să se abţină de la orice activitate sau manifestări contrare independenţei şi demnităţii funcţiei

lor”. 1 Potrivit art. 51 alin. (1) din Legea nr. 47/1992: „Curtea Constituţională lucrează legal în prezenţa

a două treimi din numărul judecătorilor”.


a) pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promul-garea acestora [art. 146 lit. a) teza I din Constituţie];

b) pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale [art. 146 lit. b) din Constituţie];

c) pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului [art. 146 lit. c) din Constituţie];

d) pentru soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre auto-rităţile publice [art. 146 lit. e) din Constituţie];

e) pentru constatarea împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de preşedinte al României [art. 146 lit. g) din Constituţie coroborat cu art. 44 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale]1;

f) pentru a da aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a preşedintelui României [art. 146 lit. h) din Constituţie coroborat cu art. 42 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale];

g) pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni [art. 146 lit. j) din Constituţie coroborat cu art. 7 din Legea nr. 189/1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni];

h) pentru soluţionarea contestaţiilor având ca obiect constituţionalitatea unui partid politic [art. 146 lit. k) din Constituţie coroborat cu art. 39 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale];

i) pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului [art. 146 lit. l) din Constituţie coroborat cu art. 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale].

Cât priveşte deputaţii (cel puţin 50) şi senatorii (cel puţin 25), aceştia pot sesiza Curtea Constituţională după cum urmează:


b) pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, [art. 146 lit. b) din Constituţie];

c) pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului [art. 146 lit. c) din Constituţie];

d) pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului [art. 146 lit. l) din Constituţie coroborat cu art. 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale].

2.2.4. Formularea de puncte de vedere în cauzele aflate pe rolul Curţii Constituţionale

Prin formularea acestor puncte de vedere, Parlamentul „se asociază” con-

trolului de constituţionalitate, oferind Curţii Constituţionale reperul în ceea ce

1 Pentru o dezvoltare a acestor situaţii şi autorităţile competente să sesizeze Curtea constituţională, a se vedea I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), op. cit., p. 1409.


priveşte, cu precădere, „ratio legis” (în cazul controlului de constituţionalitate al legilor înainte de promulgare, respectiv al legilor în vigoare), şi, respectiv, asupra modului în care sunt interpretate şi aplicate normele constituţionale ce îi reglementează organizarea şi funcţionarea.

Având în vedere importanţa şi semnificaţia acestor puncte de vedere, este recomandabilă formularea lor în toate cauzele deferite Curţii Constituţionale. Un veritabil dialog între cele două instituţii presupune, în opinia noastră, o mai mare implicare a Parlamentului, în sensul utilizării posibilităţilor de ordin procedural pe care legea le prevede.

Situaţiile în care Legea nr. 47/1992 reglementează obligaţia Curţii Constituţionale în sensul arătat sunt următoarele:

Controlul de constituţionalitate al legilor înainte de promulgare Art. 16 alin. (2) şi, respectiv, art. 17 alin. (1) din Legea nr. 47/192 privind

organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale stabilesc că „Dacă sesizarea s-a făcut de Preşedintele României, de parlamentari, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de Avocatul Poporului, Curtea Constituţională o va comunica, în termen de 24 de ore de la înregistrare, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, precizând şi data când vor avea loc dezbaterile”; „Până la data dezbaterilor, preşedinţii celor două Camere (…) pot prezenta, în scris, punctul lor de vedere”.

Controlul de constituţionalitate al tratatelor sau altor acorduri internaţionale Potrivit art. 25 din Legea nr. 47/1992, „până la data dezbaterilor în plenul Curţii

Constituţionale, Preşedintele României, preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul pot prezenta, în scris, punctele lor de vedere”.

Controlul de constituţionalitate al regulamentelor Parlamentului, respec-tiv al hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului

Potrivit art. 27 alin. (3) din Legea nr. 47/1992: „Până la data dezbaterii, preşe-dinţii Camerelor pot comunica punctul de vedere al birourilor permanente”.

Soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordo-nanţele

Potrivit art. 30 din Legea nr. 47/1992: „(1) Primind încheierea prevăzută la art. 29 alin. (4), preşedintele Curţii Constituţionale va desemna judecătorul-raportor şi va comunica încheierea prin care a fost sesizată Curtea Constituţională preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului (…), indicându-le data până la care pot să trimită punctul lor de vedere”.

Soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională Potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 47/1992: „Primind cererea, preşedintele

Curţii Constituţionale o va comunica părţilor aflate în conflict, solicitându-le să îşi exprime, în scris, în termenul stabilit, punctul de vedere asupra conţinutului conflictului şi a eventualelor căi de soluţionare a acestuia (…)”.

2.2.5. Comunicarea deciziilor/hotărârilor/avizelor Curţii Constituţionale În considerarea, pe de o parte, a posibilităţii sesizării Curţii Constituţionale

pentru exercitarea atribuţiilor sale, iar, pe de altă parte, având în vedere dispoziţiile


art. 147 din Constituţie referitoare la efectele deciziilor Curţii Constituţionale, legea prevede expres obligaţia Curţii Constituţionale de a comunica Parlamentului deciziile/hotărârile/avizele pronunţate.

Astfel, potrivit art. 18 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992: „(…) Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea legii1 se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului. (3) În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale”. Scopul comunicării deciziei preşedinţilor celor două camere ale Parlamentului îl reprezintă deschiderea procedurii de reexaminare a legii pentru a se respecta dispoziţiile art. 147 alin. (2) din Constituţie, ale art. 18 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, precum şi dispoziţiile cuprinse în regulamentele celor două camere ale Parlamentului.

Art. 21 alin. (2) din aceeaşi lege, referindu-se la atribuţia Curţii Constituţionale de verificare a iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, prevede că „decizia Curţii se comunică celor care au iniţiat proiectul de lege sau propunerea legislativă ori, după caz, reprezentantului acestora”, iar potrivit art. 22, „proiectul de lege sau propunerea legislativă se prezintă Parlamentului numai împreună cu decizia Curţii Constituţionale, comunicată potrivit art. 21 alin. (2)”.

Tot astfel, decizia pronunţată în exercitarea controlului de constituţionalitate al tratatelor internaţionale se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului [art. 26 alin. (2) din Legea nr. 47/1992].

Decizia pronunţată cu privire la regulamentele Camerelor aduce la cunoştinţa Camerei al cărei regulament a fost dezbătut [art. 28 alin. (2) din Legea nr. 47/1992].

Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege în vigoare se comunică celor două Camere ale Parlamentului [art. 31 alin. (4) din Legea nr. 47/1992].

Pentru situaţia conflictelor juridice de natură constituţională, legea prevede o normă cu caracter general, după cum urmează: „decizia prin care se soluţionează conflictul juridic de natură constituţională este definitivă şi se comunică autorului sesizării, precum şi părţilor aflate în conflict, înainte de publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I” [art. 36 din Legea nr. 47/1992].

Potrivit art. 43 alin. (3) din Legea nr. 47/1992: „Avizul Curţii Constituţionale se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Preşedintelui României”.

Înaintea publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, hotărârea Curţii Constituţionale prin care se stabileşte dacă a fost respectată procedura pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi se confirmă rezultatele acestuia se prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului, întrunite în şedinţă comună [art. 47 alin. (3) din Legea nr. 47/1992].

1 Înainte de promulgare.


2.2.6. Concluzii Astfel cum se poate constata, Parlamentul este implicat, într-un fel sau altul, în

asigurarea exercitării tuturor atribuţiilor Curţii Constituţionale: prin posibilitatea sesizării, prin posibilitatea de a formula de puncte de vedere, prin obligaţia de a comunica informaţii sau obligaţia Curţii de a-i transmite Parlamentului deciziile/hotărârile pronunţate.

În cazul atribuţiilor pentru care Constituţia, respectiv legea de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, nu prevăd posibilitatea sesizării Curţii de către subiecţi de sorginte parlamentară, dialogul Parlamentului cu instanţa constitu-ţională se concretizează prin posibilitatea de a formula puncte de vedere în dosarele Curţii (avem în vedere, în context, atribuţia de soluţionare a excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial), posibilitatea Curţii Constituţionale de a solicita informaţii de la Parlament, ca şi oricărei alte autorităţi (avem în vedere atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi de a confirma rezultatele acestuia), obligaţia de a prezenta Parlamentului hotărârea pronunţată (avem în vedere atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi de a confirma rezultatele acestuia), respectiv actul de validare a rezultatului alegerilor pentru preşedintele ales, care se întocmeşte în 3 exemplare, dintre care unul rămâne la Curtea Constituţionala, unul se prezintă Parlamentului pentru depunerea jurământului prevăzut la art. 82 alin. (2) din Constituţia României, republicată, iar al treilea se înmânează candidatului ales (avem în vedere atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi de a confirma rezultatele sufragiului).

2.3. Curtea Constituţională în raporturile cu Parlamentul. Limite

constituţionale ale puterii legislative 2.3.1. Aspecte generale În exercitarea atribuţiilor de control al constituţionalităţii legilor, regulamentelor

de organizare şi funcţionare a Parlamentului şi al hotărârilor Parlamentului, Curtea Constituţională se pronunţă asupra principiilor constituţionale care guvernează activitatea parlamentară, respectiv asupra cadrului constituţional al organizării şi funcţionării Parlamentului.

Controlul de constituţionalitate le circumstanţiază configurând, în unele situaţii, adevărate „limite” ale puterii legiuitoare, în litera şi spiritul Constituţiei.

2.3.2. Autonomia parlamentară – limite de constituţionalitate Art. 61 din Constituţia României prevede că: „(1) Parlamentul este organul

reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării. (2) Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat”, iar art. 64 alin. (1) că: „Organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se stabilesc prin regulament propriu.


Resursele financiare ale Camerelor sunt prevăzute în bugetele aprobate de acestea”. Aceste texte constituţionale consacră principiul autonomiei parlamentare, concretizat, astfel cum Curtea a reţinut într-una dintre deciziile sale1, „într-o triplă autonomie: regulamentară, instituţională şi financiară”, precizând, totodată, că în temeiul dispoziţiilor constituţionale menţionate, „fiecare Cameră este în drept să-şi stabilească, în limitele şi cu respectarea prevederilor constituţionale, regulile de organizare şi funcţionare, care, în substanţa lor, alcătuiesc regulamentul fiecărei Camere. Din această perspectivă, nicio autoritate publică nu poate dispune, cu privire la aspectele menţionate, pentru Parlament, şi, de asemenea, niciuna dintre Camerele Parlamentului nu poate dispune, asupra aceloraşi aspecte, pentru cealaltă Cameră. Ca urmare, organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere a Parlamentului se stabilesc prin regulament propriu, adoptat prin hotărâre proprie a fiecărei Camere, cu votul majorităţii membrilor Camerei respective”.

Statuând asupra autonomiei regulamentare a Parlamentului, Curtea a precizat şi limitele acesteia, în absenţa cărora acţiunile acestei autorităţi ar putea deveni arbitrare şi, prin urmare, contrare statului de drept. Într-o jurisprudenţă constantă, Curtea a reţinut că regulamentele Camerelor Parlamentului, fiind aprobate prin hotărâri care reglementează organizarea internă, proprie Camerei respective, prevederile acestora nu pot stabili drepturi şi obligaţii decât pentru parlamentari, precum şi pentru autorităţile, demnitarii şi funcţionarii publici, în funcţie de raporturile constituţionale pe care le au cu Camera2. De asemenea, Curtea a mai statuat că această autonomie nu poate avea semnificaţia unei autonomii în raport cu legea3.

Astfel4, autonomia regulamentară de care beneficiază cele două Camere ale Parlamentului, în temeiul dispoziţiilor constituţionale prevăzute de art. 64 alin. (1), le dă dreptul acestora de a dispune cu privire la propria organizare şi procedurile de desfăşurare a lucrărilor parlamentare. Regulamentele parlamentare – Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului –, sub aspectul naturii lor juridice, sunt hotărâri ale Parlamentului. Acestea sunt adoptate de către fiecare Cameră sau de Camerele reunite nu în virtutea calităţii de autoritate legiuitoare a Parlamentului, ci în calitate de corpuri autonome, învestite cu o putere de organizare şi funcţionare proprie. Fiecare Cameră adoptă propriul regulament, act cu caracter normativ de sine stătător, în conformitate cu competenţa atribuită de Constituţie. Aşa fiind, autonomia regulamentară constituie expresia statului de drept, a principiilor democratice şi poate opera exclusiv în cadrul limitelor stabilite de Legea fundamentală.

Curtea a subliniat însă că „autonomia regulamentară nu poate fi exercitată în mod discreţionar, abuziv, cu încălcarea atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului.

1 De exemplu, Decizia nr. 1009 din 7 iulie 2009, publicată în M. Of. nr. 542 din 4 august 2009. 2 Deciziile nr. 45 şi nr. 46 din 17 mai 1994, publicate în M. Of. nr. 131 din 27 mai 1994; Decizia

nr. 317 din 13 aprilie 2006, publicată în M. Of. nr. 446 din 23 mai 2006. 3 Decizia nr. 1018 din 19 iulie 2010, publicată în M. Of. nr. 511 din 22 iulie 2010. 4 Decizia nr. 209 din 7 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 188 din 22 martie 2012.


Astfel, între principiul constituţional referitor la autonomia Parlamentului de a-şi stabili reguli interne de organizare şi funcţionare [art. 64 alin. (1)] şi principiul constituţional referitor la rolul Parlamentului, în ansamblul autorităţilor publice ale statului, ce exercită, potrivit Constituţiei, atribuţii specifice democraţiei constituţionale (legiferarea, acordarea votului de încredere, în baza căruia este numit Guvernul, retragerea încrederii acordate Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, declararea stării de război, aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării etc.), (...) există un raport ca de la mijloc/instrument la scop/interes. Astfel, regulamentele parlamentare se constituie într-un ansamblu de norme juridice, menite să organizeze şi să disciplineze activitatea parlamentară cu privire, printre altele, la procedura de legiferare, de numire sau de învestitură a celor mai importante instituţii sau autorităţi publice în stat (Guvern, o parte dintre judecătorii Curţii Constituţionale, o parte dintre membrii Consiliului Superior al Magistraturii, membrii Curţii de Conturi, Avocatul Poporului, directorii serviciilor de informaţii), precum şi regulile de organizare şi funcţionare ale fiecărei Camere. Normele regulamentare reprezintă instrumentele juridice care permit desfăşurarea activi-tăţilor parlamentare în scopul îndeplinirii atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului, autoritate reprezentativă prin care poporul român îşi exercită suveranitatea naţională, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Constituţie”1.

Controlul exercitat de Curte respectă, de asemenea, această autonomie, întrucât poartă asupra regulamentelor parlamentare, a hotărârilor de modificare sau de completare a regulamentelor Parlamentului, respectiv asupra hotărârilor Camerelor Parlamentului care au caracter normativ şi conţin dispoziţii referitoare la organizarea şi funcţionarea Parlamentului în ansamblu sau a fiecărei Camere în parte. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat însă că „nu este competentă să exercite un control de constituţionalitate asupra modului de interpretare sau asupra modului de aplicare a regulamentelor Parlamentului. În virtutea principiului autonomiei regulamentare, consacrat de art. 64 alin. (1) teza întâi din Constituţie, Camerele Parlamentului au competenţa exclusivă să interpreteze conţinutul normativ al regulamentelor proprii şi să decidă asupra modului de aplicare a acestora, iar nerespectarea unor prevederi regulamentare se poate constata şi rezolva pe căi şi proceduri exclusiv parlamentare” [Deciziile Curţii Constituţionale nr. 44/19932, nr. 98/19953, nr. 17/20004, nr. 47/20005]. Tot astfel, Curtea, obser-vând că, în unele cazuri, criticile formulate vizau caracterul incomplet al unor prevederi din Regulamente ori formularea lor greşită, evidenţiind necesitatea completării sau modificării acestora, a constatat că astfel de critici excedează competenţelor sale6.

1 Ibidem. 2 Publicată în M. Of. nr. 190 din 10 august 1993. 3 Publicată în M. Of. nr. 248 din 31 octombrie 1995. 4 Publicată M. Of. nr. 40 din 31 ianuarie 2000. 5 Publicată în M. Of. nr. 153 din 13 aprilie 2000. 6 Decizia nr. 317/2006, publicată în M. Of. nr. 446 din 23 mai 2006.


2.3.3. Respectarea principiului „configuraţiei politice”1 Curtea, admiţând sesizarea cu privire la neconstituţionalitatea unor dispoziţii

din Regulamentul Senatului, respectiv Regulamentul Camerei Deputaţilor, a stabilit, totodată, şi înţelesul sintagmei „configuraţie politică” care, potrivit art. 64 alin. (5) din Constituţie, stă la baza alcătuirii Biroului permanent al celor două Camere ale Parlamentului2. Prin aceasta se înţelege compunerea acesteia rezultată din alegeri, pe baza proporţiei pe care grupurile parlamentare o deţin în totalul membrilor Camerei respective. În virtutea configuraţiei politice izvorâte din voinţa corpului electoral se desemnează şi preşedintele Camerei Deputaţilor şi al Senatului. Votul acordat preşedintelui unei Camere este un vot politic care nu poate fi anulat decât în cazul în care grupul care l-a propus cere revocarea politică a acestuia sau, în cazul unei revocări ca sancţiune, când acest grup sau o altă componentă a Camerei solicită înlocuirea din funcţie a preşedintelui pentru săvârşirea unor fapte care atrag răspunderea sa juridică. Această înlocuire se poate face numai cu o persoană din acelaşi grup parlamentar, care nu-şi poate pierde dreptul la funcţia de preşedinte, dobândit în virtutea rezultatelor obţinute în alegeri, respectându-se principiul configuraţiei politice.

Înţelesul acestei sintagme, astfel cum a fost stabilit în cauzele menţionate, a fost din nou invocat3 în faţa Curţii Constituţionale, prilej cu care art. 64 alin. (5) din Constituţie a fost analizat prin raportare la dispoziţiile art. 64 alin. (3), respectiv art. 64 alin. (2) teza a II-a din Constituţie, referitoare la organizarea grupurilor parlamentare şi la alegerea celorlalţi membri ai birourilor permanente, texte constituţionale care stabilesc reguli distincte de aceea impusă de art. 64 alin. (2) teza I din Constituţie pentru alegerea preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului. Curtea a reţinut cu acel prilej că mutaţiile intervenite în structura grupurilor parlamentare existente, ca urmare a sciziunii ce se poate produce în cadrul partidelor reprezentate de fiecare grup sau a migraţiei parlamentarilor de la un grup la altul ori a părăsirii unui grup fără afilierea la altul, mutaţii posibile în condiţiile în care Constituţia stabileşte expres că orice mandat imperativ este nul, nu pot rămâne fără consecinţe asupra reprezentării grupurilor parlamentare în cadrul birourilor permanente. De aceea, spre deosebire de preşedinţii Camerelor, aleşi pe durata mandatului Camerelor, ceilalţi membri ai birourilor permanente sunt aleşi, potrivit art. 64 alin. (2) teza II-a din Constituţie, la începutul fiecărei sesiuni, în mod corespunzător componenţei grupurilor parlamentare la momentul respectiv. Textul constituţional menţionat, aflat în legătură cu cel al art. 69 alin. (2) din Constituţie, asigură reflectarea, în componenţa structurilor de conducere ale Camerelor Parlamentului, a restructurărilor politice din Parlament, care, asemenea evoluţiilor politice din societate, nu pot fi oprite.

1 Art. 64 alin. (5) din Constituţie: „Birourile permanente şi comisiile permanente se alcătuiesc

potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere”. 2 Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005, publicată în M. Of. nr. 1022 din 17 noiembrie 2005,

respectiv Decizia nr. 602 din 14 noiembrie 2005, publicată în M. Of. nr. 1027 din 18 noiembrie 2005. 3 Decizia nr. 1490 din 17 noiembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 861 din 22 decembrie 2010.


Cu acelaşi prilej1, Curtea Constituţională a stabilit că dispoziţiile art. 12 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, astfel cum a fost modificat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 26/2010, şi care reglementează în mod expres posibilitatea constituirii grupurilor parlamentare din deputaţi independenţi sau care au devenit independenţi, precum şi regula potrivit căreia deputaţii care au devenit inde-pendenţi în timpul unei legislaturi îşi pot constitui un singur grup parlamentar, cu respectarea condiţiei privind numărul minim de 10 deputaţi pentru constituire, sunt constituţionale.

Curtea a amintit jurisprudenţa sa constantă2 prin care s-a pronunţat asupra posibilităţii neîngrădite a parlamentarilor de a trece de la un grup parlamentar la altul, de a se afilia la un grup parlamentar sau de a constitui un grup format din parlamentari independenţi, sancţionând, de fiecare dată când a fost sesizată, normele regulamentare care limitau acest drept, norme apreciate, în esenţă, ca fiind în contradicţie cu dispoziţiile art. 69 alin. (2) din Constituţie, care respinge orice forma de mandat imperativ. Amintind şi Decizia nr. 47/20003, prin care s-a reţinut că „lipsa reglementării juridice a posibilităţilor şi a condiţiilor organizării în grupuri parlamentare a deputaţilor care demisionează din alte grupuri parlamentare nu constituie încălcarea vreunei prevederi constituţionale, ci reprezintă o omisiune de reglementare, care nu poate fi suplinită prin decizii ale Curţii Constituţionale”, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 12 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, astfel cum au fost modificate, dând expresie dispoziţiilor art. 69 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „orice mandat imperativ este nul”, nu fac decât să înlăture omisiunea de reglementare cu privire la care Curtea a fost sesizată anterior pronunţării acestei din urmă decizii.

2.3.4. Rolul comisiilor parlamentare Prin mai multe decizii4, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 64 alin. (4) şi (5) din

Constituţie pun în evidenţă locul şi rolul comisiilor permanente în cadrul activităţii parlamentare. Astfel, aceste comisii sunt organe interne de lucru ale Camerelor Parlamentului, a căror activitate are caracter pregătitor pentru a oferi forului deliberativ toate elementele necesare adoptării deciziei. Comisiile se constituie dintr-un număr restrâns de deputaţi sau senatori, specializaţi pe un anumit domeniu, cu o componenţă şi o structură care respectă configuraţia politică a fiecărei Camere. Dezbaterile specializate care au loc în cadrul şedinţelor acestor comisii se finalizează cu întocmirea de rapoarte sau avize care au rolul de a pregăti şi facilita desfăşurarea lucrărilor Camerelor, respectiv a dezbaterilor care vor avea loc în plenul acestora. Necesitatea creării acestor organe de lucru a fost impusă de asigurarea eficienţei activităţii unui corp deliberativ numeros.

1 Ibidem. 2 Decizia nr. 44 din 8 iulie 1993, publicată în M. Of. nr. 190 din 10 august 1993; Decizia nr. 46 din

17 mai 1994, publicată în M. Of. nr. 131 din 27 mai 1994; Decizia nr. 196 din 28 aprilie 2004, publicată în M. Of. nr. 417 din 11 mai 2004.

3 Publicată în M. Of. nr. 153 din 13 aprilie 2000. 4 Decizia nr. 48 din 17 mai 1994, publicată în M. Of. nr. 125 din 21 mai 1994; Decizia nr. 460 din

13 noiembrie 2013, publicată în M. Of. nr. 762 din 9 decembrie 2013.


Din acest considerent, organizarea şi funcţionarea comisiilor parlamentare sunt amănunţit reglementate, potrivit art. 64 alin. (1) din Constituţie, prin regula-mentul fiecărei Camere. Dispoziţiile constituţionale nu fac decât să exprime acest rol subordonat, pregătitor, al activităţii comisiilor, diferenţiat conform tipologiei lor, cuprinsă, de altfel, în prevederile art. 64 alin. (4) din Constituţie: „Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune”.

Dat fiind acest caracter auxiliar al comisiilor parlamentare, natura juridică a rapoartelor sau avizelor adoptate de acestea este aceea a unui act preliminar, cu caracter facultativ, de recomandare, adoptat în scopul de a sugera o anumită conduită, sub aspect decizional, plenului fiecărei Camere sau camerelor reunite. Rapoartele şi avizele au caracter obligatoriu numai sub aspectul solicitării lor, iar nu şi din perspectiva soluţiilor pe care le propun, Senatul şi Camera Deputaţilor fiind singurele corpuri deliberative prin care Parlamentul îşi îndeplineşte atribuţiile constituţionale.

Astfel fiind, a mai reţinut Curtea, „deplasarea unui centru de decizie constitu-ţional (Parlamentul) la comisii ale acestuia nu este conformă cu menirea celui dintâi, exprimată clar în prevederile art. 111 şi art. 61 din Constituţie”.

O circumstanţiere a rolului comisiilor parlamentare a fost realizată de Curte şi cu prilejul pronunţării asupra celei mai recente propuneri legislative de revizuire a Constituţiei. Prin art. unic pct. 49 din Legea de revizuire a Constituţiei s-a propus modificarea art. 64, prin introducerea unui nou alineat, alin. (41), după cum urmează: „(41) Orice persoană de drept public, orice persoană juridică privată şi orice persoană fizică are obligaţia de a se prezenta, direct sau prin reprezentant legal, după caz, în faţa unei comisii parlamentare, în urma invitaţiei scrise primite din partea acesteia, cu excepţia magistraţilor. Activitatea comisiei parlamentare nu se poate substitui organelor judiciare”. Curtea a reţinut, cu privire la atribuţiile acestor comisii, din coroborarea textelor constituţionale, faptul că, în faţa comisiilor, în mod obligatoriu, trebuie să compară numai subiectele de drept care se află în raporturi constituţionale specifice cu Parlamentul, potrivit Titlului III, Capitolul IV din Constituţie, intitulat Raporturile Parlamentului cu Guvernul. Alte subiecte de drept pot fi invitate să ia parte la dezbaterile din faţa comisiilor. De asemenea, aceste comisii nu au abilitarea constituţională sau regulamentară să se pronunţe asupra vinovăţiei ori nevinovăţiei unei persoane, ci sunt expresia controlului parlamentar. Scopul lor este acela de a lămuri, de a clarifica împrejurările şi cauzele în care s-au produs evenimentele supuse cercetării. Prin urmare, comisiile anchetează/verifică fapte sau împrejurări, şi nu persoane. Ele au ca finalitate constatarea existenţei sau inexistenţei faptelor pentru care a fost creată comisia, fără a stabili răspun-derea administrativă, materială, disciplinară ori penală a vreunei persoane. Aceste comisii nu au competenţa de a da un verdict, ci aceea de a întocmi un raport cu privire la situaţia de fapt anchetată, prin care se vor indica concluziile la care au ajuns pe baza actelor şi documentelor pe care le-au consultat şi a audierilor efectuate1. Având în vedere considerentele expuse, Curtea a reţinut că instituirea

1 A se vedea, în acest sens, Decizia nr. 924 din 1 noiembrie 2012, publicată în M. Of. nr. 787 din 22 noiembrie 2012.


obligaţiei persoanelor de drept public, altele decât cele prevăzute de art. 111 din Constituţie, a persoanelor juridice private şi a persoanelor fizice de a se prezenta, direct sau prin reprezentant legal, după caz, în faţa comisiilor parlamentare contravine rolului şi scopului acestor comisii şi, în mod implicit, rolului constituţional de autoritate legiuitoare a Parlamentului, cu încălcarea principiului constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie. Chiar dacă propunerea modificatoare prevede că „activitatea comisiei parla-mentare nu se poate substitui organelor judiciare”, în concret, prin instituirea unei obligaţii constituţionale în sarcina persoanelor prevăzute în ipoteza normei de a se prezenta în faţa comisiei de anchetă parlamentară, propunerea legislativă de revizuire aduce atingere libertăţii individuale, consacrată de art. 23 din Constituţie, care poate fi restrânsă doar în cazurile expres şi limitativ prevăzute de textul constituţional. Mai mult, modificările propuse atribuie competenţe extinse acestei comisii, împrejurare ce creează confuzii cu privire la natura juridică a activităţii sale, ce poate fi calificată drept o formă de jurisdicţie specială, care, deşi nu se substituie celei judecătoreşti, se desfăşoară în paralel cu aceasta. Prin urmare, Curtea a constatat, cu majoritate de voturi, că modificarea prevederilor constitu-ţionale încalcă principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi libertatea individuală, fiind contrară dispoziţiilor art. 152 alin. (2) din Constituţie referitoare la limitele revizuirii1.

2.3.5. Hotărârile Parlamentului Obligaţia de respectare a Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor Parlamentul este chemat să respecte, în întreaga sa activitate, acest principiu

prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie, din care decurg o seamă de consecinţe ce vizează inclusiv activitatea de legiferare.

Asupra acestei obligaţii Curtea a statuat, de exemplu, în exercitarea contro-lului de constituţionalitate al hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, prilej cu care a procedat şi la circumstanţierea competenţei sale de control de constituţionalitate a acestor acte. Curtea Constituţională a statuat în mod constant că „pot fi supuse controlului de constituţionalitate numai hotărârile Parlamentului, adoptate după conferirea noii competenţe, hotărâri care afectează valori, reguli şi principii constituţionale sau, după caz, organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constitu-ţional”2. Hotărârile Parlamentului contestate pot avea caracter normativ sau individual, întrucât „textul art. 27 din Legea nr. 47/1992 nu instituie vreo diferenţiere între hotărârile care pot fi supuse controlului Curţii Constituţionale sub aspectul domeniului în care au fost adoptate sau sub cel al caracterului normativ sau individual, ceea ce înseamnă că toate aceste hotărâri sunt susceptibile a fi supuse

1 Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în M. Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014. 2 Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2011; Decizia

nr. 54 din 25 ianuarie 2011, publicată în M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2011; Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 293 din 4 mai 2012; Decizia nr. 783 din 26 septembrie 2012, publicată în M. Of. nr. 684 din 3 octombrie 2012.


controlului de constituţionalitate – ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus. În consecinţă, sesizările de neconstituţionalitate care vizează asemenea hotărâri sunt de plano admisibile”1. Curtea Constituţională a mai stabilit, în mod expres, că, pentru a fi admisibilă sesizarea de neconstituţionalitate, norma de referinţă trebuie să fie de rang constituţional pentru a se putea analiza dacă există vreo contradicţie între hotărârile menţionate la art. 27 din Legea nr. 47/1992, pe de o parte, şi exigenţele procedurale şi substanţiale impuse prin dispoziţiile Constituţiei, pe de altă parte. Aşadar, criticile trebuie să aibă o evidentă relevanţă constitu-ţională, şi nu una legală ori regulamentară. Prin urmare, toate hotărârile plenului Camerei Deputaţilor, plenului Senatului şi plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului pot fi supuse controlului de constituţionalitate, dacă în susţinerea criticii de neconstituţionalitate sunt invocate dispoziţii cuprinse în Constituţie. Invocarea acestor dispoziţii nu trebuie să fie formală, ci efectivă2. Curtea a mai reţinut, în privinţa hotărârilor care prin obiectul lor vizează organizarea şi funcţio-narea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional, că norma de referinţă, în cadrul controlului de constituţionalitate exercitat, poate fi atât o dispoziţie de rang constituţional, cât şi una infraconstituţională, ţinând cont de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. O atare orientare a Curţii este dată de domeniul de maximă importanţă în care intervin aceste hotărâri – autorităţi şi instituţii de rang constituţional –, astfel încât şi protecţia constituţională oferită autorităţilor sau instituţiilor fundamentale ale statului trebuie să fie una în consecinţă. Prin urmare, hotărârile plenului Camerei Deputaţilor, plenului Senatului şi plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului care vizează organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional pot fi supuse controlului de constitu-ţionalitate, chiar dacă actul normativ pretins încălcat are valoare infraconstituţională.

Considerentele Curţii referitoare la admisibilitatea sesizărilor cuprinzând critici de neconstituţionalitate prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, referitoare la obligaţia de respectare a legilor (în măsura în care acestea nu au caracter formal, ci sunt fundamentate, prin trimiterea la un text de lege care reglementează o condiţie cu caracter obiectiv), sunt de subliniat, sub acest aspect. Astfel cum Curtea a reţinut, instanţa de contencios constituţional este competentă să se pronunţe, din perspectiva unor astfel de critici, asupra faptului dacă hotărârile Parlamentului respectă principiul constituţional referitor la statul de drept şi obligaţia de respectare a legilor: „acceptarea tezei contrare, cu consecinţa excluderii de la exercitarea controlului de constituţionalitate a Hotărârilor Parlamentului României date cu încălcarea dispoziţiilor exprese ale legii, ar avea drept consecinţă plasarea organului reprezentativ suprem al poporului român – Parlamentul, deasupra legii, şi acceptarea ideii că tocmai autoritatea legitimată constituţional să adopte legile le poate încălca fără a putea fi în vreun fel sancţionată. Or, într-un stat de drept, nimeni nu este mai presus de lege”3.

1 Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 293 din 4 mai 2012. 2 Ibidem; Decizia nr. 783 din 26 septembrie 2012, publicată în M. Of. nr. 684 din 3 octombrie

2012. 3 Decizia nr. 251 din 30 aprilie 2014, publicată în M. Of. nr. 376 din 21 mai 2014.


Regulamentele parlamentare nu pot stabili reguli pentru alte subiecte de drept

În acest sens1, Curtea Constituţională a constatat că art. 170 alin. (2) din Regulamentul Senatului este contrar dispoziţiilor art. 64 alin. (1)2 din Constituţie, pentru că „stabileşte obligaţii pentru alte subiecte de drept decât cele la care se referă organizarea şi funcţionarea acestei Camere a Parlamentului”. De altfel, printr-o jurisprudenţă constantă, Curtea a statuat că regulamentele Camerelor Parlamentului, fiind aprobate prin hotărâri care reglementează organizarea internă, proprie Camerei respective, prevederile acestora nu pot stabili drepturi şi obligaţii decât pentru parlamentari, precum şi pentru autorităţile, demnitarii şi funcţionarii publici, în funcţie de raporturile constituţionale pe care le au cu Camera3.

Rolul preşedintelui Camerei în caz de paritate de voturi Curtea Constituţională4 a admis sesizarea privind neconstituţionalitatea preve-

derilor art. 40 alin. (1)5 în Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului6, constatând că acestea sunt neconstituţionale, întrucât dau rol decisiv preşedintelui Camerei în caz de paritate de voturi, ceea ce contravine prevederilor constituţionale privind majorităţile cerute pentru adoptarea actelor, dispoziţii care nu fac o asemenea precizare.

2.3.6. Statutul deputaţilor şi al senatorilor7 Neconstituţionalitatea incompatibilităţilor stabilite prin Regulamentele

Parlamentului Constituţia României face referire la statutul deputaţilor şi al senatorilor în art.

73 alin. (3) lit. c), potrivit căruia: „Prin lege organică se reglementează (...) statutul deputaţilor şi al senatorilor (...)”, şi în art. 65 alin. (2) lit. j) potrivit căruia: „Camerele îşi desfăşoară lucrările şi în şedinţe comune, potrivit unui regulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, pentru: (...) stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor (...)”. În aplicarea acestor texte constituţionale a fost adoptată Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor8. Prin Decizia nr. 279/2006, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 35 alin. (3) din Legea privind statutul deputaţilor şi al senatorilor, potrivit cărora: „Alte drepturi principale, conexe

1 Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005, publicată în M. Of. nr. 1022 din 17 noiembrie 2005. 2 Potrivit cărora: „Organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se stabilesc prin regulament

propriu. Resursele financiare ale Camerelor sunt prevăzute în bugetele aprobate de acestea”. 3 Deciziile nr. 45 şi nr. 46 din 17 mai 1994, publicate în M. Of. nr. 131 din 27 mai 1994, şi Decizia

nr. 317 din 13 aprilie 2006, publicată în M. Of. nr. 446 din 23 mai 2006. 4 Art. 76 din Constituţie referitor la Adoptarea legilor şi a hotărârilor. 5 În caz de paritate de voturi, votul preşedintelui care conduce lucrările şedinţei comune este

decisiv. 6 Aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4/1992, publicată în M. Of. nr. 34 din

4 martie 1992. 7 A. Zegrean, M. Safta, Statutul deputaţilor şi al senatorilor. Sinteze de jurisprudenţă a Curţii

Constituţionale, în C. Jud. nr. 4/2013, pe http://www.ceeol.com. 8 Republicată în M. Of. nr. 763 din 12 noiembrie 2008 şi, ulterior, în M. Of. nr. 459 din 25 iulie

2013.


sau derivate pot fi prevăzute şi reglementate în lege organică specială ori în regulamentul Camerei sau regulamentul şedinţelor comune”, contravin dispoziţiilor art. 73 alin. (3) lit. c) din Constituţie, întrucât drepturile parlamentarilor pot fi stabilite numai prin lege organică, iar nu prin regulamente parlamentare1.

Aceeaşi regulă priveşte şi reglementarea incompatibilităţilor parlamentare, ce nu pot fi stabilite printr-un alt tip de act normativ. În această privinţă, art. 71 din Constituţie prevede următoarele: „(1) Nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, deputat şi senator. (2) Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului. (3) Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică”. În înţelesul art. 71 alin. (2) din Legea fundamentală, funcţiile publice de autoritate sunt cele folosite în cadrul autorităţilor publice prevăzute de Constituţie, funcţii care pot fi elective sau neelective. Art. 81 alin. (2) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei2 determină înţelesul sintagmei consacrată de norma constituţională, stabilind că: „Prin funcţii publice de autoritate, incompatibile cu calitatea de deputat sau de senator, se înţelege funcţiile din administraţia publică asimilate celor de ministru, funcţiile de secretar de stat, subsecretar de stat şi funcţiile asimilate celor de secretar de stat şi subsecretar de stat din cadrul organelor de specialitate din subordinea Guvernului sau a ministerelor, funcţiile din Administraţia Prezidenţială, din aparatul de lucru al Parlamentului şi al Guvernului, funcţiile de conducere specifice ministerelor, celorlalte autorităţi şi instituţii publice, funcţiile de consilieri locali şi consilieri judeţeni, de prefecţi şi subprefecţi şi celelalte funcţii de conducere din aparatul propriu al prefecturilor, funcţiile de primar, viceprimar şi secretar ai unităţilor administrativ-teritoriale, funcţiile de conducere şi execuţie din serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi celorlalte organe din unităţile administrativ-teritoriale şi din aparatul propriu şi serviciile publice ale consiliilor judeţene şi consiliilor locale, precum şi funcţiile care, potrivit legii, nu permit persoanelor care le deţin să candideze în alegeri”.

Dispoziţiile constituţionale referitoare la incompatibilităţi au fost preluate şi dezvoltate în mai multe legi organice. Curtea a precizat în acest sens că: „Parlamentul poate să stabilească prin lege organică orice alte incompatibilităţi cu

1 Prin Decizia nr. 46 din 17 mai 1994, publicată în M. Of. nr. 131 din 27 mai 1994,

pronunţându-se asupra constituţionalităţii Regulamentului Senatului, Curtea Constituţională a reţinut următoarele: „Regulamentul Senatului, prin conţinutul şi procedura sa de adoptare, nu se încadrează în categoria legilor. Aceasta pentru că, spre deosebire de lege, regulamentul poate reglementa numai organizarea internă şi funcţionarea Camerei, este votat numai de către o Cameră, nu este supus promulgării. Este adevărat că art. 74 din Constituţie stabileşte că hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă, ca şi legile organice, cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere, dar această majoritate nu este îndestulătoare pentru a da regulamentului o altă natură juridică decât aceea de hotărâre. Majoritatea absolută impusă de Constituţie pentru adoptarea Hotărârii privind Regulamentul Senatului urmăreşte să asigure o exprimare cât mai largă a voinţei senatorilor în prevederile regulamentare, cerinţa firească într-un sistem parlamentar democratic, care implică, prin definiţie, o majoritate şi o opoziţie parlamentară. Iată de ce Regulamentul Senatului se adoptă printr-o hotărâre şi urmează a fi supus regimului constituţional al acestei categorii de acte juridice”.

2 Publicată în M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003.


mandatul de parlamentar, dar nu cu funcţii publice de autoritate, ci cu orice alte funcţii publice şi în special cu funcţii private”. Este vorba despre: Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor1 şi Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei2. Curtea a reţinut incidenţa în materie şi a dispoziţiilor Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative3, care reglementează, în Titlul II, proceduri de asigurare a integrităţii şi transparenţei în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, secţiunea a 3-a a respectivului titlu fiind dedicată procedurii de evaluare a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor.

Constatând faptul că, în mod contrar textului constituţional de referinţă [art. 71 alin. (3)], cazuri de incompatibilitate sunt prevăzute la art. 198-200 şi art. 202 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, precum şi la art. 177 din Regulamentul Senatului, Curtea a reţinut că „având în vedere textul constituţional menţionat, care prevede că alte incompatibilităţi decât cele prevăzute de Legea fundamentală se stabilesc prin legea organică, rezultă că prin regulamentele Camerelor Parlamentului se pot stabili doar reguli procedurale interne de aplicare care să detalieze sub acest aspect, în măsura necesară, regulile constituţionale şi legale ce definesc statutul parlamentarului, şi nicidecum să-l completeze sau să-l modifice”4.

Răspunderea disciplinară a parlamentarilor Curtea a reţinut5 faptul că „independenţa parlamentarului şi posibilităţile sale

de acţiune în exercitarea mandatului nu-l exonerează de răspunderea disciplinară. Viaţa parlamentară este guvernată de principii şi reguli de conduită, pe care legiuitorul le-a inserat în cap. III al Legii nr. 96/2006. Astfel, art. 9, modificat prin această lege, consacră «principiul interesului naţional», art. 10 se referă la «principiul legalităţii şi al bunei-credinţe", stabilind că «(1) Deputaţii şi senatorii, în

1 Republicată în M. Of. nr. 763 din 12 noiembrie 2008. 2 Publicată în M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003. 3 Publicată în M. Of. nr. 621 din 2 septembrie 2010. 4 Decizia nr. 81 din 27 februarie 2013, publicată în M. Of. nr. 136 din 14 martie 2013; prin Decizia

nr. 45/1994, publicată în M. Of. nr. 131 din 27 mai 1994, pronunţându-se cu privire la constituţio-nalitatea Regulamentului Camerei Deputaţilor, Curtea a reţinut că: „în legătură cu statutul deputaţilor, urmează a se observa că prin Constituţie acesta este reglementat distinct de organizarea internă, de unde rezultă indubitabil că regulamentul nu poate depăşi limitele organizării proprii. Este fără îndoială că, în general, un regulament de organizare şi funcţionare a unei structuri, inclusiv statale, poate conţine şi reguli de statut al membrilor ce compun structura respectiva. În situaţia în care însă legea dispune că acest lucru nu este posibil, regulamentul nu poate cuprinde asemenea norme. Putem constata ca asemenea limitări sunt prevăzute explicit prin Constituţie (…). Ca atare, faţă de aceste dispoziţii de o claritate incontestabilă, rezultă intenţia Constituţiei de a scoate anumite prevederi din sfera de reglementare a regulamentului”; în acelaşi sens, a se vedea Decizia nr. 46/1994 privind constituţionalitatea Regulamentului Senatului.

5 Decizia nr. 195 din 3 aprilie 2013, publicată în M. Of. nr. 223 din 18 aprilie 2013.


calitatea lor de reprezentanţi aleşi ai poporului român, îşi îndeplinesc îndatoririle şi îşi exercită drepturile în conformitate cu Constituţia, legile ţării şi regulamentele Camerei Deputaţilor şi Senatului, pe toată durata mandatului pe care îl deţin. (2) Deputaţilor şi senatorilor le este interzis să îşi asume faţă de persoanele fizice sau juridice obligaţii financiare ori de alt tip, menite să influenţeze exercitarea mandatului cu bună-credinţă, potrivit propriei conştiinţe», iar art. 11 şi art. 12 reglementează «principiul transparenţei» şi al «fidelităţii»”.

Referitor la regimul disciplinei parlamentare, Curtea a apreciat că acesta este un regim specific statutului deputaţilor şi senatorilor, care să nu împiedice exercitarea mandatului încredinţat de alegători. Curtea a reţinut că „formele de răspundere disciplinară stabilite pentru deputaţi sau senatori sunt specifice statutului acestora şi trebuie adaptate acestui statut, astfel încât să nu împiedice exercitarea mandatului încredinţat de alegători”. Aceasta întrucât „reprezenta-tivitatea mandatului parlamentar, aşa cum este stabilită de dispoziţiile din Legea fundamentală (...), are importante consecinţe juridice. Una dintre acestea se referă la îndatoririle parlamentarului, care se exercită în mod continuu, de la momentul la care acesta intră în exerciţiul mandatului, până la data încetării calităţii de deputat sau de senator, legiuitorul trebuind ca, prin reglementările pe care le adoptă, să nu împiedice îndeplinirea acestora. Participarea la şedinţele Camerei din care fac parte deputatul sau senatorul constituie o îndatorire de esenţa mandatului parlamentar, astfel cum rezultă din întregul ansamblu al dispoziţiilor constituţionale care reglementează Parlamentul, cuprinse în titlul III cap. I al Legii fundamentale. Aceasta este reglementată expres de Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaţilor şi al senatorilor în art. 29 alin. (1) – text care nu a suferit modificări prin legea supusă controlului de constituţionalitate, fiind caracterizată de legiuitor ca fiind «o obligaţie legală, morală şi regulamentară». Prin urmare, împiedicarea deputatului sau senatorului de a participa la şedinţele Camerei din care face parte pe o perioadă ce reprezintă jumătate de an din cei patru ani ai mandatului Camerei constituie o măsură de natură să îl împiedice să îşi realizeze mandatul dat de alegători. În considerarea faptului că fiecare parlamentar reprezintă naţiunea în întregul ei, trebuie asigurate condiţii de exercitare efectivă a mandatului, condiţii ce trebuie avute în vedere şi la reglementarea sancţiunilor disciplinare”. Aceste considerente au fundamentat admiterea obiecţiei de neconstituţionalitate a art. I pct. 14, în ceea ce priveşte art. 191 alin. (1) şi (2) referitor la „Conflictul de interese” din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor1.

Având în vedere că în forma dată după reexaminarea legii pentru punerea în acord cu decizia Curţii Constituţionale, art. 191 alin. (1), introdus prin art. I pct. 14 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, trimitea la dispoziţiile art. 53 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 96/2006, păstrând astfel soluţia legislativă constând în interzicerea deputatului sau a senatorului aflat în conflict de interese de a participa la lucrările Camerei din care face parte, Curtea Constituţională a constatat, pentru aceleaşi motive



enunţate în precedent, neconstituţionalitatea acestuia1. Totodată, Curtea a reţinut că „întrucât constatarea neconstituţionalităţii vizează însăşi soluţia legislativă la care textul de lege criticat face trimitere, Parlamentul trebuie să pună în acord cu decizia Curţii Constituţionale inclusiv reglementările în vigoare privitoare la sancţio-narea disciplinară a deputaţilor şi senatorilor, în sensul abrogării dispoziţiilor care stabilesc sancţiunea disciplinară a interzicerii participării acestora la lucrările Camerelor din care fac parte”.

Neconstituţionalitatea extinderii imunităţii parlamentare dincolo de

limitele exercitării mandatului Potrivit art. 72 din Constituţie, deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere

juridică pentru voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Reţinând că „această imunitate, intrinsecă mandatului, îl apără pe parlamentar în considerarea actelor săvârşite în exercitarea mandatului său, cum sunt votul, amendamentele, luările de cuvânt, întrebările şi interpelările, rapoartele şi avizele prezentate din partea comisiei din care face parte etc. Altfel spus, mandatul de parlamentar se exercită în Parlament şi în organele sale de lucru, precum şi în îndeplinirea misiunilor stabilite de Camere în conformitate cu legea”, Curtea a constatat că „art. 22 din Legea privind statutul deputaţilor şi al senatorilor, în conformitate cu care deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în timpul mandatului, contravine, prin sintagma «în timpul mandatului», dispoziţiilor art. 72 din Constituţia României”. Astfel, contrar prevederilor art. 72 din Legea fundamentală, aceasta sintagmă „extinde iresponsabilitatea parlamentară dincolo de limitele exercitării mandatului, stabilind exonerarea de răspundere a deputaţilor şi senatorilor şi pentru opinii exprimate în afara activităţii parlamentare”2.

Respectarea principiului egalităţii în drepturi Curtea a reţinut în acest sens că „deşi statutul constituţional şi legal al

membrilor Parlamentului, ca reprezentanţi ai poporului, este diferit de statutul funcţionarilor publici şi, în general, de al celorlalţi cetăţeni, ceea ce determină, în consecinţă, particularităţi cu privire la exercitarea anumitor drepturi, acest statut nu poate fi reţinut ca justificând o diferenţă de tratament juridic în raport cu celelalte categorii de persoane cărora li se aplică Legea nr. 176/2010. Aceasta, întrucât, din perspectiva obiectului şi scopului acestei reglementări – care vizează asigurarea integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale – toate persoanele menţionate la art. 1 alin. (1) din lege se află în aceeaşi situaţie juridică, circumscrisă încă din titlul reglementării, prin sintagma «funcţii şi demnităţi publice», în considerarea căreia le revin obligaţii specifice. Sub acest aspect, referindu-se la compatibilitatea unor particularităţi procedurale, inclusiv în ce priveşte exercitarea căilor de atac, cu principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, Curtea Constituţională a statuat de principiu că

1 Ibidem. 2 Decizia nr. 279 din 22 martie 2006, publicată în M. Of. nr. 323 din 11 aprilie 2006


«nu este contrar acestui principiu instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ce priveşte căile de atac, cât timp ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. (...) în consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice»”1. Aceste considerente au fundamentat admiterea obiecţiei de neconstituţionalitate a art. I pct. 3, în ceea ce priveşte art. 7 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, astfel cum a fost modificată, referitor la termenul de 45 de zile în care deputatul sau senatorul poate contesta la instanţa de contencios administrativ raportul de evaluare al Agenţiei Naţionale de Integritate. Curtea a mai reţinut că „situaţia deputaţilor şi a senatorilor, din punct de vedere al scopului Legii nr. 176/2010, este aceeaşi cu a celorlalte categorii de demnitari şi funcţionari publici cărora legea li se aplică. În consecinţă, instituirea unui tratament procedural diferit în ceea ce îi priveşte are caracter discriminatoriu”2.

În acelaşi sens, Curtea Constituţională a statuat3 că statutul juridic distinct, privilegiat, sub aspectul răspunderii penale, stabilit prin art. I pct. 5 şi art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative pentru deputaţi şi senatori, contravine principiului egalităţii în drepturi consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”. Mai mult, „dispoziţiile în cauză contravin şi prevederilor art. 16 alin. (2) din Constituţie; în măsura în care anumite subiecte de drept sunt excluse, prin efectul unei dispoziţii legale adoptate în considerarea lor şi aplicabile numai în ceea ce le priveşte, incidenţei unei reglementări legale constituind dreptul comun în materie, dispoziţiile legale în cauză nesocotesc principiul constituţional potrivit căruia «nimeni nu este mai presus de lege»”. Curtea a mai reţinut şi faptul că statutul juridic privilegiat creat persoanelor care ocupă funcţiile alese exceptate de la dispoziţiile art. 147 C. pen. anterior şi de la dispo-ziţiile art. 175 noul C. pen. contravine şi prevederilor art. 11 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora: „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte”. Astfel, ratificând sau aderând la convenţiile internaţionale menţionate în prealabil, statul român şi-a asumat obligaţia de a respecta şi transpune întocmai prevederile internaţionale în dreptul său intern, şi anume obligaţia de a incrimina corupţia activă şi corupţia pasivă a persoanelor care se circumscriu categoriilor „agent public”/„membru al adunărilor publice naţionale”/„funcţionar naţional”/„ofiţer public”, noţiuni care au corespondenţă, în dreptul penal român, în noţiunile de „funcţionar public”/„funcţionar”. Mutatis mutandis, Curtea a reţinut aceleaşi argumente şi în ceea ce priveşte cauza de impunitate a persoanelor care ocupă funcţii sau demnităţi publice obţinute prin numire sau alegere în cadrul autorităţilor publice,

1 Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994; Decizia

nr. 81/2013, publicată în M. Of. nr. 136 din 14 martie 2013. 2 Decizia nr. 81 din 27 februarie 2013. 3 Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în M. Of. nr. 71 din 29 ianuarie 2014.


instituţiilor publice, instituţiilor sau altor persoane juridice de interes public, cu privire la infracţiunea de conflict de interese.

2.3.7. Limite constituţionale ale activităţii de legiferare

2.3.7.1. Aspecte generale Abordând în acest cadru problematica adoptării legilor, distinct de aceea a

adoptării hotărârilor Parlamentului, menţionăm că, în numeroase cauze, Curtea a constatat neconstituţionalitatea unor reglementări, întemeindu-şi considerentele pe dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, care consacră principiul mai sus enunţat. Desigur că respectarea Constituţiei înseamnă respectarea tuturor principiilor şi normelor pe care aceasta le conţine, menirea controlului de constituţionalitate fiind aceea de a asigura această respectare. Practic, întreaga jurisprudenţă a Curţii Constituţionale pronunţată în exercitarea controlului de constituţionalitate al actelor normative circumstanţiază acţiunea legiuitorului în limitele Constituţiei.

2.3.7.2. Respectarea normelor de tehnică legislativă1 Relevanţa constituţională a normelor de tehnică legislativă Temeiul constituţional al sancţionării de către Curtea Constituţională a

încălcării normelor de tehnică legislativă este dat de dispoziţiile art. 1 alin. (3): „România este stat de drept (…)”, şi ale art. 1 alin. (5): „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. Textele constituţionale citate nu stabilesc în mod expres exigenţe privitoare la calitatea legislaţiei şi nici nu realizează vreo menţiune cu privire la tehnica legislativă. Realizând aplicarea art. 20 din Constituţie, în sensul unei interpretări a prevederilor constituţionale în concordanţă cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi interpretarea dată acestora de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Constituţională a României a dat relevanţă constitu-ţională normelor de tehnică legislativă. Cristalizând dezvoltările realizate în mai multe decizii, Curtea a reţinut că, „deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, (…) prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ”.

Curtea a făcut astfel trimitere la dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative2, aspect precizat expres, de

1 M. Safta, Soluţii legislative neconstituţionale din cauza nerespectării normelor de tehnică

legislativă, în volumul Politica legislativă între reglementare europeană, naţională şi internaţională – Conferinţă internaţională de drept, studii europene şi relaţii internaţionale, 2013, Ed. Hamangiu, 2013, pp. 622-633.

2 Republicată în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010.


exemplu, în Decizia nr. 666/20071, prin care a reţinut că „potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, (…) «Actele normative se iniţiază, se elaborează, se adoptă şi se aplică în conformitate cu prevederile Constituţiei României, republicată, cu dispoziţiile prezentei legi, precum şi cu principiile ordinii de drept», iar potrivit art. 3 alin. (1) din aceeaşi lege, «Normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către Guvern şi a propunerilor legislative aparţinând deputaţilor, senatorilor sau cetăţenilor, în cadrul exercitării dreptului de iniţiativă legislativă (...)». (…) Obligativitatea respectării acestor dispoziţii legale rezultă şi din prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora, «În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie»”.

Abordând problematica respectării normelor de tehnică legislativă, Curtea Constituţională nu analizează eventualele contradicţii dintre normele criticate şi dispoziţiile Legii nr. 24/2000, ci contradicţia dintre normele criticate şi dispoziţiile constituţionale care consacră principiul supremaţiei legii, legea fiind un act supus anumitor condiţii obligatorii de fond şi de formă. Altfel spus, nu oricând şi în orice condiţii încălcarea unei norme de tehnică legislativă constituie o cauză de neconstituţionalitate a unei reglementări, ci numai în condiţiile în care încălcarea acelei norme capătă relevanţă constituţională, în sensul că, afectând calitatea legii, aduce atingere principiului securităţii juridice şi principiilor statului de drept în ansamblul lor. Este o interpretare largă a normelor constituţionale de referinţă, impusă însă de dificultăţile de ordin sistemic cu care se confruntă legislaţia românească şi susţinută de interpretarea concordantă cu jurisprudenţa Curţii Europeană a Drepturilor Omului, care a reţinut, de exemplu, prin Hotărârea din 8 iunie 2006, pronunţată în Cauza Lupşa c. României că, „potrivit jurisprudenţei sale constante, cuvintele «prevăzute de lege» (...) au legătură (...) cu calitatea legii respective: ele cer accesibilitatea acesteia la persoanele interesate şi o formulare destul de precisă pentru a le permite, înconjurându-se, la nevoie, de sfaturi înţelepte, să prevadă, la un nivel rezonabil în împrejurările cauzei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită acţiune. (...) dreptul intern trebuie să ofere o protecţie împotriva atingerilor arbitrare ale puterii publice aduse drepturilor garantate de Convenţie”.

Neconstituţionalitatea legilor cu caracter intuitu personae Potrivit art. 4 din Legea nr. 24/2000: „(1) Actele normative se elaborează în

funcţie de ierarhia lor, de categoria acestora şi de autoritatea publică competentă să le adopte. (2)Categoriile de acte normative şi normele de competenţă privind adoptarea acestora sunt stabilite prin Constituţia României, republicată, şi prin celelalte legi. (3)Actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă”.

Având în vedere principiul legalităţii şi noţiunea de sistem juridic înţeles ca ansamblu de norme juridice structurate ierarhic în funcţie de conţinutul



reglementărilor şi sfera destinatarilor acestora, Curtea Constituţională a sancţionat adoptarea unor legi având ca obiect de reglementare cazuri individuale.

Astfel, constatând neconstituţionalitatea Legii pentru reglementarea situaţiei juridice a unor bunuri care au aparţinut fostului suveran al României1, Mihai I., Curtea a reţinut că „este de principiu că legea are, de regulă, caracter normativ, natura primară a reglementărilor pe care le conţine fiind dificil de conciliat cu aplicarea acestora la un caz sau la cazuri individuale. (…) este dreptul legiuitorului de a reglementa anumite domenii particulare într-un mod diferit de cel utilizat în cadrul reglementării cu caracter general sau, altfel spus, de a deroga de la dreptul comun, procedeu la care, de altfel, s-a mai apelat în această materie. Subscriind acestei teze, Curtea ţine să precizeze că o atare derogare de la dreptul comun se poate realiza numai printr-o reglementare cu caracter normativ, aşa cum a fost cazul legilor speciale cu finalitate reparatorie care aveau în vedere colectivităţi de persoane (…). Instituirea unor asemenea reglementări derogatorii era impusă şi justificată de situaţia juridică specială, esenţial diferită de aceea a marii majorităţi a persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii potrivit dreptului comun, în care se găseau cei care urmau să beneficieze de prevederile acestor legi; mai mult, şi esenţial din punctul de vedere care aici interesează, îndreptăţită la măsurile reparatorii era orice persoană aflată într-o atare situaţie. În ipoteza în care însă reglementarea specială, diferită de cea constitutivă de drept comun, are caracter individual, fiind adoptată intuitu personae, ea încetează de a mai avea legitimitate, dobândind caracter discriminatoriu şi, prin aceasta, neconstituţional”.

Tot astfel, prin decizia2 referitoare la sesizarea asupra neconstituţionalităţii Legii privind atribuirea locuinţei unui generalul în retragere, constatând că şi această lege instituie un regim juridic intuitu personae, Curtea a constatat că este neconstituţională. Curtea a mai reţinut şi că „prin obiectul său – atribuirea unei locuinţe –, legea supusă controlului de constituţionalitate dispune într-un domeniu ce intră în competenţa de reglementare a organelor administraţiei publice, iar nu a Parlamentului, care nu legiferează cu privire la drepturi cu caracter individual”.

Respectarea competenţelor normative Dând expresie aceluiaşi principiu al ierarhiei actelor normative, de această

dată în aplicarea art. 147 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora „dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei (…)”, Curtea a stabilit chiar în cadrul considerentelor deciziilor pronunţate, nivelul reglementării şi autoritatea chemată să intervină în cazurile ce i-au fost supuse cu ocazia sesizărilor de neconstituţionalitate. Constatând neconstituţionalitatea dispoziţiilor Capitolului I, „Dispoziţii generale” (art. 1-9), ale art. 11 lit. e), f) şi g), ale art. 12 alin. (2), ale art. 13, ale art. 14 lit. c), d), e) şi f), ale art. 17, ale art. 38

1 Decizia nr. 600 din 9 noiembrie 2005, publicată în M. Of. nr. 1060 din 26 noiembrie 2005. 2 Decizia nr. 970 din 31 octombrie 2007, publicată în M. Of. nr. 796 din 22 noiembrie 2007.


alin. (2) lit. f), g) şi h), ale art. 42 alin. (2), (3) şi (4), ale Capitolului VI, „Verificarea averilor, a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor” (art. 45-50) şi ale art. 57 din Legea nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate1, Curtea a reţinut următoarele: „dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie disting – cu privire la obligaţia de a pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei – între competenţa Parlamentului, pentru dispoziţiile din legi, pe de-o parte, şi cea a Guvernului, pentru dispoziţiile din ordonanţe ale acestuia, pe de altă parte. Ca atare, pe o perioadă de 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentei decizii, Guvernul nu poate adopta o ordonanţă de urgenţă pentru a pune de acord prevederile Legii nr. 144/2007 constatate ca fiind neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, dar poate iniţia un proiect de lege în acord cu cele stabilite prin prezenta decizie”.

Considerăm că este un demers de interpretare a Constituţiei menit să stabilească o distincţie sub aspectul competenţei autorităţilor chemate să facă aplicarea art. 147 alin. (1) din Constituţie în funcţie de domeniul şi sfera de reglementare, precum şi să limiteze excesul legiferării pe calea ordonanţelor de urgenţă.

Distingând între obiectul de reglementare al legii în raport de cel al regulamentelor parlamentare, cu referire la materia incompatibilităţilor deputaţilor şi senatorilor, Curtea Constituţională a statuat2 următoarele: „cu încălcarea textului constituţional de referinţă [art. 71 alin. (3)], cazuri de incompatibilitate sunt prevăzute la art. 198-200 şi art. 202 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, precum şi la art. 177 din Regulamentul Senatului. Având în vedere textul constituţional menţionat, care prevede că alte incompatibilităţi decât cele prevăzute de Legea fundamentală se stabilesc prin legea organică, rezultă că prin regulamentele Camerelor Parlamentului se pot stabili doar reguli procedurale interne de aplicare care să detalieze sub acest aspect, în măsura necesară, regulile constituţionale şi legale ce definesc statutul parlamentarului, şi nicidecum să-l completeze sau să-l modifice”.

Respectarea exigenţelor privitoare la claritatea, precizia şi predicti-

bilitatea actelor normative Art. 8 din Legea nr. 24/2000 prevede că: „(1) Proiectele de legi, propunerile

legislative şi celelalte proiecte de acte normative se redactează în forma prescriptivă proprie normelor juridice. (…) (4) Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce (…)”.

Cu referire la aceste cerinţe, fundamentându-şi considerentele şi pe jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, Curtea Constituţională a stabilit o serie criterii care trebuie respectate în activitatea de legiferare: „precizie, previzibilitate şi predictibilitate pentru ca subiectul de drept

1 Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în M. Of. nr. 294 din 5 mai 2010. 2 Decizia nr. 81 din 27 februarie 2013.


vizat să îşi poată conforma conduita, astfel încât să evite consecinţele nerespectării lor”1. Astfel, „o normă este «previzibilă» numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita” (Cazul Rotaru c. României, 2000), iar „(...) cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă” (Cazul Sunday Times c. Regatului Unit, 1979)”. În acelaşi sens pot fi reţinute considerentele a numeroase decizii, prin care Curtea a constatat că, „prin modul deficitar de redactare”, actele normative/dispoziţiile criticate nu corespund exigenţelor de tehnică legislativă specifice normelor juridice, aşa cum prevede Legea nr. 24/2000 (cu referire expresă la criteriile mai sus menţionate).

De altfel, urmărind evoluţia jurisprudenţei Curţii Constituţionale, se constată că încălcarea acestor criterii a devenit unul dintre frecventele motive de neconstituţionalitate, cel puţin în cadrul controlului de constituţionalitate a priori. Astfel, cu titlu exemplificativ, examinând considerentele deciziilor de admitere a obiecţiilor de neconstituţionalitate pronunţate de Curtea Constituţională în anul 2012, se constată că o treime2 reţin argumentarea referitoare la încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţia României, text interpretat prin prisma acestei jurisprudenţe, în sensul că impune o anumită calitate a legislaţiei, în primul rând accesibilitatea şi previzibilitatea.

Astfel, Curtea Constituţională a reţinut3 că, „de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate – care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist – să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu afectează însă previzibilitatea legii [a se vedea, în acest sens, (…) jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (…), spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59)”.

În acelaşi sens, Curtea a statuat4 că „instanţa de la Strasbourg a reţinut că «unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul

1 Decizia nr. 61 din 18 ianuarie 2007, publicată în M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2007. 2 Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2012; Decizia

nr. 51 din 25 ianuarie 2012, publicată în M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2012; Decizia nr. 68 din 2 februarie 2012, publicată în M. Of. nr. 269 din 24 aprilie 2012.

3 Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în M. Of. nr. 53 din 23 ianuarie 2012. 4 Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012.


securităţii raporturilor juridice» (Hotărârea din 6 iunie 2005 pronunţată în Cauza Androne împotriva României; Hotărârea din 7 octombrie 2009 pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României). Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, «odată ce Statul adoptă o soluţie, aceasta trebuie să fie pusă în aplicare cu claritate şi coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât este posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiectele de drept vizate de către măsurile de aplicare a acestei soluţii (...)» (Hotărârea din 1 decembrie 2005 pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României, Hotărârea din 6 decembrie 2007 pronunţată în Cauza Beian împotriva României)»”.

Curtea Constituţională a reamintit1 că instanţa de la Strasbourg „a subliniat importanţa asigurării accesibilităţii şi previzibilităţii legii, inclusiv sub aspectul stabilităţii acesteia, instituind şi o serie de repere pe care legiuitorul trebuie să le aibă în vedere pentru asigurarea acestor exigenţe (cauze precum Sunday Times contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, 1979, Rekvényi contra Ungariei, 1999, Rotaru împotriva României, 2000, Damman împotriva Elveţiei, 2005)”.

Prin alte decizii2 s-a făcut din nou referire la exigenţele de accesibilitate şi previzibilitate a legii, invocându-se Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c. României, Hotărârea din 29 martie 2000, pronunţată în Cauza Rotaru c. României, Hotărârea din 23 septembrie 1998, pronunţată în Cauza Petra c. României, Hotărârea din 23 noiembrie 2000, pronunţată în Cauza Ex-Regele Greciei şi alţii c. Greciei, Hotărârea din 8 iulie 2008, pronunţată în Cauza Fener Rum Patrikligi c. Turciei, Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunţată în Cauza Sunday Times c. Regatului Unit.

În ceea ce priveşte deciziile de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate, se constată că un număr semnificativ dintre acestea3 fac trimitere la acelaşi text constituţional şi la principiul securităţii juridice.

Acelaşi principiu a stat la baza constatării constituţionalităţii modificării Legii nr. 3/2000 a referendumului, Curtea stabilind în acest sens, printr-o serie de decizii, limite ale legiferării, circumscrise securităţii juridice, cu precădere stabilităţii normelor în această materie. Astfel, Curtea a reţinut4 că modificarea cvorumului de participare la referendum este apanajul legiuitorului, însă instanţa constituţională trebuie să vegheze la neutilizarea acestui instrument în alte scopuri decât cel pe care legiuitorul constituant l-a avut în vedere la consacrarea referendumului, ca instituţie juridică esenţială într-un stat de drept – formă de participare directă a cetăţenilor la luarea deciziilor. Curtea trebuie să asigure respectarea principiilor privind stabilitatea juridică a legilor în materia referendumului, precum şi cel al consultării loiale a cetăţenilor cu drept de vot, principii care presupun crearea

1 Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012. 2 De exemplu, Decizia nr. 681 din 27 iunie 2012, publicată în M. Of. nr. 477 din 12 iulie 2012. 3 Decizia nr. 494 din 10 mai 2012, publicată în M. Of. nr. 407 din 19 iunie 2012; Decizia nr. 615

din 12 iunie 2012, publicată în M. Of. nr. 454 din 6 iulie 2012; Decizia nr. 980 din 22 noiembrie 2012, publicată în M. Of. nr. 57 din 25 ianuarie 2013; Decizia nr. 981 din 22 noiembrie 2012, publicată în M. Of. nr. 58 din 27 ianuarie 2013.

4 Decizia nr. 334 din 26 iunie 2013, publicată în M. Of. nr. 407 din 5 iulie 2013; Decizia nr. 471 din 14 noiembrie 2013, publicată în M. Of. nr. 754 din 4 decembrie 2013.


tuturor condiţiilor pentru ca electorii să cunoască problemele supuse refe-rendumului, consecinţele juridice ale diminuării pragului de participare la vot, precum şi efectele pe care le produce rezultatul referendumului asupra intereselor generale ale comunităţii. Principiile enunţate au drept corolar dispoziţiile referitoare la alegerile libere, consacrate de art. 2 alin. (1) şi de art. 62 alin. (1) din Legea fundamentală, norme constituţionale care reflectă reglementările internaţionale cuprinse în Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi în Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. Or, dat fiind faptul că pragul de participare reprezintă o condiţie esenţială pentru ca referendumul să poată exprima în mod real şi efectiv voinţa cetăţenilor, constituind premisa unei manifestări autentic democratice a suveranităţii, în conformitate cu principiul statuat în art. 2 din Legea fundamentală, Curtea trebuie să găsească un echilibru între necesitatea protejării dreptului de a decide participativ la referendum al cetăţeanului, ca drept fundamental, şi dorinţa unei majorităţi parlamentare de a-şi impune voinţa politică în stat la un moment dat. Curtea a constatat că Parlamentul poate (şi, astfel cum rezultă din deciziile Curţii, chiar trebuie) să intervină în această materie a legislaţiei referendare, cu condiţia de a nu o supune unor modificări strict conjuncturale, pe baza unor susţineri de oportunitate ori a înţelegerii politice, care avantajează una sau alta dintre forţele politice reprezentate în Parlament şi care formează la un moment dat o majoritate parlamentară. Or, dacă o lege ce vizează substanţa dreptului referendar, adoptată de o majoritate parlamentară la un moment dat, reuşeşte să întrunească susţinere parlamentară majoritară timp de un an, se poate presupune că ea reflectă în mod real o majoritate electorală şi că democraţia nu ar putea fi în niciun fel afectată, ca, de altfel, nici caracterul de stat de drept şi democratic al României.

Curtea a mai observat că majoritatea parlamentară a declanşat procedura de revizuire a Constituţiei. Or, chiar dacă este incontestabil că Parlamentul este organul legiuitor suprem, acest comportament legislativ trebuie supus principiului loialităţii constituţionale, ce presupune colaborarea tuturor puterilor Statului, fără folosirea unor mijloace disproporţionate sau abuzive pentru atingerea unor scopuri politice. Prezervarea caracterului de stat de drept şi democratic obligă Curtea Constituţională, ca garant suprem al Constituţiei, să preîntâmpine consecinţele schimbării intempestive a dispoziţiilor legale în materia referendumului şi să le conformeze respectării principiilor stabilităţii juridice (care presupune claritate, predictibilitate şi accesibilitate), al consultării loiale a cetăţenilor cu drept de vot, al libertăţii alegerilor şi cel al interpretării cu bună-credinţă a literei şi spiritului Constituţiei, principii care constituie elemente/valenţe structurale ale principiului general al securităţii juridice, unanim acceptat în cadrul democraţiei constituţionale.

Prin urmare, noile reglementări nu trebuie să determine o stare de incertitudine cu privire la un element definitoriu al acestei proceduri, întrucât opţiunile legiuitorului ordinar referitoare la stabilirea cvorumului de participare la referendum pot fluctua valoric în funcţie de voinţa majorităţii politice din Parlament şi de interesele conjuncturale ale acesteia, împrejurare de natură a crea o stare generală de incertitudine cu privire la un element esenţial al referendumului, şi anume valabilitatea acestuia. Faţă de cele reţinute, Curtea a constatat că, pentru a


asigura respectarea principiului general al stabilităţii juridice în materia referendumului, în acord cu recomandările Codului de bune practici în materie de referendum, adoptat de Comisia de la Veneţia, cu Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi cu Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului sunt constituţionale, însă nu pot fi aplicabile referendumurilor organizate în decurs de un an de la data intrării în vigoarea legii modificatoare.

Este adevărat însă că atât procentul stabilit de legiuitor, cât şi lipsa unei distincţii în funcţie de tipul referendumului reflectă lipsa unor reguli sau distincţii la nivelul Legii fundamentale. Astfel cum Curtea Constituţională a reţinut în Decizia nr. 471/2013, analizând textelor constituţionale în vigoare şi actele internaţionale în materie, „prevederile art. 2 alin. (1), art. 90, art. 95 alin. (3) şi art. 151 alin. (3) din Constituţie nu dispun expres cu privire la un anumit prag de participare la vot, nefiind identificat vreun text care să impună ori să recomande un cvorum de participare la referendum, toate dispoziţiile constituţionale făcând referire la stabilitatea legislaţiei electorale, inclusiv cea cu privire la referendum”; „acolo unde legiuitorul constituant a apreciat că se impune reglementarea unor astfel de cvorumuri/majorităţi a realizat-o, în celelalte cazuri lăsându-le la latitudinea legiuitorului ordinar. Se constată astfel că modul de exercitare a suveranităţii prin organele reprezentative ale poporului, în concret procedura de legiferare, cunoaşte o strictă şi amănunţită reglementare la nivel constituţional. Cât priveşte exercitarea suveranităţii naţionale prin referendum, Constituţia prevede numai obiectul referendumului, respectiv probleme de interes naţional (art. 90 din Constituţie), demiterea Preşedintelui României [art. 95 alin. (3)] şi aprobarea revizuirii Constituţiei [art. 151 alin. (3)], precum şi faptul că organizarea şi desfăşurarea acestuia se reglementează prin lege organică [art. 73 alin. (1) lit. d)]. Având în vedere diferenţa de regim juridic pe care însăşi Constituţia o consacră, deducerea pe calea analogiei a unui principiu al majorităţii absolute pe care l-ar presupune în mod automat Constituţia în privinţa luării oricărei decizii nu poate fi susţinută. Tipul de majoritate necesar pentru adoptarea unui act/unei decizii a fost stabilit în Legea fundamentală atunci când acest lucru a fost apreciat ca necesar, iar legiuitorul constituant a prevăzut majoritatea respectivă în raport cu regimul juridic al instituţiei la care se referă”.

Considerăm ca fiind esenţială sublinierea din aceeaşi decizie, potrivit căreia lipsa unei reglementări la nivel constituţional în acest sens „nu echivalează cu un drept discreţionar al legiuitorului, în sensul că un asemenea cvorum, respectiv majoritate pentru luarea unei decizii de importanţă majoră ar putea fi stabilite arbitrar”.

Respectarea regulilor referitoare la integrarea actului normativ în

ansamblul legislaţiei Potrivit art. 13 din Legea nr. 24/2000: „Actul normativ trebuie să se integreze

organic în sistemul legislaţiei, scop în care: a) proiectul de act normativ trebuie


corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel, cu care se află în conexiune”.

Într-o jurisprudenţă constantă, Curtea Constituţională a statuat că nu intră în competenţa sa compararea prevederilor legale şi raportarea concluziei ce ar rezulta la texte şi principii ale Constituţiei. Curtea Constituţională a reţinut1 însă următoarele considerente: „existenţa unor soluţii legislative contradictorii şi anularea unor dispoziţii de lege prin intermediul altor prevederi cuprinse în acelaşi act normativ conduce la încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice, ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate a normei”.

Procedând la examinarea susţinerilor referitoare la încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, în sensul lipsei de predictibilitate a reglementării, motivată prin existenţa unei necorelări în corpul legii supuse controlului, Curtea a reţinut că „se impune, folosind acest prilej legislativ, ca la nivelul celor două Camere ale Parlamentului să fie revăzute textele din Regulamentele acestora declarate neconstituţionale şi să asigure o corelare şi o tratare unitară a aceloraşi probleme. Ar fi de dorit ca actele normative de bază referitoare la activitatea parlamentară, şi anume Legea nr. 96/2006, Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului să fie concentrate într-un singur volum, în scopul facilitării activităţii parlamentare. În această activitate de sistematizare, un rol important revine Consiliului Legislativ care, potrivit art. 79 din Constituţie, este «organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea siste-matizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii»”2.

Considerăm ca această jurisprudenţă poate fi reţinută ca marcând o orientarea a controlului de constituţionalitate către sancţionarea necorelărilor legislative, în sensul pe care l-a reţinut Curtea Constituţională a Sloveniei, de exemplu, prin Decizia nr. U-I-278/07 din 22 octombrie 2009, respectiv sensul potrivit căruia Curtea Constituţională nu este competentă să decidă cu privire la corelarea a două legi, cu excepţia cazului în care principiile statului de drept sunt încălcate prin necorelarea şi inconsecvenţa lor.

Respectarea regulilor referitoare la unicitatea reglementărilor în materie

şi evitarea paralelismelor Constatând faptul că, potrivit art. 1 alin. (5) din Constituţie „în România,

respectarea (...) legilor este obligatorie”, că, potrivit Legii nr. 24/2000, tehnica legislativa asigură sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ, faptul că art. 13 din aceasta lege instituie principiul unicităţii reglementării în materie, precum şi faptul că, potrivit art. 15, în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenţei unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice, Curtea Constituţională a reţinut următoarele: „În

1 Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2012. 2 Decizia nr. 81 din 27 februarie 2013.


domeniul activităţii de control al averii dobândite în perioada exercitării mandatelor sau a îndeplinirii anumitor funcţii publice şi de verificare a conflictelor de interese, există reglementări paralele, şi anume, pe de-o parte, Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici (…), modificată şi completată prin Legea nr. 161/2003 (…), iar, pe de altă parte, Legea nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate (…)1”.

În acelaşi sens, Curtea Constituţională a reţinut că „Legea privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor a fost adoptată în anul 2006, la 15 ani de la intrarea în vigoare a Constituţiei ca urmare a aprobării acesteia prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991, şi a suferit modificări în concordanţă cu legea de revizuire a Constituţiei din anul 2003. După modificarea şi completarea prin mai multe acte normative, Legea nr. 96/2006 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 12 noiembrie 2008. Noua modificare, supusă în prezenta cauză controlului de constituţionalitate, nu este de natură să asigure o rigoare sub aspectul coerenţei şi al sistematizării normelor incidente în materia statutului deputaţilor şi al senatorilor. Astfel, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (…), «Reglementările de acelaşi nivel şi având acelaşi obiect se cuprind, de regulă, într-un singur act normativ». Or, în prezent, materia incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese, ce formează obiectul criticilor de neconstituţionalitate formulate în cauză, este reglementată de cap. IV din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, art. 20-art. 26 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, cartea I, titlul IV, cap. III din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, precum şi de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului. În raport cu prevederile din Legea nr. 24/2000 menţionate, este necesară reglementarea unitară a incompatibilităţilor şi conflictelor de interese, în scopul realizării unei sistematizări a materiei, cu consecinţa creşterii accesibilităţii şi predictibilităţii legii, de natură să determine eliminarea interpretărilor divergente2”.

Regulile astfel enunţate dezvoltă norma constituţională de referinţă şi se impun erga omnes, fiind obligatorii inclusiv în procesul de adoptare a legii.

Respectarea principiului bicameralismului Constituţia României nu defineşte principiul bicameralismului, însă, în art. 61

alin. (2), se prevede faptul că „Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat”. În temeiul acestui text constituţional, Curtea Constituţională a României a

1 Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în M. Of. nr. 294 din 5 mai 2010. 2 Decizia nr. 81 din 27 februarie 2013.


definit principiul bicameralismului, sancţionând, în repetate rânduri, reglementările adoptate cu încălcarea acestuia, în interpretarea conferită pe cale jurisprudenţială.

Astfel, Curtea a statuat că „«dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în plenul celor două Camere ale Parlamentului nostru bicameral». Aşadar, modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce asupra proiectului de lege adoptat de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia avută în vedere de iniţiator şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze, ceea ce contravine principiului bicameralismului”1.

Completând cele astfel statuate, Curtea a mai reţinut că „atât timp cât Camera Deputaţilor este camera decizională, aceasta poate introduce în textul legii prevederi noi care ţin de competenţa sa decizională şi care au legătură directă şi indisolubilă cu textul iniţial al proiectului sau propunerii legislative. Prin urmare, nu este obligatoriu ca ambele camere să se pronunţe pe o prevedere legală, ci este suficient în situaţia mai sus enunţată ca numai o Cameră, cea decizională, să se pronunţe”2.

Sintetizând cele statuate, Curtea a identificat criteriile principale pentru determinarea cazurilor în care prin procedura legislativă se încalcă principiul bicameralismului, respectiv: „existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului” şi „existenţa unei configuraţii deosebite, semnificativ diferită, între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului”3.

În sfârşit, pronunţându-se cu privire la respectarea aceluiaşi principiu consacrat pe cale jurisprudenţială, Curtea a statuat că, „în ceea ce priveşte funcţia de legiferare, iniţiativa legislativă aparţine în egală măsura deputaţilor şi senatorilor, ceea ce implică atât dreptul parlamentarilor de a depune o propunere legislativă în Parlament, cât şi dreptul acestora de a amenda orice iniţiativă legislativă depusă la Parlament. Din dreptul parlamentarilor la iniţiativă legislativă decurge şi dreptul fiecărei Camere de a decide asupra iniţiativelor legislative cu care este sesizată. La dezbaterea unei iniţiative legislative participă, în egală măsură, ambele Camere ale Parlamentului, cu respectarea principiului competenţei de sesizare prevăzut de art. 75 din Constituţie, cele două Camere având autonomie în adoptarea soluţiilor legislative cu privire la iniţiativele supuse dezbaterii. Din aceste principii ale sistemului bicameral rezultă că o iniţiativă legislativă poate fi modificată ori completată de prima Cameră sesizată fără ca decizia acesteia să fie limitată de conţinutul iniţiativei legislative în forma depusă de iniţiator, după cum tot astfel Camera decizională are dreptul de a modifica, de a completa ori de a renunţa la iniţiativa în cauză. (...) în dezbaterea unei iniţiative legislative Camerele au un drept propriu de decizie, pe care Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, l-a limitat numai la obligativitatea dezbaterii în

1 Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, publicată în M. Of. nr. 336 din 30 aprilie 2008; Decizia

nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în M. Of. nr. 358 din 28 mai 2009. 2 Decizia nr. 1466 din 10 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 893 din 21 decembrie 2009. 3 Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în M. Of. nr. 291 din 4 mai 2010.


ambele Camere a aceloraşi texte (acelaşi conţinut şi aceeaşi formă ale iniţiativei legislative), şi nu la obligativitatea adoptării unor soluţii identice”1.

Consecinţe în planul legiferării rezultând din aderarea la Uniunea

Europeană Pronunţându-se asupra propunerii de revizuire a Constituţiei2 şi având a

decide dacă dispoziţiile referitoare la aderarea la structurile euroatlantice aduc atingere limitelor revizuirii, prin raportare la conceptele de suveranitate şi de independenţă, Curtea a concluzionat că textele în cauză nu reprezintă o încălcare a acestor limite. S-a apreciat că modificarea şi completarea Constituţiei României, în vederea aderării, „reprezintă un demers politic şi juridic necesar (…)”; „introducerea acestor noi reglementări în Constituţia României, în momentul actual, în vederea unei viitoare integrări în Uniunea Europeană, reprezintă o soluţie de la care nu se poate abdica, deoarece integrarea în structurile euroatlantice nu se poate realiza în afara unor temeiuri constituţionale preexistente”. Curtea a precizat, totodată, că „prin actele de transfer al unor atribuţii către structurile Uniunii Europene, acestea nu dobândesc, prin înzestrare, o «supracompetenţă», o suveranitate proprie. În realitate, statele membre ale Uniunii Europene au decis să exercite în comun anumite atribuţii care, în mod tradiţional, ţin de domeniul suveranităţii naţionale. Este evident că în actuala eră a globalizării problematicii omenirii, a evoluţiilor interstatale şi a comunicării interindividuale la scară planetară, conceptul de suveranitate naţională nu mai poate fi conceput ca absolut şi indivizibil, fără riscul unei izolări inacceptabile”.

Cu acest prilej au fost enunţate consecinţe ale aderării la Uniunea Europeană: integrarea în dreptul intern a acquis-ului comunitar, precum şi obligaţia respectării dreptului european. Cât priveşte prima consecinţă enunţată – integrarea în dreptul intern a acquis-ului comunitar –, deciziile ulterioare ale Curţii Constituţionale subliniază în mod constant necesitatea armonizării legislaţiei interne cu cea europeană şi obligaţiile ce revin autorităţilor naţionale sub acest aspect. Cât priveşte a doua consecinţă – obligaţia respectării dreptului european –, odată cu enunţarea regulii aplicării prioritare a dreptului comunitar faţă de dispoziţiile contrare din legile interne instituite prin propunerea de revizuire a Constituţiei, Curtea a observat că „statele membre ale Uniunii Europene au înţeles să situeze acquis-ul comunitar – tratatele constitutive ale Uniunii Europene şi reglementările derivate din acestea – pe o poziţie intermediară între Constituţie şi celelalte legi, atunci când este vorba de acte normative europene obligatorii”3. Curtea a realizat, implicit, aceeaşi ierarhie a normelor, concepţie comună şi altor curţi constituţionale4, care acceptă ideea de pluralism constituţional, precum şi supremaţia dreptului UE – cu unele circumstanţieri şi, de regulă, în raport de

1 Decizia nr. 1018 din 19 iulie 2010, publicată în M. Of. nr. 511 din 22 iulie 2010. 2 Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, publicată în M. Of. nr. 317 din 12 mai 2003. 3 Ibidem. 4 Consiliul Constituţional din Franţa, Curtea Constituţională Federală Germană, Tribunalul

Constituţional polonez.


normele infraconstituţionale –, însă ca o consecinţă a transferului anumitor competenţe în condiţii stabilite prin constituţiile naţionale, acestea din urmă fiind încă sursele primare ale oricărei astfel de autorităţi1.

Încă de la aceste prime statuări de principiu, Curtea Constituţională a României a circumstanţiat, în virtutea rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, obligaţiile constituţionale ale autorităţilor publice rezultate din actul aderării, impuse de art. 148 din Constituţia revizuită, care stabileşte, în alin. (4), că „Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2)”, iar în alin. (2): „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”.

Prin numeroase decizii, Curtea Constituţională a subliniat necesitatea armonizării şi compatibilizării legislaţiilor pe care aderarea o impune. Această obligaţie a fost, de altfel, consfinţită şi la nivel infraconstituţional, fiind reglementată expres prin Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativă pentru elaborarea actelor normative, modificată2, care stabileşte, în art. 22 alin. (1), că „soluţiile legislative preconizate prin noua reglementare trebuie să aibă în vedere reglementările în materie ale Uniunii Europene, asigurând compatibilitatea cu acestea”.

În acest sens, în 2006, examinând sesizarea cu privire la neconstituţionalitatea Legii privind reforma în domeniul sănătăţii, Curtea a reţinut3 că este neîntemeiată critica privind existenţa în cuprinsul legii a unor reglementări aplicabile structurilor de la nivelul Uniunii Europene, întrucât „preluarea unor reglementări adoptate de forurile Uniunii Europene nu semnifică depăşirea competenţelor, ci implementarea în dreptul intern a dreptului comunitar”. Într-o altă decizie pronunţată în acelaşi an premergător aderării4, Curtea a statuat că ordonanţa de urgenţă criticată „s-a adoptat în scopul armonizării prevederilor legislaţiei în domeniu cu dispoziţiile Tratatului de aderare (…). Urgenţa măsurii care s-a luat a fost justificată de faptul că România este strict monitorizată de Comisia Europeană la capitolul «Concurenţa», iar încălcarea acestor prevederi din Tratatul de aderare este de natură să atragă activarea Clauzei de salvgardare, cu consecinţa amânării aderării României la Uniunea Europeană (…)”.

După anul 2007, jurisprudenţa Curţii Constituţionale cuprinde, pe de o parte, constatarea realizării de către legiuitor – primar sau delegat – a armonizării legislaţiei naţionale cu prevederile europene în diverse materii5, iar, pe de altă

1 K. Kowalik-Banczyk, op. cit., pp. 1355-1366. 2 Legea nr. 29/2011, publicată în M. Of. nr. 182 din 11 martie 2011. 3 Decizia nr. 298 din 29 martie 2006, publicată în M. Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006. 4 Decizia nr. 205 din 7 martie 2006, publicată în M. Of. nr. 340 din 14 aprilie 2006. 5 Decizia nr. 1033 din 9 octombrie 2008, publicată în M. Of. nr. 757 din 10 noiembrie 2008;

Decizia nr. 631 din 12 mai 2011, publicată în M. Of. nr. 536 din 29 iulie 2011; Decizia nr. 432 din 15 aprilie 2010, publicată în M. Of. nr. 361 din 2 iunie 2010; Decizia nr. 666 din 17 mai 2011, publicată în M. Of. nr. 502 din 14 iulie 2011; Decizia nr. 688 din 31 mai 2011, publicată în M. Of. nr. 537 din 29 iulie 2011; Decizia nr. 1289 din 4 octombrie 2011, publicată în M. Of. nr. 830 din 23 noiembrie 2011;


parte, o dezvoltare a argumentării în sensul sublinierii obligaţiei şi importanţei procesului de armonizare. Astfel, de exemplu, Curtea a reţinut că, „în conformitate cu dispoziţiile art. 148 alin. (4) din Constituţie, autorităţile statului român s-au angajat să garanteze ducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din tratatele constitutive ale Uniunii Europene, din reglementările comunitare cu caracter obligatoriu şi din actul de aderare. În acest sens, Guvernul este abilitat din punct de vedere constituţional ca, prin mijloacele pe care le are la îndemână, să garanteze îndeplinirea obligaţiilor României faţă de Uniunea Europeană. Astfel, folosirea ordonanţelor de urgenţă pentru punerea de acord a legislaţiei naţionale cu cea comunitară în situaţia în care era iminentă declanşarea procedurii de infringement în faţa Curţii de Justiţie este pe deplin constituţională”1. Chiar dacă o astfel de procedură de infringement nu este iminentă, condiţii specifice care impun o intervenţie legislativă rapidă – cum ar fi evitarea consecinţelor negative ce s-ar fi produs asupra concurenţei la nivelul Uniunii Europene – au fost, de asemenea, reţinute ca justificând adoptarea unei ordonanţe de urgenţă2.

Curtea a sancţionat nerespectarea de către legiuitor a normelor constituţionale care reglementează obligaţiile rezultând din actul aderării, cu referire şi la obligaţia de cooperare loială dintre Uniune şi statele membre, reţinând3 că „înlăturarea prin Legea nr. 299/2011 a unui mijloc procedural care permitea redeschiderea unor procese soluţionate irevocabil, dar în cursul cărora s-a încălcat dreptul Uniunii Europene, mijloc care asigura aplicarea unitară a legislaţiei europene, astfel cum trebuia aceasta interpretată încă de la intrarea sa în vigoare, este de natură să nesocotească obligaţia asumată de statul român prin Actul de aderare, obligaţie înscrisă în art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană şi garantată prin art. 148 alin. (4) din Constituţie”. Această din urmă decizie a Curţii Constituţionale, pronunţată la sfârşitul anului 2012, cuprinde, de altfel, o amplă „pledoarie” în sensul respectării obligaţiilor asumate de statul român ca membru al Uniunii Europene, aceste obligaţii fiind tratate în mod dinamic şi din perspectiva tuturor autorităţilor publice pe care textul constituţional de referinţă – art. 148 –, le menţionează.

Tot astfel, pronunţându-se în control a priori asupra dispoziţiilor art. 38 alin. (1) şi art. 42 din Legea privind parteneriatul public, în raport de dispoziţiile art. 148 din Constituţie, şi reţinând existenţa unei dispute între Guvern şi autorii obiecţiei de neconstituţionalitate cu privire la directiva aplicabilă parteneriatului public-privat contractual şi/sau instituţionalizat, Curtea a statuat că „o atare incertitudine este dată de faptul că legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a indica, în cuprinsul legii criticate, actele Uniunii Europene care sunt transpuse prin aceasta, ceea ce este inadmisibil”. În continuare, Curtea a reţinut că ”indiferent de directiva aplicabilă

Decizia nr. 447 din 7 aprilie 2011, publicată în M. Of. nr. 485 din 8 iulie 2011; Decizia nr. 1591 din 13 decembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 80 din 1 februarie 2012.

1 Decizia nr. 802 din 19 mai 2009, publicată în M. Of. nr. 428 din 23 iunie 2009; Decizia nr. 1070 din 8 septembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 703 din 20 octombrie 2009.

2 Decizia nr. 450 din 3 mai 2012, publicată în M. Of. nr. 507 din 24 iulie 2012; Decizia nr. 1540 din 6 decembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 151 din 7 martie 2012; Decizia nr. 802 din 19 mai 2009, publicată în M. Of. nr. 428 din 23 iunie 2009.



(Directiva 2014/23/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 februarie 2014 privind atribuirea contractelor de concesiune, sau Directiva 2014/24/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achiziţiile publice şi de abrogare a Directivei 2004/18/CE, ambele publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L nr. 94 din 28 martie 2014), (…) ambele cuprind condiţii care coincid aproape până la detaliu în privinţa modificării sau denunţării unilaterale a contractului, în timp ce textul art. 38 alin. (1) din lege conţine o soluţie normativă ce tinde să se sustragă acestor condiţii”. În consecinţă, Curtea a statuat că ”soluţia legislativă cuprinsă în textul criticat reprezintă o încălcare de către Parlament a dispoziţiilor art. 148 alin. (4) din Constituţie, text care reglementează rolul acestuia de garant în privinţa ducerii la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării”1.

2.3.8. Raporturile Parlamentului cu alte autorităţi publice Controlul parlamentar asupra reprezentării României la reuniunile

Consiliului European Pronunţându-se, cu prilejul examinării constituţionalităţii dispoziţiilor art. 2,

art. 3 şi ale art. 18 din Legea privind cooperarea dintre Parlament şi Guvern în domeniul afacerilor europene, cu privire la conturarea, stabilirea şi definitivarea conţinutului mandatului de reprezentare a României la Consiliul European, Curtea a reţinut o serie de principii referitoare la controlul parlamentar asupra reprezentării României (prin Preşedinte sau prim-ministru, potrivit distincţiilor realizate în aceeaşi jurisprudenţă), la reuniunile acestei instituţii.

Astfel, Curtea a reţinut că, potrivit art. 10 alin. (2) teza a II-a din TUE, publicat în JOUE seria C nr. 326 din 26 octombrie 2012, „statele membre sunt reprezentate în Consiliul European de şefii lor de stat sau de guvern şi în Consiliu de guvernele lor, care la rândul lor răspund în mod democratic fie în faţa parlamentelor naţionale, fie în faţa cetăţenilor lor”, subliniind, totodată, că „acest text de principiu prevede şi răspunderea reprezentanţilor statelor membre în Consiliul European fie în faţa parlamentelor naţionale, fie în faţa cetăţenilor lor, fără a stabili aspecte ce ţin de ordinea şi tradiţiile constituţionale ale statelor membre”. Aşadar, revine statelor membre obligaţia de a determina, pe baza textelor constituţionale naţionale, reprezentantul naţional la Consiliul European (preşedinte/prim-ministru) şi de a stabili, eventual, în mod formalizat, un cadru legal naţional cu privire la relaţiile dintre autorităţile naţionale de natură a asigura o reprezentare democratică şi, în acelaşi timp, eficientă. Având în vedere acest ultim obiectiv, Parlamentul României a adoptat Legea privind cooperarea dintre Parlament şi Guvern în domeniul afacerilor europene, determinând, în art. 1 din Capitolul I, „Dispoziţii generale”, sfera sa de aplicare astfel: „Prezenta lege reglementează cadrul de cooperare între Parlamentul României sau una dintre Camerele acestuia şi Guvernul României, cu privire la participarea României la procesul decizional din cadrul Uniunii Europene,



precum şi la monitorizarea armonizării legislaţiei naţionale cu legislaţia europeană”. Ca urmare, obiect al legii îl constituie „cadrul de cooperare între Parlamentul României sau una dintre Camerele acestuia şi Guvernul României, cu privire la participarea României la procesul decizional din cadrul Uniunii Europene”.

Referitor la legea criticată, Curtea a reţinut că art. 18 alin. (1)-(3) din Lege se referă la situaţia în care atribuţia Preşedintelui României de participare la reuniunile Consiliului European a fost delegată prim-ministrului, caz în care controlul parlamentar se exercită numai asupra conţinutului mandatului acestuia, în timp ce art. 18 alin. (4) din Lege se referă la posibilitatea Preşedintelui României de a informa Parlamentul cu privire la conţinutul mandatului pe care el însuşi l-a pregătit atunci când a decis să nu îşi delege atribuţia de participare la reuniunile Consiliului European, de unde rezultă două situaţii distincte:

a) atunci când Preşedintele României decide să participe el însuşi la reuniunile Consiliului European, are posibilitatea să îşi prezinte mandatul Parlamentului, conţinutul mandatului fiind stabilit în mod exclusiv de Preşedintele României;

b) atunci când deleagă atribuţia sa de participare la reuniunile Consiliului European, Preşedintele României nu poate formula/stabili conţinutul mandatului, iar prim-ministrul este dator să se adreseze Parlamentului cu un „proiect/propunere de mandat” pentru ca acesta din urmă să îl aprobe.

Faţă de aceste considerente, Curtea a conchis după cum urmează: „controlul parlamentar asupra reprezentării României la reuniunile Consiliului European se manifestă, în primul caz, sub forma informării, iar, în al doilea caz, Parlamentul dobândeşte o putere decizională în stabilirea conţinutului mandatului datorită relaţiilor specifice în care se află cu Guvernul (art. 111 din Constituţie). Controlul parlamentar asupra reprezentării României la reuniunile Consiliului European se manifestă sub forma dezbaterii, informării şi a conlucrării între Guvern, Parlament şi Preşedinte”.

Realizând un examen de drept comparat din această perspectivă, Curtea a reţinut că existenţa controlului parlamentar, indiferent sub ce formă, asupra stabilirii conţinutului mandatului şefului delegaţiei la reuniunile Consiliului European este deja un aspect consacrat în toate statele membre ale Uniunii Europene. Lipsa oricărei informări a Parlamentului de către Preşedinte ar determina ca România să fie singurul stat european în care mandatul reprezentării la Consiliul European să fie elaborat de o singură instituţie. O asemenea stare de drept a fost reliefată în studiul „Democratic control in the member states of the European Council and the Euro zone summits”, întocmit în anul 2013 de Comisia Europeană – Direcţia Generală Politici Interne ale Uniunii Europene – Direcţia drepturile cetăţenilor şi afaceri constituţionale, studiu prin care s-au constatat următoarele aspecte de drept comparat: în 17 state membre există reguli formale explicite care menţionează Consiliul European fie în textul Constituţiei, fie în regulamentele parlamentelor (Belgia, Bulgaria, Republica Cehă, Danemarca, Finlanda, Germania, Ungaria, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Polonia, Portugalia, Slovacia, Spania şi Suedia). Aceste reguli se referă la informarea Parlamentului cu privire la deciziile şi procedurile referitoare la Consiliul European şi conturează obligaţia Guvernului fie de a furniza diferite documente scrise privind reuniunile Consiliului European (ordinea de zi, documente de strategie, poziţia Guvernului, raport asupra


rezultatelor), fie de a le explica oral; mai mult, în Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia, Slovacia sau Suedia există reguli procedurale cu privire la controlul asupra activităţii reprezentanţilor naţionali la Consiliului European, care prevăd opţiunea sau chiar necesitatea Guvernului de a consulta Parlamentul şi de a solicita opinia acestuia. Aceasta este chiar obligatorie în cazul Lituaniei. Cu privire la structura dezbaterii parlamentare, dezbatere la care, de obicei, iau parte şefii de Guvern, aceasta urmează următoarea paradigmă: declaraţia şefului Guvernului este urmată de o dezbatere sub forma întrebărilor şi răspunsurilor, dezbatere la care iau parte toate partidele parlamentare. În Germania sau Luxemburg, regulamentele Parlamentului prevăd timpul alocat pentru fiecare partid, acesta fiind proporţional cu numărul locurilor deţinute în Parlament. În Irlanda sau Italia, şeful Guvernului, în dezbaterea parlamentară, nu răspunde la întrebări. Nici în Irlanda şi nici în Malta nu urmează o dezbatere reală după declaraţia Guvernului, partidele doar exprimându-şi punctul de vedere (Irlanda). Peste jumătate dintre statele membre ale Uniunii Europene au reguli explicite cu privire la documentele şi informările ce trebuie furnizate cu privire la întâlnirile Consiliului European.

Regulile cu privire la controlul activităţii reprezentanţilor naţionali în Consiliul European au evoluat în multe state membre ale Uniunii Europene, mai ales în perioada ratificării tratatelor. Astfel, se constată două categorii de reguli după criteriul formalizării acestora, şi anume reguli formale, normative (Austria, Republica Cehă, Finlanda, Germania, Ungaria, Luxemburg, Portugalia, Suedia), dar şi reguli informale, cutumiare (Spania, Suedia, Franţa, Italia, Finlanda, Olanda, Irlanda, Estonia), reguli care se coroborează între ele. Tendinţa generală identificată la nivelul statelor membre este: de a implica prim-ministrul direct în procedura parlamentară (acolo unde atributul reprezentării aparţine prim-ministrului) şi de a concentra controlul parlamentar asupra activităţii reprezentantului statului membru în Consiliul European înainte de desfăşurarea sesiunilor acestuia – un control ex ante (Franţa, Olanda, Irlanda sau Portugalia). Exemplificativ, în Franţa, după ce Tratatul Constituţional a fost respins prin referendum în anul 2005, s-au impus dezbateri ex ante în plenul Parlamentului cu privire la sesiunile ordinare ale Consiliului European. De asemenea, se observă că, în perioada martie 2011-martie 2012, trei state au avut cea mai mare rată de dezbateri ex ante în plen cu privire la ordinea de zi a Consiliului European (Olanda, Irlanda şi Franţa). Aceste state, în schimb, de principiu, nu au dezbateri în comisiile parlamentare de specialitate (este vorba, de obicei, de comisiile parlamentare de afaceri europene). Pe de altă parte, în Estonia, Finlanda, Portugalia, Suedia, Belgia, Lituania, Slovacia, Letonia şi Italia dezbaterile au loc în comisiile de specialitate fără implicarea plenului. Totuşi, se observă că, dintre statele anterior menţionate, în Portugalia, din mai 2012, există o implicare ex ante a plenului. În schimb, în Danemarca şi Germania dezbaterile în plen şi în comisii sunt frecvente, acest model fiind cel al „parlamentarismului total”. Această tendinţă prezentată mai sus se opune modelului tradiţional de neintervenţie parlamentară în pregătirea reuniunilor Consiliului European (Malta, Grecia, România şi Marea Britanie). Dintre ţările cu o rată mare de dezbateri în plen înainte de sesiunile Consiliului European, numai Irlanda şi Danemarca ţin dezbateri plenare ex post. În Franţa sau Germania, dezbaterile ex post se desfăşoară la nivel de comisie, iar Olanda ţine astfel de


dezbateri la nivel de plen/comisie doar în cazuri excepţionale. În aceste din urmă parlamente, lipsa dezbaterilor ex post este consecinţa numărului mare al dezbaterilor parlamentare ex ante.

Curtea a prezentat în continuare concluziile studiului menţionat în privinţa evidenţierii, în funcţie de gradul de implicare a parlamentelor naţionale în problematica privind agenda Consiliului European, a modelelor de control parlamentar, şi anume:

a) modelul tradiţional, de neimplicare în controlul ex ante/ex post asupra activităţii reprezentantului naţional în Consiliul European (Luxemburg, Ungaria);

b) modelul general utilizat în afacerile europene de către statele membre, care urmează procedura parlamentară obişnuită în privinţa legislaţiei Uniunii Europene;

c) modelul tehnocrat, în care comisia de afaceri europene este foarte activă, dar implicarea sa asupra fondului subiectelor dezbătute este redusă;

d) modelul consultării publice, ce implică sesiuni plenare ex ante şi ex post; e) modelul răspunderii Guvernului, în care dezbaterile ex ante sunt limitate şi,

de obicei, au loc după ce s-au încheiat lucrările reuniunii Consiliului European; f) modelul „policy maker”, cel în care activitatea parlamentară are ca scop

influenţarea Guvernului înainte de sesiunea Consiliului European (Germania); g) modelul „parlamentarismului total”, care oferă o combinaţie între examenul

tehnic şi dezbaterea publică atât înainte, cât şi după sesiunile Consiliului European (Danemarca).

Totodată, studiul identifică şi patru modele intermediare: a) modelul Austriei şi Suediei, care este o combinaţie între cel al răspunderii

Guvernului, al consultării publice şi al celui tehnocrat; b) modelul cipriot, în care preşedintele conduce delegaţia naţională şi este

total independent de Parlament. Este de reţinut că statul Cipru este republică prezidenţială;

c) modelul Greciei şi al Portugaliei, care este foarte apropiat de cel al răspunderii Guvernului, dar implicarea deosebită a Parlamentului după sesiunea Consiliului European sugerează că acesta este un loc în care se discută implementarea deciziilor luate;

d) modelul olandez şi francez, care este un model „policy maker” cu anumite particularităţi. Astfel, spre exemplu, în Franţa se acreditează ideea între parlamentari că o dezbatere pe fondul ordinii de zi a Consiliului European îl va pune în dificultate pe Preşedintele republicii în susţinerea poziţiei Franţei la reuniunile Consiliului European.

Din studiul menţionat mai rezultă că în Bulgaria, Irlanda, Malta şi Marea Britanie Parlamentul nu are posibilitatea de a formula un punct de vedere în privinţa subiectelor abordate la reuniunile Consiliului European. De asemenea, în procedura ex ante de control al reprezentantului naţional în Consiliul European, poziţia Parlamentului fie nu este obligatorie, fiind una de recomandare (Franţa, Grecia, Ungaria, Italia, Luxemburg, Polonia, Portugalia, Spania), fie este obligatorie din punct de vedere politic (Danemarca, Finlanda, Olanda, Suedia), fie este obligatorie din punct de vedere juridic (Estonia, Germania, Slovenia, Slovacia, Austria, Letonia, Lituania).


În consecinţă şi raportându-se la toate aceste considerente, Curtea a constatat că sistemul semiprezidenţial românesc nu poate exclude controlul parlamentar asupra reprezentării României la reuniunile Consiliului European. Cât priveşte decizia politică de delegare a atribuţiei de participare la reuniunile Consiliului European, aceasta trebuie să aibă în vedere criteriile stabilite de Curte, criterii ce urmează a fi evidenţiate cu prilejul analizei raporturilor dintre Preşedinte şi Guvern, în contextul dialogului Curţii Constituţionale cu aceste instituţii1.

Informarea Parlamentului În conformitate cu dispoziţiile art. 111 alin. (1) din Constituţie, „Guvernul şi

celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora (...)”.

Curtea a statuat, prin Decizia nr. 297/20062, că „precizarea în însuşi textul constituţional a modului de obţinere de către organele Parlamentului a actelor şi informaţiilor necesare de la Guvern şi celelalte organe ale administraţiei publice exclude posibilitatea reglementării pe calea altor acte normative a unor măsuri noi în sensul arătat. Altfel spus, întrucât Constituţia prevede expres şi limitativ că obţinerea de acte şi informaţii de la autorităţile menţionate se face de către Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora, legiuitorul nu este abilitat să reglementeze şi accesul direct al deputaţilor şi senatorilor la datele şi actele prevăzute în art. 35 alin. (1) lit. i) din legea analizată. Prevederea cuprinsă la litera j) din acelaşi text de lege, care, sub titulatura de drept politic, stabileşte pentru parlamentari «dreptul de acces» în instituţiile administraţiei publice, este, de asemenea, neconstituţională, depăşind cadrul prevederilor art. 111 din Constituţie privind raporturile dintre Parlament, Guvern şi celelalte organe ale administraţiei publice şi instituind o posibilă imixtiune a deputaţilor şi senatorilor în activitatea executivă, contrară principiului separaţiei puterilor, consacrat prin art. 1 alin. (4) din Constituţie”3.

1 A se vedea infra. 2 Publicată în M. Of. nr. 323 din 11 aprilie 2006. 3 Tot astfel, prin Decizia nr. 46 din 17 mai 1994, publicată în M. Of. nr. 131 din 27 mai 1994,

Curtea a reţinut, cu privire la Regulamentul Senatului că „prevederile art. 142 din regulament, în măsura în care instituie o relaţie juridică directă între senator şi autorităţile publice ale administraţiei locale, administraţiei judeţene şi ale serviciilor publice descentralizate în judeţe sau în interes judeţean, sunt neconstituţionale, ţinând seama de prevederile art. 110 din Constituţie, potrivit cărora informarea senatorilor se face de Cameră, de comisia parlamentară sau sub controlul acestora, aşa cum s-a prevăzut la art. 141 din regulament în ce priveşte informarea de la organele centrale ale administraţiei publice. Prevederea regulamentară deplasează calitatea de titular al dreptului de informare de la Cameră şi comisiile parlamentare la senator, deşi constituie un aspect al controlului parlamentar care nu poate fi conceput ca un atribut personal al senatorului. O asemenea soluţie este contrară autonomiei administrative şi pluralismului politic pe plan local, întrucât ar putea fi exercitată cu referire la aspectele confidenţiale, privind procesul de elaborare a unei decizii, precum şi în dauna opţiunii politice pe plan local, dacă aceasta este diferită de aceea a partidului din care face parte senatorul”.


Competenţele autorităţilor implicate în procedura de suspendare a Preşedintelui României

Statuând asupra limitelor de competenţă ale Curţii Constituţionale în raport de

cele ale Parlamentului în această procedură, Curtea a reţinut că, „chiar dacă s-ar considera că numai Curtea Constituţională, în virtutea rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, prevăzut de normele constituţionale ale art. 142 alin. (1), poate califica faptele imputate Preşedintelui României ca fiind sau nu fapte grave de încălcare a Constituţiei, Parlamentul nu poate fi împiedicat în exercitarea dreptului de a-l suspenda sau nu din funcţie pe Preşedintele României, indiferent de avizul, pozitiv sau negativ, al Curţii Constituţionale, aviz care are un caracter strict consultativ, aşa cum stabileşte art. 146 lit. h) din Constituţie. În cadrul procedurii de suspendare a Preşedintelui României, reglementată de art. 95 din Constituţie, rolul Curţii Constituţionale încetează odată cu emiterea avizului consultativ. Efectele suspendării constau în întreruperea mandatului prezidenţial până la validarea rezultatului referendumului de către Curtea Constituţională”1.

Competenţele autorităţilor implicate în procedura începerii urmăririi

penale faţă de membrii Guvernului Procedând de aceeaşi manieră, prin Decizia nr. 270/20082, pronunţată pentru

soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională, Curtea Constituţională a României a desprins procedura de urmat şi competenţa fiecăreia dintre autorităţile implicate, interpretând art. 109 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”, Curtea a statuat că „în sensul acestei prevederi constituţionale, înaintarea sesizării uneia dintre cele trei autorităţi pentru a cere urmărirea penală nu se poate face nici aleatoriu şi nici preferenţial de către Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (…) întrucât (n.a.) cumulul calităţii de deputat sau de senator cu cea de membru al Guvernului atrage, după sine, în mod firesc, potrivit art. 109 alin. (2), competenţa Camerei Deputaţilor sau a Senatului de a cere urmărirea penală, după caz”. În consecinţă, „Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie să se adreseze uneia dintre cele trei autorităţi, după cum urmează: a) Camerei Deputaţilor sau Senatului – pentru membrii Guvernului sau foştii membri ai Guvernului (prim-ministru, ministru de stat, ministru, ministru delegat, după caz) care, la data sesizării, au şi calitatea de deputat sau de senator; b) Preşedintelui României – pentru membrii Guvernului sau foştii membri ai Guvernului (prim-ministru, ministru de stat, ministru, ministru delegat) care, la data sesizării, nu

1 Decizia nr. 730 din 9 iulie 2012, publicată în M. Of. nr. 473 din 11 iulie 2012. 2 Publicată în M. Of. nr. 290 din 15 aprilie 2008.


au calitatea de deputat sau de senator”. Curtea a concluzionat că textul art. 109 alin. (2) din Constituţie consacră „dreptul absolut al fiecăreia dintre cele trei autorităţi publice de a cere urmărirea penală, iar exercitarea acestuia de către una dintre ele nu se poate face în detrimentul celorlalte, dreptul uneia nefiind condiţionat de dreptul celorlalte”.

Neconstituţionalitatea actelor prin care Parlamentul se substituie puterii

judecătoreşti Soluţionând conflicte juridice de natură constituţională între autorităţile

menţionate, Curtea Constituţională a statuat că Parlamentul (Camera Deputaţilor ori Senatul), în calitate de organ reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, nu poate să se substituie puterii judecătoreşti, respectiv să soluţioneze, prin hotărâri proprii, litigii ce ţin de competenţa instanţelor judecătoreşti. De asemenea, legiuitorul nu poate modifica, suspenda sau stinge efectele unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile1.

În acest sens, în cadrul controlului a priori, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale cuprinse în Legea privind măsuri premer-gătoare reglementării situaţiei juridice a unor imobile trecute în proprietatea statului după 23 august 1944, care prevedeau suspendarea judecării proceselor privind bunurile avute în vedere de noua reglementare, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, până la adoptarea unei noi legi2. Argumentul principal al soluţiei pronunţate de Curte a fost acela că Parlamentul nu are dreptul să intervină în procesul de realizare a justiţiei.

Tot astfel, pronunţându-se asupra unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi autoritatea legiuitoare, reprezentată de Senatul României, conflict declanşat de refuzul Senatului de a lua act de încetarea de drept a calităţii de senator, prin rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti prin care se constată starea de incompatibilitate a acestuia, Curtea a reţinut că „Senatul nu are competenţa constituţională de a realiza justiţia, respectiv de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective. Orice interpretare care conduce la înfăptuirea competenţelor constituţionale exclusive ce aparţin altei autorităţi publice, astfel cum sunt acestea precizate în titlul III din Legea fundamentală, dă naştere unui conflict juridic de natură constituţională între respectivele autorităţi”3.

Observând astfel că este în discuţie executarea unei hotărâri judecătoreşti, precum şi faptul că procesul civil parcurge două faze: faza judiciară şi faza executorie, executarea hotărârii judecătoreşti fiind deci circumscrisă noţiunii de „proces”, iar, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului,

1 Art. 8 din Legea nr. 76/2012: „De la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă,

referirile din cuprinsul actelor normative la hotărârea judecătorească «definitivă şi irevocabilă» sau, după caz, «irevocabilă» se vor înţelege ca fiind făcute la hotărârea judecătorească «definitivă».

2 Decizia nr. 6 din 11 noiembrie 1992, publicată în M. Of. nr. 48 din 4 martie 1993. 3 Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012, publicată în M. Of. nr. 800 din 28 noiembrie 2012.


„dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă, în detrimentul unei părţi, într-adevăr, nu ar fi de înţeles ca art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale să descrie în detaliu garanţiile procedurii – echitate, publicitate şi celeritate – acordate părţilor şi să nu apere punerea în aplicare a deciziilor judiciare. (...) Executarea unei sentinţe sau a unei hotărâri, indiferent cărei jurisdicţii ar aparţine, trebuie deci considerată ca făcând parte integrantă din proces, în sensul art. 6”(Hotărârea din 19 martie 1997, pronunţată în Cauza Hornsby c. Greciei, par. 40), Curtea a conchis că „prin punerea în discuţia plenului Senatului a Sentinţei civile nr. 5.153 din 16 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă ca urmare a respingerii recursului prin Decizia nr. 3.104 din 19 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sentinţă care constată starea de incompatibilitate a domnului senator (...) urmată de votul negativ privind punerea în executare a acestei hotărâri, Senatul a acţionat ca o instanţă ierarhic superioară, ceea ce afectează principiul fundamental al statului de drept, respectiv principiul separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale, consacrat de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală ”.

Curtea a mai reţinut că „teza potrivit căreia o Cameră a Parlamentului poate, în virtutea dispoziţiilor regulamentare proprii, să cenzureze sub orice aspect o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, care a dobândit autoritate de lucru judecat, echivalează cu transformarea acestei autorităţi în putere judecătorească, concurentă cu instanţele judecătoreşti în ceea ce priveşte înfăptuirea justiţiei. Legitimarea unui astfel de act ar avea ca efect acceptarea ideii că, în România, există persoane/instituţii/autorităţi cărora nu le sunt opozabile hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele prevăzute de Constituţie şi de lege, deci care sunt mai presus de lege. Or, o astfel de interpretare dată dispoziţiilor referitoare la autonomia regulamentară este în vădită contradicţie cu dispoziţiile art. 1 alin. (4), art. 16 alin. (2), art. 61 alin. (1), art. 124 şi art. 126 alin. (1) din Constituţie”. Din această perspectivă, Curtea a observat că, prin votul negativ cu privire la starea de incompatibilitate constatată irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, Senatul a acţionat ultra vires, arogându-şi competenţe care aparţin puterii judecătoreşti.

Statuând asupra conduitei autorităţii legiuitoare, reprezentată de Senatul României, cea care a declanşat conflictul juridic de natură constituţională, Curtea a statuat că, pentru a fi conformă Constituţiei, aceasta trebuie să constea în abţinerea de la orice acţiune care ar avea ca efect subrogarea în atribuţiile altei autorităţi publice, Senatul având deci obligaţia de a lua act de existenţa stării de incompatibilitate, potrivit celor statuate prin hotărârea definitivă şi irevocabilă a instanţei.

Obligaţia Parlamentului de interpretare autentică a legii Într-o situaţie asemănătoare, Curtea a constatat existenţa unui conflict juridic

de natură constituţională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta


Curte de Casaţie şi Justiţie, şi autoritatea legiuitoare, reprezentată de Senatul României, prin omisiunea acestuia din urmă de a finaliza procedura parlamentară cu privire la sesizarea Agenţiei Naţionale de Integritate.

Referindu-se la conduita de urmat în situaţia dată, Curtea a statuat că „Senatul, în plenul său, iar nu Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări ori Biroul permanent, are obligaţia de a hotărî, prin vot, cu privire la încetarea sau nu a calităţii de senator a domnului (...), ca urmare a constatării stării de incompatibilitate a acestuia de către Agenţia Naţională de Integritate, cu respectarea dispoziţiilor procedurale prevăzute în regulamentul propriu de organizare şi funcţionare”. Observând că hotărârea Senatului prin care se va dispune cu privire la problema în cauză se întemeiază pe dispoziţiile art. 25 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, text de lege care prevede că: „Dacă persoana a ocupat o funcţie eligibilă, nu mai poate ocupa aceeaşi funcţie pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului”, şi având în vedere cele două interpretări de care este susceptibil textul în discuţie, Curtea Constituţională constată că trebuie să existe o concordanţă între litera şi voinţa iniţială a legiuitorului. Ca urmare, Curtea a reţinut că „pentru a decide cu privire la încetarea sau nu a calităţii de senator, Parlamentul trebuie să procedeze, în prealabil, la interpretarea legală a dispoziţiilor menţionate, în conformitate cu prevederile art. 69 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cărora: «(1) Intervenţiile legislative pentru clarificarea sensului unor norme legale se realizează printr-un act normativ interpretativ de acelaşi nivel cu actul vizat, prin dispoziţii interpretative cuprinse într-un nou act normativ sau prin modificarea dispoziţiei al cărui sens trebuie clarificat. (2) Interpretarea legală intervenită potrivit alin. (1) poate confirma sau, după caz, infirma ori modifica interpretările judiciare, arbitrale sau administrative, adoptate până la acea dată, cu respectarea drepturilor câştigate»” – „prin urmare, Parlamentul României trebuie să declanşeze procedura legislativă în scopul adoptării unei legi prin care fie se interpretează dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010”1.

Ulterior, sesizată fiind cu o cauză care a readus în discuţie interpretarea aceluiaşi text de lege şi sesizând că până la momentul respectiv, contrar art. 147 alin. (4) din Constituţie, Parlamentul nu a adoptat o lege care să clarifice sensul sintagmei „aceeaşi funcţie” din cuprinsul art. 25 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 176/2010, Curtea a procedat la circumstanţierea înţelesului acesteia în concordanţă cu dispoziţiile Constituţiei, reţinând că, deşi „în ipoteza de faţă este în discuţie o inacţiune a autorităţii legiuitoare legislative, Curtea, în virtutea rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, stabilit prin art. 142 alin. (1) din Legea fundamentală, nu poate ignora viciul de neconstituţionalitate astfel creat”; „în absenţa unei legi care să lămurească semnificaţia sintagmei menţionate, Curtea constată că persistenţa unei norme, care, prin neclaritatea sa, este susceptibilă de

1 Decizia nr. 460 din 13 noiembrie 2013, publicată în M. Of. nr. 762 din 9 decembrie 2013.


interpretări multiple, ce pot conduce la adoptarea unor soluţii juridice diametral opuse într-un domeniu fundamental al statului de drept – ocuparea funcţiilor eligibile –, este contrară principiului constituţional al obligativităţii respectării Constituţiei, supremaţiei sale şi a legilor”.

Astfel, pornind de la premisa că intenţia legiuitorului a fost aceea de a sancţiona persoanele cu privire la care s-a constatat încălcarea regimului juridic privind incompatibilităţile sau conflictul de interese, fără a face vreo diferenţă între tipul funcţiilor elective deţinute, Curtea a constatat că atribuirea pentru sintagma „aceeaşi funcţie” a înţelesului unic de „funcţia care a generat starea de incom-patibilitate sau conflict de interese” este de natură să lipsească de eficacitate norma juridică respectivă, contrar spiritului Legii nr. 176/2010. Pe cale de consecinţă, pentru a integra prevederile art. 25 alin. (2) teza a II-a în litera şi spiritul Legii nr. 176/2010, astfel încât acestea să corespundă voinţei reale avute de legiuitor la momentul adoptării lor, „conţinutul acestora trebuie interpretat în sensul că odată constatată definitiv existenţa unei stări de incompatibilitate sau conflict de interese, persoana în sarcina căreia această stare a fost stabilită decade din dreptul de a mai ocupa orice altă funcţie eligibilă, prevăzută de art. 1 din lege, pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului”; „în litera şi spiritul legii, poate subzista doar interpretarea potrivit căreia o persoană care a ocupat, spre exemplu, funcţia de consilier local sau judeţean şi cu privire la care s-a constatat starea de incompatibilitate sau încălcarea regimului privind conflictul de interese nu mai poate ocupa, pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului, nicio altă funcţie eligibilă (spre exemplu, senator, deputat, primar, consilier local etc.)”. Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată în cauză şi a constatat că prevederile art. 25 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative sunt constituţionale în măsura în care sintagma „aceeaşi funcţie” se referă la toate funcţiile eligibile prevăzute de art. 1 din aceeaşi lege1.

Respectarea deciziilor Curţii Constituţionale Sub aspectul efectelor deciziilor şi a obligaţiilor ce revin, în mod corespunzător,

autorităţii legiuitoare (fie că este vorba de legiuitorul primar – Parlamentul –, fie de cel delegat – Guvernul), art. 147 din Constituţie distinge după natura atribuţiei în exercitarea căreia s-a pronunţat decizia de constatare a neconstituţionalităţii.

Astfel, în cazul constatării neconstituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora [art. 146 lit. a) din Constituţie], Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale2. Legea nr. 47/1992 stabileşte în acest sens obligaţia Curţii de a comunica decizia prin care s-a constatat neconstituţionalitatea legii preşedinţilor celor două camere ale Parlamentului şi prim-ministrului, în scopul deschiderii procedurii de reexaminare

1 Decizia nr. 418 din 3 iulie 2014, publicată în M. Of. nr. 563 din 30 iulie 2014. 2 Art. 147 alin. (2) din Constituţie.


a legii, pentru a se respecta dispoziţiile art. 147 alin. (2) din Constituţie, ale art. 18 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată1, precum şi dispoziţiile cuprinse în regulamentele celor două camere ale Parlamentului2. Constituţia nu prevede termene în care Parlamentul să procedeze la eliminarea viciilor de neconstitu-ţionalitate constatate de Curtea Constituţională, acesta neputând fi obligat să legifereze3. În anul 2010 însă, Camera Deputaţilor a procedat la modificarea Regulamentului său4, introducând o serie de reguli şi termene cât priveşte procedura de urmat în cazul constatării de către Curte a neconstituţionalităţii unor dispoziţii legale (atât în control a priori, cât şi a posteriori). Astfel, potrivit art. 134 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, în cazurile de neconstituţionalitate a legilor înainte de promulgare şi în situaţia în care Camera Deputaţilor a fost prima Cameră sesizată, Biroul permanent, în prima sa şedinţă care are loc după publicarea deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, va sesiza Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi şi comisia permanentă sesizată în fond cu proiectul de lege sau propunerea legislativă, în vederea reexaminării preve-derilor declarate neconstituţionale. Aceeaşi procedură se aplică şi în cazul în care prevederile respective sunt trimise de la Senat, în calitate de primă Cameră sesizată. Termenul fixat de Biroul permanent pentru întocmirea raportului de către comisiile menţionate nu poate fi mai mare de 15 zile, acest raport se înscrie cu prioritate pe ordinea de zi şi se adoptă cu majoritatea cerută de caracterul ordinar sau organic al iniţiativei legislative supuse reexaminării. Cu prilejul reexaminării se efectuează corelările tehnico-legislative necesare, iar după adoptare, prevederile reexaminate se trimit Senatului, dacă acesta este Cameră decizională.

În cazul constatării neconstituţionalităţii unui tratat sau acord internaţional în temeiul art. 146 lit. b) din Constituţie (adică în control a priori), acesta nu poate fi ratificat5. Cât priveşte decizia pronunţată în control a posteriori [în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţie], Legea nr. 590/2003 privind tratatele6 stabileşte, în art. 40 alin. (4) teza a II-a că, în cazul în care, în exercitarea atribuţiilor sale de control al constituţionalităţii, Curtea Constituţională decide că dispoziţiile unui tratat aflat în vigoare pentru România sunt neconstituţionale, Ministerul Afacerilor Externe, împreună cu ministerul sau instituţia în competenţele căruia/căreia se află domeniul principal reglementat prin tratat va face demersuri, în termen de 30 de zile, pentru iniţierea procedurilor necesare în vederea renegocierii tratatului sau încetării valabilităţii acestuia pentru partea română ori, după caz, în vederea revizuirii Constituţiei.

1 Republicată în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010. 2 Decizia pronunţată se comunică şi Preşedintelui României pentru a se evita promulgarea unei

legi declarate neconstituţională (iar în cazul în care s-a constatat constituţionalitatea dispoziţiilor legale criticate, pentru ca Preşedintele să poată promulga legea în termen de 10 zile de la data la care i-a fost comunicată decizia Curţii).

3 T. Drăganu, Efectele juridice ale deciziilor Curţii Constituţionale în lumina prevederilor Constituţiei revizuite, în RDP nr. 1/2004, p. 78.

4 Hotărârea nr. 14/2010, publicată în M. Of. nr. 397 din 15 iunie 2010. 5 Art. 147 alin. (3) din Constituţie. 6 Publicată în M. Of. nr. 23 din 12 ianuarie 2004.


În cazul controlului a posteriori, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. Decizia pronunţată de Curtea Constituţională cu privire la dispoziţii din Regulamentele Parlamentului se comunică acelei Camere al cărei regulament a fost dezbătut pentru ca, în situaţia constatării neconstituţionalităţii unor dispoziţii ale regulamentului, aceasta să procedeze la reexaminarea, în termen de 45 de zile, a acestor dispoziţii, pentru punerea lor de acord cu prevederile Constituţiei. Deciziile prin care Curtea a constatat neconstituţionalitatea unei legi, ordonanţe sau dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului precum şi – pentru informare – autorităţilor publice implicate. Singura sancţiune pentru nerespectarea termenului de 45 de zile, respectiv a obligaţiei prevăzute de norma constituţională de referinţă, este aceea că, la expirarea lui, textul constatat ca fiind neconstituţional îşi încetează efectele juridice.

Potrivit art. 136 din Regulamentul Camerei Deputaţilor1, în cazurile de necon-stituţionalitate constatate potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, adică ale dispo-ziţiilor din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi ale celor din Regulamente, şi care, potrivit textului constituţional menţionat, îşi încetează efectele juridice în 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, termen pe durata căruia sunt suspendate de drept, şi în cazul în care Camera Deputaţilor a fost prima Cameră sesizată, Biroul permanent al Camerei va sesiza Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi şi comisia în al cărui domeniu de activitate se încadrează respectivul act normativ în vederea reexaminării textelor şi punerii lor în acord cu prevederile Constituţiei. Textele revizuite se constituie într-o iniţiativă legislativă care se distribuie deputaţilor, iar după trecerea unui termen de 7 zile, în interiorul căruia se pot depune amendamente, cele două comisii elaborează, în termen de 5 zile, un raport asupra iniţiativei legislative, care se supune dezbaterii şi adoptării plenului Camerei Deputaţilor. Iniţiativa legislativă se adoptă cu majoritatea cerută de caracterul actului normativ în cauză şi se trimite Senatului.

Curtea a statuat cu privire la întinderea şi conţinutul procedurii de reexaminare a legii, de exemplu, prin Decizia nr. 975/20102, reţinând că „decizia prin care obiecţia de neconstituţionalitate a fost parţial admisă are ca efect deschiderea de drept a procedurii complementare de reexaminare a legii de către Parlament pentru punerea de acord a prevederilor neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale, conform art. 147 alin. (2) din Legea fundamentala. În cadrul acestei proceduri, Parlamentul poate modifica şi alte prevederi legale numai dacă acestea se găsesc într-o legătura indisolubilă cu dispoziţiile declarate ca fiind neconstituţionale, pentru a asigura caracterul unitar al reglementării şi, în măsura

1 Republicat în M. Of. nr. 762 din 13 noiembrie 2012, în temeiul art. II din Hotărârea Camerei

Deputaţilor nr. 7/2011 privind modificarea şi completarea Regulamentului Camerei Deputaţilor, publicată în M. Of. nr. 262 din 13 aprilie 2011.

2 Publicată în M. Of. nr. 568 din 11 august 2010.


în care se impune, va recorela celelalte dispoziţii ale legii ca şi operaţiune de tehnică legislativă, fără a putea aduce alte modificări de substanţă legii în cauză. (...) Or, în procedura reexaminării reglementată de art. 147 alin. (2) din Constituţie, Parlamentul nu are competenţa constituţională de a modifica prevederile legale constatate ca fiind constituţionale, ci va putea numai să pună de acord prevederile neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale; desigur, aşa cum s-a arătat mai sus, Parlamentul poate modifica şi alte prevederi legale numai dacă acestea se găsesc într-o legătura indisolubilă cu dispoziţiile declarate ca fiind neconstitu-ţionale. Prin urmare, «alte îmbunătăţiri» ce ar viza legea criticată se pot face numai prin alte legi sau ordonanţe de modificare şi completare”.

Se constată că, în practică, promptitudinea reacţiei legiuitorului primar sau delegat în sensul modificării legii (respectiv a actului declarat neconstituţional) şi al punerii de acord cu Legea fundamentală, potrivit deciziei instanţei de contencios constituţional, ţine şi de comportamentul constituţional loial al acestor autorităţi. Curtea Constituţională nu le poate obliga să legifereze şi nici nu se poate substitui lor, în sensul de a modifica sau completa norma supusă controlului de constituţionalitate. Aceasta întrucât, în toate cazurile în care se pronunţă cu privire la actele normative ce fac obiectul sesizărilor ce îi sunt adresate, controlul exercitat de Curte este exclusiv de constituţionalitate, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 stabilind în acest sens că sunt neconstituţionale prevederile actelor ce sunt supuse controlului Curţii, care încalcă dispoziţiile sau principiile Constituţiei. Curtea nu poate modifica, completa textele legale criticate, aşadar, nu se poate substitui legiuitorului, nu poate interpreta şi aplica aceste texte la cauzele de speţă, neputându-se, prin urmare, substitui instanţelor de judecată ori Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituţie, „asigură inter-pretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”, nu poate proceda la compararea normelor legale între ele şi la raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la texte şi principii constituţionale.

Au existat situaţii în care Curtea Constituţională a României a fost chemată să examineze modul în care Parlamentul României a pus în acord prevederile unei legi cu decizia sa pronunţată în control a priori. Astfel, prin Decizia nr. 419/20051, sesizată fiind de către Preşedintele României să se pronunţe cu privire la felul în care Parlamentul României a pus în acord prevederile Legii privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente cu Decizia sa nr. 375/20052, Curtea a constatat că această punere în acord a fost realizată.

În alte cazuri, Curtea a constatat că viciul de neconstituţionalitate a fost perpetuat în noul act normativ adoptat de Parlament, motiv pentru care a constatat neconstituţionalitatea acestuia. Astfel, prin Decizia nr. 1018/20103, în considerarea deciziei sale anterioare (nr. 415/2010) şi a obligaţiei Parlamentului de a pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale, Curtea a constatat că „adoptarea de către legiuitor a unor norme contrare celor hotărâte

1 M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005. 2 M. Of. nr. 591 din 8 iulie 2005. 3 M. Of. nr. 511 din 22 iulie 2010.


într-o decizie a Curţii Constituţionale, prin care se tinde la păstrarea soluţiilor legislative afectate de vicii de neconstituţionalitate, încalcă Legea fundamentală. Or, într-un stat de drept, astfel cum este proclamată România în art. 1 alin. (3) din Constituţie, autorităţile publice nu se bucură de nicio autonomie în raport cu dreptul, Constituţia stabilind în art. 16 alin. (2) că nimeni nu este mai presus de lege, iar în art. 1 alin. (5) că respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.

Analiza acestor efecte ridică problema eficacităţii justiţiei constituţionale, care se concretizează în modul în care sunt respectate şi puse în executare actele Curţii Constituţionale. S-a opinat sub acest aspect că „eficienţa deciziilor a fost şi este în strânsă legătură cu comportamentul constituţional loial al autorităţilor publice”. Întrucât acest comportament implică o mare marjă de apreciere şi o componentă de relativitate, considerăm că este necesară intervenţia legislativă în sensul consacrării exprese a unor mecanisme de punere în executare, respectiv a unor sancţiuni pentru nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale.

Realizând în această privinţă un scurt examen de drept comparat, remarcăm că în unele state europene chiar instanţele constituţionale pot avea un rol în desemnarea organului competent să execute decizia sa sau/şi de a stabili modul în care va fi pusă în executare1.

Astfel, în Austria, executarea deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională se înfăptuieşte de către instanţele judecătoreşti de drept comun sau de Preşedintele Federal potrivit distincţiilor făcute în Constituţia federală. În situaţiile în care Preşedintele Federal este cel competent cu executarea deciziilor, cererea de executare se adresează acestuia de către Curtea Constituţională. Totodată, executarea deciziei va fi în conformitate cu instrucţiunile date prin intermediul autorităţilor federale sau la nivel de land, inclusiv Armata Federală, însărcinate ca atare de Preşedinte şi la aprecierea acestuia.

În Croaţia, Guvernul asigură executarea deciziilor şi hotărârilor Curţii prin organele administraţiei centrale. Curtea însăşi poate stabili autoritatea care este împuternicită cu executarea deciziei sau hotărârii sale şi modul în care decizia sau hotărârea trebuie executată. Astfel, Curtea le ordonă, de fapt, organelor com-petente să implementeze măsurile cu caracter general şi/sau individual rezultate din deciziile sale. De asemenea, Curtea este autorizată să indice procedura, termenele şi modalitatea specifică de executare a deciziilor sale (Rusia), dar poate şi obliga organele de stat competente să asigure executarea deciziei sau respectarea opiniei sale (Ucraina).

În Germania, de regulă, Tribunalul Constituţional Federal asigură executarea deciziilor prin mijloace proprii; astfel, acesta poate stabili, prin decizie, cine este dator să o execute şi modalitatea de executare şi poate ordona măsurile necesare pentru a asigura „valorizarea” efectivă a deciziilor sale. De asemenea, Tribunalul este competent să însărcineze persoane, autorităţi sau organe aflate sub puterea statului german, cu măsuri de executare concrete. Aşadar, Tribunalul cunoaşte

1 Exemplele se regăsesc la adresa www.ccr.ro – Al XV-lea Congres al Curţilor Constituţionale

Europene, Raport general, Partea I – Raporturile Curţii Constituţionale cu Parlamentul şi Guvernul, autori T. Toader, M. Safta.


două tipuri de delegare a competenţelor de executare: fie că însărcinează un organism la modul general cu executarea deciziilor sale, lăsându-i dreptul de a aprecia modalitatea efectivă, fie că-i încredinţează unui organ o măsură de executare concretă, precis determinată, făcându-l astfel „organ de executare” al Tribunalului. În măsura în care este necesar, Tribunalul poate recurge la alte organe care să-i pună în executare ordonanţele vremelnice.

În Serbia, Constituţia acordă Curţii Constituţionale şi prerogativa de a pronunţa o hotărâre specială, prin care să stabilească modalitatea de îndeplinire a deciziei sale, hotărârea fiind, la rândul ei, obligatorie. Punerea în executare se face fie în mod nemijlocit, fie prin intermediul unei autorităţi competente din administraţia centrală, în modalitatea prescrisă prin hotărârea Curţii. Curtea poate stabili autoritatea care ar urma să execute decizia, precum şi modalitatea de executare, dacă este necesar. Aceasta este, practic, o autorizare dată Curţii Constituţionale de a completa lacunele legislative create în urma pronunţării deciziei de neconstituţionalitate. Aceste decizii diferă ca natură juridică de cea a unei decizii pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate.

În cazul controlului amparo de constituţionalitate, Legea organică a Tribunalului Constituţional spaniol stabileşte că acesta poate ordona „cine este dator să le execute şi, după caz, să rezolve incidentele apărute în cursul executării”. Dispoziţii cu caracter executor pot fi date prin însăşi decizia pronunţată sau prin acte ulterioare. Tribunalul poate, de asemenea, să declare nulitatea oricărei hotărâri care ar contraveni celor pronunţate în exercitarea competenţei sale, cu ocazia punerii lor în executare.

2.4. Curtea Constituţională – „colegislator pozitiv şi specific”1 2.4.1. Consideraţii introductive Distinct de examinarea raporturilor şi dialogului implicit existent între Curtea

Constituţională în situaţii concret determinate, vom analiza în acest capitol o problematică ce ţine de evoluţia activităţii Curţii Constituţionale a României (şi care reflectă evoluţii similare la nivel internaţional) şi care o îndepărtează de statutul său tradiţional de „legiuitor negativ”.

Astfel, actele pe care instanţele constituţionale/Curţile/Tribunalele/Consiliile le pronunţă în exercitarea competenţei lor au un regim juridic specific, determinat, pe de o parte, de statutul acestor autorităţi, iar, pe de altă parte, de consacrarea în Legile fundamentale ale statelor a efectelor pe care actele menţionate le produc. În România, consacrarea constituţională a caracterului general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale determină ca ele să se impună tuturor subiecţilor de drept, întocmai ca şi un act normativ, spre deosebire de hotărârile instanţelor judecă-

1 Sintagma aparţine prof. Ion Deleanu, a se vedea, în acest sens, I. Deleanu, Dialogul judecătorilor, în RRDJ nr. 1/2012, p. 36; a se vedea şi: I. Deleanu, S. Deleanu, Jurisprudenţa şi revirimentul jurisprudenţial, Eseu, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 71; M. Safta, Developments in the constitutional review. Constitutional Court between the status of negative legislator and the status of positive co-legislator, în revista Conferinţei internaţionale „Perspectives of business law in the third millennium”, vol. I, nr. 1/2012, pp. 1-21.


toreşti, care produc efecte inter partes litigantes1. Similar, în Polonia şi Serbia, deciziile Curţilor Constituţionale au efect general obligatoriu. În Germania, un efect erga omnes complet este stabilit în cazul controlului de constituţionalitate abstract şi concret al legilor, precum şi al plângerilor individuale de neconstituţionalitate ce vizează actele normative. Acestor decizii le este atribuită forţa legii. De asemenea, în Austria, deciziile pronunţate în cadrul controlul de constituţionalitate exercitat asupra actelor normative au efecte erga omnes2.

Faţă de cele arătate, chiar dacă şi în privinţa actelor Curţilor Constituţionale se utilizează conceptul generic de „jurisprudenţă”, comun pentru desemnarea totalităţii hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către instanţele de toate gradele, distincţia care trebuie realizată priveşte valoarea lor de izvor, sursă a dreptului3. S-a afirmat4 în acest sens, cu referire la rolul instanţelor constituţionale şi efectele actelor pe care le pronunţă, că, prin jurisprudenţa lor, „au determinat o rea-menajare a poziţiilor tradiţionale ocupate până la momentul apariţiei lor de ceilalţi agenţi din câmpul juridic şi politic. În aceste condiţii, legiuitorul nu mai deţine monopolul formării voinţei naţionale. Concepţia clasică potrivit căreia legea este opera Parlamentului este astăzi depăşită”. Aceasta întrucât, în exercitarea atribu-ţiilor lor, Curţile Constituţionale realizează mai mult decât o atestare a constitu-ţionalităţii sau neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale contestate.

În considerentele actelor pe care le pronunţă, se dezvoltă principii şi reguli prevăzute de normele constituţionale, se delimitează competenţe ale autorităţilor publice, se oferă orientări şi soluţii cu privire la modul în care atât Constituţia, cât şi legislaţia infraconstituţională trebuie interpretate5 şi chiar se „corectează”, uneori, pe calea unor decizii de interpretare, omisiuni legislative.

Curţile Constituţionale aparţinând modelului european se desprind astfel din ce în ce mai mult de rolul lor tradiţional de „legislator negativ” – care se referă la efectul actelor acestora de îndepărtare din sistemul juridic a normelor contrare Legii fundamentale –, câtă vreme, interpretând oficial Constituţia, relevă conţinutul regulilor constituţionale şi chiar infraconstituţionale, iar actele lor, ale căror efecte „nu sunt altceva decât forme specifice de «impulsionare» sau «constrângere» a legiuitorului să procedeze într-un anume sens”6, ghidează evoluţia întregului sistem legal7. Puterile conferite organismelor de jurisdicţie constituţională prin Constituţiile

1 Nu cuprindem în această categorie deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate ca

urmare a soluţionării recursurilor în interesul legii, care au un regim juridic distinct. 2 Pe larg, a se vedea www.ccr.ro – Al XV-lea Congres al Curţilor Constituţionale Europene,

Raport general, V.Z. Puskas, B. Karoly, Executarea deciziilor Curţii Constituţionale. 3 În sistemul român de drept, jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti nu constituie o sursă

creatoare a dreptului, însă aceasta are, aşa cum subliniază unii autori (I. Deleanu, op. cit., p. 25) – „«forţă normativă», în înţelesul atribuit acestei sintagme de «ghid», de «model», de «referinţă», de «reper» pentru practica judiciară, pentru doctrină şi pentru legiuitor”– a se vedea trimiterea la lucrarea C. Thibierge et alii, La force normative. Naissance d’un concept, LGDJ, Bruylant, 2009.

4 C. Gilia, Teoria statului de drept, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 272. 5 De exemplu: Curţile Constituţionale din Austria, Estonia, Lituania, România sau Ungaria. 6 I. Deleanu, op. cit., p. 36. 7 Al XIV-lea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene – Problems of legislative

omission in constitutional jurisdiction, Vilnius, 2009 – Raport general publicat de Curtea


statelor şi poziţia lor activă în valorificarea acestor puteri determină – astfel cum s-a observat – ca legea să nu mai fie produsul exclusiv al Parlamentului şi, în anumite condiţii, al Guvernului, ci, deopotrivă, al Curţilor Constituţionale, devenite „actori ai procesului complex de elaborare a legii”1.

2.4.2. „Corectarea” omisiunilor legislative prin jurisprudenţa constituţională Curtea pare a avea o conduită mult mai activistă, la graniţa celei de legiferare,

prin „corectarea” omisiunilor legislative. Este vorba despre acele situaţii în care legiuitorul primar sau delegat eşuează în obligaţia sa pozitivă de a adopta norme prin care să realizeze imperativele constituţionale. Este o situaţie distinctă de aceea privind obligaţia negativă a legiuitorului – de a nu adopta norme care să contravină prescripţiilor constituţionale.

Nici Constituţia, nici legea organică a Curţii Constituţionale a României nu consacră expressis verbis o competenţă a Curţii Constituţionale de a corecta lacunele sau omisiunile legislative. Aceeaşi situaţie este, de altfel, în majoritatea statelor care consacră acelaşi model de control de constituţionalitate2, excepţie făcând Portugalia, a cărei Constituţie prevede, în art. 283.1, competenţa Curţii Constituţionale de a controla omisiunile legislative. Cu toate acestea, unele Curţi Constituţionale au stabilit, pe cale jurisprudenţială, prin interpretarea principiilor expres sau implicit prevăzute în Constituţii, competenţa lor de a corecta astfel de omisiuni.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României cuprinde, raportat la problema omisiunilor legislative, două categorii de decizii: prima categorie, cea mai repre-zentativă numeric, este a deciziilor prin care sunt respinse ca inadmisibile excep-ţiile de neconstituţionalitate în care se invocă omisiuni legislative; a doua categorie este a deciziilor în care omisiunea legislativă a constituit argumentul pentru consta-tarea neconstituţionalităţii unor dispoziţii legale. Ne vom referi doar la această din urmă categorie, care prezintă cu precădere interes din perspectiva prezentului studiu şi care reflectă tendinţele existente în jurisprudenţa altor Curţi Constituţionale europene (Italia, Polonia, Spania, Cehia, Germania, Ungaria), respectiv aceea de a elimina omisiuni legislative, apreciate, în esenţă, ca având semnificaţia unei executări necorespunzătoare de către legiuitor a obligaţiei de a stabili reguli impuse de Constituţie.

În acest sens, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 54 alin. (2) C. fam. sunt neconstituţionale în măsura în care nu recunosc decât tatălui, iar nu şi mamei şi copilului născut în timpul căsătoriei, dreptul de a porni acţiunea în tăgăduirea paternităţii. Curtea a reţinut că stabilirea „prin dispoziţiile art. 54 alin. (2) din Codul familiei a dreptului la promovarea unei acţiuni în tăgăduirea paternităţii prezumate

Constituţională a Republicii Lituania, p. 51; cu privire la Conferinţa Curţilor Constituţionale Europene, Congrese şi rapoarte publicate, a se vedea https://www.vfgh.gv.at/cms/vfgh-kongress/fr/index.html.

1 C. Gilia, op. cit., p. 273. 2 A se vedea al XIV-lea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene – Problems of

legislative omission in constitutional jurisdiction, Vilnius, 2009 – Raport general publicat de Curtea Constituţională a Republicii Lituania.


doar în favoarea tatălui prezumtiv, cu excluderea mamei şi a copilului născut în timpul căsătoriei, în egală măsură titulari ai unui interes legitim în promovarea unei asemenea acţiuni, constituie o încălcare a principiului egalităţii în drepturi prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie. (…) Totodată prevederile art. 54 alin. (2) din Codul familiei, în măsura în care refuză recunoaşterea şi pentru mamă a dreptului la acţiune în tăgăduirea paternităţii prezumate, contravin şi dispoziţiilor art. 44 alin. (1) din Constituţie (în redactarea anterioară revizuirii, n.a.) care consacră egalitatea dintre soţi ca unul dintre principiile pe care se întemeiază instituţia familiei. (…) Curtea reţine, de asemenea, că textul criticat contravine şi alin. (2) al art. 26 din Constituţie, în condiţiile în care nu recunoaşte şi copilului dreptul la acţiune în contestarea paternităţii prezumate, împrejurare de natură să îi impună acestuia un anumit statut juridic stabilit prin voinţa altuia, pe care este ţinut să-l accepte în mod pasiv, fără a putea acţiona în sensul modificării sale, ceea ce nu poate avea decât semnificaţia unei negări a dreptului recunoscut oricărei persoane fizice, prin articolul constituţional mai sus menţionat, de a dispune de ea însăşi. Curtea consideră că recunoaşterea, în favoarea copilului, a dreptului la acţiune în contestarea paternităţii prezumate, ca expresie a dreptului constituţional al oricărei persoane de a dispune de ea însăşi, nu este de natură să încalce drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri şi, ca atare, nu reţine nicio justificare pentru încălcarea dispoziţiei constituţionale. Aşa fiind, nerecunoaşterea, în ceea ce îl priveşte pe copil, a dreptului de a-şi stabili propria filiaţie faţă de tată, în concordanţă cu realitatea, împotriva unei ficţiuni, drept recunoscut totuşi tatălui prezumtiv, constituie o evidentă încălcare a textului constituţional”1.

2.4.3. Controlul de constituţionalitate al normelor abrogatoare

2.4.3.1. Aspecte generale O altă problemă care priveşte delimitarea de competenţe între Parlament şi

Curtea Constituţională vizează distincţia dintre abrogarea normei juridice şi constatarea neconstituţionalităţii acesteia.

Autorităţile care pot dispune abrogarea, respectiv constatarea neconstitu-ţionalităţii, sunt diferite, ceea ce determină ca şi efectele juridice produse în aceste situaţii să fie diferite. Dezbaterile cu privire la această problematică, pe care considerăm util a o aborda în contextul analizei dialogului dintre Parlament şi Curtea Constituţională, a apărut cu referire la constatarea neconstituţionalităţii normelor care au abrogat dispoziţiile din Codul penal referitoare la insultă şi calomnie. Consideraţiile ce urmează sunt menite să evidenţieze aceste efecte într-un caz concret, determinat de nerespectarea unei decizii a Curţii Constituţionale şi intervenţia Curţii Constituţionale pentru restabilirea stării de constituţionalitate, cu examinarea, în subsidiar, a limitelor intervenţiei legiuitorului pentru punerea în acord a prevederilor constatate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.

1 Decizia nr. 349 din 19 decembrie 2001, publicată în M. Of. nr. 240 din 10 aprilie 2002.


2.4.3.2. Abrogarea – concept, reglementare, efecte Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea

actelor normative1, califică abrogarea drept un „eveniment legislativ”, stabilind în acest sens, în art. 58 alin. (1), că „după intrarea în vigoare a unui act normativ, pe durata existenţei acestuia pot interveni diferite evenimente legislative, cum sunt: modificarea, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea sau altele asemenea”.

Abrogarea este descrisă în art. 64 alin. (1) al aceleiaşi legi, potrivit căruia: „Prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementări de acelaşi nivel sau de nivel superior, trebuie abrogate. Abrogarea poate fi totală sau parţială”. Rezultă că abrogarea este evenimentul legislativ constând în încetarea acţiunii normei juridice determinată de intrarea în vigoare a unei norme noi, expresie a unei noi manifestări de voinţă a legiuitorului2.

Fiind un eveniment legislativ, abrogarea se dispune de legiuitor printr-un act normativ, în acest sens art. 58 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 stabilind că „evenimentele legislative pot fi dispuse prin acte normative ulterioare de acelaşi nivel sau de nivel superior, având ca obiect exclusiv evenimentul respectiv, dar şi prin alte acte normative ulterioare care, în principal, reglementează o anumită problematică, iar ca măsură conexă dispun asemenea evenimente pentru a asigura corelarea celor două acte normative interferenţe”. Aceasta este situaţia abrogării exprese, ale cărei condiţii de formă şi de fond sunt reglementate de art. 65 din Legea nr. 24/2000, potrivit căruia: „(1) Abrogarea poate fi dispusă, de regulă, printr-o dispoziţie distinctă în finalul unui act normativ care reglementează o anumită problematică, dacă aceasta afectează dispoziţii normative anterioare, conexe cu ultima reglementare. (2) În cadrul operaţiunilor de sistematizare şi unificare a legislaţiei se pot elabora şi adopta acte normative de abrogare distincte, având ca obiect exclusiv abrogarea mai multor acte normative. (3) În vederea abrogării, dispoziţiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile şi apoi cu celelalte acte normative, prin menţionarea tuturor datelor de identificare a acestora”. Abrogarea poate fi însă şi implicită, în acest sens fiind prevederile art. 67 din acelaşi act normativ – „Evenimente legislative implicite” –, care stabileşte, în alin. (1), faptul că: „În cazuri deosebite, în care la elaborarea şi adoptarea unei reglementări nu a fost posibilă identificarea tuturor normelor contrare, se poate prezuma că acestea au făcut obiectul modificării, completării ori abrogării lor implicite”.

Cât priveşte efectele abrogării, art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 prevede că: „Abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial. Fac excepţie prevederile din ordonanţele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare şi au fost respinse prin lege de către Parlament”. Este

1 Publicată în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010. 2 A se vedea: I. Vida, Legistică formală – Introducere în tehnica şi procedura legislativă,

Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 135-143; D.C. Dănişor, I. Dogaru, G. Dănişor, Teoria generală a dreptului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pp. 329-332.


desigur o soluţie impusă de raţiuni de securitate juridică. Destinatarii legii trebuie să cunoască exact norma pe care trebuie să o respecte, iar nu să caute şi să deducă voinţa legiuitorului dintr-un eventual şir de „abrogări ale abrogărilor”. Chiar şi în cazul abrogării implicite, „Consiliul Legislativ are obligaţia să identifice toate dispoziţiile legale care au suferit evenimentele legislative implicite şi să propună Parlamentului şi, respectiv, Guvernului măsurile necesare de modificare, com-pletare sau abrogare expresă a acestora” [art. 67 alin. (2) din Legea nr. 24/2000].

Normele abrogatoare pot face obiectul controlului de constituţionalitate ca orice alte norme juridice, singurele condiţii fiind sub aspectul nivelului de regle-mentare al actelor în cauză [legi şi ordonanţe, potrivit distincţiilor prevăzute de art. 146 lit. a) şi d) din Constituţie, respectiv regulamente parlamentare, potrivit art. 146 lit. c) din Constituţie]. În acest sens este şi o jurisprudenţă constantă a Curţii Constituţionale, care, învestită fiind cu excepţii de neconstituţionalitate a unor astfel de norme, a procedat la examinarea constituţionalităţii lor, reţinând că „art. 146 lit. d) din Constituţie nu exceptează de la controlul de constituţionalitate dispoziţiile legale de abrogare”1.

2.4.3.3. Decizii de constatare a neconstituţionalităţii normelor abrogatoare Un inventar al tuturor situaţiilor în care dispoziţii abrogatoare au fost supuse

controlului de constituţionalitate nu ar prezenta utilitate din perspectiva prezentului studiu, astfel încât ne vom referi numai la situaţii în care s-au admis excepţii de neconstituţionalitate având ca obiect norme abrogatoare şi la efectele acestor decizii, astfel cum acestea au fost precizate chiar de Curtea Constituţională.

Astfel, prin Decizia nr. 20 din 2 februarie 20002 s-a constatat neconstituţio-nalitatea dispoziţiilor art. 198 din Legea privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, prin care a fost abrogat art. 103 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească. Curtea Constituţională a reţinut cu acel prilej că ”această abrogare a reglementarii legale referitoare la pensia de serviciu pentru magistraţi este contrară exigenţelor actuale pe care importante documente internaţionale le exprimă în mod direct cu privire la drepturile magistraţilor, în considerarea importanţei rolului acestora în apărarea statului de drept”.

Prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 20073, constatând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, partea referitoare la abrogarea art. 205, art. 206 şi a art. 207 C. pen., Curtea a reţinut, în esenţă, că prin dezincriminarea infracţiunilor de insultă şi calomnie „s-a creat un inadmisibil vid de reglementare, contrar dispoziţiei constituţionale care garantează demnitatea omului ca valoare supremă. În absenţa ocrotirii juridice prevăzute de art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, demnitatea, onoarea şi reputaţia persoanelor nu mai beneficiază de nicio altă formă de ocrotire juridică reală şi adecvată”.

1 Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în M. Of. nr. 104 din 12 februarie 2007. 2 Publicată în M. Of. nr. 72 din 18 februarie 2000. 3 Publicată în M. Of. nr. 104 din 12 februarie 2007.


Prin Decizia nr. 778 din 12 mai 20091, Curtea a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. I pct. 4 din O.G. nr. 34/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, text care abroga art. 15 lit. f1) din această lege, ce prevedea scutirea de taxa judiciară de timbru a acţiunilor şi cererilor, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, referitoare la stabilirea şi acordarea de despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnităţii sau reputaţiei unei persoane fizice. În motivarea soluţiei pronunţate s-a reţinut că textul abrogator contravine prevederilor art. 1 alin. (3) şi ale art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, precum şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea dreptu-rilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea apreciind că norma abrogată reprezenta un mod specific de apărare juridică a acelor atribute ale personalităţii umane – caracterizate în art. 1 alin. (3) din Constituţia României ca fiind valori supreme în statul de drept.

Prin Decizia nr. 783 din 12 mai 20092, constatând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. I pct. 185 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi comple-tarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, Curtea a reţinut că „abrogarea pct. 171 al art. 3859 alin. (1) din Codul de procedură penală, prin eliminarea posibilităţii criticării pe calea recursului a unei hotărâri judecătoreşti pe motiv că este contrară legii sau că s-a făcut o greşită aplicare a legii, închide părţii interesate calea valorificării efective a dreptului încălcat. (…) prin abrogarea pct. 171 al art. 3859 alin. (1) din Codul de procedură penală, se asigură existenţa remediului numai pentru unele dintre cazurile de încălcare a legii materiale penale, formulate la pct. 12-17, 19 şi 20 ale aceluiaşi articol, iar, pe de altă parte, se creează un vid de reglementare în ceea ce priveşte desfiinţarea hotărârii nelegale în situaţia încălcării legii civile”.

Prin Decizia nr. 694 din 20 mai 20103, Curtea a constatat neconstituţionalitatea art. I pct. 184 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, referitoare la modificarea dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 12 din Codul de procedură penală, reţinând că „ înlăturarea din legislaţia procedural română a posibilităţii de a contesta pe calea recursului o hotărâre când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni generează incapacitatea de reparaţie a urmărilor pe care le-ar putea produce o condamnare posibil eronată”.

Prin Decizia nr. 1039 din 5 decembrie 20124, constatarea neconstituţionalităţii Legii nr. 299/2011 în ansamblul său, a fost motivată prin aceea că „înlăturarea prin Legea nr. 299/2011 a unui mijloc procedural care permitea redeschiderea unor procese soluţionate irevocabil, dar în cursul cărora s-a încălcat dreptul Uniunii Europene, mijloc care asigura aplicarea unitară a legislaţiei europene, astfel cum trebuia aceasta interpretată încă de la intrarea sa în vigoare, este de natură să încalce obligaţia asumată de statul român prin Actul de aderare, obligaţie înscrisă în art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeana şi garantată prin art. 148 alin. (4) din Constituţie”.

1 Publicată în M. Of. nr. 465 din 6 iulie 2009. 2 Publicată în M. Of. nr. 404 din 15 iunie 2009. 3 Publicată în M. Of. nr. 392 din 14 iunie 2010. 4 Publicată în M. Of. nr. 61 din 29 ianuarie 2013.


Dezvoltând aceste considerente în Decizia nr. 206 din 29 aprilie 20131, care tratează in extenso problematica efectelor deciziilor de constatare a neconstitu-ţionalităţii normelor abrogatoare, Curtea a precizat că „în astfel de cazuri nu intervine o «abrogare a abrogării», pentru a se putea reţine incidenţa dispoziţiilor art. 64 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 24/2000 potrivit cărora «Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial» – dispoziţii opozabile legiuitorului în activitatea de legiferare –, ci este vorba de un efect specific al deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii unei norme abrogatoare, efect întemeiat pe prevederile constituţionale ale art. 142 alin. (1) care consacră rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei şi ale art. 147 alin. (4), potrivit cărora deciziile Curţii sunt general obligatorii”.

2.4.3.4. Efectele constatării neconstituţionalităţii normelor abrogatoare Considerentele mai sus enunţate, mai ales în contextul pronunţării Deciziei

nr. 62/2007 prin care Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, partea referitoare la abrogarea art. 205, art. 206 şi a art. 207 C. pen., au fost analizate în literatura de specialitate juridică, unele opinii fiind în sensul celor reţinute de Curtea Constituţională, în timp ce altele le-au abordat critic.

Astfel, unii autori2 au evidenţiat efectele deciziilor de constatare a neconstitu-ţionalităţii normelor abrogatoare, astfel cum au fost circumstanţiate de Curtea Constituţională, arătând că „în condiţiile neadoptării până la acest moment de către Parlamentul României, ca urmare a admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, a unui nou act normative cu privire la infracţiunile contra demnităţii şi ţinând cont de faptul că termenul de 45 de zile prevăzut de Constituţie este depăşit, dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 şi-au încetat efectele. Prin urmare, art. 205, art. 206 şi art. 207 C. pen. rămân în vigoare, în forma anterioară abrogării (…). Trebuie să apreciem că prin această decizie Curtea Constituţională a restabilit starea de normalitate constituţională şi legală”.

Tot astfel, într-un alt studiu3 s-a reţinut că „prin Decizia nr. 62/2007, adoptată de Curtea Constituţională cu majoritate de voturi, această instanţă a decis că abrogarea art. 205, 206 şi 207 din Codul penal este neconstituţională. Drept urmate, aceste incriminări au reintrat automat în vigoare”. În continuare, într-o abordare critică a opiniei separate formulate în cauză s-a apreciat „obligativitatea constituţională a unui drept fundamental nu poate fi la discreţia legiuitorului, care s-ar situa în acest caz în afara Constituţiei. Alături de legislaţiile altor state

1 Publicată în M. Of. nr. 350 din 13 iunie 2013. 2 I. Muraru, M.N. Vlădoiu, Protecţia demnităţii omului ca valoare constituţională, în RDP

nr. 3/2007, p. 7. 3 I. Lascu, Reflecţii asupra infracţiunilor de insultă şi calomnie, în Revista de drept penal

nr. 2/2008, p. 127.


democratice, a jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi unii autori, considerăm ca utilă incriminarea faptelor de insultă şi calomnie”1.

Aceleaşi efecte ale deciziilor Curţii Constituţionale de constatare a neconstitu-ţionalităţii normelor abrogatoare sunt implicit susţinute şi de autorii care au criticat pe fond incriminarea insultei şi a calomniei şi limitarea în acest mod a libertăţii de exprimare2.

Au existat şi puncte de vedere în care s-a criticat soluţia adoptată de Curtea Constituţională3, opinându-se în sensul că „(…) abrogarea art. 205-206 C. pen. fiind declarată neconstituţională, art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 a devenit inaplicabil. Această constatare nu produce însă efectul juridic al ieşirii din vigoare a respectivei prevederi legale şi nu afectează nicicum alte dispoziţii din alte acte normative, care şi-au încetat existenţa înainte de emiterea deciziei de către Curtea Constituţională. Ceea ce a fost deferit controlului de constituţionalitate nu era Codul penal, ci Legea nr. 278/2006, prin urmare, Curtea nu putea să se pronunţe cu privire la Codul penal, ci numai cu privire la legea care a dezincriminat infracţiunile de insultă şi calomnie din Codul penal”. În acelaşi sens, se apreciază şi că „urmare a constatării neconstituţionalităţii actului normativ abrogator, în calitatea sa de legiuitor negativ Curtea Constituţională nu poate stabili reintrarea în vigoare a normelor juridice abrogate, căci astfel sunt încălcate dispoziţiile exprese şi imperative ale art. 62 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative”.

De asemenea, s-a susţinut4 că „abrogarea poate fi făcută însă în mai multe moduri, iar alegerea de către legiuitor a modului de abrogare se răsfrânge asupra competenţei Curţii Constituţionale. Astfel, dacă norma legală este abrogată prin abrogarea sa cu o altă normă, competenţa Curţii se rezumă la controlul constitu-ţionalităţii conţinutului noii reglementări. În acest caz, efectul declarării normei de abrogare ca fiind neconstituţională constă în aceea că Parlamentul va trebui să pună de acord în 45 de zile norma cu dispoziţiile Constituţiei, neconformarea conducând la încetarea de drept a efectelor juridice ale normei. Situaţia se prezintă însă diferit dacă norma de abrogare desfiinţează pur şi simplu norma anterioară

1 V. Dabu, Constituţionalitatea abrogării dispoziţiilor care incriminează insulta şi calomnia, în Dreptul nr. 6/2007, pp. 167-197.

2 M.C. Sima, Limitarea libertăţii de exprimare, în Revista de drept penal nr. 3/2007, p. 182, cu Notă din partea Redacţiei, semnată de G. Antoniu, în care se arată, printre altele, că „sancţionarea penală a acestor fapte (n.a., de insultă şi calomnie) s-a dovedit mai eficientă decât aplicarea de sancţiuni civile sau contravenţionale, dat fiind frecvenţa acestor manifestări, posibilitatea reală de a se transforma cu rapiditate în infracţiuni mai grave de violenţă fizică sau psihică, ca şi pericolului de a se recurge de cei nemulţumiţi la acte de justiţie privată, ceea ce ar tulbura grav ordinea juridică şi relaţiile de convieţuire socială”.

3 E.S. Tănăsescu, Comentariu la Decizia Curţii Constituţionale nr. 62/2007, în C. Jud. nr. 4/2007, p. 12.

4 G. Gîrleşteanu, Consideraţii privind Decizia nr. 1039 din 5 decembrie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi ale art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în PR nr. 3/2013, p. 109, cu referire şi la D.C. Dănişor, S. Răduleţu, Comentariul Deciziei Curţii constituţionale nr. 62 din 18 ianuarie 2007, în C. Jud. nr. 3/2007, pp. 14-21, şi M. Nica, Comentariul Deciziei ICCJ, Secţia penală, nr. 2203 din 4 iunie 2010, în PR nr. 1/2011, p. 175.


fără să pună nicio normă în loc, Curtea neavând practic ce conţinut al noii norme să raporteze la dispoziţiile constituţionale. Pe cale de consecinţă, ea va trebui să judece dacă poate sau nu să decidă cu privire la omisiunile legiuitorului”. Acelaşi autor consideră că „norma legală nu poate fi repusă în vigoare decât respectând principiul paralelismului formelor şi competenţelor, adică de acelaşi organ, prin exprimarea aceleiaşi voinţe şi în aceeaşi formă”.

Cu referire la Decizia nr. 62/2007 a Curţii Constituţionale şi, din această perspectivă, cu privire la efectele deciziilor Curţii Constituţionale de constatare a neconstituţionalităţii normelor abrogatoare, instanţele judecătoreşti au avut o practică neunitară. Astfel, unele instanţe au apreciat că prevederile art. 205, art. 206 şi ale art. 207 C. pen. sunt în vigoare ca efect al acestei decizii, în timp ce altele au considerat că decizia nu produce acest efect1.

Această practică neunitară a condus la pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a Deciziei nr. 8 din 18 octombrie 2010 a Secţiilor Unite2, decizie care marchează singura inconsecvenţă a instanţei supreme cu privire la recunoaşterea efectelor deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii normelor abrogatoare, astfel cum aceste efecte au fost circumstanţiate de Curtea Constituţională3. Se constată că, ulterior pronunţării Deciziei nr. 8/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a revenit, în soluţionarea recursurilor în interesul legii, asupra jurisprudenţei sale în privinţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale de constatare a neconstituţionalităţii normelor abrogatoare, cu respectarea deciziilor Curţii Constituţionale în unitatea lor, dată de considerente şi dispozitiv. Astfel, prin Decizia nr. 3 din 4 aprilie 20114, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, în cadrul unui recurs în interesul legii, că „prin Decizia nr. 62/2007, Curtea

1 Decizia nr. 1148/2008 a Tribunalului Prahova, apud D. Rebegea, Efectele juridice ale Deciziei

Curţii Constituţionale nr. 62/2007 asupra răspunderii penale a persoanelor pentru săvârşirea insultei şi calomniei, în Dreptul nr. 11/2009, p. 145 – Pentru motivarea acestei opinii s-a arătat că decizia Curţii Constituţionale nu poate fi asimilată unui act normativ prin care se incriminează ca infracţiuni anumite fapte penale, iar puterea legislativă este cea îndreptăţită să adopte astfel de acte normative; tot astfel este şi Decizia ICCJ, Secţia penală, nr. 2203 din 4 iunie 2010, în care s-a reţinut, cu referire la Decizia nr. 62/2007 a Curţii Constituţionale că „prin această decizie Curtea Constituţională nu poate deveni legislator pozitiv, iar dispoziţiile abrogate de legiuitor nu reintră automat în vigoare odată cu adoptarea deciziei. Pentru ca dispoziţiile legale referitoare la infracţiunile de insultă şi calomnie să reintre în vigoare este nevoie de acţiunea legiuitorului, singurul care poate stabili ce fapte intră în sfera penalului şi devin infracţiuni”.

2 Publicată în M. Of. nr. 416 din 14 iunie 2011. 3 Ca exemplu de decizie de speţă, amintim Decizia nr. 2461/2009, pronunţată de Secţia penală a

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în care s-a reţinut că „prin decizia Curţii Constituţionale nr. 783 din 12 mai 2009 – publicată în Monitorul Oficial la 15 iunie 2009 – s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 185 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală. Curtea Constituţională a motivat că abrogarea art. 3859 alin. (1) pct. 171 din Codul de procedură penală, prin dispoziţiile declarate neconstituţionale, încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, precum şi ale art. 20 din Constituţie referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportate la prevederile art. 6 referitoare la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aşa fiind, critica formulată de inculpaţi prin referirea la cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 171 din Codul de procedură penală devine actuală şi posibilă”.



Constituţională a înlăturat orice dubii cu privire la efectele declarării neconstitu-ţionalităţii unor dispoziţii de abrogare, stabilind că, în cazul constatării neconstitu-ţionalităţii lor, acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte juridice. Această interpretare dată de Curtea Constituţională înseşi efectelor unei decizii prin care s-a declarat neconstituţional un text de abrogare face ca hotărârile instanţelor interne prin care a fost respinsă cererea reclamanţilor, cu motivarea că decizia Curţii Constituţionale nu poate activa un text abrogat, să fie total lipsite de temei legal. (...) Or, potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că ele trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează”. Prin aceeaşi decizie s-a arătat că instanţele de judecată sunt „obligate să se con-formeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale”. În continuare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 11 din 8 octombrie 20121, pronunţată în recurs în interesul legii, a reluat jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la efectele deciziilor acesteia în privinţa normelor de abrogare declarate neconstituţionale.

Conchizând cu privire la necesarele distincţii între activitatea legiuitorului (abrogare) şi cea a Curţii Constituţionale (constatarea neconstituţionalităţii), arătăm că pentru situaţia particulară a constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi a celor din regulamente, art. 147 alin. (1) din Constituţie stabileşte că acestea „îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstitu-ţionale sunt suspendate de drept”.

„Încetarea efectelor juridice” ale dispoziţiilor legale, ca efect al deciziilor Curţii Constituţionale de constatare a neconstituţionalităţii, a fost configurată de legiuitorul constituant ca instituţie distinctă de cea a abrogării, întrucât vizează manifestări de voinţă ale unor autorităţi diferite, cu competenţe diferite. Chiar dacă, în mod practic, consecinţele pe care le produce abrogarea şi constatarea neconstituţionalităţii unei norme juridice (aceasta din urmă la expirarea termenului de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale şi dacă legiuitorul nu intervine în sensul punerii în acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei) sunt în sensul că acea normă nu se mai aplică, cele două instituţii nu pot fi confundate.

Prin urmare, nu se poate afirma că instanţa de jurisdicţie constituţională realizează abrogarea legii, după cum nu se poate afirma că legiuitorul constată neconstituţionalitatea legii.

De asemenea, nu se poate reţine că s-ar aduce vreo atingere competenţei Parlamentului, de unică autoritate legiuitoare. Contrar altor opinii, care se referă la necesitatea unui paralelism al formelor şi competenţelor la „repunerea în vigoare” a unei norme juridice, acest principiu nu este incident în situaţia analizată, situaţie care priveşte cadrul specific al controlului de constituţionalitate, scopul şi efectele

1 Publicată în M. Of. nr. 734 din 31 octombrie 2012.


acestuia, iar nu activitatea de legiferare. Astfel, efectul juridic al unei norme abrogatoare constă în încetarea efectelor normei abrogate. Ca urmare, lipsirea de efecte juridice a normei abrogatoare, prin constatarea neconstituţionalităţii acesteia, va avea ca efect înlăturarea cauzei de încetare a efectelor juridice a normei abrogate, cu consecinţa că aceasta din urmă va reîncepe să producă efecte juridice. Un alt raţionament juridic ar determina eludarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie. Aceasta întrucât pasivitatea legiuitorului ar conduce, practic, la o „revigorare” a normei constatate neconstituţionale, câtă vreme situaţia de neconstitu-ţionalitate determinată de încetarea efectelor juridice ale normelor abrogate ar continua să existe, în lipsa unei intervenţii legislative. O asemenea situaţie, care lipseşte de efectivitate controlul de constituţionalitate şi rolul Curţii Constituţionale, este inacceptabilă, fiind incompatibilă cu principiile statului de drept.

2.4.4. Deciziile interpretative O altă situaţie care dă expresie deopotrivă rolului Curţilor Constituţionale de

legiuitor negativ şi colegiuitor pozitiv o constituie „confirmarea” unei anumite interpretări a normei juridice (deciziile interpretative). Aceasta întrucât, eliminând o anumită interpretare a normei juridice ca fiind neconstituţională (ceea ce dă expresie rolului său tradiţional), Curtea păstrează în acelaşi timp un anumit sens al acesteia, asociindu-se astfel legiuitorului în conferirea unui anume înţeles al dispoziţiei legale, în concordanţă cu litera şi spiritul Constituţiei (ceea ce dă expresie rolului de colegiuitor pozitiv). Curtea nu creează în acest mod o normă nouă, dar conferă normei preexistente un înţeles univoc, acela care este în concordanţă cu Legea fundamentală.

Astfel, pronunţându-se asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora: „Curtea Constituţionala decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia”, Curtea Constituţională a statuat că „sintagma «în vigoare» din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare”1. Prin această decizie, Curtea a dat un anume sens voinţei legiuitorului, circumstanţiind, practic, momentul în cadrul aplicării în timp a normei juridice avut în vedere de acesta (sau pe care ar fi trebuit să îl aibă în vedere pentru ca norma sa fie în concordanţă cu Legea fundamentală) la instituirea condiţiei ca norma ce face obiectul controlului de constituţionalitate pe calea excepţiei de neconstituţionalitate să fie „în vigoare”.

Problematica deciziilor interpretative a fost examinată intr-un capitol anterior.



2.4.5. Formularea de recomandări pentru legiuitor O altă categorie de decizii ale Curţii Constituţionale, în care este vizibilă înde-

părtarea de la rolul tradiţional de „legiuitor negativ”, este dată de acelea prin care sunt formulate „recomandări” pentru legiuitor. Considerăm relevante sub acest aspect deciziile pronunţate în exercitarea competenţei acesteia de a se pronunţa, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei.

Astfel, prin Decizia nr. 799/2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei, iniţiat de Preşedintele României, la propunerea Guvernului, pronunţându-se cu privire la propunerea de modificare a art. 61 din Legea fundamentală – Rolul şi structura (Parlamentului) –, Curtea a reţinut că, „examinând conţinutul proiectului legii de revizuire, precum şi expunerea de motive care îl însoţeşte, se observă că cea mai amplă modificare propusă priveşte trecerea la un Parlament unicameral şi stabilirea unui număr de maximum 300 de parlamentari, cu recorelarea în mod corespunzător a textelor constituţionale care fac referire la Parlament, deputaţi, senatori şi procedura legislativă”. Observând că „modificarea propusă în acest sens este în concordanţă cu rezultatul referendumului naţional din 22 noiembrie 2009, iniţiat de Preşedintele României şi confirmat de Curtea Constituţională (…)”, şi că această modificare „nu pune în discuţie niciuna dintre limitele revizuirii prevăzute de art. 152 din Constituţie, ci reprezintă exclusiv o opţiune politică asupra căreia se vor pronunţa participanţii la procedura de revizuire a Constituţiei”, Curtea a formulat, în continuare, o serie de observaţii şi recomandări pentru legiuitorul constituant derivat.

Curtea a reţinut că „nu trebuie ignorate totuşi, în exprimarea acestei opţiuni, tradiţia statului român şi avantajele pe care le oferă o structură bicamerală a Parlamentului în raport cu cea unicamerala. (…) în mod tradiţional, Parlamentul României a avut o structură bicamerală. Această structură a forului legiuitor, consacrată în anul 1864, prin «Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris» al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a continuat să existe sub imperiul Constituţiilor din 1866, 1923 şi 1938, fiind întreruptă doar în perioada regimului comunist, când reprezentanţa naţională era unicamerală – Marea Adunare Naţională. După revoluţia din decembrie 1989, prin Decretul-lege nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 18 martie 1990, act în baza căruia s-au organizat alegerile din mai 1990, a fost reintrodusă formula bicameralismului. Constituţia din 1991 a preluat, cu unele modificări, această structură a Parlamentului, menţinută cu prilejul revizuirii Legii fundamentale din anul 2003. Modificarea textelor incidente în materie, realizată cu prilejul revizuirii, a vizat doar trecerea la un sistem de bicameralism funcţional. Avantajele pe care structura bicamerală a forului legiuitor le prezintă sunt evidente. Astfel, se evită concentrarea puterii în Parlament, întrucât Camerele acestuia se vor împiedica reciproc să devină suport al unui regim autoritar. Totodată, se asigură dezbateri şi un cadru de analiză succesivă a legilor de către două corpuri diferite ale forului legiuitor, ceea ce oferă o mai mare garanţie a calităţii actului legislativ. Adoptarea legilor în cadrul unui Parlament unicameral se face după mai multe «lecturi» succesive ale unui text, astfel cum, de altfel, se propune şi în prezentul proiect de revizuire a Constituţiei. Fiind realizate


însă de acelaşi corp legiuitor, lecturile pot deveni o formalitate artificială, sau pot fi suprimate din raţiuni de urgenţă. Bicameralismul determină ca a doua lectură a legii să se facă, întotdeauna, de o altă adunare, ceea ce este de natură să determine o percepţie critică accentuată. Se oferă astfel oportunitatea unei mai bune cooperări critice, a dezbaterii comune şi colective de luare a deciziilor, conferindu-se amploare formării voinţei statului parlamentar. În plus, bica-meralismul minimizează riscul dominaţiei majorităţii, favorizând dialogul între majorităţile din cele două Camere, precum şi între grupurile parlamentare. Coope-rarea şi supervizarea legislativă sunt extinse în acest mod, demonstrându-se astfel că sistemul bicameral este o formă importantă a separaţiei puterilor, care nu funcţionează doar între puterile legislativă, executivă şi judecătorească, ci şi în interiorul celei legislative. Atât tradiţia care, fiind legată de fiinţa statului român, îl defineşte şi îl reprezintă, cât şi avantajele enunţate constituie puternice motive de reflecţie cu prilejul opţiunii pentru una dintre cele două formule: unicameralism sau bicameralism”.

Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014 asupra propunerii legislative privind revizuirea Constituţiei României1 cuprinde, de asemenea, numeroase recomandări atât sub aspectul soluţiilor de fond, cât şi a modului de formulare a textelor proiectului legii de revizuire. Un exemplu în acest sens îl constituie recomandarea privind reglementarea efectelor referendumului. Curtea a reţinut astfel că, „întrucât pot exista situaţii în care problematica asupra căreia poporul este chemat să îşi exprime voinţa să afecteze interesele reprezentanţilor aleşi (cum este cazul reducerii numărului de parlamentari sau al reducerii indemnizaţiilor parlamen-tarilor), Comisia de la Veneţia, în documentul intitulat Linii directoare pentru organizarea referendumului, adoptat la cea de-a 68-a sesiune plenară (13-14 octombrie 2007), a reţinut că efectele referendumului trebuie să fie expres prevăzute în Constituţie sau prin lege, fie că referendumul este consultativ, fie că este decizional. Totodată, este preferabil ca un referendum asupra chestiunilor de principiu sau a altor propuneri formulate generic să aibă caracter consultativ. Dacă însă are caracter decizional, trebuie să existe norme care să prevadă în mod expres procedura ulterioară. (...) Curtea recomandă, cu unanimitate de voturi, reglementarea, în cadrul dispoziţiilor art. 90 alin. (1) din Constituţie, a efectelor juridice pe care rezultatul referendumului consultativ le produce, precum şi a procedurii ulterioare organizării unui astfel de scrutin”.

Rolul Curţii Constituţionale în statul de drept, din perspectiva evoluţiei analizate, ridică desigur întrebarea dacă asocierea Curţii, în modurile arătate, la procesul de legiferare este compatibilă cu principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României. Considerăm că răspunsul nu poate fi decât pozitiv: da, acest rol al Curţii Constituţionale este compatibil cu principiul separaţiei puterilor în stat. Nu suntem de acord în acest sens cu opinia potrivit căreia Curţile Constituţionale sunt o a treia Cameră a Parlamentului2. Aceasta întrucât activitatea Curţii este circumstanţiată de competenţa sa specifică. În exercitarea acestei competenţe, Curtea Constituţională

1 Publicată în M. Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014. 2 În acelaşi sens, a se vedea C. Gilia, op. cit., p. 273.


a procedat şi procedează la explicarea, interpretarea (sistematică, gramaticală, teleologică) sau susţinerea argumentată a unor norme create de legiuitorul constituţional sau derivat, primar sau delegat, respectiv la impulsionarea acestuia pentru a crea norme menite se acopere situaţii nereglementate, dar care ar trebui să primească o reglementare. Altfel spus, Curtea sprijină procesul de elaborare a legii, cu instrumente diferite şi în realizarea unor atribuţii diferite de cele ale legiuitorului. Iată de ce ambele formule – de „legiuitor negativ”, respectiv aceea de „legiuitor pozitiv” – ni se par criticabile, fiind mai degrabă acceptabilă aceea de colegiuitor, care are în vedere ambele ipoteze şi nu sugerează o substituire instituţională. Această formulă dă expresie dialogului instituţional care trebuie să existe între Curtea Constituţională şi Parlament, dialog ce constituie o premisă a procesului de constituţionalizare a dreptului, în ansamblul său.

2.4.6. Deciziile Curţii Constituţionale constituie izvor de drept O altă consecinţă a modului de consacrare constituţională a actelor Curţii

Constituţionale, precum şi a evoluţiei analizate o constituie faptul că acestora li se recunoaşte rolul de izvor de drept. Acest rol a fost subliniat chiar de Curte, care a reţinut – iniţial numai cu privire la rolul său tradiţional – că „decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor”1. Dezvoltând această idee cu prilejul examinării constituţionalităţii reglementării care a consacrat ca abatere disciplinară a judecătorilor şi procurorilor nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale, Curtea a statuat că această reglementare „dă expresie dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora «în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie», coroborate cu cele ale art. 142 alin. (1), conform cărora «Curtea Constituţionala este garantul supremaţiei Constituţiei»”2. Problemele ridicate în această din urmă cauză, soluţionată prin Decizia nr. 2/20123 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, ne determină câteva consideraţii care întăresc concluziile prezentului studiu, în sensul unei evoluţii a Curţii Constituţionale şi a rolului său. Acestea vizează, în principal, distincţia despre care se afirmă că ar exista, sub aspectul obligativităţii erga omnes, între deciziile Curţii Constituţionale de admitere, respectiv de respingere a sesizărilor de neconstituţionalitate, şi distincţia între obligativitatea dispozitivului şi cea a considerentelor pe care acesta se sprijină. Prin Decizia nr. 2/2012, răspunzând criticii prin care, distingându-se între deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea, respectiv constituţionalitatea unui act normativ, s-a susţinut că nu au caracter obligatoriu şi acestea din urmă, Curtea a statuat că textul art. 147 alin. (4) din Constituţie, care consacră caracterul general obligatoriu al deciziilor sale, „nu distinge nici în funcţie de tipurile de decizii pe care Curtea

1 Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 605 din 14 august 2008. 2 Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în M. Of. nr. 131 din 23 februarie 2012. 3 Ibidem.


Constituţională le pronunţă, nici în funcţie de conţinutul acestor decizii, ceea ce conduce la concluzia ca toate deciziile acestei Curţi, în întregul lor, sunt general obligatorii”.

Considerăm că formularea utilizată de Curte, şi anume „în întregul lor”, nu se referă la decizie în totalitatea sa, ci la ratio decidendi al acesteia, adică motivele care determină direct decizia – indiferent că soluţia acesteia este de admitere sau de respingere a sesizării de neconstituţionalitate –, aşadar, esenţa raţionamentului juridic care o fundamentează. Ca şi în cazul precedentului în dreptul anglo-saxon1, „ratio decidendi trebuie distinsă de obiter dicta, adică de ceea ce judecătorul declară fără ca aceasta să fie absolut necesar”. Că este vorba atât de soluţie, cât şi de motivarea care o fundamentează, ca unitate de raţionament juridic, considerăm că este indiscutabil. O altă soluţie nu poate fi acceptată, deoarece diversitatea sub care se pot înfăţişa deciziile Curţii Constituţionale determină ca aplicarea acestora în litera şi spiritul Constituţiei să nu se poată realiza decât dând eficienţă considerentelor pe care se sprijină soluţia pronunţată de Curte. Rigoarea juridică impune însă o necesară distincţie în cadrul acestor considerente.

Este de observat faptul că acest rol al Curţii Constituţionale implică şi impune o mare responsabilitate. Este vorba nu doar de soluţiile pe care Curtea le pronunţă, ci şi de motivarea acestora, precum şi de necesitatea unei temeinice argumentări a revirimentelor jurisprudenţiale a căror frecvenţă poate constitui un factor de perturbare a securităţii juridice. Criticile pe care doctrina2 le-a adus unora dintre actele pronunţate de Curtea Constituţională ridică de multe ori problema raportu-rilor de competenţă şi a respectării atribuţiilor şi a rolului Curţii Constituţionale în raport de cele ale legiuitorului primar sau delegat. Fără a intra într-o analiză a unor astfel de critici, reţinem însă ideea necesarului echilibru şi circumscrierea în normele Constituţiei şi a principiilor statului de drept, a activităţii şi actelor Curţii Constituţionale, pe de o parte, respectiv ale Parlamentului (şi, de altfel, a oricărei alte autorităţi), pe de altă parte.

2.5. Concluzii Dispoziţiile legale, precum şi jurisprudenţa prezentate relevă faptul că există un

cadru constituţional şi legal de natură să susţină dialogul între Curtea Constituţională şi Parlament. Este evident că jurisprudenţa constituţională circumstanţiază activitatea Parlamentului şi raporturile sale cu celelalte autorităţi publice, după cum legiuitorul este cel care reglementează organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, asigurând premisele realizării rolului constituţional al acesteia. Chiar dacă nu în mod explicit, aceasta determină un dialog instituţional.

Desigur că, uneori, „limitările” impuse de Curte, ca şi aparenta sa intruziune în activitatea legislativă, au determinat critici atât în mediul juridic, cât şi în cel politic, mai ales în situaţii în care Curtea a „impus” o anume interpretare a dispoziţiilor

1 D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., p. 145. 2 V.M. Ciobanu, Curtea Constituţională – garant al supremaţiei Constituţiei, putere legiuitoare

sau expert parlamentar, în RRDP nr. 3/2009, pp. 72-95.


constituţionale, de natură a determina, de exemplu, un anume tip de ocrotire a valorilor constituţionale, cum a fost cazul incriminării faptelor de insultă şi calomnie.

Care ar fi durata în timp a acestor limite impuse de Curtea Constituţională şi, în general, de instanţele de jurisdicţie constituţională? Răspunzând acestei întrebări dificile, care pune în cumpănă, pe de o parte, obligativitatea deciziilor curţilor constituţionale şi autoritatea acestor instanţe, cu libertatea legiuitorului de a ajusta legislaţia pe măsura evoluţiilor sociale şi economice specifice unei societăţi moderne, dinamică şi liberă, Curtea Constituţională Federală a Germaniei a oferit următoarea soluţie: deciziile instanţei de jurisdicţie constituţională nu vizează impunerea unei obligaţii absolut rigide de care legiuitorul să fie ţinut, cât o manieră flexibilă de a reacţiona. De aceea, în cazul reiterării unei norme, legiuitorul nu trebuie să ignore motivele care au fundamentat constatarea neconstituţionalităţii acesteia. O nouă abordare a legiuitorului în acelaşi sens se justifică doar acolo unde există motive speciale, înainte de toate ca rezultat al unor modificări esenţiale în privinţa elementelor de fapt sau de drept, determinante pentru examenul de constituţionalitate, ori de pe urma schimbării viziunii care a stat la baza lui. În lipsa unor astfel de motive, Curtea Constituţională nu are temei de reconsiderare a jurisprudenţei sale şi, prin urmare, va constata din nou neconstituţionalitatea normei ce îi va fi supusă controlului. Acest raţionament este fundamentat de aceeaşi Curte pe un principiu fundamental nescris, al cooperării loiale între organele statului (Organtreue), pe care Curtea Constituţională Federală a Germaniei îl aplică în jurisprudenţa sa şi care dă expresie obligaţiei organelor constituţionale de a manifesta respect reciproc şi de a se abţine de la orice acţiuni contrare. În mod concret, legiuitorului îi este oprit să ştirbească autoritatea Curţii, adoptând o lege cu un conţinut identic sau similar imediat după ce Curtea a cenzurat reglementarea iniţială1.

Considerăm că, în calitate de garant al supremaţiei Constituţiei, Curtea Constituţională poate şi trebuie să aprecieze asupra acestor aspecte care fundamentează adoptarea actelor normative atunci când este sesizată cu privire la neconstituţionalitatea lor, limitând, sub acest aspect, acţiunea legiuitorului, în scopul asigurării justului echilibru între necesităţile de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale2.

Ideea a fost, de altfel, subliniată şi cu prilejul diverselor întâlniri între curţile constituţionale, care au pus în discuţie aceste raporturi, arătându-se că „principala funcţie a instituţiei legislativului – Parlamentul – este legiferarea, prin lege fiind reglementate cele mai importante domenii ale vieţii sociale. Mitul infailibilităţii

1 A se vedea, inclusiv pentru indicarea cauzelor în care Curtea Constituţională Federală a Germaniei s-a pronunţat în acest sens, Raportul prezentat la al XV-lea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, care a avut loc la Bucureşti, în perioada 23-25 mai 2011, disponibil pe site-ul Curţii Constituţionale, www.ccr.ro.

2 în jurisprudenţa altor instanţe de jurisdicţie constituţională s-a reţinut în acest sens că, din punct de vedere al controlului de constituţionalitate, atunci când două drepturi fundamentale sunt în coliziune, este esenţial ca ambele să fie avute în vedere şi niciunul dintre drepturile fundamentale să nu fie exclus de la apreciere. Curtea trebuie să stabilească reguli privitoare la coexistenţa celor două drepturi, cu eventuala precizare a căruia dintre ele trebuie să i se dea prioritate, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei (a se vedea Decizia nr. 444/09 din 12 aprilie 2012 a Curţii Constituţionale a Sloveniei).


Parlamentului sau a legii, foarte popular la începutul secolului trecut, s-a spulberat de multă vreme, a căzut şi teoria că legea, ca expresie a voinţei comune a reprezentanţilor poporului, nu poate produce vreun rău oamenilor. Instituţia legislativă este o instituţie politică a puterii, ale cărei decizii se bazează pe acord politic şi compromis, prin urmare, controlul exercitat de Curtea Constituţională asupra legilor adoptate de Parlament constituie un factor esenţial pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor omului. Legitimitatea unei legi şi legalitatea sunt înţelese drept conformitate a legii cu Constituţia – legea supremă a ţării –, care constituie temelia justiţiei, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi fundamen-tează relaţiile dintre autorităţi şi fiinţa umană. Prin urmare, una dintre funcţiile principale ale Curţii Constituţionale este evaluarea actelor juridice adoptate de instituţia puterii legislative în privinţa conformităţii acestora cu Constituţia. Activităţile legiuitorului sunt licite doar dacă nu depăşesc limitele fixate de Constituţie, a cărei supremaţie este garantată de Curtea Constituţională. O relaţie armonioasă a Curţii Constituţionale cu legislativul este importantă şi prin aceea că demonstrează modul în care sistemul de drept, creaţie a puterii legislative, se adecvează legii supreme a ţării – Constituţia – şi dacă este garantată preeminenţa efectivă a normelor constituţionale”1.

3. Dialogul cu Preşedintele României 3.1. Aspecte generale Ca şi în cazul dialogului cu puterea legislativă, raporturile şi, implicit, dialogul

instituţional dintre Curtea Constituţională şi puterea executivă, reprezentată prin Preşedintele României şi Guvern, pot fi abordate dintr-o dublă perspectivă.

Referindu-ne în cadrul acestui capitol la Preşedintele României, reţinem că acesta are competenţe în determinarea structurii Curţii Constituţionale, prin numirea a trei dintre judecători, este implicat în activitatea acesteia prin posi-bilitatea de a formula puncte de vedere şi de a o sesiza în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, după cum activitatea Preşedintelui României, exercitându-se cu respectarea supremaţiei Constituţiei, este supusă controlului exercitat de către Curtea Constituţională, în limitele atribuţiilor acesteia stabilite de legea fundamentală şi de legea sa organică.

Potrivit art. 80 alin. (2) din Constituţie, Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice, scop în care exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate. Astfel cum s-a subliniat2 însă, vegherea la respectarea Constituţiei nu înseamnă că Preşedintele este garantul Constituţiei, acest din urmă rol revenindu-i Curţii Constituţionale. La respectarea Constituţiei nu veghează doar Preşedintele, ci toate autorităţile statului, potrivit competenţelor lor, având în vedere dispoziţiile

1 A se vedea Lituania – Raport la cel de-al XV-lea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale

europene, Bucureşti, 23-25 mai 2011, disponibil pe www.ccr.ro. 2 I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), op. cit., p. 755.


art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora „în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.

Din această perspectivă, prezintă interes cazurile în care Curtea Constituţională a statuat asupra atribuţiilor Preşedintelui României şi asupra limitelor de competenţă ale acestuia, dialogul dintre cele două instituţii slujind aceluiaşi deziderat al respectării legii fundamentale a statului.

3.2. Preşedintele României în raporturile cu instanţa constituţională 3.2.1. Competenţe în procedura de numire a judecătorilor constituţionali Dispoziţiile art. 142 alin. (3) din Constituţie stabilesc că trei dintre judecătorii

Curţii Constituţionale sunt numiţi de Preşedintele României. 3.2.2. Posibilitatea de sesizare a Curţii Constituţionale O modalitate de acces direct la justiţia constituţională a Preşedintelui României

o constituie posibilitatea sesizării acesteia în cazurile limitativ prevăzute de lege, după cum urmează:

a) pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promul-garea acestora [art. 146 lit. a) teza I din Constituţie]. Astfel, dintr-un număr de 267 de sesizări întemeiate pe dispoziţiile acestui articol din Constituţie care au fost soluţionate până în prezent de Curtea Constituţională, un număr de 33 au fost formulate de Preşedintele României. Dintre acestea, au fost admise/admise în parte un număr de 17 obiecţii de neconstituţionalitate;

b) pentru soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice [art. 146 lit. e) din Constituţie]. Astfel, dintr-un număr de 28 de sesizări având ca obiect conflicte juridice de natură constituţională soluţionate de Curtea Constituţională până în prezent, în 16 dintre acestea Preşedintele României a avut calitatea de autor al sesizării (6) sau parte, sesizarea fiind formulată de o altă autoritate (10);

c) pentru constatarea împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României [art. 146 lit. g) din Constituţie coroborat cu art. 44 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale]. În concret, este vorba despre imposibilitatea temporară a Preşedintelui României de a-şi exercita atribuţiile1. Până în prezent, Curtea Constituţională nu a fost sesizată de Preşedintele României în acest sens.

În ceea ce priveşte obiecţiile de neconstituţionalitate, dispoziţiile art. 146 lit. a) teza I din Constituţia României, potrivit cărora „Curtea Constituţională (...) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui

1 Pentru o dezvoltare a acestor situaţii şi autorităţile competente să sesizeze Curtea

Constituţională, a se vedea I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), op. cit., p. 1409.


număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 50 de senatori (...)” se regăsesc în art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit căruia: „Curtea Constituţională se pronunţă asupra constitu-ţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori”.

Legea, indiferent de natura ei – organică sau ordinară –, de procedura de adoptare – procedura obişnuită, de urgenţă sau pe calea angajării răspunderii Guvernului în faţa celor două Camere ale Parlamentului –, poate fi atacată la Curtea Constituţională pentru motive de neconstituţionalitate de subiecţii prevăzuţi de textul constituţional citat, fără vreo distincţie, înainte de emiterea decretului de promulgare de către Preşedintele României.

Decizia prin care obiecţia de neconstituţionalitate a fost parţial admisă are ca efect deschiderea de drept a procedurii complementare de reexaminare a legii de către Parlament pentru punerea de acord a prevederilor neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale, conform art. 147 alin. (2) din Legea fundamentală. După punerea de acord a prevederilor constatate ca neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale de către Parlament, Preşedintele României este obligat să promulge legea în termen de 10 zile, conform art. 77 alin. (3) din Constituţie. În cadrul acestui termen, Preşedintele poate promulga legea în oricare dintre zilele care îi stau la dispoziţie, prin emiterea unui decret în temeiul art. 100 din Legea fundamentală, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, odată cu legea1.

În situaţia determinată de constatare a neconstituţionalităţii legii în ansamblul său, Curtea a reţinut că pronunţarea unei astfel de decizii are un efect definitiv cu privire la acel act normativ, consecinţa fiind încetarea procesului legislativ în privinţa respectivei reglementări. Pe de altă parte, în condiţiile în care prevederile art. 61 alin. (1) din Constituţie stabilesc că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”, competenţa de legiferare a acestuia cu privire la un anumit domeniu nu poate fi limitată dacă legea astfel adoptată respectă exigenţele Legii fundamentale. Prin urmare, opţiunea legiuitorului de a legifera în materia în care Curtea Constituţională a admis o sesizare de neconstituţionalitate cu privire la o lege în ansamblul său presupune parcurgerea tuturor fazelor procesului legislativ prevăzut de Constituţie şi de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului2. Este evident deci că, în această situaţie, nu mai subzistă obligaţia de promulgare a legii de către Preşedintele României.

Cât priveşte conflictele juridice de natură constituţională, Curtea a statuat că poate fi sesizată de Preşedintele României, chiar dacă un astfel de conflict subzistă între alte autorităţi publice, iar nu între acestea şi autorul sesizării. Pronunţându-se asupra admisibilităţii unei asemenea sesizări, Curtea a reţinut că, „în conformitate cu dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, Curtea Constituţională

1 Decizia nr. 975 din 7 iulie 2010, publicată în M. Of. nr. 568 din 11 august 2010. 2 Decizia nr. 308 din 28 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 309 din 9 mai 2012.


«soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice». În acest sens, autorităţi publice care ar putea fi implicate într-un conflict juridic de natură constituţională sunt numai cele cuprinse în titlul III din Constituţie, şi anume: Parlamentul, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, Preşedintele României, ca autoritate publică unipersonală, Guvernul, organele administraţiei publice centrale şi ale administraţiei publice locale, precum şi organele autorităţii judecătoreşti. Pentru exercitarea competenţei prevăzute de Constituţie, Curtea este sesizată la cererea «Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii». Subiectele de drept pe care Legea fundamentală le îndrituieşte a sesiza Curtea sunt limitativ prevăzute, dispoziţia constituţională nedistingând după cum autorităţile pe care le reprezintă sunt sau nu părţi în conflictul cu care sesizează Curtea”.

Prin urmare, Curtea a constatat că Preşedintele României este în drept să formuleze cererea cu privire la soluţionarea conflictului juridic de natură constitu-ţională dintre autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altă parte, deşi nu era parte în acel conflict1.

Acest dialog constituie, aşa cum s-a mai arătat, una dintre modalităţile concrete prin care Preşedintele veghează la respectarea Constituţiei2.

3.2.3. Posibilitatea de a formula puncte de vedere în dosarele aflate pe rolul Curţii Constituţionale

În cazul controlului de constituţionalitate al tratatelor sau altor acorduri

internaţionale. Potrivit art. 24 alin. (2)-(4) din Legea nr. 47/1992, în cazul controlului de constituţionalitate al tratatelor sau altor acorduri internaţionale, dacă sesizarea s-a făcut de preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului, Curtea Constituţională o va comunica Preşedintelui României, preşedintelui celeilalte Camere, precum şi Guvernului. Dacă sesizarea este făcută de parlamentari, Curtea Constituţională comunică sesizarea Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului. Potrivit art. 25 din acelaşi act normativ, până la data dezbaterilor în plenul Curţii Constituţionale, Preşedintele României, preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul pot prezenta, în scris, punctele lor de vedere.

În cazul conflictelor juridice de natură constituţională în care are calitatea de parte, Preşedintele României are posibilitatea de a transmite punctul său de vedere asupra conţinutului conflictului şi a eventualelor căi de soluţionare a acestuia [art. 35 alin. (1) din Legea nr. 47/1992].

În cadrul procedurii emiterii avizului cu privire la suspendarea din funcţie. Potrivit art. 43 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, în cadrul procedurii emiterii avizului cu privire la suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, acesta din urmă este încunoştinţat asupra datei fixate pentru dezbatere şi poate da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.

1 Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în M. Of. nr. 461 din 3 iulie 2009. 2 I. Muraru, Există un garant…, op. cit., pp. 130-155.


Se constată că formularea de puncte de vedere se poate realiza în cauze în care fie Preşedintele are calitatea de parte (conflicte juridice de natură constituţională), fie sunt în discuţie proceduri constituţionale în care este implicat (încheierea tratatelor internaţionale, respectiv procedura suspendării din funcţie).

3.2.4. Curtea Constituţională îi transmite Preşedintelui sesizările, precum şi deciziile/hotărârile/avizele pronunţate de aceasta, în cazurile prevăzute de lege

Pentru a evita o promulgare intempestivă a legii ce face obiectul sesizării de

neconstituţionalitate în cadrul controlului a priori, Curtea Constituţională are obligaţia comunicării sesizării făcute de unul dintre preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, de parlamentari, de Guvern, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de Avocatul Poporului, în ziua înregistrării. După soluţionarea sesizării, decizia se comunică Preşedintelui României [art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992]. Astfel, admiterea sesizării va împiedica promulgarea legii de către Preşedinte, după cum respingerea acesteia va determina reactualizarea obligaţiei de promulgare, în măsura în care nu este formulată chiar de către Preşedinte o obiecţie de neconstituţionalitate cu privire la acelaşi act normativ sau acesta nu solicită reexaminarea legii de către Parlament.

Se comunică, de asemenea, Preşedintelui României decizia pronunţată în cadrul controlului de constituţionalitate al tratatelor sau altor acorduri internaţionale, ţinând seama de faptul că, potrivit art. 91 alin. (1) din Constituţie, „Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil (...)”.

Potrivit art. 36 din Legea 47/1992, decizia prin care se soluţionează conflictul juridic de natură constituţională este definitivă şi se comunică autorului sesizării, precum şi părţilor aflate în conflict, înainte de publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Tot astfel, potrivit art. 43 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, avizul Curţii Constituţionale pentru suspendarea din funcţie a Preşedintelui României se comunică preşedinţilor celor două Camere şi Preşedintelui României.

În sfârşit, potrivit art. 53 alin. (2) din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, actul de validare a alegerilor se întocmeşte în 3 exemplare, dintre care unul rămâne la Curtea Constituţională, unul se prezintă Parlamentului pentru depunerea jurământului prevăzut la art. 82 alin. (2) din Constituţia României, republicată, iar al treilea se înmânează candidatului ales.

3.3. Curtea Constituţională în raporturile cu Preşedintele României 3.3.1. Competenţele Curţii în procesul electoral pentru alegerea Preşedintelui

României Potrivit art. 146 lit. f) din Constituţia României, Curtea Constituţională ve-

ghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului.


Dispoziţiile constituţionale sunt dezvoltate la nivel infraconstituţional de preve-derile Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, precum şi ale Legii nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României.

Constituţia şi legislaţia infraconstituţională menţionată îi conferă Curţii Constituţionale calitatea de „judecător electoral”, sintagma „veghează la respec-tarea procedurii” cuprinsă în textul constituţional de referinţă vizând atât înde-plinirea operaţiunilor tehnico-materiale şi juridice specifice procedurii electorale, cât şi asigurarea soluţionării contenciosului electoral rezultat din incidentele ce pot apărea în cadrul alegerilor prezidenţiale, respectiv de a confirma şi prezenta în Parlament rezultatele sufragiului.

Potrivit Legii nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, controlul exercitat de Curtea Constituţională poate viza contestarea înregistrării sau respingerii înregistrării candidaturilor, contestarea modului de soluţionare a incidentelor legate de desfăşurarea campaniei electorale şi contestarea rezultatelor alegerilor.

Soluţionarea contestaţiilor privind înregistrarea sau respingerea înre-

gistrării candidaturilor sau a semnelor electorale Potrivit art. 31 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 370/2004, în cel mult 24 de ore de la

expirarea termenului prevăzut la art. 29 alin. (2)1, respectiv la art. 30 alin. (6)2 din acelaşi act normativ, candidaţii, partidele politice, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţele politice, alianţele electorale şi alegătorii pot contesta înregistrarea sau respingerea înregistrării candidaturilor sau a semnelor electorale, după caz. Contestaţiile se fac în scris şi se depun la Curtea Constituţională. Contestaţiile sunt soluţionate în termen de cel mult două zile de la înregistrare. Hotărârile sunt definitive, se comunică de îndată Biroului Electoral Central şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

În materia contestării înregistrării propunerilor de candidatură, jurisprudenţa Curţii Constituţionale este foarte bogată, fiecare dintre anii electorali caracterizându-se printr-un număr mare de asemenea contestaţii.

De referinţă sunt şi hotărârile prin care Curtea Constituţională a statuat asupra înţelesului sintagmei „mandat preşedinţial”. Astfel, soluţionând contestaţii privind înregistrarea unei candidaturii la funcţia de Preşedinte al României, motivate prin faptul că respectivul candidat s-ar afla, la alegerile din anul 1996, la al treilea mandat, întrucât deţinuse funcţia de Preşedinte al României pentru mandatul 1992-1996, precum şi înainte de acesta, Curtea a reţinut că niciun act normativ preconstituţional nu consacră instituţia mandatului preşedinţial, această instituţie fiind pentru prima oară reglementată prin Constituţia din anul 1991. Potrivit considerentelor care au fundamentat hotărârile de respingere a contestaţiilor,

1 Art. 29 alin. (2): „Înregistrarea şi respingerea înregistrării candidaturilor de către Biroul Electoral Central se fac prin decizie, în termen de cel mult 48 de ore de la depunerea acestora”.

2 Art. 30 alin. (6): „Înregistrarea sau respingerea înregistrării semnelor electorale se face de către Biroul Electoral Central, prin decizie, odată cu înregistrarea sau respingerea înregistrării candidaturilor”.


„mandatul preşedinţial are determinări constituţionale specifice şi inedite faţă de reglementările anterioare. Acestea privesc mai ales funcţiile ce derivă din mandat, condiţiile de dobândire, de validare şi de începere a mandatului, durata acestuia, incompatibilităţile şi imunităţile pe care le antrenează, atribuţiile ce derivă din mandat şi, implicit, raporturile în care se află deţinătorul acestuia cu celelalte autorităţi publice, răspunderea ce revine titularului mandatului pentru modul de exercitare a acestuia. Nicio altă funcţie, dobândită pe baza unor reglementări anterioare Constituţiei, nu a avut ca fundament un asemenea mandat, aşa încât trebuie admis că prevederile Constituţiei României marchează o soluţie de ruptură sau de reaşezare esenţial diferită a instituţiei de şef al statului. Pe cale de consecinţă, mandatul preşedinţial reglementat de Constituţia României nu poate fi aşezat în prelungirea unor durate de îndeplinire a funcţiei de Preşedinte al României, anterioare intrării în vigoare a legii fundamentale”. Curtea a mai observat că art. 81 alin. (4) din Constituţie prevede că „nicio persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive”, precum şi faptul că, pentru a se demonstra ilegitimitatea constituţională a candidaturii la funcţia de Preşedinte al României, se face referire constantă numai la această „funcţie”, ignorându-se cea de-a doua componentă a reglementării cuprinse la art. 81 alin. (4), anume instituţia „mandatului”. Or, „funcţia de preşedinte” nu poate fi abstrasă din cuprinsul reglementării, neţinându-se seama de conceptul de „mandat”. Cu alte cuvinte – a mai statuat Curtea – „pentru compararea instituţiei de şef al statului, în reglementarea actuală, cu situaţii anterioare, trebuie să se observe că instituţia Preşedintelui României este definită între altele şi prin mandatul constituţional. În lipsa unui astfel de «mandat», anterior intrării în vigoare a Constituţiei, orice asociere cu situaţii juridice premergătoare Constituţiei este nefondată”1.

Prin Hotărârea nr. 40/20002, Curtea Constituţională a admis o contestaţie împotriva înregistrării unui candidat la funcţia de Preşedinte al României, constatând că, deşi avea domiciliul în ţară3, acesta avea dublă cetăţenie, ceea ce contravenea dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (3). Admiterea contestaţiei a avut ca efect eliminarea respectivei propuneri de candidatură. După revizuirea Constituţiei, art. 16 alin. (3) nu mai interzice accesul la demnităţile publice elective cetăţenilor români cu dublă cetăţenie.

În anul 2004, 2009 şi 2014, Curtea a soluţionat, de asemenea, un număr mare de contestaţii privind înregistrarea/respingerea înregistrării candidaturilor la funcţia de Preşedinte al României, constatând, după caz, netemeinicia, inadmisibilitatea sau tardivitatea acestora. Sunt de menţionat hotărârile prin care Curtea Constituţională a statuat că exercitarea controlului posterior de constituţionalitate privind legile şi ordonanţele se poate realiza numai pe calea excepţiei de

1 Hotărârea nr. 1 din 8 septembrie 1996, publicată în M. Of. nr. 213 din 9 septembrie 1996, a se vedea şi Hotărârea nr. 3/1996. În acelaşi sens, a se vedea: Hotărârile nr. 4/1996; nr. 5/1996; nr. 6/1996; nr. 7/1996; nr. 10/1996; nr. 11/1996; nr. 13/1996; nr. 16/1996; nr. 30/1996; nr. 34/1996; nr. 35/1996; nr. 36/1996; nr. 41/1996; nr. 45/1996; nr. 52/1996; nr. 57/1996; nr. 62/1996; nr. 69/1996; nr. 3/2000; nr. 5/2000; nr. 6/2000; nr. 9/2000; nr. 21/2000; nr. 25/2000; nr. 32/2000; nr. 46/2000.

2 Publicată în M. Of. nr. 622 din 30 noiembrie 2000. 3 Condiţia domiciliului în ţară se regăseşte şi în legislaţia Macedoniei.


neconstituţionalitate, în cadrul atribuţiei prevăzute de dispoziţiile art. 146 lit. d) din Constituţie, potrivit cărora Curtea Constituţională „hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului”, cu respectarea procedurii prevăzute de Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, iar nu şi în cadrul atribuţiei prevăzute de art. 146 lit. f) din Constituţie, potrivit căruia Curtea Constituţională „veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului”1.

Soluţionarea contestaţiilor privind împiedicarea unui partid sau a unei

formaţiuni politice ori a unui candidat de a-şi desfăşura campania electorală Potrivit art. 42 alin. (7) din Legea nr. 370/2004, contestaţiile cu privire la

împiedicarea unui partid sau a unei formaţiuni politice ori a unui candidat de a-şi desfăşura campania electorală în condiţiile legii se soluţionează de Curtea Constituţională, cu votul majorităţii judecătorilor, în termen de cel mult 48 de ore de la înregistrarea lor.

În anul 2009, Curtea a admis două contestaţii referitoare la neacordarea şi nerepartizarea timpilor de antenă conform legii de către birourile permanente reunite ale celor două Camere ale Parlamentului şi de către postul public de televiziune – Societatea Română de Televiziune – şi a obligat birourile permanente ale celor două Camere ale Parlamentului şi reprezentanţii Societăţii Române de Televiziune să stabilească orarul pentru campania electorală şi repartizarea timpilor de antenă la postul naţional de televiziune pentru respectivii candidaţi la funcţia de Preşedinte al României2.

Soluţionarea contestaţiilor privind anularea rezultatelor alegerilor Potrivit art. 52 alin. (1) din Legea nr. 370/2004, „Curtea Constituţională

anulează alegerile în cazul în care votarea şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă de natură să modifice atribuirea mandatului sau, după caz, ordinea candidaţilor care pot participa la al doilea tur de scrutin. În această situaţie Curtea va dispune repetarea turului de scrutin în a doua duminică de la data anulării alegerilor”. Cererea de anulare a alegerilor se poate face de partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale, organizaţiile cetăţenilor aparţinând mino-rităţilor naţionale reprezentate în Consiliul Minorităţilor Naţionale şi de candidaţii care au participat la alegeri, în termen de cel mult 3 zile de la închiderea votării. Cererea trebuie să fie motivată şi însoţită de dovezile pe care se întemeiază. Soluţionarea cererii de către Curtea Constituţională se face până la data prevăzută de lege pentru aducerea la cunoştinţa publică a rezultatului alegerilor.

1 De exemplu, Hotărârea nr. 3 din 20 octombrie 2009, publicată în M. Of. nr. 722 din 26

octombrie 2009. 2 Hotărârile nr. 25 şi nr. 27 din 4 noiembrie 2009, publicate în M. Of. nr. 760 din 9 noiembrie

2009.


Astfel, de exemplu, la alegerile prezidenţiale din anul 2009, Plenul Curţii Constituţionale a dispus Biroului Electoral Central reexaminarea şi renumărarea buletinelor de vot nule, pentru a se stabili dacă există diferenţe între datele consemnate în procesul-verbal şi realitatea constatată. Urmare realizării acestei operaţiuni şi a identificării unui număr total de 2.247 de voturi valabil exprimate (repartizate după cum urmează: 1.260 de voturi valabil exprimate pentru unul dintre candidaţi şi 987 de voturi valabil exprimate pentru celălalt candidat) Curtea a reţinut că numărul voturilor valabil exprimate identificate nu este de natură, pe de o parte, să probeze existenţa unei fraude, ci mai degrabă a unor erori inerente unui proces de o astfel de amploare şi complexitate, iar, pe de altă parte, nu este de natură să afecteze în vreun fel atribuirea mandatului1.

Cu acel prilej, Curtea a procedat şi la analiza dispoziţiilor referitoare la anularea alegerilor. Astfel, conform dispoziţiilor art. 2 pct. 30 din Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali2, frauda electorală reprezintă „orice acţiune ilegală care are loc înaintea, în timpul sau după încheierea votării ori în timpul numărării voturilor şi încheierii proceselor-verbale şi care are ca rezultat denaturarea voinţei alegătorilor şi crearea de avantaje concretizate prin voturi şi mandate în plus pentru un partid politic, o alianţă politică, o alianţă electorală sau un candidat independent”3. În temeiul prevederilor legale citate, Curtea a reţinut că „anularea alegerilor poate să intervină numai în cazul în care votarea şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă; nu orice fraudă din procesul electoral este echivalentă cu fraudarea alegerilor, ci numai frauda care este de natură să modifice atribuirea mandatului (sau, după caz, ordinea candidaţilor care pot participa la al doilea tur de scrutin); cererea de anulare a alegerilor trebuie motivată şi însoţită de dovezile pe care se întemeiază”.

Confirmarea şi validarea rezultatului alegerilor Potrivit art. 53-54 din Legea nr. 370/2004, Curtea Constituţională confirmă şi

validează rezultatul fiecărui tur de scrutin, asigură publicarea rezultatului alegerilor în mass-media şi în Monitorul Oficial al României, Partea I, pentru fiecare tur de scrutin şi validează rezultatul alegerilor pentru preşedintele ales.

Al doilea tur de scrutin are loc în condiţiile prevăzute la art. 81 alin. (3) din Constituţia României, republicată, la două săptămâni de la primul tur de scrutin, în aceleaşi secţii de votare şi circumscripţii electorale, sub conducerea operaţiunilor electorale de către aceleaşi birouri electorale şi pe baza aceloraşi liste de alegători de la primul tur. În al doilea tur de scrutin participă primii 2 candidaţi care au obţinut

1 Hotărârea nr. 39 din 14 decembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 924 din 30 decembrie 2009. 2 Publicată în M. Of. nr. 196 din 13 martie 2008. 3 Art. 2 pct. 30 are în prezent următorul conţinut: „fraudă electorală – orice acţiune ilegală care

are loc înaintea, în timpul sau după încheierea votării ori în timpul numărării voturilor şi încheierii proceselor-verbale şi care are ca rezultat denaturarea voinţei alegătorilor şi crearea de avantaje concretizate prin mandate în plus pentru un competitor electoral”.


cel mai mare număr de voturi, valabil exprimate pe întreaga ţară la primul tur. Confirmarea acestui număr se face de Curtea Constituţională în termen de 24 de ore de la primirea proceselor-verbale prevăzute la art. 51 alin. (3), prin aducerea la cunoştinţa publică a prenumelui şi numelui celor 2 candidaţi care vor participa la cel de-al doilea tur de scrutin şi a zilei votării stabilite potrivit alin. (1).

Actul de validare se întocmeşte în 3 exemplare, dintre care unul rămâne la Curtea Constituţională, unul se prezintă Parlamentului pentru depunerea jurământului prevăzut la art. 82 alin. (2) din Constituţia României, republicată, iar al treilea se înmânează candidatului ales.

3.3.2. Competenţele Curţii în cadrul procedurii de suspendare, precum şi a referendumului pentru demiterea Preşedintelui

Referindu-se la răspunderea politică a Preşedintelui României1, Curtea a

statuat că prin locul şi rolul său, derivat din alegerea directă de către popor – ceea ce îi conferă un grad echivalent de legitimitate cu Parlamentul, de asemenea ales direct –, Preşedintele României nu poate fi participant la o dezbatere parlamentară, deoarece aceasta ar însemna să îşi angajeze răspunderea politică, ceea ce este contrar poziţiei sale constituţionale, situându-l într-o poziţie similară cu aceea a Guvernului care, potrivit art. 109 alin. (1) din Constituţie, răspunde politic în faţa Parlamentului. În planul răspunderii politice, faţă de Preşedintele României poate fi aplicabil art. 95 din Constituţie, referitor la suspendarea din funcţie, situaţie în care electoratul, şi nu Parlamentul, îl poate demite pe Preşedinte, iar faţă de prim-ministru pot deveni aplicabile prevederile art. 112, privind întrebările, interpelările şi moţiunile simple, sau art. 113 din Constituţie, referitor la moţiunea de cenzură, situaţie în care se poate ajunge chiar la demiterea Guvernului de către Parlament.

Procedura suspendării şi demiterii Preşedintelui României este reglementată de art. 95 alin. (3) din Constituţie2, ale cărui dispoziţii sunt dezvoltate prin Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale3, Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului4 şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului (numit în cele ce urmează Regulament), aprobat prin Hotărârea Parlamentului nr. 55/20135.

Potrivit actelor normative menţionate, procedura de suspendare şi demitere a Preşedintelui parcurge următoarele etape6:

iniţierea propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor şi aducerea acesteia, neîntârziat, la

1 Decizia nr. 87 din 30 septembrie 1994, publicată în M. Of. nr. 292 din 14 octombrie 1994. 2 Potrivit cărora: „Dacă propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de

zile se organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui”. 3 Republicată în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010. 4 Publicată în M. Of. nr. 84 din 24 februarie 2000, cu modificările şi completările ulterioare. 5 Publicată în M. Of. nr. 394 din 1 iulie 2013. 6 Decizia Curţii Constituţionale nr. 734 din 24 iulie 2012, publicată în M. Of. nr. 516 din 25 iulie

2012.


cunoştinţa Preşedintelui [art. 95 alin. (2) din Constituţie şi art. 80 alin. (1) din Regulament];

consultarea Curţii Constituţionale, scop în care propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României împreună cu dovezile pe care se întemeiază se trimit în copie Curţii Constituţionale, de preşedintele care a condus şedinţa comună a celor două Camere [art. 95 alin. (1) şi art. 146 lit. h) din Constituţie, art. 42 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 şi art. 81 alin. (1) şi (2) din Regulament];

emiterea de către Curtea Constituţională a avizului cu privire la suspendarea din funcţie a Preşedintelui României şi comunicarea acestuia preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Preşedintelui României [art. 146 lit. h) din Constituţie şi art. 43 din Legea nr. 47/1992];

dezbaterea propunerii de suspendare a Preşedintelui în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului [art. 95 alin. (1) din Constituţie şi art. 81 alin. (3) şi (4) din Regulament];

aprobarea propunerii de suspendare şi transmiterea la Curtea Constituţională, de către preşedintele care a condus lucrările şedinţei comune a celor două Camere ale Parlamentului, pe baza hotărârii adoptate în şedinţa comună, a cererii de constatare a existenţei împrejurărilor care justifică interimatul funcţiei de Preşedinte al României [art. 95 alin. (3) şi art. 146 lit. g) din Constituţie coroborate cu art. 44 din Legea nr. 47/1992];

constatarea de către Curtea Constituţională a existenţei acestor împrejurări şi comunicarea celor constatate Parlamentului şi Guvernului [art. 146 lit. g) din Constituţie coroborat cu art. 44 din Legea nr. 47/1992];

stabilirea de către Parlament, prin hotărâre, a obiectului şi datei referendumului naţional pentru demiterea Preşedintelui, în cel mult 30 de zile de la data aprobării propunerii de suspendare din funcţie [art. 95 alin. (3) din Constituţie şi art. 15 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 3/2000];

desfăşurarea referendumului; Curtea Constituţională stabileşte dacă a fost respectată procedura pentru

organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia [art. 146 lit. i) din Constituţie şi art. 46 alin. (1) din Legea nr. 47/1992];

înaintea publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, hotărârea Curţii Constituţionale se prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului, întrunite în şedinţă comună [art. 146 lit. i) din Constituţie şi art. 47 alin. (3) din Legea nr. 47/1992];

intrarea în vigoare a măsurii demiterii din funcţie a Preşedintelui României la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii Curţii Constituţionale de confirmare a rezultatelor referendumului [art. 45 din Legea nr. 3/2000].

Se constată că în cadrul acestei proceduri Curtea intervine în mai multe etape, întregul proces fiind astfel supus unui control de constituţionalitate: emiterea avizului consultativ cu propunerea de suspendarea din funcţie, constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de preşedinte, vegherea la desfăşurarea referendumului şi confirmarea rezultatelor acestuia. Dată fiind importanţa pe care o are instituţia Preşedintelui în cadrul puterilor statului, intervenţia Curţii Constituţionale şi permanentul dialog pe care aceasta îl are, în special cu Parlamentul, dar şi cu preşedintele ales şi cu cel


interimar, pe durata acestei proceduri, slujeşte încadrării sale în principiile şi limitele statului de drept.

Printr-o seamă de decizii, Curtea a delimitat competenţa sa şi a Parlamentului în procedura suspendării Preşedintelui României, procedură în care se poate spune că vorbim de competenţe conjuncte, deci mai dificil de circumstanţiat.

Astfel, respingând ca inadmisibilă cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României şi Preşedintele României1, cerere în care s-a susţinut că Parlamentul a dispus suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, ignorând cu bună ştiinţă una dintre condiţiile esenţiale prevăzute de art. 95 alin. (1), respectiv săvârşirea unor fapte grave prin care Preşedintele României să încalce prevederile Constituţiei, precum şi faptul că Parlamentul nu avea competenţa de a se pronunţa asupra propunerii de suspendare în lipsa unor fapte grave ale Preşedintelui României de încălcare a prevederilor constituţionale, calificarea faptelor drept fapte grave fiind atributul Curţii Constituţionale, Curtea a reţinut, în esenţă, următoarele: „chiar dacă s-ar considera că numai Curtea Constituţională, în virtutea rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, prevăzut de normele constituţionale ale art. 142 alin. (1), poate califica faptele imputate Preşedintelui României ca fiind sau nu fapte grave de încălcare a Constituţiei, Parlamentul nu poate fi împiedicat în exercitarea dreptului de a-l suspenda sau nu din funcţie pe Preşedintele României, indiferent de avizul, pozitiv sau negativ, al Curţii Constituţionale, aviz care are un caracter strict consultativ, aşa cum stabileşte art. 146 lit. h) din Constituţie. În cadrul procedurii de suspendare a Preşedintelui României, reglementată de art. 95 din Constituţie, rolul Curţii Constituţionale încetează odată cu emiterea avizului consultativ”.

Tot astfel, Curtea a respins contestaţia formulată împotriva unei hotărâri a Parlamentului, prin care se solicita, practic, sancţionarea eventualei nerespectări de către Parlament a unei hotărâri a Curţii Constituţionale, ce urma să fie pronunţată în exercitarea atribuţiei prevăzute la art. 146 lit. i) din Constituţie, precum şi „eventuala hotărâre a Parlamentului, ulterioară celei a Curţii Constituţionale, prin care să se stabilească organizarea şi desfăşurarea unui nou referendum în cadrul aceleiaşi proceduri întemeiate pe art. 95 din Constituţie, procedură finalizată în momentul publicării în Monitorul Oficial al României a hotărârii Curţii Constituţionale pronunţate cu privire la referendum”. Cu privire la aceste critici, Curtea a reţinut că „în exercitarea atribuţiilor sale, astfel cum au fost circumstanţiate prin Decizia nr. 727/2012, Curtea Constituţională se pronunţă asupra hotărârilor Parlamentului care afectează valori şi principii constituţionale. Curtea nu poate examina şi nu se poate pronunţa asupra unor acte şi fapte viitoare şi eventuale ale Parlamentului pornind de la premisa relei-credinţe în interpretarea şi aplicarea unui text cuprins într-o hotărâre a acestei autorităţi publice şi a unui eventual comportament contrar obligaţiei de loialitate constituţională şi principiilor statului de drept”2.

1 Decizia nr. 730 din 9 iulie 2012, publicată în M. Of. nr. 473 din 11 iulie 2012. 2 Decizia nr. 734 din 24 iulie 2012, publicată în M. Of. nr. 516 din 25 iulie 2012.


Din perspectiva dialogului instituţional, atât cu Preşedintele României, cât şi cu Parlamentul, prezintă relevanţă modul în care Curtea Constituţională a definit o serie de concepte cu care legea fundamentală operează în reglementarea procedurii suspendării din funcţie a Preşedintelui României.

Astfel, de exemplu, prin Avizul nr. 1/20071 privind propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României, Curtea a procedat la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 95 alin. (1) din Constituţie, care prevăd că Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, text care nu defineşte noţiunea de „fapte grave”. Ca urmare, pentru a statua dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru suspendarea din funcţie a preşedintelui României, Curtea Constituţională a stabilit mai întâi înţelesul acestei noţiuni, reţinând în acest sens următoarele: „este evident că o faptă, adică o acţiune sau inacţiune, prin care se încalcă prevederile Constituţiei, este gravă prin raportare chiar la obiectul încălcării. În reglementarea procedurii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României, Constituţia nu se rezumă însă la acest înţeles căci, dacă ar fi aşa, expresia «fapte grave» nu ar avea sens. Analizând distincţia cuprinsă în textul citat şi luând în considerare faptul că Legea fundamentală este un act juridic normativ, Curtea Constituţională constată că nu orice faptă de încălcare a prevederilor Constituţiei poate justifica suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, ci numai «faptele grave», cu înţelesul complex pe care această noţiune îl are în ştiinţa şi în practica dreptului. Din punct de vedere juridic, gravitatea unei fapte se apreciază în raport cu valoarea pe care o vatămă, precum şi cu urmările sale dăunătoare, produse sau potenţiale, cu mijloacele folosite, cu persoana autorului faptei şi, nu în ultimul rând, cu poziţia subiectivă a acestuia, cu scopul în care a săvârşit fapta. Aplicând aceste criterii la faptele de încălcare a ordinii juridice constituţionale la care se refera art. 95 alin. (1) din Legea fundamentală, Curtea reţine că pot fi considerate fapte grave de încălcare a prevederilor Constituţiei actele de decizie sau sustragerea de la îndeplinirea unor acte de decizie obligatorii, prin care Preşedintele României ar împiedica funcţionarea autorităţilor publice, ar suprima sau ar restrânge drepturile şi libertăţile cetăţenilor, ar tulbura ordinea constituţională ori ar urmări schimbarea ordinii constituţionale sau alte fapte de aceeaşi natură care ar avea sau ar putea avea efecte similare”.

În virtutea caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale, ori de câte ori în faţa Curţii se invocă incidenţa unei instituţii constituţionale a cărei definire sau clarificare din punct de vedere conceptual a fost realizată de aceasta, analiza Curţii se va realiza în cadrul pe care ea însăşi l-a stabilit. În ceea ce priveşte exemplul extras dintr-un aviz al Curţii, considerăm că, deşi soluţia pronunţată de Curte are caracter consultativ (aceasta fiind natura juridică specifică avizului), interpretarea pe care Curtea a dat-o textului constituţional de referinţă (art. 95) este obligatorie.

Consistente dezbateri şi o bogată jurisprudenţă a Curţii Constituţionale s-a conturat în legătură cu instituţia referendumului, sesizarea Curţii vizând, de cele mai multe ori, reglementări sau situaţii în care principalele discuţii au privit

1 Publicat în M. Of. nr. 258 din 18 aprilie 2007.


referendumul pentru demiterea Preşedintelui României. Este vorba, în principal, despre reglementarea care condiţionează valabilitatea referendumului naţional de un cvorum (procentaj minimal) de participare: [art. 5 alin. (2) din Legea nr. 3/2000]. Întrucât textul art. 5 alin. (2) din Legea nr. 3/2000, care reglementează cvorumul de participare, nu distinge între tipurile de referendum naţional reglementate de Constituţie, rezultă că acesta este aplicabil tuturor celor trei tipuri de referendum. Curtea Constituţională a reţinut în acest sens, prin Decizia nr. 731/20121, că „şi condiţia ce trebuie îndeplinită pentru validitatea referendumului este aceeaşi pentru toate tipurile de referendum, art. 5 alin. (2) din Legea nr. 3/2000 impunând întrunirea majorităţii absolute care constă în jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente”. Modificarea legislativă, în sensul stabilirii unui cvorum de participare de 30% din numărul persoanelor înscrise pe listele electorale permanente (care a înlocuit cvorumul de jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente prevăzut de vechea reglementare) a fost criticată la Curtea Constituţională. Prin Decizia nr. 334 din 26 iunie 20132, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată obiecţia de neconstituţionalitate şi a constatat că „dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului sunt constituţionale în măsura în care nu se aplică referendumurilor organizate în decurs de un an de la data intrării în vigoare a legii”. Curtea a procedat la pronunţarea unei astfel de decizii interpretative, din raţiuni de respectare a principiului securităţii juridice.

3.3.3. Pronunţarea Curţii Constituţionale cu privire la exercitarea atribuţiilor constituţionale ale Preşedintelui României

Competenţele de reprezentare a statului român. Obligaţii ale Preşedintelui

României rezultate din aderarea la Uniunea Europeană Îndeplinirea de către autorităţile române a unor obligaţii ce decurg din statutul

României de membru al Uniunii Europene a condus uneori la interpretări diferite ale normelor incidente, cu consecinţa unor conflicte juridice de natură constituţională.

Astfel este conflictul dintre Preşedintele României şi prim-ministru în problema reprezentării ţării la lucrările Consiliului European3. În acest caz, Curtea a trebuit să procedeze la stabilirea competenţei autorităţilor în cauză potrivit dispoziţiilor Constituţiei, însă în raport de obligaţiile impuse de actul european de referinţă, prilej de realizare a unor conexiuni directe între cele două planuri – naţional şi european –, reflectate în plan instituţional. Desigur că interpretarea Curţii a privit dispoziţiile constituţionale, dar prin intermediul acestei interpretări Curtea a impus şi o anumită concepţie asupra raporturilor instituţionale din perspectiva actelor

1 Publicată în M. Of. nr. 478 din 12 iulie 2012. 2 Publicată în M. Of. nr. 407 din 5 iulie 2013. 3 Decizia nr. 683 din 27 iunie 2012, publicată în M. Of. nr. 479 din 12 iulie 2012.


incidente ale Uniunii Europene, circumstanţiind în acest mod obligaţiile ce revin autorităţilor publice naţionale potrivit art. 148 alin. (4) din Constituţie.

Pentru a realiza această circumstanţiere, Curtea Constituţională a examinat dispoziţiile din Tratatul privind Uniunea Europeană, care reglementează compu-nerea, competenţa şi rolul Consiliului European, ajungând în cele din urmă la concluzia că „formularea cuprinsă în art. 10 alin. (2) teza a doua şi art. 15 alin. (2) din Tratat, referitor la compunerea Consiliului European – şefii de stat sau de guvern ai statelor membre –, este una generică şi nu obligă statele membre care au un executiv bicefal să asigure reprezentarea lor atât prin şeful de stat, cât şi prin cel al guvernului, ci, mai degrabă, prin interpretarea teleologică a textului, se ajunge la ideea că scopul acesteia este de a asigura reprezentarea statului membru la cel mai înalt nivel de către autoritatea publică competentă”.

Pornind de la această concluzie, Curtea a procedat cu acest prilej (precum şi ulterior, când a constatat neconstituţionalitatea unor dispoziţii din Legea privind cooperarea între Parlament şi Guvern în domeniul afacerilor europene1) la o interpretare sistematică a Constituţiei, reţinând că „art. 80 alin. (1) din Constituţie este un text constituţional de principiu. De aceea, el nu trebuie interpretat restrictiv, ci în spiritul Constituţiei, respectiv coroborat cu art. 91 şi art. 148 alin. (4) din Constituţie, acest ultim text prevăzând, în mod expres, că Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească trebuie să garanteze «obligaţiile rezultate din actul aderării». Or, una dintre aceste obligaţii este reprezentarea la cel mai înalt nivel a României în cadrul Consiliului European, respectiv de către autoritatea publică ce are competenţa de a angaja România la nivel de stat. Altfel, s-ar ajunge la o golire de conţinut a dispoziţiilor art. 148 alin. (4) din Constituţie în privinţa Preşedintelui României; or, este de principiu admis că orice normă este edictată în sensul de a produce efecte juridice”.

Analizând rolul constituţional şi atribuţiile autorităţilor menţionate, Curtea a decis că „în exercitarea atribuţiilor constituţionale, Preşedintele României participă la reuniunile Consiliului European în calitate de şef al statului. Această atribuţie poate fi delegată de către Preşedintele României, în mod expres, primului-ministru”2.

Pentru a fundamenta această concluzie, Curtea a reţinut că, „potrivit art. 80 alin. (1) din Constituţie, Preşedintele României reprezintă statul român, ceea ce înseamnă că în planul politicii externe conduce şi angajează statul. Acest text constituţional îi permite să traseze liniile viitoare pe care statul le va urma în politica sa externă, practic să îi determine orientarea în planul relaţiilor externe, ţinând cont, desigur, de interesul naţional. O atare concepţie este legitimată de caracterul reprezentativ al funcţiei, Preşedintele României fiind ales de cetăţeni prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. În planul politicii externe, primul-ministru are competenţa constituţională de a asigura realizarea politicii externe a ţării [art. 102 alin. (1) din Constituţie], ceea ce înseamnă că, în funcţie de orientarea stabilită de reprezentantul statului în plan extern, care este Preşedintele statului, Guvernul, prin reprezentantul său, urmează să implementeze în mod

1 Decizia nr. 784 din 26 septembrie 2012, publicată în M. Of. nr. 701 din 12 octombrie 2012. 2 Decizia nr. 683 din 27 iunie 2012, publicată în M. Of. nr. 479 din 12 iulie 2012.


corespunzător măsurile faţă de care statul s-a angajat. Prin urmare, Curtea constată că rolul Guvernului în politica externă este unul mai degrabă tehnic, el trebuind să urmeze şi să îndeplinească obligaţiile la care România s-a angajat la nivel de stat. Aşadar, rolul Guvernului este unul mai degrabă derivat, şi nu originar, cum este cel al Preşedintelui României; aşadar, nefiind o putere delegată, ci proprie Preşedintelui României, reprezentarea statului poate fi delegată, printr-un act de voinţă expres, de către acesta atunci când consideră necesar”.

Dezvoltând ulterior aceste considerente şi circumstanţiind competenţa Preşedintelui în raporturile cu prim-ministrul şi cu Parlamentul, Curtea a subliniat faptul că „o atare putere de apreciere a Preşedintelui României nu este una nelimitată sau arbitrară, ci aprecierea în concret trebuie să ţină cont de anumite criterii obiective, precum: (1) autoritatea publică cea mai bine poziţionată în raport cu subiectele abordate în cadrul Consiliului European, (2) poziţia Preşedintelui României sau a prim-ministrului asupra acestor subiecte să fie legitimată de un punct de vedere concordant cu cel al Parlamentului sau (3) dificultăţile pe care le implică sarcina implementării celor stabilite în cadrul Consiliului European. Decizia politică de delegare a atribuţiei de participare la reuniunile Consiliului European trebuie să aibă în vedere criteriile mai sus menţionate, în vederea realizării unui consens între autorităţile publice implicate: Preşedintele României, respectiv prim-ministrul, iar decizia luată trebuie să ţină cont şi de principiul constituţional al cooperării loiale”1.

Competenţe în legătură cu iniţiativa de revizuire a Constituţiei Potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, „revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată

de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot”.

Pronunţându-se asupra singurei iniţiative de revizuire a Constituţiei care l-a avut ca iniţiator pe Preşedintele României, la propunerea Guvernului, Curtea Constituţională a statuat cu privire la exercitarea acestei atribuţii. Astfel, având a decide dacă intervenţia Preşedintelui, în sensul modificării şi completării proiectului legii de revizuire a Constituţiei propus de Guvern, constituie o încălcare a normelor constituţionale incidente în materia iniţiativei revizuirii, norme care circumscriu limitele acesteia, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 150 din Constituţie, care reglementează titularii dreptului de iniţiere a revizuirii Constituţiei (Preşedintele României, deputaţi şi senatori, respectiv cetăţeni), instituie şi o serie de condiţii cu privire la exercitarea acestui drept. În cazul Preşedintelui României, dispoziţiile menţionate condiţionează exercitarea dreptului în cauză doar de formularea unei propuneri în acest sens din partea Guvernului. Stabilind că revizuirea „poate fi iniţiată de Preşedintele României”, textul constituţional nu distinge referitor la competenţele Preşedintelui României în calitate de titular al dreptului de iniţiativă a revizuirii Constituţiei şi nici nu instituie vreo obligaţie sau interdicţie în ceea ce îl priveşte. Prin urmare, Preşedintele României, primind propunerea Guvernului de



revizuire a Constituţiei, are deplina libertate de a decide să iniţieze revizuirea Constituţiei sau să nu o iniţieze, iar în cazul în care decide iniţierea acesteia, să îşi însuşească întocmai, numai în parte, sau să completeze propunerea Guvernului. O altă interpretare a textului constituţional, în sensul atribuirii unui rol pur formal Preşedintelui României în cadrul acestei proceduri, respectiv acela de a transmite Parlamentului un proiect de lege privind revizuirea Constituţiei astfel cum a fost propus de Guvern, ar fi de natură să golească de conţinut dreptul său de iniţiativă. Or, acest drept i-a fost conferit de legiuitorul constituant tocmai în considerarea rolului şi a poziţiei pe care Preşedintele României o ocupă în cadrul sistemului politic al societăţii, care îi permite să cunoască evoluţia acesteia şi perspectivele sale de dezvoltare şi să valorifice aceste constatări, inclusiv pe calea iniţierii unui proces de modificare a Legii fundamentale a statului, atunci când, prin propunerea Guvernului în acest sens, se realizează un acord al celor 2 reprezentanţi ai puterii executive cu privire la iniţierea unui astfel de proces. Faţă de cele reţinute, Curtea a constatat că exercitarea dreptului de iniţiativă legislativă a revizuirii Constituţiei s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 150 alin. (1) din Constituţia României1.

Competenţe în procedura de numire a Guvernului2 Cât priveşte procedura învestirii Guvernului, sediul materiei îl constituie

prevederile art. 85, art. 103 şi art. 104 din Constituţie, dezvoltate, iar în ceea ce pri-veşte procedura parlamentară, art. 71-76 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului3.

Din analiza dispoziţiilor legale menţionate rezultă că aceasta parcurge următoarele etape:

desemnarea de către Preşedintele României a unui candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament [art. 85 alin. (1) şi art. 103 alin. (1) din Constituţie];

solicitarea de către candidatul desemnat pentru funcţia de prim-ministru, în termen de 10 zile de la desemnare, a votului de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului [art. 103 alin. (1) din Constituţie];

multiplicarea şi difuzarea către deputaţi şi senatori a programului şi listei Guvernului, de către Birourile permanente ale celor două Camere, de îndată ce acestea au fost primite de la candidatul desemnat pentru funcţia de prim-ministru (art. 85 din Regulament);

stabilirea, de către birourile permanente ale celor două Camere, a datei şedinţei comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului, la cel mult 15 zile de la primirea programului de guvernare şi a listei Guvernului şi luarea de măsuri pentru convocarea deputaţilor şi senatorilor [art. 86 alin. (1) din Regulament];

1 Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011. 2 Pe larg, a se vedea M. Safta, Rolul Preşedintelui României în procedura învestiturii Guvernului

şi a numirii miniştrilor. Dezvoltări în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în Revista Transilvană de Ştiinţe Administrative, vol. 30, nr. 1, p. 156.

3 Regulamentul din 3 martie 1992 al activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, republicat în M. Of. nr. 461 din 25 iulie 2013.


audierea fiecărui candidat pentru funcţia de ministru în şedinţă comună, de către comisiile permanente ale celor două Camere al căror obiect de activitate corespunde sferei de competenţă a viitorilor miniştri; comisiile întocmesc avizele comune consultative, motivate, şi le prezintă candidatului pentru funcţia de prim-ministru [art. 86 alin. (2) din Regulament];

dezbaterea în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului a programului de guvernare şi a întregii liste a Guvernului [art. 103 alin. (3) teza I din Constituţie] şi acordarea (neacordarea) încrederii de către Parlament, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor [art. 103 alin. (3) teza a II-a din Constituţie];

după aprobarea ordinii de zi, preşedintele de şedinţă dă cuvântul candidatului desemnat pentru funcţia de prim-ministru, în vederea prezentării programului şi a listei Guvernului; la cererea reprezentanţilor grupurilor parla-mentare din Camera Deputaţilor şi Senat, preşedintele le dă cuvântul pentru exprimarea punctelor de vedere ale respectivelor grupuri cu privire la programul şi lista Guvernului;

după încheierea dezbaterilor se supune la vot (care este secret şi se exprimă prin bile) propunerea de acordare a încrederii Guvernului, iar rezultatul votării este anunţat de preşedinte şi consemnat în procesul-verbal încheiat în acest scop (art. 87-89 din Regulament);

înaintarea, de îndată, Preşedintelui României a Hotărârii Parlamentului privind acordarea votului de încredere, semnată de preşedintele Camerei Deputaţilor şi preşedintele Senatului (art. 90 din Regulament) sau, după caz, aducerea la cunoştinţa Preşedintelui României a situaţiei de neacordare a votului de încredere pentru formarea Guvernului, în vederea desemnării unui alt candidat pentru funcţia de prim-ministru (art. 77 din Regulament);

numirea Guvernului de către Preşedintele României, pe baza votului de încredere acordat de Parlament [art. 85 alin. (1) din Constituţie];

depunerea jurământului de credinţă de către prim-ministru, miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului [art. 104 alin. (1) din Constituţie].

Din examinarea etapelor procedurale enunţate, astfel cum sunt acestea prevăzute de lege, rezultă că procedura de învestire a Guvernului este iniţiată şi finalizată de Preşedintele României.

Astfel, Preşedintele are un drept exclusiv de desemnare a candidatului la funcţia de prim-ministru1. Obligaţia de consultare a partidului care are majoritate absolută în Parlament ori, dacă nu există o astfel de majoritate, a partidelor

1 Cu privire la candidatul la funcţia de prim-ministru, în doctrina de specialitate s-a arătat că „acesta poate fi un om politic, eventual liderul partidului majoritar, dar, în egală măsură, el poate fi şi o persoană neînregimentată politic, un specialist, adică un tehnocrat” (M. Oroveanu, Tratat de drept administrativ, ed. a 2-a, revăzută şi adăugita, Ed. Cerna, Bucureşti, 1998, p. 436); „nu există obligaţia constituţională de apartenenţă politică sau parlamentară a candidatului, ci doar obligativitatea obţinerii sprijinului politic parlamentar majoritar” (I. Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. I, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2009, p. 176); „textul constituţional a fost redactat de aşa natură încât să permită cât mai multe formule pentru desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru, ce poate fi liderul unui partid politic, un tehnocrat din afara partidelor, un specialist care este însă deputat sau senator sau un specialist care nu este membru al Guvernului” (M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit., p. 167) – citate în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), op. cit., p. 960.


reprezentate în Parlament, prevăzută de art. 103 alin. (1) din Constituţie, nu determină şi o obligaţie a Preşedintelui de a numi candidatul care reprezintă opţiunea acelui partid sau întruneşte opţiunea acelor partide. Faptul că acest drept este exclusiv nu înseamnă că este şi discreţionar, după cum discreţionară nu poate fi nici conduita partidelor politice, prin reprezentanţii lor prezenţi la consultări. Astfel, acordarea de către Preşedinte unei alte persoane decât celei pentru care s-a conturat o opţiune în cadrul consultărilor menţionate, a mandatului de a forma lista viitorului Guvern implică riscul ca aceasta să nu aibă susţinere parlamentară şi, prin urmare, să nu îi fie acordat votul de încredere de către Parlament. Pe de altă parte, un act discreţionar – al Preşedintelui ori al partidelor politice, prin reprezentanţii lor la consultările premergătoare numirii candidatului la funcţia de prim-ministru – poate fi examinat şi din perspectiva unui principiu conturat de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, şi anume cel al loialităţii constituţionale.

Dacă numirea candidatului la funcţia de prim-ministru reprezintă un drept exclusiv al şefului statului, finalizarea procedurii de învestire a Guvernului, respectiv numirea acestuia, nu mai implică niciun drept de opţiune din partea sa. În acest sens, prin Decizia nr. 98/20081, Curtea Constituţională a statuat că „actul juridic în baza căruia Preşedintele României face numirile este hotărârea Parlamentului, adoptată în condiţiile art. 85 alin. (1), ale art. 103 alin. (3) din Constituţie şi ale dispoziţiilor corespunzătoare ale Regulamentului şedinţelor comune ale Camerelor Parlamentului. Din textul Constituţiei rezultă că, în cazurile prevăzute la alin. (1) şi (3) ale art. 85, numirea de către Preşedintele României a miniştrilor este un act de executare a hotărârii Parlamentului şi de învestire, pe aceasta bază, a miniştrilor, de către şeful statului. Hotărârea organului reprezentativ suprem al poporului român [art. 61 alin. (1) din Constituţia României] este un act obligatoriu, pe care Preşedintele nu l-ar putea refuza decât prin săvârşirea unor fapte grave de încălcare a Constituţiei”.

În legătură cu procedura numirii Guvernului, exercitarea unor competenţe conjuncte în realizarea aceluiaşi obiectiv constituţional a constituit premisa unui blocaj instituţional atunci când autorităţile publice implicate nu au colaborat şi nu au reuşit să se pună de acord, în mod repetat. Aceasta este o altă înfăţişare pe care o poate lua acţiunea arbitrară a autorităţilor publice, mai ales atunci când litera legii nu este îndestulătoare pentru a le delimita cu claritate competenţa lor.

Competenţe în procedura de învestire a miniştrilor Curtea Constituţională a României a soluţionat şi un conflict juridic de natură

constituţională, determinat de refuzul Preşedintelui de a da curs propunerii înaintate de prim-ministru cu privire la o numire în funcţia de ministru al justiţiei, în condiţiile în care textul constituţional de referinţă – şi anume art. 85 – nu prevede procedura de urmat în situaţia unui astfel de refuz.

Pentru a identifica procedura de urmat şi limitele de competenţă ale Preşedintelui şi, respectiv, ale prim-ministrului, în situaţia dată, Curtea a statuat privind înţelesul normei de la art. 85 alin. (2) din Constituţie „în litera acestui text,

1 Publicată în M. Of. nr. 140 din 22 februarie 2008.


cât şi în principiile de bază şi în spiritul Legii fundamentale”. Examinând celelalte dispoziţii constituţionale care stabilesc reguli aplicabile raporturilor dintre cele două autorităţi publice menţionate şi aplicându-le, prin analogie, situaţiei dedusă judecăţii sale, Curtea a stabilit1 că: „în aplicarea art. 85 alin. (2) din Constituţie, Preşedintele României, neavând drept de veto, poate să ceară primului-ministru o singură dată, motivat, să facă o nouă propunere de numire a altei persoane în funcţia de ministru”. Curtea a mai arătat că „motivele cererii Preşedintelui României nu pot fi cenzurate de primul-ministru, (…) iar (n.a.) în ceea ce priveşte posibilitatea primului-ministru de a reitera prima propunere, Curtea urmează să constate că această posibilitate este exclusă prin chiar faptul neînsuşirii propunerii de către Preşedintele României. Aşadar, primul-ministru are obligaţia să propună pentru funcţia de ministru o altă persoană”2.

Aceeaşi procedură a numirii miniştrilor a prilejuit examinarea şi definirea de către Curtea Constituţională a raporturilor dintre toate autorităţile publice implicate, respectiv Preşedinte – prim-ministru – Parlament, precum şi explicarea instituţiei interimatului funcţiei de ministru, consacrată de Constituţie.

Astfel, în anul 2009, Curtea a fost sesizată de Preşedintele Senatului României cu privire la existenţa unor conflicte juridice de natură constituţională determinate, potrivit susţinerilor autorului sesizării, de decretele Preşedintelui prin care, după ce a luat act de demisia unor miniştri aparţinând unui anumit partid politic şi a constatat încetarea funcţiei acestora de membri ai Guvernului, a desemnat o serie de membri ai Guvernului în exerciţiu, aparţinând unui alt partid politic, ca miniştri interimari. Ca temei al cererii formulate au fost invocate dispoziţiile art. 85 alin. (3) din Constituţie, text care impune ca numirea miniştrilor să se realizeze pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea prim-ministrului, în situaţia în care prin propunerea de „remaniere” se schimbă „structura” sau „compoziţia politică” a Guvernului.

Curtea a constatat că Preşedintele României a acţionat în temeiul şi în limitele Constituţiei, întrucât art. 85 alin. (3) din Constituţie se aplică în situaţia „remanierii guvernamentale”. Or, „interimatul se asigură întotdeauna de către un membru al Guvernului, şi nu de către o persoană aflată în afara listei aprobate de Parlament prin acordarea votului de învestitură, iar desemnarea ministrului interimar se face pe o perioadă de timp limitată chiar prin textul constituţional – cel mult 45 de zile. Prin desemnarea unui sau unor miniştri interimari nu are loc o remaniere guvernamentală, de esenţa acesteia fiind, (…), înlocuirea unor membri ai

1 Decizia nr. 98 din 7 februarie 2008, publicată în M. Of. nr. 140 din 22 februarie 2008. 2 Pentru a hotărî astfel, Curtea a observat că „în ceea ce priveşte numărul de cazuri în care

Preşedintele României poate cere primului-ministru să facă altă nominalizare pentru funcţia de ministru vacantă, Curtea constată că, pentru preîntâmpinarea apariţiei unui blocaj instituţional în procesul de legiferare, legiuitorul constituant a prevăzut la art. 77 alin. (2) din Legea fundamentală dreptul Preşedintelui de a cere Parlamentului reexaminarea unei legi înainte de promulgare, o singură dată. Curtea apreciază că această soluţie are valoare constituţională de principiu în soluţionarea conflictelor juridice între două sau mai multe autorităţi publice care au atribuţii conjuncte în adoptarea unei măsuri prevăzute de Legea fundamentală şi că acest principiu este de aplicaţiune generală în cazuri similare. Aplicată la procesul de remaniere guvernamentală şi de numire a unor miniştri în caz de vacanţă a posturilor, această soluţie este de natură să elimine blocajul ce s-ar genera prin eventualul refuz repetat al Preşedintelui de a numi un ministru la propunerea primului-ministru”.


Guvernului cu persoane care nu se află pe lista aprobată de Parlament la învestitură. Eventualele schimbări în structura sau compoziţia politică a Guvernului, la care se referă acelaşi text constituţional, pot fi analizate în cazul şi în legătură cu remanierea guvernamentală, iar nu cu privire la o perioadă tranzitorie, în care funcţionarea Guvernului este asigurată de miniştrii rămaşi în funcţie, până la numirea unor noi membri titulari în funcţiile de ministru. De altfel, interpretarea în sensul că şi în cazul desemnării unuia sau a mai multor membri ai Guvernului ca miniştri interimari aceştia ar trebui supuşi verificării şi aprobării de către Parlament lipseşte de eficienţă instituţia interimatului şi conduce la blocaje instituţionale, cu consecinţe negative asupra funcţionării întregului Guvern şi asupra realizării programului acestuia aprobat de Parlament”. În concluzie, „desemnarea miniştrilor interimari, reglementată de dispoziţiile art. 107 din Constituţie, nu presupune exercitarea competenţei Parlamentului la care face referire art. 85 alin. (3) din Legea fundamentală, nu se poate susţine încălcarea de către Preşedintele României a acestei competenţe sau a «procedurii prealabile» impuse de acelaşi text constituţional”1. Curtea a constatat, pentru aceste considerente, că nu există un conflict juridic de natură constituţională.

Competenţe în legătură cu organizarea referendumului consultativ Potrivit art. 90 din Constituţie, „Preşedintele României, după consultarea

Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional”.

Acest text constituţional a prilejuit pronunţarea unor decizii prin care Curtea s-a pronunţat cu privire la rolul şi raporturile dintre Parlament şi Preşedintele României în legătură cu domeniul de legiferare, a privit procedura organizării şi desfăşurării referendumului, reglementată de dispoziţiile Legii nr. 3/20002.

Astfel, sesizată fiind cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 3/2000, care enumerau expres şi limitativ „problemele de interes naţional”3 la care face referire art. 90 din Constituţie, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea acestora. Prin decizia pronunţată cu acel prilej4,

1 Decizia nr. 1559 din 18 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 823 din 30 noiembrie 2009; a se

vedea şi Decizia nr. 1560 din 18 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 824 din 30 noiembrie 2009. 2 Publicată în M. Of. nr. 84 din 24 februarie 2000. 3 „A. Adoptarea unor măsuri privind reforma şi strategia economică a ţării; B. Adoptarea unor decizii politice deosebite cu privire la: a) regimul general al proprietăţii publice şi private; b) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind

autonomia locală; c) organizarea generală a învăţământului; d) structura sistemului naţional de apărare, organizarea armatei, participarea forţelor armate la

unele operaţiuni internaţionale; e) încheierea, semnarea sau ratificarea unor acte internaţionale pe durată nedeterminată sau pe

o perioadă mai mare de 10 ani; f) integrarea României în structurile europene şi euroatlantice; g) regimul general al cultelor”. 4 Decizia nr. 567 din 11 iulie 2006, publicată în M. Of. nr. 613 din 14 iulie 2006.


Curtea a reţinut că „art. 90 din Constituţie stabileşte competenţa exclusivă a Preşedintelui în determinarea problemelor de interes naţional ce se supun referendumului, chiar dacă consultarea Parlamentului este obligatorie. Numai Preşedintele României are dreptul de a decide care sunt problemele de interes naţional şi, în cadrul acestora, de a stabili, prin decret, problema concretă ce se supune referendumului şi data desfăşurării acestuia”. Ca urmare, enumerarea limitativă în cuprinsul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 a unor situaţii consi-derate a fi „probleme de interes naţional” „este de natură a îngrădi dreptul Preşedintelui de a consulta poporul, ştiut fiind faptul că, în timp, interesul naţional poate diferi, oricând putând interveni situaţii noi, care să reclame organizarea unui referendum”. În concluzie, „stabilirea prin lege a problemelor de interes naţional reprezintă un amestec al Parlamentului în exercitarea atribuţiilor exclusive ce-i sunt conferite prin Constituţie Preşedintelui şi, ca atare, o nesocotire a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale”.

Aceste considerente au fost reiterate în hotărâri pronunţate în exercitarea atribuţiei de a veghea la organizarea şi desfăşurarea referendumului şi a confirma rezultatelor acestuia1, Curtea reţinând şi că acest drept exclusiv al Preşedintelui îşi găseşte suportul în dispoziţiile constituţionale ale art. 80 referitor la „Rolul Preşedintelui”, ale art. 2 alin. (1), potrivit căruia „suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative (...), precum şi prin referendum”, ale art. 81 alin. (2), referitor la legitimitatea electorală egală a Preşedintelui României cu legitimitatea Parlamentului, şi ale art. 1 alin. (4), care stabileşte că „statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”2.

Curtea a mai observat că, deşi stabilirea datei desfăşurării unui referendum naţional consultativ cu privire la probleme de interes naţional se include în prerogativa exclusivă a Preşedintelui României stabilită de art. 90 din Constituţie, totuşi, pentru a se evita orice suspiciuni cu privire la rezultatele alegerilor, respectiv ale referendumului, este indicat ca cele două operaţiuni electorale să nu fie organizate în aceeaşi zi, chiar dacă argumente practice, de ordin financiar, ar justifica organizarea acestora simultan.

Competenţe privind conferirea de decoraţii şi titluri de onoare Curtea a realizat o serie de statuări de principiu cu privire la această compe-

tenţă a Preşedintelui României, circumstanţiind-o în raport de aceea a prim-ministrului de contrasemnare a decretelor emise de Preşedinte.

Curtea a constatat în acest sens că exercitarea atribuţiei Preşedintelui României de a conferi decoraţii sau titluri de onoare [art. 94 lit. a) din Constituţie] presupune exercitarea concurentă de către prim-ministru a atribuţiei sale prevăzute la art. 100 alin. (2) din Constituţie, care prevede expres că decretul astfel emis – act juridic al Preşedintelui României – se contrasemnează de prim-ministru. Ca

1 Hotărârea nr. 7 din 7 noiembrie 2007, publicată în M. Of. nr. 759 din 8 noiembrie 2007. 2 Hotărârea nr. 33 din 26 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 918 din 29 decembrie 2009.


urmare, exercitarea atribuţiei Preşedintelui României de a conferi prin decret decoraţii sau titluri de onoare este supusă unei condiţii exterioare, respectiv contrasemnarea decretului, condiţie fără de care acesta nu poate fi emis.

Raţiunea pentru care legiuitorul constituant a introdus obligaţia contrasemnării decretelor Preşedintelui prevăzute la art. 100 alin. (2) din Constituţie este dată atât de necesitatea exercitării unui control de legalitate cu privire la actul Preşedintelui, cât şi de necesitatea existenţei unei forme de răspundere politică pe care una dintre autorităţile publice implicate în procedura emiterii decretului de conferire a decoraţiilor trebuie să şi-o asume în faţa Parlamentului. Întrucât Preşedintele nu răspunde politic în faţa Parlamentului, această răspundere îi revine prim-ministrului pentru actul contrasemnării. De aceea, în vederea contrasemnării decretului de conferire a decoraţiilor, între Preşedintele României şi prim-ministru există posibilitatea consultării prealabile emiterii unui decret, chiar şi la nivel informal. Acest mecanism constituţional, pe de o parte, dă posibilitatea manifestării controlului parlamentar în mod plenar şi direct asupra activităţii prim-ministrului şi, în final, a Guvernului. Pe de altă parte, se asigură în acest fel şi un echilibru între puterile statului, cea executivă, reprezentată de Preşedinte şi prim-ministru, pe de o parte, şi cea legislativă, reprezentată de Parlament, pe de altă parte, evitându-se posibilitatea unui exces de putere din partea executivului1.

Curtea a constatat, aşadar, că Preşedintele României are competenţa de a emite decretul de decorare, în timp ce prim-ministrul are competenţa de a-l contrasemna; actele juridice ale Preşedintelui (decretele), precum şi actele cu valoare juridică ale prim-ministrului (contrasemnarea), pe lângă componenta lor juridică, au şi o puternică semnificaţie politică; răspunderea politică pe care şi-o angajează prim-ministrul pentru actele săvârşite în cursul mandatului vizează şi contrasemnarea decretelor Preşedintelui; niciunul dintre cele două subiecte de drept nu îl poate obliga pe celălalt să îndeplinească sau să consimtă la îndeplinirea unor acte care le-ar afecta fie suportul politic al electoratului, fie al Parlamentului; consensul trebuie să caracterizeze relaţia dintre cele două subiecte de drept atunci când ele trebuie să conlucreze la emiterea unui decret (semnare/contrasemnare); şi, în fine, lipsa contrasemnăturii prim-ministrului atrage inexistenţa decretului de conferire a decoraţiilor.

În aceste condiţii, Curtea a constatat că prim-ministrul are competenţa constituţională de a refuza contrasemnarea decretului de conferire a decoraţiilor atât pentru motive de legalitate, cât şi de oportunitate.

Cât priveşte problema motivării refuzului de contrasemnare a decretului, Curtea a reţinut că „emiterea decretului de conferire a decoraţiilor atestă existenţa unui acord de voinţe între Preşedintele României şi prim-ministru, respectiv între vârfurile puterii executive, fiind rezultatul unor consultări purtate între cele două autorităţi publice. Iniţierea acestora este, de regulă, de resortul Guvernului sau al Parlamentului, cu excepţia situaţiilor prevăzute de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 29/2000, ipoteză în care iniţiativa aparţine Preşedintelui României. Însă, în toate aceste situaţii, conferirea decoraţiilor implică intervenirea unui element subiectiv

1 A se vedea şi A. Iorgovan, Regimul juridic al decretelor prezidenţiale şi al răspunderii Preşedintelui României pentru emiterea acestora, în RDP nr. 1/2005, pp. 53-74.


din partea autorităţilor publice cu competenţe în această procedură. Astfel, atât iniţierea procedurii, cât şi conferirea în sine a decoraţiilor sunt rezultatul propriilor aprecieri subiective ale acestor autorităţi, care, pentru conduita lor, răspund, din punct de vedere politic, direct sau indirect, în faţa electoratului sau a Parlamentului, după caz. Rezultă un concurs de aprecieri subiective care, în final, poate duce la emiterea sau nu a decretului de conferire a decoraţiei, fără ca persoana propusă spre decorare să fie vătămată în vreun drept al său din moment ce aceasta are doar o expectanţă cu privire la conferirea decoraţiei, şi nu dreptul. În aceste condiţii, motivarea refuzului de a contrasemna decretul nu poate fi calificată nici ca fiind parte componentă a refuzului, nici ca având un caracter justificat sau nejustificat şi, în consecinţă, nici nu poate forma obiectul unui control cu caracter jurisdicţional realizat, eventual, de Curtea Constituţională.

Aşadar, ceea ce produce efecte juridice nu este motivarea refuzului sau caracterul justificat al motivării refuzului, ci refuzul contrasemnării decretului. Motivarea nu ar însemna decât indicarea temeiurilor subiective care au stat la baza deciziei luate, fără a exista o finalitate juridică a acestei operaţiuni tehnice în sensul generării unei noi competenţe în sarcina Preşedintelui României. Constituţia nu prevede, nici expres, nici implicit, posibilitatea Preşedintelui României de a-l obliga pe prim-ministru să contrasemneze un decret de conferire a unei decoraţii în cazul unui refuz iniţial al acestuia. Rezultă că motivarea în sine a refuzului nu are nicio consecinţă juridică, astfel încât devine inoperantă ipoteza enunţată ia paragraful 51 lit. C) referitor la posibilitatea eventuală a Preşedintelui României, în condiţiile unui refuz motivat, să ia act de acesta, să nu accepte motivele acolo invocate şi, astfel, în aceste condiţii, să îl oblige pe prim-ministru, direct sau indirect, să contra-semneze decretul de conferire a decoraţiei”1.

Acordarea gradelor de mareşal, general şi amiral Pe calea soluţionării unei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea a statuat că,

potrivit dispoziţiilor art. 94 lit. b) din Constituţie, Preşedintele României, în exercitarea atribuţiilor sale de şef al statului şi comandant al forţelor armate, „acordă gradele de mareşal, de general şi de amiral”. Această atribuţie reprezintă un drept al Preşedintelui, iar nu o obligaţie, astfel că şeful statului are posibilitatea de a aprecia dacă acordă sau nu aceste grade, fără a fi condiţionat de lege, aşa cum este în cazul atribuţiei privind numirile în funcţii publice.

Constatând că normele criticate, respectiv art. 66 alin. (3) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare2, prevedeau într-o formă imperativă avansarea în grad a coloneilor şi comandorilor în activitate la trecerea în rezervă sau direct în retragere, dacă îndeplinesc condiţiile de vechime în grad şi au calificativul prevăzut de lege, Curtea a conchis că „atribuţia Preşedintelui României prevăzută de art. 94 lit. b) din Constituţie apare în acest caz ca o intervenţie formală pentru îndeplinirea unor prevederi legale, ceea ce lipseşte această

1 Decizia nr. 285 din 21 mai 2014, publicată în M. Of. nr. 285/2014. 2 Publicată în M. Of. nr. 155 din 20 iulie 1995.


autoritate de însăşi substanţa atribuţiei constituţionale”1. În consecinţă, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate formulată şi a constatat că dispoziţiile art. 66 alin. (3) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare contravin prevederilor art. 94 lit. b) din Constituţie.

Este o concluzie enunţată şi cu prilejul soluţionării unui conflict juridic de natură constituţionala, când, constatând existenţa unui asemenea conflict între Preşedintele României, pe de o parte, şi puterea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, în sensul art. 146 lit. e) din Constituţie şi al practicii instanţei de contencios constituţional în materie, produs în condiţiile neluării în considerare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 384 din 4 mai 20062, precum şi a dispoziţiilor legale în vigoare, Curtea Constituţională a constatat că, potrivit art. 94 lit. b) din Constituţie, acordarea gradului de general reprezintă o atribuţie exclusivă a Preşedintelui României.

Numirea în funcţii a judecătorilor/procurorilor Prin Decizia nr. 375 din 6 iulie 20053, Curtea a statuat că, „dacă Preşedintele

României nu ar avea niciun drept de examinare şi de apreciere asupra propunerilor făcute de Consiliul Superior al Magistraturii pentru numirea judecătorilor şi procurorilor sau în anumite funcţii de conducere ori dacă nu ar putea refuza numirea nici motivat şi nici măcar o singură dată, atribuţiile Preşedintelui României, prevăzute de art. 94 lit. c) coroborat cu art. 125 alin. (1) din Constituţie, ar fi golite de conţinut şi importanţă”. Curtea a mai reţinut că textul actual al art. 31 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor4, prevede: „Preşedintele României poate refuza o singură dată numirea judecătorilor şi procurorilor prevăzuţi la alin. (1). Refuzul motivat se comunică de îndată Consiliului Superior al Magistraturii”.

Declaraţiile politice ale Preşedintelui României şi raporturile cu partidele

politice Poziţia Preşedintelui în rândul puterilor statului şi rolul său de mediator între

acestea şi între stat şi societate au fost adesea în discuţie în contextul formulării unor declaraţii politice sau a poziţionării acestuia din punct de vedere politic. Astfel de situaţii au fost aduse în faţa Curţii Constituţionale pe calea sesizărilor având ca obiect conflicte juridice de natură constituţională.

Curtea a reţinut5 că „în activitatea de îndeplinire a mandatelor constituţionale ce le revin, reprezentanţii autorităţilor publice, prin poziţiile pe care le exprimă, au obligaţia de a evita crearea unor stări conflictuale între puteri. Statutul constituţional

1 Decizia nr. 384 din 4 mai 2006, publicată în M. Of. nr. 451 din 24 mai 2006. 2 Publicată în M. Of. nr. 451 din 24 mai 2006. 3 Publicată în M. Of. nr. 591 din 8 iulie 2005. 4 Republicată în M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005. 5 Decizia nr. 435 din 26 mai 2006, publicată în M. Of. nr. 576 din 4 iulie 2006.


al Preşedintelui şi al primului-ministru, precum şi rolul acestora în cadrul democraţiei constituţionale îi obligă să îşi aleagă forme adecvate de exprimare, astfel încât (…) să nu se constituie în elemente ce ar putea genera conflicte juridice de natură constituţională între acestea”.

Curtea a remarcat însă că „prerogativele constituţionale ca şi legitimitatea democratică pe care i-o conferă alegerea lui de către electoratul întregii ţări îi impun Preşedintelui României să aibă un rol activ, prezenţa lui în viaţa politică neputând fi rezumată la un exerciţiu simbolic şi protocolar. Funcţiile de garanţie şi de veghe consacrate în art. 80 alin. (1) din Constituţie implică prin definiţie observarea atentă a existenţei şi funcţionării statului, supravegherea vigilentă a modului în care acţionează actorii vieţii publice – autorităţile publice, organizaţiile legitimate de Constituţie, societatea civilă – şi a respectării principiilor şi normelor stabilite prin Constituţie, apărarea valorilor consacrate în Legea fundamentală. Nici veghea şi nici funcţia de garanţie nu se realizează pasiv, prin contemplare, ci prin activitate vie, concretă. Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că Preşedintele României poate, în virtutea prerogativelor şi a legitimităţii sale, să exprime opinii şi opţiuni politice, să formuleze observaţii şi critici cu privire la funcţionarea autorităţilor publice şi a exponenţilor acestora, să propună reforme sau măsuri pe care le apreciază dezirabile interesului naţional. Opiniile, obser-vaţiile, preferinţele sau cererile Preşedintelui nu au însă un caracter decizional şi nu produc efecte juridice, autorităţile publice rămânând exclusiv responsabile pentru însuşirea acestora ca şi pentru ignorarea lor. În orice caz, exercitarea de către Preşedinte a unui rol activ în viaţa politică şi socială a ţării nu poate fi caracterizată ca un comportament contrar Constituţiei”1.

Potrivit celor statuate de Curte, interdicţiile prevăzute de art. 84 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora, în timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid şi nu poate îndeplini nicio altă funcţie publică sau privată, „nu exclud posibilitatea exprimării, în continuare, a opiniilor politice, a angajamentelor şi a scopurilor prezentate în programul său electoral ori să militeze şi să acţioneze pentru realizarea acestora, cu respectarea prerogativelor constituţionale”. Mai mult, „funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate, prevăzută de art. 80 alin. (2) teza a doua din Constituţie, impune imparţialitate din partea Preşedintelui României, dar nu exclude posibilitatea exprimării opiniei sale privind modul optim de soluţionare a divergenţelor apărute şi nu îi conferă calitatea de competitor politic”.

Cu acelaşi prilej, statuând asupra limitelor libertăţii de exprimare astfel cum sunt acestea prevăzute de Legea fundamentală, Curtea a reţinut că aceasta prevede la art. 72 alin. (1), având ca titlu marginal „Imunitatea parlamentară” că „deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”. În conformitate cu dispoziţiile art. 84 alin. (2) din Constituţie, „Preşedintele României se bucură de imunitate. Prevederile articolului 72 alineatul (1) se aplică în mod corespunzător”. Analizând semnificaţia juridică a instituţiei imunităţii, Curtea a constatat că aceasta este o

1 Avizul consultativ nr. 1 din 5 aprilie 2007 privind propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României, publicat în M. Of. nr. 258 din 18 aprilie 2007.


garanţie constituţională, o măsură de protecţie juridică a mandatului, care are menirea să asigure independenţa titularului mandatului faţă de orice presiuni exterioare sau abuzuri. Garanţia prevăzută la art. 72 alin. (1) din Constituţie încurajează titularul mandatului în adoptarea unui rol activ în viaţa politică a societăţii, întrucât înlătură răspunderea juridică a acestuia pentru opiniile politice exprimate în exercitarea funcţiei de demnitate publică. Însă titularul mandatului rămâne răspunzător, conform legii, pentru toate actele şi faptele săvârşite în perioada în care a exercitat funcţia publică şi care nu au legătură cu voturile sau opiniile politice.

Imunitatea Preşedintelui României Din analiza dispoziţiilor legale şi constituţionale referitoare la imunitatea

Preşedintelui României, Curtea a reţinut că, în exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României se bucură de imunitate, sub cele două aspecte ale acesteia: iresponsabilitatea pentru opiniile publice exprimate în exercitarea mandatului şi inviolabilitatea, cu limita prevăzută de art. 96 din Constituţie –punerea sub acuzare pentru fapte de înaltă trădare. În virtutea inviolabilităţii de care se bucură mandatul prezidenţial, pe perioada exercitării acestuia, Preşedintele nu poate fi supus niciunei proceduri judiciare penale, cu excepţia celei prevăzute de art. 96 din Constituţie1.

Totodată, Curtea a reţinut că imunitatea reprezintă o garanţie constituţională, o măsură de protecţie juridică a mandatului, care are menirea să asigure independenţa titularului mandatului faţă de orice presiuni exterioare sau abuzuri. Imunitatea este inerentă mandatului de demnitate publică, pe perioada exercitării acestuia, iar nu persoanei care ocupă temporar această funcţie. Imunitatea are caracter imperativ, neconstituind un drept subiectiv de care titularul poate uza sau la care poate renunţa după propriul interes. Instituţia imunităţii, sub cele două forme ale sale, protejează Preşedintele României faţă de eventualele presiuni sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei sale, fiindu-i astfel asigurată independenţa, libertatea şi siguranţa în exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor care-i revin potrivit Constituţiei şi legilor. În considerarea îndeplinirii acestui mandat, care presupune exerciţiul autorităţii statale, deci a unor competenţe de rang constitu-ţional, şi a statutului juridic special, persoana care deţine funcţia de Preşedinte al României nu se află în aceeaşi situaţie juridică cu ceilalţi cetăţeni. Aşa fiind, regimul juridic aplicabil unor situaţii diferite nu poate fi decât unul diferit: suspendarea urmăririi penale, pe motivul existenţei unui impediment legal temporar pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, poate opera având ca situaţie premisă imunitatea Preşedintelui României doar cu privire la persoana care ocupă această demnitate publică. Pe perioada în care operează suspendarea urmăririi penale este suspendat cursul termenului prescripţiei răspunderii penale în ceea ce priveşte persoana care ocupă temporar funcţia de demnitate publică, conform art. 156 C. pen., acesta fiind reluat după încetarea mandatului de Preşedinte al României.



3.4. Concluzii Dispoziţiile legale, precum şi jurisprudenţa prezentate relevă faptul că există un

cadru constituţional şi legal de natură să susţină dialogul între Curtea Constituţională şi Preşedintele României. Se mai constată că, de cele mai multe ori, intervenţia Curţii Constituţionale a fost în sensul clarificării unor concepte constituţionale, cel mai adesea în legătură cu exercitarea unor competenţe conjuncte ale preşedintelui şi altor autorităţi publice. Situaţiile care se pot ivi în practică, în mod evident neputând fi prevăzute în mod exhaustiv de legiuitorul constituant, pot crea conflicte şi contestări de competenţe între autorităţile publice.

Intervenţia Curţii Constituţionale a fost solicitată, de regulă, pe calea invocării unor conflicte juridice de natură constituţională. Curtea a desprins reguli, pe calea interpretării sistematice a Constituţiei, deoarece refuzul de a judeca, pe motiv că legea nu prevede, înseamnă denegare de dreptate.

Această situaţie determină cel puţin două concluzii: necesitatea unei definiri mai clare a cadrului constituţional de referinţă privitor la atribuţiile celor doi reprezentanţi ai executivului iar, pe de altă parte, necesitatea ca activitatea acestora să se circumscrie imperativului unui comportament loial.

Referitor la invocarea principiului constituţional al comportamentului loial, Curtea a constatat, cu referire la raporturile dintre Preşedinte şi prim-ministru – care au format cel mai adesea obiectul conflictelor juridice soluţionate de Curte –, faptul că aplicarea acestui principiu reprezintă o operaţiune juridică bivalentă, fiind deopotrivă opozabilă celor două autorităţi publice. De aceea, în baza acestui principiu, exisă posibilitatea consultărilor între Preşedinte şi prim-ministru pentru realizarea unui consens între cele două vârfuri ale puterii executive înainte de solicitarea, de exemplu, a contrasemnăturii prim-ministrului cu privire la decretul de conferire a decoraţiilor sau titlurilor de onoare. Pe de altă parte, deşi niciun text constituţional nu obligă prim-ministrul să indice motivele care au determinat refuzul contrasemnării decretului menţionat, totuşi, în spiritul aceluiaşi principiu constitu-ţional, ar fi util ca şi prim-ministrul să colaboreze în mod deschis cu Preşedintele, inclusiv prin iniţierea unor consultări cu acesta. De asemenea, Curtea a reţinut că, în condiţiile în care nici nu s-a iniţiat vreo consultare de către Preşedinte sau prim-ministru şi nici nu s-a motivat refuzul contrasemnării, iniţiatorul decretului are posibilitatea, la rândul său, de a deschide un dialog constituţional cu prim-ministrul în vederea lămuririi motivelor care au determinat refuzul contrasemnării decretului menţionat şi al realizării unui consens, astfel încât să nu se ajungă la sesizarea Curţii Constituţionale, aceasta din urmă neavând competenţa de a mijloci un asemenea consens1.

Considerăm că decizia astfel pronunţată ilustrează cu prisosinţă afirmaţia noastră, din capitolul introductiv al materiei dedicată dialogului Curţii Constituţionale cu autorităţile la nivel intern, că principala caracteristică a acestuia este dată de permanenta invitaţie la dialog interinstituţional între acestea.

1 Decizia nr. 285 din 21 mai 2014, publicată în M. Of. nr. 478 din 28 iunie 2014.


4. Dialogul cu Guvernul României 4.1. Aspecte generale Dialogul instituţional dintre Curtea Constituţională şi Guvern urmează a fi

analizat dintr-o dublă perspectivă. Astfel, Guvernul României este implicat în activitatea Curţii Constituţionale, în

special prin posibilitatea de a formula puncte de vedere şi de a o sesiza în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, după cum activitatea Guvernului, exercitându-se cu respectarea supremaţiei Constituţiei, este supusă controlului exercitat de Curtea Constituţională.

4.2. Guvernul în raporturile cu Curtea Constituţională 4.2.1. Posibilitatea de a sesiza Curtea Constituţională O modalitate de acces direct la justiţia constituţională a Guvernului o constituie

posibilitatea sesizării acesteia în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, respectiv:

♦ pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promul-garea acestora [art. 146 lit. a) teza I din Constituţie].

Astfel, dintr-un număr de 267 de obiecţii de neconstituţionalitate înregistrate pe rolul Curţii Constituţionale, un număr de 10 au fost formulate de Guvern şi au vizat: Legea pentru aprobarea O.G. nr. 15/2008 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învăţământ1, Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale2, Legea pentru respingerea O.U.G. nr. 25/2007 privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului3, Legea pentru respingerea O.U.G. nr. 24/2007 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale4, Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic5, prevederile art. I pct. 10 şi pct. 14 din Legea pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal6, Legea pentru aprobarea O.G. nr. 25/19957, Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/1991 privind indemnizaţiile şi celelalte drepturi ale sena-torilor şi deputaţilor, precum şi salarizarea personalului din aparatul Parlamentului României, republicată8, Legea privind sprijinul acordat de stat producătorilor agricoli9, art. 10 alin. (3) din Legea privind alocaţia de stat pentru copii10.

1 Decizia nr. 1093 din 15 octombrie 2008, publicată în M. Of. nr. 711 din 20 octombrie 2008. 2 Decizia nr. 1092 din 15 octombrie 2008, publicată în M. Of. nr. 712 din 20 octombrie 2008. 3 Decizia nr. 972 din 31 octombrie 2007, publicată în M. Of. nr. 828 din 4 decembrie 2007. 4 Decizia nr. 971 din 31 octombrie 2007, publicată în M. Of. nr. 828 din 4 decembrie 2007. 5 Decizia nr. 666 din 16 iulie 2007, publicată în M. Of. nr. 515 din 31 iulie 2007. 6 Decizia nr. 211 din 1 noiembrie 2000, publicată în M. Of. nr. 568 din 15 noiembrie 2000. 7 Decizia nr. 36 din 2 aprilie 1996, publicată în M. Of. nr. 75 din 11 aprilie 1996. 8 Decizia nr. 6 din 24 ianuarie 1996, publicată în M. Of. nr. 23 din 31 ianuarie 1996. 9 Decizia nr. 64 din 16 noiembrie 1993, publicată în M. Of. nr. 310 din 28 decembrie 1993. 10 Decizia nr. 47 din 15 septembrie 1993, publicată în M. Of. nr. 233 din 28 septembrie 1993.


♦ pentru a hotărî asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic [art. 146 lit. k) din Constituţie, coroborat cu art. 39-40 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale].

Această atribuţie nu a fost exercitată până în prezent. ♦ prim-ministrul poate sesiza Curtea Constituţională pentru soluţionarea

conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice [art. 146 lit. e) din Constituţie].

Din 28 de cauze având ca obiect conflicte juridice de natură constituţională, înregistrate pe rolul Curţii Constituţionale, în şapte dintre acestea prim-ministrul a avut calitatea de autor al sesizării. Astfel, în cinci dintre cazuri, conflictul juridic de natură constituţională cu privire la care Curtea Constituţională a fost sesizată a vizat raporturile de ordin constituţional cu Preşedintele României în procedura remanierii numirii miniştrilor în situaţii de remaniere guvernamentală1, a reprezentării României la Consiliul European2 şi, respectiv, a unor acte şi acţiunile concrete ale Preşedintelui României despre care s-a afirmat de către autorul sesizării că afectează atribuţiile şi competenţele Guvernului României în ceea ce priveşte organizarea şi desfăşurarea alegerilor3. Cât priveşte celelalte două conflicte juridice de natură constituţională în care prim-ministrul a avut calitatea de autor al sesizării, unul a vizat raporturile cu Parlamentul, în procedura angajării răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege4, iar un altul raporturile cu puterea legiuitoare şi cea judecătorească, pe motivul încălcării principiului separaţiei puterilor în stat şi a unui exces de putere din partea autorităţii judecătoreşti5.

4.2.2. Posibilitatea de a formula puncte de vedere în dosarele aflate pe rolul

Curţii Constituţionale Potrivit art. 16 şi art. 17 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţio-

narea Curţii Constituţionale, dacă sesizarea Curţii Constituţionale cu o lege înainte

1 Decizia nr. 356 din 5 aprilie 2007 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Preşedintele României şi Guvernul României, formulată de prim-ministrul Călin Popescu Tăriceanu, publicată în M. Of. nr. 322 din 14 mai 2007; Decizia nr. 98 din 7 februarie 2008 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Preşedintele României şi Guvernul României, formulată de prim-ministrul Călin Popescu Tăriceanu, publicată în M. Of. nr. 140 din 22 februarie 2008; Decizia nr. 158 din 19 martie 2014 referitoare la cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Preşedintele României şi Guvernul României, formulată de prim-ministrul Victor-Viorel Ponta, publicată în M. Of. nr. 292 din 22 aprilie 2014.

2 Decizia nr. 441 din 9 iulie 2014 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvern, reprezentat de prim-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte, publicată în M. Of. nr. 657 din 5 septembrie 2014.

3 Decizia nr. 284 din 21 mai 2014, referitoare la cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Preşedintele României şi Guvernul României, formulată de prim-ministrul Victor-Viorel Ponta, publicată în M. Of. nr. 495 din 3 iulie 2014.

4 Decizia nr. 1525 din 24 noiembrie 2010 asupra conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvernul României, pe de o parte, şi Parlamentul României alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, pe de altă parte, publicată în M. Of. nr. 818 din 7 decembrie 2010.

5 Decizia nr. 988 din 1 octombrie 2008 asupra cererii formulate de domnul Călin Popescu-Tăriceanu, prim-ministru al Guvernului, privind existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între puterea legiuitoare şi cea executivă, pe de o parte, şi puterea judecătorească, pe de altă parte, publicată în M. Of. nr. 784 din 24 noiembrie 2014.


de promulgare s-a făcut de Preşedintele României, de parlamentari, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de Avocatul Poporului, Curtea Constituţională o va comunica, în termen de 24 de ore de la înregistrare, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, precizând şi data când vor avea loc dezbaterile, iar dacă sesizarea s-a făcut de preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului, Curtea Constituţională o va comunica preşedintelui celeilalte Camere, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului. Până la data dezbaterilor, Guvernul, ca şi celelalte autorităţi menţionate, pot prezenta, în scris, punctul lor de vedere. Punctul de vedere al Guvernului se prezintă numai sub semnătura prim-ministrului.

Potrivit art. 24 alin. (2)-(4) din Legea nr. 47/1992, în cazul controlului de constituţionalitate al tratatelor sau altor acorduri internaţionale, dacă sesizarea s-a făcut de preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului, Curtea Constituţională o va comunica Preşedintelui României, preşedintelui celeilalte Camere, precum şi Guvernului. Dacă sesizarea este făcută de parlamentari, Curtea Constituţională comunică sesizarea Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului. Potrivit art. 25 din acelaşi act normativ, până la data dezbaterilor în plenul Curţii Constituţionale, Guvernul, ca şi oricare dintre autorităţile menţionate, poate prezenta, în scris, punctul său de vedere.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în cazul sesizării Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, primind încheierea de sesizare, preşedintele Curţii Constituţionale va desemna judecătorul-raportor şi o va comunica preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, indicându-le data până la care pot să trimită punctul lor de vedere.

În cazul conflictelor juridice de natură constituţională în care are calitatea de parte, Guvernul are posibilitatea de a transmite punctul său de vedere asupra conţinutului conflictului şi a eventualelor căi de soluţionare a acestuia [art. 35 alin. (1) din Legea nr. 47/1992].

În cazul judecării contestaţiilor având ca obiect constituţionalitatea unui partid politic, Guvernul poate fi reprezentat de Ministerul Justiţiei.

Curtea Constituţională are obligaţia solicitării punctelor de vedere de la toate autorităţile menţionate, însă lipsa acestora nu împiedică soluţionarea cauzelor.

4.2.3. Comunicarea deciziilor/hotărârilor pronunţate de Curtea Constituţională,

în cazurile prevăzute de lege Se transmite prim-ministrului decizia prin care se constată neconstituţio-

nalitatea legii înainte de promulgare [art. 18 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 47/1992].

De asemenea, se comunică Guvernului decizia pronunţată în exercitarea atribuţiei de control a tratatelor sau altor acorduri internaţionale [art. 26 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 47/1992], precum şi decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare [art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992].


Hotărârea prin care se constată existenţa împrejurărilor care justifică interi-matul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României se comunică Parlamentului şi Guvernului [art. 44 alin. (1) din Legea nr. 47/1992].

Menţionăm şi textul cu caracter general prevăzut de art. 36 din Legea 47/1992, potrivit căruia decizia prin care se soluţionează conflictul juridic de natură constituţională este definitivă şi se comunică autorului sesizării, precum şi părţilor aflate în conflict, înainte de publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I.

4.3. Curtea Constituţională în raporturile cu Guvernul 4.3.1. Aspecte generale În repetate rânduri, Curtea Constituţională a fost chemată să se pronunţe cu

privire la interpretarea şi aplicarea normelor constituţionale care reglementează statutul, rolul şi activitatea autorităţilor aparţinând puterii executive, atât în exer-citarea controlului de constituţionalitate al legilor înainte de promulgare, al legilor şi ordonanţelor în vigoare, cât şi în exercitarea atribuţiei de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice.

Prin jurisprudenţa pronunţată, Curtea a circumstanţiat rolul constituţional al executivului în raport de celelalte două puteri, din perspectiva exigenţelor statului de drept. Din perspectiva celor analizate în prezentul capitol, considerăm ca fiind relevantă jurisprudenţa pronunţată de Curtea Constituţională cu privire la inter-pretarea şi aplicarea art. 109, „Răspunderea membrilor Guvernului”, respectiv a art. 114, „Angajarea răspunderii Guvernului”, şi a art. 115, „Delegarea legislativă”.

4.3.2. Răspunderea membrilor Guvernului Dispoziţiile art. 109 din Constituţia României reglementează răspunderea

membrilor Guvernului, cu cele două laturi ale sale: răspunderea politică [art. 109 alin. (1)] şi răspunderea penală [art. 109 alin. (2)].

Răspunderea politică a membrilor Guvernului Sunt de menţionat, cu privire la această formă a răspunderii membrilor

Guvernului, considerente prin care Curtea Constituţională a statuat asupra moţiunii simple şi a moţiunii de cenzură, a distincţiei dintre acestea şi asupra efectelor pe care le produc.

Astfel, de exemplu, pronunţându-se asupra prevederilor art. 157 alin. (2) din Regulamentul Senatului1, potrivit cărora „moţiunile simple adoptate de Senat se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi sunt obligatorii pentru Guvern şi membrii săi, precum şi pentru celelalte persoane vizate”, şi stabilind că sunt constituţionale, în măsura în care adoptarea unei moţiuni simple de către Senat nu

1 Publicat în M. Of. nr. 948 din 25 octombrie 2005.


îl obligă pe prim-ministru să propună revocarea unui membru al Guvernului a cărui activitate a făcut obiectul moţiunii1, Curtea a analizat normele constituţionale care reglementează moţiunea simplă, realizând o clară circumstanţiere a regimului juridic al acesteia.

Curtea a reţinut că, prin adoptarea unei moţiuni simple, în condiţiile art. 112 alin. (2) din Constituţie, Camera Deputaţilor sau Senatul îşi exprimă poziţia cu privire la o problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări. Textul constituţional menţionat „nu prevede posibilitatea ca, printr-o asemenea moţiune, oricare dintre Camerele Parlamentului, odată cu exprimarea poziţiei sale, să dispună şi luarea unor măsuri concrete obligatorii pentru Guvern, cum ar fi revocarea din funcţie a unui ministru, şi nici nu abilitează Camerele să prevadă în regulament o atare posibilitate”. În acest sens, Curtea a reţinut că în sistemul constituţional al României, ca şi în majoritatea celorlalte ţări, controlul parlamentar, în general, este fără sancţiune. Unica excepţie când controlul parlamentar are şi sancţiune este cea în care acest control se exercită prin moţiunea de cenzură, a cărei adoptare are ca finalitate demiterea Guvernului. Noţiunea de „moţiune simplă” a fost introdusă în Constituţie cu prilejul revizuirii acesteia, când, prin noua redactare a art. 112 alin. (2), s-a lărgit şi conţinutul moţiunii, Camera care o adoptă putând să-şi exprime poziţia nu numai cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări, ci şi cu privire la alte probleme ale politicii interne sau externe. „Prin moţiunea simplă s-a pus la dispoziţia parlamentarilor un instrument mai eficient de realizare a funcţiei de control a Parlamentului asupra Guvernului, dar adoptarea unei moţiuni simple nu are ca efect juridic direct revocarea unui membru al acestuia. Moţiunea simplă are însă efecte în plan politic, marcând o victorie a forţelor politice care au iniţiat-o şi susţinut-o, cu un ecou corespunzător în opinia publică. Aşadar, lipsa unui asemenea efect juridic a moţiunii simple nu atrage consecinţa anihilării efectelor sale politice, deoarece, în situaţia în care executivul ignoră moţiunea simplă, cele două Camere ale Parlamentului au posibilitatea să recurgă, dacă se impune, la moţiunea de cenzură”.

Curtea Constituţională a mai reţinut că, sub aspectul efectelor asupra Guvernului şi a membrilor săi, există deosebiri substanţiale între cele două tipuri de moţiune. Astfel, învestirea Guvernului are loc, potrivit art. 103 alin. (3) din Constituţie, prin acordarea încrederii Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, în urma dezbaterii, în şedinţa comună a celor două Camere, a programului şi listei Guvernului. Retragerea încrederii acordate Guvernului se face, potrivit art. 113 alin. (1) din Constituţie, prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, în şedinţa comună a celor două Camere, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Spre deosebire de moţiunea simplă, adoptarea moţiunii de cenzură are ca efect juridic direct demiterea Guvernului în întregul său.

Cel de-al treilea tip de moţiune, cunoscut în legislaţia şi practica mai multor ţări, respectiv moţiunea individuală, nu este prevăzut de Constituţia României. Moţiunea individuală are efecte juridice similare celor ale moţiunii de cenzură, dar nu asupra întregului Guvern, ci numai asupra unor membrii ai acestuia,



individualizaţi. Ca atare, introducerea unei cereri privitoare la demiterea unui membru al Guvernului într-o moţiune simplă nu poate crea obligaţii juridice pentru Guvern, prim-ministru sau alte persoane.

În ceea ce priveşte însă revocarea unui membru al Guvernului, în caz de remaniere guvernamentală, Curtea a reţinut că, potrivit prevederilor art. 85 alin. (2) din Constituţie, acesta poate fi revocat sau numit exclusiv de Preşedintele României, la propunerea prim-ministrului. Art. 106 din Constituţie prevede, printre situaţiile în care încetează funcţia de membru al Guvernului, şi „alte cazuri prevăzute de lege”. Nici Constituţia şi nici o altă lege nu prevede încetarea funcţiei de membru al Guvernului prin revocarea obligatorie pe baza unei moţiuni simple. Moţiunea simplă este un act juridic dar nu produce un astfel de efect. Considerentele expuse în cele ce preced nu duc la concluzia că moţiunea simplă nu are nici un fel de efecte juridice şi că nu ar avea caracter obligatoriu. Moţiunea simplă nu produce efecte juridice ipso iure, ci efecte juridice ipso facto; „printr-o asemenea moţiune, Camera care o adoptă îşi exprimă poziţia asupra unor probleme importante ale politicii interne şi externe şi poate să constate deficienţe în diverse domenii ale activităţii Guvernului, a organelor administraţiei publice, a conducătorilor ori a membrilor acestora. Guvernul şi organele administraţiei publice sunt obligate să ţină seama de conţinutul moţiunii şi să acţioneze în sensul poziţiei exprimate de Cameră, în vederea remedierii deficienţelor semnalate. Caracterul obligatoriu nu înseamnă însă că Guvernul sau vreun alt organ al administraţiei publice ar fi obligat să execute dispoziţii cuprinse în moţiune cu privire la luarea unor măsuri cu caracter organizatoric, cum sunt numirea şi eliberarea din funcţie, care prin Constituţie sau prin alte legi sunt date în competenţa lor exclusivă”.

De asemenea, statuând asupra regimului juridic al moţiunii de cenzură într-o cauză ce a avut ca obiect un conflict juridic de natură constituţională într-o situaţie ce a vizat angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege1, Curtea a statuat că „moţiunea de cenzură se constituie într-un adevărat instrument de natură constituţională pus la îndemâna Parlamentului în vederea realizării controlului parlamentar asupra activităţii Guvernului. Reglementarea generală a moţiunii de cenzură se regăseşte în dispoziţiile art. 113 din Constituţie, iar anumite aspecte particulare ale acestei instituţii juridice sunt reglementate prin art. 114 alin. (2) şi (3) din Constituţie. Aceste din urmă prevederi constituţionale califică moţiunea de cenzură depusă în cadrul procedurii angajării răspunderii Guvernului ca fiind una «provocată», fără ca sub aspectul naturii juridice şi a finalităţii urmărite să o deosebească de moţiunea de cenzură reglementată de art. 113 din Constituţie”. Curtea a mai reţinut că prevederile Constituţiei „nu reglementează două categorii de moţiuni de cenzură, ci, din contră, moţiunea de cenzură ca instituţie juridică este una singură, reglementată de art. 113 din Constituţie; elementele specifice ce vizează moţiunea de cenzură iniţiată în ipoteza angajării răspunderii Guvernului nu relevă decât două particularităţi procedurale (contextul iniţierii – după prezentarea programului, a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege ce face obiectul angajării răspunderii – şi posibilitatea constituţională de iniţiere – indiferent dacă semnatarii săi au mai iniţiat în cadrul



aceleiaşi sesiuni parlamentare o moţiune de cenzură potrivit prevederilor art. 113 din Constituţie) şi o particularitate de natură substanţială (în cazul respingerii moţiunii de cenzură, programul, declaraţia de politică generală sau proiectul de lege se consideră adoptat), care nu pot califica moţiunea de cenzură prevăzută de art. 114 din Constituţie ca un instrument de control parlamentar distinct de moţiunea de cenzură reglementată de art. 113 din Constituţie”. De aici concluzia că „prin votarea unei moţiuni de cenzură, indiferent dacă aceasta a fost depusă în condiţiile art. 113 sau art. 114 din Constituţie, realizându-se controlul parlamentar, se retrage încrederea acordată Guvernului, ceea ce are drept efect demiterea acestuia”. Parlamentul nu are competenţa de a împiedica Guvernul să ia decizia angajării răspunderii; de asemenea, odată luată această decizie, Parlamentul nu poate împiedica Guvernul să continue procedura în cauză, întrucât s-ar ajunge la situaţii inadmisibile în care un Guvern minoritar să nu îşi poată angaja niciodată răspunderea, ceea ce încalcă în mod flagrant art. 114 din Constituţie. De asemenea, nici Guvernul nu îşi poate retrage cererea de angajare a răspunderii fiind un act irevocabil al său. În acest context constituţional, „depunerea moţiunii de cenzură are semnificaţia declanşării controlului parlamentar asupra activităţii Guvernului şi mutatis mutandis constituie un act irevocabil în sensul iniţierii acestui control; este o armă pusă îndeobşte la îndemâna opoziţiei parlamentare şi nu în ultimul rând este o formă de exprimare a opoziţiei faţă de măsurile adoptate de Guvern. În consecinţă, împiedicarea prezentării şi refuzul de a dezbate o moţiune de cenzură deja depusă sunt contrare Constituţiei, întrucât acest lucru ar echivala cu eliminarea posibilităţii opoziţiei parlamentare de a cenzura şi controla deciziile guvernamentale de angajare a răspunderii”.

Răspunderea penală a membrilor Guvernului Având în vedere consecinţele angajării răspunderii penale a membrilor

Guvernului, dar şi faptul că aceasta presupune exercitarea competenţelor conjugate ale celor trei puteri ale statului, cadrul constituţional şi legal care o guvernează a format obiectul analizei instanţei de contencios constituţional în mai multe rânduri, Curtea stabilind, în raport de acest cadru, autorităţile care pot cere urmărirea penală a membrilor şi foştilor membri ai Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor şi care, la data cererilor, au şi calitatea de deputat sau de senator, precum şi normele procedurale aplicabile urmăririi penale a membrilor şi foştilor membri ai Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.

Astfel, potrivit art. 109 alin. (2) teza I din Constituţie, „numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor”. Chemată să se pronunţe asupra cererii de soluţionare a unui conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi cele două Camere ale Parlamentului, pe de altă parte, rezultând din modul diferit în care aceste autorităţi publice interpretează şi aplică dispoziţiile art. 109 alin. (2) teza I din Constituţie în legătură cu cererile privind urmărirea penală a membrilor şi foştilor membri ai Guvernului pentru faptele


săvârşite în exerciţiul funcţiei lor şi care, la data cererilor, au şi calitatea de deputat sau de senator, Curtea a statuat1 că, în cazul în care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să sesizeze una dintre cele trei autorităţi prevăzute de art. 109 alin. (2) din Constituţie – Camera Deputaţilor, Senatul sau Preşedintele României – pentru a cere urmărirea penală a unui membru al Guvernului, soluţia este diferenţiată, după cum acesta are sau nu are şi calitatea de deputat sau de senator la data solicitării. În consecinţă, „Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie să se adreseze uneia dintre cele trei autorităţi, după cum urmează: a) Camerei Deputaţilor sau Senatului – pentru membrii Guvernului sau foştii membri ai Guvernului (prim-ministru, ministru de stat, ministru, ministru delegat, după caz) care, la data sesizării, au şi calitatea de deputat sau de senator; b) Preşedintelui României – pentru membrii Guvernului sau foştii membri ai Guvernului (prim-ministru, ministru de stat, ministru, ministru delegat) care, la data sesizării, nu au calitatea de deputat sau de senator”.

Atât prin decizia pronunţată în soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională, cât şi printr-o serie de decizii pronunţate cu privire la dispoziţii ale Legii nr. 115/1999, Curtea a mai statuat şi că în privinţa infracţiunilor comise în exerciţiul funcţiei, punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului trebuie să se realizeze cu respectarea aceloraşi norme procedurale2. Aceasta întrucât, în privinţa mandatului de membru al Guvernului, Constituţia nu a instituit imunitatea guvernamentală, ci o altă măsură de protecţie, şi anume condiţionarea dreptului de a cere urmărirea lui penală pentru fapte săvârşite în exerciţiul funcţiei. Dispoziţiile art. 109 alin. (2) din Legea fundamentală instituie o măsură de protecţie a man-datului exercitat de membrii Guvernului, având deci caracterul obiectiv al unei garanţii constituţionale de ordin procedural, menită să ocrotească interesul public, şi anume realizarea actului de guvernare prin exerciţiul mandatului, iar această măsură de ocrotire a interesului public subzistă şi după încetarea mandatului membrilor Guvernului.

În temeiul acestor considerente3, Curtea a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor Legii nr. 115/1999, potrivit cărora urmărirea penală şi judecarea foştilor membri ai Guvernului pentru infracţiunile săvârşite în exerciţiul funcţiei lor se efectuează potrivit dreptului comun, nefiind aplicabile normele speciale prevăzute de această lege, reţinând că efectul constatării neconstituţionalităţii acestui text, cu consecinţa lipsirii sale de eficienţă juridică, „va antrena extinderea regimului derogatoriu de urmărire penală şi judecată a membrilor Guvernului în exerciţiu, pentru infracţiunile săvârşite în această calitate, şi asupra foştilor membri ai acestuia”4.

1 Decizia nr. 270 din 10 martie 2008 asupra cererilor formulate de preşedintele Camerei Deputaţilor şi de preşedintele Senatului privind existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Preşedintele României, Ministerul Justiţiei şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlamentul României, pe de altă parte, precum şi asupra cererii preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii privind conflictul juridic de natură constituţională între Ministerul Public şi Parlamentul României – Camera Deputaţilor, publicată în M. Of. nr. 290 din 15 aprilie 2008.

2 Decizia nr. 93 din 16 iunie 1999, publicată în M. Of. nr. 300 din 28 iunie 1999. 3 Decizia nr. 665 din 5 iulie 2007, publicată în M. Of. nr. 547 din 10 august 2007. 4 De altfel, faţă de toată această jurisprudenţă, sesizată fiind din nou cu privire la

neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea Legii nr. 115/1999 privind responsabilitatea


4.3.3. Angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege1

4.3.3.1. Concept. Text constituţional de referinţă Potrivit art. 61 alin. (1) teza a II-a din Constituţie, „Parlamentul este (...) unica

autoritate legiuitoare a ţării”. Constituţia prevede, totodată, două instrumente la dispoziţia Guvernului, care îi permit să intre în sfera de reglementare primară a relaţiilor sociale – fie prin angajarea răspunderii sale în faţa Parlamentului2, fie prin emiterea de ordonanţe, respectiv ordonanţe de urgenţă3. Aceste competenţe nu au semnificaţia unei atingeri a „monopolului legislativ al Parlamentului”, atâta timp cât respectivele modalităţi sunt utilizate în condiţiile prevăzute de Constituţie4. În condiţiile în care textele constituţionale de referinţă, respectiv art. 114, „Angajarea răspunderii Guvernului”, şi art. 115, „Delegarea legislativă”, nerealizând o circumstanţiere precisă a celor două instituţii, i-a revenit Curţii Constituţionale rolul, în calitatea sa de garant al supremaţiei Constituţiei, de a desprinde din interpretarea normelor Legii fundamentale regulile care le guvernează. Aceasta şi în contextul unei adevărate efervescenţe legislative a Guvernului, mai ales în calitate de legiuitor delegat, care a determinat ca în doctrina juridică să se concluzioneze că excepţia stabilită de cele două texte constituţionale s-a transformat în regulă5.

Angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege reprezintă o modalitate legislativă indirectă de adoptare a unei legi, adică nu prin dezbaterea acesteia în cadrul procedurii legislative ordinare, ci prin dezbaterea unei problematici prin excelenţă politice, legate de rămânerea sau demiterea Guvernului. S-a arătat6 că, angajându-şi răspunderea, Guvernul încearcă realizarea voinţei guvernamentale printr-un vot tacit şi global în Parlament, respectiv îşi asumă riscul de a fi demis. Curtea Constituţională a definit angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege ca fiind „o procedură mixtă, de control parlamentar, întrucât permite iniţierea unei moţiuni de cenzură, şi de legiferare, deoarece proiectul de lege în legătură cu care Guvernul îşi angajează răspunderea se consideră adoptat dacă o asemenea moţiune nu a fost depusă

ministerială, Curtea, admiţând obiecţia şi constatând neconstituţionalitatea acestei legi, de această dată pentru motive extrinseci – încălcarea principiului constituţional al bicameralismului, a observat că „în legătură cu neconstituţionalitatea Legii nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială s-a pronunţat prin mai multe decizii, precum şi că în doctrină au fost exprimate critici referitoare la unele dintre prevederile acesteia, astfel încât apreciază că este cazul a se proceda la reexaminarea, în ansamblu, a legii, care să răspundă tuturor observaţiilor formulate”.

1 M. Safta, Angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, în Buletinul Curţii Constituţionale nr. 2/2010, pe www.ccr.ro.

2 Art. 114 din Constituţie; a se vedea, pe larg, A. Varga, Angajarea răspunderii Guvernului, o procedură parlamentară specială de legiferare şi de control, în E.S. Tănăsescu, Şt. Deaconu (coord.), Despre constituţie şi constituţionalism. Liber amicorum Ioan Muraru, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 225.

3 Art. 115 din Constituţie. 4 Decizia nr. 298 din 29 martie 2006, publicată în M. Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006. 5 D. Apostol Tofan, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), op. cit., p. 1078. 6 I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, în dreptul comparat şi în dreptul român,

Ed. Servo-Sat, Arad, 2003, pp. 571-572.


sau, fiind iniţiată, a fost respinsă”1, observând, în una dintre deciziile sale2, că rolul acestei proceduri este acela „de a coagula o majoritate parlamentară, dar şi de a surmonta actele obstrucţioniste ale opoziţiei în cursul dezbaterilor legislative”.

Dispoziţiile art. 114 din Constituţie, ce constituie sediul materiei, prevăd că angajarea răspunderii Guvernului se realizează „în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună”, iar în consecinţă:

♦ Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea proiectului de lege, a fost votată în condiţiile art. 113, adică cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor;

♦ proiectul de lege prezentat, modificat sau completat, după caz, cu amendamente acceptate de Guvern, se consideră adoptat, dacă Guvernul nu a fost demis.

Constituţia nu stabileşte, aşadar, în art. 114, nicio condiţie legată de natura proiectului de lege, structura acestuia, numărul proiectelor de lege cu privire la care Guvernul îşi poate angaja răspunderea în aceeaşi zi sau într-o altă perioadă de timp dată ori referitor la momentul în care Guvernul decide să îşi angajeze răspunderea.

De-a lungul timpului, Guvernul şi-a angajat răspunderea în situaţii foarte variate: pentru un proiect de lege de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă3, pentru un proiect de lege care conţinea mai multe obiecte de reglementare4, pentru un proiect de lege care, aflat în dezbatere parlamentară la Senat, după adoptarea cu modificări de Camera Deputaţilor5, asupra unor reglementări de o mare complexitate şi chiar asupra mai multor proiecte de lege în aceeaşi zi6.

Întrucât respectarea caracterului general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale nu înseamnă doar a da eficienţă dispozitivului deciziilor, ci şi, în egală măsură, considerentelor, respectiv interpretării date de Curte textelor Legii fundamentale, prezentarea sintetică a concluziilor desprinse din jurisprudenţa privitoare la această instituţie constituţională prezintă un real interes.

4.3.3.2. Statuări în jurisprudenţa Curţii Constituţionale Angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege şi delegarea

legislativă nu sunt guvernate de aceleaşi reguli şi condiţii La data de 23 februarie 2006, Curtea Constituţională a fost sesizată cu privire

la neconstituţionalitate Legii privind reforma în domeniul sănătăţii, adoptată în conformitate cu art. 114 alin. (3) din Constituţie, de Camera Deputaţilor şi Senat, în

1 Decizia nr. 34 din 17 februarie 1998, publicată în M. Of. nr. 88 din 25 februarie 1998. 2 Decizia nr. 1415 din 4 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 796 din 23 noiembrie 2009. 3 Decizia nr. 34 din 17 februarie 1998, publicată în M. Of. nr. 88 din 25 februarie 1998. 4 Decizia nr. 147 din 16 aprilie 2003, publicată în M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003, sau Decizia

nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în M. Of. nr. 591 din 8 iulie 2005. 5 Decizia nr. 233 din 20 decembrie 1999, publicată în M. Of. nr. 638 din 28 decembrie 1999;

Decizia nr. 1431 din 3 noiembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 758 din 12 noiembrie 2010. 6 A se vedea şi C.-L. Popescu, Insecuritatea juridică determinată de aberaţii legislative, în

C. Jud. nr. 9/2009, p. 484.


şedinţa comună din 21 februarie 2006. Una dintre criticile formulate a pus în discuţie raportul dintre cele două instituţii constituţionale care permit Guvernului să reglementeze într-un domeniu rezervat Parlamentului, autorii sesizării susţinând în acest sens: „condiţiile restrictive în care pot fi adoptate ordonanţe de urgenţă, prevăzute de art. 115 alin. (4) şi (6) din Constituţia revizuită, spiritul acestor regle-mentări, trebuie avute în vedere, prin analogie, şi la examinarea constituţionalităţii legiferării prin angajarea răspunderii”.

Răspunzând acestei critici, Curtea a statuat1 că instituţia angajării răspunderii Guvernului şi cea a delegării legislative nu sunt guvernate de aceleaşi reguli şi condiţii, deoarece „între aprobarea unui proiect de lege pe calea angajării răspunderii Guvernului şi adoptarea unei ordonanţe de urgenţă există deosebiri constituţionale semnificative. Condiţiile restrictive prevăzute pentru reglementarea prin ordonanţă de urgenţă nu pot fi avute în vedere la examinarea constitu-ţionalităţii legiferării prin angajarea răspunderii Guvernului, întrucât la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor şi principiilor constituţionale nu este admisă metoda analogiei. Dacă legiuitorul constituant ar fi dorit să impună aceleaşi condiţii pentru ambele proceduri de legiferare, ar fi prevăzut aceasta în mod expres”.

Guvernul îşi poate angaja răspunderea pentru proiecte de legi organice

sau ordinare, pentru aprobarea unei ordonanţe de urgenţă2, fiind însă excluse proiectele legilor de natură constituţională

La data de 4 februarie 1998, Curtea Constituţională a fost sesizată cu privire la

neconstituţionalitatea Legii pentru aprobarea O.U.G. nr. 88/1997 privind privati-zarea societăţilor comerciale, adoptată în cadrul procedurii de angajare a răspun-derii Guvernului asupra unui proiect de lege. Una dintre criticile autorilor sesizării s-a referit la „inadmisibilitatea aprobării unei ordonanţe de urgenţă prin angajarea răspunderii Guvernului”. S-a susţinut în acest sens că ordonanţa de urgenţă este condiţionată de existenţa cazului excepţional şi care nu poate consta în reglementări normale şi obişnuite, ci în stări de fapt care impun maximă urgenţă de adoptare a măsurii şi de executare a ei, iar condiţionarea intrării în vigoare a unei asemenea ordonanţe de depunerea sa prealabilă la Parlament demonstrează caracterul obligatoriu al controlului de către Parlament asupra unor astfel de măsuri excepţionale luate de Guvern. Guvernul şi-a asumat deja răspunderea odată cu adoptarea ordonanţei de urgenţă, astfel încât nu mai este necesară o altă asumare de răspundere, ci, dimpotrivă, se impune dezbaterea ordonanţei de către Parlament în procedura legislativă normală.

Respingând această critică, Curtea a reţinut3 că: „prevederea constituţională nu distinge cu privire la natura proiectului de lege respectiv. Rezultă că el poate fi

1 Decizia nr. 298 din 29 martie 2006, publicată în M. Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006. 2 A fost exprimată şi opinia [A. Varga, op. cit., în E.S. Tănăsescu, Şt. Deaconu (coord.), p. 229]

potrivit căreia „cel mai mare risc ce se degajă din procedura angajării răspunderii Guvernului este acela că relativizează prevederile art. 73 din Constituţie referitoare la categoriile de legi. Practic – în privinţa procesului legislativ – şterge diferenţa între legile organice şi legile ordinare, întrucât această deosebire nu se reflectă în legea astfel adoptată”.

3 Decizia nr. 34 din 17 februarie 1998, publicată în M. Of. nr. 88 din 25 februarie 1998.


de natura legilor organice sau a legilor ordinare, cu excluderea legii constituţionale de revizuire a Constituţiei, pentru care există o procedură specială, (...) în cadrul căreia Guvernul nu poate avea calitatea de iniţiator. A adăuga o altă restricţie (...) referitoare la aprobarea unei ordonanţe de urgenţă nu poate avea decât semnificaţia modificării textului constituţional al art. 1131 (...)”.

Curtea a mai statuat, cu acelaşi prilej, că „nu este relevantă nici distincţia ce se face în sesizare între un proiect de lege ce ar cuprinde numai intenţiile iniţiatorului şi un proiect de lege care, referindu-se la aprobarea unei ordonanţe, priveşte un «act constituit». Este adevărat că ordonanţa produce efecte anterior aprobării sau respingerii sale prin lege. Fiind însă un act guvernamental, numai dacă a fost aprobat de către legiuitor devine un act de legiferare. De aceea aprobarea unei ordonanţe nu are semnificaţia ce i se dă în sesizare, de simplă «ratificare», iar pentru legiuitor faptul că efectele ordonanţei se produc anterior aprobării nu constituie o restricţie sau o condiţionare ce ar afecta competenţa sa legislativă şi, implicit, aplicabilitatea procedurilor constituţionale instituite în vederea exercitării acestei competenţe”.

Guvernul îşi poate angaja răspunderea asupra unui proiect de lege care

să aibă şi un caracter complex, să fie structurat pe mai multe titluri, capitole şi secţiuni şi să reglementeze mai multe domenii, dacă există o legătură între ele ori dacă există un scop sau un interes general unic

Curtea Constituţională a fost sesizată, în mai multe rânduri, cu obiecţii de

neconstituţionalitate privind legi adoptate de Parlament prin procedura angajării răspunderii, legi care conţineau mai multe obiecte de reglementare.

Astfel, de exemplu, la data de 3 aprilie 2003, Curtea a fost sesizată cu privire la neconstituţionalitatea Legii privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei. Prima critică de neconstituţionalitate a constat în susţinerea potrivit căreia „Guvernul şi-a angajat răspunderea asupra a nu mai puţin de 15 legi”, ceea ce contravine dispoziţiilor constituţionale în materie, care se referă la „un proiect de lege”.

Curtea a respins obiecţiile formulate, reţinând2 că „legiuitorul poate să reglementeze printr-o lege un grup complex de relaţii sociale, în vederea obţinerii unui rezultat dezirabil la nivelul întregii societăţi. (...) Astfel de reglementări nu se abat de la regulile întocmirii unui proiect de lege, aşa cum sunt stabilite prin Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, însă prin complexitatea lor nu au aceeaşi alcătuire ca un proiect de lege consacrat reglementării unei singure materii. Având în vedere scopul unic al noii reglementări (...), modul în care aceasta este structurată nu este de natură să afecteze (...) dispoziţiile art. 113 alin. (1)3 din Constituţie”.

1 În prezent, art. 114 din Constituţia revizuită. 2 Decizia nr. 147 din 16 aprilie 2003, publicată în M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003. 3 Art. 114 alin. (1) din Constituţia revizuită.


Considerente similare au fundamentat şi decizia pronunţată cu privire la sesizarea de neconstituţionalitate a Legii privind reforma în domeniul sănătăţii, decizie în care s-a reţinut că dispoziţiile art. 114 din Constituţie nu prevăd cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească un proiect de lege sub aspectul structurii sale şi al întinderii domeniului de reglementare, astfel încât acesta „poate să aibă şi un caracter complex, să fie structurat pe mai multe titluri, capitole şi secţiuni şi să reglementeze mai multe domenii, dacă există o legătură între ele ori dacă există un scop sau un interes general unic”1.

În acelaşi sens, prin Decizia nr. 1557/20092 s-a reţinut că angajarea răspun-derii se poate face şi cu privire la două sau mai multe proiecte de lege sau la un pachet de asemenea proiecte, care pot fi simple sau complexe, „singura cerinţă impusă de textul constituţional fiind cea referitoare la specia ori clasa actelor asupra cărora Guvernul îşi poate angaja răspunderea, adică un program, o declaraţie de politică generală ori un proiect de lege”.

Guvernului îşi poate angaja răspunderea asupra mai multor proiecte de

lege în aceeaşi sesiune parlamentară, chiar şi în aceeaşi zi Curtea a fost sesizată la finele anului 2009 cu obiecţii de neconstituţionalitate

privind trei legi adoptate în aceeaşi zi prin angajarea răspunderii Guvernului. În două dintre sesizările formulate, respectiv cea referitoare la Legea-cadru

privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice3 şi, respectiv, cea privind Legea educaţiei naţionale4, s-a invocat încălcarea art. 114 din Constituţie, cu motivarea că, de vreme ce Guvernul dispunea de o majoritate sigură în Parlament, s-a folosit abuziv de angajarea răspunderii, ceea ce poate pune în pericol întreaga procedură legislativă prevăzută de Constituţie. Aceasta întrucât, pe de o parte, în aceeaşi zi au fost adoptate potrivit procedurii speciale trei proiecte de lege, iar, pe de altă parte, realitatea istorică demonstrează abuzul executivului

1 Decizia nr. 298 din 29 martie 2006, publicată în M. Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006. În acelaşi

sens, a se vedea şi Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în M. Of. nr. 591 din 8 iulie 2005. În opinia separată la Decizia nr. 1414 din 4 noiembrie 2009 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, publicată în M. Of. nr. 796 din 23 noiembrie 2009, opinie formulată de către Aspazia Cojocaru, Puskas Valentin Zoltan şi Tudorel Toader, a fost subliniat faptul că „reglementarea prevăzută de lege este în realitate o sumă de reglementări privind diverse domenii care nu au legătură între ele, sub niciun aspect, conţinând materii diferite, cum ar fi: autorităţi publice, salarizări bugetare, competenţe ale unor persoane juridice, reorganizarea acestora, pensii şi salarii, probleme de mediu înconjurător, societăţi comerciale, mediul de afaceri, mediul agricol şi activităţi agricole, începând cu cap. IX – Dispoziţii finale –, care în 13 articole, cu puncte şi subpuncte, modifică şi abrogă zeci de acte normative. De aceea, socotim că nu doar întregul pachet legislativ nu întruneşte condiţiile prevăzute de art. 114 din Constituţie, ci chiar această reglementare nu poate constitui un proiect de lege unitar. Reglementarea este eterogenă şi confuză, iar înainte de a fi adoptată de Parlament nu îndeplinea condiţiile unui proiect de lege (…) asupra căruia Guvernul să-şi poată asuma răspunderea”.

2 Publicată în M. Of. nr. 40 din 19 ianuarie 2010. 3 Decizia nr. 1415 din 4 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 796 din 23 noiembrie 2009. 4 Decizia nr. 1557 din 18 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 40 din 19 ianuarie 2010.


de această procedură (a cincea oară în nici nouă luni calendaristice). S-a mai arătat că textul constituţional al art. 114 conferă Guvernului posibilitatea ca în timpul unui mandat să apeleze la asumarea răspunderii într-o perioadă mai grea, când întâmpină dificultăţi în cadrul procedurilor de dezbateri parlamentare pe marginea unui proiect de lege. Însă, prin asumarea răspunderii Guvernului pe trei proiecte de lege într-o singura zi, acesta s-a substituit în activitatea de legiferare a Parlamentului.

Răspunzând acestor critici1, Curtea a statuat că nu sunt încălcate dispoziţiile art. 114 din Constituţie, deoarece, pe de o parte, expresia „unui proiect de lege” trebuie înţeleasă în sens larg, iar, pe de altă parte, „dintr-o interpretare sistematică a art. 114 alin. (1) coroborat cu art. 113 alin. (4) din Legea fundamentală, rezultă fără echivoc că legiferarea pe calea angajării răspunderii Guvernului se poate face teoretic de mai multe ori, pentru că nici numărul moţiunilor de cenzură provocate ca efect al utilizării procedurii speciale de legiferare nu este limitat la unu în cadrul aceleiaşi sesiuni”.

Guvernul îşi poate angaja răspunderea asupra unui proiect de lege,

indiferent de faza în care se află procedura legislativă Pronunţându-se asupra dispoziţiilor Legii-cadru privind salarizarea unitară a

personalului plătit din fonduri publice, Curtea a reţinut2 că „Guvernul poate recurge la angajarea răspunderii sale, indiferent de faza în care se află procedura legislativă. Rolul unei asemenea proceduri este de a coagula o majoritate parlamentara, dar şi de a surmonta actele obstrucţioniste ale opoziţiei în cursul dezbaterilor legislative”.

Această concluzie este întărită de o decizie recentă a Curţii, pronunţată ca urmare a unei cereri de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României şi Guvern, formulată de Preşedintele Senatului3, conflict creat în contextul angajării răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege aflat în dezbatere parlamentară, respectiv la Senat, în calitate de Cameră decizională. Practic, principiul enunţat anterior de Curte prin Decizia nr. 1415/2009 şi-a găsit concretizarea într-o situaţie particulară care nu mai fusese deferită analizei Curţii, chiar dacă au mai existat cazuri în care Guvernul şi-a angajat răspunderea cu privire la proiecte de lege ulterior sesizării Parlamentului pentru începerea procedurii de legiferare cu privire la acestea. De exemplu, prin Decizia nr. 34/19984, Curtea s-a pronunţat, în control a priori, asupra constituţionalităţii unei legi de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă, lege adoptată prin procedura angajării răspunderii Guvernului. Însă, aşa cum s-a arătat chiar în punctele de vedere exprimate în cauza menţionată, până la data angajării răspunderii Guvernului asupra proiectului de lege de aprobare a ordonanţei de urgenţă nu începuse procedura parlamentară de adoptare a legii de aprobare, astfel încât nu s-a pus problema unui paralelism sau a întreruperii acestei proceduri.

1 Ibidem. 2 Decizia nr. 1415 din 4 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 796 din 23 noiembrie 2009. 3 Decizia nr. 1431 din 3 noiembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 758 din 12 noiembrie 2010. 4 Publicată în M. Of. nr. 88 din 25 februarie 1998.


De asemenea, în noiembrie 1999, Guvernul şi-a angajat răspunderea pentru proiectul de lege privind Statutul funcţionarilor publici, devenit Legea nr. 188/1999, proiect care trecuse de dezbatere în prima Cameră şi se afla în faţa celei de-a doua Camere. Guvernul şi-a angajat răspunderea asupra variantei iniţiale a legii. Sesizată fiind cu privire la neconstituţionalitatea legii adoptate prin această procedură, Curtea a respins-o ca fiind inadmisibilă, întrucât, între timp, legea fusese promulgată şi publicată în Monitorul Oficial al României.

În ceea ce priveşte recenta Decizie nr. 1431/2010, deşi a fost pronunţată în cadrul soluţionării unui conflict juridic de natură constituţională, „centrul de greutate” al soluţiei pronunţate şi, pe cale de consecinţă, al motivării Curţii este dat de aspectul concret al angajării răspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei naţionale. Potrivit dispozitivului deciziei, „angajarea răspunderii de către Guvern în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în temeiul art. 114 alin. (1) din Constituţie, asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, este neconstituţională şi a declanşat un conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Parlament, întrucât proiectul de lege se află în proces de legiferare la Senat, în calitate de Cameră decizională”.

Această abordare a problematicii supusă Curţii este în concordanţă cu juris-prudenţa sa pronunţată în cadrul exercitării atribuţiei prevăzute de art. 146 lit. e) din Constituţie. Astfel, prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 20051, Curtea a statuat că un conflict juridic de natură constituţională presupune „acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor”. Aşadar, în cadrul acestei atribuţii, Curtea nu este învestită cu realizarea unui examen abstract al unor norme, ci este chemată să se pronunţe asupra unor „acte sau acţiuni concrete” ale unei sau unor autorităţi publice; în cauză, asupra angajării răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege specific, într-o situaţie specifică. Atât sesizarea formulată, cât şi susţinerile părţilor, consemnate în decizie, precum şi probele aduse, astfel cum rezultă, de asemenea, din cuprinsul aceleiaşi decizii, s-au referit la un act specific al Guvernului, cu privire la un anume proiect de lege, la starea şi situaţia sa concretă. Curtea nu a fost chemată, prin urmare, să se pronunţe asupra faptului dacă Legea fundamentală permite, de principiu, angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege aflat în dezbatere parlamentară, ci asupra întrebării dacă, în situaţia relevată în cauză, s-a creat un conflict juridic de natură constituţională prin angajarea răspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, proiect aflat în dezbatere parlamentară. Iar răspunsul la această întrebare a presupus, desigur, examinarea situaţiei concrete a acestei angajări a răspunderii, ceea ce Curtea a realizat în cuprinsul motivării deciziei, aşa cum, de altfel, a realizat în motivarea tuturor deciziilor pronunţate în soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională cu privire la care a fost sesizată.

Cât priveşte problema de principiu, şi anume dacă Guvernul îşi poate angaja răspunderea asupra unui proiect de lege aflat în dezbatere parlamentară, aceasta

1 Publicată în M. Of. nr. 144 din 17 februarie 2005.


a primit totuşi un răspuns implicit, câtă vreme, potrivit deciziei menţionate, angajarea răspunderii de către Guvern asupra proiectului Legii educaţiei naţionale este neconstituţională (pentru motivele pe larg arătate în cadrul considerentelor), ceea ce a declanşat un conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Parlament, întrucât, la momentul angajării răspunderii de către Guvern, proiectul de lege se afla în proces de legiferare la Senat, în calitate de Cameră decizională. Pe cale de interpretare, faptul că Guvernul şi-a angajat răspunderea asupra unui proiect de lege aflat în dezbatere parlamentară nu este, în sine, neconstituţional, aceasta constituind numai o premisă pentru un potenţial conflict juridic de natură constituţională, conflict care poate exista în situaţia în care Guvernul îşi exercită competenţa prevăzută de art. 114 din Constituţie, „cu nerespectarea cadrului constituţional care o circumstanţiază”, încălcând astfel competenţa altei autorităţi, exercitată paralel şi concomitent, astfel cum s-a constatat în cauză. Sintagma „întrucât proiectul de lege se afla în proces de legiferare la Senat, în calitate de Cameră decizională”, cuprinsă în dispozitivul deciziei, explică existenţa conflictului determinat de actul neconstituţional al Guvernului, iar nu neconstituţionalitatea acestui act. Actul Guvernului încalcă dispoziţiile art. 114 din Constituţie pentru alte motive, astfel cum se va arăta în ceea ce urmează.

Guvernul poate să ajungă la această modalitate simplificată de legiferare,

prin angajarea răspunderii, numai in extremis Aceste considerente au fundamentat singura soluţie de admitere a unei

sesizări de neconstituţionalitate a priori1, pentru încălcarea, de către legea supusă controlului, a art. 114 din Constituţie, „Angajarea răspunderii Guvernului”.

S-a arătat că, în septembrie 2009, pe rolul Curţii au fost înregistrate trei obiecţii de neconstituţionalitate cu privire la neconstituţionalitatea a trei legi adoptate în aceeaşi zi prin procedura angajării răspunderii Guvernului. Curtea a admis una dintre sesizări2, privind Legea educaţiei naţionale, observând că, de principiu, la această modalitate simplificată de legiferare (angajarea răspunderii) trebuie să se ajungă in extremis, „atunci când adoptarea proiectului de lege în procedura obişnuită sau în procedura de urgenţă nu mai este posibilă ori atunci când structura politică a Parlamentului nu permite adoptarea proiectului de lege în procedura uzuală sau de urgenţă”, condiţii care nu subzistă în cauză, câtă vreme Legea educaţiei naţionale, spre deosebire de celelalte două legi asupra cărora Guvernul şi-a angajat răspunderea în aceeaşi zi, urma să intre în vigoare potrivit art. 78 din Constituţie, „în condiţiile în care nimic nu reclama iminenţa unei asemenea necesităţi”. Curtea a statuat în acest sens că „angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege urmăreşte ca acesta sa fie adoptat în condiţii de maximă celeritate, conţinutul reglementării vizând stabilirea unor măsuri urgente într-un domeniu de maximă importanţă, iar aplicarea acestora trebuie sa fie imediată. (...) Prin urmare, chiar dacă la prima vedere posibilitatea angajării răspunderii nu este supusă niciunei condiţii, oportunitatea şi conţinutul iniţiativei

1 Decizia nr. 1557 din 18 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 40 din 19 ianuarie 2010. 2 Ibidem.


rămânând teoretic la aprecierea exclusivă a Guvernului, acest lucru nu poate fi absolut, pentru ca exclusivitatea Guvernului este opozabilă numai Parlamentului, şi nu Curţii Constituţionale ca garant al supremaţiei Legii fundamentale”.

Aşa fiind, „dreptul Guvernului de a stabili conţinutul şi structura unui proiect de lege nu este absolut, el trebuind să se supună unor condiţii impuse ori desprinse din realitate sau de caracterul vital al legii pentru programul său de guvernare. A ignora astfel de limitări echivalează cu subminarea unui raport echilibrat între puterile statului, negând până la anihilare rolul de legiferare ca funcţie principală a Parlamentului, prin minimalizarea conceptului de reprezentativitate”.

Se observă că, prin această decizie, Curtea a stabilit, pe calea interpretării sistematice şi teleologice a Constituţiei, existenţa unor limite în privinţa adoptării unui proiect de lege prin procedura angajării răspunderii Guvernului, limite în absenţa cărora ar exista riscul transformării unei excepţii într-o regulă care ar pune în pericol statul de drept.

Prin Decizia nr. 1431 din 3 noiembrie 20101, pronunţată ca urmare a cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României şi Guvern, formulată de Preşedintele Senatului, admiţând sesizarea, Curtea a continuat şi întărit interpretarea dată anterior dispoziţiilor art. 114 din Constituţie, statuând că „acceptarea ideii potrivit căreia Guvernul îşi poate angaja răspunderea asupra unui proiect de lege în mod discreţionar, oricând şi în orice condiţii, ar echivala cu transformarea acestei autorităţi în autoritate publică legiuitoare, concurentă cu Parlamentul în ceea ce priveşte atribuţia de legiferare. Or, o astfel de interpretare dată dispoziţiilor art. 114 din Legea fundamentală este în totală contradicţie cu cele statuate de Curtea Constituţională în jurisprudenţa citată (n.a., Decizia nr. 1557/2009) şi, prin urmare, în contradicţie cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, care consacră obligativitatea erga omnes a deciziilor Curţii Constituţionale, şi încalcă în mod flagrant dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi art. 61 alin. (1) din Constituţie”.

Analizând situaţia concretă deferită Curţii de autorul cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională, din perspective considerentelor de principiu desprinse din jurisprudenţa arătată, „care circumscriu în mod categoric condiţiile în care Guvernul îşi poate angaja răspunderea asupra unui proiect de lege”, Curtea a constatat că angajarea răspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, aflat în dezbatere parlamentară, respectiv la Senat, în calitate de Cameră decizională, nu îşi găseşte nicio motivare. Astfel, „nu subzistă condiţia urgenţei care să fi determinat o astfel de măsura din partea Guvernului, câtă vreme măsurile prevăzute în proiectul de lege intră în efectivitate începând cu anul şcolar 2011-2012, iar unele dintre acestea chiar cu anul şcolar 2012-2013”. Nu a putut fi reţinut argumentul exprimat în punctul de vedere al Guvernului, în sensul ca „proiectul a înregistrat un veritabil blocaj în condiţiile în care sesizarea Senatului cu proiectul de lege a avut loc la data de 21 mai 2010” şi nici „încercarea de acreditare a ideii că termenul de legiferare în aceasta Camera este excesiv”. Curtea a observat, în acest sens, faptul că art. 75 din Constituţie nu stabileşte niciun termen cu privire la dezbaterea proiectelor de lege în Camera decizionala şi

1 Publicată în M. Of. nr. 758 din 12 noiembrie 2010.


niciun criteriu pentru a aprecia cu privire la caracterul rezonabil al termenului în care se finalizează procesul legislativ în aceasta Camera, tocmai în considerarea caracterului său decizional. Curtea a mai constatat că, deşi, potrivit art. 76 alin. (3) din Constituţie, „la cererea Guvernului sau din proprie iniţiativă, Parlamentul poate adopta proiecte de legi sau propuneri legislative cu procedură de urgenţă, stabilită potrivit regulamentului fiecărei Camere”, din actele depuse la dosar nu a fost identificat niciun demers al Guvernului, adresat Senatului, pentru dezbaterea proiectului de lege în procedura de urgenţă. S-a conchis, ca urmare a acestei examinări, că „nu exista (…) nicio dovadă a vreunui blocaj sau a unei inactivităţi parlamentare, cu referire la proiectul de lege în discuţie”, cu atât mai mult cu cât „la aprecierea termenului de dezbatere a legii la Senat (…) trebuie avut în vedere că acesta s-a suprapus în mare măsură cu perioada vacanţei parlamentare, respectiv în ceea ce priveşte intervalul 30 iunie-1 septembrie 2010”. Aşadar, „angajarea răspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei naţionale încalcă prevederile art. 114 din Constituţie, în sensul jurisprudenţei Curţii Constituţionale. Şi în această cauză, ca şi în cea deferită Curţii şi soluţionată prin Decizia nr. 1.557/2009, ocolirea procedurii de examinare şi dezbatere a proiectului de lege, atât în cadrul comisiilor de specialitate, cât şi în plenul fiecărei Camere a Parlamentului, potrivit competenţelor stabilite de art. 75 din Constituţie, şi recurgerea la angajarea răspunderii asupra unui proiect de lege nu îşi găsesc o motivare nici în fapt, nici în drept”.

Curtea a reţinut, în concluzie, că „angajarea răspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, în condiţiile în care proiectul de lege se afla în proces de legiferare la Senat, în calitate de Cameră decizională, a declanşat un conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Parlament, întrucât prin exercitarea de către Guvern a unei competenţe, cu nerespectarea cadrului constituţional care o circumstanţiază, s-a încălcat competenţa Parlamentului de unică autoritate legiuitoare. Legitimarea unui astfel de act, cu argumentul că art. 114 din Constituţie nu face nici o distincţie cu privire la posibilitatea Guvernului de a-şi angaja răspunderea, argument fundamentat pe ideea că tot ce nu este interzis este permis, ar putea conduce, în final, la crearea unui blocaj instituţional, în sensul că Parlamentul ar fi în imposibilitate de a legifera, adică de a-şi exercita rolul său fundamental, de unică autoritate legiuitoare”.

Considerăm că întreaga problematică a limitelor angajării răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege – în absenţa unor dispoziţii constituţionale exprese – trebuie analizată prin raportare la principiile Legii fundamentale, şi, în principal, prin raportare la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat reglementat de art. 1 alin. (4) din Constituţie. Nu este acceptabil ca dispoziţiile art. 114 din Constituţie, care reglementează angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege, să fie interpretate ca permiţând Guvernului să substituie Parlamentului, aşadar, să legifereze oricând şi în orice condiţii, şi nu este acceptabil, de asemenea, ca dispoziţiile art. 61 din Constituţie, care consacră rolul Parlamentului de organ reprezentativ suprem şi unică autoritate legiuitoare, să fie interpretate ca permiţând Parlamentului să abuzeze de rolul său, printr-un eventual „blocaj” al iniţiativelor legislative ale Guvernului. Altfel spus, Guvernul poate să îşi angajeze răspunderea asupra unui proiect de lege, indiferent de complexitatea


acestuia, şi chiar aflat în dezbatere parlamentară, câtă vreme recurge la această procedură in extremis, cu respectarea condiţiilor pe care Curtea Constituţională le-a desprins din interpretarea art. 114 cu raportare, în special, la prevederile art. 1 alin. (4) din Constituţie. Acceptarea ideii contrare ar avea semnificaţia unei interdicţii care depăşeşte atât litera, cât şi spiritul Constituţiei, de natură să determine un dezechilibru între puterea legislativă şi cea executivă, reprezentată prin cele două autorităţi publice – Parlamentul şi Guvernul.

Dincolo însă de toate aceste consideraţii, un lucru este cert, şi anume că, în redactarea actuală, art. 114 din Legea fundamentală nu stabileşte în mod expres limite ale instituţiei angajării răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege.

Astfel fiind, în contextul unei viitoare revizuiri a Constituţiei, ar fi necesar ca aceste limite să fie consacrate expres, iar nu numai deduse din interpretarea art. 1 alin. (4) din Constituţie, în corelaţie cu dispoziţiile care consacră rolul autorităţilor publice respective. Un eventual model ar putea fi cel al Franţei, unde procedura angajării răspunderii Guvernului este limitată atât sub aspectul obiectului, cât şi al numărului proiectelor de lege1, limitare introdusă ca urmare a revizuirii Constituţiei în 23 iulie 2008. Anterior, Guvernul putea utiliza această modalitate de legiferare ori de câte ori considera că este necesar şi indiferent de natura textului ce făcea obiectul angajării2. Experienţa care a condus la această modificare a Constituţiei Franţei, ca şi dezbaterile care au însoţit în România pronunţarea de către Curtea Constituţională a deciziilor amintite demonstrează necesitatea ca această compe-tenţă a Guvernului să fie supusă unor reguli şi condiţii exprese şi clar definite. Exacerbarea dezbaterilor, confruntarea de idei şi greutatea identificării unor soluţii în cadrul dezbaterilor parlamentare ce însoţesc adoptarea unui proiect de lege nu sunt în sine argumente de natură să susţină un „transfer” de atribuţii constituţionale între legislativ şi executiv.

Iniţiativele de revizuire a Constituţiei din anul 2011 şi, respectiv, 2014 au încercat să complinească aceste lacune ale actualei reglementări constituţionale. Cu prilejul pronunţării asupra acestor iniţiative, Curtea a reţinut că „prin limitarea cantitativă a posibilităţii Guvernului de a folosi această procedură în cursul unei sesiuni parlamentare sunt eliminate premisele exercitării abuzive din partea Guvernului a dreptului constituţional de a-şi angaja răspunderea în faţa Parlamentului, iar, în ceea ce priveşte autoritatea legiuitoare, aceasta îşi poate exercita competenţa în plenitudinea sa, aşa cum este conferită de art. 61 alin. (1) din Constituţie”3. Curtea a mai recomandat completarea prevederilor art. 114 alin. (1) din Constituţie, în sensul limitării obiectului asupra căruia Guvernul îşi poate angaja răspunderea la un program, o declaraţie de politică generală sau la un singur proiect de lege care să reglementeze unitar relaţii sociale care privesc un singur domeniu. Curtea a arătat că „lipsa unei atari condiţionări cu privire la sfera de reglementare a proiectului de lege ar conduce la eludarea prevederilor

1 Un proiect de lege în materie fiscala sau în materia finanţării securităţii sociale, precum şi un alt proiect sau propunere legislativă pe sesiune – ordinară sau extraordinară.

2 În timpul celei de-a noua legislaturi, de exemplu, Guvernul a folosit de 39 de ori o astfel de procedură, fundamentată pe dispoziţiile art. 49 alin. (3) din Constituţia Franţei – a se vedea http://www.assemblee-nationale.fr/connaissance/responsabilite.asp.



constituţionale propuse spre modificare, şi anume posibilitatea angajării răspun-derii o singură dată pe sesiune, întrucât dau posibilitatea Guvernului de a-şi asuma răspunderea prin intermediul unui proiect de lege, care în mod formal îndeplineşte condiţiile constituţionale, dar care, printr-o structură complexă şi un conţinut eterogen, ar îngloba reglementări din domenii sociale foarte diferite”1.

4.3.4. Delegarea legislativă 4.3.4.1. Concept. Text constituţional de referinţă Delegarea legislativă reprezintă un transfer al unor atribuţii legislative la

autorităţile puterii executive printr-un act de voinţă al Parlamentului ori pe cale constituţională, în situaţii extraordinare.

Art. 115 din Constituţia României consacră două tipuri de acte prin care exe-cutivul are competenţa de a aduce la îndeplinire delegarea legislativă, şi anume:

♦ ordonanţele simple, ce pot fi emise numai pe baza unei legi de abilitare, aşadar, în temeiul unei delegări legislative acordate de legiuitor [art. 115 alin. (1)] şi care, dacă legea de abilitare o cere, se supun aprobării Parlamentului până la împlinirea termenului de abilitare [art. 115 alin. (3)];

♦ ordonanţele de urgenţă [art. 115 alin. (4)], în cazul cărora delegarea legislativă este acordată de Constituţia însăşi, şi care se supun Parlamentului spre aprobare2.

Textul constituţional de referinţă consacră o serie de limite exprese în ceea ce priveşte delegarea legislativă. Astfel, în ceea ce priveşte ordonanţele emise în baza unei legi de abilitare, acestea, potrivit art. 115 alin. (1), nu pot viza domenii ce fac obiectul legilor organice. În ceea ce priveşte ordonanţele de urgenţă, legiuitorul constituant a stabilit o serie de limite exprese prin dispoziţiile art. 115 alin. (4) şi (6), cu precizarea că, în absenţa unor definiţii a termenilor cuprinşi în textele ce urmează a fi citate, Curtea Constituţională a procedat în jurisprudenţa sa la inter-pretarea sensului acestora, realizând astfel atât distincţiile necesare între cele două categorii de acte normative, cât şi cu privire la regimul juridic al fiecăreia dintre ele.

4.3.4.2. Statuări în jurisprudenţa Curţii Constituţionale Cât priveşte regimul ordonanţelor de urgenţă emise de Guvern, Curtea a statuat

cu privire la următoarele limite constituţionale, stabilite expres de dispoziţiile Legii fundamentale sau desprinse din interpretarea acestor texte:

1 Ibidem; în acelaşi sens, a se vedea Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în M. Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014.

2 Potrivit art. 115 alin. (5) din Constituţie: „Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1)”.


a) art. 115 alin. (4) din Constituţia României: „Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora” (anterior revizuirii Constituţiei, textul constituţional de referinţă utiliza sintagma „cazuri excepţionale”, ambele sintagme fiind criticate pentru caracterul lor „nedeterminat, lăsat în continuare la discreţia Guvernului”1).

Conceptul de „situaţie extraordinară” Prin Decizia nr. 255 din 11 mai 20052, pronunţându-se în control a priori

asupra legii de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă, Curtea a statuat asupra dispoziţiilor constituţionale menţionate, pentru a desprinde sensul voinţei legiuito-rului constituant şi, faţă de sensul identificat, semnificaţia termenilor utilizaţi de acesta, în forma textului de după revizuire, prin comparaţie cu reglementarea anterioară revizuirii Constituţiei3.

Astfel, Curtea a reţinut, referindu-se la limita mai sus citată, că „dincolo de caracterul tranşant al formulei utilizate de legiuitorul constituant, intenţia acestuia şi finalitatea urmărită, constând în restrângerea domeniului în care Guvernul se poate substitui Parlamentului, adoptând norme primare în considerarea unor raţiuni pe care el însuşi este suveran să le determine, sunt evidenţiate cu pregnanţă de deosebirile dintre actualul text constituţional şi cel anterior, fostul articol 114 alin. (4) din Constituţie, în forma iniţială. Potrivit acelui text, posibilitatea Guvernului de a adopta ordonanţe de urgenţă era condiţionată exclusiv de existenţa unor cazuri excepţionale. Termenul «cazuri excepţionale» acolo utilizat a fost înlocuit, în noua redactare, cu acela de «situaţii extraordinare». Mai mult, deşi diferenţa dintre cei doi termeni, din punctul de vedere al gradului de abatere de la obişnuit sau comun căruia îi dau expresie, este evidentă, acelaşi legiuitor a simţit nevoia să o pună la adăpost de orice interpretare de natură să minimalizeze o atare diferenţă, prin adăugarea sintagmei «a căror reglementare nu poate fi amânată», consa-crând astfel, in terminis, imperativul urgenţei reglementării. În sfârşit, din raţiuni de rigoare legislativă, a instituit exigenţa motivării urgenţei în chiar cuprinsul ordonanţei adoptate în afara unei legi de abilitare”.

Cu referire la sintagma „caz excepţional”, prevăzută de textul constituţional anterior revizuirii Constituţiei, Curtea a statuat că acesta este definit în raport cu „necesitatea şi urgenţa reglementării unei situaţii care, datorită circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea de soluţii imediate, în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public”4. Cu aceeaşi finalitate, a definirii cât mai precise a cazului excepţional, Curtea a precizat că de esenţa acestuia este caracterul obiectiv, „în sensul că existenţa sa nu depinde de voinţa Guvernului care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacţioneze prompt pentru apărarea unui

1 D. Apostol Tofan, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), op. cit., p. 1096. 2 Publicată în M. Of. nr. 511 din 16 iunie 2005. 3 Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost publicată în M. Of. nr. 758 din

29 octombrie 2003; Constituţia a fost republicată, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare, în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003.



interes public pe calea ordonanţei de urgenţă”1. În sfârşit, Curtea a subliniat2 că cele statuate anterior sunt „cu atât mai pertinente, în prezent (n.a., după revizuirea Constituţiei şi înlocuirea sintagmei «caz excepţional» cu aceea de «situaţie extraordinară»), dacă se are în vedere că punctul de vedere înfăţişat îşi are suport deplin în chiar litera reglementării constituţionale de referinţă, în actuala sa redactare”.

Astfel, de exemplu, Curtea a apreciat că a existat o situaţie extraordinară care a justificat adoptarea unei ordonanţe de urgenţă de modificare a Codului fiscal, în condiţiile în care art. 4 alin. (1) C. fiscal stabileşte regula modificării şi completării sale prin lege cu 6 luni înainte de data intrării în vigoare. Cu prilejul controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor Legii de aprobare a O.U.G. nr. 34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale3, Curtea a apreciat că în momentul adoptării ordonanţei de urgenţă în cauză, „Guvernul s-a aflat şi se află în continuare într-o situaţie extraordinară, care impune măsuri urgente menite tocmai să consolideze situaţia economică a ţării şi să menţină în efectivitate bugetul public naţional”.

De asemenea, prin Deciziile nr. 188 din 2 martie 20104 şi nr. 190 din 2 martie 20105, Curtea a constatat constituţionalitatea prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, reţinând că adoptarea actului normativ criticat „a fost determinată de existenţa unui număr substanţial de cauze având ca obiect acordarea de drepturi salariale, care a condus la o imposibilitate a autorităţii statale de a executa hotărârile judecătoreşti pronunţate deja în această materie, în special în actualul context de acută criză economică”, având în vedere, aşadar, „rezolvarea unei situaţii extraordinare, prin reglementarea unor măsuri cu caracter temporar şi derogatorii de la dreptul comun în materia executării hotărârilor judecătoreşti”.

Curtea a constatat însă că „motivarea urgenţei şi a situaţiei extraordinare a cărei reglementare nu poate fi amânată, astfel cum este prezentată în preambulul ordonanţei de urgenţă, nu poate fi primită din perspectiva exigenţelor art. 115 alin. (4) din Constituţie, din moment ce pentru continuarea activităţii unor structuri din aparatul de lucru al Guvernului, derivate din atribuţiile stabilite prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 3/2009, precum şi a raporturilor de muncă cu personalul angajat, există cadru legislativ adecvat, astfel încât activitatea, atribuţiile şi obligaţiile acestora să poată continua. În plus, Guvernul ar fi trebuit să stăruie pentru finalizarea proiectului de lege depus la Parlament pentru a fi dezbătut şi adoptat în procedură de urgenţă, ceea ce ar fi condus la respectarea rolului Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării, aşa cum acesta este stabilit de art. 61 din Legea fundamentală”6.

1 Decizia nr. 83 din 19 mai 1998, publicată în M. Of. nr. 211 din 8 iunie 1998. 2 Decizia nr. 255 din 11 mai 2005, publicată în M. Of. nr. 511 din 16 iunie 2005. 3 Decizia nr. 786 din 13 mai 2009, publicată în M. Of. nr. 400 din 12 iunie 2009. 4 Publicată în M. Of. nr. 237 din 14 aprilie 2010. 5 Publicată în M. Of. nr. 224 din 9 aprilie 2010. 6 Decizia nr. 1555 din 17 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 916 din 28 decembrie 2009.


De asemenea, Curtea a observat că necesitatea transpunerii şi implementării în legislaţia naţională a unei Directive (care trebuia realizată până la data de 11 iunie 2010) nu poate justifica, singură, îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 115 alin. (4), referitor la existenţa unei situaţii extraordinare, reţinând, totodată, că „o atare concluzie este susţinută şi de faptul că Guvernul nu a făcut demersurile necesare şi nu a depus vreun proiect de lege la Parlament prin care să se urmărească transpunerea Directivei (…), astfel că Guvernul nu ar putea invoca propria culpă pentru netranspunerea în timp util a acesteia”. Curtea a reţinut însă că situaţia extraordinară „a fost determinată de contextul economico-financiar dificil care reclama măsuri rapide, ferme, de natură să diminueze efectele crizei economice şi ale măsurilor de austeritate pe care aceasta le-a generat, precum şi de necesitatea luării unor măsuri pozitive pentru a nu fi afectat obiectivul de realizare a pieţei interne a Uniunii Europene”1. Cu referire la transpunerea normelor interne în dreptul intern, Curtea a statuat de principiu că „măsurile naţionale necesare pentru implementarea directivei trebuie de principiu adoptate de către Parlament, ca legiuitor ordinar”2, precizând, într-o altă cauză, că „în conformitate cu dispoziţiile art. 148 alin. (4) din Constituţie, autorităţile statului român s-au angajat să garanteze ducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din tratatele constitutive ale Uniunii Europene, din reglementările comunitare cu caracter obligatoriu şi din actul de aderare. În acest sens, Guvernul este abilitat din punct de vedere constituţional ca, prin mijloacele pe care ie are la îndemână, să garanteze îndeplinirea obligaţiilor României faţă de Uniunea Europeană. Astfel, folosirea ordonanţelor de urgenţă pentru punerea de acord a legislaţiei naţionale cu cea comunitară în situaţia în care era iminentă declanşarea procedurii de infringement în faţa Curţii de Justiţie este pe deplin constituţională”3. Cu toate acestea, „referitor la justificarea unei situaţii extraordinare prin faptul că România ar risca declanşarea procedurii de infringement atât timp cât Comisia Europeană nu a sesizat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cadrul acestei proceduri, nu există o situaţie extraordinară în sensul jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional”4.

Conceptul de „urgenţă” Cât priveşte urgenţa, Curtea a statuat că nu poate fi acreditată sau motivată de

utilitatea reglementării5, de oportunitatea sau raţiunea acesteia6. Urgenţa măsurii nu poate fi justificată, de asemenea, de nevoia armonizării legislaţiei române cu cea comunitară, întrucât „modificarea sau unificarea legislaţiei într-un domeniu sau altul nu justifică, prin ea însăşi, emiterea unei ordonanţe de urgenţă”7. Este constituţională însă folosirea ordonanţelor de urgenţă pentru punerea de acord a

1 Decizia nr. 1059 din 11 decembrie 2012, publicată în M. Of. nr. 73 din 4 februarie 2013. 2 Decizia nr. 1599 din 9 decembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 67 din 26 ianuarie 2011. 3 Decizia nr. 802 din 19 mai 2009, publicată în M. Of. nr. 428 din 23 iunie 2009. 4 Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2013, publicată în M. Of. nr. 110 din 25 februarie 2013. 5 Decizia nr. 255 din 11 mai 2005, publicată în M. Of. nr. 511 din 16 iunie 2005. 6 Decizia nr. 109 din 9 februarie 2010, publicată în M. Of. nr. 175 din 18 martie 2010. 7 Decizia nr. 15 din 25 ianuarie 2000, publicată în M. Of. nr. 267 din 14 iunie 2000.


legislaţiei naţionale cu cea comunitară în situaţia în care era iminentă declanşarea procedurii de infringement în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene1.

Potrivit celor statuate de Curte, „inexistenţa sau neexplicarea urgenţei reglementării situaţiilor extraordinare, de natură să justifice adoptarea unei măsuri de înlăturare a stabilităţii instituţiei legale, reglementată prin instituirea duratei perioadei de exercitare a unor funcţii, constituie în mod evident o barieră constitu-ţională în calea adoptării de către Guvern a unei ordonanţe de urgenţă în sensul arătat. A decide altfel înseamnă a goli de conţinut dispoziţiile art. 115 din Constituţie privind delegarea legislativă şi a lăsa libertate Guvernului să adopte în regim de urgenţă acte normative cu putere de lege, oricând şi – ţinând seama de împrejurarea că prin ordonanţă de urgenţă se poate reglementa şi în materii care fac obiectul legilor organice – în orice domeniu”2.

De asemenea, statuând asupra înţelesului sintagmei „situaţie extraordinară” şi a noţiunii de „urgenţă”, Curtea a reţinut că acestea nu sunt echivalente – „urgenţa reglementării nu echivalează cu existenţa situaţiei extraordinare, reglementarea operativă putându-se realiza şi pe calea procedurii obişnuite de legiferare”3.

b) art. 115 alin. (6): „Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în do-

meniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică”.

Cu referire la sensul noţiunii „afectează” utilizată de legiuitorul constituant,

Curtea a statuat că „ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate dacă «afectează», dacă au consecinţe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacă, prin regle-mentările pe care le conţin, au consecinţe pozitive în domeniile în care intervin”4.

În temeiul acestei interpretări a textului constituţional, prin Decizia nr. 82/20095, Curtea a constatat neconstituţionalitatea O.U.G. nr. 230/2008 pentru modificarea unor acte normative în domeniul pensiilor, prin care se interzicea cumulul pensiei cu veniturile realizate dintr-o activitate profesională desfăşurată în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice şi, corelativ, se impunea obligaţia persoanelor aflate în situaţia menţionată de a opta pentru pensie ori pentru veniturile realizate din activitatea profesională, reţinând că afectează prin limitare atât dreptul la pensie prevăzut de art. 47 alin. (2) din Constituţie, cât şi dreptul la muncă consacrat prin art. 41 din Legea fundamentală, motiv pentru care a constatat neconstituţionalitatea acesteia6.

1 Decizia nr. 802 din 19 mai 2009, publicată în M. Of. nr. 428 din 23 iunie 2009. 2 Decizia nr. 258 din 14 martie 2006, publicată în M. Of. nr. 341 din 17 aprilie 2006. 3 Decizia nr. 421 din 9 mai 2007, publicată în M. Of. nr. 367 din 30 mai 2007. 4 Decizia nr. 1189 din 6 noiembrie 2008, publicată în M. Of. nr. 787 din 25 noiembrie 2008. 5 Publicată în M. Of. nr. 33 din 16 ianuarie 2009. 6 Pentru un punct de vedere critic cu privire la această decizie, a se vedea E.S. Tănăsescu,

Jurisprudenţă comentată, în C. Jud. nr. 2/2009, p. 89.


Prin Decizia nr. 104/20091, Curtea a stabilit că modificarea competenţei de soluţionare a litigiilor având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sistemul justiţiei înfrânge prevederile art. 115 alin. (6) din Constituţie, deoarece afectează regimul unei instituţii fundamentale a statului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, al cărei statut constituţional este prevăzut de prevederile art. 126 alin. (4) din Constituţie. Astfel, „stabilirea în competenţa instanţei supreme a soluţionării recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel în primă instanţă are ca efect extinderea sferei sale de competenţă şi supradimensionarea activităţii acesteia, în condiţiile în care, potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu funcţionează în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie o secţie specializată în soluţionarea conflictelor şi litigiilor de muncă”.

De asemenea, fiind sesizată cu obiecţia de neconstituţionalitate a Legii de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii administraţiei publice, Curtea a constatat că aceasta este neconstituţională, deoarece prin ordonanţa de urgenţă aprobată prin lege de către Parlament a fost afectat regimul juridic al serviciilor publice deconcentrate2.

Într-o altă cauză3, Curtea a constatat că „dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 3/2009 înfrâng prevederile art. 115 alin. (6) din Constituţie, deoarece afectează drepturi fundamentale, precum egalitatea în drepturi a cetăţenilor şi dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii, aşa cum sunt consfinţite în prevederile constituţionale ale art. 16 şi art. 41”. Situaţia constatată privea condiţia introdusă prin O.U.G. nr. 3/2009, care prevedea încadrarea numai pe baza încrederii acordate de prim-ministru, cu avizul viceprim-ministrului, după caz, condiţie apreciată de Curte ca fiind „una esenţialmente subiectivă, care reprezintă rezultatul opţiunii necenzurabile a unei persoane”. O asemenea prevedere „constituie premisele încheierii sau încetării unor contracte individuale de muncă pe baza unor criterii aleatorii, pur subiective, deşi ceea ce trebuie să guverneze aceste raporturi este competenţa profesională care întotdeauna poate fi evaluată pe criterii obiective”, astfel încât textele de lege criticate încalcă, pe lângă dispoziţiile art. 41 din Constituţie, şi principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în drepturi, „de vreme ce acestea introduc o condiţie care se constituie într-o derogare nejustificată de la prevederile Codului muncii, poziţionând persoanele vizate într-o situaţie de vădită inegalitate juridică în raport cu ceilalţi angajaţi”.

Distingând cu privire la înţelesul noţiunii de „afectare”, Curtea a mai reţinut într-o altă cauză, în care a constatat neconstituţionalitatea O.U.G. nr. 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, că „afectarea directă se realizează prin simplul fapt al suspendării licenţei audiovizuale. În această ipoteză, ca urmare a restricţionării difuzării programelor, debitorul aflat sub incidenţa Legii nr. 504/2002 va asista la rezilierea contractelor de publicitate care, în majoritatea cazurilor,reprezintă principala sursă de venituri. Astfel, deşi ordonanţa de urgenţă îşi propune, atunci când este posibil, acordarea şansei de

1 Publicată în M. Of. nr. 73 din 6 februarie 2009. 2 Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, publicată în M. Of. nr. 758 din 6 noiembrie 2009. 3 Decizia nr. 1039 din 9 iulie 2009, publicată în M. Of. nr. 582 din 21 august 2009.


redresare a debitorului, efectele sunt contrare, ducând la declanşarea rapidă a procedurii falimentului. Conduita impusă de legiuitorul delegat debitorului nu mai apare ca fiind proporţională cu scopul urmărit, excedând condiţiilor normale de exercitare a activităţii sale. În aprecierea proporţionalităţii măsurii, trebuie ţinut cont şi de faptul că legiuitorul delegat nu a indicat în preambulul ordonanţei de urgenţă sau în nota de fundamentare care au fost raţiunile pentru care a optat pentru un tratament diferenţiat în privinţa debitorului ce se află sub incidenţa prevederilor Legii nr. 504/2002, prin reglementarea unei sancţiuni suplimentare, cea a suspendării licenţei audiovizuale. (…) Afectarea indirectă se realizează prin faptul că cetăţenii care beneficiau de activitatea debitorului aflat sub incidenţa Legii nr. 504/2002 nu o mai pot face în condiţiile în care debitorul se află sub incidenţa prevederilor Legii audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare, ca urmare a deschiderii procedurii şi până la data confirmării planului de reorganizare”1.

c) la adoptarea unei ordonanţe de urgenţă, Guvernul, pe lângă

respectarea dispoziţiilor art. 115 alin. (4) şi (6) din Constituţie, este ţinut şi de dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Constituţie2.

Este vorba despre o limită stabilită de Curte, pe cale jurisprudenţială. Astfel,

printr-o serie de decizii3, Curtea a stabilit că „adoptarea ordonanţelor de urgenţă numai în scopul contracarării unei măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării personalului din învăţământ adoptate de Parlament încalcă art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1), art. 115 alin. (4) din Legea fundamentală”4. Aşadar, chiar dacă, aşa cum observa Curtea prin Decizia nr. 27/1998, „ordonanţa, fiind expresia unei delegări legislative, în mod necesar implică şi posibilitatea modificării sau abrogării legilor în vigoare, în funcţie de limitele abilitării legislative care, în cazul ordonanţelor de urgenţă, este prevăzută la alin. (4) al art. 114 din Constituţie”, este contrar dispoziţiilor constituţionale ca Guvernul, prin emiterea unei ordonanţe de urgenţă, să se opună unei legi deja adoptate de Parlament, întrucât atribuţiile legislative delegate în favoarea Guvernului nu se pot constitui în piedici pentru punerea în aplicare a unui act de reglementare primară adoptat chiar de către puterea legiuitoare în exercitarea competenţei sale originare.

Statuând, de asemenea, explicit în acest sens, Curtea a reţinut într-o altă cauză că „adoptarea ordonanţei de urgenţă analizate încalcă şi dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Constituţia României, conform cărora «Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unică autoritate legiuitoare a ţării», prevederile art. 73 alin. (3) lit. l), precum şi principiul separaţiei puterilor consacrat

1 Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în M. Of. nr. 674 din 1 noiembrie 2013. 2 A se vedea B. Karoly, Dezvoltări recente în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României în

privinţa limitelor de care este ţinut Guvernul în adoptarea ordonanţelor de urgenţă, în Buletinul Curţii Constituţionale nr. 1/2009, p. 26.

3 Decizia nr. 842 din 2 iunie 2009, publicată în M. Of. nr. 464 din 6 iulie 2009. 4 Prin dispoziţiile ordonanţei de urgenţă declarate neconstituţionale erau reduse, aşa cum

observa Curtea, „în mod substanţial majorările salariale la care ar fi avut dreptul personalul din învăţământ în temeiul Legii nr. 221/2008”.


prin art. 1 alin. (4) din Constituţie. În acest sens, Curtea Constituţională reţine că reglementarea pe calea ordonanţelor şi a ordonanţelor de urgenţă constituie, aşa cum se prevede expres în art. 115 din Constituţie, o atribuţie exercitată de Guvern în temeiul delegării legislative, iar depăşirea limitelor acestei delegări, stabilite prin însuşi textul Constituţiei, reprezintă o imixtiune nepermisă în competenţa legislativă a Parlamentului, altfel spus, o violare a principiului separaţiei puterilor în stat”1.

Cu referire la principiile astfel desprinse, Curtea a statuat într-o altă cauză că „adoptarea de către Guvern a Ordonanţei de urgenţă nr. 91/2013 nu a fost motivată de necesitatea reglementării într-un domeniu în care legiuitorul primar nu a intervenit. Dimpotrivă, în această materie existau reglementări, chiar dacă nu codificate într-un singur act normativ, astfel că era cu atât mai mult necesară evidenţierea şi explicarea urgenţei reglementării domeniului de către Guvern. Curtea a mai întâlnit situaţii similare în jurisprudenţa sa când a sancţionat o ordonanţă de urgenţă emisă într-un domeniu în care Parlamentul intervenise deja. Cu titlu de exemplu, în Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 804 din 2 decembrie 2008 (…). Cu alte cuvinte, atât timp cât nu sunt îndeplinite condiţiile pentru adoptarea unei ordonanţe de urgenţă, Guvernul nu poate interveni într-un domeniu deja reglementat de Parlament”2.

d) neconstituţionalitatea unei ordonanţe nu poate fi acoperită prin

aprobarea acesteia de către Parlament. Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că „viciul

de neconstituţionalitate a unei ordonanţe sau ordonanţe de urgenţă emise de Guvern nu poate fi acoperit prin aprobarea de Parlament a ordonanţei respective. În consecinţă, legea care aprobă o ordonanţă de urgenţă neconstituţională este ea însăşi neconstituţională”3. În consecinţă, prin aprobarea de către Parlament a unei ordonanţe de urgenţă vădit neconstituţionale, caracterul neconstituţional se transferă asupra legii de aprobare.

4.3.5. Concluzii Normele constituţionale şi legale menţionate instituie cadrul dialogului dintre

Curtea Constituţională şi Guvern, de natură a realiza o circumscriere a activităţii Guvernului în limitele legii fundamentale, inclusiv din perspectiva raporturilor cu celelalte autorităţi reprezentative ale puterilor statului.

Dialogul, cooperarea loială dintre autorităţile statului sunt necesare, întrucât „statul de drept nu poate constitui o realitate atâta vreme cât prin Constituţie se consacră absolutismul unuia dintre organele statului, fie acesta legislativ sau

1 Decizia nr. 544 din 28 iunie 2006, publicată în M. Of. nr. 568 din 30 iunie 2006. 2 Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în M. Of. nr. 674 din 1 noiembrie 2013. 3 Decizia nr. 421 din 9 mai 2007; Decizia nr. 584 din 13 iunie 2007; Decizia nr. 1008 din 7 iulie

2009, publicată în M. Of. nr. 507 din 23 iulie 2009; Decizia nr. 738 din 19�septembrie 2012, publicată în M. Of. nr. 690 din 8 octombrie 2012.


executiv. De aceea, statul de drept presupune existenţa unei aşezări politice bazate pe separaţia puterilor statului, adică pe un sistem de «frâne şi contragreutăţi» capabil să împiedice organele publice să abuzeze de atribuţiile cu care au fost învestite”1. Din această perspectivă şi având în vedere că atât numeroasele angajări de răspundere ale Guvernului, numărul mare de ordonanţe de urgenţă emise de Guvern, în detrimentul legiferării de către autoritatea care are plenitudinea de competenţă constituţională în această privinţă – Parlamentul –, precum şi criticile în doctrina de specialitate, rolul Curţii Constituţionale şi necesitatea unui dialog susţinut între aceasta, Guvern şi Parlament apar ca fiind esenţiale.

Desigur că pentru soluţionarea acestor probleme ar fi necesară şi instituirea unui cadru constituţional care să limiteze într-un mod mai clar posibilitatea Guvernului de a legifera pe calea ordonanţelor de urgenţă şi de a-şi angaja răspunderea în faţa Parlamentului, precum şi lărgirea posibilităţilor de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea ordonanţelor de Guvern.

De asemenea, este necesară o conduită loială a autorităţilor publice, în sensul respectării nu doar a literei, ci şi a spiritului Constituţiei, care atribuie un sens restrictiv condiţiilor în care pot fi emise ordonanţe de urgenţă, respectiv în care se poate proceda la angajarea răspunderii asupra unui proiect de lege. Menţionăm sub acest aspect observaţia Curţii Constituţionale, care a reţinut într-o cauză că „soluţia aleasă de Guvern de a emite, chiar în ziua premergătoare celei în care Curtea Constituţională urma să se pronunţe asupra constituţionalităţii Legii de aprobare a Ordonanţei de urgenţă nr. 37/2009, o nouă ordonanţă de urgenţă prin care abrogă ordonanţa de urgenţă aprobată prin lege de Parlament, dar preia integral conţinutul acesteia, pune în discuţie comportamentul constituţional de ordin legislativ al Executivului faţă de Parlament şi, nu în cele din urmă, faţă de Curtea Constituţională”2. În acelaşi sens, Curtea a constatat că „soluţia aleasă de Guvern, de a adopta, cu puţin timp înainte ca instanţa de contencios constituţional să se pronunţe asupra constituţionalităţii Legii pentru modificarea alin. (1) al art. 27 din Legea nr. 47/1992, o ordonanţă de urgenţă, care preia integral conţinutul normativ al legii criticate, pune în discuţie comportamentul neconstituţional şi abuziv al Guvernului faţă de Curtea Constituţională”3.

Considerăm că aceste situaţii constituie în sine o pledoarie pentru necesitatea unui dialog instituţional, subsumat valorilor constituţionale şi loialităţii faţă de acestea.

5. Dialogul Curţii Constituţionale cu instanţele judecătoreşti şi de arbitraj comercial

5.1. Aspecte generale Dialogul Curţii Constituţionale cu instanţele judecătoreşti sau de arbitraj

comercial determină o problematică de o complexitate care, în sine, ar presupune o tratare mult mai amplă decât cea vizată de spaţiul acestei lucrări.

1 T. Drăganu, Drept constituţional comparat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 62. 2 Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, publicată în M. Of. nr. 758 din 6 noiembrie 2009. 3 Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în M. Of. nr. 477 din 12 iulie 2012.


În cele ce urmează vom puncta doar câteva repere pe care le considerăm cu precădere relevante în cadrul acestui dialog, vizând, în special, sesizarea Curţii Constituţionale de către instanţele judecătoreşti sau de arbitraj comercial şi aso-cierea, din această perspectivă, a instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comer-cial la controlul de constituţionalitate, precum şi o serie de statuări referitoare la rolul instanţelor judecătoreşti, în special din perspectiva receptării jurisprudenţei Curţii Constituţionale.

5.2. Sesizarea Curţii Constituţionale de către instanţele judecătoreşti sau

de arbitraj comercial 5.2.1. Cadru constituţional şi legal Potrivit art. 146 lit. a) din Constituţie, Curtea Constituţională „a) se pronunţă

asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea (...) Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (...)”.

De asemenea, potrivit art. 146 lit. d) teza I din Constituţia României, Curtea Constituţională „hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial”. Dispoziţiile legii fundamentale sunt dezvoltate de cele ale Legii nr. 47/1992, art. 15-18 (pentru controlul a priori, pe calea obiecţiei de neconstituţionalitate) şi art. 29-31 (pentru controlul a posteriori, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate).

Cât priveşte atribuţiile în exercitarea cărora Curtea Constituţională intră în dialog cu instanţele judecătoreşti, procedând la examinarea dinamicii sesizărilor Curţii Constituţionale în temeiul textelor constituţionale mai sus invocate, se constată că, chiar dacă şi în cadrul controlului de constituţionalitate a priori – al legilor înainte de promulgare – se poate vorbi despre o legătură între Curtea Constituţională şi instanţele de judecată, concretizată în posibilitatea prevăzută de art. 146 lit. a) din Constituţie pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a sesiza Curtea Constituţională, cel mai plenar se manifestă această relaţie în cadrul controlului a posteriori – al legilor şi ordonanţelor în vigoare –, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, atribuţie reglementată de art. 146 lit. d) din Constituţie1.

Astfel, analizând activitatea Curţii Constituţionale de la înfiinţare până în prezent2, se constată că au fost soluţionate 31.955 de sesizări, dintre care:

♦ 266 de sesizări în cadrul controlului constituţionalităţii legilor înainte de promulgare;

♦ 7 examinări referitoare la iniţiativele de revizuire a Constituţiei, potrivit art. 144 lit. a) teza finală din Constituţie;

♦ 37 de sesizări în cadrul controlului constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului;

♦ 31.178 de excepţii de neconstituţionalitate, dintre care 31.129 de excepţii ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti [potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie,

1 Dezvoltat, din punct de vedere procedural, prin dispoziţiile art. 29-31 din Legea nr. 47/1992

privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. 2 Data de referinţă – 31 octombrie 2014, www.ccr.ro – Publicaţii şi statistici.


respectiv art. 146 lit. d) teza I din Constituţia republicată], şi 49 de excepţii ridicate direct de Avocatul Poporului [potrivit art. 146 lit. d) teza a II-a din Constituţia republicată];

♦ 28 de cereri de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre autorităţile publice, potrivit art. 146 lit. e) din Constituţia republicată;

♦ 386 de contestaţii formulate în cadrul procedurii pentru alegerea Preşedintelui României [potrivit art. 144 lit. d) din Constituţie, respectiv art. 146 lit. f) din Constituţia republicată], dintre care 43 în 1992, 132 în 1996, 70 în 2000, 50 în 2004, 41 în 2009 şi 50 în 2014;

♦ 2 cereri pentru constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României [potrivit art. 146 lit. g) din Constituţia republicată], dintre care una în 2007 şi una în 2012;

♦ 3 propuneri de suspendare din funcţie a Preşedintelui României [potrivit art. 144 lit. f) din Constituţie, respectiv art. 146 lit. h) din Constituţia republicată], dintre care una în 1994, una în 2007 şi una în 2012;

♦ 13 contestaţii referitoare la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului [potrivit art. 144 lit. g) din Constituţie, respectiv art. 146 lit. i) din Constituţia republicată], dintre care 2 în 2003, 4 în 2007, una în 2009 şi 6 în 2012;

♦ 6 sesizări privind controlul îndeplinirii condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni [potrivit art. 144 lit. h) din Constituţie, respectiv art. 146 lit. j) din Constituţia republicată], dintre care două în 1994, una în 1996, una în 2004, una în 2007 şi una în 2009;

♦ 2 sesizări privind constituţionalitatea unui partid politic [potrivit art. 144 lit. i) din Constituţie, respectiv art. 146 lit. k) din Constituţia republicată], dintre care una în 1993, restituită, pentru a se ataşa dovezile necesare şi pentru a fi examinată, Camerei Deputaţilor şi Senatului şi una în 2014;

♦ 27 de sesizări privitor la alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii potrivit art. 146 lit. l) din Constituţia republicată, dintre care 2 în 2010, 3 în 2011, 12 în 2012, 3 în 2013 şi 7 în 2014.

Datele statistice prezentate determină concluzia evidentă că substanţa activităţii Curţii Constituţionale (sub aspectul volumului), este dată de soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate a legilor şi ordonanţelor ridicate în faţa instan-ţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial. De altfel, soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate constituie un cadru în care dialogul instanţei constituţionale cu instanţele judecătoreşti se manifestă în mod plenar, în realizarea dezideratului liberului acces la justiţie şi al garantării drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Astfel cum s-a reţinut1, „excepţia de neconstituţionalitate creează un raport triunghiular între partea aflată în proces şi ale cărei drepturi sau interese au fost lezate printr-o normă neconstituţională, instanţa în faţa căreia se invocă excepţia şi instanţa chemată să hotărască asupra ei. Ea se rezolvă deci în cadrul unei relaţii determinate dintre judecătorul a quo şi judecătorul a quem”.

1 I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi în dreptul comparat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 854.


5.2.2. Soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate a legilor şi ordonanţelor

5.2.2.1. Etape procedurale Din coroborarea prevederilor constituţionale incidente cu cele ale Legii

nr. 47/1992 rezultă că procedura de soluţionare a excepţiilor de neconstituţio-nalitate presupune două etape:

♦ etapa judecătorească – etapă prealabilă, care începe odată cu invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în faţa instanţei judecătoreşti sau de arbitraj comercial şi se încheie cu sesizarea Curţii Constituţionale (în situaţia în care instanţa nu respinge ca inadmisibilă excepţia, în cazurile expres şi limitativ prevăzute de Legea nr. 47/1992), şi

♦ etapa contenciosului constituţional, care se desfăşoară în faţa Curţii Constituţionale, care are ca punct de pornire încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale de către instanţa judecătorească sau de arbitraj comercial şi se finalizează odată cu adoptarea deciziei Curţii.

5.2.2.2. Etapa judecătorească a soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate S-a arătat1 că etapa judecătorească este aceea în care instanţele judecătoreşti

sau de arbitraj comercial sunt în mod deosebit asociate Curţii Constituţionale în exercitarea controlului de constituţionalitate al legilor şi ordonanţelor, asociere care se poate face pe trei căi, constând în:

♦ posibilitatea instanţei de a respinge o cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate ridicată în faţa sa, dacă aceasta nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 47/1992;

♦ competenţa acestora de a sesiza Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate ridicată în cauzele ce le sunt deferite;

♦ prin posibilitatea instanţei de a sesiza ea însăşi Curtea cu o excepţie de neconstituţionalitate invocată din oficiu.

Atunci când instanţa invocă din oficiu o excepţie de neconstituţionalitate, are obligaţia de a o motiva, iar cât priveşte excepţiile de neconstituţionalitate ridicate de părţi sau de Ministerul Public, are obligaţia de a-şi exprima, în încheierea de sesizare, opinia asupra acesteia.

Obligaţia instanţei de a sesiza Curtea Constituţională Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992: „(1) Curtea Constituţională decide

asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepţia poate fi ridicată la

1 B. Selejean-Guţan, Asocierea instanţelor judecătoreşti la controlul constituţionalităţii legilor în

cadrul procedurii invocării şi soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, în RDP nr. 1/2003, p. 47 şi urm.


cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. (4) Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora. (5) Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile”.

Faţă de normele citate, rezultă că instanţa are obligaţia de a sesiza Curtea Constituţională ori de câte ori în faţa acesteia se ridică o excepţie de neconstitu-ţionalitate. Instanţa constituie un prim filtru legal, întrucât sesizarea Curţii Constituţionale se va face numai atunci când excepţia de neconstituţionalitate îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege. Rolul de filtru al instanţei de judecată sau de arbitraj comercial se manifestă însă numai în ceea ce priveşte cauzele de inadmisibilitate prevăzute de lege, altfel spus refuzul de a sesiza Curtea Constituţională nu poate fi motivat decât de existenţa unei cauze de inadmisibilitate, iar împotriva încheierii prin care se respinge cererea de sesizare a Curţii pe acest motiv este deschisă calea de atac a recursului, legea stabilind un termen scurt în acest sens (48 de ore de la pronunţare), precum şi judecarea lui cu celeritate (în termen de 3 zile).

Încheierea prin care instanţa sesizează Curtea Constituţională pentru soluţio-narea excepţiei de neconstituţionalitate nu este supusă niciunei căi de atac. S-a arătat în acest sens că raţiunea legiuitorului a fost aceea că eventuala eroare a judecătorului a quo în admiterea cererii de sesizare a instanţei constituţionale poate fi corectată de către judecătorul ad quem cu ocazia soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate1.

Cât priveşte cauzele de inadmisibilitate, considerăm că se impune o inter-pretare strictă a acestora, în sensul limitării instanţei numai la cele care sunt expres şi limitativ prevăzute de lege, fără a interfera cu activitatea Curţii Constituţionale, cum ar fi, de exemplu, aprecierea asupra competenţei instanţei de contencios constituţional de a soluţiona o excepţie de neconstituţionalitate, raportată la moti-varea autorului excepţiei. Astfel, de exemplu, cu încălcarea dispoziţiilor constitu-ţionale şi legale de referinţă, într-o cauză soluţionată de Tribunalul Bucureşti, Secţia penală, s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu

1 M. Fodor, Aspecte privind invocarea excepţiei de neconstituţionalitate, soluţionarea cererii de

sesizare a Curţii constituţionale şi regimul juridic al încheierii pronunţate asupra acestei cereri, în RRDP nr. 6/2007, pp. 47-64.


motivarea că „susţinerile apărătorului în motivarea excepţiei de neconstituţio-nalitate ţin de fondul cauzei, iar aprecierea asupra previzibilităţii normei, alegerea sancţiunii aplicabile, incriminării sau nu a unei anumite conduite nu este de competenţa instanţei de contencios constituţional. Faptul că în jurisprudenţa sa Curtea Constituţională şi-a depăşit atribuţiile şi a făcut aprecieri în unele decizii de speţă cu privire la previzibilitatea unor norme sau legalitatea unor probe în cadrul unui proces penal aflat pe rol nu poate duce la orientarea către o altă soluţie, respectiv cea de admitere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale. Faptul că, în urma modificărilor din anul 2010 admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale nu mai duce la suspendarea procesului penal nu înseamnă că instanţa în faţa căreia se invocă excepţiile de neconstituţionalitate trebuie să se transforme într-un simplu instrument de sesizare a Curţii Constituţionale, fără să mai filtreze cererile de sesizare prin prisma motivelor acestora”. Considerăm că este o situaţie în care instanţa de judecată a încălcat competenţa Curţii Constituţionale, pronunţându-se, practic, asupra temeiniciei excepţiei de neconstitu-ţionalitate, iar nu asupra admisibilităţii acesteia. De altfel, împotriva acestei încheieri a fost formulat recurs, care a fost admis, încheierea a fost casată şi, rejudecând, instanţa de recurs a constatat îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate formulate1.

În acelaşi sens este şi jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în care s-a reţinut că, în materia sesizării instanţei de contencios constitu-ţional, instanţa are competenţa limitată de a verifica îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, fără a verifica temeinicia excepţiei şi fără a adăuga alte condiţii de admisibilitate, cum ar fi, spre exemplu, respectarea termenului rezonabil al fazei de judecată sau motivarea temeiniciei excepţiei de neconstituţionalitate2.

Aşadar, judecarea şi soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate este de competenţa instanţei judecătoreşti sau de arbitraj comercial în faţa căreia aceasta este formulată, iar soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate este de competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale. Dialogul între judecătorul a quo şi judecătorul a quem se desfăşoară în limita şi cu respectarea competenţei fiecăruia dintre aceştia, şi numai în acest cadru se realizează asocierea instanţelor judecătoreşti la realizarea controlului de constituţionalitate.

Obligaţia instanţei de judecată de a-şi exprima opinia asupra excepţiei de

neconstituţionalitate invocate Textul de lege care reglementează această obligaţie a instanţei de judecată, şi

anume art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, a format, între altele, obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate de Avocatul Poporului3. Această excepţie a

1 F.C. Plopeanu, Infracţiunea de abuz de piaţă. Sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate. Limitele dreptului de apreciere a instanţei penale în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, cu notă critică, în PR nr. 1/2011, pp. 225-232.

2 Ibidem, cu referire la Deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, nr. 3422/2008, nr. 2287/2008 şi nr. 2497/2009.



pornit de la constatarea unei practici neunitare, atât a instanţelor judecătoreşti, cât şi a Curţii Constituţionale, în care s-au evidenţiat două situaţii distincte în cazul în care instanţa de judecată nu şi-a exprimat opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată. Într-o primă situaţie, Curtea Constituţională, înainte de soluţionarea excepţiei, a restituit dosarul pentru ca instanţa de judecată să îşi exprime opinia1, iar în cea de a doua situaţie, Curtea Constituţională a reţinut dosarul şi a procedat la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, în lipsa opiniei instanţei de judecată2.

Autorul excepţiei considera că „pentru realizarea unei jurisprudenţe unitare şi pentru a se da eficienţă dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992”, republicată, care au un caracter imperativ, este necesar „a se examina posibila neconstituţionalitate a prevederilor art. 29 alin.(4) din Legea nr. 47/1992, repu-blicată”. Astfel, Avocatul Poporului a susţinut că obligaţia instanţei judecătoreşti de a-şi exprima opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată poate fi interpretată „ca o antepronunţare cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor legale ce urmează a fi supuse controlului de constituţionalitate realizat de Curtea Constituţională”, ceea ce, în opinia sa, „vine în conflict cu independenţa şi imparţia-litatea judecătorilor şi este contrară literei şi spiritului prevederilor art. 124 din Constituţie”. În opinia Avocatului Poporului, nu este de conceput ca instanţele judecătoreşti să aibă o practică diferită cu privire la obligaţia legală de a-şi exprima opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. În argumentarea sesizării de neconstituţionalitate, autorul excepţiei a considerat, de asemenea, că în cazul în care instanţa de judecată nu ar întocmi încheierea de sesizare a Curţii în forma prevăzută de lege, orice demers al Curţii Constituţionale „ar avea drept consecinţă ignorarea prevederilor constituţionale şi ale legii (sale, n.a.) organice”. Totodată, s-a apreciat de către Avocatul Poporului că dispoziţiile legale criticate sunt contrare art. 1 alin. (5) din Constituţie, deoarece, prin neexprimarea opiniei instanţei de judecată, Curtea Constituţională ar fi în imposibilitate să-şi aducă la îndeplinire menirea sa constituţională şi legală, de garant al supremaţiei Constituţiei, calitate ce-i este conferită de art. 142 din Legea fundamentală. De asemenea, a mai precizat că dispoziţiile legale criticate „afectează dreptul părţilor la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie, şi contravine prevederilor art. 24 din Constituţie”, întrucât Curtea Constituţională, în lipsa opiniei instanţei de judecată, „ar fi împiedicată să abordeze fondul conflictului de constituţionalitate şi să se pronunţe prin decizie asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate de autor”.

Din examinarea comparativă a dispoziţiilor legale criticate şi a prevederilor Constituţiei care sunt invocate în susţinerea excepţiei, Curtea a constatat că nu există nicio incompatibilitate între textul de lege criticat şi dispoziţiile constituţionale invocate. Dimpotrivă, formularea de către instanţa de judecată a opiniei cu privire la excepţia de neconstituţionalitate constituie o formă de exprimare a legăturii ce trebuie să existe între judecătorul „a quo” şi judecătorul „a quem” în procesul de

1 De exemplu, Decizia nr. 46 din 10 septembrie 1993, publicată în M. Of. nr. 283 din 7 decembrie

1993; Decizia nr. 27 din 25 mai 1993, publicată în M. Of. nr. 163 din 15 iulie 1993. 2 De exemplu, Decizia nr. 245 din 27 mai 2004, publicată în M. Of. nr. 716 din 9 august 1994.


soluţionare a excepţiei sau, altfel spus, între judecătorul instanţei învestite cu judecarea procesului şi cel al instanţei de contencios constituţional care judecă excepţia de neconstituţionalitate ridicată în faţa primei instanţe.

Curtea a observat că, aşa cum rezultă din conţinutul dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) şi alin. (6) din Legea nr. 47/1992, această legătură este mult mai manifestă, întrucât în aplicarea textelor menţionate instanţa judecătorească, judecătorul „a quo”, are chiar un rol de filtru al excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de părţi, având obligaţia să respingă ca inadmisibile excepţiile de neconstituţionalitate care nu îndeplinesc cerinţele legii.

În consecinţă, Curtea Constituţională a constatat că obligaţia prevăzută în textul criticat, ca instanţa să-şi prezinte opinia asupra excepţiei pe care nu ea o judecă, nu încalcă nici o dispoziţie sau principiu constituţional. Textul de lege a fost conceput, încă din 1992, în ideea că alături de preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi de Guvern, care sunt implicaţi în procesul de legiferare, şi instanţa, care aplică legea, să-şi poată exprima opinia cu privire la excepţia prin care este criticată legea aplicabilă în soluţionarea litigiului de către instanţa judecătorească. Exprimarea opiniei de către instanţă asupra excepţiei de neconstituţionalitate nu poate avea semnificaţia unei antepronunţări interzise instanţei de fond de dispoziţiile Codului de procedură civilă, de vreme ce nu ea este competentă să soluţioneze excepţia, această prerogativă de a se pronunţa asupra excepţiei de neconstituţionalitate aparţinând în exclusivitate Curţii Constituţionale, conform dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie.

Împrejurarea că unele instanţe judecătoreşti, din ce în ce mai puţine în ultima vreme, nu-şi îndeplinesc îndatorirea legală de a-şi exprima opinia asupra excepţiilor de neconstituţionalitate nu poate constitui un temei pentru constatarea neconstitu-ţionalităţii textului de lege respectiv. A accepta punctul de vedere exprimat de Avocatul Poporului ar însemna să se transfere pe seama textului de lege criticat consecinţele posibile ale încălcării acestuia de către unele instanţe de judecată, care ignoră o obligaţie legală privind conţinutul încheierii prin care instanţa sesizează Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a stabilit că „lipsa opiniei instanţei judecătoreşti din încheierile de sesizare nu poate opri Curtea să judece cauzele ce i-au fost deduse, deoarece încălcarea de către instanţă a obligaţiei de a-şi exprima opinia nu poate paraliza exercitarea dreptului conferit de Constituţie autorilor excepţiei, de a o invoca şi, în mod corelativ, de a primi soluţia rezultată din controlul legii de către Curtea Constituţională”1. De asemenea, Curtea a statuat în legătură cu omisiunea instanţei de a-şi exprima opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate că „lipsa de diligentă a autorităţii publice şi culpa sa în îndeplinirea obligaţiilor izvorâte din lege nu pot reprezenta un impediment în calea valorificării depline a dreptului la apărare, în speţă, pentru sesizarea Curţii Constituţionale în scopul realizării controlului de constituţionalitate a unui text de

1 Decizia nr. 47 din 5 martie 1997, publicată în M. Of. nr. 146 din 10 aprilie 1998.


lege de care depinde soluţionarea cauzei”1. Faţă de cele de mai sus, Curtea Constituţională a constatat că excepţia de neconstituţionalitate este nefondată2.

Şi în doctrină s-a exprimat aceeaşi opinie, întrucât „constituţionalitatea este o problemă de drept public, ea nu impietează asupra independenţei judecătorului”3.

Aspecte de ordin formal ale sesizării Curţii Constituţionale În aplicarea textelor constituţionale şi legale de referinţă şi pentru a evita

practici neunitare în ceea ce priveşte sesizarea Curţii Constituţionale de către instanţele judecătoreşti şi de arbitraj comercial, cu consecinţa întârzierii soluţionării cauzelor şi chiar a respingerii sesizărilor formulate pentru nerespectarea unor condiţii de ordin formal, Plenul Curţii Constituţionale a statuat, printr-o serie de hotărâri, asupra condiţiilor pe care legea le prevede în această privinţă. Considerăm că aceste hotărâri evidenţiază un dialog direct al Curţii Constituţionale cu instanţele de judecată, ce s-a dovedit o modalitate eficientă de rezolvare a problemelor constatate.

Astfel, prin Hotărârea nr. 26 privind actele de sesizare a Curţii Constituţionale, în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţie, din data de 16 decembrie 20104, având în vedere dispoziţiile:

- art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit căruia: „Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a

ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora”.

- art. 255 C. pr. civ., potrivit căruia: „Hotărârile prin care se rezolvă fondul cauzei în prima instanţă se numesc «sentinţe», iar hotărârile prin care se soluţionează apelul, recursul, precum şi recursul în interesul legii ori în anulare se numesc «decizii».

Toate celelalte hotărâri date de instanţă în cursul judecăţii se numesc «încheieri»”.

- art. 261 C. pr. civ., potrivit căruia: „Hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde:

1. arătarea instanţei care a pronunţat-o şi numele judecătorilor care au luat parte la judecată;

2. numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, calitatea în care s-au judecat; numele mandatarilor sau reprezentanţilor legali şi al avocaţilor;

1 Prin Decizia nr. 171 din 22 martie 2005, publicată în M. Of. nr. 388 din 9 mai 2005. 2 Decizia nr. 353 din 29 iunie 2005, publicată în M. Of. nr. 693 din 2 august 2005. 3 I. Muraru, Avocatul Poporului şi controlul de constituţionalitate, în RRDP nr. 1/2010,

pp. 121-142. 4 www.ccr.ro.


3. obiectul cererii şi susţinerile în prescurtare ale părţilor cu arătarea dovezilor; 4. arătarea concluziilor procurorului; 5. motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi

cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor; 6. dispozitivul; 7. calea de atac şi termenul în care se poate exercita; 8. menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică, precum şi

semnăturile judecătorilor şi grefierului”, precum şi faptul că prin dispozitiv trebuie rezolvate toate cererile părţilor, acesta trebuind să aibă un conţinut cât mai complet, să cuprindă elemente clare privind modalitatea de rezolvare a acestor cereri, întinderea drepturilor recunoscute părţilor şi identificarea acestora; constatând că unele instanţe de judecată nu mai procedează la întocmirea unei încheieri distincte de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconsti-tuţionalitate, ci, rezolvând acest incident procedural în considerentele încheierii (sentinţei, deciziei) de sesizare, continuă judecata, astfel încât în dispozitivul respectivei încheieri (sentinţe, decizii) transmise Curţii Constituţionale sunt consemnate măsurile dispuse pentru următorul termen de judecată sau chiar soluţia pronunţată, fără a se mai face vreo menţiune cu privire la sesizarea Curţii Constituţionale; constatând că această practică a intervenit ca urmare a abrogării, prin art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, a dispoziţiilor alin. (5) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, care prevedea obligativitatea suspendării soluţionării cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate; întrucât nu există nicio justificare a acestei practici, câtă vreme dispoziţiile privitoare la natura juridică şi conţinutul actului de sesizare al Curţii Constituţionale, cuprinse în art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată, nu au suferit modificări; având în vedere necesitatea colaborării cu instanţele de judecată în vederea asigurării dreptului părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, concretizată şi într-o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată; pentru a evita pronunţarea unor decizii de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate pe considerente formale, ce ţin de legalitatea sesizării Curţii Constituţionale, Plenul Curţii Constituţionale a hotărât că dosarele Curţii Constituţionale având ca obiect excepţii de neconstituţionalitate cu privire la care Curtea este sesizată în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţia României, republicată, se vor constitui numai în baza actului de sesizare constând într-o încheiere distinctă, care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor şi opinia instanţei asupra excepţiei. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor. Dispozitivul încheierii se va referi la soluţia instanţei cu privire la sesizarea Curţii Constituţionale.

Potrivit art. 2 din hotărârea menţionată, de la data intrării în vigoare a acesteia, actele de sesizare care nu sunt conforme cu dispoziţiile legale reţinute în această hotărâre vor fi restituite instanţelor de judecată, în vederea îndeplinirii cerinţelor prevăzute de lege.


Hotărârea a fost comunicată Consiliului Superior al Magistraturii, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi preşedinţilor curţilor de apel, în considerarea dispoziţiilor art. 43 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora aceştia exercită atribuţii de coordonare şi control al administrării instanţei unde funcţionează, precum şi a instanţelor din circumscripţie.

Practic, prin hotărârea pronunţată Curtea nu a făcut decât să reţină prevederile legale incidente în materia sesizării sale cu excepţia de neconstituţionalitate de către instanţele judecătoreşti sau de arbitraj comercial, subliniind importanţa respectării acestora din perspectiva asigurării accesului la justiţia constituţională.

Expresie a aceluiaşi dialog este şi Hotărârea privind constituirea şi conţinutul dosarelor având ca obiect excepţii de neconstituţionalitate cu privire la care Curtea Constituţională este sesizată în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţie, din 9 februarie 20101.

Astfel, în aplicarea art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, constatând existenţa unei practici diferite a instanţelor de judecată în ceea ce priveşte sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţie, în sensul că unele instanţe, comunicând Curţii, odată cu încheierea de sesizare, întregul dosar al cauzei, în timp ce alte instanţe comunică doar încheierea de sesizare, însoţită sau nu, după caz, de alte înscrisuri apreciate ca fiind necesare în soluţionarea excepţiei, transmise fie în original, fie în copie, fie în copie certificată; având în vedere că, în situaţia în care instanţa transmite copia încheierii de sesizare, aceasta se restituie, în vederea sesizării Curţii cu încheierea, în original, însoţită de dosarul cauzei, iar această corespon-denţă suplimentară prealabilă constituirii dosarelor pe rolul Curţii Constituţionale este de natură să afecteze celeritatea soluţionării cauzelor; întrucât aprecierea cu privire la necesitatea comunicării dosarului cauzei revine, potrivit art. 17 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, judecătorului- raportor sau Plenului Curţii Constituţionale, astfel încât nu se impune solicitarea transmiterii dosarelor instanţelor de judecată în etapa prealabilă înregistrării actului de sesizare şi constituirii dosarului pe rolul Curţii; în scopul evitării dificultăţilor şi cheltuielilor determinate de transmiterea, manipularea, depozitarea şi restituirea dosarelor care nu sunt utile, în integralitatea lor, pentru soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate, Plenul Curţii Constituţionale a adoptat o hotărâre referitoare la conţinutul dosarele sale având ca obiect excepţii de neconstituţionalitate.

Potrivit art. 1 din hotărârea menţionată, aceste dosare trebuie să conţină: „încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale, în original sau în copie certificată, însoţită de cererile autorului excepţiei şi, după caz, de dovezile depuse de părţi în dosarul instanţei de judecată în sprijinul excepţiei de neconstituţionalitate; încheierea de sesizare motivată cuprinzând susţinerile părţilor, însoţită de dovezile necesare, în cazul în care excepţia a fost ridicată din oficiu; lista întocmită de instanţa de judecată cuprinzând datele necesare pentru realizarea procedurii de citare a părţilor”. Potrivit art. 2 din aceeaşi hotărâre, „documentele comunicate în copie de instanţa în faţa căreia a fost ridicată excepţia vor fi avute în vedere în

1 www.ccr.ro – Baza legală.


măsura în care sunt certificate de către instanţă prin consemnarea menţiunii «conform cu originalul» pe fiecare filă”.

Întrucât după constituirea dosarului, cu ocazia cercetării efectuate, există posibilitatea să se constate necesitatea unor lămuriri suplimentare, prin art. 3 din Hotărâre s-a prevăzut că după constituirea dosarului şi desemnarea judecătorului- raportor, acesta urmează să aprecieze dacă pentru examinarea excepţiei este necesar să se solicite dosarul cauzei de la instanţa de judecată în faţa căreia s-a ridicat excepţia.

Hotărârea adoptată a fost comunicată Ministerului Justiţiei, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi preşedinţilor Curţilor de Apel, în vederea sprijinirii activităţii Curţii Constituţionale prin asigurarea transmiterii documentelor şi datelor menţionate la art. 1, în toate cazurile în care Curtea Constituţională este sesizată cu excepţii de neconstituţionalitate în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţie şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Menţionăm că în prezent s-au diminuat în mod semnificativ cazurile în care sesizările adresate Curţii Constituţionale se abat de la prevederile legale astfel cum acestea au fost reţinute în cele două hotărâri adoptate de Plenul Curţii Constituţionale, ceea ce demonstrează efectele pozitive ale dialogului pe această cale.

5.2.2.3. Etapa contenciosului constituţional, desfăşurată în faţa Curţii

Constituţionale Aspectele de ordin procedural specifice acestei etape sunt prevăzute de legea

organică a Curţii Constituţionale (art. 30-31) şi dezvoltate în Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, aprobat prin Hotărârea nr. 6 din 7 martie 20121. Şi în această etapă, dialogul cu instanţele de judecată se manifestă în special în privinţa stabilirii exacte a cadrului procesual de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate.

Astfel, primind încheierea de sesizare, preşedintele Curţii Constituţionale va desemna judecătorul-raportor şi o va comunica preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, indicându-le data până la care pot să trimită punctul lor de vedere.

Judecătorul desemnat ca raportor este obligat sa ia măsurile necesare pentru administrarea probelor la data judecăţii. Dacă judecătorul-raportor sau, ulterior, Plenul Curţii Constituţionale apreciază că este necesar, se va solicita instanţei trimiterea dosarului în care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate sau a oricărui act, în copie certificată, din dosarul în care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate. Judecătorul-raportor, analizând proiectul de raport, punctele de vedere şi relaţiile cerute, soluţiile din doctrina şi jurisprudenţă română şi străină, precum şi oricare alt element necesar dezbaterilor, întocmeşte un raport scris asupra cauzei.

Termenul de judecată se stabileşte de preşedintele Curţii Constituţionale, potrivit legii. Judecata are loc la termenul stabilit, pe baza actelor cuprinse în dosar,

1 Publicat în M. Of. nr. 198 din 27 martie 2012.


cu înştiinţarea părţilor şi a Ministerului Public. Părţile pot fi reprezentate prin avocaţi cu drept de a pleda la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Curtea Constituţională a stabilit că, odată legal sesizată, aceasta procedează la examinarea constituţionalităţii actului normativ ce i-a fost deferit, procesului în faţa sa nefiindu-i aplicabile dispoziţiile din Codul de procedură civilă referitoare la suspendarea, întreruperea sau stingerea procesului. De asemenea, Curtea a statuat că nu este posibilă renunţarea la excepţia de neconstituţionalitate1. Aceste soluţii sunt fundamentate pe caracterul de drept public al procedurii ce se desfăşoară în faţa Curţii Constituţionale, care exclude consecinţele ce ar decurge din aplicarea principiului disponibilităţii, aplicabil în dreptul privat.

În această etapă, Curtea Constituţională se pronunţă asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate şi motivate în faţa instanţei de judecată, adică în cadrul procesual, astfel cum rezultă acesta din încheierea de sesizare. În acest sens, într-o jurisprudenţă constantă, Curtea a statuat că invocarea în susţinerea excepţiei a unor dispoziţii constituţionale direct în faţa Curţii, şi nu în faţa instanţei de judecată, contravine art. 10 alin. (2) şi art. 29 alin. (1)-(4) din Legea nr. 47/1992, întrucât cadrul procesual specific excepţiei de neconstituţionalitate rezultă din încheierea de sesizare şi din motivarea scrisă a autorului, iar aceasta din urmă nu poate fi completată în faţa Curţii Constituţionale cu elemente noi, ce nu au fost puse în discuţia părţilor în faţa instanţei de judecată2.

Din această perspectivă, este cu atât mai importantă redactarea şi motivarea încheierii de sesizare a Curţii Constituţionale, în sensul reţinerii exacte atât în considerente, cât şi în dispozitiv a textelor criticate, respectiv în cadrul conside-rentelor, a motivării autorului excepţiei. Sunt de reţinut şi preocupări doctrinare având acest obiect, chiar în sensul elaborării unui „mic ghid de sesizare a Curţii Constituţionale”3.

Extinderea obiectului excepţiei de neconstituţionalitate se poate realiza numai în condiţiile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia „în caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare”.

5.2.2.4. Cauze de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate Întrucât constituie o importantă componentă a dialogului instanţei de conten-

cios constituţional cu instanţele judecătoreşti, cauzele de inadmisibilitate a excep-ţiei de neconstituţionalitate impun o tratare distinctă. Sub aspectul clasificării lor, în doctrină s-au conturat două mari categorii de cauze de inadmisibilitate:

♦ cele care ţin de legalitatea sesizării (obiectul sesizării, autorii sesizării sau temeiul constituţional al acesteia), specifice etapei procedurale desfăşurate în faţa instanţei;

1 Decizia nr. 786 din 7 noiembrie 2006, publicată în M. Of. nr. 11 din 8 ianuarie 2007. 2 Decizia nr. 1313 din 4 octombrie 2011, publicată în M. Of. nr. 12 din 6 ianuarie 2012; Decizia

nr. 169 din 20 martie 2014, publicată în M. Of. nr. 397 din 29 mai 2014. 3 D.C. Dănişor, Mic ghid de sesizare a Curţii Constituţionale, în PR nr. 1/2011, pp. 75-88.


♦ cele care ţin de întinderea controlului, specifică procedurii de soluţionare a excepţiei în faţa Curţii Constituţionale.

A. Cauze de inadmisibilitate ce privesc legalitatea sesizării 1. Obiectul sesizării a) Obiect al controlului de constituţionalitate îl pot constitui numai legile

şi ordonanţele Guvernului sau dispoziţii din legi sau ordonanţe Curtea Constituţională a respins ca inadmisibile excepţiile de neconstituţiona-

litate referitoare la alte acte normative sau alte tipuri de acte juridice decât cele expres date de legiuitorul constituant în competenţa sa.

Inadmisibilitatea excepţiilor de neconstituţionalitate având ca obiect hotărâri

de Guvern Actele de reglementare secundară nu intră sub incidenţa controlului de

constituţionalitate realizat de Curtea Constituţională, însă ele pot fi verificate, inclusiv în ceea ce priveşte constituţionalitatea lor, în mod indirect, pe calea contenciosului administrativ. Astfel, de exemplu, Curtea Constituţională a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 22 lit. w) din Anexa la Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice1, reţinând că, „potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, obiect al controlului de constituţionalitate pe calea excepţiei de neconstituţionalitate îl pot constitui doar legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau ordonanţe, astfel că analiza constituţionalităţii dispoziţiilor altor acte normative, aşa cum sunt hotărârile de Guvern, nu intră în competenţa instanţei de contencios constituţional, fiind inadmisibilă”.

Menţionăm notele critice formulate în doctrina de specialitate cu privire la această jurisprudenţă a Curţi Constituţionale, apreciată ca fiind de natură să restrângă excesiv obiectul controlului de constituţionalitate. Astfel, s-a arătat că, în ceea ce priveşte conceptul de „lege”, acesta „trebuie definit prin raportare la funcţia exercitată prin normare, şi nu numai prin raportare la organul emitent. (...) Astfel, dacă un act este emis în exercitarea funcţiei legislative el este de natură legislativă, indiferent cine îl adoptă şi ce denumire poartă. Este un act de natură legislativă orice act normativ care reglementează primar un domeniu, modifică o astfel de reglementare sau îi oferă o interpretare general obligatorie. Dacă operăm cu o astfel de definiţie, atunci jurisprudenţa Curţii Constituţionale care afirmă că niciodată o hotărâre a Guvernului nu poate fi controlată din punctul de vedere al constituţionalităţii sale trebuie nuanţată: o hotărâre a Guvernului poate fi ne-constituţională dacă sub această denumire se ascunde un act de natură legislativă”2.

1 Decizia nr. 474 din 23 septembrie 2014, publicată în M. Of. nr. 792 din 30 octombrie 2014. 2 D.C. Dănişor, Restrângerea excesivă a obiectului controlului de constituţionalitate prin jurispru-

denţa Curţii Constituţionale, în RRDJ nr. 4/2009, pp. 32-36.


Inadmisibilitatea excepţiilor de neconstituţionalitate având ca obiect norme metodologice de aplicare a unei legi

Astfel, de exemplu, Curtea Constituţională a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 şi ale art. 59 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 26/1990 privind modul de ţinere a registrelor comerţului şi de efectuare a înregistrărilor, emise de Camera de Comerţ şi Industrie a României şi de Ministerul Justiţiei, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 11 mai 1998, reţinând că obiectul controlului de constituţionalitate pe cale de excepţie se exercită numai asupra legilor şi ordonanţelor. Curtea a mai statuat că termenul „lege” prevăzut la lit. d) a art. 146 din Constituţie, republicată (care enumera atribuţiile Curţii), nu este folosit în sens larg, cuprinzând toate actele normative, ci doar în sensul său strict, de lege, prin care se înţelege actul legislativ adoptat de Parlament şi promulgat de Preşedintele României, şi de ordonanţă, care reprezintă actul adoptat de Guvern pe baza unei delegări legislative. Conceptul de lege rezultă din îmbinarea criteriului formal cu cel material, întrucât conţinutul legii este determinat de importanţa acordată de legiuitor aspectelor reglementate. Astfel, „este evident că soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate privind alte acte normative nu este de competenţa Curţii Constituţionale, aceste acte fiind controlate, sub aspectul legalităţii, de instanţele de contencios administrativ”1.

Inadmisibilitatea excepţiilor de neconstituţionalitate având ca obiect ordine de

ministru Astfel, de exemplu, Curtea a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţio-

nalitate a Ordinului ministrului sănătăţii şi familiei şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 20/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Contractului-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate în asistenţa medicală primară, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 şi nr. 78 bis, ambele din 6 februarie 2003, reţinând că „excepţia de neconstituţionalitate nu vizează dispoziţiile unei legi sau ale unei ordonanţe, ci se referă la acte normative emise de ministrul sănătăţii şi familiei şi preşedintele Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate. Această excepţie este contrară prevederilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, iar potrivit alin. (6) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, însăşi instanţa de judecată trebuia să respingă excepţia, ca fiind inadmisibilă, printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituţională. Întrucât instanţa de judecată nu a aplicat aceste dispoziţii legale, Curtea urmează să respingă excepţia ca inadmisibilă”2.

Inadmisibilitatea excepţiilor de neconstituţionalitatea având ca obiect hotărâri

ale instanţelor judecătoreşti Curtea Constituţională a respins ca inadmisibile excepţiile de neconstituţio-

nalitate care au avut ca obiect decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi

1 Decizia nr. 58 din 17 februarie 2004, publicată în M. Of. nr. 222 din 15 martie 2004. 2 Decizia nr. 435 din 13 septembrie 2005, publicată în M. Of. nr. 924 din 17 octombrie 2005.


Justiţie în secţii unite sau la alte hotărâri ale instanţelor judecătoreşti. Astfel, de exemplu, Curtea a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect Decizia nr. VI din 27 septembrie 1999 a Secţiilor Unite ale Curţii Supreme de Justiţie, reţinând că, „atât Constituţia, cât şi legea de organizare şi funcţionare a instanţei constituţionale stabilesc că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl pot constitui exclusiv dispoziţiile cuprinse într-o lege sau o ordonanţă. Aşa fiind, sesizarea referitoare la Decizia nr. VI/1999 a Secţiilor Unite ale Curţii Supreme de Justiţie, deci la o hotărâre judecătorească, nu poate face obiectul controlului de constituţionalitate”1.

Sunt admisibile însă excepţiile de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţii legale în interpretarea dată prin decizii pronunţate în recurs în interesul legii. Astfel, în funcţie de obiectul criticii de neconstituţionalitate, există două cazuri. Primul caz este acela în care autorul excepţiei critică însăşi decizia pronunţată într-un recurs în interesul legii, excepţia având caracter inadmisibil. Cel de-al doilea caz este acela în care excepţia de neconstituţionalitate se referă la textele de lege interpretate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu prilejul soluţionării unui recurs în interesul legii, când excepţia este admisibilă, Curtea având competenţa de a se pronunţa pe fondul acesteia2.

Referindu-se şi dezvoltând această distincţie, Curtea a reţinut că, „în ce priveşte critica dispoziţiilor unei decizii pronunţate într-un recurs în interesul legii, nu poate constitui obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, fiind, din această perspectivă, inadmisibilă, deoarece instanţa de contencios constituţional, în acord cu prevederile art. 146 din Legea fundamentală, nu are competenţa de a cenzura constituţionalitatea hotărârilor judecătoreşti, indiferent că sunt pronunţate în dezlegarea unor pricini de drept comun ori în vederea interpretării şi aplicării unitare a legii. Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (3), are competenţa exclusivă de a se pronunţa asupra problemelor ce ţin de interpretarea şi aplicarea unitară a legii ori de câte ori practica judiciară impune acest lucru. Aşa fiind, o decizie pronunţată într-o astfel de procedură nu poate constitui eo ipso obiect al cenzurii instanţei de contencios constituţional (...). Cu toate acestea, împrejurarea că printr-o decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii se dă unui text legal o anumită interpretare nu este de natură a fi convertită într-un fine de neprimire care să oblige Curtea ca, în pofida rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, să nu mai analizeze textul în cauză în interpretarea dată de instanţa supremă (...). Constituţia reprezintă cadrul şi măsura în care legiuitorul şi celelalte autorităţi pot acţiona; astfel şi interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să ţină cont de această exigenţă de ordin constituţional cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale este obligatorie. Din perspectiva raportării la prevederile Constituţiei, Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul legii. A admite o teză contrară contravine

1 Decizia nr. 409 din 4 noiembrie 2003, publicată în M. Of. nr. 848 din 27 noiembrie 2003. 2 Deciziile nr. 202 din 18 aprilie 2013 şi nr. 212 din 29 aprilie 2013, publicate în M. Of. nr. 365 din

19 iunie 2013 şi, respectiv, M. Of. nr. 371 din 21 iunie 2013.


însăşi raţiunii existenţei Curţii Constituţionale, care şi-ar nega rolul său constitu-ţional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală”1.

De altfel, şi Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011, a stabilit că „indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare”. În interpretarea legii, instanţele judecătoreşti, între care şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, trebuie să respecte cadrul constituţional, iar sancţionarea depăşirii/încălcării acestuia revine în exclusivitate Curţii Constituţionale.

b) Obiect al controlului de constituţionalitate pot fi numai legi sau

ordonanţe ori dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă „în vigoare”. Revirimentul jurisprudenţial privitor la interpretarea sintagmei „în vigoare”

Cu privire la semnificaţia sintagmei „în vigoare”, Curtea Constituţională şi-a

reconsiderat jurisprudenţa, statuând că aceasta „este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare”2. Am examinat pe larg această problematică în capitolul dedicat evoluţiei controlului de constituţio-nalitate, respectiv consolidării rolului Curţii Constituţionale prin jurisprudenţa acesteia.

Pot fi supuse controlului de constituţionalitate şi legile şi ordonanţele de Guvern care sunt suspendate la data pronunţării deciziei Curţii. Întrucât actele normative în cauză sunt în vigoare, chiar dacă nu pot produce efecte juridice, Curtea este competentă să se pronunţe cu privire la constituţionalitatea lor. În acest sens a statuat Curtea Constituţională, reţinând într-o cauză3 că „prin articolul unic din O.U.G. nr. 167/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.100 din 6 decembrie 2005, aplicarea O.U.G. nr. 110/2005, a fost suspendată până la data de 31 martie 2006. Având în vedere că această suspendare este limitată şi priveşte aplicarea ordonanţei criticate care a produs efecte, până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 167/2005, Curtea urmează să se pronunţe pe fond asupra constituţionalităţii ei”.

Pot fi supuse controlului de constituţionalitate şi actele normative modificate după sesizarea Curţii Constituţionale, dar care menţin soluţia legislativă consacrată în actul modificat criticat. Curtea Constituţională a stabilit că dacă în noua sa redactare prevederea legală menţine soluţia legislativă de principiu anterioară modificării, motivele de neconstituţionalitate fiind aceleaşi, excepţia este admisibilă, nefiind necesară o nouă sesizare. În acest sens este Decizia Plenului

1 Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 672 din 21 septembrie 2011. 2 Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 549 din 3 august 2011. 3 Decizia nr. 238 din 9 martie 2006, publicată în M. Of. nr. 334 din 13 aprilie 2006.


nr. III din 31 octombrie 1995 privind judecarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale modificate ulterior invocării excepţiei1, prin care Curtea a reţinut că „daca însă, după invocarea excepţiei în faţa instanţelor judecătoreşti, textul de lege a fost modificat, menţionându-se însă, în noua sa redactare, soluţia legislativă de principiu, anterioară modificării, motivele de neconstituţionalitate fiind aceleaşi, pentru soluţionarea excepţiei ridicate nu este necesară o nouă sesizare”. Aceasta întrucât „excepţia de neconstituţionalitate are ca obiect o dispoziţie legală nu atât în sens formal, ci, mai ales, în sens material, întrucât, sub acest aspect, cel care o invocă susţine că textul legal este contrar unei prevederi constituţionale”.

c) Pot forma obiectul excepţiei de neconstituţionalitate legi sau ordo-

nanţe ori dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care au legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia

Relevanţa excepţiei de neconstituţionalitate pune în evidenţă raportul dintre

activitatea judecătorului a quo şi cea a judecătorului a quem. Decizia Curţii Constituţionale trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra desfăşurării procesului, cerinţa relevanţei fiind expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului dintre părţi. În lipsa legăturii cu cauza, excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, întrucât soluţia pronunţată de Curte nu este utilă pentru soluţionarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, „legătura cu soluţionarea cauzei”, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun aceste dispoziţii legale, în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului2. Prin urmare, condiţia relevanţei excepţiei de neconsti-tuţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepţiei de neconstitu-ţionalitate, mai ales din prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstitu-ţionalităţii textului de lege criticat3.

d) Inadmisibilitatea excepţiilor de neconstituţionalitate atunci când

obiectul acţiunii principale introduse la instanţa de judecată este constatarea neconstituţionalităţii unei ordonanţe simple sau ordonanţe de urgenţă a Guvernului ori a unor dispoziţii din aceasta

Astfel, Curtea Constituţională a respins, ca inadmisibile, excepţiile de ne-

constituţionalitate ridicate în cauze având ca obiect soluţionarea unei acţiuni în

1 Publicată în M. Of. nr. 259 din 9 noiembrie 1995. 2 Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în M. Of. nr. 600 din 12 august 2014. 3 A se vedea şi Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, publicată în M. Of. nr. 788 din 29

octombrie 2014.


contencios administrativ prin care s-a solicitat în mod direct constatarea neconstitu-ţionalităţii unor ordonanţe sau dispoziţii din acestea, în baza art. 9 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Curtea a reţinut cu acele prilejuri că sesizarea sa este nelegală, fiind contrară dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie şi ale art. 29 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/19921.

Sesizată fiind chiar cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Curtea a pronunţat Decizia nr. 660 din 4 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 2 august 2007, prin care a constatat că, „în măsura în care art. 9 se interpretează în sensul că persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe poate introduce la instanţa de contencios administrativ acţiune, al cărei obiect principal îl constituie sesizarea directă a Curţii Constituţionale pentru a declara ca fiind neconstituţionale actele menţionate, textul este neconstituţional (...). Atunci când obiectul acţiunii principale introduse la instanţa de judecată este constatarea neconstituţionalităţii unei ordonanţe simple sau ordonanţe de urgenţă a Guvernului ori a unor dispoziţii din aceasta, excepţia de neconstituţionalitate este transformată într-o veritabilă acţiune directă, pierzându-şi astfel natura sa de excepţie, înţeleasă ca un mijloc de apărare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii”.

În motivarea acestei soluţii, Curtea a reiterat considerentele jurisprudenţei menţionate, în care a reţinut că „excepţia de neconstituţionalitate constituie una dintre căile prin care Curtea Constituţională este sesizată în vederea exercitării controlului a posteriori asupra constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor”. Totodată, Curtea a reţinut că, „în cadrul procesului judiciar, excepţia de neconstituţionalitate se înscrie în rândul excepţiilor de procedură prin care partea care le ridică, instanţa de judecată din oficiu sau procurorul urmăreşte împiedicarea unei judecăţi care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională. În aceeaşi ordine conceptuală, excepţia de neconstituţionalitate reprezintă o chestiune prejudicială, adică o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă. (...) Excepţia de neconstituţionalitate nu poate forma obiectul unei acţiuni principale nici în faţa instanţei de judecată sau de arbitraj, unde constituie întotdeauna un mijloc de apărare într-un litigiu în curs de soluţionare, şi nici în faţa Curţii Constituţionale. (...) Se deduce că posibilitatea ridicării excepţiei de neconstituţionalitate presupune existenţa unui litigiu pe rolul instanţei, iar soluţionarea acestuia depinde de rezolvarea de către Curtea Constituţională a unei excepţii care are legătură cu cauza”.

Art. 9 din Legea nr. 554/2004 a fost modificat/completat prin Legea nr. 262/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 30 iulie 2007 [au fost modificate alin. (3) şi (4) ale art. 9, şi s-a introdus un nou alineat, alin. (5)], respectiv prin Legea nr. 100/2008, publicată în Monitorul Oficial al

1 Decizia nr. 761 din 31 octombrie 2006, publicată în M. Of. nr. 980 din 7 decembrie 2006; Decizia nr. 764 din 31 octombrie 2006, publicată în M. Of. nr. 8 din 5 ianuarie 2007; Decizia nr. 5 din 9 ianuarie 2007, publicată în M. Of. nr. 74 din 31 ianuarie 2007; Decizia nr. 66 din 25 ianuarie 2007, publicată în M. Of. nr. 114 din 15 februarie 2007; Decizia nr. 174 din 6 martie 2007, publicată în M. Of. nr. 257 din 17 aprilie 2007; Decizia nr. 342 din 3 aprilie 2007, publicată în M. Of. nr. 308 din 9 mai 2007.


României, Partea I, nr. 375 din 16 mai 2008 [a fost modificat alin. (1) al aceluiaşi articol], norma de referinţă pentru problematica supusă analizei având în prezent următorul cuprins: „(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe poate introduce acţiune la instanţa de contencios administrativ, însoţită de excepţia de neconstituţionalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea neconstituţionalităţii ordonanţei sau a dispoziţiei din ordonanţă. (2) Instanţa de contencios administrativ, dacă apreciază că excepţia îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, sesizează, prin încheiere motivată, Curtea Constituţională şi suspendă soluţionarea cauzei pe fond. (3) După pronunţarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios administrativ repune cauza pe rol şi dă termen, cu citarea părţilor. Dacă ordonanţa sau o dispoziţie a acesteia a fost declarată neconstituţională, instanţa soluţionează fondul cauzei; în caz contrar, acţiunea se respinge ca inadmisibilă. (4) În situaţia în care decizia de declarare a neconstituţionalităţii este urmarea unei excepţii ridicate în altă cauză, acţiunea poate fi introdusă direct la instanţa de contencios administrativ competentă, în limitele unui termen de decădere de un an, calculat de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I. (5) Acţiunea prevăzută de prezentul articol poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanţe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum şi, după caz, obligarea unei autorităţi publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operaţiuni administrative”.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale, după modificarea art. 9 din Legea nr. 554/2004, a preluat considerentele Deciziei nr. 660/2007, precitată, Curtea respingând ca inadmisibile excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în cauze având ca obiect al acţiunii principale însăşi constatarea neconstituţionalităţii ordonanţei de urgenţă. Astfel este, de exemplu, Decizia nr. 169 din 26 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 17 martie 2008: „(...) în cauza de faţă, obiectul acţiunii principale, întemeiată pe prevederile art. 9 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, (...) îl constituie însăşi contestarea constituţionalităţii Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 56/2007 privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul României. Prin modificarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, prin Legea nr. 262/2007, la art. 9, după alin. (4) s-a introdus un nou alineat, care prevede că persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe poate introduce acţiune la instanţa de contencios administrativ, însoţită de excepţia de neconstituţionalitate, obiectul acţiunii constituindu-l «acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanţe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum şi, după caz, obligarea unei autorităţi publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operaţiuni administrative», iar nu însăşi anularea pe motiv de neconstituţionalitate a ordonanţei ori a unor dispoziţii din aceasta”. Tot astfel, prin Decizia nr. 762 din 20 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 719 din 23 octombrie 2012, Curtea a reţinut că „(…) atunci când obiectul acţiunii principale introduse la instanţa de judecată este constatarea


neconstituţionalităţii unei ordonanţe simple sau ordonanţe de urgenţă a Guvernului ori a unor dispoziţii din aceasta, excepţia de neconstituţionalitate este transformată într-o veritabilă acţiune directă, pierzându-şi astfel natura sa de excepţie, înţeleasă ca un mijloc de apărare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii. Or, în cauza de faţă, obiectul acţiunii principale introduse la Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal îl constituie însăşi contestarea constituţionalităţii Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 101/2011 privind reglementarea condiţiilor pentru vânzarea imobilelor, proprietate privată a statului, aflate în administrarea Regiei Autonome «Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat», a imobilelor proprietatea Regiei Autonome «Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat», precum şi pentru modificarea unor acte normative”.

Referindu-se la această jurisprudenţă şi respingând ca inadmisibilă o excepţie de neconstituţionalitate într-o situaţie în care obiectul principal al acţiunii formulate la instanţa de contencios administrativ l-a constituit excepţia de neconstituţio-nalitate a unei ordonanţe de urgenţă a Guvernului, Curtea a reţinut1 că „este inadmisibil să fie învestită cu examinarea neconstituţionalităţii unui act normativ într-un cadru procesual creat special cu acest scop. În acelaşi sens sunt statuările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Hotărârea din 11 martie 1980, pronunţată în Cauza Foglia contra Novello, în care această instanţă a admis că nu este competentă în cazul în care ar fi obligată să pronunţe hotărâri în cauze provocate «care ar pune în pericol întregul sistem al căilor de atac aflate la dispoziţia persoanelor private pentru a le permite să se apere»”.

Aceste considerente sunt aplicabile mutatis mutandis şi în situaţia în care obiectul acţiunii principale în faţa unei instanţe de judecată îl constituie constatarea neconstituţionalităţii unei legi sau a unui text dintr-o lege.

e) Inadmisibilitatea excepţiei având ca obiect prevederi constatate deja

ca fiind neconstituţionale Sunt inadmisibile excepţiile care au ca obiect dispoziţii legale a căror

neconstituţionalitate a fost stabilită printr-o decizie a Curţii Constituţionale. Această soluţie are în vedere efectele pe care le produce o asemenea decizie, conform dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora „ dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.

O situaţie particulară este aceea a deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare. Curtea a statuat în acest sens că, în acest caz, „poate forma obiect al controlului de constituţionalitate exercitat pe calea ridicării unei excepţii de

1 Decizia nr. 460 din 16 septembrie 2014, publicată în M. Of. nr. 738 din 9 octombrie 2014.


neconstituţionalitate numai acea interpretare a normei legale care nu a fost exclusă din cadrul constituţional, în caz contrar excepţia fiind inadmisibilă”1.

Pentru a evita orice neclarităţi referitoare la efectele pe care deciziile de constatare a neconstituţionalităţii le produc în alte cauze aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti în care normele respective sunt aplicabile, Curtea a conturat o practică în sensul precizării acestor efecte chiar în cuprinsul deciziilor de respingere ca devenite inadmisibile a excepţiilor de neconstituţionalitatea.

Astfel, cu referire la situaţia unei decizii simple, de constatare a neconstitu-ţionalităţii, Curtea a statuat că, „întrucât deciziile Curţii produc efecte numai pentru viitor, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, cele stabilite prin acestea urmează a se aplica de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, Partea I; totodată, instanţele judecătoreşti vor aplica decizia de admitere a Curţii Constituţionale numai în cauzele pendinte la momentul publicării acesteia, cauze în care dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 61/1991 sunt aplicabile, precum şi în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data sus-menţionată, în această ultimă ipoteză, dacă litigiul a fost soluţionat în mod irevocabil, deciziile pronunţate de Curtea Constituţională constituind temei al revizuirii potrivit art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din anul 1865 sau art. 509 alin. (1) pct. 11 din noul Cod de procedură civilă, după caz”2.

Pentru nuanţare, cu referire la situaţia unei decizii prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unui text de lege într-o anume interpretare, ne vom referi la situaţia respingerii ca devenită inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţio-narea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune3. Curtea a reţinut că, deşi va pronunţa o soluţie de respingere ca devenită inadmisibilă a excepţiei, cele statuate prin decizia precedentă de constatare a neconstituţionalităţii normei criticate în cauză, urmează „să îşi găsească aplicarea, de la momentul publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi în cauza

1 A se vedea, de exemplu, Decizia nr. 486 din 25 septembrie 2014, publicată în M. Of. nr. 794

din 31 octombrie 2014. 2 Decizia nr. 61 din 21 februarie 2013, publicată în M. Of. nr. 204 din 10 aprilie 2013; Decizia

nr. 319 din 29 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 274 din 25 aprilie 2012; Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 256 din 18 aprilie 2012.

3 Precizăm că anterior, prin Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în M. Of. nr. 5 din 7 ianuarie 2014, Curtea a stabilit că numai interpretarea prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, în sensul că persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari efectivi ai acestor servicii, este singura interpretare care poate înlătura viciul de neconstituţionalitate de care textul de lege suferă prin lipsa unei menţiuni exprese în acest sens. Întrucât există o modalitate de interpretare a textului conformă Constituţiei, ce rezultă chiar din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, şi având în vedere faptul că neconstituţionalitatea este atât o ultimă sancţiune aplicată de instanţa constituţională cu repercusiuni asupra existenţei normative a legii, cât şi parte integrantă a ordinii juridice normative, prin Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, Curtea a constatat că prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune sunt constituţionale în măsura în care taxa pentru serviciile publice de radiodifuziune şi televiziune se aplică numai persoanelor juridice care beneficiază de aceste servicii.


pendinte în cadrul căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, având în vedere că prin această decizie a fost stabilită în mod definitiv şi general obligatoriu modalitatea de interpretare constituţională a textului ce constituie obiectul excepţiei. De altfel, de la acelaşi moment, instanţele judecătoreşti vor interpreta şi aplica prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 în acord cu această decizie în toate cauzele pendinte în care acestea sunt incidente, precum şi în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data sus-menţionată; în această ultimă ipoteză, dacă litigiul a fost soluţionat, deciziile pronunţate de Curtea Constituţională constituie temei al revizuirii potrivit art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din anul 1865 sau art. 509 alin. (1) pct. 11 din noul Cod de procedură civilă, după caz”1.

Trebuie precizat în acest context că, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţio-narea Curţii Constituţionale, potrivit cărora „nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale”, rezultă că pot forma, în continuare, obiect al excepţiilor de neconstituţionalitate textele de lege cu privire la care Curtea Constituţională a pronunţat soluţii de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate, ceea ce pune în discuţie problematica revirimentului jurisprudenţial.

Întrucât textul de lege citat nu face nicio distincţie, rezultă că pot forma obiectul unei noi excepţii de neconstituţionalitate aceleaşi texte constatate de Curte ca fiind constituţionale, iar criticile pot fi formulate în raport de temeiuri constitu-ţionale diferite sau în raport de aceleaşi temeiuri constituţionale ca în precedent. Considerăm necesară această precizare, întrucât atunci când Curtea Constitu-ţională admite excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii legale în raport de alte temeiuri constituţionale decât cele care au fost invocate în precedentul soluţionat prin excepţia de neconstituţionalitate, nu ne aflăm în prezenţa unui veritabil reviriment jurisprudenţial. Un astfel de reviriment există când Curtea pronunţă o soluţie de admitere pe aceleaşi temeiuri constituţionale care au fundamentat soluţia de respingere a aceleiaşi excepţii.

Abordând problematica securităţii juridice din perspectiva modificărilor legislative, Curtea a statuat că, „în ceea ce priveşte afectarea stabilităţii legislative, Curtea constată că obligaţia respectării legilor, consacrată de art. 1 alin. (5) din Constituţie, nu presupune, prin conţinutul său, asigurarea unui cadru legislativ inflexibil. Intervenţia legislativă este necesară atât pentru a adapta actele normative la realităţile economice, sociale şi politice existente, dar şi pentru a asigura, aşa cum este în cazul legii supuse analizei de constituţionalitate, un cadru legislativ unitar, care să contribuie la o mai bună aplicare a legii şi la îndepărtarea oricăror situaţii echivoce sau inechităţi în aplicarea legii”2. Acest raţionament subzistă, mutatis mutandis, şi în cazul revirimentelor jurisprudenţiale.

1 Ibidem. 2 Decizia nr. 1237 din 6 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 785 din 24 noiembrie 2010.


f) Nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate tratatul sau acordul internaţional a cărui constituţionalitate a fost constatată potrivit art. 146 lit. b) din Constituţie

Este vorba despre un caz de inadmisibilitate ce rezultă din interpretarea siste-

matică a prevederilor constituţionale şi care nu a fost aplicat până acum în practică, nefiind întrunită în nicio cauză a Curţii ipoteza prevăzută de textele constituţionale de referinţă. Potrivit art. 147 alin. (3) din Constituţie, „în cazul în care constituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional a fost constatată potrivit art. 146 lit. b), acesta nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate”.

g) Autoritatea de lucru judecat a deciziilor Curţii Constituţionale Acest caz de inadmisibilitate a fost stabilit pe cale jurisprudenţială de către

Curtea Constituţională, care a apreciat că, atâta timp cât obiectul excepţiei, cauza şi autorul sunt aceleaşi în cazul unor excepţii succesive, operează autoritatea de lucru judecat a deciziei prin care s-a soluţionat prima excepţie1: „partea care a invocat excepţia nu o poate reitera, întrucât, fiind contrară puterii de lucru judecat, excepţia este inadmisibilă”2.

2. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate/sesizării Curţii Constituţionale

a) Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă

Astfel fiind, sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstitu-

ţionalitate nu presupune capacitatea procesuală activă doar a unor subiecte de drept expres şi limitativ enumerate de textul constituţional, respectiv legal.

Excepţia de neconstituţionalitate poate fi invocată şi de reprezentanţii legali sau convenţionali ai părţilor, în numele şi în interesul acestora. Sub acest aspect, instanţele în faţa cărora este ridicată excepţia au obligaţia de a distinge, înainte de a sesiza Curtea Constituţională, dacă excepţia invocată de către apărătorii sau reprezentanţii părţilor a fost ridicată în numele şi în interesul părţii pe care o

1 Ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate având obiect identic de către alte părţi şi pentru alte motive decât cele care au determinat respingerea ei în prealabil nu este inadmisibilă, această posibilitate fiind justificată de evoluţia „stării de constituţionalitate”, de evoluţia condiţiilor social-economice şi politice ale societăţii (I. Muraru, M. Constantinescu, S. Tănăsescu, M. Enache, Gh. Iancu, Interpretarea Constituţiei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002).

2 Decizia nr. 57 din 17 februarie 2004, publicată în M. Of. nr. 214 din 11 martie 2004; Decizia nr. 146 din 7 octombrie 1999, publicată în M. Of. nr. 628 din 23 decembrie 1999; Deciziile: nr. 27 din 25 mai 1993, publicată în M. Of. nr. 163 din 15 iulie 1993; nr. 36 din 5 iulie 1993, publicată în M. Of. nr. 230 din 22 septembrie 1993 şi nr. 31 din 12 aprilie 1994, publicată în M. Of. nr. 177 din 12 iulie 1994.


reprezintă sau în nume propriu, în acest din urmă caz respingând excepţia ca inadmisibilă1.

Problematica invocării excepţiei de neconstituţionalitate de către reprezentanţii părţilor în cadrul procesului penal a determinat un reviriment jurisprudenţial al Curţii Constituţionale. După respingerea ca inadmisibile2 a mai multor sesizări având ca obiect dispoziţiile art. 174 alin. (1) C. pr. pen.3, aceasta şi-a reconsiderat juris-prudenţa în sensul admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de avocatul inculpatului absent de la judecarea în primă instanţă4. Prin decizia pronunţată5, Curtea a reţinut că „este necesară o reconsiderare a jurisprudenţei sale anterioare, sub aspectul admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate ridicate la cererea apărătorului inculpatului, în lipsa acestuia, în cauzele în care, potrivit prevederilor art. 174 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, repre-zentarea nu este posibilă. (...) adoptarea, prin deciziile anterioare, a soluţiei de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 174 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală s-a întemeiat pe interpretarea literală a dispoziţiilor art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, desprinzându-se concluzia că, întrucât inculpatul nu poate fi reprezentat, apărătorul acestuia, chiar legal angajat, nu poate cere, în numele părţii absente, ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate. (...) Din interpretarea teleologică a dispoziţiilor art. 174 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală rezultă că restrângerea exercitării de către apărător a drepturilor procesuale ale inculpatului se referă numai la cerce-tarea şi judecarea cauzei în fond, iar nu şi la eventualele incidente sau cereri ce pot fi formulate cu privire la latura procesuală a cauzei penale. Deşi exercitarea de către apărător a drepturilor procesuale ale inculpatului presupune totdeauna prezenţa acestuia sau prezenţa reprezentantului său, atunci când inculpatul poate fi reprezentat [art. 174 alin. (1) din Codul de procedură penală], totuşi, în cazul formulării de cereri (de exemplu, de amânări, recuzări, strămutări) sau ridicări de excepţii (de necompetenţă, de neîndeplinirea procedurii) care nu prejudecă fondul cauzei, apărătorul poate exercita aceste drepturi ale inculpatului şi în lipsa acestuia. Este evident că, printre drepturile inculpatului, pe care apărătorul său le poate exercita şi în lipsa lui, se enumeră şi dreptul de a ridica excepţia de neconstituţionalitate, deoarece nici aceasta nu prejudecă fondul cauzei şi deci nu reclamă prezenţa sau reprezentarea inculpatului. Această interpretare este în concordanţă cu prevederile art. 24 din Constituţie, privitoare la dreptul părţilor de a

1 A se vedea, de exemplu, Decizia nr. 81 din 25 mai 1999, publicată în M. Of. nr. 325 din 8 iulie 1999, privitoare la o excepţie de neconstituţionalitate ridicată de un consilier juridic în nume propriu.

2 Decizia nr. 484 din 2 decembrie 1997, publicată în M. Of. nr. 105 din 6 martie 1998, precum şi Decizia nr. 34 din 4 martie 1999, publicată în M. Of. nr. 317 din 2 iulie 1999.

3 Potrivit căruia: „În cursul judecăţii, inculpatul poate fi reprezentat: a) la judecarea cauzei în primă instanţă ori la rejudecarea ei după desfiinţarea hotărârii în apel sau după casare de către instanţa de recurs, numai dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta supusă judecăţii este amenda sau închisoarea de cel mult un an”.

4 Ulterior, prin Decizia nr. 145/2000, publicată în M. Of. nr. 665 din 16 decembrie 2000, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 174 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., constatând că dispoziţia „numai dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta supusă judecăţii este amenda sau închisoarea de cel mult un an” este neconstituţională.

5 Decizia nr. 16 din 27 ianuarie 2000, publicată în M. Of. nr. 278 din 20 iunie 2000.


fi asistate de un avocat în tot cursul procesului, iar activitatea acestuia, chiar limitată, în cazurile în care reprezentarea nu este posibilă, contribuie la realizarea dreptului la apărare al inculpatului. Aceeaşi concluzie, în sensul admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 174 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură civilă, se desprinde şi din interpretarea sistematică a dispoziţiilor privitoare la excepţia de neconstituţionalitate. Importanţa deosebită a excepţiei de neconstituţionalitate, ca mijloc de verificare a conformităţii cu Constituţia a dispo-ziţiilor legale în vigoare şi, totodată, ca modalitate de exercitare a dreptului oricărei persoane de a cere, în faţa unei instanţe judecătoreşti, verificarea acestei conformităţi, în vederea asigurării supremaţiei Constituţiei, deci şi a interesului general al societăţii, justifică raţiunea ca ea să fie acceptată şi examinată ca atare, chiar atunci când a fost ridicată la cererea apărătorului inculpatului, în lipsa acestuia. Admiterea excepţiei de neconstituţionalitate astfel ridicate corespunde atât interesului general al asigurării supremaţiei Constituţiei şi al apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, cât şi interesului personal al inculpatului de a beneficia de o apărare calificată, în concordanţă cu prevederile art. 24 din Constituţie. Totodată admiterea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate la cererea apărătorului inculpatului, în lipsa acestuia, nu contravine nici scopului urmărit prin dispoziţiile art. 174 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, deoa-rece excepţia de neconstituţionalitate nu presupune judecarea în primă instanţă a cauzei în absenţa inculpatului”.

Faţă de aceste considerente şi revenind asupra soluţiilor sale de respingere ca fiind inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 174 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., atunci când excepţia a fost ridicată la cererea avocatului inculpa-tului lipsă şi care nu putea fi reprezentat la judecarea cauzei în primă instanţă, Curtea a constatat că o astfel de excepţie este admisibilă şi urmează să fie examinată ca atare.

b) Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată în faţa instanţelor

judecătoreşti sau de arbitraj comercial Înţelesul sintagmei „instanţă judecătorească” Iniţial, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a dat o interpretare extensivă

noţiunii de „instanţă judecătorească”1. Ulterior însă, Plenul Curţii Constituţionale a interpretat restrictiv această noţiune, recunoscând numai instanţelor judecătoreşti enumerate de Legea privind organizarea judiciară dreptul de a sesiza Curtea Constituţională cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate în faţa lor. Astfel, prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. II/1995 privind înţelesul de „instanţă

1 „Puterea judecătorească, în sens larg, cuprinde toate organele de jurisdicţie, indiferent de

natura lor” (Decizia nr. 3/1993, publicată în M. Of. nr. 95 din 17 mai 1993); „Sesizarea Curţii Constituţionale s-a făcut de către o instanţă administrativ-jurisdicţională. O asemenea situaţie nu este contrară prevederilor art. 144 lit. c) din Constituţie (n.a., anterior revizuirii) care, în mod expres, se referă la excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti. (…) Dacă (n.a., judecătorul administrativ) nu ar putea sesiza Curtea constituţională, ar însemna să poată el tranşa litigiul legat de negarea legitimităţii constituţionale a prevederii contestate” (Decizia nr. 64/1994, publicată în M. Of. nr. 177 din 12 iulie 1994).


judecătorească” în cadrul controlului de constituţionalitate pe cale de excepţie1, Curtea a reţinut că, „pentru a stabili care sunt instanţele judecătoreşti, urmează să ne raportăm în primul rând la Constituţie, care, în art. 125 alin. (1) (text ce are ca titlu «Instanţele judecătoreşti»), dispune că «justiţia se realizează prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege». Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească prevede în art. 10 că «Instanţele judecătoreşti sunt: a) judecătoriile; b) tribunalele; c) curţile de apel; d) Curtea Supremă de Justiţie». La acestea se pot adăuga instanţele militare organizate, în temeiul art. 11 din Legea nr. 92/1992, prin Legea nr. 54/1993 în: tribunale militare, tribunalul militar teritorial, Curtea Militară de Apel. Aşa fiind, sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate nu poate fi făcută, în mod legal, decât de una dintre instanţele judecătoreşti enumerate de lege”.

Ca urmare, Curtea a respins ca inadmisibile excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în faţa Curţii de Conturi2 sau Consiliului Superior al Magistraturii3.

Este nerelevantă, sub aspectul cauzelor de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, competenţa respectivei instanţe judecătoreşti de a soluţiona cauza în care s-a ridicat excepţia. Sub acest aspect, Curtea Constituţională a reţinut că „potrivit art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, condiţiile referitoare la legalitatea sesizării au în vedere sesizarea de către o instanţă judecătorească. (...) din perspectiva con-trolului a posteriori prevăzut de art. 146 lit. d) teza întâi din Constituţie, rolul Curţii se circumscrie exclusiv cenzurii referitoare la compatibilitatea unei norme legale cu Legea fundamentală, neputând interveni în vreun fel în fondul cauzei. Împrejurarea că o anumită instanţă de judecată este sau nu competentă să se pronunţe asupra fondului cauzei nu legitimează Curtea Constituţională să procedeze la o astfel de analiză. Singura verificare pe care instanţa constituţională este datoare să o facă este cea referitoare la legalitatea sesizării, care, (...), presupune analiza condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate. (...) în măsura în care Curtea Constituţională ar examina aspectele legate de competenţa instanţelor, s-ar transforma într-o instanţă de reformare a hotărârilor judecătoreşti, fapt nepermis de Constituţie”4.

Instanţele de arbitraj comercial Posibilitatea instanţelor de arbitraj comercial de a sesiza Curtea Constituţională

cu o excepţie de neconstituţionalitate a fost introdusă la revizuirea Constituţiei, în anul 2003, reflectând intenţia legiuitorului constituant derivat de lărgire a sferei subiecţilor care pot sesiza Curtea Constituţională pentru exercitarea controlului de constituţionalitate.

Analizând cauzele în care Curtea Constituţională a fost sesizată de instanţe de arbitraj comercial din România, se constată că, în cvasimajoritatea acestor cauze,

1 Publicată în M. Of. nr. 47 din 13 martie 1995. 2 Decizia nr. 90 din 4 martie 2003, publicată în M. Of. nr. 220 din 2 aprilie 2003. 3 Decizia nr. 514 din 29 mai 2007, publicată în M. Of. nr. 464 din 10 iulie 2007. 4 Decizia nr. 678 din 13 noiembrie 2014, publicată în M. Of. nr. 886 din 5 decembrie 2014, a se

vedea şi Decizia nr. 493 din 21 noiembrie 2013, publicată în M. Of. nr. 49 din 21 ianuarie 2014.


textele de lege care au format obiectul controlului de constituţionalitate se referă chiar la reglementarea arbitrajului comercial, fiind pusă în discuţie problematica naturii juridice a arbitrajului şi a instanţelor de arbitraj comercial.

Astfel, principalele critici aduse în faţa Curţii Constituţionale au privit faptul că prevederile Codului de procedură civilă „permit tribunalelor arbitrale să facă justiţie, fără să fie instanţe judecătoreşti şi fără să fie stabilite de lege, ci numai prin convenţia părţilor, hotărârea arbitrală nefiind supusă controlului judecătoresc asupra tuturor aspectelor cauzei”. Astfel, s-a susţinut că dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate se invocă reprezintă „constituirea unei justiţii paralele”, iar „instanţa de judecată nu exercită un control de plină jurisdicţie asupra cauzelor soluţionate de tribunalele arbitrale. În felul acesta se împiedică accesul liber la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţie, text care sancţionează instituirea oricăror filtre pentru accesul la instanţele judecătoreşti”1. Tot astfel, s-a susţinut că „textele de lege criticate fac referire la o instanţă excepţională, prohibită de Constituţie, constituită din persoane care nu sunt magistraţi independenţi, nu se supun legii, dar care judecă litigii a căror soluţionare intră în competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti, potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară”2.

Respingând ca neîntemeiate excepţiile de neconstituţionalitate invocate, Curtea a reţinut că arbitrajul constituie o excepţie de la principiul potrivit căruia înfăptuirea justiţiei se realizează prin instanţele judecătoreşti şi reprezintă „acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparţială, mai rapidă şi mai puţin formală, confidenţială, finalizată prin hotărâri susceptibile de executare silită”. Distingând sub acest aspect între instanţele judecătoreşti şi cele de arbitraj comercial, Curtea a reţinut că acestea din urmă nu sunt instanţe judecătoreşti în sensul prevederilor art. 126 şi ale art. 73 alin. (3) din Constituţia României, ci jurisdicţii menţionate expres în Legea fundamentală în art. 146 lit. d), iar înfiinţarea acestora nu este condiţionată de adoptarea unei legi organice. Litigiile soluţionate de instanţele de arbitraj comercial se finalizează prin hotărâri supuse controlului judecătoresc în condiţiile art. 364 C. pr. civ.3. Arbitrajul se organizează şi se desfăşoară potrivit convenţiei arbitrale încheiate între părţi, cu respectarea principiului libertăţii de voinţă a acestora, sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum şi a dispoziţiilor imperative ale legii, aşa cum prevede art. 341 C. pr. civ. Prin urmare, părţile pot stabili, prin convenţia arbitrală sau printr-un act adiţional încheiat ulterior, normele privind constituirea tribunalului arbitrai, numirea, revocarea şi înlocuirea arbitrilor, termenul şi locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului şi, în general, orice alte norme privind buna desfăşurare a arbitrajului. În cazul în care părţile nu au convenit asupra unor asemenea norme, tribunalul arbitral va putea reglementa procedura ce urmează să fie aplicată.

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a prevederilor constituţionale care nu permit înfăptuirea justiţiei decât prin instanţele judecătoreşti, Curtea a constatat că „instanţele de arbitraj comercial nu întrunesc trăsăturile caracteristice instanţelor

1 Decizia nr. 533 din 31 mai 2007, publicată în M. Of. nr. 416 din 21 iunie 2007. 2 Decizia nr. 8 din 9 ianuarie 2007, publicată în M. Of. nr. 73 din 31 ianuarie 2007. 3 Decizia nr. 1121 din 10 septembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 727 din 27 octombrie 2009.


extraordinare, întrucât procedura urmată de acestea nu încalcă şi nici nu restrânge drepturile procesuale ale părţilor prevăzute în Codul de procedură civilă şi nici alte drepturi sau libertăţi ale acestora”1. De asemenea, Curtea a reţinut că „însăşi Constituţia, în art. 146 lit. d), recunoaşte existenţa instanţelor de arbitraj comercial, precizând că excepţiile de neconstituţionalitate pot fi ridicate şi în faţa acestor instanţe, pe lângă cele judecătoreşti”. Referitor la pretinsa încălcare a prevederilor art. 21 din Constituţie, privind accesul liber la justiţie, Curtea a constatat că „în faţa instanţei arbitrale cauza dedusă judecăţii este analizată sub toate aspectele invocate de părţi, accesul liber la justiţie nefiind nicidecum împiedicat de vreme ce există posibilitatea promovării acţiunii în anulare care reprezintă o modalitate de control judiciar (şi deci de acces la justiţie) prevăzută de lege”2.

Se remarcă, aşadar, faptul că, pe cale jurisprudenţială, Curtea Constituţională a adus o serie de clarificări, din perspectiva textelor constituţionale de referinţă, cu privire la natura şi trăsăturile arbitrajului comercial şi a instanţelor de arbitraj comercial.

În doctrina s-au exprimat atât opinii pozitive, cât şi critici cu privire la regle-mentarea posibilităţii ridicării excepţiei de neconstituţionalitate în faţa instanţelor de arbitraj comercial. S-a pledat şi pentru o renunţare la circumstanţierea realizată în prezent de textul constituţional, care se referă numai la instanţele de arbitraj comercial, arătându-se că trebuie recunoscută posibilitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în faţa tribunalului arbitral, întrucât altfel s-ar ajunge la soluţii „ilogice, nelegale şi aberante: soluţionarea excepţiei de către tribunalul arbitral; ignorarea excepţiei de către tribunalul arbitral şi soluţionarea litigiului, deliberat, în condiţii de neconstituţionalitate. Mai presus de toate, s-ar ajunge la un tratament juridic esenţialmente diferit la situaţii juridice similare, încălcându-se dreptul la egalitate în faţa legii şi a justiţiei”3. S-a exprimat însă şi opinia potrivit căreia „includerea instanţelor de arbitraj comercial în contextul art. 146 lit. d) a fost o operaţiune pripită, greu de motivat, mai ales în acest carusel al reglementărilor. Asocierea lor la controlul de constituţionalitate va trebui înlăturată într-o perspec-tivă constituţională”4.

O situaţie particulară în ansamblul jurisprudenţei Curţii Constituţionale în această materie este constituită de sesizarea de către o instanţă de arbitraj comercial străină, context în care Curtea a avut a se pronunţa asupra admisibilităţii unei astfel de sesizări. Astfel, Curtea Constituţională a fost sesizată de Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ din Paris. Autoarea excepţiei şi Arbitrul unic au considerat că aceasta este „o instanţă de arbitraj comercial” potrivit legilor României, în timp ce pârâta a apreciat că aceasta nu se încadrează în textul constituţional de referinţă.

1 În acelaşi sens, a se vedea Decizia din 10 ianuarie 2008 a Curţii Constituţionale din Ucraina, disponibilă pe www.venice.coe.int. CODICES – identificare UKR-2008-1-001.

2 Decizia nr. 533 din 31 mai 2007, publicată în M. Of. nr. 416 din 21 iunie 2007; Decizia nr. 181 din 6 martie 2007, publicată în M. Of. nr. 291 din 3 mai 2007; Decizia nr. 1277 din 8 octombrie 2009, publicată în M. Of. nr. 775 din 12 noiembrie 2009; Decizia nr. 263 din 16 martie 2010, publicată în M. Of. nr. 295 din 6 mai 2010; Decizia nr. 1027 din 14 septembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 739 din 5 noiembrie 2010.

3 I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, pp. 756-757. 4 I. Muraru, A. Muraru, op. cit., pp. 171-186.


Cu privire la aceste susţineri, Curtea a constatat, mai întâi, că interpretarea logică a dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie şi ale art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, texte care reglementează atribuţia Curţii Constituţionale a României de soluţionare a „excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial”, conduce la concluzia că legiuitorul nu a realizat nicio distincţie între instanţele de arbitraj comercial în raport de locul în care funcţionează acestea. Potrivit principiului „unde legea nu distinge nici interpretul nu o poate face” (ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus), ar rezulta că o astfel de distincţie nu este permisă şi, prin urmare, sesizarea Curţii Constituţionale a României este legală, chiar dacă s-a făcut de o instanţă de arbitraj comercial din Franţa. Acest argument este susţinut de interpre-tările sistematice şi teleologice a prevederilor legale incidente în cauză, reţinute în cadrul considerentelor care au fundamentat decizia Curţii Constituţionale.

Astfel, interpretarea sistematică a Constituţiei relevă faptul că, dacă în cazul instanţelor judecătoreşti [la care se referă aceleaşi texte analizate – art. 146 lit. d) din Constituţie şi art. 29 din Legea nr. 47/1992] legiuitorul constituant a trimis expres la sistemul instanţelor judecătoreşti naţionale, prin referirea făcută în art. 126 din Constituţie la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi la rolul său în interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti, în cazul instanţelor de arbitraj comercial lipseşte o asemenea trimitere, precizare sau explicitare, viziunea legiuitorului constituant fiind în mod vădit mai largă. Această viziune poate fi justificată de specificul instanţei de arbitraj comercial în raport cu instanţa de judecată, dată de natura juridică mixtă a arbitrajului, contractuală şi jurisdicţională.

Abordând aceleaşi texte de lege dintr-o perspectivă teleologică, Curtea a constatat că finalitatea urmărită de legiuitor prin introducerea instanţelor de arbitraj comercial în sfera organelor în faţa cărora poate fi ridicată excepţia de neconstituţionalitate (la revizuirea Constituţiei din anul 2003) a fost aceea de a asigura un cât mai larg acces la justiţia constituţională. Această viziune privitoare la instanţele care pot sesiza Curtea este în acord cu interpretarea pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dat-o în jurisprudenţa sa conceptului de „tribunal” prevăzut de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în sensul că acesta „nu trebuie neapărat să fie înţeles ca semnificând o instanţă de judecată de tip clasic, integrată de structurile judiciare ordinare ale ţării (...); de asemenea, poate conţine un organ însărcinat cu examinarea unui număr restrâns de litigii, cu condiţia că oferă întotdeauna garanţiile corespunzătoare” (Hotărârea pronunţată în Cauza Campbell şi Fell c. Marii Britanii, din 28 iunie 1984, par. 76, sau Hotărârea pronunţată în Cauza Lithgow şi alţii c. Marii Britanii, din 8 iulie 1986, par. 201). Or, în măsura în care în faţa unei instanţe de arbitraj comercial – indiferent de locul unde se află aceasta – se ridică o excepţie de neconstituţionalitate care are ca obiect legea română, în raport de Constituţia României, un refuz al Curţii Constituţionale a României de a judeca această excepţie ar fi în contradicţie cu această voinţă a legiuitorului, încălcând dispoziţiile constituţionale ale art. 21, „Accesul liber la justiţie”, ale art. 142 alin. (1) privind rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei


Constituţiei şi ale art. 1 alin. (5), potrivit căruia: „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.

Curtea a constatat, totodată, că eventuala interpretare, în sensul restrângerii sferei instanţelor de arbitraj comercial în faţa cărora poate fi ridicată o excepţie de neconstituţionalitate, şi circumstanţierea acestora numai la instanţele de arbitraj comercial de pe teritoriul României nu poate fi acreditată drept condiţie procesuală pentru exercitarea dreptului de acces la justiţia constituţională. Aceasta întrucât alegerea locului arbitrajului în afara teritoriului României nu poate fi interpretată ca o renunţare la dreptul fundamental de acces liber la justiţie. O astfel de interpretare ar echivala cu o veritabilă sancţiune aplicată părţilor convenţiei arbitrale pentru opţiunea de a supune soluţionarea disputelor (izvorând dintr-un contract încheiat în România şi supus legii române) jurisdicţiei unei instanţe de arbitraj dintr-o altă ţară, în condiţiile în care chiar legea română (art. 3691 C. pr. civ., în vigoare la data încheierii Contractului de privatizare) prevede expres posibilitatea unei asemenea opţiuni, fără nicio restricţie. Pe de altă parte, instanţa de arbitraj comercial, într-o astfel de ipoteză, s-ar vedea obligată să aplice o lege pretins neconstituţională, fără a avea la îndemână nicio posibilitate procedurală de a verifica sau a se pronunţa asupra criticilor de neconstituţionalitate, singura instanţă competentă să asigure controlul de constituţionalitate al legii române în raport de Constituţia României fiind Curtea Constituţională a României.

Or, dacă este de principiu că impunerea, prin lege, a unor exigenţe, cum ar fi instituirea unor condiţii procesuale pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, chiar dacă reprezintă îngrădiri ale accesului liber la justiţie, are o solidă şi indiscutabilă justificare prin prisma finalităţii urmărite, constând în restrângerea posibilităţilor de exercitare abuzivă a respectivului drept, exigenţele astfel instituite trebuie să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu antreneze o restrângere excesivă a exerciţiului dreptului, de natură să pună sub semnul întrebării însăşi existenţa acestuia. Cu atât mai mult, interpretarea exigenţelor astfel instituite nu trebuie să conducă la o restrângere a exerciţiului dreptului dincolo de finalitatea urmărită prin impunerea lor. Astfel fiind, adăugarea, pe cale de interpretare, a unei condiţii suplimentare, de natură să restrângă sfera organelor în faţa cărora poate fi ridicată excepţia de neconstituţionalitate (circumstanţiată deja de legiuitorul constituant la instanţe judecătoreşti şi instanţe de arbitraj comercial), ar avea ca efect o restrângere excesivă a accesului la justiţie. Aceasta atât din perspectiva accesului la justiţia constituţională, cât şi din perspectiva accesului la o instanţă de arbitraj comercial, întrucât libera posibilitate a părţilor de a manifesta o opţiune cu privire la locul arbitrajului ar fi îngrădită prin instituirea restricţiei de a mai ridica excepţii de neconstituţionalitate în faţa unora dintre aceste instanţe.

Pentru aceste considerente, Curtea a constatat că este îndeplinită condiţia sesizării Curţii Constituţionale de către „o instanţă judecătorească sau de arbitraj comercial”, prevăzută de art. 146 lit. d) din Constituţie şi de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. În acest mod, Curtea Constituţională s-a apreciat a fi legal sesizată şi competentă să se pronunţe asupra unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate cu privire la acte normative aparţinând sistemului român de drept, criticate


de persoane juridice române, dar în faţa unor instanţe de arbitraj care nu se află pe teritoriul României1.

Temei constituţional/Excepţiile de neconstituţionalitate care nu respectă forma

scrisă şi motivată Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, „sesizările trebuie făcute în

formă scrisă şi motivate”. Din coroborarea cu art. 29 alin. (4) teza a II-a din Lege, care prevede că, „dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare”, se deduce că, în cazul în care în care excepţia de neconstituţionalitate este ridicată de părţile din proces sau de procuror, aceştia trebuie să-şi motiveze, în scris sau oral, excepţia de neconstituţionalitate ridicată. În acest caz însă, instanţa nu trebuie să îşi motiveze încheierea, ci să consemneze în aceasta motivele indicate de autorul excepţiei. În lipsa motivării excepţiei de neconstituţionalitate de către autorul ei, soluţia care se impune este inadmisibilitatea acesteia. Aceasta nu are semnificaţia unei limitări a accesului cetăţeanului la justiţia constituţională, ci este consecinţa faptului că, în realizarea controlului de constituţionalitate, Curtea nu poate acţiona din oficiu (cu excepţia iniţiativelor de revizuire a Constituţiei), ci numai la sesizare şi în limitele acesteia. A admite posibilitatea simplei invocări a excepţiei de neconstituţionalitate, fără a se indica, cel puţin, textele constituţionale considerate ca fiind încălcate prin dispoziţiile legale criticate, ar însemna o încălcare a prevederilor exprese ale legii care obligă la motivarea sesizării (fără să se facă distincţie între controlul abstract, a priori, şi cel concret, a posteriori) şi, în acelaşi timp, înfrângerea principiului controlului „la sesizare”, şi nu din oficiu, întrucât, astfel, Curtea Constituţională ar fi pusă în situaţia de a determina ea însăşi motivele de neconstituţionalitate a legii care formează obiectul excepţiei2.

Astfel, de exemplu, Curtea a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstitu-ţionalitate în care autorul acesteia invoca încălcarea „principiilor unanim acceptate care stau la baza unui stat de drept”, fără a le indica3. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că „sesizările adresate Curţii trebuie motivate, ceea ce implică, în mod necesar, invocarea unui temei constituţional pentru contestarea legitimităţii constituţionale a prevederii ce face obiectul sesizării”. Curtea a mai stabilit că „nu se poate substitui autorului sesizării în ceea ce priveşte invocarea unui anume motiv de neconstituţionalitate”, în caz contrar, „în cadrul procedurii de soluţionare a excepţiilor de neconstituţionalitate, controlul Curţii Constituţionale ar însemna să se exercite nu la sesizare, ci din oficiu, ceea ce contravine prevederilor art. 144 lit. c)

1 Decizia nr. 123 din 5 martie 2013, publicată în M. Of. nr. 214 din 16 aprilie 2013. 2 A se vedea, de exemplu, Decizia nr. 341/1997, publicată în M. Of. nr. 38/1998, în care Curtea a

stabilit că „(…) neindicarea de către autorul excepţiei a normelor constituţionale în raport cu care consideră că sunt neconstituţionale dispoziţiile legale atacate constituie, de asemenea, un motiv de respingere, întrucât excepţia ridicată nu constituie, în sensul constituţional al termenului, o excepţie de neconstituţionalitate. Dacă instanţa de contencios constituţional s-ar socoti competentă să se pronunţe asupra unei asemenea excepţii, ea s-ar substitui părţii în ceea ce priveşte invocarea motivului de neconstituţionalitate ridicat, exercitând astfel din oficiu controlul de constituţionalitate, ceea ce este inadmisibil”.

3 Decizia nr. 465 din 4 decembrie 2003, publicată în M. Of. nr. 55 din 22 ianuarie 2004.


din Constituţie [devenit art. 146 lit. d), după revizuirea şi republicarea Constituţiei], care se referă în mod expres la «excepţiile ridicate în faţa instanţelor jude-cătoreşti»”.

Cu o motivare similară, Curtea a respins excepţii de neconstituţionalitate în care autorul excepţiei s-a limitat doar la a enumera textele constituţionale considerate a fi încălcate, fără a preciza în concret motivele pe care se întemeiază contrarietatea cu Legea fundamentală1; „enumerarea, în mod formal, a unor prevederi constituţionale şi reglementări internaţionale, fără a arăta însă în ce constă, concret şi efectiv, contrarietatea acestora cu textele de lege criticate, este, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, un motiv de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate”2.

B. Cauze de inadmisibilitate referitoare la întinderea controlului de constitu-

ţionalitate Am arătat că această a doua categorie de cauze de inadmisibilitate a excepţiei

de neconstituţionalitate este specifică celei de-a doua etape a soluţionării excepţiei, cea a contenciosului constituţional. Acestea au fost dezvoltate de Curtea Constituţională, pe cale jurisprudenţială.

a) Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii

actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului

Faţă de acest temei de drept, Curtea a respins, ca inadmisibile, excepţii de

neconstituţionalitate în care autorii criticau lacune ale legii. Astfel, de exemplu, respingând ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 din Capitolul I al Anexei nr. 5 la Legea nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, Curtea a reţinut că sporul pentru titlul ştiinţific de doctor a fost eliminat începând cu data de 1 ianuarie 2010, potrivit Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009. Totodată, faptul că sumele de bani aferente sporului pentru titlul ştiinţific de doctor au fost menţinute în continuare sub forma unei sume compensatorii cu caracter tranzitoriu pentru persoanele care îl aveau în plată la data de 31 decembrie 2009 nu vizează existenţa sau inexistenţa sporului, ci reprezintă o măsură tranzitorie până la intrarea în vigoare, în totalitate, a prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 28 decembrie 2010, lege în care nu se regăseşte acest spor. Prin urmare, Curtea a constatat că este de competenţa legiuitorului eliminarea sau, din contră, acordarea drepturilor salariale suplimentare, fără ca aceasta să aibă relevanţă constituţională. Aşa fiind, Curtea a constatat că admiterea excepţiei ar echivala cu

1 Decizia nr. 627 din 29 mai 2008, publicată în M. Of. nr. 555 din 23 iulie 2008. 2 Decizia nr. 415 din 3 iulie 2014, publicată în M. Of. nr. 577 din 1 august 2014.


subrogarea acesteia în sfera de competenţă a legiuitorului, în sensul acordării sporului, încălcându-se astfel art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind orga-nizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit căruia instanţa de contencios constituţional se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului1.

În situaţia în care însă lacuna legislativă are relevanţă constituţională, respectiv generează un viciu de neconstituţionalitate al reglementării, Curtea procedează la corectarea acestuia, socotind excepţia de neconstituţionalitate admisibilă şi învestindu-se în consecinţă cu soluţionarea acesteia.

Astfel, de exemplu, admiţând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi de-conspirarea Securităţii, întrucât, „astfel cum sunt redactate, sunt generatoare de dificultăţi în planul interpretării şi aplicării legii şi creează, fără o motivare obiectivă sau raţională, un impediment în exercitarea efectivă a dreptului de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime”, Curtea a reţinut că „chiar dacă în ipoteza de faţă este în discuţie o omisiune legislativă, Curtea, în virtutea rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, nu poate ignora viciul de neconsti-tuţionalitate existent, deoarece tocmai omisiunea şi imprecizia legislativă sunt cele care generează încălcarea dreptului fundamental de acces liber la justiţie al persoanelor cărora li se comunică adeverinţa, potrivit art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008”2.

Cu o motivare similară, Curtea a constatat neconstituţionalitatea art. 48 alin. (17) din Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali3. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că „este adevărat, textul legal criticat nu prevede în mod expres, direct, eliminarea candidaţilor independenţi de la alegerile parlamentare parţiale, însă aceasta rezultă tocmai din formula «numai partidele şi organizaţiile (...)», redactare restrictivă şi imperativă, ce exclude în mod logic orice altă interpretare. Chiar dacă îmbracă forma unei omisiuni legislative, viciul de neconstituţionalitate sesizat nu poate fi ignorat, deoarece o atare omisiune este cea care generează, eo ipso, încălcarea dreptului constituţional de a fi ales. Or, Curtea Constituţională, potrivit art. 142 din Legea fundamentală, este garantul supremaţiei Constituţiei, ceea ce presupune, printre altele, conformitatea întregului drept cu Constituţia, controlul constituţionalităţii legilor. În concluzie, legea electorală poate preciza condiţiile în care o persoană poate candida în calitate de independent (constituirea unui depozit financiar, un anumit număr de susţinători), dar nu poate, sub nicio formă, să îndepărteze de la procesul electoral, în cazul alegerilor parţiale, candidatura ca independent a unei persoane, fără ca prin aceasta să nu încalce dreptul fundamental constituţional consacrat de art. 37 – «Dreptul de a fi ales»”.

1 Decizia nr. 89 din 27 februarie 2014, publicată în M. Of. nr. 349 din 13 mai 2014. 2 Decizia nr. 107 din 27 februarie 2014, publicată în M. Of. nr. 318 din 30 aprilie 2014. 3 Decizia nr. 503 din 20 aprilie 2010, publicată în M. Of. nr. 353 din 28 mai 2010.


În acelaşi sens sunt şi opinii exprimate în doctrina de specialitate, în care se arată că în situaţia „când Constituţia impune o obligaţie pozitivă de reglementare legiuitorului, atunci omisiunea de a reglementa, după ce de la data adoptării Constituţiei a trecut un termen rezonabil în care legiuitorul ar fi putut-o face, constituie o încălcare a Constituţiei care poate afecta drepturile şi libertăţile fundamentale. De asemenea, când, deşi există o lege care reglementează un domeniu al relaţiilor sociale, omisiunea reglementării unui anumit aspect al acestora afectează prin ea însăşi un drept sau o libertate fundamentală, chiar dacă nu există o obligaţie pozitivă de reglementare, legiuitorul încalcă dispoziţiile constituţionale”1.

b) Curtea Constituţională nu se poate pronunţa asupra modului de

interpretare şi aplicare a legii, ci numai asupra neconstituţionalităţii acesteia Nu mai există un text expres în Legea de organizare şi funcţionare a Curţii

Constituţionale care să stabilească o astfel de regulă2, însă orice excepţie de neconstituţionalitate care vizează nu o lege sau o ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă, ci exclusiv interpretarea sau aplicarea lor va fi respinsă ca fiind inadmisibilă, întrucât, potrivit art. 126 din Constituţie, acestea intră în sfera de competenţă a instanţelor judecătoreşti.

Această cauză de inadmisibilitate trebuie distinsă de situaţiile în care Curtea Constituţională sancţionează o anume interpretare a textelor de lege, contrară Constituţiei, pronunţându-se pe calea unei decizii interpretative, sau de acele situaţii în care se pronunţă asupra legii în interpretarea dată prin decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în cadrul recursurilor în interesul legii.

c) Curtea Constituţională nu procedează la compararea dispoziţiilor

legale şi raportarea concluziei ce ar rezulta la dispoziţii şi principii ale Constituţiei şi nici nu analizează corelarea actelor normative

În exercitarea controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională are

competenţa de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor criti-cate prin raportare la dispoziţiile sau principiile consacrate de Legea fundamentală, iar nu de a corobora sau corela diversele acte normative ce fac parte din dreptul intern. Coordonarea legislativă ţine de competenţa puterii legiuitoare, iar aspectele sale tehnice fac parte din atribuţiile Consiliului Legislativ.

Astfel, de exemplu, Curtea a statuat că „în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional realizează un control de constituţionalitate în ceea ce priveşte legile şi alte acte normative, în timp ce

1 D.C. Dănişor, Restrângerea…, op. cit., pp. 32-36. 2 Anterior modificării Legii nr. 47/1992 prin Legea nr. 232/2004, art. 2 alin. (3) teza finală din Lege

prevedea, în mod expres, „Curtea Constituţională nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi aplicare a legii, ci numai asupra înţelesului său contrar Constituţiei”.


problemele privind coordonarea legislativă revin autorităţii legiuitoare, iar cele referitoare la aplicarea legii, instanţei de judecată”1.

De asemenea, Curtea a reţinut că „examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispoziţiile constituţionale pretins violate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Procedându-se altfel s-ar ajunge, inevitabil, la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele. Rezultă deci că nu ne aflăm în prezenţa unei chestiuni privind constituţionalitatea, ci a unei simple contrarietăţi între norme legale din acelaşi domeniu, coordonarea legislaţiei în vigoare fiind de competenţa autorităţii legiuitoare”2.

5.3. Rolul instanţele judecătoreşti şi de arbitraj comercial în receptarea şi aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale

5.3.1. Obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale în raporturile cu instanţele judecătoreşti

5.3.1.1. Aspecte generale Dispoziţiile art. 124 din Constituţie prevăd, alături de garanţia independenţei

judecătorilor, şi obligaţia acestora de a se supune numai legii. Noţiunea de „lege” prevăzută de art. 124 alin. (3) din Constituţie „este folosită în sensul său larg, care include şi Constituţia, ca Lege fundamentală, dar şi toate celelalte acte normative, cu forţă juridică echivalentă legii sau inferioară acesteia, care constituie ansamblul normativ pe care trebuie să se fundamenteze actul de Justiţie”3. Principiile care guvernează înfăptuirea justiţiei trebuie interpretate în corelaţie cu dispoziţiile constituţionale care consacră rolul şi competenţele celorlalte puteri, cu respectarea principiilor statului de drept, enunţate de art. 1 din Legea fundamentală. Un cadru legislativ care ar permite ignorarea, eludarea sau cenzurarea de către instanţele judecătoreşti a deciziilor pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori Curtea Constituţională le pronunţă în exercitarea competenţelor lor constituţionale nu este compatibil cu aceste principii4.

Curtea Constituţională a exprimat, cu diverse prilejuri, unele considerente de principiu cu privire la rolul şi raporturile Curţii Constituţionale cu instanţele judecătoreşti, în special cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în privinţa competenţei acesteia de soluţionare a recursurilor în interesul legii, precizând în mod clar limitele care asigură exercitarea competenţelor acestora, astfel încât să nu vină în coliziune, iar actele celor două instanţe să poată fi deopotrivă respectate şi aplicate5.

1 Decizia nr. 249 din 10 mai 2005, publicată în M. Of. nr. 536 din 23 iunie 2005. 2 Decizia nr. 81 din 25 mai 1999, publicată în M. Of. nr. 325 din 8 iulie 1999. 3 Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011. 4 Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în M. Of. nr. 131 din 23 februarie 2012. 5 Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în M. Of. nr. 461 din 3 iulie 2009; Decizia nr. 2 din 12

ianuarie 2012 publicată în M. Of. nr. 131 din 23 februarie 2012.


De-a lungul timpului, au existat situaţii de încălcare a competenţei Curţii constituţionale, care s-au concretizat fie în acţiuni ale legiuitorului1, fie – cum este cazul în speţă – ale instanţelor judecătoreşti. Curtea Constituţională a României nu are însă instrumente juridice distincte pentru a asigura respectarea deciziilor sale, singurul cadru în care poate acţiona fiind al atribuţiilor expres şi limitative prevăzute de Constituţie şi de legea care reglementează organizarea şi funcţionarea sa. Or, aceste atribuţii nu se exercită din oficiu, cu excepţia controlul de constituţionalitate al iniţiativelor de revizuire a Constituţiei [art. 146 lit. a) teza a II-a din Constituţie], respectiv al controlul de constituţionalitate al legii de revizuire a Constituţiei adoptate de Parlament [art. 146 lit. l) din Constituţie, cu raportare la art. 23 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale]. Ca urmare, sancţionarea actelor prin care s-au încălcat dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie s-a realizat doar ca urmare a unor sesizări de neconstituţionalitate.

5.3.1.2. Asigurarea respectării obligativităţii deciziilor Curţii Constituţionale – repere jurisprudenţiale

Una dintre cele mai energice intervenţii a Curţii Constituţionale în perioada

anterioară revizuirii Constituţiei2 s-a realizat într-o cauză vizând o excepţie de neconstituţionalitate, cu privire la care fusese deja pronunţată o decizie interpretativă3. Constatând că o altă instanţa judecătorească în faţa căreia a fost

1 Astfel, cât priveşte acţiuni ale legiuitorului de nerespectare a actelor instanţei de contencios constituţional, menţionăm că prin Decizia nr. 1018 din 19 iulie 2010, publicată în M. Of. nr. 511 din 22 iulie 2010, Curtea a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor Legii privind integritatea în exercitarea funcţiilor publice şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, act care prelua dispoziţii constatate ca fiind neconstituţionale. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că „adoptarea de către legiuitor a unor norme contrare celor hotărâte într-o decizie a Curţii Constituţionale, prin care se tinde la păstrarea soluţiilor legislative afectate de vicii de neconstituţionalitate, încalcă Legea fundamentala. Or, într-un stat de drept, astfel cum este proclamată România în art. 1 alin. (3) din Constituţie, autorităţile publice nu se bucură de nicio autonomie în raport cu dreptul, Constituţia stabilind în art. 16 alin. (2) că nimeni nu este mai presus de lege, iar în art. 1 alin. (5) că respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. Tot astfel, Curtea a subliniat că soluţia aleasă de Guvern, de a adopta, cu puţin timp înainte ca instanţa de contencios constituţional să se pronunţe asupra constituţionalităţii Legii pentru modificarea alin. (1) al art. 27 din Legea nr. 47/1992, o ordonanţă de urgenţă, care preia integral conţinutul normativ al legii criticate, pune în discuţie comportamentul neconstituţional şi abuziv al Guvernului faţă de Curtea Constituţională [Decizia nr. 727/2012 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea alin. (1) al art. 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. al României nr. 477 din 12 iulie 2012].

2 Este motivul pentru care în tot cuprinsul deciziei invocate se face trimitere la numerotarea textelor Constituţiei existente anterior revizuirii şi, de asemenea, la instituţii care sunt modificate în prezent, de exemplu, cea a suspendării cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

3 Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, publicată în M. Of. nr. 105 din 6 martie 1998; cu acel prilej, Curtea, admiţând excepţia de neconstituţionalitate, a constatat că art. 278 C. pr. pen. este constituţional numai în măsura în care nu opreşte persoana nemulţumită de soluţionarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta şi care nu ajung în faţa instanţelor judecătoreşti să se adreseze justiţiei în temeiul art. 21 din Constituţie, ce urmează să se aplice în mod direct.


ridicată aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate, exprimându-şi opinia, considera că respectivul text – art. 278 C. pr. pen. – contravine dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, dar, cu toate acestea, nu s-a conformat deciziei Curţii Constituţionale, sesizând din nou Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstitu-ţionalitate a aceluiaşi text, Curtea a reţinut o serie de considerente pe care le considerăm de natură a susţine importanţa dialogului existent între cele două autorităţi1.

Curtea a reţinut că2, „procedând în acest fel, instanţa judecătorească: I. nu a aplicat în mod direct dispoziţiile art. 21 din Constituţie, referitoare la

accesul liber în justiţie; de aceea este necesară examinarea problemei obligaţiei instanţelor judecătoreşti de aplicare directă a dispoziţiilor Constituţiei atunci când nu există reglementare legală sau când a fost constatată neconstituţionalitatea reglementării legale existente;

II. nu a dat curs dispoziţiilor art. 145 alin. (2) fraza întâi teza întâi din Constituţie, potrivit cărora «Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii (...)», şi nici dispo-ziţiilor art. 23 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, conform cărora «nu pot face obiectul excepţiei prevederile legale a căror constituţionalitate a fost stabilită potrivit art. 145 alin. (1) din Constituţie sau prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale»; de aceea este necesară examinarea caracte-rului efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate, conform art. 144 lit. c) din Constituţie, pentru soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti;

III. nu s-a conformat dispoziţiilor alin. (6) al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora «dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (...) (3), instanţa o respinge printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituţională»; de aceea este necesară examinarea modului în care trebuie să procedeze instanţele judecătoreşti atunci când, referitor la prevederile legale de care depinde soluţionarea cauzei, Curtea Constituţională a pronunţat anterior o decizie de constatare a neconstituţionalităţii”.

Detaliind şi rezolvând în mod corespunzător fiecare dintre problemele identificate, Curtea a reţinut următoarele:

„I. În legătură cu problema obligaţiei instanţelor judecătoreşti de aplicare directă a dispoziţiilor Constituţiei, atunci când nu există reglementare legală sau când a fost constatată neconstituţionalitatea reglementării legale existente:

Prin Decizia nr. 486/1997, Curtea Constituţională a constatat că art. 278 din Codul de procedură penală este neconstituţional, în măsura în care opreşte persoana nemulţumită de soluţionarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta şi care nu ajung în faţa instanţelor judecătoreşti să se adreseze justiţiei în temeiul art. 21 din Constituţie, conform căruia: «(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

1 Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, publicată în M. Of. nr. 213 din 16 mai 2000. 2 Fiind vorba de o decizie pronunţată înainte de revizuirea Constituţiei, numerotarea textelor

constituţionale şi legale invocate este corespunzătoare acelei perioade.


(2) Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept». Dimpotrivă, în speţă, prin simpla constatare, în sensul că rezoluţia procurorului

de neîncepere a urmăririi penale «(...) ar trebui să poată fi verificată, cercetată şi cenzurată de instanţa judecătorească (...)», instanţa în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate ce face obiectul prezentei decizii s-a alăturat – implicit – modului în care, în speţe asemănătoare, au procedat şi alte instanţe judecătoreşti, care au considerat – explicit – că aplicarea directă de către organele autorităţii judecătoreşti a art. 21 din Constituţie este inadmisibilă, în lipsa existenţei, la nivel de lege, a unei reglementări referitoare la procedura ce trebuie urmată de către persoana nemulţumită spre a se adresa instanţei judecătoreşti şi, de asemenea, la procedura care trebuie desfăşurată de către instanţa judecătorească spre a soluţiona cererea persoanei nemulţumite. În consecinţă, aceste instanţe judecătoreşti, fără a nega în mod direct caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, conform art. 145 alin. (2) fraza întâi teza întâi din Constituţie, nu au dat curs Deciziei nr. 486/1997, aşteptând intervenţia Parlamentului spre a pune în aplicare această decizie prin reglementarea, în cadrul Codului de procedură penală, a procedurii concrete care să permită controlarea de către instanţele judecătoreşti a măsurilor la care se referă art. 278 din acest cod. Spre a se ajunge la concluzia inadmisibilităţii aplicării directe a dispoziţiilor constituţionale de către instanţele judecătoreşti au fost utilizate, în esenţă, următoarele două categorii de susţineri:

1. Susţineri referitoare la specificul activităţii de justiţie, specific stabilit prin textele constituţionale speciale aplicabile acesteia, astfel:

- potrivit alin. (1) al art. 123 din Constituţie, «(1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii», iar conform alin. (2) al aceluiaşi text constituţional, «(2) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii»;

- potrivit art. 125 alin. (3) din Constituţie, «Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege».

Pornindu-se de la formulările cuprinse în aceste texte constituţionale, se consideră că, în consecinţă, dispoziţiile constituţionale nu se adresează în mod direct organelor de justiţie care aplică legile în vigoare, ci numai prin intermediul organelor legislative, care trebuie să se conformeze Constituţiei şi să aducă modificări corespunzătoare legislaţiei.

2. Susţineri conform cărora, în mod similar concluziei la care se ajunge prin afirmaţiile imediat anterioare (de sub pct. 1), deciziile Curţii Constituţionale ar reprezenta, în realitate, o solicitare adresată legiuitorului, care, procedând la analiza acestei solicitări, trebuie să aducă modificările corespunzătoare legislaţiei în vigoare «criticate» prin deciziile Curţii Constituţionale; în consecinţă instanţelor judecătoreşti nu le-ar fi opozabile, în mod direct, deciziile Curţii Constituţionale, ci numai prin încorporarea de către legiuitor a acestor soluţii în legislaţia pozitivă. În legătură cu aceste din urmă susţineri, Curtea observă că, în esenţă, este ridicată de fapt problema sferei efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, îndeosebi în raport cu autoritatea judecătorească. De aceea, examinarea acestor susţineri se va face ulterior, în cadrul considerentelor cuprinse la pct. II al acestei decizii, referitoare la problema caracterului efectelor deciziilor Curţii Constituţionale


pronunţate, conform art. 144 lit. c) din Constituţie, pentru soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti.

Analizând cea dintâi categorie de susţineri, Curtea Constituţională constată că acestea sunt neîntemeiate, iar concluzia la care se ajunge, pe baza lor, reprezintă încălcarea directă a prevederilor art. 51 din Constituţie («Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie»), precum şi încălcarea pe cale ocolită a prevederilor art. 145 alin. (2) fraza întâi teza întâi din Constituţie [«Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii (...)»], aşa cum va rezulta din cele ce urmează.

Astfel, mai întâi, Curtea Constituţională observă, în legătură cu ansamblul celei dintâi categorii de susţineri, al căror conţinut este rezumat sub pct. 1 de mai sus, că refuzul aplicării directe a dispoziţiilor art. 21 din Constituţie se întemeiază, în mod contradictoriu, tocmai pe invocarea şi aplicarea directă a altor texte constituţionale, şi anume pe aplicarea directă a art. 123 alin. (1) şi (2) şi a art. 125 alin. (1) din Legea fundamentală. Aceasta echivalează cu susţinerea că însăşi Constituţia interzice aplicarea directă a Constituţiei sau cu susţinerea că aplicarea directă a Constituţiei înseamnă încălcarea Constituţiei. Se ajunge, în acest fel, la inconsecvenţe de natură logică.

În al doilea rând, Curtea Constituţională observă că este inexact înţelesul ce este acordat de către aceste instanţe judecătoreşti termenului «lege» utilizat în cuprinsul art. 123 alin. (1) şi (2) şi al art. 125 alin. (3) din Constituţie, ajungându-se la excluderea, din acest înţeles, a Legii fundamentale, aşadar, a Constituţiei. Într-adevăr, sub titlul marginal «Categorii de legi», art. 72 din Constituţie (plasat în cadrul unei secţiuni denumite «Legiferarea») reglementează existenţa a trei categorii de «legi»: legile constituţionale, legile organice şi legile ordinare, iar instanţele judecătoreşti, în activitatea lor, nu pot selecta dintre aceste legi numai legile organice şi legile ordinare, înlăturând aplicarea legilor constituţionale.

În al treilea rând, este evident că finalitatea art. 123 alin. (1) şi (2) şi a art. 125 alin. (3) din Constituţie nu este aceea de excludere a Legii fundamentale din activitatea instanţelor judecătoreşti de aplicare a dreptului, ci este aceea de a interzice aplicarea de către acestea, peste «lege», a actelor normative care au o putere inferioară «legii». Cu alte cuvinte, scopul real al acestor texte constituţionale este, după caz: de a interzice înfăptuirea justiţiei în numele unor acte normative care, având putere inferioară «legii», contravin acesteia – art. 123 alin. (1); de a interzice «supunerea» judecătorilor faţă de asemenea acte normative – art. 123 alin. (2); de a interzice stabilirea prin asemenea acte normative a «competenţei şi procedurii de judecată» – art. 125 alin. (3).

Aşa fiind, rezultă cu claritate că dispoziţiile constituţionale pot şi trebuie să fie aplicate în mod direct de către instanţele judecătoreşti atunci când legiuitorul nu a adoptat legi prin care să se procedeze la detalierea reglementării constituţionale. Adoptarea de către legiuitor a unor asemenea legi este, de regulă, necesară, dar absenţa lor nu poate împiedica aplicarea imediată a voinţei legiuitorului constituant. În plus, există situaţii când este evident că în aplicarea reglementărilor constituţionale nici nu se impune adoptarea de legi. Acesta este, de exemplu, cazul art. 51 din Constituţie («Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a


legilor este obligatorie»), cel al art. 72 (prin care se reglementează «categoriile de legi») etc.

Pentru aceleaşi raţiuni, dispoziţiile constituţionale pot şi trebuie să fie aplicate în mod direct de către instanţele judecătoreşti şi în cazul în care, prin decizie a Curţii Constituţionale, a fost constatată neconstituţionalitatea prevederilor legale existente, iar legiuitorul nu a procedat încă la modificarea sau abrogarea, după caz, a acelor prevederi legale.

II. În legătură cu problema caracterului efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate, conform art. 144 lit. c) din Constituţie, pentru soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti:

Este cunoscut că acest control se realizează asupra «(...) unei legi sau ordonanţe ori unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei» – art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Caracterul efectelor acestor decizii ale Curţii Constituţionale a mai fost examinat de aceasta.

Astfel, prin Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 12 aprilie 2000, s-a arătat că, sub aspectul examinat, textul fundamental este cel al art. 145 alin. (2) fraza întâi teza întâi din Constituţie, conform căruia «Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii (...)». Totodată s-a precizat că acest text constituţional trebuie coroborat şi cu alte dispoziţii şi principii constituţionale, care, împreună, conturează conţinutul preve-derilor art. 23 alin. (3) teza a doua şi alin. (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată. Conform alin. (3) al art. 23, «nu pot face obiectul excepţiei prevederile legale a căror constituţionalitate a fost stabilită potrivit art. 145 alin. (1) din Constituţie sau prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale», iar alin. (6) al art. 23 dispune: «Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (...) (3), instanţa o respinge printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituţională». Rezultă de aici că instanţa judecătorească în faţa căreia se ridică o excepţie de neconstituţionalitate referitoare la o lege sau ordonanţă (ori la una sau mai multe dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă), a cărei neconstituţionalitate fusese constatată de Curtea Constituţională printr-o decizie publicată anterior ridicării excepţiei de neconstituţionalitate, are obligaţia de a face aplicarea acelei decizii anterioare a Curţii Constituţionale – inclusiv în cazul când acea decizie fusese pronunţată în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie. În conse-cinţă, deciziile pronunţate în cadrul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate nu produc doar efecte relative (inter partes), în cadrul procesului în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, ci produc efecte absolute (erga omnes).

(...) Ca o consecinţă a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii

Constituţionale, pronunţate în baza art. 144 lit. c) din Constituţie, prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe, prevederea normativă a cărei neconstituţionalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept (cu atât mai puţin de autorităţile şi instituţiile publice), încetându-şi de drept efectele pentru viitor, şi anume de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, potrivit tezei a doua din fraza


întâi a art. 145 alin. (2) din Constituţie. Fără îndoială că, în urma pronunţării unei decizii prin care Curtea Constituţională constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, Parlamentul sau, după caz, Guvernul are obligaţia de a interveni în sensul modificării sau al abrogării actului normativ declarat ca fiind neconstituţional. Dar – astfel cum s-a precizat prin Decizia nr. 169/1999 – aceasta nu înseamnă că, în situaţia în care o asemenea intervenţie nu s-ar produce ori ar întârzia, decizia Curţii Constituţionale şi-ar înceta efectele. Dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare, fiind opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremaţiei Constituţiei, conform art. 51 al acesteia.

În sfârşit, potrivit Deciziei nr. 169/1999, caracterul obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale, prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe, implică existenţa răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii. Sub acest aspect există echivalenţă cu situaţia în care nu este respectată o lege adoptată de Parlament ori o ordonanţă emisă de Guvern. Sau, în termeni mai generali, este vorba despre problema identificării răspunderii juridice atunci când una dintre autorităţile statului nu dă curs măsurilor stabilite, în limitele competenţelor atribuite prin Constituţie, de către o altă autoritate a statului. Într-o asemenea situaţie, identificarea răspunderii juridice decurge din caracterul imperativ al dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora «România este stat de drept (...)». Altfel, s-ar ajunge la înlăturarea de către una dintre puterile statului a acestui principiu constituţional fundamental, ceea ce este inadmisibil. De asemenea, în lumina dispoziţiilor art. 11 şi 20 din Constituţie, răspunderea juridică pentru nerespectarea unei decizii a Curţii Constituţionale poate consta, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în pronunţarea unei hotărâri a Curţii Europene a Drepturilor Omului împotriva statului.

Toate aceste considerente cuprinse în Decizia Curţii Constituţionale nr. 169/1999 sunt pe deplin aplicabile şi în prezenta cauză.

III. În legătură cu problema privind modul în care trebuie să procedeze instanţele judecătoreşti atunci când, referitor la prevederile legale de care depinde soluţionarea cauzei, Curtea Constituţională a pronunţat anterior o decizie de constatare a neconstituţionalităţii:

Instanţele judecătoreşti au competenţa ca – în condiţiile legii – să constate, printr-o încheiere motivată, că o excepţie de neconstituţionalitate este «admisibilă» sau «inadmisibilă» ori, mai precis, că este «admisibilă» sau «inadmisibilă» cererea unei părţi sau a procurorului de ridicare a unei excepţii de neconstituţionalitate, cu consecinţa suspendării cauzei şi a sesizării Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei. În ipoteza în care o instanţă judecătorească admite în mod eronat o asemenea cerere, în loc să o respingă – potrivit legii – ca fiind inad-misibilă, Curtea Constituţională are competenţa de a constata că sesizarea sa a fost făcută nelegal şi, în consecinţă, să respingă ea însăşi, prin decizie, excepţia de neconstituţionalitate ca fiind «inadmisibilă». Pe de altă parte, atunci când sesizarea Curţii Constituţionale s-a făcut în mod corect, întrucât – potrivit legii – excepţia de neconstituţionalitate era «admisibilă» [caz în care instanţa are şi obligaţia ca, potrivit art. 23 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată, să îşi exprime «opinia asupra excepţiei»], numai Curţii Constituţionale îi revine competenţa de a «admite»


sau de a «respinge» excepţia de neconstituţionalitate, aşadar, de a soluţiona excepţia «pe fond», adică de a constata că prevederile legale ce fac obiectul excepţiei sunt, după caz, neconstituţionale («admitere a excepţiei») ori constitu-ţionale («respingere a excepţiei»).

Astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 23 alin. (3) şi (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, una dintre situaţiile de «inadmisibilitate» a ridicării unei excepţii de neconstituţionalitate este cea în care excepţia are ca obiect «(...) prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale». Aceasta înseamnă, în primul rând, că este inadmisibil ca instanţa însăşi să ridice, din oficiu, o asemenea excepţie. În al doilea rând, aceasta mai înseamnă că, dacă o asemenea excepţie este ridicată de părţi sau de procuror, instanţa judecătorească are obligaţia să respingă, ca fiind inadmisibilă, cererea prin care excepţia a fost ridicată, fără a mai sesiza Curtea Constituţională şi fără a suspenda judecarea cauzei [astfel cum prevede art. 23 alin. (5), pentru ipoteza ridicării unei excepţii de neconstituţionalitate printr-o cerere admisibilă]. În sfârşit, în al treilea rând, aceasta mai înseamnă că, respingând cererea prin care este ridicată excepţia de neconstituţionalitate, instanţa, continuând soluţionarea cauzei, are obligaţia de a respecta decizia Curţii Constituţionale, aşadar, are obligaţia ca, după caz:

- să nu aplice în acea cauză dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost constatată prin decizia Curţii Constituţionale;

- să aplice dispoziţiile legale de care depinde soluţionarea cauzei şi la care se referă decizia Curţii Constituţionale, dar niciodată în acel înţeles care, astfel cum s-a constatat prin acea decizie, este contrar Constituţiei.

În oricare dintre cele două situaţii de mai sus şi în măsura în care este cazul, este necesar ca instanţa judecătorească să aplice direct dispoziţiile Constituţiei, de care depinde soluţionarea procesului, în absenţa unor reglementări legale care să fi înlocuit ori completat prevederile cu privire la care a fost pronunţată decizia Curţii Constituţionale.

Din ansamblul considerentelor anterioare rezultă că în prezenta speţă instanţa judecătorească avea obligaţia ca, în condiţiile existenţei Deciziei Curţii Constituţionale nr. 486/1997 referitoare la prevederile art. 278 din Codul de procedură penală, să se conformeze efectelor obligatorii erga omnes ale acesteia şi, în consecinţă, să respingă cererea de ridicare a excepţiei de neconstituţionalitate, ca fiind inadmisibilă, fără a mai sesiza Curtea Constituţională, urmând ca, în vederea continuării soluţionării cauzei aflate pe rolul său, să aplice direct dispoziţiile art. 21 din Constituţie privind garantarea liberului acces în justiţie. Neprocedându-se în acest fel, se impune ca, prin prezenta decizie a Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate să fie respinsă, ca fiind inadmisibilă, în baza art. 23 alin. (3) şi (6) din Legea nr. 47/1992, republicată”.

Una dintre cele mai energice intervenţii a Curţii de după revizuirea Constituţiei priveşte situaţia unui recurs în interesul legii, respectiv o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în contradicţie cu o decizie a Curţii Constituţionale.

Astfel, pe calea unei excepţii de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 4145 alin. (4) C. pr. pen., ce reglementează obligativitatea dezle-


gărilor date problemelor de drept judecate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii, a fost adusă în faţa instanţei de jurisdicţie constituţională situaţia juridică constând în depăşirea limitelor de competenţă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, determinată de o interpretare neconstituţională a dispoziţiilor care reglementează recursul în interesul legii. Deşi, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, iar nu a deciziilor Curţii Constituţionale, prin Decizia nr. 8/2010 aceasta s-a învestit şi s-a pronunţat cu privire la „consecinţele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62 din 18 ianuarie 2007 referitoare la excepţia de neconstitu-ţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi asupra activităţii dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207 din Codul penal”. Altfel spus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la interpretarea unei decizii a Curţii Constituţionale, iar nu a legii, statuând asupra unor efecte ale acestei decizii deja stabilite de Curtea Constituţională, chiar în cuprinsul deciziei în cauză. Mai mult, a statuat în sens contrar celor reţinute de Curtea Constituţională, confirmând o practică a instanţelor judecătoreşti contrară deciziei Curţii Constituţionale.

Soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor din Codul de procedură penală referitoare la recursul în interesul legii a impus Curţii Constituţionale să răspundă acestei încălcări a dispoziţiilor constituţionale. O soluţie de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate în această situaţie ar fi însemnat asumarea de către Curtea Constituţională a unui rol pur formal, de acceptare detaşată a nerespectării Legii fundamentale. O astfel de poziţie, similară denegării de dreptate, este incompatibilă cu rolul Curţii Constituţionale într-un stat de drept. Astfel fiind, chiar dacă problema în sine, şi anume a nerespectării deciziilor Curţii Constituţionale de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, era depăşită de multă vreme prin revenirea acestei din urmă instanţe asupra propriei jurisprudenţe, soluţia Curţii Constituţionale în cauza dedusă judecăţii nu putea fi decât aceea de sancţionare a încălcării Constituţiei prin „sancţionarea oricărei interpretări a dispoziţiilor art. 4145 alin. (4) din Codul de procedură penală, ce reglementează obligativitatea dezlegărilor date problemelor de drept judecate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii, în sensul că ar oferi acestei instanţe posibilitatea ca, pe această cale, în temeiul unei norme infraconstituţionale, să dea dezlegări obligatorii care contravin Constituţiei şi deciziilor Curţii Constituţionale”. Este o soluţie care se impunea de principiu, indiferent de reglementările la care deciziile celor două instanţe s-au referit, astfel cum o demonstrează şi pronunţarea Deciziei nr. 206/2013 a Curţii Constituţionale, cu unanimitate de voturi, chiar dacă în ceea ce priveşte reglementările în cauză (referitoare la incriminarea insultei şi calomniei) a existat şi un alt punct de vedere al unuia dintre judecătorii Curţii Constituţionale, exprimat în opinia concurentă.

Dispozitivul deciziei Curţii Constituţionale pronunţate cu acel prilej1 nu se limitează însă la eliminarea „veninului de neconstituţionalitate”, adică a acelei

1 Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în M. Of. nr. 350 din 13 iunie 2013.


interpretări a textului de lege criticat, contrară Constituţiei, aşa cum Curtea a procedat de mai multe ori în precedent, ci se referă chiar la „dezlegarea dată problemelor de drept judecate” prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, nr. 8/2010, constatând că aceasta este neconstituţională. Încercând o încadrare a soluţiei pronunţate într-o tipologie, am caracteriza-o fiind o decizie delimitativă, întrucât instanţa constituţională circumstanţiază aplicabilitatea textului de lege criticat, clarificând atât cadrul legal existent în domeniul controlat, cât şi efectele deciziei ce va fi pronunţată în raport cu situaţia concretă care a determinat-o. Considerăm că o decizie extremă – adică de simplă admitere a excepţiei de neconstituţionalitate – sau o decizie de interpretare strictă a dispoziţiilor art. 4145 alin. (4) C. pr. pen., fără referire la soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ar fi lipsit de efectivitate accesul la justiţia constituţională, în sensul că nu ar fi răspuns interesului care a determinat ridicarea excepţiei. Or, soluţia dată excepţiei de neconstituţionalitate trebuie să folosească în primul rând celui care ridică excepţia1 şi căruia îi serveşte ca mijloc de apărare în litigiul concret dedus judecăţii. Rigorile controlului concret de constituţionalitate impun existenţa legăturii excepţiei de neconstituţionalitate cu cauza, inclusiv sub aspectul soluţiei pronunţate, care trebuie să profite cauzei. Astfel cum se poate observa lecturând practicaua deciziei Curţii Constituţionale, motivul care a determinat ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate a fost fundamentarea soluţiei de netrimitere în judecată, contestată în dosarul de fond pe Decizia nr. 8/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizie rezultată dintr-o interpretare contrară Constituţiei a dispoziţiilor referitoare la recursul în interesul legii. Constatarea neconstituţionalităţii „dezlegării date problemelor de drept judecate” prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, nr. 8/2010 a determinat – astfel cum Curtea Constituţională a reţinut chiar în considerentele deciziei pronunţate – restabilirea, pentru viitor, a efectului general obligatoriu al Deciziei nr. 62/2007 a Curţii Constituţionale, în sensul că normele de incriminare referitoare la insultă şi calomnie se vor aplica de la data publicării acestei decizii, iar autorii excepţiei vor beneficia de aplicarea lor în cauza în care au ridicat excepţia de neconstitu-ţionalitate. Fără directa referire a Curţii Constituţionale la decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu ar fi fost posibilă înlăturarea stării de neconstituţionalitate, în sensul restabilirii efectelor Deciziei nr. 62/2007 a Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate reducându-se astfel la un exerciţiu teoretic steril.

1 A se vedea, în acest sens, Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 549 din

3 august 2011 şi care a marcat un reviriment al jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în acord cu tendinţele existente sub acest aspect şi în alte ţări europene de a abandona criterii pur formale cu scopul de a asigura un acces efectiv la justiţia constituţională (Curtea Constituţională a reţinut exemplele Germaniei, Italiei, Ungariei, Republicii Cehe, Poloniei sau Franţei, unde, pe baza unor prevederi regulamentare sau orientări jurisprudenţiale, instanţele constituţionale au considerat mai importantă analiza pe fond a dispoziţiilor criticate, în scopul eliminării acelora care nu corespund imperativelor constituţionale, decât stabilirea unui criteriu procedural pur formal, care ar conduce la încetarea procesului).


5.3.2. Preluarea jurisprudenţei instanţelor europene1 de către instanţele judecătoreşti, ca urmare a faptului că instanţa constituţională a luat-o în considerare în deciziile sale

Dispoziţiile art. 20 şi ale art. 148 din Constituţie conferă instanţelor judecă-

toreşti naţionale competenţa de a aplica în mod prioritar prevederi din tratate internaţionale („pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte”, respectiv „tratatele constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu”) în cazul în care legile interne conţin dispoziţii contrare [cu excepţia prevăzută la art. 20 alin. (2) teza finală din Constituţie, menită asigurării unei protecţii ridicate a drepturilor şi libertăţilor fundamentale].

Spre deosebire însă de hotărârile judecătoreşti, care produc efecte inter partes litigantes, deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii erga omnes, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie. Pe cale jurisprudenţială, Curtea Constituţională a României a stabilit că respectarea efectului general obligatoriu al deciziilor sale nu înseamnă doar a da eficienţă dispozitivului acestora, ci şi, în egală măsură, considerentelor, aspect pe care l-am mai analizat, respectiv interpretării date de Curtea Constituţională textelor Constituţiei, aşadar, inclusiv prin raportare la normele de drept internaţional şi jurisprudenţa instanţelor europene, fundamentată pe dispoziţiile art. 20 şi art. 148 din Constituţie.

Influenţa pe care Curtea Constituţională a exercitat-o, din perspectiva analizată, asupra instanţelor judecătoreşti naţionale, a fost remarcată îndeosebi cu privire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. S-a arătat că2, „în deciziile Curţii Constituţionale s-a receptat pentru prima dată Convenţia europeană a drepturilor omului şi practica CEDO. Este o realitate de necontestat, de care trebuie să ţină cont toate instanţele judecătoreşti, mai ales că şi ele sunt preocupate de aplicarea Convenţiei europene şi a jurisprudenţei CEDO”. Judecătorul constituţional român şi-a asumat rolul şi autoritatea de a asigura receptarea Convenţiei şi a practicii instanţei europene, cu efecte atât în planul reglementării problematicii drepturilor şi libertăţilor fundamentale, cât şi al aplicării acestor reglementări de către instanţele naţionale. În practica instanţei de contencios constituţional pot fi identificate atât decizii care, în interpretarea textelor constituţionale privitoare la drepturile omului dau prioritate dispoziţiilor Convenţiei, când acestea sunt mai favorabile, cât şi decizii care se fundamentează, în determinarea conţinutului conceptelor constituţionale, pe dispoziţiile Convenţiei şi interpretarea dată acestora de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Iar dacă – aşa cum s-a subliniat – „instanţa constituţională afirmă că interpretarea Curţii Europene privitoare la normele Convenţiei, astfel cum rezultă din jurisprudenţa acesteia, se impune (…) şi faţă de ea, a fortiori jurisprudenţa instanţei europene se

1 Avem în vedere Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

2 N. Popa, Impactul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale a României în practica instanţelor judecătoreşti, lucrare prezentată la Conferinţa naţională cu tema Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Sinaia, 15-16 iunie 2005, volumul Conferinţei, pp. 38-44.


impune celorlalte autorităţi publice române, inclusiv instanţelor judecătoreşti, de la cele de fond şi până la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (…)”1.

Am menţionat în capitolele precedente considerentele enunţate într-o jurisprudenţă devenită constantă, prin care Curtea a statuat asupra obligaţiilor ce revin instanţelor judecătoreşti faţă de dispoziţiile art. 148 din Constituţie. Astfel, Curtea a reţinut 2 că „o atare competenţă, şi anume aceea de a stabili dacă există o contrarietate între legea naţională şi Tratatul CE, aparţine instanţei de judecată, care, pentru a ajunge la o concluzie corectă şi legală, din oficiu sau la cererea părţii, poate formula o întrebare preliminară în sensul art. 234 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene la Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene”. Tot astfel, Curtea a mai statuat că3 „sarcina aplicării cu prioritate a reglementărilor comunitare obligatorii în raport cu prevederile legislaţiei naţionale revine instanţei de judecată. Este o chestiune de aplicare a legii, şi nu de constituţionalitate”4, precum şi că „în raporturile dintre legislaţia comunitară şi cea naţională (cu excepţia Constituţiei), se poate vorbi numai de prioritate de aplicare a celei dintâi faţă de cealaltă, chestiune ce intră în competenţa instanţelor judecătoreşti”.

Dezvoltând aceste considerente într-o serie de decizii prin care controlul de constituţionalitate s-a exercitat asupra unei reglementări cu privire la care CJUE formulase un răspuns la întrebarea preliminară adresată de o instanţă română, Curtea a statuat asupra raporturile de competenţe existente între CJUE, instanţele judecătoreşti naţionale şi Curtea Constituţională, cu referire la mecanismul întrebării preliminare5. Întrebarea preliminară este văzută şi promovată ca formă de dialog judiciar, în scopul solicitării unei justificări „tehnice” pentru soluţiile pe care le pronunţă judecătorul naţional, fără a afecta competenţa sau independenţa acestuia. „Dialogul între judecări” la iniţiativa judecătorului naţional, constituie, potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate, „cheia de boltă” a ordinii juridice europene, a cărei respectare este asigurată şi de instanţele judecătoreşti, potrivit art. 148 alin. (4) din Constituţie6 şi, totodată, un instrument indispensabil realizării de către judecătorul naţional a sarcinilor ce îi revin din această perspectivă7.

1 C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Vol. I, Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 104.

2 Decizia nr. 1596/2009, publicată în M. Of. nr. 37 din 18 ianuarie 2010, sau Decizia nr. 1289/2011, publicată în M. Of. nr. 830 din 23 noiembrie 2011.

3 Decizia nr. 137/2010, publicată în M. Of. nr. 182 din 22 martie 2010. 4 În acelaşi sens, de exemplu, Curtea Constituţională a Austriei, a se vedea pentru dezvoltări

G. Kucsko-Stadlmayer, Constitutional review in Austria – Traditions and new developments, comunicare prezentată la Conferinţa Internaţională dedicată celei de-a 20-a aniversare a Curţii Constituţionale din România, disponibilă pe site-ul CCR – www.ccr.ro.

5 Decizia nr. 668/2011, publicată în M. Of. nr. 487 din 8 iulie 2011; Decizia nr. 1088/2011, publicată în M. Of. nr. 668 din 20 septembrie 2011; Decizia nr. 921/2011, publicată în M. Of. nr. 673 din 21 septembrie 2011; Decizia nr. 903 din 30 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 673 din 21 septembrie 2011.

6 A se vedea I. Deleanu, op. cit., p. 38. 7 Pentru o analiză a rolului judecătorului naţional în procesul de integrare, a se vedea I. Maher,

National Courts as European Community Courts, HeinOnline, 14 Legal Stud. 226, 1994.


Aceasta cu atât mai mult cu cât respectarea obligaţiilor impuse de art. 148 din Constituţie de către instanţele judecătoreşti implică şi responsabilizarea judecă-torului naţional, aspect reţinut de Curtea Constituţională atunci când a avut de analizat reglementări care priveau sancţionarea abaterilor disciplinare ale judecătorilor şi procurorilor1. Curtea a reţinut în acest sens, invocând o serie de decizii ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, că „statele membre nu pot să se apere de răspundere pentru încălcarea dreptului Uniunii Europene, invocând faptul că această încălcare este determinată de modul în care instanţele naţionale interpretează legea, apreciază faptele sau probele, iar această răspundere a statelor nu poate rămâne fără efect în ceea ce priveşte răspunderea judecătorului naţional. (…) principiul constituţional al independenţei judecătorilor implică, în mod necesar, un alt principiu, cel al responsabilităţii. Independenţa judecătorului nu constituie şi nu poate fi interpretată ca o putere discreţionară a acestuia sau o piedică în calea angajării răspunderii sale în condiţiile legii, indiferent că este vorba despre răspundere penală, civilă sau disciplinară. Este sarcina legiuitorului de a realiza echilibrul necesar între independenţa şi responsabilitatea judecătorilor, cu respectarea dispoziţiilor constituţionale în materie şi a angajamentelor pe care România şi le-a asumat prin tratatele la care este parte”.

5.4. Concluzii Dialogul Curţii Constituţionale cu instanţele judecătoreşti relevă situaţii

complexe, cele mai sus prezentate fiind de natură să evidenţieze o parte dintre aceste. De principiu, competenţele diferite şi sistemele diferite cărora aparţin Curtea Constituţională şi instanţele judecătoreşti ar trebui să fie o garanţie în sine a coexistenţei şi a realizării acestui dialog, în scopul asigurării respectării drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, respectiv a respectării principiilor statului de drept, iar numai depăşirea limitelor de competenţă prevăzute de legiuitorul constituant să determine o „coliziune” în sensul arătat.

Realizând, în încheiere, o perspectivă de ansamblu asupra raporturilor şi dialogului dintre Curtea Constituţională şi instanţele judecătoreşti naţionale, respectiv instanţele europene, în mod evident necesară, dat fiind cadrul în care se desfăşoară şi dezvoltă aceste raporturi odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, putem conchide că asistăm la reconsiderări ale dialogului Curţii Constituţionale cu autorităţile publice şi, în special, cu instanţele judecătoreşti.

Cauzele prezentate de-a lungul lucrării înfăţişează Curtea Constituţională a României ca judecător care aplică legea fundamentală, dreptul Uniunii Europene şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În această triplă calitate, are competenţa de a asigura aplicarea armonioasă şi, pe cât posibil, conciliantă, a cel puţin trei sisteme juridice, bazate pe valori şi repere comune, dar diferite în conţinutul lor normativ. Aceasta în contextul promovării unei concepţii generale de promovare a respectului mutual, fundamentată pe înţelegerea fenomenului pluralităţii de sisteme constituţionale existente în Uniunea

1 Decizia nr. 2/2012, publicată în M. Of. nr. 131 din 23 februarie 2012.


Europeană, şi a evitării oricăror conflicte de competenţă în acest context, respectiv cu Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

6. Dialogul Curţii Constituţionale cu Avocatul Poporului 6.1. Aspecte generale Prin revizuirea Constituţiei din 2003 au fost reconfigurate raporturile Avocatului

Poporului cu instanţa de contencios constituţional. Implicarea Avocatului Poporului în controlul de constituţionalitate din perspectiva acestui dialog1 priveşte controlul de constituţionalitate al actelor normative, nu însă şi categoria de atribuţii ale Curţii Constituţionale subsumată verificării unor activităţi, comportamente, atitudini.

6.2. Avocatul Poporului în raporturile cu instanţa constituţională 6.2.1. Date statistice O modalitate de acces direct la justiţia constituţională a Avocatului Poporului o

constituie posibilitatea sesizării acesteia în cazurile limitativ prevăzute de lege, după cum urmează:


b) pentru a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, sesizarea realizându-se direct de către Avocatul Poporului [art. 146 lit. d) teza a II-a din Constituţie].

Această posibilitate a fost reglementată cu prilejul revizuirii Constituţiei României, în anul 2003, punându-se astfel la îndemâna Avocatului Poporului un instrument eficient pentru realizarea rolului său constituţional2. Cadrul constituţional este completat de normele legii organice care reglementează organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care cuprind o serie de dispoziţii cu caracter procedural.

Desigur că eficienţa acestui instrument depinde şi de modul în care este utilizat, respectiv de activismul Avocatului Poporului în raporturile cu Curtea Constituţională. Se constată în acest sens că până la data redactării prezentului studiu, pe rolul Curţii Constituţionale au fost înregistrate un număr de 51 de sesizări formulate de Avocatul Poporului, 20 dintre acestea fiind admise sau admise în parte, după caz3. Dacă numărul sesizărilor adresate Curţii Constituţionale nu este unul foarte semnificativ, având în vedere că au trecut mai mult de 10 ani de la data la care a fost instituită această posibilitate a Avocatului

1 I. Muraru, Avocatul…, op. cit., pp. 121-142. 2 În acelaşi scop, art. 514 noul C. pr. civ. a recunoscut calitate procesuală activă şi avocatului

Poporului pentru a sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti – a se vedea V.M. Ciobanu, Avocatul Poporului, Curtea Constituţională, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiţiei şi noul Cod de procedură civilă, în RRDP nr. 6/2013, pp. 50-64.

3 www.ccr.ro.


Poporului, numărul celor admise, care se apropie de jumătate din numărul sesizărilor, este considerabil, având în vedere structura şi dinamica de ansamblu a activităţii Curţii Constituţionale.

Se mai constată că doar trei dintre sesizările înregistrate privesc controlul de constituţionalitate al legilor înainte de promulgare, restul fiind excepţii de neconsti-tuţionalitate ridicate direct.

Dintre sesizările înregistrate, un număr de 21 vizează excepţii de neconstitu-ţionalitate având ca obiect ordonanţe/ordonanţe de urgenţă ale guvernului.

6.2.2. Posibilitatea de sesizare a Curţii Constituţionale în vederea controlului

constituţionalităţii legilor înainte de promulgare Procedura premergătoare trimiterii legii spre promulgare este reglementată

prin Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care stabileşte, prin dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi (3), următoarele: „(2) În vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Avocatului Poporului şi se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la cel al Senatului, în cazul în care legea a fost adoptată cu procedură de urgenţă, termenul este de două zile. (3) Data la care legea a fost depusă la secretarii generali ai Camerelor se aduce la cunoştinţă în plenul fiecărei Camere în termen de 24 de ore de la depunere. Depunerea şi comunicarea se fac numai în zilele în care Camerele Parlamentului lucrează în plen”.

În acelaşi sens, dispoziţiile art. 133 alin. (3)-(5) din Regulamentul Camerei Deputaţilor prevăd că: „(3) Legea adoptată de Camera Deputaţilor cu privire la care Senatul s-a pronunţat ca primă Cameră sesizată ori, după caz, în calitate de Cameră decizională pentru unele prevederi, semnată de preşedintele Camerei Deputaţilor şi de preşedintele Senatului, se comunică, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Avocatului Poporului şi se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la secretarul general al Senatului, în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale. Dacă legea este adoptată în procedură de urgenţă, termenul este de două zile. (4) Data la care legea adoptată a fost depusă la secretarul general al Camerei Deputaţilor se comunică deputaţilor, în termen de 24 de ore de la depunere. (5) După împlinirea termenelor prevăzute la alin. (3) legea se trimite, sub semnătura preşedintelui Camerei Deputaţilor, Preşedintelui României în vederea promulgării”.

Cu privire la aceste dispoziţii, o problemă ridicată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi care pune în discuţie efectivitatea accesului la justiţia constitu-ţională a subiecţilor de sesizare care nu sunt direct implicaţi în procesul de elaborare/adoptare a legii, o constituie termenele prevăzute de lege şi modul de calcul al acestora. Este şi motivul pentru care o abordăm în acest context, întrucât Avocatul Poporului constituie un astfel de subiect de sesizare, ce nu este direct implicat în procesul de elaborare/adoptare a legii.


Cu privire la modul de calcul al termenelor pe zile prevăzute de textele legale citate, Curtea Constituţională s-a pronunţat, reţinând că acestea „sunt termene care privesc desfăşurarea raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice şi, prin urmare, în măsura în care nu se prevede altfel în mod expres, nu se calculează pe zile libere”1. Curtea a apreciat că regula de calcul a termenelor pe zile libere, reglementată de dispoziţiile procedurii civile, nu este aplicabilă în dreptul public, „supus regulii în virtutea căreia termenele, în acest domeniu, se calculează pe zile calendaristice, în sensul că se include în termen şi ziua în care el începe să curgă şi ziua când se împlineşte”.

În ceea ce ne priveşte, apreciem2 că ar fi necesară reconsiderarea modului de calcul privind termenele de sesizare a Curţii Constituţionale, astfel încât în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, termenele să fie calculate pe zile libere, în sensul că nu se include în termen ziua în care el începe să curgă şi nici ziua în care se împlineşte. Avem în vedere natura termenului, distincţiile dintre termenele referitoare la măsurile restrictive de drepturi şi cele puse la dispoziţie pentru valorificarea, exercitarea unui drept, efectivitatea dreptului, dar şi importanţa raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice. Prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale statuează că respectivele termene sunt puse la dispoziţie în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, sens în care legea se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi al Senatului cu 5/2 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare. Or, interpretarea în sensul că acestea se calculează pe zile pline determină ca, cel puţin pentru subiecţii de sesizare care nu sunt de sorginte parlamentară sau guvernamentală, adică nu sunt direct implicaţi în procesul de elaborare/adoptare a legii, intervalul de timp pe care îl au efectiv la dispoziţie sa fie prea scurt pentru utilizarea acestui instrument pe care chiar Constituţia îl pune la îndemâna lor.

6.2.3. Posibilitatea de a ridica în mod direct excepţii de neconstituţionalitate

privind legile şi ordonanţele Dincolo de evidenta imperfecţiune a textului constituţional, care utilizează

inadecvat expresia „excepţie”, cu toate că excepţia se formulează în cadrul unui proces, iar nu direct, constatăm că norma constituţională de referinţă îi conferă o poziţie, am spune, privilegiată, Avocatului Poporului. Avem în vedere în special ordonanţele de urgenţă, categorie de acte normative cu privire la care Avocatul Poporului este singurul care are posibilitatea să le atace în mod direct la Curtea Constituţională.

Aspectele de ordin procedural sunt dezvoltate de dispoziţiile art. 32-33 din Legea nr. 47/1992, care trimit în mod corespunzător la prevederile art. 29-31 din

1 Decizia nr. 233 din 10 decembrie 1999, publicată în M. Of. nr. 638 din 28 decembrie 1999;

Decizia nr. 89 din 26 ianuarie 2010, publicată în M. Of. nr. 115 din 19 februarie 2010. 2 A se vedea opinia separată la Decizia nr. 89 din 26 ianuarie 2010, publicată în M. Of. nr. 115

din 19 februarie 2010.


aceeaşi lege, texte care reglementează sesizarea Curţii Constituţionale de către instanţele judecătoreşti sau de arbitraj comercial.

Astfel, excepţia nu se ridică în faţa instanţei judecătoreşti, ci direct de către Avocatul Poporului. Obiectul acesteia îl poate constitui o lege sau ordonanţă/ dispoziţie din lege sau ordonanţă în vigoare. Sesizarea adresată Curţii Constituţionale trebuie motivată. Primind sesizarea, preşedintele Curţii Constituţionale va desemna judecătorul-raportor şi va comunica încheierea prin care a fost sesizată Curtea Constituţională preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, indicându-le data până la care pot să trimită punctul lor de vedere. Judecătorul desemnat ca raportor, potrivit art. 30 alin. (1), ia măsurile necesare pentru administrarea probelor la data judecăţii. Judecata are loc la termenul stabilit, pe baza actelor cuprinse în dosar, cu înştiinţarea părţilor şi a Ministerului Public. Participarea procurorului la judecată este obligatorie.

6.2.4. Posibilitatea de a formula puncte de vedere în dosarele aflate pe rolul

Curţii Constituţionale Atât în cadrul controlului de constituţionalitate al legilor înainte de promulgare,

cât şi al soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate al legilor şi ordonanţelor, Curtea Constituţională are obligaţia de a solicita punctul de vedere al Avocatului Poporului [art. 16 alin. (2) şi (3), respectiv art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992].

De remarcat faptul că intervenţia sub acest aspect a Avocatului Poporului în cadrul controlului de constituţionalitate a fost consacrată legislativ înaintea revizuirii Constituţiei, respectiv în anul 2002, când legea sa de organizare şi funcţionare a fost modificată, introducându-se obligaţia Curţii Constituţionale de a solicita punctul de vedere al Avocatului Poporului „în cazul sesizării privind excepţia de neconstituţionalitate a legilor şi ordonanţelor care se referă la drepturile şi libertăţile cetăţenilor”. În prezent, legea nu mai distinge, astfel că obligaţia Curţii Constituţionale subzistă indiferent de obiectul excepţiei de neconstituţionalitate. Apreciem că şi renunţarea la distincţia menţionată constituie o expresie a consolidării rolului Avocatului Poporului, poziţionat din acest punct de vedere alături de autorităţile cu competenţe directe în procesul de elaborare/adoptare a actelor normative.

6.2.5. Comunicarea deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională, în cazurile prevăzute de lege

Deciziile prin care Curtea Constituţională se pronunţă asupra sesizărilor

formulate de Avocatul Poporului se comunică autorului sesizării. Art. 58 alin. (2) şi (3) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale prevede în acest sens că: „(2) În cazurile de neconstituţionalitate constatate potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, republicată, decizia Curţii Constituţionale se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi autorităţilor publice implicate. (3) Deciziile pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate


prevăzut la art. 146 lit. d) din Constituţia României, republicată, se vor comunica instanţei care a sesizat Curtea Constituţională sau Avocatului Poporului, după caz”.

6.3. Curtea Constituţională în raport cu Avocatul Poporului 6.3.1. Verificarea constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului privind

desemnarea Avocatului Poporului ori asigurarea interimatului funcţiei Condiţiile legale referitoare la numirea Avocatului Poporului, respectiv

asigurarea interimatului funcţiei, au fost puse în discuţie cu prilejul controlului de constituţionalitate a Hotărârii nr. 75/2013 prin care Parlamentul a luat act de hotărârea birourilor permanente reunite ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, privind constatarea demisiei persoanei care ocupa la un moment dat funcţia de Avocat al Poporului şi a dispus, prin art. 2 din aceeaşi hotărâre, ca unul dintre adjuncţii Avocatului Poporului să îndeplinească atribuţiile funcţiei de Avocat al Poporului, până la numirea unui nou Avocat al Poporului. Autorii au contestat constituţionalitatea Hotărârii Parlamentului nr. 75/2013, pe două considerente principale: pe de o parte, întrucât Parlamentul nu avea competenţa de a delega atribuţiile Avocatului Poporului unei alte persoane, acest lucru putând fi realizat doar de către însuşi Avocatul Poporului, pe o perioadă de timp determinată, şi, pe de altă parte, pentru că persoana pe care Parlamentul a desemnat-o pentru a exercita atribuţiile Avocatului Poporului, până la numirea unui nou Avocat al Poporului, nu întruneşte condiţiile de numire impuse de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 35/1997, coroborate cu art. 143 din Constituţie.

Cât priveşte prima dintre critici, Curtea a reţinut că, potrivit art. 65 alin. (2) lit. i) din Constituţie şi art. 6 alin. (1) din Legea nr. 35/1997, Avocatul Poporului este numit de Parlament, în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului. În cazul imposibilităţii temporare de exercitare a funcţiei de Avocat al Poporului, atribuţiile acestuia vor fi îndeplinite, potrivit art. 10 alin. (3) şi art. 121 lit. e) din Legea nr. 35/1997, de către adjuncţii săi, în ordinea stabilită de acesta. Ipoteza imposibilităţii definitive de exercitare a funcţiei nu este reglementată însă prin nicio normă constituţională sau legală. Faţă de susţinerea autorilor sesizării în sensul că, pentru a satisface exigenţele art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, referitoare la statul de drept şi obligativitatea respectării legii, Parlamentul ar fi trebuit, mai întâi, să completeze Legea nr. 35/1997 cu un text care să îi permită acestuia să acopere şi această situaţie, Curtea a observat că aceasta ar fi fost o variantă posibilă şi, în acelaşi timp, dezirabilă, „dar adoptarea unei legi de completare a Legii nr. 35/1997, care implică parcurgerea obligatorie a unei anumite proceduri legislative, cuprinzând elaborarea unui proiect de lege, dezbaterea şi adoptarea acestuia în cele două Camere ale Parlamentului, ar fi presupus un interval de timp considerabil în care funcţionarea legală a instituţiei Avocatului Poporului ar fi fost afectată”. Prin hotărârea criticată, Parlamentul a dispus ca atribuţiile funcţiei de Avocat al Poporului să fie exercitate temporar de o altă persoană, până la numirea unui nou Avocat al Poporului, soluţia destinată menţinerii funcţionale a instituţia Avocatului Poporului, „instituţie indispensabilă în cadrul democraţiei constituţionale,


cu un rol determinant în protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor fizice”. Curtea a precizat că aceasta este „o consecinţă logică a prevederilor constituţionale, întrucât, de vreme ce Legea fundamentală îi conferă competenţa de a numi Avocatul Poporului, acesta are, implicit, şi posibilitatea de a reglementa interimatul funcţiei, prin aplicarea regulii de interpretare qui potest plus, potest minus. Prin urmare, dacă are dreptul – şi, în acelaşi timp, obligaţia – de a numi o persoană în funcţia de Avocat al Poporului, cu atât mai mult se poate susţine că Parlamentul are deplina îndreptăţire de a desemna o persoană care să îndeplinească, cu caracter provizoriu, atribuţiile funcţiei până la numirea unui titular, în condiţiile art. 65 alin. (2) lit. i) din Constituţie”.

În acest context, Curtea a remarcat lacunele cadrului normativ infraconsti-tuţional în ceea priveşte asigurarea continuităţii activităţii instituţiei Avocatului Poporului în situaţia în care mandatul persoanei numite de Parlament pentru a îndeplini această funcţie încetează înainte de termen prin art. 9 alin. (1) din Legea nr. 35/1997.

Cât priveşte a doua critică de neconstituţionalitate, care a adus în mod direct în discuţie numirea, respectiv asigurarea interimatului funcţiei de Avocat al Poporului, Curtea a reţinut că, potrivit art. 11 alin. (16) din Legea nr. 35/1997, pot îndeplini funcţia de adjunct al Avocatului Poporului absolvenţi ai facultăţilor cu profil juridic, dar şi ai altor facultăţi cu un alt profil decât cel juridic. De asemenea, în art. 7 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a instituţiei Avocatul Poporului, aprobat prin Hotărârea Biroului permanent al Senatului nr. 5/2002, republicat în M. Of. al României nr. 758 din 27 octombrie 2011, cu modificările ulterioare, sunt precizate condiţiile pentru numirea în funcţia de adjunct al Avocatului Poporului. Astfel, în ce priveşte studiile, acesta trebuie să fie absolvent, cu diplomă de licenţă, al unei facultăţi de ştiinţe juridice, ştiinţe administrative, ştiinţe politice sau ştiinţe economice şi să aibă vechime de cel puţin 8 ani în specialitatea studiilor absolvite. Observând că pentru numirea în funcţia de adjunct al Avocatului Poporului nu sunt prevăzute aceleaşi condiţii cu cele stabilite pentru numirea în funcţia de Avocat al Poporului, Curtea a conchis că „Parlamentul nu era ţinut de nicio obligaţie constituţională sau legală de a nominaliza exclusiv o persoană care să îndepli-nească aceste condiţii. Cu atât mai mult cu cât, în mod obiectiv, este posibil ca niciunul dintre adjuncţii Avocatului Poporului să nu le îndeplinească, situaţie în care, dacă s-ar urma raţionamentul autorilor sesizării, ar fi cu neputinţă să fie asigurat interimatul funcţiei şi ar fi, în acest mod, blocată activitatea unei instituţii prevăzute de Legea fundamental”. De asemenea, Curtea a constatat că, potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 35/1997, în caz de imposibilitate temporară a exercitării funcţiei, Avocatul Poporului stabileşte ordinea în care adjuncţii vor îndeplini atribuţiile sale; „de vreme ce legea permite ipoteza ca însuşi Avocatul Poporului să delege exercitarea atribuţiilor unui adjunct care nu are studii juridice, atunci nici Parlamentului nu i se poate nega un asemenea drept”. De altfel, adjuncţii Avocatului Poporului sunt numiţi, potrivit art. 11 alin. (1) teza I din aceeaşi lege, de către birourile permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, la propunerea Avocatului Poporului, cu avizul comisiilor juridice ale celor două Camere ale Parlamentului.


Chiar dacă nu au condus la pronunţarea unei soluţii de constatare a ne-constituţionalităţii hotărârii Parlamentului criticată, considerentele deciziei Curţii Constituţionale constituie o invitaţie adresată legiuitorului, în cadrul dialogului cu acesta, de reconsiderare a cadrului legislativ al instituţiei Avocatului Poporului, în sensul complinirii lacunelor de reglementare sesizate.

6.3.2. Verificarea constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului privind revocarea Avocatului Poporului

Această problematică a fost examinată de Curtea Constituţională cu prilejul

soluţionării sesizării de neconstituţionalitate formulate cu privire la Hotărârea Parlamentului nr. 32 din 3 iulie 2012 pentru revocarea din funcţia de Avocat al Poporului. În motivarea sesizării s-a susţinut, în esenţă, că potrivit art. 58 alin. (1) din Constituţie, Avocatul Poporului este numit pentru un mandat constituţional de 5 ani, mandat care nu poate fi întrerupt decât în cazul existenţei unor încălcări concrete ale Constituţiei şi ale legii, încălcări care nu au fost dovedite în cauză, revocarea fiind, prin urmare, neconstituţională.

Respingând ca inadmisibilă sesizarea formulată, Curtea a reţinut că Avocatul Poporului răspunde în faţa Parlamentului, activitatea sa fiind supusă controlului parlamentar. Ca urmare, Parlamentul este singura autoritate în măsură să aprecieze dacă activitatea desfăşurată de Avocatul Poporului, în calitatea sa de conducător al instituţiei, s-a realizat în limitele stabilite de Constituţie şi lege sau, dimpotrivă, cu încălcarea acestora, şi, în consecinţă, printr-o evaluare obiectivă în cadrul căilor şi procedurilor exclusiv parlamentare, să dispună măsurile legale. A decide altfel ar însemna să se recunoască Curţii Constituţionale posibilitatea de a se substitui Parlamentului, de a invalida evaluările făcute de acesta şi de a le înlocui cu evaluările proprii ale Curţii, ceea ce ar exceda, în mod evident, atribuţiilor instanţei de contencios constituţional1.

Considerăm însă că, în măsura în care se probează că hotărârea Parlamentului de revocare încalcă principiul legalităţii consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie (în sensul dezvoltărilor din jurisprudenţa Curţii Constituţionale pronunţată în exercitarea controlului de constituţionalitate al acestor hotărâri), Curtea Constitu-ţională poate constata neconstituţionalitatea acesteia, fără a se reţine vreo substituire în sensul mai sus arătat. Astfel, în măsura în care critica de neconsti-tuţionalitate prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, referitoare la obligaţia de respectare a legilor, nu are caracter formal, ci este clar fundamentată, prin trimiterea la un text de lege care reglementează o condiţie cu caracter obiectiv, nu subzistă cauza de inadmisibilitate identificată de Curtea Constituţională în precedent. „Acceptarea tezei contrare, cu consecinţa excluderii de la exercitarea controlului de constituţionalitate a Hotărârilor Parlamentului României date cu încălcarea dispoziţiilor exprese ale legii, ar avea drept consecinţă plasarea organului reprezentativ suprem al poporului român – Parlamentul –, deasupra legii, şi acceptarea ideii că tocmai autoritatea legitimată constituţional să adopte legile le



poate încălca fără a putea fi în vreun fel sancţionată. Or, într-un stat de drept, nimeni nu este mai presus de lege”1. Desigur că o problemă sub acest aspect ar fi lipsa sau insuficienta reglementare a unor astfel de condiţii cu caracter obiectiv, care ar determina ca aprecierea Parlamentului asupra revocării Avocatului Poporului să poată fi exercitată discreţionar.

Remarcăm din această perspectivă faptul că în anul 2014, cu prilejul revizuirii Constituţiei, articolul unic pct. 44 din propunerea legislativă de revizuire s-a introdus la art. 58 un nou alineat, alin. (11), cu următorul conţinut: „Avocatul Poporului este numit pe o durată de 5 ani. Adjuncţii Avocatului Poporului sunt specializaţi pe domenii de activitate. Mandatul Avocatului Poporului încetează înainte de termen în caz de demisie, incompatibilitate cu alte funcţii publice sau private, imposibilitate de a-şi îndeplini atribuţiile mai mult de 90 de zile ori în caz de deces”.

Curtea a reţinut2 că propunerea de revizuire ridică la nivel constituţional reglementarea cazurilor de încetare înainte de termen a mandatului Avocatului Poporului, înscrise în prezent în art. 9 alin. (1) din Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului (demisia, revocarea din funcţie, incompatibilitatea cu alte funcţii publice sau private, imposibilitatea de a-şi îndeplini atribuţiile mai mult de 90 de zile, constatată prin examen medical de specialitate, şi decesul) Curtea a observat că, potrivit reglementării constituţionale propuse, este eliminată posibilitatea revocării din funcţie a acestuia, fiind menţinute toate celelalte situaţii. Deşi textul propus nu aducea atingere limitelor revizuirii Constituţiei, Curtea a apreciat că enumerarea cazurilor de încetare înainte de termen a mandatului Avocatului Poporului ar trebui realizată prin legea organică de organizare şi funcţionare a instituţiei, nu prin Legea fundamentală. Totodată, Curtea a reţinut că, printre cauzele de încetare a mandatului Avocatului Poporului înainte de termen, ar trebui să se regăsească şi revocarea; „cel puţin teoretic, nu poate fi exclus riscul ca persoana numită în funcţia de Avocat al Poporului să abuzeze de prerogativele pe care Constituţia şi legea i le conferă, să le deturneze de la finalitatea lor legală ori să nu le îndeplinească în mod corespunzător şi astfel să încalce grav valorile şi principiile constituţionale”. Eliminarea posibilităţii Parlamentului de a revoca din funcţie persoana care, în exercitarea mandatului de Avocat al Poporului, se dovedeşte că a acţionat contrar Constituţiei şi legii „ar fi inacceptabilă şi incompatibilă cu valorile fundamentale ale statului român enunţate în art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală”. Desigur, situaţiile în care poate interveni revocarea trebuie individualizate cu precizie la nivelul legii, iar procedura care urmează să fie respectată în această situaţie trebuie, de asemenea, stabilită prin norme lipsite de orice echivoc, astfel încât să fie evitat riscul unei revocări arbitrarii. Ca atare, Curtea Constituţională a recomandat reglementarea cauzelor de încetare a mandatului Avocatului Poporului înainte de termen prin legea de organizare şi funcţionare a instituţiei, cu includerea printre acestea şi a revocării.

Considerăm, în acord cu decizia Curţii Constituţionale mai sus menţionate, că remediul împotriva unui eventual comportament discreţionar al Parlamentului în

1 Decizia nr. 251 din 30 aprilie 2014, publicată în M. Of. nr. 376 din 21 mai 2014. 2 Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în M. Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014.


raporturile sale cu Avocatul Poporului nu îl reprezintă eliminarea posibilităţii revocării acestuia din urmă, ci reglementarea riguroasă a cazurilor de revocare, adică existenţa unor garanţii de natură să protejeze stabilitatea instituţională şi, în ultimă instanţă, chiar independenţa acestuia.

6.3.3. Statuări ale Curţii Constituţionale cu privire la rolul şi statutul Avocatului Poporului

Propunerea de revizuire a cadrului constituţional de referinţă Prin articolul unic pct. 43 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei

s-a procedat la modificarea art. 58 alin. (1), acesta urmând să prevadă că „Avocatul Poporului este instituţia autonomă care are drept scop promovarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, în raporturile acestora cu autorităţile publice”.

Curtea a constatat că formularea propusă pentru art. 58 alin. (1) este ne-constituţională în ceea ce priveşte limitarea competenţelor Avocatului Poporului la apărarea „drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, în raporturile acestora cu autorităţile publice”.

Subliniind rolul fundamental pe care Avocatul Poporului îl are în apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor, Curtea a invocat şi Avizul Comisiei de la Veneţia nr. 685 din 17 decembrie 2012 privind compatibilitatea cu principiile constituţionale şi statul de drept a acţiunilor Guvernului şi Parlamentului României cu privire la alte instituţii ale statului şi O.U.G. de modificare a Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi O.U.G. de modificare şi completare a Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului în România, adoptat la cea de-a 93-a Sesiune plenară, Veneţia 14-15 decembrie 2012, în care se precizează că „Avocatul Poporului îndeplineşte un rol esenţial în protecţia drepturilor omului” (par. 80). Observând că sfera subiectelor de drept ce pot beneficia de avantajele protecţiei oferite prin intermediul Avocatului Poporului este avută în vedere, în documentul menţionat, într-o perspectivă mult mai largă decât în formula limitativă, care vizează exclusiv „cetăţenii”, propusă de autorii propunerii legislative de revizuire a Constituţiei, Curtea a reţinut că „redactarea propusă reprezintă un regres faţă de actuala reglementare constituţională în ce priveşte protecţia drepturilor şi libertăţilor prin intermediul Avocatului Poporului, care ar trebui să vizeze toate persoanele fizice care se găsesc pe teritoriul României, în spiritul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi al celorlalte pacte şi tratate internaţionale care pun ocrotirea individului în centrul atenţiei statului şi care consideră esenţial ca drepturile omului să fie garantate, dar şi apărate prin mecanisme juridice şi instituţionale eficiente”.

În acest sens, Curtea a mai reţinut că art. 18 alin. (1) din Constituţie prevede că cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi. Or, propunerea de revizuire exclude cetăţenii străini şi apatrizii din aria de acţiune a Avocatului Poporului, ca instituţie menită să asigure o protecţie utilă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Chiar şi în cazul în care textul propus ar fi


interpretat potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, în sensul că este vorba nu numai despre cetăţenii români, ci şi despre cei străini, tot ar mai rămâne în afara acţiunii protectoare a Avocatului Poporului o categorie de persoane fizice faţă de care nimic nu justifică aplicarea unui tratament discriminatoriu, şi anume apatrizii. Ca urmare a acestei restrângeri a sferei atribuţiilor Avocatului Poporului, competenţa sa este diminuată, iar rolul său în cadrul statului de drept, democratic şi social nu mai poate fi realizat în mod plenar. Pentru aceste motive, Curtea a constatat neconstituţionalitatea înlocuirii sintagmei „persoanelor fizice” cu termenul „cetăţenilor” în cuprinsul art. 58 alin. (1) din Constituţie, întrucât încalcă limitele revizuirii stabilite în art. 152 alin. (2) din Constituţie.

Curtea a mai reţinut că, în prezent, una dintre modalităţile prin care Legea fundamentală îi oferă Avocatului Poporului posibilitatea de a-şi realiza rolul consacrat la nivel constituţional este cuprinsă în art. 146 lit. d) teza a II-a şi constă în competenţa acestuia de a ridica în mod direct excepţii de neconstituţionalitate. Menţiunea care se propune a fi introdusă în cuprinsul art. 58 alin. (1) din Constituţie, referitoare la promovarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor „cetăţenilor” numai în raporturile acestora cu autorităţile publice, este de natură să pună în discuţie posibilitatea exercitării efective şi eficiente de către Avocatul Poporului a acestui drept, de vreme ce există şi legi sau ordonanţe ale Guvernului, simple sau de urgenţă, care nu vizează raporturile cetăţenilor cu autorităţile publice. O posibilă limitare a dreptului Avocatului Poporului de a contesta constitu-ţionalitatea unor astfel de acte normative pe calea excepţiei de neconstituţionalitate ar fi antinomică faţă de prevederile art. 146 lit. d) din Constituţie, care acordă Avocatului Poporului atribuţia expresă de a sesiza Curtea Constituţională cu privire la legi şi ordonanţe ale Guvernului, fără să facă nicio distincţie după cum acestea au sau nu în obiectul lor de reglementare prevederi referitoare la protecţia drepturilor omului. În sprijinul acestor considerente, care continuă linia jurispru-denţei prin care a statuat asupra lipsei unei limitări a Avocatului Poporului cât priveşte obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în mod direct, Curtea a invocat şi avizul Comisiei de la Veneţia mai sus citat, potrivit căruia, „în cazul în care Avocatul Poporului nu ar putea să sesizeze Curtea Constituţională cu privire la ordonanţele de urgenţă ale Guvernului în toate cazurile – nu numai în cazurile privind drepturile omului – ar exista o lacună serioasă în controlul necesar al unor astfel de ordonanţe. Niciun alt organism al statului, altul decât Avocatul Poporului, nu poate face apel în mod direct împotriva unor astfel de ordonanţe în faţa Curţii Constituţionale şi, în consecinţă, toate ordonanţele de urgenţă, care nu se referă la drepturile omului, nu ar putea fi deloc controlate” (par. 55). De altfel, referindu-se la ipoteza în care Avocatul Poporului ar fi privat de posibilitatea contestării constituţio-nalităţii ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului în mod direct, independent de existenţa unui proces judiciar, Comisia de la Veneţia a apreciat că „o astfel de lacună gravă în sistemul de control democratic şi echilibru instituţional nu poate fi justificată prin pretinsa urgenţă a măsurilor adoptate” (par. 55).

Curtea a extins acest raţionament şi în cazul legilor, reţinând că „este adevărat că acestea pot fi supuse controlului de constituţionalitate anterior promulgării acestora, potrivit art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, la sesizarea


anumitor subiecte de drept, expres precizate în textul constituţional, printre care se numără şi Avocatul Poporului. Dar, odată intrate în vigoare, legile, la fel ca şi ordonanţele, nu mai pot fi supuse controlului de constituţionalitate decât cu prilejul aplicării lor în cadrul unui proces aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial, la cererea părţilor sau a procurorului sau din oficiu, de către instanţa de judecată. Or, este posibil ca niciunul dintre subiectele de drept enumerate să nu aibă iniţiativa invocării unei excepţii de neconstituţionalitate şi, din acest motiv, să se menţină în fondul activ al legislaţiei reglementări neconstitu-ţionale, ceea ce ar fi în contradicţie cu principiul statului de drept, ca trăsătură fundamentală a statului român şi ca premisă a consacrării, garantării, menţinerii şi apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale”.

Pentru aceste considerente, Curtea a reţinut că circumstanţierea sferei de acţiune a Avocatului Poporului exclusiv la raporturile cetăţenilor cu autorităţile publice afectează rolul acestuia în apărarea drepturilor omului împotriva oricăror încălcări, care pot proveni de la orice tip de entitate. Iar o asemenea limitare se constituie, în unele situaţii, într-o suprimare a uneia dintre garanţiile drepturilor şi libertăţilor fundamentale, contrar art. 152 alin. (2) din Constituţie. Pentru aceste considerente, Curtea a constatat neconstituţionalitatea completării art. 58 alin. (1) din Constituţie cu sintagma „în raporturile acestora cu autorităţile publice”, întrucât încalcă limitele revizuirii stabilite în art. 152 alin. (2) din Constituţie1.

Obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate direct de Avocatul Poporului Chemată să se pronunţe asupra susţinerii potrivit căreia „din interpretarea

sistematică a textelor legale care reglementează rolul şi atribuţiile Avocatului Poporului, precum şi a dispoziţiilor constituţionale ce reglementează sfera subiectelor de drept care pot sesiza Curtea Constituţională cu o excepţie de neconstituţionalitate reiese că Avocatul Poporului are competenţa de a declanşa controlul de constituţionalitate prin sesizarea Curţii Constituţionale numai în ceea ce priveşte apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice”2, Curtea a statuat că „art. 146 din Constituţie nu condiţionează, în modul arătat de Guvern, cazurile în care Avocatul Poporului este abilitat să adreseze Curţii Constituţionale sesizări şi, respectiv, excepţii de neconstituţionalitate”. În acest sens este, de altfel, o jurisprudenţă constantă3.

Sesizată din nou cu aceeaşi problematică, pe calea unei excepţii de ne-constituţionalitate ridicată direct de Avocatul Poporului, cu privire la dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea

1 Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în M. Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014. 2 Prin Decizia nr. 1133 din 27 noiembrie 2007, publicată în M. Of. nr. 851 din 12 decembrie 2007. 3 A se vedea: Decizia nr. 544 din 28 iunie 2006, publicată în M. Of. nr. 568 din 30 iunie 2006;

Decizia nr. 567 din 11 iulie 2006, publicată în M. Of. nr. 613 din 14 iulie 2006; Decizia nr. 392 din 17 aprilie 2007, publicată în M. Of. nr. 325 din 15 mai 2007; Decizia nr. 742 din 24 iunie 2008, publicată în M. Of. nr. 570 din 29 iulie 2008; Decizia nr. 365 din 17 martie 2009, publicată în M. Of. nr. 237 din 9 aprilie 2009; Decizia nr. 1555 din 17 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 916 din 28 decembrie 2009; Decizia nr. 1105 din 21 septembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 684 din 8 octombrie 2010.


instituţiei Avocatul Poporului1, criticate cu motivarea că încalcă art. 58 din Constituţie „în măsura în care sunt interpretate în sensul că Avocatul Poporului poate sesiza Curtea Constituţională cu obiecţii sau excepţii de neconstituţionalitate şi în alte cazuri decât cele care privesc drepturile şi libertăţile persoanelor fizice”, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate ca inadmisibilă2.

Curtea a distins cu acest prilej între posibilitatea pe care o oferă textul constituţional şi aprecierea pe care Avocatul Poporului o realizează cu prilejul sesizării Curţii Constituţionale. Curtea a reţinut că art. 146 lit. d) teza a II-a din Constituţie a fost interpretat în jurisprudenţa sa, în sensul că Avocatul Poporului nu este limitat în a sesiza Curtea Constituţională pe calea excepţiei de neconstitu-ţionalitate numai la aspecte ce vizează drepturile şi libertăţile fundamentale; în consecinţă, din moment ce textul constituţional nu a fost revizuit, o atare interpretare a Curţii Constituţionale nu mai poate fi pusă în discuţie. Orice reviriment jurisprudenţial presupune existenţa unor elemente noi de natură a determina schimbarea jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional. Or, în cauza de faţă, Avocatul Poporului nu a adus astfel de elemente. Ca urmare, conform jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, Avocatul Poporului poate declanşa controlul de constituţionalitate pe calea excepţiei de neconstituţionalitate indiferent de problemele vizate prin aceasta, însă „ridicarea directă a excepţiei de neconstituţionalitate este şi rămâne la aprecierea exclusivă a Avocatului Poporului, acesta neputând fi obligat sau împiedicat de nicio autoritate publică să ridice o atare excepţie”. În consecinţă, Curtea a constatat că „Avocatul Poporului are exclusivitatea în privinţa deciziei de a ridica o excepţie de neconstituţionalitate, parte a independenţei instituţionale şi funcţionale de care acesta se bucură, astfel încât nu există niciun interes al Avocatului Poporului în promovarea unei asemenea excepţii de neconstituţionalitate, din moment ce, prin chiar modul său de acţiune, se poate conforma înţelesului constituţional al textului”3.

1 Art. 13 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei

Avocatul Poporului, republicată în M. Of. nr. 844 din 15 septembrie 2004, are următorul cuprins: „(1) Avocatul Poporului are următoarele atribuţii: (...) f) poate sesiza direct Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a legilor şi ordonanţelor”.

2 Decizia nr. 336 din 24 septembrie 2013, publicată în M. Of. nr. 684 din 7 noiembrie 2013. 3 În doctrină s-a exprimat opinia potrivit căreia, deşi art. 146 lit. a) şi d) nu fac nicio

particularizare, Avocatul Poporului nu poate declanşa controlul constituţionalităţii legilor sau ordonanţelor pe orice motiv, întrucât textele constituţionale trebuie interpretate sistematic. Prin urmare, acele dispoziţii privind calitatea Avocatului Poporului de titular al dreptului de sesizare a jurisdicţiei constituţionale trebuie citite şi interpretate potrivit principiului specializării, al rolului constituţional al Avocatului Poporului, înscris în art. 58 alin. (1), şi anume apărarea drepturilor şi a libertăţilor persoanelor fizice. Avocatul Poporului are legitimare constituţională de a declanşa controlul de constituţionalitate numai dacă este cazul apărării drepturilor sau libertăţilor persoanelor fizice, deci dacă legea sau ordonanţa criticată ca fiind neconstituţională vatămă drepturi sau libertăţi ale persoanelor fizice. O sesizare a Avocatului Poporului, care nu este motivată de apărarea drepturilor şi a libertăţilor persoanelor fizice, depăşeşte competenţa acestuia, deci este inadmisibilă şi trebuie respinsă ca atare – C.-L. Popescu, Avocatul Poporului ca titular al dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale potrivit Constituţiei revizuite, în Dreptul nr. 6/2004, pp. 54-68; În acelaşi sens, a se vedea V.M. Ciobanu, Avocatul Poporului…, op. cit., pp. 50-64.


Posibilitatea sesizării instanţei de contencios administrativ de către Avocatul Poporului

Curtea a statuat asupra acestei competenţe, reglementată prin dispoziţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, criticată pe calea unei obiecţii de neconstituţionalitate formulată chiar de Avocatul Poporului. Între alte dispoziţii criticate, au fost şi cele ale art. 1 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ, care aveau următorul cuprins: „Avocatul Poporului, ca urmare a controlului realizat, potrivit legii sale organice, în baza unei sesizări a unei persoane fizice, dacă apreciază că ilegalitatea actului sau excesul de putere al autorităţii administrative nu poate fi înlăturat decât prin justiţie, poate sesiza instanţa competentă de contencios administrativ de la domiciliul petentului. Petiţionarul dobândeşte, de drept, calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate”. În opinia autorului sesizării, această prevedere de lege contravenea art. 21 alin. (1) din Constituţie, care consacră principiul accesului liber la justiţie, prin aceea că înscrie Avocatul Poporului între subiectele care pot sesiza instanţa de contencios administrativ cu o acţiune formulată în numele unei persoane fizice. Or, în aceeaşi opinie, accesul liber la justiţie semnifică dreptul, iar nu obligaţia, oricărei persoane ale cărei drepturi, libertăţi şi interese legitime au fost încălcate de a se adresa justiţiei, într-o cauză administrativă.

Examinând aceste critici, Curtea a reţinut că Avocatul Poporului are posibilitatea de a sesiza instanţa de contencios administrativ, în mod circumstanţiat, atunci când, ca urmare a controlului sesizării formulate de o persoană fizică, apreciază că ilegalitatea actului sau excesul de putere al autorităţii administrative nu poate fi înlăturat decât prin justiţie. În sensul prevederilor art. 2 alin. (1)1 lit. b) din Legea contenciosului administrativ, prin „autoritate publică” se înţelege „orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public; sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public”, iar conform lit. m) a aceluiaşi articol, „excesul de putere” semnifică „exercitarea dreptului de apreciere, aparţinând autorităţilor administraţiei publice, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, prevăzute de Constituţie sau de lege”. Interesul public ce trebuie satisfăcut de către autoritatea publică este, potrivit art. 2 alin. (1) lit. l) din lege, „interesul care vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenţei autorităţilor publice”. Aşadar, instituirea pentru Avocatul Poporului a atribuţiei referitoare la posibilitatea sesizării instanţei de contencios administrativ în condiţiile prevăzute de art. 1 alin. (3) din legea supusă controlului de constituţionalitate asigură atât ocrotirea interesului public, cât şi respectarea interesului privat al persoanei fizice ale cărei drepturi, libertăţi sau interese legitime au fost vătămate, fără a fi încălcat art. 21 alin. (1) din Constituţie. Aceasta deoarece acordarea unei asemenea competenţe Avocatului Poporului, precum şi celorlalte autorităţi – prefect, Ministerul Public, Agenţia

1 Art. 2 alin. (1) a fost modificat de art. I pct. 3 din Legea nr. 262/2007.


Naţională a Funcţionarilor Publici – prevăzute de art. 1 alin. (4) şi (8) din Lege, la care însă prezenta obiecţie de neconstituţionalitate nu face referire, nu exclude şi nu limitează dreptul persoanei vătămate într-un drept al său ori într-un interes legitim de către o autoritate publică de a se adresa justiţiei. Mai mult, potrivit art. 1 din Lege, intitulat „Subiectele de sezină”, primul subiect de sezină prevăzut de alin. (1) este persoana. Astfel, potrivit acestui articol al legii: „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public”1. Aşa fiind, Curtea nu poate reţine că prin dispoziţia de lege criticată este încălcat accesul liber la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţie.

Tot astfel, în legătură cu susţinerea din obiecţia de neconstituţionalitate potrivit căreia instituţia Avocatul Poporului se substituie persoanei fizice vătămate într-un drept al său, prin exercitarea atribuţiei de sesizare a instanţei de contencios administrativ, Curtea a constatat că aceasta nu poate fi reţinută. Exercitând atribuţia prevăzută de textul de lege criticat, Avocatul Poporului nu se substituie în drepturile procesuale ale cetăţeanului, ci îl sprijină pe acesta, inclusiv prin introducerea acţiunii la instanţa de contencios administrativ, el fiind singurul care decide continuarea sau nu a procesului împotriva autorităţii administrative abuzive. Astfel, petiţionarul care, în virtutea legii, a dobândit calitatea de reclamant poate, potrivit regulilor dreptului comun, să declare în faţa instanţei, la primul termen de judecată, în ce măsură îşi însuşeşte acţiunea introdusă de Avocatul Poporului, după cum, pe parcursul judecăţii, poate renunţa la acţiune sau poate să o lase în nelucrare. Această procedură îşi are corespondentul în principiul disponibilităţii şi, în consecinţă, este în concordanţă cu principiul înscris la art. 21 alin. (1) din Constituţie referitor la accesul liber la justiţie.

Autorul sesizării a mai susţinut că prevederile art. 1 alin. (3) din Lege, care conferă Avocatului Poporului posibilitatea sesizării instanţei de contencios administrativ, „echivalează cu o extindere a dreptului de petiţionare în sfera accesului liber la justiţie”. Examinând această susţinere, Curtea constată că exercitarea dreptului de petiţionare prevăzut de art. 51 din Constituţie este o modalitate eficientă de rezolvare a unor probleme personale şi se poate realiza fie individual, de către cetăţean, fie de un grup de cetăţeni, fie de către organizaţii legal constituite. Conform acestui drept constituţional, persoanele lezate se pot adresa instituţiei Avocatul Poporului cu cereri privind încălcarea drepturilor sau libertăţilor cetăţeneşti de către autorităţile publice. În temeiul art. 59 din Constituţie, exercitându-şi atribuţiile ce-i revin potrivit Legii nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, acesta urmăreşte rezolvarea legală a cererilor primite şi cere autorităţilor sau funcţionarilor administraţiei publice în cauză încetarea încălcării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, repunerea în drepturi

1 În prezent, acest text legal a primit o altă denumire, şi anume „Subiectele de sesizare a instanţei”.


a petiţionarului şi repararea pagubelor, potrivit modalităţilor prevăzute de aceeaşi lege. Aşadar, cetăţeanul se adresează instituţiei Avocatul Poporului în virtutea dreptului său de petiţionare, pe când acestuia din urmă i se conferă prin Legea contenciosului administrativ posibilitatea de a veni în sprijinul cetăţeanului şi pe calea acţiunii în justiţie, în mod circumstanţiat, în condiţiile legii, fără ca prin aceasta dispoziţiile criticate să echivaleze „cu o extindere a dreptului de petiţionare în sfera accesului liber la justiţie”.

În legătură cu susţinerea potrivit căreia posibilitatea persoanei fizice de a se adresa justiţiei se transformă într-o obligaţie care semnifică încălcarea libertăţii acesteia de a alege calea legală de valorificare a dreptului său, ceea ce încalcă prevederile art. 52 din Constituţie referitoare la „Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică”, Curtea a constatat că instituirea unei asemenea competenţe pentru o autoritate publică reprezintă o garanţie a protejării interesului public şi asigurarea respectării lui, în limitele şi în condiţiile legii.

În legătură cu susţinerea potrivit căreia „Avocatul Poporului ar fi învestit cu o atribuţie excesivă şi, în plus, lipsită de consistenţă, respectiv aceea de formulare a unei acţiuni în contencios, în numele unei persoane care se consideră vătămată în drepturile sau în interesele sale legitime”, precum şi cu unele consideraţii referitoare la oportunitatea sau relevanţa textelor de lege în discuţie, Curtea a constatat că aceste probleme sunt de competenţa exclusivă a Parlamentului1.

Remarcăm, ca şi în cazul precedent, tendinţa Avocatului Poporului către o abordare restrictivă a competenţei sale, şi soluţia, respectiv considerentele deciziei Curţii Constituţionale de a aborda această competenţă într-o manieră plenară, printr-o interpretară în spiritul textelor constituţionale de referinţă. Aceasta în considerarea rolului pe care legiuitorul constituant l-a configurat pentru instituţia Avocatului Poporului, cu privire la care Curtea s-a referit pe larg cu prilejul iniţiativei de revizuire a Constituţiei din anul 2014, astfel cum se va arăta în ceea ce urmează.

6.4. Concluzii Dincolo de cadrul constituţional şi legal care susţine dialogul dintre Curtea

Constituţională şi Avocatul Poporului, este evidentă implicarea Avocatului Poporului în cadrul controlului de constituţionalitate, după cum este evident rolul Curţii Constituţionale în consolidarea rolului acestei autorităţi, şi a poziţiei pe care în mod real aceasta trebuie să o deţină în rândul autorităţilor statului de drept, ca apărător al drepturilor şi libertăţilor persoanelor.

În acelaşi timp, atât Curtea Constituţională, cât şi organisme internaţionale, precum Comisia de la Veneţia, susţin implicarea activă a Avocatului Poporului în acest dialog, fiind subliniat rolul cheie pe care legiuitorul constituant i l-a conferit prin reglementarea posibilităţii de contestare directă în faţa Curţii Constituţionale, în special al ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului.

1 Decizia nr. 507 din 17 noiembrie 2004 asupra sesizării de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (3), art. 7 alin. (5), art. 11 alin. (3), art. 13 alin. (2) şi ale art. 28 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, publicată în M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004.


7. Dialogul Curţii Constituţionale cu şi prin mass-media 7.1. Consideraţii generale Constituţia României reglementează, în concordanţă cu instrumentele juridice

internaţionale în domeniu, dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public, precum şi obligaţia corelativă a autorităţilor publice, potrivit compe-tenţelor ce le revin, de a asigura informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal1. Dezvoltând aceste dispoziţii constituţionale, Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public2 defineşte conceptul de informaţii de interes public ca fiind „orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiei”.

Textul constituţional de referinţă prevede, de asemenea, obligaţia mijloacelor de informare în masă, publice şi private, de a asigura informarea corectă a opiniei publice.

Se poate afirma, aşadar, că raporturile şi dialogul Curţii Constituţionale cu mass-media sunt determinate de obligaţia constituţională de a asigura accesul tuturor persoanelor la informaţiile de interes public care privesc activitatea Curţii Constituţionale, având în vedere, pe de o parte, importanţa activităţii pe care o desfăşoară, iar, pe de altă parte, locul şi rolul pe care mass-media3 îl ocupă într-o societate democratică.

Astfel, activitatea Curţii Constituţionale, ca autoritate ce asigură supremaţia Constituţiei, este necesar a fi cunoscută de toate autorităţile publice, precum şi de orice cetăţean. Deopotrivă, este necesar a se cunoaşte atribuţiile sale, modul în care se realizează accesul la jurisdicţia constituţională, precum şi deciziile Curţii Constituţionale. Având în vedere că aceste decizii se publică în Monitorul Oficial al României şi sunt general obligatorii4, ele influenţează întregul sistem normativ.

Prin mijloacele specifice de transmitere a informaţiei, mass-media asigură o cunoaştere mai rapidă şi de către o sferă largă de persoane a aspectelor menţionate, slujind astfel interesului public, respectiv activităţii Curţii Constituţionale, în ansamblul său.

Din această perspectivă, este esenţială informarea corectă, obiectivă, echi-distantă a publicului cu privire la activitatea Curţii Constituţionale, aşadar, respec-tarea de către mijloacele de informare în masă a obligaţiilor constituţionale şi legale. O informare a publicului clară, corectă, la timp poate constitui un element de consolidare a justiţiei constituţionale şi a statului de drept. În acest mod pot fi evitate erori de interpretare, diverse speculaţii nefondate la adresa Curţii şi chiar o educare a publicului, în sensul corectei înţelegeri a rolului şi locului justiţiei constituţionale în statul de drept. Dimpotrivă, o informare eronată, tendenţioasă, care promovează idei contrare valorilor democraţiei, poate constitui un real risc,

1 Art. 31 din Constituţie – Dreptul la informaţie. 2 Publicată în M. Of. nr. 663 din data de 23 octombrie 2001. 3 Totalitatea mijloacelor de informare în masă (radio, televiziune, presă). 4 A se vedea dispoziţiile art. 147 din Constituţia României.


fiind exclusă prin definiţie dintre instrumentele de dezvoltare şi menţinere a libertăţii de opinie într-un stat de drept1.

În cele ce urmează, vom realiza o scurtă prezentare a evoluţiei comunicării Curţii Constituţionale a României, în special prin mass-media, pentru a evidenţia ceea ce s-a realizat în acest domeniu în decursul existenţei Curţii, problemele întâmpinate, aspectele care au fost sau au rămas susceptibile de a fi îmbunătăţite, toate acestea conturând ceea ce am numit dialogul Curţii Constituţionale în şi prin mass-media.

7.2. Organizarea Curţii Constituţionale a României în materie de comunicare cu/prin mass-media

7.2.1. Modalităţi de comunicare

7.2.1.1. Pagina de internet Evoluţia mijloacelor de comunicare la nivelul instituţiilor trebuie să ţină seama

de evoluţiile generale ale societăţii şi tehnologiei. Locul pe care îl ocupă în prezent internetul ca sursă şi mijloc de comunicare îşi pune amprenta şi asupra comunicării prin mass-media. Chiar dacă presa scrisă nu a cedat cu totul celei în format electronic, aceasta din urmă domină ca sursă de informare2.

Adaptându-se acestei realităţi, a fost realizată începând cu anul 1999, o pagină de internet a Curţii Constituţionale – www.ccr.ro3. În anul 2002 i-a fost adăugată o bază de date cu motor de căutare pentru actele pronunţate în dosarele Curţii Constituţionale – decizii, hotărâri, avize. În cursul anului 2013, aceasta a căpătat o nouă interfaţă, mai dinamică şi completată cu noi rubrici menite să asigure accesul la o categorie mai largă de informaţii.

Astfel, pe pagina de internet a Curţii Constituţionale pot fi accesate informaţii referitoare la legislaţia care reglementează organizarea şi funcţionarea Curţii, referitoare la componenţă, structura acesteia, şedinţele de judecată (listele şedinţelor publice), deciziile, hotărârile, avizele pronunţate de Curte, publicaţii şi statistici, relaţii externe, lista informaţiilor de interes public, comunicatele de presă. Rămân exclusiv interne informaţiile care nu sunt de interes public, precum şi alte aspectele referitoare la proceduri ale Curţii Constituţionale cum sunt, de exemplu, repartizarea dosarelor, judecătorii-raportori desemnaţi în dosare.

Menţionăm rubrica Întrebări frecvente, unde se regăsesc o seamă de răspunsuri la întrebări care privesc activitatea Curţii şi accesul la informaţiile referitoare la actele pe care aceasta le pronunţă.

Pe pagina de internet a Curţii se postează, de îndată ce sunt redactate, deciziile/hotărârile Curţii Constituţionale prin care s-au admis sesizări de ne-constituţionalitate, precum şi cele care suscită un interes public deosebit.

1 Pentru dezvoltări, a se vedea şi A. Koltay, Hungary’s new media regulations and the Constitutional Court, disponibil în format electronic pe http://ssrn.com/abstract.

2 Pentru consideraţii, inclusiv în ceea ce priveşte aspectele referitoare la reglementare, a se vedea E. Barendt, Freedom of expression, în The Oxford Handbook of Comparative Constitutional Law, Oxford University Press, 2012, pp. 891-907.

3 În limba română, engleză şi franceză.


A fost implementat un program care asigură accesul părţilor la dosarele înregistrate pe rolul Curţii Constituţionale prin intermediul paginii de internet. Chiar dacă această problematică nu priveşte comunicarea prin mass-media, este de remarcat, ca modalitate de facilitare a accesului părţilor la dosare, diminuând cheltuielile legate de costurile cu eventuala deplasare la sediul Curţii pentru studierea dosarelor, respectiv de fotocopiere a acestora.

7.2.1.2. Înregistrarea audiovideo şi transmisiunea TV a şedinţelor Curţii Constituţionale

În cadrul proiectului „Transparenţa actului de justiţie constituţională”, Curtea

Constituţională a realizat implementarea unui sistem de înregistrare audio-video a şedinţelor de judecată şi de distribuţie a semnalului TV prin infrastructura NetCity.

Acest sistem permite accesul media, precum şi vizionarea/audierea de către toţi cei interesaţi a şedinţelor Curţii Constituţionale.

7.2.1.3. Comunicatele de presă Curtea Constituţională difuzează comunicate de presă referitoare la diverse

evenimente sau situaţii care privesc activitatea sa, precum şi cu privire la soluţiile de admitere a sesizărilor de neconstituţionalitate sau alte cauze de interes public mai pronunţat. Pe site-ul Curţii Constituţionale – www.ccr.ro – se află postate comunicate de presă începând cu anul 2000.

Dispoziţiile aplicabile în materie sunt prevăzute în Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 6/2012.

Informaţiile postate pe site, respectiv comunicate pe fluxurile de presă, sunt preluate de mass-media, intensitatea difuzării lor şi comentariile pe care le determină depinzând în principal de interesul pe care îl ridică problematica ce a format obiectul comunicatului de presă.

Pentru o comunicare clară şi pentru evitarea interpretărilor eronate, în prezent comunicatele Curţii Constituţionale au un grad mai mare de complexitate, în sensul că redau argumentele esenţiale care au stat la baza soluţiilor pe care Curtea le-a pronunţat. Această abordare a avut un efect pozitiv cât priveşte comunicarea Curţii Constituţionale prin mass-media, argumentele redate în cuprinsul comunicatelor fiind preluate şi redate ca atare. În precedent, uneori chiar supoziţiile emise în mass-media cu privire la motivele care au stat la baza pronunţării unora dintre soluţiile Curţii, mai ales pe fondul unei lipse de cunoaştere a instituţiei şi speci-ficului controlului de constituţionalitate şi în contextul unor tensiuni de natură politică, au produs dezinformarea opiniei publice, cu efecte negative asupra imaginii Curţii Constituţionale, ceea ce a impus identificarea de remedii.


7.2.1.4. Conferinţele şi declaraţiile de presă Curtea Constituţională organizează conferinţe de presă cu ocazia unor eveni-

mente, precum congrese şi conferinţe internaţionale. Nu există o regularitate a organizării de conferinţe de presă, acestea fiind modalităţi de comunicare rezervate evenimentelor deosebite din activitatea Curţii Constituţionale.

La conferinţele de presă participă preşedintele şi judecători ai Curţii Constituţionale.

Desigur că informaţiile care pot fi transmise cu astfel de prilejuri sunt circumscrise de obligaţiile cu caracter general impuse judecătorilor constituţionali de legea organică a Curţii. Astfel, potrivit art. 64 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale: „Judecătorii Curţii Constituţionale sunt obligaţi:

a) să-şi îndeplinească funcţia încredinţată cu imparţialitate şi în respectul Constituţiei;

b) să păstreze secretul deliberărilor şi al voturilor şi să nu ia poziţie publică sau să dea consultaţii în probleme de competenţa Curţii Constituţionale;

c) în adoptarea actelor Curţii Constituţionale să-şi exprime votul afirmativ sau negativ, abţinerea de la vot nefiind permisă;

d) să comunice preşedintelui Curţii Constituţionale orice activitate care ar putea atrage incompatibilitatea cu mandatul pe care îl exercită;

e) să nu permită folosirea funcţiei pe care o îndeplinesc în scop de reclamă comercială sau propagandă de orice fel;

f) să se abţină de la orice activitate sau manifestări contrare independenţei şi demnităţii funcţiei lor”.

Prin urmare, problematica abordată nu poate antama chestiuni care să presupună încălcarea obligaţiilor legale ale judecătorilor Curţii Constituţionale. Chiar dacă reprezentanţii mass-media formulează întrebări în acest sens, există o obligaţie de rezervă a judecătorilor Curţii.

7.2.1.5. Alte modalităţi de aducere la cunoştinţă publică a activităţii Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională organizează ceremonii aniversare1 sau comemorative2,

găzduieşte lansări de carte3, publică volume de studii cu prilejul Conferinţelor pe care le găzduieşte4, precum şi broşuri referitoare la componenţa şi activitatea sa.

1 De exemplu, cele care marchează, în fiecare an, sărbătorirea„Zilei Constituţiei” (8 decembrie). 2 De exemplu, sesiunea ştiinţifică cu tema „Vasile Gionea: Viaţa şi opera”, manifestare ce şi-a

propus să omagieze 100 de ani de la naşterea primului preşedinte al Curţii Constituţionale (20 februarie 2014);

3 De exemplu, organizarea, în colaborare cu Programul „Statul de Drept Europa de Sud-Est” al Fundaţiei Konrad Adenauer, a unei conferinţe prilejuită de lansarea publicaţiei „Selecţie de decizii ale Curţii Constituţionale Federale a Germaniei”.

4 A se vedea, de exemplu, Justiţia constituţională – funcţii şi raporturi cu celelalte autorităţi publice – Drept constituţional comparat, reprezentând lucrările celui de-al XV-lea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, 23-25 mai 2011, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012.


A fost elaborată o revistă a Curţii, intitulată Buletinul Curţii Constituţionale, care este publicată în română, engleză şi franceză, postată şi pe pagina de internet, pentru a asigura un acces cât mai larg la informaţiile pe care le cuprinde: studii de specialitate întocmite de regulă de judecătorii şi magistraţii-asistenţi ai Curţii Constituţionale a României sau ai altor Curţi Constituţionale, rezumate ale jurispru-denţei relevante a Curţii în perioada de referinţă pentru numărul respectiv al Buletinului, situaţia relaţiilor externe ale Curţii în aceeaşi perioadă. Revista este transmisă unui număr mare de universităţi, biblioteci, altor instanţe de jurisdicţie constituţională, autorităţi publice, fiind o veritabilă „carte de vizită” pentru Curtea Constituţională a României. În plus, cele mai relevante dintre deciziile Curţii Constituţionale sunt selectate şi publicate in extenso în volume, inclusiv traducerea acestora în limba engleză.

Curtea Constituţională organizează vizite de studiu, care privesc, în principal, colaborarea instanţele de judecată cu diverse universităţi, vizite ale magistraţilor din alte ţări în cadrul colaborării cu Institutul Superior al Magistraturii şi Ministerul Justiţiei, precum şi ale cursanţilor Şcolii Naţionale de Grefieri. Sunt tot atâtea modalităţi de deschidere a Curţii Constituţionale către colaborarea cu mediul universitar şi alte instituţii şi autorităţi publice. Acestea nu sunt mediatizate, fiind socotite inerente activităţii obişnuite a Curţii – considerăm însă că şi acestea ar trebui deopotrivă aduse la cunoştinţa publică, pentru o imagine cât mai completă a ceea ce presupune activitatea desfăşurată.

7.3. Responsabilităţi în cadrul comunicării Curţii Constituţionale prin mass-media. Reglementări interne

7.3.1. Organizarea Curţii Constituţionale Dacă privim această activitate în sens larg, se poate spune că atât judecătorii

Curţii Constituţionale, cât şi, în parte, personalul acesteia poartă responsabilitatea comunicării cu şi prin mass-media. În sens restrâns, la nivelul Curţii, activităţile enumerate în secţiunea precedentă sunt repartizate între Compartimentele Curţii şi conducătorii acestora, în funcţie de obiectul lor, fiind implicate, în principal, Compartimentul relaţii externe, relaţii cu presa şi protocol, Compartimentul de cercetare, documentare şi bibliotecă (condus de primul magistrat-asistent), Biroul statistică şi informatică (condus de secretarul general).

Dintre acestea, Compartimentul relaţii externe, relaţii cu presa şi protocol al Curţii Constituţionale are atribuţii specifice, astfel cum o arată şi denumirea sa, în comunicarea cu mass-media. Sub această denumire şi în actuala formulă organizatorică, Compartimentul menţionat este prevăzut de dispoziţiile Regula-mentului de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii constituţionale nr. 6 din 7 martie 20121.

Potrivit art. 14 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, „personalul încadrat la Compartimentul relaţii externe, relaţii cu presa şi protocol este compus din personalul de specialitate juridică asimilat

1 Publicat în M. Of. nr. 198 din 27 martie 2012.


magistraţilor-asistenţi şi personalul contractual, atribuţiile acestora fiind detaliate prin fişa postului” iar potrivit art. 14 alin. (1) pct. B din acelaşi Regulament, are următoarele atribuţii în ceea ce priveşte relaţia cu presa: „a) furnizează ziariştilor orice informaţie de interes public care priveşte activitatea jurisdicţională a Curţii Constituţionale; b) asigură, periodic sau de fiecare dată când activitatea Curţii Constituţionale prezintă un interes public imediat, difuzarea de comunicate, informări de presă, organizarea de conferinţe de presă sau interviuri; c) întocmeşte şi difuzează la cabinetele judecătorilor revista presei cu privire la activitatea Curţii Constituţionale; d) realizează periodic informări referitoare la principalele evenimente ştiinţifice şi culturale din ţară”.

Personalul din cadrul Compartimentului relaţii externe, relaţii cu presa şi proto-col are studii juridice, filologice sau chiar ambele.

7.3.2. Drepturile şi obligaţiile reprezentanţilor mass-media Regulamentul privind acreditarea reprezentanţilor mijloacelor de informare în

masă la Curtea Constituţională a României, anexă la Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 3 din 27 februarie 20121 prevede, în art. 1 alin. (1), (2) şi (3), că „la activităţile, şedinţele publice şi conferinţele de presă organizate de Curtea Constituţională a României pot fi acreditaţi reprezentanţii instituţiilor de presă naţionale şi locale – denumiţi în continuare jurnalişti – cotidiane, periodice, agenţii de presă, posturi de radio şi televiziune româneşti şi străine, precum şi jurnaliştii liber-profesionişti”.

În temeiul dispoziţiilor art. 11 lit. l) din Regulament, „acreditarea se acordă de magistratul-asistent-şef director al Cabinetului preşedintelui Curţii Constituţionale, coordonator al Compartimentului relaţii externe, relaţii cu presa şi protocol, la cererea instituţiei de presă al cărui angajat este jurnalistul sau la solicitarea jurnalistului liber-profesionist care îndeplineşte condiţiile prezentului regulament, în urma propunerii consilierului cu atribuţii în domeniul relaţiilor cu presa. Acordarea acreditării nu atrage controlul Curţii Constituţionale asupra materialelor publicate de jurnalistul acreditat sau a ştirilor difuzate de mijloacele de informare în masă”. Acreditarea la Curtea Constituţională poate fi permanentă sau provizorie. Acre-ditarea permanentă se reactualizează anual, iar acreditarea provizorie se acordă numai în cazul unor evenimente speciale ce au loc la Curtea Constituţională”.

Cât priveşte obligaţiile reprezentanţilor mass-mediei, potrivit art. 8 din Regulament: „(1) Jurnaliştii, fotoreporterii şi operatorii de televiziune acreditaţi au obligaţia de a respecta demnitatea şi intimitatea tuturor persoanelor aflate în clădire. (2) Filmările şi fotografiatul sunt strict interzise în: a) perimetrul echipamentelor de control al accesului în clădire; b) birourile şi sălile destinate activităţilor desfăşurate de membrii Curţii Constituţionale şi personalul instituţiei. (3) Fotoreporterii şi operatorii de televiziune acreditaţi, care utilizează camere de televiziune mobile, au acces în sala de desfăşurare a şedinţelor publice de judecată, numai cu acordul preşedintelui Curţii Constituţionale, pentru o durată de

1 Publicată pe site-ul Curţii Constituţionale a României – www.ccr.ro.


maxim 10 minute, din momentul deschiderii şedinţei. (4) Jurnaliştii, fotoreporterii şi operatorii de televiziune acreditaţi au acces în spaţiile amenajate pentru presă şi pentru instalarea camerelor de luat vederi. (5) Jurnaliştii acreditaţi nu pot interveni, sub nici o formă, în desfăşurarea activităţilor Curţii Constituţionale la care asistă. (6) Utilizarea echipamentelor de înregistrare audio şi video disimulate sunt interzise. (7) Nerespectarea acestor reguli duce la retragerea acreditării de presă”.

7.4. Interesul mass-mediei faţă de activitatea Curţii Constituţionale şi

problematica libertăţii de exprimare

7.4.1. Atribuţiile Curţii Constituţionale reflectate în mass-media Există un interes în creştere pentru activitatea Curţii Constituţionale. Intensitatea

acestuia este determinată de problema punctuală de constituţionalitate soluţionată de Curte sau de natura activităţi pe care aceasta o desfăşoară la un moment dat.

Astfel, dacă am proceda la o analiză din perspectiva atribuţiilor Curţii Constituţionale, cel mai ridicat interes îl suscită soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională, în considerarea subiectelor care pot fi părţi ale unor asemenea conflicte (autorităţile publice nominalizate de Titlul III din Constituţia României), precum şi a obiectului conflictelor. Acestea sunt, cel mai frecvent, conflicte de competenţă între autorităţi precum Preşedintele României, Parlamentul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Guvernul, adică autorităţi a căror activitate, în sine, prezintă un interes public deosebit.

Un grad ridicat de mediatizare îl are activitatea Curţii Constituţionale în perioada alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României, având în vedere atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui şi a confirma rezultatele sufragiului1, precum şi în perioada referendumului, în considerarea atribuţiei de a veghea la organizarea şi desfăşurarea acestuia şi a confirma rezultatele acestuia2.

De asemenea, unele decizii pe care Curtea Constituţională le-a pronunţat în exercitarea atribuţiilor de control al constituţionalităţii legilor, înainte3 sau după promulgare4, au fost în atenţia mass-media, cu precădere în situaţii în care acestea au vizat măsuri cu un larg impact social (de exemplu, reducerea pensiilor, a salariilor, descentralizarea administrativă).

În sfârşit, atribuţia Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra constitu-ţionalităţii iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, având în vedere natura sa specifică, este în atenţia mass-mediei şi a publicului larg.

Este de precizat că interesul mass-media se îndreaptă nu numai către soluţiile pe care Curtea le pronunţă în diversele cauze ce îi sunt supuse, ci şi către opiniile separate care se formulează de către judecătorii Curţii în aceste cauze.

1 Art. 146 lit. f) din Constituţia României. 2 Art. 146 lit. i) din Constituţia României. 3 Art. 146 lit. a) teza I din Constituţie. 4 Art. 146 lit. d) din Constituţie.


7.4.2. Probleme de comunicare cu şi prin mass-media. Limitele libertăţii de exprimare

Lipsa unor jurnalişti specializaţi în domeniul constituţional, influenţele con-

textului politic asupra acestora, lipsa unei verificări atente a informaţiilor obţinute din diverse surse, altele decât cele oficiale ale Curţii Constituţionale, dorinţa de a crea ştiri cu impact asupra publicului determină probleme sub aspectul comunicării Curţii Constituţionale prin mass- media.

Problemele pot interveni în cazul unei lipse de comunicare cu mass-media, în cazul unei insuficiente sau eronate înţelegeri a unor acte, fapte, respectiv atunci când, din diverse raţiuni, astfel de acte sau fapte pot suferi distorsionări, cu consecinţa dezinformării în legătură cu activitatea Curţii Constituţionale.

Cât priveşte lipsa comunicării, de-a lungul timpului s-au prevăzut măsuri menite să asigure transparenţa activităţii Curţii Constituţionale. Mai dificilă se dovedeşte însă corectarea unor interpretări eronate ale actelor Curţii Constituţionale, respectiv a considerentelor care stau la baza acestora.

Astfel, referindu-ne la un exemplu care a fost apreciat de o parte a mass-mediei ca un „atac” la adresa libertăţii presei, menţionăm Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 62/20071, prin care s-a constatat neconstitu-ţionalitatea dispoziţiilor art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, partea referitoare la abrogarea art. 205, a art. 206 şi a art. 207 C. pen., texte care incriminau insulta şi calomnia. S-a considerat de o parte a mass-mediei că prin constatarea neconstituţionalităţii normelor abrogatoare şi, în consecinţă, reintrarea în vigoare a incriminării insultei şi calomniei, libertatea de exprimare prin presă este încălcată.

Or, Curtea a precizat, în cuprinsul deciziei pronunţate, că are în vedere prevederile privind libertatea de exprimare, cuprinse în art. 30 din Constituţia României, art. 10 par. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 19 par. 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. Potrivit art. 30 alin. (1) din Constituţia României, „libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile”. Acelaşi articol al Constituţiei prevede însă în alin. (6) că „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”. Curtea a reţinut în acest sens că „limitele libertăţii de exprimare, prevăzute în art. 30 alin. (6) din Constituţia României, concordă întru totul cu noţiunea de libertate, care nu este şi nu poate fi înţeleasă ca un drept absolut (...) libertatea unei persoane se termină acolo unde începe libertatea altei persoane. În acest sens, art. 57 din Constituţie prevede expres obligaţia cetăţenilor români, cetăţenilor străini şi apatrizilor de a-şi exercită drepturile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”. Curtea a mai observat în acelaşi sens că o limitare identică este, de asemenea, prevăzută în

1 Publicată în M. Of. al României nr. 104 din 12 februarie 2007.


art. 10 par. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în conformitate cu care „exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru (...) protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora (...)”, precum şi în art. 19 par. 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, care stabileşte că exerciţiul libertăţii de exprimare comportă îndatoriri şi responsabilităţi speciale şi că aceasta poate fi supusă anumitor restricţii care trebuie să fie expres prevăzute de lege, ţinând seama de drepturile sau reputaţia altora. Cât priveşte faptele de insultă şi calomnie prin presă, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 30 alin. (8) din Constituţie prevăd că „delictele de presă se stabilesc prin lege”. În absenţa oricărei distincţii, rezultă că delictele de presă se pot stabili prin lege specială – de exemplu, printr-o lege a presei sau prin legea penală comună, care este, în cazul de faţă, Codul penal. Astfel, „dimensiunea constituţională a delictelor de presă impune ca acestea să nu poată fi eliminate din legislaţie, ci, aşa cum s-a arătat, supuse unui regim sancţionator la libera alegere a legiuitorului”.

Pentru corecta înţelegere a deciziei Curţii Constituţionale şi a considerentelor ce au fundamentat-o, este necesară înţelegerea deopotrivă a drepturilor şi obligaţiilor celor care realizează informarea prin mass-media, precum şi a faptului că libertatea de exprimare, inclusiv prin presă, nu constituie un drept absolut. De altfel, Curtea a subliniat şi în alte rânduri rolul şi importanţa mass-mediei, precum şi marea responsabilitate pe care aceasta o poartă, amintind1şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reţinut ca element important rolul indispensabil de „câine de pază” care revine presei într-o societate democratică (de exemplu, Hotărârea din 27 martie 1996, pronunţată în Cauza Goodwin c. Regatului Unit, par. 39). Presa nu trebuie să depăşească însă anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor altor persoane. Totuşi, îi revine sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor şi a responsabilităţilor sale, informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea din 24 februarie 1997, pronunţată în Cauza De Haes şi Gijsels c. Belgiei, par. 37; Hotărârea din 25 iunie 2002, pronunţată în Cauza Colombani şi alţii c. Franţei, par. 55; Hotărârea din 17 decembrie 2004, pronunţată în Cauza Cumpănă şi Mazăre c. României, par. 93).

7.5. Concluzii Experienţa Curţii Constituţionale a României în relaţiile cu mass-media şi

problemele care au apărut de-a lungul timpului au condus la modificări ale strategiei sale de comunicare, precum şi la reglementarea acestei comunicări.

Informaţiile privind activitatea Curţii Constituţionale şi a membrilor acesteia sunt aduse la cunoştinţa publică, în special pe pagina de internet şi prin comunicatele de presă. Aceasta este de esenţa comunicării cu şi prin mass-media,

1 Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în M. Of. nr. 350 din 13 iunie 2013.


respectiv prin presă, aceasta din urmă, pentru a-şi exercita în mod plenar rolul, având nevoie de informaţii din partea tuturor autorităţilor publice cu privire la activitatea lor1.

Pentru o mai mare transparenţă şi pentru a se evita interpretările eronate, comunicatele de presă sunt mai elaborate, menţionând în mod expres şi explicit motivele pentru care Curtea Constituţională a pronunţat deciziile/hotărârile/avizele sale. În situaţiile în care prin mijloacele mass-media au fost promovate interpretări eronate ale actelor Curţii, aceasta a intervenit pentru a face clarificările necesare. Astfel, de exemplu, în situaţia care a apărut ca urmare a „comentariilor apărute în mass-media cu privire la modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor adminis-traţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali”, în raport cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 682 din 27 iunie 2012, Curtea Constituţională a dat un comunicat de presă prin care a arătat, în esenţă, motivele care au fundamentat decizia pronunţată (www.ccr.ro – Comunicate de presă, 13 decembrie 2012).

Curtea a procedat, de asemenea, la reglementarea în mod corespunzător a obligaţiilor reprezentanţilor mass-media. Astfel, potrivit art. 1 alin. (5) din Regula-mentul privind acreditarea reprezentanţilor mijloacelor de informare în masă la Curtea Constituţională a României, anexă la Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 3 din 27 februarie 2012 (www.cccr.ro): „Curtea Constituţională recomandă tuturor jurnaliştilor şi mijloacelor de informare în masă să ţină seama şi să aplice principiile deontologice cuprinse în Rezoluţiile nr. 1003 (1993) şi nr. 1215 (1993) ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, având în vedere responsabilitatea socială şi legală ce le revine pentru informarea corectă a opiniei publice şi respectarea valorilor morale şi a drepturilor cetăţeneşti”.

Desigur că dialogul Curţii Constituţionale cu şi prin mass-media este susceptibil de îmbunătăţiri. Acestea ţin de acţiuni concrete ale Curţii Constituţionale (cum ar fi, de exemplu, realizarea unor informări de tipul newsletter, cu mai multe detalii despre activităţile Curţii decât cele care sunt în prezent postate pe pagina de internet, cât şi a unei regularităţi a conferinţelor de presă, pentru a oferi posibilitatea de a se răspunde în mod direct întrebărilor care privesc activităţile Curţii Constituţionale). De asemenea, calitatea acestei comunicări depinde de profesionalismul şi responsabilitatea reprezentanţilor mass-media şi de respec-tarea de către aceştia a regulilor de deontologie profesională.

1 Pentru dezvoltări, a se vedea E. Barendt, op. cit., pp. 891-907.

Documents

DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI · 2019-05-27 · 5.2.1. Dialogul prin intermediul conferinţelor, seminarelor, precum şi în cadrul unor forme de asociere a instanţelor