Diamante în zăpadă

Viorel Darie

Încă de dimineaţă, de cum văzusem soarele luminând peisajele de basm de afară, mi-am zis:

“Nu se poate, azi trebuie să ieşim neapărat afară !“.

Aşa că, spre amiază, când s-a făcut cald şi frumos, o îndemn pe fetiţa mea, Corina, care se afla

în acele zile în vacanţa de iarnă:

- Hai să ne îmbrăcăm şi să facem o plimbare afară, prin zăpadă!...

- Da, tăticule! Ce bine-mi pare!...

Ieşim din casă în plină feerie a peisajului de iarnă de la munte. În ultima noapte ninsese din

abundenţă, încât toate pajiştile de pe muntele pe care era situată casa noastră, precum şi

poienile şi toţi munţii din jur, deveniseră încărcate de bogate plăpumi de ninsoare pufoasă şi

albă, dând farmec lucrurilor banale din jur, împodobind cu puf alb crenguţele golaşe ale

pomilor şi punând căciuli pe vârfurile stâlpilor ori aşternând perne moi pe câmp şi pe cărări.

Mai impresionante decât toate păreau a fi cerul albastru-luminos, dar şi acele steluţe, cu miile,

zămislite de ger în cursul nopţii din cristalele fulgilor de nea. Nu ne puteam sătura admirând

peisaje feerice create de câmpul alb pe care străluceau diamantele ca un tezaur de vis, lumini

care apăreau şi dispăreau la fiecare pas din calea noastră.

Corina păşea alături de mine prin zăpada pufoasă, iar ochii ei îmi păreau la fel ca două

diamante în lumina soarelui, sclipind sub sprâncenele ei negre şi lungi.

- Corina, ştii că acest câmp de zăpadă seamănă cu blana unui urs alb uriaş?

- Poate mai degrabă cu blăniţa moale şi albă a unui iepure de rasă!...

- …Aleasă?...

- …Da, cea mai aleasă!...

Urcăm sus spre creasta muntelui, răzbind cu greu prin omăt, călcând pe acolo pe unde ar fi

trebuit să fie cărarea.

-Tăticule! Ce sunt urmele astea?...

- …Astea?... Hm!... Trebuie să fie nişte urme de iepure. Uite cele două lăbuţe din faţă, iată-le şi

pe cele din spate… apoi iar două lăbuţe din faţă... Tip-Tip!... Tip-Tip!...

Începem să sărim şi noi amândoi precum iepurele. În sfârşit, ajungem pe culmea muntelui. Ce

spectacol! Ce frumuseţi emoţionante! Pretutindeni spinările munţilor, copacii pădurilor, casele

din sat, stogurile cu fân, totul şi toate erau acoperite din belşug cu zăpadă, albă şi pufoasă,

imaculată. Pe lângă casele sătenilor se vedeau oile şi vitele hrănindu-se cu fânul smuls din

căpiţe. Se vedeau şi cărările făcute de oameni ca să ajungă la izvoarele de apă. Iar pe vârful

muntelui era un pâlc de pini roşcaţi, cu ramurile atârnând de poveri grele de omăt. Şi peste

tot, deasupra noastră, se întindea un cer albastru, un albastru din cel mai luminos!

- Uite o veveriţă, tată! exclamă veselă Corina.

Avea dreptate. Pe ramurile înalte a doi pini din apropiere se jucau două veveriţe, fugărindu-se

una pe cealaltă să-şi fure un con de pin. Crengile de zăpadă se scuturau şi umpleau pinii de o

perdea de zăpadă.

- Ce drăgălaşe sunt!... Uite ce cozi stufoase au!... Şi mai au câte un petic alb de blăniţă sub

piept, vezi?!...

- Da, Corina! Ce lucruri frumoase a creat Dumnezeu ca noi să ne bucurăm sufletul cu ele!...

Chiar aşa şi era, totul era încântător în jurul nostru. Mai încolo zărim nişte urme de lăbuţe de

vulpe în zăpadă. Semănau întrucâtva cu cele ale unui câine, doar că erau cu mult mai mici.

- Uite şi un iepure! strig eu Corinei, arătându-i o siluetă cenuşie căznindu-se să facă salturi prin

zăpada pufoasă spre poiana din vale, de lângă pădure.

- Vai, sărăcuţul de el! Ce anevoie sare prin zăpadă!...

- Hai să-l prindem, vrei? o îndemn eu pe Corina.

- Glumeşti, tată? Ce, chiar aşa de uşor se prinde un iepure?...

Şi astfel am petrecut minunat în mijlocul acelor peisaje mirifice de iarnă, de basm, de nu ne

mai înduram să plecăm de acolo.

De la o vreme mă surprinde faptul că nu mai aud deloc glasul Corinei. Când mă uit spre ea, îi

văd lacrimi în ochi.

- Ce-i cu tine, Corina?

- Mă ustură degetele de la mâini… mi-e frig…

- Frig? Dar mănuşine unde-ţi sunt?

- Nu ştiu, cred că le-am pierdut!...

Abia atunci mi-am dat seama că mănuţele Corinei sunt reci ca nişte ţurţuri de gheaţă. Tot

atunci am descoperit că ea nu-şi luase flaneluţa de lână, cea care i-ar fi ţinut atât de cald, pe

sub paltonaş. Ce mai puteam să să fac? Mi-am scos puloverul şi am înfofolit-o în el. Mi-am scos

şi fularul şi i-am acoperit mâinile amândouă, după ce, mai întâi i-am încălzit bine degetele în

palmele mele.

- Hai să ne întoarcem acasă, îi zic. Ne ajunge cât am stat! O să mai venim şi mâine!

Ne-am întors pe urmele din zăpadă pe care le făcusem chiar noi când urcaserîm pe munte. Ne-

a întors pe aceeaşi cale şi cu gândul că poate vom găsi mănuşile pierdute de Corina. Într-

adevăr, cam pe-acolo pe unde văzuserăm urmele vulpii prin zăpadă, am găsit o mănuşă. Pe

cealaltă însă, nicăieri. Găsim în schimb alte urme proaspete ca de vulpe.

- Te pomeneşti că vulpea a furat mănuşa pe care n-o mai găsim! zise Corina.

Ne luăm după urmele cele proaspete ale vulpii. Ici, colo se vedeau şi urme de ţopăieli prin

zăpadă, ca şi cum vulpea se tolănise pe alocuri. Pesemne se jucase o vreme, fericită, cu

mănuşa Corinei. Mai încolo urmele se pierdeau spre un tufiş. Dar mănuşa nu se vedea. Totuşi,

într-un loc în care zăpada era mai bătătorită, am observat ca o grămăjoară care ascundea

ceva.

- Nu cumva aici a ascuns vulpea mănuşa, aşa cum are ea obiceiul să-şi ascundă şi prada?!

întreb eu, aproape sigur pe victorie.

Dezgropând zăpada în acel loc, iată că descoperim mult căutata mănuşă a Corinei. Dar biata

mănuşă arăta jalnic: era mototolită şi zdrenţuită de nu mai aveai ce face cu ea. Probabil din

joacă, vullpea a tot tras de ea până a ajuns o zdreanţă!

Ne întoarcem tăcuţi către casă. Corinei îi dădură lacrimile în ochi din cauza mănuşei pierdute.

- Vezi, Corina, aşa se întâmplă când nu ai grijă de lucrurile tale! Nici flaneaua ta cea caldă nu ai

luat-o de acasă!...

- De ce mă faci pe mine vinovată? Nu era datoria ta să ai grijă de mine?

- E adevărat, totuşi, acum eşti o fată destul de mare, eşti şcolăriţă, trebuie să te înveţi să ai

singurică grijă de lucrurile tale şi de felul în care te îmbraci!...

Se făcuse rece de-a binelea. Iarna ziua e scurtă, soarele se înclina deja spre apus. Se simţea

deja răcoarea după-amiezei când, deşi soarele mai strălucea încă, era totuşi un soare din acela

“cu dinţi“. Acasă, de bună seamă, ne aştepta căldura unui foc de lemne de fag, dar şi nişte

turte dulci scoase proaspăt din cuptor de bunica!

Legenda Iernii

A fost o zana pe nume Iarna.Ea traia in Tinutul Zapezii,impreuna cu surorile ei,Primavara,Vara

si Toamna.Iarna era cea mai minunata dintre ele.Avea parul alb ca zapada si aripile-i erau ca

de nea.Era imbracata intr-o rochie alba si moale ca matasea.Cele trei surori Primavara,Vara si

Toamna erau foarte mandre de ea si aveau mereu zambetul pe buze.Tinutul era acoperit de

zapada stralucitoare unde traiau decat zane si animalutele lor mici cu aripi.Dar mai exista o

zana rea in Tinutul Intunericului si acolo era numai fulgere si creaturi oribile.Aceasta avea par

negru si aripi de foc,acestea le dadea tuturor oamnenilor frig,ploi,necazuri si suferinte.Zanele

nu le placeau ca zana cea rea ii chinuia pe oameni.De suparare Iarna,Primavara,Vara si

Toamna au aruncat numai raze de soare,caldura si au distrus Tinutul Intunericului si pe zana

cea rea odata cu el.

De atunci Tinutul Zapezii a continuat sa le ofere oamenilor bucurie si fericire.

Povestea fulgului de zapada

Trenca Banciu

Era odata, demult, tare demult, o fetita care se numea Roua. Roua se nascuse in casa unui om

bun si harnic. Pa�rintii o iubeau- ca pe lumina ochilor. Ziua si noaptea se gindeau numai la

fericirea copilei lor.

Mama ii tesea rochite din culorile tuturor florilor, iar tata ii facea coronite de pus in par din cele

mai frumoase pietricele gasite in riul ce curgea in fundul gradinitei.

Roua era tot atita de buna pe cit era de frumoasa. Avea doi ochi ca doua scintei, limpezi si plini

de bunatate. Privirile ei blinde alinau cea mai mare durere. Parul ei, un val matasos, moale si

stralucitor, atingea pamintul in mers. Miinile ei erau asa de indemanatice, ca cejucru luau il si

terminau; dar nu oricum, ci frumos si bine. Intr-un cu-vint, toti erau asa de fericiti, ca pereche

in lume nu aveau. Parintii nu-si mai gaseau- loc de asa mare bucurie ce da�duse peste ei.

Cum uneori, insa, zilele senine sunt umbrite de nori tot asa si in sufletul parintilor fetei era o

umbra care le intuneca fericirea. Mama, de cite ori isi aducea aminte, si isi aducea destul de

des, se ascundea in cea mai intunecata camera si plingea, si plingea pana se linistea. Astfel,

zilele treceau, Roua crestea, se facea tot mai frumoasa, dar si durerea in sufletul parintilor

crestea.

Mama avea mare grija de fetita. O urmarea pas cu pas si niciodata nu o lasa sa iasa afara in

plin soare. Ea o sco�tea pe fata la plimbare numai seara.

in gradina care era plina de cele mai frumoase flori, Roua zburda, se ducea in serile cu luna

plina si isi privea chipul frumos in oglinda apei. Acolo vedea ea ca ochii ei straluceau ca doua

pietre scumpe, ca parul ei era un val inspumat de matase.

Cind nu era luna, licuricii isi aprindeau felinarele si se insirau pe malul apei ca sa faca lumina in

calea fetei.

Uneori, obosita de atita alergat, se oprea cu mama ei sub un pom si asculta susurul riului,

piuitul pasarelelor care se pregateau de ,somn, fosnetul frunzelor, soaptele vintului cald de

vara care ii mingiie obrajii, infierbintati de atita zburdat si se desfata in parfumul florilor care-i

erau atit de dragi. Fiecare floare era socotita o fiinta careia Roua avea sa-i spuna ceva.

Tuturora le soptea usor �Noapte buna." Mingiindu-le cu degetele ei subtiri si moi cand pleca

sa se culce.

Aceasta fericire si multumire nu dura mult. Venind intr-o zi la ea prietenele ei, una mai

vorbareata o intreba de ce nu iese si ea afara, iar alta, de ce nu vine si ea in vi�zita la ele.

Roua ridica cei doi ochi limpezi spre fete si nu raspunse. Dupa plecarea lor, alerga la mama ei,

spunin-du-i; �Mama, mama, de ce nu merg si eu niciodata ziua afara la joc?"

� Copila mea, copila mea! striga mama inspaimintata si o imbratisa pe fata ca si cum ar fi

aparat-o de o primej�die.

Dupa putin timp, mama ii spuse: �in clipa in care te va atinge soarele, noi te vom pierde, asa

a vrut zina cea rea." De atunci, nelinistea mamei a crescut si in curind se imbolnavi. Roua o

ingriji, cu dragoste, asigurind-o ca e destul de mare ca sa inteleaga primejdia ce o astepta.

In curind mama s-a facut bine si si-a inceput iar munca de toate zilele. Intr-o zi, venind de la

lucru, ea aduse un voal de matase subtire ca pinza de paianjen, alb si sclipitor, pentru a-i face

o rochie.

Cind rochia a fost gata, Roua s-a asezat in fata oglinzii si s-a imbracat. Era atit de frumoasa in

seara aceea, ca li�curicii alergau de colo colo prin gradina, sa vesteasca toate cintatoarele,

ginganiile, floriJe, frunzele, vintul ca Roua este mai frumoasa ca oricind si sa pofteasca toti s-o

vada.

Si, intr-adevar, privindu-se in undele lacului, Roua nu se mai recunoscu. De fericire baga mina

in apa s-o tul- bure, sa vada daca nu e vreo nalucire. Nu, cu adevarat era ea. "

Mama fetei pleca zilnic la lucru si Roua raminea cu gospodaria, acasa. cand pleca, nu uita

totdeauna sa-i spuna: �Ai grija de casa si mai ales de tine. Roua zimbea, o imbratisa, o saruta

si mama pleca linistita.

intr-una din zile, dupa ce Roua termina toata treaba, lua rochia cea frumoasa si se imbraca. Se

privi in oglinda. Era incintata. Ce-ar fi sa ma duc la prietenele mele, sa le arat ce rochie

frumoasa am? Si se indrepta spre usa, dar... Isi aduse aminte de sfatul mamei._^tunci, se

intoarse si in�cepu sa danseze prin camera. Invirtindu-se, atinse per�deaua care ii dezvalui

minunile de afara. Privi pe fereastra. Soarele arzator arunca raze de aur care invaluia tot pa-

mintul. Pasarelele ciripeau, zburdind de ici-colo, cintind cintece de bucurie catre soare. Florile

cu rochitele lor care de care mai frumoase, isi ridicau capsorul, pline de fericire, inspre el.

Fluturasii in haina lor de sarbatoare tre�ceau pe la fiecare floare ii spuneau ceva si plecau la

alta si tot asa mereu.

Ce bine trebuie sa fie afara, gindi Roua. Cum as vrea sa fiu si eu in soare, sa ma bucur cu toate

vietuitoarele!

Duse mina la cap, isi mingiie fruntea incalzita de tot ce vazuse si dadu sa mearga la usa.

�Nu, nu, nu trebuie!" si se intoarse.

Trecu ziua, veni mama, mersera in gradina si se culcara.

A doua zi, in capul fetei se infiripa asa de tare gindul sa iasa afara ca nu o mai slabea. Isi lua

rochia cea minu�nata, se privi in oglinda, insa bucuria nu-i mai fu atit de mare. Se duse la

fereastra plictisita. Privi. Acelasi tablou. De citeva ori se indrepta spre usa si se.Intoarse. Trecu

si ziua aceasta cu bine.

Veni a treia zi. Roua isi puse rochia, se privi in oglinda vru sa danseze, sa cinte. Zadarnic.

Nimic nu-i mai scotea din cap gindul de a iesi la soare.

�Si ce-o sa fie daca ies?" gindi ea... apoi cu glas tare: �Ma duc doar in prag, mai departe, nu".

Se mai suci, se mai invirti, privi pe fereastra. Fluturii zburau de colo pana colo, parca ziceau:

�Vino, vino!"

Isi lua inima in dinti si se duse la usa. O deschise. Vai, ce incintare! Caldura ii invalui trupul. Ce

bine se simtea acum. Nu o durea nimic, nu simtea nimic rau. Iesi in curte. Incepu sa alerge, sa

cinte, sa mingiie florile, incerca sa prinda un fluture.

Obrajii i se rumenira, ochii ii straluceau mai tare. Dar parul, parul era numai din fire de aur in

care sclipeau pietre scumpe.

Fericirea era nemasurata. Roua se simtea usoara, tparca plutea. Ridea, se invirtea, nu maT

avea astimpar. De-indata, vrind sa se opreasca in loc, sa se odihneaasca, tsimti ca nu mai

poate,atinge pamintul. Bucuria ii fu mai are. Se lasa in voia vintului si simti cum se urca tot mai

| sus, tot mai sus.

� �Ajung la soare, ajung la soare! cit am dorit si doresc sa fiu langa el. Ce frumos e!"

Privi in jos. Ce frumos se vedeau casele, gradinile, pamintul! Se gindi: �Cum de n-a iesit pana

acum afara? Toate au fost numai niste nascociri. Cum o sa-i poves�teasca mamei tot ce a

vazut!"

in acest timp, Roua era tot mai usoara si urca tot mai sus. Parul ei despletit ii invaluia corpul si

rochita umflata de vint o ajuta sa urce mai repede, tot mai sus si tot mai sus. Urcind asa, Roua

simti ca-i este frig. Se gtiemui dar frigul era tot mai mare. Simtea ca se ingreuiaza de parca ti-

ar fi atirnat cineva pietre de picioare; Se uita imprejur si vazu ca ajunsese intr-un palat plin cu

apa si in ce parte voia sa puna piciorul sau sa intinda mina, dadea numai de apa. Era palatul lui

Nor Cenusiu. Nici n-avu timp sa se du�mireasca ca se si deschise o usa si prin ea navalira o

su�medenie de copii, care mai mari, care mai mici si fiecare avea cite un nume: Nor Alb, Nor

Pufusor, Nor Cenusiu, Norulet Albastrui.

Se inghesuiau asa de tare, incit s-au amestecat unii cu altii de nu-i mai cunosteai.

Roua abia isi gasise un loc sa stea. N-au intrat bine cu totii ca usa se trinti si aparu Nor

Cenusiu, tunind si fulge-rind. Cu glas ca din butoi sau ca si cum ar fi batut in toba le spuse sa

mearga fiecare si sa stringa cit mai multe pi�caturi de apa ca pe pamint trebuie ploaie.

Nor Pufusor spuse ca el a si gasit o picatura care e chiar langa el, aratind-o pe Roua. Fetita

incepu sa strige ca nu ramine la ei, ca se duce la soare. Striga degeaba. Nimeni n-o asculta. Si

cu totii se ingramadeau la usa, care mai de care sa iasa mai repede afara. Acolo s-au intilnit cu

Bate Vint, care i-a luat pe aripile lui si a inceput sa-i ri�dice pe toti sus. Rouai i se lumina fata

de un zimbet. Tot va ajunge la soare. Deodata, norii se imprastiara care in�cotro si Roua

ramase in barba lui Bate Vint, care ii zise: �Prinde-te cu miinile de bara mea st tine-te bine, ca

te duc eu la soare." Si au zburat ei asa pana ce l-au intilnit in cale pe Vijiie-Vint care o cauta pe

fata. El auzise de la Nor Cenusiu ca sus, in vazduh, undeva, o fetita si cu Ger Napraz- nic avea

nevoie de cineva care sa-i aprinda pipa si sa-i scuture pletele de bruma, fetita aceasta era

tocmai ce-i trebuia..

Si asa Vijiie Vint veni in cautarea ei, ca sa-i mai intre in voie mosului care era tare suparat, mai

ales in ziua aceea, caci q raza de soare se strecurase strengareste prin fe�reastra si ii topise

un fir de gheata, din mustata. Asa ca Vi�jiie Vint, dind peste cei doi calatori, o insfaca pe fata

si pleca cu ea. Bate-Vint nici n-avu timp .sa-si dea seama ce se intimplase. Roua incepu sa

planga. Ist dadea seama ca acum merge la rau, si chiar asa era. Ajunsesera la portile palatului

de gheata, unde locuia Ger Naprasnic.

Vijiie Vint batu la poarta cu un ciocan de gheata. Poarta se deschise, iar cand intrara, la usa

palatului vazura doi oameni de zapada nemiscati, care faceau de straja.

PaJatul era foarte mare, inalt, facut numai din gheata si era asa de rece, ca-ti ingheta suflarea.

Vijiie Vint sufla si in fata lor se deschise printre bolovanii de gheata o pote�cuta, pe unde

trecura cei doi calatori, suflind din greu. Au mers ei asa o bucata de vreme si au ajuns in odaia

in care se afla Ger Napraznic. El sedea pe un scaun inalt de gheata. Era invelit cu o patura de

zapada, iar in gura avea o pipa de gheata si cand pufaia iesea din ea o pulbere ce se lipea

unde nimerea. Asta era bruma.

Cum o vazu pe Roua, o trimise sa ia pieptenele din Fada ce se afla intr-un colt al camerei si sa-l

pieptene, ca de mult nu-si mai scuturase bruma din par. Roua � tre-murind de frig � se

apropie de lada, o deschise si scoase, spre mirarea ei, un pieptene facut din turturi. Incepu sa-l

pieptene si sa planga de frig ce-i era.

Ger Napraznic simti o lacrima calda pe frunte. Se incrunta si zise: �Nu-i de ajuns ca mi-a topit

raza de soare un fir din mustata, tu vrei sa ma topesti cu totul? Ai grija, un fir de par de-mi va

lipsi e vai de tine!"

Roua suspina si incerca sa-si opreasca lacrimile, dar dorul de mama, de casa, de gradina, de

riuletul in care isi oglindea altadata mindrul chip o indemna la plins. Si plin-gea fara oprire. Ger

Napraznic, ca sa scape de lacrimile ei, le prefacea pe loc in pufusor de bruma, care, din cauza

rasuflarii lui, se involbura prin camera si se lipea la ochi, pe fata, pe git si te ingheta.

Atunci, Roua deschise geamul. Bruma iesi afara si, cu graba mare, duse de vinturi, alerga in jos

cit mai aproape de pamint.

Roua privea dupa ea si dorul de casa ii topea inima. Ea slabea din zi in zi tot mai tare si se

simtea tare, tare usoara. Se gindi ce-ar fi daca o data cu bruma de gheata ir sari si ea pe

fereastra, si asa facu.

Ger Napraznic simti ca, nu mai e pieptanat, lovi cu iumnul intr-un clopot de gheata care zgudui

tot palatul si indata se infatisa inainte-i Vijiie Vint.

�Alearga iute dupa fata aceea! De n-o poti prinde, sufla f&it poti si prefa-o in fulg de zapada!"

Vijiie Vint iesi val-virtej pe usa, cu barba in vint, cu fStoiagul de gheata in mina si cu mantaua

fluturind. Alerga se alerga, dar baga de seama ca Rqua se departa tot mai pare. Atunci, incepu

sa sufle, Roua simti ca-i ingheata spa-Itele, apoi miinile, picioarele, capul si incet, incet simti ca

io cuprinde- Un somn odihnitor. cand sa inchida ochii, ea se mai uita odata spre pamint, sa

vada ce-i era mai drag. Si, spre marea ei bucurie, i se infatisa tot ce iubise ea mai mult � casa,

curtea, gradina, insa florile nu mai erau, pa�sarelele plecasera de mult, fluturii se

ascunsesera, merele, perele, strugurii numai erau. In gradini si vii pomii erau ^goi. Pamintul

era pustiu. Trecuse multa vreme de cand ; plecase. .Roua, totusi ea a recunoscut locurile dragi.

? �N-am sa te las mosule sa ingheti pamintul, n-am sa te las," gindi ea. Isi prinse rochita

inspumata cu miinile tre-murinde si, intinzind-o, se lasa usor in jos, aparind pamin-tut de furia

gerului napraznic.

: Si, asa, fiecare fir din tesatura minunatei rochite se prefacu in cite un firisor sclipitor de

zapada care tocmai acoperi pamintul sa-l incalzeasca, sa ocroteasca semintele care dormeau

somnul lung de iarnf, asteptind primavara sa incolteasca, sa inveseleasca si sa imbogateasca

pamin�tul cu rod imbelsugat.

De priviti cu atentie fiecare fulgusor de zapada, in el veti vedea ochii stralucitori ai Rouai, care

zimfbesc cu drag tuturor copiilor si-i imbie la joc.

DANSUL FULGILOR DE NEA

Era iarna! Anotimpul acesta nu prea isi merita numele. Nu cadea nici un fulg, caci in aceasta

perioada a anului, copiii se dadeau cu sania....O fi din cauza ca anul trecut a nins prea

mult.Stiam, doar ca e frig dar nu e zapada.Mai bine sa fie frig si zapada decat doar frig.Fiind

curios, am iesit afara si ma uitam spre cer si am vazut un fulg.L-am prins in

mana,dar....minune,nu s-a topit! Ba chiar mi-a vorbit:

-Hei, tu!

-Eu?intrebai uimit.

-Da, tu! sti sa dansezi?

-Da.Chiar pot da lectii,daca vreau.

-Asta si vreau,vino cu mine!

Si atunci, o dara de lumina m-a tras in sus.Trebuie sa recunosc ca imi era putin frica,dar nu

puteam da inapoi.Pina la urma am ajuns, dupa cum se vedea, intr-un nor.Atunci am vazut

miliarde de fulgi care dansau.Fulgul mi-a zis:

-Avem nevoie de cineva care sa ne ajute la ultimele repetitii.

-Repetitii?am intrebat eu.

-Da.De ce crezi ca ninge doar doua luni pe an? Iti spun eu! Deoarece zece luni facem repetitii.

-Ce repetitii? Va trebuie pregatire sa cadeti pur si simplu?

-Asa crezi tu?Noi nu cadem asa oricum ci cu stil,dansand, a spus fulgul.

-Bine! si ce stil dansati?intrebai eu.

-Depinde de vreme.Vremea influenteaza mult dansul nostru.Daca vremea e

agitata,dansam"cha-cha",iar cand vremea e linistita, valsam.

-Mie, unul, imi place mai mult valsul. Deci, de aceea mi se parea mie ca in zilele linistite cadeti

mai cu stil.

-Hai sa revenim spuse fulgul.Ne poti antrena?

-Hai sa incercam!

Am facut eu ultimele repetitii de vals deoarece era vreme linistita si dupa si dupa multe ore si

batai de cap eram gata.

Am coborat pe pamant si mi-am privit munca.Acum, ca stiam, se pare ca nu degeaba faceau ei

pregatiri.Cat de bine a fost sa-mi vad" elevii" la treaba, facand totul foarte frumos.

Vedeti,pentru nestiutori fulgii nu sunt mai mult decat o combinatie de cristale de gheata

minuscule.

Dar pentru mine sunt niste adevarati dansatori!