Embed Size (px)
DESCRIPTION
Din Bucureştiul de altădată - Roth
Citation preview
Din Bucureştiul de altădată: Vechile mahalale (I)
În secolele XVI–XVII, oraşul Bucureşti nefiind prea întins,
oamenii se orientau după biserici, după casele mari boiereşti, o
cârciumă vestită sau un copac mare şi bătrân. Cu timpul,
oraşul extinzându-se, a apărut necesitatea organizării lui pe
mahalale sau cartiere, cum le numim astăzi.
Într-o lucrare apărută la Frankfurt şi Leipzig în anul 1778,
intitulată Mémoires historiques et géographiques sur la
Valachie, scrisă de Friedrich Wilhelm von Bauer, aflăm că pe
timpul voievodului Alexandru Ipsilanti, oraşul Bucureşti era
împărţit în 67 de mahalale şi avea 28 de mănăstiri, 31 de
biserici din piatră, 20 din lemn, 10 paraclisuri, un palat
domnesc, o şcoală publică (vechiul Colegiu de la Sf. Sava), 35
de case mari boiereşti şi şapte hanuri zidite din piatră.
Conform Catagrafiei poliţiei Bucurescilor ce s-au făcutu la
1798, oraşul era împărţit în cinci plăşi: plasa Târgului, plasa
Gorganului, plasa Broşteni, plasa Târgului de Afară, plasa
Podului Mogoşoaiei, fiecare împărţită la rândul ei în mai multe
mahalale.
Plasa Târgului avea 1682 de case; plasa Gorganului, 1142 de
case; plasa Broştenilor, 1482 de case; plasa Târgului de Afară,
608 case şi, în sfârşit, plasa Podului Mogoşoaiei, 1092 case,
deci în total 6006 case. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi
începutul secolului al XIX-lea erau 13 bariere de intrare în oraş:
Bărbătescu, Dealu Spirei, Dudeşti, Calici, Cărămidari, Târgul de
Afară, Iancului, Mogoşoaiei, Podul de Pământ, Târgoviştei,
Vergului, Herăstrău şi Bariera Nouă.
Mahalaua Aga Niţă era numită astfel după cel care a contribuit
masiv la zidirea Bisericii Sfânta Vineri, pe la anul 1645. După
1749 numele Bisericii Sfânta Vineri a înlocuit numele lui Aga
Niţă şi în denumirea mahalalei. Spre răsărit, mahalaua Aga Niţă
se învecina cu via domnească, iar spre nord cu viile Mănăstirii
Stelea.
Mahalaua Antim, numită iniţial Mahalaua Popei lui Ivaşcu, a
luat numele de Antim după zidirea Bisericii Tuturor Sfinţilor de
către mitropolitul Antim. Această mahala se întindea între
Podul Calicilor şi dealul viilor Lupeştilor, a căror amintire este
păstrată de Şoseaua Viilor.
Mahalaua Arhimandritului purta pe la 1615 numele de
Mahalaua Mănăstirii Târnovului şi era situată în apropiere de
Podul Cilibiului. Într-o vreme i s-a zis şi Mahalaua Sfinţilor
Apostoli, după hramul bisericii cu acelaşi nume. Întrucât multă
vreme a fost egumen al bisericii un arhimandrit, mahalaua a
căpătat acest nume sub care o găsim în primele catagrafii
bucureştene.
Mahalalei Biserica Albă i se mai zicea şi Postăvari pentru că în
zonă erau numeroase locuri unde se spălau postavurile. A luat
denumirea de Biserica Albă de la biserica cu acelaşi nume din
mijlocul
mahalalei.
Mahalaua Batiştei era numită astfel după Biserica Batiştei. Pe
aici trecea Bucureştioara, care, în această zonă din spatele
actualului Teatru Naţional şi a Hotelului Intercontinental, făcea
nişte bălţi, „bătelişti”, unde negustorii ţineau vitele până le
duceau la scaunele măcelarilor aflate tot în acest perimetru.
Mahalaua Bărbătescu îşi luase denumirea după proprietăţile pe
care le aveau aici boierii Bărbăteşti şi după schitul cu acelaşi
nume, ctitorit de aceştia.
Numele mahalalei Boteanului trimitea la familia boierilor Boteni, ale
căror proprietăţi din această zonă sunt menţionate încă de pe
vremea lui Matei Basarab. După un document de la 1688, ştim că
alături de această mahala era livada Văcăreştilor şi „locul
Văcărescului”. Mahalaua a devenit renumită în anul 1741 printr-o
faptă nemaipomenită. Popa Herea, care locuia aici, a spart Biserica
Bradu-Boteni şi a furat potirul sfânt făcut din aur împodobit cu
pietre preţioase. Când era să-l prindă, popa Herea a aruncat potirul
într-o umblătoare (cum i se spunea pe atunci
Întâmplarea a rămas multă vreme în memoria bucureştenilor. În
această mahala locuia, pe la 1784, îngrijitorul cişmelelor
bucureştene, Dumitru Suilgi-Başa, marele cişmigiu.
Până pe la 1701, Mahalaua Brezoianu purta numele de
Mahalaua lui Popa Stoica. În acel an, voievodul Constantin
Brâncoveanu a dat un loc de casă boierului Pătraşcu Brezoianu,
în apropierea actualului lac Cişmigiu, cam pe unde se află
astăzi Palatul Universul. Documente de la 1741 şi de mai târziu
menţionează această mahala sub numele de Mahalaua
Brezoianu, amintirea ei fiind păstrată până în zilele noastre de
actuala stradă Brezoianu.
Din Bucureștiul de altădată: Istoria Primăriei Capitalei (2)
Bogdan Calciu, Primăria Municipiului București, desen în
tuș
Aşa cum am promis, doamnelor şi domnilor, vom continua
povestea prrimăriei din cea mai mare urbe a ţării: Bucureştiul.
Crescând oraşul, au fost necesare şi legi noi. Pentru că
prevederile Legii Comunale din 1866 nu mai erau în
concordanţă cu Constituţia din 1866 şi cu Legea electorală, au
fost necesare o serie de modificări (în anii 1871, 1874) şi
promulgarea Legii pentru organizarea Comunelor urbane din
1894. Legea pentru unificarea administrativă din 1925 a
reprezentat un progres faţă de legile comunale anterioare,
stabilind principii mai largi de autogospodărire a oraşelor.
Legea pentru organizarea administraţiei comunale a oraşului
Bucureşti din 1926 şi cea din 1929 conferă Capitalei României
statutul de municipiu. La 10 februarie 1949 a fost creată
Comisia de stat pentru aplicarea Legii sfaturilor populare.
Nefiind realizată raionarea administrativ-economică a
teritoriului şi statornicirea normelor pentru alegerea deputaţilor
în sfaturile populare, s-au instituit Comitetele provizorii care au
funcţionat în perioada 10 aprilie 1949–decembrie 1950, fiind
investite cu exercitarea atribuţiilor organelor locale ale puterii
de stat. Comitetul provizoriu al oraşului Bucureşti era numit şi
revocat de către Consiliul de Miniştri.
Ulița Colței
Prin alegerile de la 3 decembrie 1950 a fost ales Sfatul Popular
al Capitalei. „Bucureştii n-au avut, în veacurile trecute o casă a
oraşului, care să fie o podoabă şi o mândrie a lui, aşa cum sunt
frumoasele Hôtel de ville în oraşele franceze sau Rathaus în
cele germane”, scria istoricul C. C. Giurescu. În anul 1842,
arhitectul Xavier Vilacrosse a construit o clădire destinată
adăpostirii „Sfatului” şi care era amplasată în zona străzii
Bazaca (perimetrul Unirii de azi) dar „marele foc” din 1847 a
distrus-o. O perioadă „Sfatul” s-a mutat într-o clădire de pe
uliţa „Magistratului” (primarului) revenind la capătul străzii
Bazaca, lângă malul Dâmboviţei. Această casă veche este însă
atacată în 1865 de precupeţii revoltaţi, care au distrus arhiva,
aruncând-o. În anul 1882, în timpul primariatului lui Dimitrie
Cariagdi, s-a cumpărat una dintre cele mai mari clădiri ale
oraşului, o veche casă boierească ridicată după 1810 de
vistiernicul Ion Hagi Moscu. Casa era situată pe „Uliţa Colţii” nr.
40. Primăria a funcţionat în acest imobil din mijlocul oraşului, în
„Văpseaua de roşu” până în 1912 când a fost dărâmat.
Serviciile Primăriei au fost mutate în clădirea din Calea Călăraşi
colţ cu Calea Văcăreşti, iar sub primariatul lui Dem I. Dobrescu
(1929–1934), în una din Casele Assan, cea aflată în str. N.
Filipescu.
Palatul Șuțu, scara interioară
Tot în perioada interbelică, o parte a serviciilor Primăriei au
funcţionat în Palatul Șuţu. După primul război mondial, când s-
au înfiinţat primăriile de sector în imobilul din Calea Călăraşi a
rămas Primăria de Negru, cea de Galben şi-a construit un
impunător sediu în Piaţa Amzei (1935–1936), cea verde şi-a
ridicat în B-dul Banu Manta un edificiu cu o campanilă (în acest
adevărat palat a fost instalat în 1939 pentru un timp Ministerul
de Interne). Primăria de Albastru s-a aflat într-un local mai
modest din Calea Rahovei. În timpul primariatului lui Nicolae
Filipescu, s-a organizat un concurs (1895–1896) pentru
ridicarea unui Palat al Primăriei ,care a fost câştigat de arh. Ion
Mincu, ideea a fost reluată în 1899, când primar era Barbu
Ştefănescu Delavrancea, perioadă în care s-a şi încheiat
contractul cu arhitectul Ion Mincu, care însă nu a fost realizat.
Primăria sectorului 1 București
Un nou proiect a fost întocmit de arhitectul Petre Antonescu în
1913, care însă n-a putut fi pus în operă, datorită izbucnirii
primei conflagraţii mondiale. Aceluiaşi talentat arhitect Petre
Antonescu i-a fost solicitat un nou proiect, care a fost
selecţionat la concursul din 1935–1936. Izbucnirea celui de-al
doilea război mondial a zădărnicit şi de data aceasta ridicarea
unei clădiri proprii pentru administraţia bucureşteană. Fostul
sediu al Ministerul Lucrărilor Publice (arhitect Petre Antonescu)
a devenit Sediul Primăriei Generale a Capitalei. Primăria
Capitalei s-a mutat, în 22 martie 2010, în noul sediu de pe
Splaiul Independenţei, unde funcţionează şi Biroul unic pentru
cetăţeni. Mutarea a fost determinată de faptul că la vechiul
sediu, aflat pe bulevardul Regina Elisabeta, se fac lucrări de
consolidare.
Trebuie să recunoaşteţi, doamnelor şi domnilor, că Primăria
Capitalei are o istorie interesantă, care merită readusă în
atenţia bucureştenilor. Privită din Cişmigiu, clădirea are un
farmec aparte în peisajul bucureştean. Vom continua să vorbim
despre această instituţie, prezentând primarii care au condus-o
de la înfiinţare şi până azi. Se spune că omul sfinţeşte locul,
dar şi în cazul de faţă nu întotdeauna a fost cazul. Aşa e viaţa
şi aşa suntem şi noi, oamenii!
Din Bucureștiul de altădată: Primarii Capitalei (4)
Primăria Capitalei a fost condusă de primari care au realizat
ceva pentru oraş, dar şi de primari care doar au ocupat
vremelnic fotoliul de edil. În această prezentare am ales doar
primarii care s-au implicat în viaţa oraşului. Într-un alt episod,
ultimul, dedicat Primăriei Capitalei, îi vom reaminti pe toţi cei
care au câştigat de lungul vremii conducerea acestui important
edificiu, vital pentru viaţa şi buna funcţionare a oraşului.
Dimitrie Cariagdi*) a condus primăria între decembrie 1878–
noiembrie 1883, fiind unul dintre cei mai longevivi primari. El
este primul edil care conduce Bucureştiul, capitală a unui stat
independent. Liberalul Cariagdi a realizat rectificarea şi
canalizarea Dâmboviţei, care provocase în fiecare primavară
distrugeri serioase, ieşind din matcă. Tot în această perioadă s-
a realizat şi reconstrucţia pavajelor cu piatră cubică. Toate
aceste operaţiuni au fost posibile cu împrumuturi de la Casa de
Depuneri.
Bogdan Calciu, Palatul CEC din București, desen în tuș
Vă reamintesc, doamnelor şi domnilor, că preţul total al
sistematizarii Dâmboviţei a fost de 15.150.000 de lei. În anul
1880 au fost finalizate planurile de rectificare şi de canalizare a
Dâmboviţei. „În ziua de 2 noembrie 1880 au început lucrările
pentru rectificarea Dâmboviţei. Erau de faţă Domnitorul,
colonel Dabija, ministrul de lucrări publice, d. Cariagdi,
primarul Capitalei, alte notabilităţi şi un foarte numeros public.
Serviciul divin şi toată solemnitatea s-a săvârşit într-un pavilion
înalţat pe axa proiectată a Dâmboviţei, aproape de podul de
fer de pe calea Văcăreşti, lângă fântâna apelor zise «apele dela
Văcăreşti». Apoi, în faţă erau tribunele pentru invitaţi.
După discursul primarului şi răspunsul Domnitorului, primarul
prezentă Domnului o lopată cu care acesta, făcând câţiva paşi
înainte, ridică o cantitate de pământ. Lumea izbucni în urale şi
imediat lucrătorii, înşiruiţi pe amândouă rândurile, începură
lucrarea. Lopata cu care Domnitorul ridică cea dintâi bucată de
pământ era un obiect de artă: limba era de argint şi coada de
abanos de care era încovoiată o lamă iarăşi de argint. Pe limbă
era scris: «Casma întrebuinţată la începerea lucrărilor
Dâmboviţei în ziua de 2 Noembrie 1880, sub domnia lui Carol I.
Preşedinte al consiliului de ministri, I.C. Brătianu.» În urma
licitaţiunei publicate de primărie, lucrările pentru rectificarea
Dâmboviţei au rămas asupra antreprenorului francez d.
Boisguerin care a oferit 11 la sută sub deviz.” (Constantin
Bacalbaşa, Bucureștii de altădată, 4 volume, publicate între
1927 și 1932).
O altă realizare majoră a mandatului lui Cariagdi a fost
sistemul de canalizare din Bucureşti. Construcţia canalelor, din
beton, a început pe 16 septembrie 1881 şi i-a fost alocat un
buget de 5 milioane de lei.
Şef al lucrărilor din partea primăriei în proiectul sistematizarii
Dâmboviţei a fost numit inginerul Dimitrie Matac, care era
chiar nepotul primarului. Dar ce să faci? Nepotul nu putea fi
lăsat pe dinafară! Primăria e primărie, ca o mare pălărie! A fost
doar începutul, lecţia s-a învăţat şi de-a lungul timpului doar…
s-a repetat! Glumim, glumim, dar Dimitrie Cariagdi a fost unul
dintre primarii care au schimbat înfăţişarea oraşului Bucureşti.
*) Dimitrie Cariagdi, 1815–9 octombrie 1893, București.
Ministrul justiției și cultelor în guvernul Nicolae Creţulescu (14
iunie 1865–11 februarie 1866); ad-int. (14–27 iunie 1865, 27
iunie 1865–11 februarie 1866).
