Upload
florina-doroftei
View
95
Download
0
Embed Size (px)
DESCRIPTION
studiu de caz privind infractiunea de inselaciune
Citation preview
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Studiu de caz privind infractiunea de inselaciune
Capitolul I
Noţiuni introductive privind protecţia patrimoniului
1. Istoricul încriminării
Manifestările păgubitoare patrimoniului au fost reprimate în toate (vremile) timpurile,
deosebirile de reglementare şi tratament datorându-se perioadei istorice şi particularităţilor
proprii dintre care nu în ultimul rând tradiţiilor religioase şi juridice a unei societăţi sau alta.
Legiuirile penale din cele mai vechi timpuri au încriminat şi sancţionat sever faptele
săvârşite împotriva patrimoniului.
În perioada sclavagistă erau pedepsite cu asprime furtul, tâlhăria, jaful; mai puţin
cunoscute erau alte forme de atingere a proprietăţii, cum ar fi înşelăciunea, abuzul de
încredere, gestiunea frauduloasă, care erau considerate delicte civile.
În perioada feudală s-a extins treptat represiunea penală cuprinzând în sfera sa toate
faptele prin care se puteau aduce vătămări 1 patrimoniului.
Majoritatea cutumelor şi legiuirile care au guvernat epocile amintite, statorniceau – în
privinţa sancţiunilor – expiaţiuni aspre corporale 2, privative de libertate şi nu arareori
eliminatorii.
Legislaţiile penale moderne au temperat, în anumită măsură, excesele de tratament
anterioare, dar au menţinut totuşi un regim sancţionator sever pentru anumite forme de
activitate infracţională îndreptate înpotriva patrimoniului.
În vechiul drept românesc existau reglementări detaliate referitoare la aceste
infracţiuni. Astfel pravilele lui Vasile Lupu (“Cartea pentru învăţături” din 1646) şi Matei
Basarab (“Îndreptarea legii” din 1652), “Codicele penale” ale lui Alexandru Sturza (1826) în
1 Gh. Nistoreanu, A. Boroiu, V. Dobrinoiu şi colab., “Drept penal”, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997, p. 189. 2 Gh. Diaconescu, “Infracţiunile în Codul penal”, Editura Oscar Print, 1997, p. 359.
Pagina 1 din 40
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Moldova şi a lui Barbu Ştirbei (1850) în Muntenia, conţineau dispoziţii cu privire la
infracţiunile contra patrimoniului.
Codul penal român din 1864, compilat aproape în întregime după Codul penal
francez, conţinea un capitol privitor la: “Crime şi delicte contra proprietăţii”, capitol menţinut
într-o concepţie şi redactare superioară în Codul penal din 1936 sub titlul “Crime şi delicte
contra patrimoniului.
În paralel cu reglementările din acest din urmă cod, faptele împotriva patrimoniului au
mai fost incriminate şi prin unele legi speciale – Codul justiţiei militare, Codul silvic, Codul
marinei comerciale.
Odată cu introducerea conceptelor şi categoriilor “obştesc” şi “ avut obştesc” – prin
Decretul nr. 192/1950, Codului penal din 1936 i s-a ataşat un capitol nou, denumit: “Unele
infracţiuni contra avutului obştesc”, capitol ce avea să fie preluat în Codul penal din 1969, în
titlul IV sub denumirea de: “Infracţiuni contra avutului obştesc”.
În prezent, ca urmare a completărilor şi modificărilor aduse, codul penal prin Legea
nr. 140/1996, Titlul III a primit denumirea: “Infracţiuni contra patrimoniului”, iar Titlul IV,
care reglementa infracţiunile contra avutului obştesc, a fost abrogat.
Constituţia României, adoptată la 21 noiembrie 1991, referindu-se la roprietate , arată
în art. 135 alin 2, că aceasta este publică sau privată, iar în art. 41 alin 2, că proprietatea
privată este ocrotită în mod egal de lege indiferent de titular.
Luând în considerare această accepţiune, patrimoniul este ocrotit, printr-un întreg
ansamblu de mijloace juridice extrapenale, civile şi de altă natură.
În ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune, literatura de specialitate a încadrat-o în
categoria faptelor de fraudă alături de abuzul de încredere, gestiune frauduloasă şi însuşirea
bunului găsit.
Fapta de înşelăciune era considerată în vechile legiuiri ca un ilicit civil 3, şi lasă loc fie
unei acţiuni de anulare a actului juridic pentru viciu de consimţământ, fie de reparare a
pagubei. Cazurile de înşelăciune prin fals erau sancţionate cu modalităţi ale falsului.
În sistemul de drept penal modern, înşelăciunea, mai întâi sub formă calificată a
escrocheriei, apoi şi sub formă simplă, a fost incriminată ca infracţiune patrimonială, pentru
ca în secolul XIX şi XX să fie incriminată prin asimilarea cu înşelăciunea, anumite fapte în
săvârşirea cărora amăgirea constituia factorul determinant.
3 V. Dongoroz şi colab. “Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, vol. III, Editura Academiei, 1971, p. 534
Pagina 2 din 40
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Codul penal de la 1864, prevedea infracţiunea de înşelăciune simplă în dispoziţiile
cuprinse în art. 332 – 333, pedeapsa era închisoare de la o lună la un an, respectiv amendă şi
înşelăciunea calificată în dispoziţiile din art. 334 alin 1 şi 2, pedepsibilă cu închisoare de la 6
luni până la 2 ani şi amendă.
În Codul penal din 1936, înşelăciunea simplă şi cea agravată erau prevăzute în
dispoziţiile art. 549 Cod penal, pedeapsa fiind închisoare de la 3 luni la 2 ani pentru
modalitatea simplă şi de la 1 an la 3 ani pentru modalitatea agravată.
Articolul 550 Cod penal prevedea unele circumstanţe agravate legale care atrăgeau
sporirea pedepsei cu un plus până la 2 ani; în art. 551 Cod penal era prevăzută modalitatea
înşelăciunii în convenţii, sancţionată la fel ca şi înşelăciunea simplă, iar în art. 552 – 555 erau
incriminate faptele asimilate cu înşelăciunea (înşelăciunea în emigrare, înşelăciunea prin
cecuri, înşelăciunea contra asigurătorului, înşelăciunea privind dreptul de autor).
Sub raportul conţinutului infracţiunii de înşelăciune există unele deosebiri între
incriminarea prevăută în Codul penal de la 1936 şi cea prevăzută în Codul penal actual.
Astfel cuprinsul art.215 Cod penal a fost modificat şi completat prin Legea 140/1996,
fiind majorate pedepsele prevăzute în aliniatele 1 şi 2 şi introdus unui nou aliniat.
Prin completarea art.215 Cod penal cu un nou aliniat (respectiv aliniatul 4 –
înşelăciunea prin cecuri) s-a ajuns la crearea unei infracţiuni complexe, oarecum similară cu
delictul de înşelăciune prin cecuri 4, reglementat în art. 553 Cod penal din 1936.
Codul penal în vigoare nu prevedea însă agravantele speciale din art. 550 Cod penal,
fiindcă aceasta se încadrează printre acele mijloace frauduloase care constitue prin ele însele
infracţiuni şi deci se vor aplica regulile de la concursul de infracţiuni.
De asemenea nu se mai prevede faptele asimilate infracţiunii de înşelăciune (art.552 –
555). Aceste fapte în măsura în care ar fi posibil să fie săvârşite de cetăţenii români aflaţi în
străinătate sau de străini care după ce au săvârşit fapta s-au refugiat pe teritoriul statului
român, ele vor fi încadrate după caz, în dispoziţia privitoare la înşelăciunea simplă sau în cea
privitoare la înşelăciunea agravată, ori la modalitatea specială (art. 215 alin. 1-3), şi
bineînţeles dacă nu ar constitui o infracţiune mai grea.
Legiuitorul a urmărit prin incriminarea acestei infracţiuni să asigure încrederea şi
buna credinţă pe care trebuie să se întemeieze relaţiile sociale cu caracter patrimonial ca şi
punerea persoanei la adăpost de pagubele care i-ar putea fi pricinuite ca urmare a inducerii ei
în eroare de către o altă persoană.
4 I. Dumitru: “Infracţiunea de înşelăciune” în Dreptul nr. 9/1997, p.75.
Pagina 3 din 40
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
2. Aspecte de ordin criminologic
“Înşelăciunea învăluie întotdeauna delictul într-o aparentă legalitate: ceea ce se vede
este legitim, ceea ce stă ascuns este înşelător” (Seneca).
Ocupând un loc superior în arealul infracţionalităţii, în deosebi în ultimii ani (creştere
a numărului de infracţiuni constatate în 1996 faţă de 1990 cu 2.840% - de la 939 la 26.670 –
conform raportului anual al Poliţiei Române 1996) , infracţiunea de înşelăciune se
caracterizează prin faptul că victimele ei îşi cedează bunurile unor infractori, datorită
reprezentărilor false ce li se induc prin diverse acte înşelătoare asupra stărilor reale de fapt.
Desigur, cel ce intră în relaţii sociale cu caracter patrimonial trebuie să fie diligent,
procedând cu toată grija şi atenţia ca interesele sale să nu fie vătămate. Doi, pentru formarea
şi desăvârşirea nestânjenită a relaţiilor cu caracter patrimonial, este necesară în acelaşi timp şi
o anumită încredere pe care cei ce intră în această relaţie trebuie să şi-o acorde reciproc, de o
anumită bună credinţă a părţilor.
Fapte ca furtul, tâlhăria, abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, înşelăciunea,
distrugerea, tulburarea de posesie, împreună cu cele de corupţie au devenit tot mai fregvente
în peisajul fenomenului infracţional.
Înşelăciunea prin modul în care este concepută şi săvârşită, prin urmările ce le
produce, prezintă un grad de pericol social şi în concurs cu alte infracţiuni cauzează
importante prejudicii patrimoniale.
Problema prevenirii infracţiunilor a suferit unele mutaţii 5 privind conţinutul acestei
activităţi, cu implicaţii directe asupra modalităţilor de acţiune ale organelor cu atribuţii în
domeniu. Indiferent de schimbările pe plan conceptual, constatate vor rămâne acele direcţii
privind înlăturarea situaţiilor, stărilor ori împrejurărilor care pot influenţa pe subiect, ori pot fi
folosite de o persoană în vederea săvârşirii de infracţiuni.
Pornind de la faptul că scopul legii penale este acela de a preveni şi combate faptele
antisociale, se impune cerinţa intensificării luptei împotriva oricărei încălcări ale normelor
juridice.
Împotriva faptelor care prezintă un grad mai ridicat de pericol social, patrimoniul este
ocrotit prim mijloacele energice ale legii penale. Această ocrotire se realizează prin
incriminarea faptelor care îi aduc atingere.
5 T. Dianu: “Strategii de prevenire a criminalităţii de tranziţie” – în “Studii de drept românesc”, nr. 1/1994, p. 57.
Pagina 4 din 40
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Capitolul II
Elementele constitutive ale infracţiunii
1. Noţiune şi definiţie
Patrimoniului i se pot aduce atingeri şi ca urmare a amăgirii, a inducerii în eroare a
unei persoane de către o altă persoană.
Presupunând pricinuirea unei pagube, înşelăciunea a fost inclusă ăn categoria
infracţiunilor contra patrimoniului, alături de furt, tâlhărie, abuz de încredere etc. Faţă de
toate aceste infracţiuni, înşelăciunea se diferenţiază prin aceea că, în cazul ei, paguba nu se
produce prin luarea fără consimţământ a bunului altuia, în scopul însuşirii pe nedrept, în cazul
furtului, şi nici prin intervertirea 1 calităţii de detentor al unui bun în calitate de pretins
proprietar al acestuia, în cazul abuzului de încredere, ci prin inducerea în eroare a persoanei
de către făptuitorul care urmăreşte prin aceasta obţinerea unui folos material injust pentru
sine sau pentru altul.
Textul incrimiator:
Art. 215 – “Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei
fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine
sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 12 ani.
Înşelăciunea săvârşită prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte
mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani. Dacă mijlocul fraudulos
constitue prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
Introducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau
semnării unui contract, săvârţite în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi
încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută
în aliniatele precedente, după distincţiile acolo arătate.
Emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că pentru
valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage după
emitere provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice transului de a plăti înainte de
Pagina 5 din 40
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat în alin. 1, dacă s-a pricinuit o pagubă
posesorului cecului, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alin. 2.
Înşelăciunea care a avut consecinţe deosebit de grave se pedepseşte cu închisoarea de
la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
2. Obiectul juridic special
Infracţiunea de înşelăciune are ca obiect juridic special, relaţiile sociale de ordin
patrimonial ce implică încrederea şi buna credinţă a celor ce intră în aceste relaţii.
Prin incriminarea infracţiunii de înşelăciune împotriva patrimoniului, s-a urmărit
ocrotirea proprietăţii împotriva faptelor de amăgire, de falsificare a adevărului, de inducere în
eroare, de înşelare a bunei credinţe săvârşită faţă de o persoană, acţiune care determină acea
persoană să efectueze sau să consimtă2 la efectuarea unui act din care rezultă o situaţie de fapt
care are drept urmare producerea unei pagube materiale.
Recurgerea la amăgire se produce cu privire la anumite relaţii de ordin patrimonial
sau care au consecinţe relevante din punct de vedere patrimonial, relaţii în formarea sau
realizarea cărora este nevoie de un minim de încredere, de bună credinţă reciprocă.
Pe baza acestor atribute, care formează obiectul juridic special al infracţiunii, se face
deosebirea între infracţiunile patrimoniale săvârşite prin sustragere şi cele comise prin fraudă.
Totdeauna, se face distincţie între înşelăciunea de înşelăciune şi cea de abuz de încredere, în
sensul că la înşelăciune încrederea este obţinută prin amăgire, în timp ce la abuzul de
încredere se încalcă, prin abuz, încrederea acordată 3.
3. Obiectul material
În cazul infracţiunii de înşelăciune, obiectul material îl constitue bunurile materiale,
mobile sau imobile, precum şi înscrisurile cu valoare patrimoniale care atestă drepturi,
obligaţii sau acţiuni cu caracter patrimonial aflateîn momentul săvârşirii infracţiunii la
dispoziţia, în posesia sau detenţia victimei.
De cele mai multe ori bunul obţinut prin amăgire este un bun corporal mobil, remis
făptuitorului ca urmare a inducerii în eroare. Bunul însă poate fi şi un înscris care
încorporează o valoare patrimonială cum ar fi o obligaţiune cec sau un înscris prin care
2 “Infracţiuni contra avutului obştesc” – “Serviciul editorial şi cinematografic” – 1987, Bucureşti, p. 132.
Pagina 6 din 40
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
făptuitorul dobândeşte un drept real asupra unui bun corporal – mobil sau imobil sau chiar un
drept de creanţă 4.
Dacă bunul a fost obţinut de infractor prin remitere, acesta nu poate primi decât
bunurile mobile ca: obiecte, bani, animale iar dacă s-a obţinut un înscris prin care se
dobândeşte dreptul asupra unor bunuri acestea pot fi şi imobile.
Practica judiciară a considerat că nu constitue infracţiunea de înşelăciune, fapta de a
înstrăina bunuri cumpărate în mod legal cu plata în rate mai înainte de achitarea integrală a
preţului, întrucât contractul are valoarea unui titlu executoriu iar unitatea respectivă îl va
putea urmări pe cumpărător pentru plata ratelor scadente. Activitatea de înstrăinare nu s-a
îndreptat contra unui bun sau a unor valori ce aparţin patrimoniului şi nici nu s-a urmărit
vreun folos material injust.
Ceea ce poate obţine făptuitorul prin amăgire cu privire la bunuri este dreptul de
proprietate sau un alt drept real 5 ori numai posesiunea acelor bunuri. Nu are relevanţă
juridică dacă bunul care constitue obiectul material al infracţiunii este remis chiar de
persoana faţă de care s-a folosit amăgirea sau o altă persoană, dar pe baza dispoziţiilor de
către cel amăgit.
4. Subiectul activ
Subiecul activ al infracţiunii de înşelăciune este necircumstanţiat de text, poate fi
orice persoană fizică care are răspundere penală şi care îndeplineşte în mod nemijlocit
acţiunea de inducere în eroare. Autor al infracţiunii de înşelăciune poate fi numai persoana
care, prezentând nemijlocit ca adevărate fapte mincinoase sau mincinoase fapte adevărate,
induce în eroare o altă persoană, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos
material injust.
Dacă făptuitorul are calitatea de funcţionar, iar acţiunea de inducere în eroare este
săvârşită în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu, fapta nu constituie infracţiunea de
înşelăciune, ci infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice (art. 248 Cod penal).
Ne aflăm însă tot în prezenţa infracţiunii de înşelăciune şi nu a abuzului în serviciu,
dacă făptuitorul, având calitate de funcţionar, face victima să creadă că se află în exercitarea
atribuţiilor sale de serviciu, deşi în realitate nu se află în exerciţiul acestor atribuţii.
Pagina 7 din 40
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Când subiectul infracţiunii are o calitate anume (rude apropiate, superiori etc) şi dacă
această calitate a avut vreo înrâurire în realizarea faptei, va putea fi reţinută ca o
circumstanţă, după caz, atenuantă sau agravantă.
Infracţiunea de înşelăciune poate fi săvârşită de o singură persoană sau de mai multe
persoane în calitate de autori, coautori, instigatori sau complici. Orice alte acţiuni prin care se
contribuie la săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, dar prin care nu se realizează nemijlocit
însăşi acţiunea de inducere în eroare prin prezentarea denaturată a realităţii, pot constitui acte
de înlesnire sau de ajutor, în vederea comiterii acestei infracţiuni, deci acte de complicitate şi
nu de coautorat 6. Mai fregvent întâlnite în practica judiciară sunt coautoratul şi
complicitatea.
Există coautorat atunci când toţi participanţii au executat direct acte de inducere sau
menţinere în eroare, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust.
În acest sens, practica judiciară a apreciat că este coautor la infracţiunea de înşelăciune,
persoana care fără a presta o muncă, se prezintă periodic la societate, semnează statele de
plată întocmite pe baza fişelor de pontaj falsificate prin înscrierea fictivă a numelui său de
către o altă persoană încadrată în muncă la acea unitate şi încasează sumele de bani respective
7. Această soluţie este argumentată, pe de o parte, de faptul că inculpatul prin activitatea sa, a
contribuit în mod nemijlocit la săvârşirea infracţiunii, iar pe de altă parte, prin ridicarea
personală a sumelor de bani ce nu i se cuveneau, a pricinuit o pagubă petrimonială.
În cazul complicităţii, complicele înlesneşte sau ajută în orice mod pe autori la
inducerea sau menţinerea în eroare a victimei. În practică s-a reţinut ca fiind complicitate la
infracţiunea de înşelăciune, fapta de a încheia contracte fictive cu reprezentantul unei
societăţi, pentru a preda animalele îngrăşate, deşi aceştia nu posedau asemenea animale.
Soluţie asemănătoare a fost dată şi în cauza unde inculpaţii – şefă de magazine ori gestionară
la societatea comercială, magazionerul la întreprinderea – parte civilă a făcut diferite plăţi
pentru produse care în realitate nu i-au fost livrate, contravaloarea lor fiind apoi însuşită de
inculpaţi în cadrul societăţii şi împărţită cu ceilalţi. Aceste activităţi infracţionale care au un
caracter unitar, întrunesc elementele constituitve ale infracţiunii de înşelăciune contra
patrimoniului, în cadrul acestei infracţiuni, inculpaţii de la societatea economică au calitatea
de autori, iar cei de la întreprindere parte civilă de complici.
5. Subiectul pasiv
Pagina 8 din 40
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Subiectul pasiv al infracţiunii este circumstanţiat, poate fi doar acea persoană fizică
sau juridică, prejudiciată materialmente. Uneori poate exista şi o pluralitate de subiecţi pasivi
în cazul când obiectul material este un bun indiviz, ori un complex de bunuri. În subsidiar
poate fi subiect pasiv şi o altă persoană care, dispunând de bunul altuia suferă şi ea o pagubă
prin amăgire.
În practica judiciară s-a ridicat problema de a se şti care este subiectul pasiv al
infracţiunii în cazul în care făptuitorul falsificând un libret cec găsit sau sustras de o altă
persoană, la utilizat scoţând de la o agenţie o sumă de bani, înainte ca agenţia care a plătit
suma să fi fost anunţată de titular despre pierdere sau sustragere.
Soluţia dată a fost aceea că în caz de sustragere sau de pierdere a libretelor de
economii, C.E.C-ul răspunde de plăţile făcute altor persoane decât titularilor numai de la data
primirii de către unitatea C.E.C a comunicărilor juridice privind libretele de economii anuale,
pierdute sau sustrase.
Aceeaşi va fi încadrarea juridică şi în cazul ridicării unui bun de la biroul de bagaje de
mână al unei staţii CFR pe baza uei adeverinţe sustrase ori găsite, sau ridicarea unei haine de
la garderobă pe baza unei fişe găsite.
6. Latura obiectivă
Latura obiectivă a infracţiunii, indiferent că este varianta simplă sau specială,
cuprinde un element natural (o acţiune, o activitate), anumite cerinţe esenţiale, o urmare
imediată (o pagubă materială) şi o legătură cauzală.
Elementul material al infracţiunii de înşelăciune constă într-o acţiune de inducere în
eroare a unei persoane căreia i se prezintă în mod distorsionat o situaţie ori o împrejurare de
fapt – prin alterarea adevărului. Textul art. 215 alin.1 Cod penal prevede că inducerea în
eroare se poate face “prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă
a unei fapte adevărate” 8. A prezenta ca adevărată o faptă mincinoasă înseamnă a face să
creadă, a trece drept reală, existentă, o faptă sau împrejurare care nu există, care a fost
inventată sau scornită 9. A prezenta ca mincinoasă o faptă adevărată înseamnă, dimpotrivă, a
face să se creadă ca inexistentă, ca fiind o simplă scornire, o faptă sau împrejurare care există
în realitate.
8 V. Dongoroz şi colaboratorii, op. cit. ,p. 528.9 O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 261.
Pagina 9 din 40
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Atât prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase cât şi prin prezentarea ca
mincinoasă a unei fapte adevărate, i se creează celui indus în eroare o falsă reprezentare a
realităţii; acesta ajunge să creadă că fapta mincinoasă este adevărată sau, dimpotrivă, că fapta
adevărată este mincinoasă.
În realitatea faptică, elementul obiectiv, material, poate fi realizat prin folosirea unui
singur mod de amăgire, prin utilizarea ambelor moduri, prin combinarea lor, dar parţial fie în
raport cu situaţia de fapt, fie cu cea a numărului de victime ori de acţiuni concrete ce le
întreprinde subiectul activ al infracţiunii.
De exemplu, “fapta unui medic care, afirmând în mod mincinos că un medicament are
anumite însuşiri de natură a vindeca maladia unui pacient, vinde acest medicament cu un preţ
superior celui real şi dobândeşte astfel un folos material injust”10, deoarece, prin afirmaţia
mincinoasă făcută au fost apreciate drept adevărate fapte nereale. La fel cel care induce în
eroare o persoană afirmându-i în mod mincinos că vine din partea unui frate al acesteia, ce
are nevoie de o sumă de bani cu împrumut şi astfel obţine suma respectivă, pe care şi-o
însuşeşte, comite infracţiunea de înşelăciune, prevăzută în art. 215 alin.1 Cod penal 11, sau
acela care a indus în eroare un cetăţean străin căruia îi înmânează un pachet care avea
deasupra sau dedesubt câte un dolar S.U.A., ori o altă valută, iar în interior hârtie de ziar,
comite
infracţiunea de înşelăciune (art.215 alin.1 Cod penal)12.
De asemenea, “fapta de a practica în mod obişnuit ghicitul, prezicerea viitorului ori
vrăjitoria, constituie o formă de amăgire”, o modalitate de săvârşire a infracţiunii 13. Şi în
acest caz, cel care ghiceşte, cel care prezice viitorul, prezintă ca fiind adevărate fapte
inexistente, inventate, scornite de el, şi prin acestea creează în mintea celor ce le ghiceşte o
cunoaştere falsă despre evenimentele ce ar urma să aibă loc şi de care ar depinde o situaţie ce
îi interesează, făcându-i să creadă cele dorite de infractor.
Elementul material al laturii obiective la infracţiunea de înşelăciune poate fi realizat
prin orice mijloace capabile să provoace o inducere în eroare. Multe dintre acestea sunt la
îndemâna făptuitorilor de rând. Folosirea lor depinde însă de abilitatea şi experienţa celui care
înşeală, de locul şi momentul săvârşirii infracţiunii, de gradul de credulitate al victimelor.
Deşi locul şi timpul săvârşirii infracţiunii sunt irelevante pentru existenţa infracţiunii, totuşi
interpuse pe anumite fapte contribuie la săvârşirea infracţiunii şi trebuie să se ţină cont de ele
12 I. Gh. Gorgăneanu – op. cit. p. 23.13 T. jud. Hunedoara, dec. pen. nr. 135/1969, în R.R.D. nr.5/1969, p. 180.
Pagina 10 din 40
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
la individualizarea pedepsei, deoarece infractorul ştie să speculeze, mai rafinat sau mai puţin
rafinat, orice posibilitate favorabilă pentru comiterea infracţiunii.
În ceea ce priveşte mijloacele de inducere în eroare, acestea pot fi extrem de variate,
ele depinzând de inteligenţa şi fantezia făptuitorului. Dacă mijlocul folosit prezintă o mare
aparenţă de veridicitate, legea îl caracterizează ca fiind “fraudulos”, iar folosirea unui astfel
de mijloc determină agravarea infracţiunii. Se poate întâmpla ca mijlocul de inducere în
eroare să constituie prin el însuşi o infracţiune.
Fapta celui care aflat în posesia unei bancnote false de 100 D.M., pe care a cumpărat-
o neştiind că este falsă şi a încercat să o dea altei persoane, dar aceasta sesizând falsul i-a
restituit-o, situaţie în care inculpatul printr-un intermediar a plasat-o altei persoane, constituie
infracţiunea prevăzută de art.284 Cod penal, comun cu infracţiunea de înşelăciune 14.
Simpla minciună, simplul fapt de a afirma un neadevăr sau de a nega un adevăr nu
constituie, de regulă, un mijloc de inducere în eroare. Totuşi, fapta constituie înşelăciune,
dacă simpla minciună s-a produs în strânsă legătură cu anumite împrejurări sau fapte care i-au
dat o aparenţă de veridicitate, astfel încât victima a crezut-o în deplină concordanţă cu
realitatea. În practica judiciară, s-a decis în acest sens - de exemplu - că se săvârşeşte
infracţiunea de înşelăciune în următoarele împrejurări: “inculpatul, venind la reclamantul cu
care jucase la loterie şi fiind întrebat de acesta dacă numerele lor ieşiseră câştigătoare, i-a
cerut biletele pentru a le verifica. După ce a controlat biletele şi a constatat că sunt
câştigătoare, inculpatul a spus reclamantului că nu au câştigat, rugându-l însă, totodată, să-i
lase biletele pentru a face o combinaţie cu aceleaşi numere la tragerea viitoare. Reclamantul
i-a lăsat biletele, pe care inculpatul le-a depus la agenţie pe numele său, pentru a încasa singur
banii”.15
În speţă, simplul fapt de fi negat împrejurarea că numerele jucate au ieşit câştigătoare,
corelat cu împrejurarea că inculpatul a controlat lista de câştiguri în prezenţa reclamantului, a
fost suficient pentru ca acesta din urmă să creadă că numerele jucate nu au ieşit câştigătoare.
Pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune nu interesează dacă, datorită împrejurărilor
concrete, victima a fost sau nu uşor indusă în eroare; legea a urmărit să apere îndeosebi
persoanele credule, mai puţin prudente, deoarece tocmai asemenea persoane sunt mai expuse
să devină victime ale infracţiunii; ceea ce interesează este ca victima să fi fost indusă în
eroare, să fi ajuns la o prezentare greşită a unei situaţii sau împrejurări, ca rezultat al
activităţii făptuitorului. Dacă victima a fost sau nu indusă în eroare, se stabileşte în fiecare
caz de instanţa de judecată.14 C. S. de J. , secţia penală, Decizia nr. 2048/19 iulie 1995, în “Dreptul” nr. 8/1996, p. 97.
Pagina 11 din 40
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Urmarea imediată întregeşte conţinutul laturii obiective a infracţiunii de înşelăciunii,
în sensul că acţiunea prin care s-a realizat elementul material al acesteia trebuie să fi avut
drept consecinţă imediată efectuarea sau comiterea unui act patrimonial care, dacă s-ar fi
cunoscut adevărul, nu ar fi avut loc.
Cerinţa esenţială a urmării imediate constă în pricinuirea unei pagube celui indus în
eroare, adică a unui prejudiciu material. Mergând pe această linie, practica judiciară, a
considerat ca fiind înşelăciune “fapta unei persoane încadrată în muncă la o întreprindere,
care primind sarcina de a aduce anumite bunuri de la o altă unitate, falsificând actele
respective, primeşte mai multe bunuri, decât cele ce trebuiau aduse, pe care şi le însuşeşte”. 16
La fel s-a apreciat şi cazul faptei inculpaţilor care prezentându-se la magazia de
bagaje a staţiei C.F.R., pentru a ridica propriile lor bagaje, au afirmat că este al lor
geamantanul altei persoane şi prin această inducere în eroare l-au şi obţinut, sau “fapta
persoanei care, afirmând că a uitat cifrul casetei automate de pe peronul gării în care şi-a
depus bagajele, a solicitat deschiderea casetei printr-o cerere întocmită de tip formular,
determinând astfel pe magazionerul deţinător al cheii speciale să-i predea bagajele altei
persoane”.
Tot în practica judiciară s-a constatat că: “faţă de a se prezenta la Oficiul P.T.T.R. cu
un aviz de înştiinţare despre sosirea unui colet, având ca destinator o persoană cu acelaşi
nume al inculpatei, dar cu menţionarea altei adrese şi de a afirma, la întrebarea funcţionarului
de la oficiu, că s-a mutat de la adresa menţionată în aviz şi încă nu şi-a făcut mutaţia în
buletinul de identitate, ceea ce nu corespunde realităţii şi de a-şi însuşi în aceste condiţii
coletul “17, reprezintă infracţiunea de înşelăciune.
Între acţiunea inducere în eroare şi paguba pricinuită trebuie să existe un raport de
cauzalitate.
Legătura de cauzalitate exprimă relaţia firească, cea mai directă în cadrul laturii
obiective, dintre elementul material (acţiunea de înşelare) şi urmarea imediată (paguba
pricinuită), prima fiind cazul şi cea de a doua efectul. Dacă paguba pricinuită nu este urmarea
acţiunii de amăgire, legătura cauzală nu există şi deci latura obiectivă a infracţiunii nu este
realizată. Drept urmare, nu comite infracţiunea de înşelăciune cel care solicită şi obţine cu
împrumut o sumă de bani de la o altă persoană, obligându-se să o restitue la o anumită dată,
fără să întreprindă acţiuni de inducere în eroare, chiar dacă la data respectivă nu se achită de
obligaţie18.
16 “Infracţiuni contra avutului obştesc” – Serviciul editorial şi cinematografic - Bucureşti 1987, p. 135.18 Ion Gh. Gorgăneanu – op. cit., p. 25.
Pagina 12 din 40
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Obţinerea împrumutului nu este deci urmarea unei acţiuni de amăgire şi, nu s-a
realizat una din elementele laturii obiective ale infracţiunii.
Putem conchide că între elementele componente ale laturii obiective există o legătură
indisolubilă, o intercondiţionare, lipsa unuia influenţând existenţa celeilalte şi realizarea ei la
infracţiunea de înşelăciune are loc numai atunci când din situaţia faptică rezultă cumulativ
toate aceste componente.
7. Latura subiectivă
Infracţiunea de înşelăciune se săvârşeşte cu intenţie directă; făptuitorul îşi dă seama că
desfăşoară o activitate de inducere în eroare şi că prin aceasta pricinuieşte o pagubă, urmare a
cărei producere o doreşte. Alături de acest element subiectiv, acţiunea trebuie să fie însoţită
de cerinţa esenţială, potrivit căreia făptuitorul a efectuat-o “în scopul de a obţine pentru sine
sau pentru altul un folos material injust“ (art.215 alin.1 Cod penal).
Prin acest scop urmărit de infractor se atribuie intenţiei caracterul calificat, o
vinovăţie calificată, chiar dacă folosul material injust nu a fost efectiv realizat. Cerinţa
esenţială vizează scopul acţiunii, respectiv un folos, un profit material injust.
Pentru realizarea conţinutului infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art.215 Cod
penal, este necesar a se verifica sub aspect subiectiv existenţa scopului urmărit de infractor,
de a obţine un folos material injust. În speţă întreaga activitate dusă de inculpată, în realizarea
scopului urmărit, folosindu-se de modificarea statelor de plată şi însuşirea sumelor de plată
suplimentare, a produs unităţii pagube mari 19. Împrejurarea că inculpatul, şef de echipă, în
urma înţelegerii de alte persoane încadrate în muncă a confirmat şi semnat foi de pontaj în
care au fost trecute persoane ce nu au prestat muncă, iar pe baza acestor acte s-au obţinut
foloase materiale injuste, atribuie caracterul de înşelăciune activităţii desfăşurate, chiar dacă
prin falsificarea actelor menţionate şi împărţirea sumei la mai multe persoane decât au
muncit, retribuţia şefului de echipă a fost micşorată20.
Latura subiectivă a infracţiunii include şi scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul
a unui folos material injust. Nu este necesar ca acest scop să fie realizat; este suficient ca
făptuitorul să-l fi urmărit în momentul săvârşirii faptei.
În practica judiciară s-a reţinut că fapta unei persoane care, atribuindu-şi un nume
mincinos s-a prezentat la cabinetul unui medic şi sub pretextul că vrea să-l recompenseze
pentru modul cum i-a îngrijit soţia, s-a oferit să-i procure mărci germane la un curs valutar
Pagina 13 din 40
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
mult inferior celui practicat la data respectivă, după care primind în acest scop o sumă de
bani, şi-a însuşit-o 21.
Prin folos material se înţelege orice profit, avantaj, care poate fi evaluat în bani şi care
atunci când este realizat duce la creşterea sau consolidarea patrimoniului. Folosul este injust
atunci când cu pricire la aceasta nu există nici o îndreptăţire. Nu interesează dacă făptuitorul
urmăreşte folosul pentru sine sau pentru altul.
8. Tentativa infracţiunii
Infracţiunea de înşelăciune poate avea o desfăşurare simplă, fie o desfăşurare prin
faze succesive. Formele variate ale infracţiunii diferă după stadiul în care se află pregătirea
sau executarea elementului material al acţiunii de amăgire, aceasta putându-se prezenta ca
acte pregătitoare, tentativă, infracţiune consumată şi uneori chiar ca infracţiune epuizată
(aceasta fiind posibilă la varianta alin.3 a înşelăciunii în convenţii).
Actele pregătitoare, pot fi diversificate, atât la varianta simplă cât şi la cea specială.
Ele însă nu au relevanţă juridică decât în măsura în care capătă caracterul unor acte de
complicitate anterioară. Potrivit codului nostru penal în vigoare, actele pregătitoare de regulă
nu sunt incriminate. Ele se sancţionează numai în măsura în care în partea specială a codului
se prevede acest lucru, fiind asimilate, sub raportul sancţionării, cu tentativa (exemplu
prevederile art.137 alin.2 Cod penal).
Tentativa este pedepsită de lege (art.222 Cod penal). Această formă imperfectă a
infracţiunii există atunci când, datorită unor împrejurări independente de voinţa sa, făptuitorul
nu a reuşit să ducă până la capăt acţiunea de inducere în eroare, precum şi atunci când nu a
izbutit să inducă în eroare şi să pricinuiască prin aceasta o pagubă.
Astfel, fapta inculpatului de a sustrage un bilet C.E.C. aparţinând soţului său, de a-l
falsifica trecând datele sale de stare civilă şi de a solicita – în aceste condiţii – restituirea unei
sume de la agenţia C.E.C., constituie tentativă la infracţiunea de înşelăciune, dacă falsul a
fost descoperit înainte de a se plăti suma a cărui restituire s-a solicitat22.
Depunerea la o agenţie “Loto” a unui loz falsificat, ulterior constatat nevalabil în
cadrul operaţiei de omologare, constituie tentativă la infracţiunea de înşelăciune. Nu pot fi
invocate dispoziţiile de nepedepsire ale art.20 alin.3 din Codul penal, deoarece neconsumarea
21 T. m. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 1177/1992, în: “Culegere de practică judiciară pe anul 1992”, V. Papadopol, Editura “Şansa”, Bucureşti 1993, p. 58.
Pagina 14 din 40
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
infracţiunii nu s-a datorat modului în care a fost concepută, ci defectuozităţii mijloacelor
folosite 23.
Nu va constitui totuşi tentativă la această infracţiune faţă de a încerca inducerea în
eroare a unei persoane prin folosirea unor mijloace total improprii – falsuri grosiere,
deghizări uşor sesizabile – deoarece acestea nu au aptitudinea de a înşela pe cineva.
Fapta unei persoane de a prezenta drept câştigător un bilet “loto” ale cărui cifre au
fost modificate în aşa fel încât falsul apare evident, nu constituie tentativă la infracţiunea de
înşelăciune, deoarece biletul, fiind alterat în asemenea mod era absolut impropriu de a induce
în eroare pe angajaţii care aveau îndatorirea să primească şi să verifice valabilitatea lui 24.
În cazul întocmirii şi folosirii unor acte false în vedera obţinerii unui fals material
injust, infracţiunea nu este consumată, dacă înainte să se fi pricinuit o pagubă persoanei
induse în eroare, fapta a fost descoperită, rezultatul păgubitor al înşelăciunii constituind un
element constitutiv al infracţiunii, activitatea infracţională desfăşurată înainte de producerea
lui caracterizeaza fapta ca tentativă la infracţiunea de înşelăciune iar nu infracţiunea
consumată 25.
În practică s-a subliniat că nu există tentativă improprie la infracţiunea de înşelăciune
în situaţia în care este posibil ca falsificarea actului utilizat pentru obţinerea faptului injust să
nu fie descoperită din cauza lipsei de atenţie a reprezentantului unităţii căruia i se prezintă
actul respectiv 26. În acest caz neconsumarea infracţiunii nu se datorează modului cum a fost
concepută executarea ei defectuozităţii mijloacelor folosite.
Atunci când falsul apare evident suntem în prezenţa unei tentative absolut improprii.
Atunci când acţiunea se repetă în timp, aceasta dă faptei caracterul unei infracţiuni
continuate (art.41 alin.2 şi 42 Cod penal). Astfel fapta unei persoane de a falsifica datele
înscrise în carnetul de muncă şi de a prezenta acest carnet falsificat cu ocazia încadrării sale
pentru a încasa apoi în mod repetat – retribuţie în locul celui care avea dreptul – constituie
înşelăciune în formă continuată.
9. Consumarea infracţiunii
Consumarea intervine în momentul apariţiei urmării immediate, adică al producerii
efective a pagubei.
23 T. S., Dec. nr.4298/1970, R.I. p.249.24 T. S., Dec. nr.2687/1969, ibid. p. 253.25 T. S. Sentinţa penală, Dec. nr. 740/20 martie 1986, R.R.D. nr. 12/1986, p. 87. 26 “Infracţiuni contra avutului obştesc” – Serviciul editorial şi cinematografic – 1987, p.136.
Pagina 15 din 40
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Pentru a se reţine infracţiunea de înşelăciune este necesar să se constate că o persoană
a fost indusă în eroare, cu scopul de a obţine un folos material, precum şi producerea unei
pagube în patrimoniul persoanei înşelate. Din moment ce acţiunile inculpatului trebuie să
aibă drept rezultat pricinuirea unei pagube materiale, acesta este momentul când se consumă
infracţiunea de înşelăciune.
În speţă inculpata, gestionară la o unitate cu profil alimentar, constatând că are o lipsă
în gestiune, a falsificat o factură emisă pe seama unui spital, adăugând la mărfurile reale
livrate şi altele pe care nu le-a livrat, transformând suma de 600 lei, preţ real datorat în 6.000
lei. Factura a fost emisă la 9.12.1989 şi a fost achitată la 26.12.1989. Aşa fiind, rezultă că
momentul consumării infracţiunii de înşelăciune a avut loc la 26.12.1989. Iar, în raport cu
această dată, în mod corect instanţa de judecată a apreciat ca greşită pedeapsa aplicată
inculpatei este graţiată în temeiul Decretului - Lege nr. 3/1990, deoarece dispoziţiile acestui
act normativ sunt aplicabile numai faptei săvârşite până la data de 22.12.1989 27. Considerăm
că infracţiunea de înşelăciune, indiferent de modalitatea normativă în care este săvârşită, se
consumă doar la provocarea unei pagube persoanei vătămămate.
10. Sancţiunea
Infracţiunea de înşelăciune, în modalitatea prevăzută în alin.1 şi se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 12 ani.
La individualizarea pedepselor se au în vedere dispoziţiile din partea generală privind
starea de recidivă (art.37 şi 40 Cod penal), unitatea infracţiunii continuate şi complexe (art.41
– 42 Cod Penal), formele de participaţie (art.23 – 31 Cod penal), dispoziţie privind limitele
generale ale pedepselor (art.53 Cod penal), precum şi cele privind criteriile generale de
individualizare a pedepselor şi de reţinere a circumstanţelor atenuante şi agravante (art.72 –
80 Cod penal).
27 C. S. J., Dec. nr. 1143/1992, “Dreptul”, nr. 2/1993, p. 79.
Pagina 16 din 40
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Capitolul III
1. Înşelăciunea în convenţii
În alin.3 al art.215 Cod penal este prevăzută o formă specială a infracţiunii de
înşelăciune, cunoscută în literatura juridică sub denumirea de “Înşelăciunea în convenţii”.
Potrivit textului, aceasta constă în: “inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane, cu
prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât fără această eroare cel
înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate”.
Obiectul juridic special
Potrivit conceptului său, infracţiunea de “înşelăciune în convenţii” este fapta
persoanei care cu ocazia încheierii sau executării unei convenţii, recurge la anumite amăgiri
faţă de partea contractantă, creându-i acesteia o reprezentare greşită a realităţii.
Acţiunea amăgitoare priveşte acele relaţii de ordin patrimonial care sunt legate de
raporturi juridice izvorâte din convenţii, raporturi care nu se pot forma şi executa în condiţii
convenabile şi fără o bună credinţă reciprocă şi deci fără un minim de încredere necesar pe
care fiecare parte trebuie să-l aibă faţă de cealaltă parte.
Dacă cu prilejul încheierii sau executării convenţiilor, părţile ar fi nevoite să ducă
până la extrem diligenţele şi investigaţiile lor, manifestând neâncredere una faţă de alta,
relaţiile patrimoniale ar deveni anevoioase şi foarte rare. De aceea, pentru a înlătura
neajunsurile unei astfel de stări, legea a încurajat părţile în direcţia încrederii reciproce, dar
totodată a luat măsuri ca încrederea pe care părţile şi-o acordă să nu fie prilej de amăgire,
incriminând în mod special înşelăciunea în convenţii.
În cadrul proprietăţii, diligenţa celor care încheie şi execută contracte este destul de
vigilentă; totuşi rămâne o margine pentru acel minim necesar de încredere, iar nesocotirea
acestuia prin recurgerea la amăgire capătă un caracter grav. Legea are întotdeauna încredere
în om, dar ea este necruţătoare faţă de aceia care care nesocotesc prin faptele lor această
încredere.
Obiectul material
Pagina 17 din 40
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Obiectul material al infracţiunii de înşelăciune în convenţii poate fi orice bun (mobil
sau imobil), asupra căruia poartă obligaţia de “a da” (vânzare, schimb; locaţiune de lucruri,
gaj) sau “de a face” (locaţiune a lucrărilor, antrepriză de lucrări, transport).
Când convenţia priveşte executarea sau un început de executare din partea unuia
dintre contractanţi chiar în momentul încheierii acesteia, bunul dat sau primit cu acest prilej
de către cealaltă parte, constituie obiectul material al infracţiunii.
Exemplu prin amăgire s-a obţinut încheiera convenţiei cu darea unui acont, banii
primiţi sunt obiectul material al infracţiunii 1.
Subiectul activ
Poate fi orice persoană care încheie sau execută un contract, sau figurează ca parte în
contract.
Infracţiunea de înşelăciune în convenţii este susceptibilă de toate modalităţile
participaţiei: coautorat, instigaţie şi complicitate; în privinţa
instigatorilor şi complicilor nu se cere calitatea de parte contractantă.
Subiectul pasiv
Este persoana indusă sau menţinută în eroare (care a încheiat contractul).
Pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune în convenţii, trebuie să fie îndeplinite
următoarele condiţii:
– să aibă loc cu ocazia încheierii sau executării contractului;
– cu prilejul încheierii sau executării convenţiei, cealaltă parte “să inducă sau să
menţină în eroare”;
– acţiunea de amăgire să determine pe cei induşi sau menţinuţi în eroare “să încheie
sau să execute contractul” în condiţiile stipulate (adică în condiţiile care altfel nu ar fi fost
acceptate şi care au creat o situaţie păgubitoare);
– acţiunea să fi fost săvârşită cu intenţie.
Aceste condiţii de incriminare constitue elementele esenţiale ale infracţiunii de
înşelăciune în convenţii.
În speţă fapta inculpatului de a oferi spre vânzare părţii vătămate un ghiul din metal
galben, susţinând în mod mincinos că este din aur şi de a fi primit de la acesta, ca preţ suma 1 V. Dongoroz, S. Kahane ş. a. – op.cit. p. 304.
Pagina 18 din 40
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
de 16.000 lei constituie infracţiunea de înşelăciune în convenţii, prevăzută de art.215 alin.3 2;
întrucât între inculpat şi partea vătămată s-a încheiat un contract de vânzare – cumpărare,
acordul părţilor fiind urmat de remiterea bunului şi plata preţului.
Infracţiunea de înşelăciune în convenţii nu poate fi concepută şi înfăptuită fără
preexistenţa fie a unui proiect de contract, adică a raportului juridic patrimonial în faza de
formare, fie a unui contract care încheiat fiind urmează să fie adus la îndeplinire de către
părţi. Preexistenţa acestui raport juridic patrimonial pe cale de a se forma sau de a se realiza
prin îndeplinirea obligaţiilor (executare), constituie o condiţie pentru existenţa infracţiunii.
Această – situaţie – premisă deosebeşte infracţiunea de înşelăciune în convenţii, de
infracţiunea de înşelăciune obişnuită, fiindcă preexistenţa raportului juridic în formare sau
format, constituie o condiţie esenţială pentru prima infracţiune şi nu este cerut pentru cea de-a
doua infracţiune.
În cazul înşelăciunii obişnuite, formal se ajunge la stabilirea unui raport juridic, acest
raport este numai aparent, fiindcă acordul de voinţă, de care depinde naşterea unui raport
juridic real, nu există decât în mintea celui amăgit, care crede că a contractat realmente, în
timp ce amăgitorul nu a înţeles nici un moment să se oblige să contracteze. Pentru realizarea
situaţiei, premisă, nu importă felul contractului, ci este suficient că el generează un raport
juridic patrimonial; deci poate fi un contract sinalogmatic sau unilateral, oneros sau gratuit,
consensual sau real.
Latura obiectivă
Dispoziţia incriminatoare stabileşte sub forma a două condiţii care este alcătuirea
acestei laturi: - o acţiune de amăgire care constitue elementul material şi o urmare imediată
concretizată în acceptarea încheierii sau executării contractului în condiţii care altfel nu ar fi
fost acceptate.
Elementul material constă din: “inducerea sau menţinerea în eroare” de către cealaltă
parte.
Prin “a induce în eroare” – se înţelege a face pe altul să nu cunoască sau să cunoască
în mod fals realitatea, să ia minciuna drept adevăr sau invers 3.
Prin “a menţine în eroare”- înseamnă a face ca cineva să rămână în necunoaşterea sau
cunoaşterea greşită a realităţii, sprijinind sau întărind această stare subiectivă a victimei. Nu 2 T. m. Bucureşti, s I-a penală, decizia nr.711/1992, în: “Culegere de practică judiciară penală”, pe anul 1992; Editura “Şansa”, Bucureşti, 1993, p. 56.3 V. Dongoroz, S. Kolrane s. a.; op. cit. p. 304.
Pagina 19 din 40
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
constituie însă amăgiri încercările de a prezenta în condiţiile cât mai avantajoase realitatea
asupra căreia poartă tratativele dintre părţi (aşa-zisul “dolus-bonus”).
O a doua cerinţă este ca acţiunea de amăgire, inducere sau menţinere în eroare să se fi
produs fie în faza în care a premers încheierea contractului, fie în faza când contractul este
executat: “cu ocazia încheierii sau executării unui contract”.
“Ocazia încheierii”- înseamnă întregul interval din momentul în care au început
tratativele şi până la încheierea contractului, iar nu numai momentul încheierii (stabilirii
acordului).
De asemenea, prin: “ocazia executării” – se înţelege tot intervalul în care sunt aduse la
îndeplinire obligaţiile contractuale.
În practica judiciară s-a stipulat că fapta unei persoane de a conveni cu un cetăţean
străin să cumpere de la el unele bunuri, cu plata preţului în lei şi după primirea bunurilor, de a
remite acestuia spunându-I că conţine suma cuvenită – un pachet care conţinea în realitate
doar 200 de lei şi simple foi de hârtie, constituie infracţiunea de înşelăciune în convenţii 4.
Este esenţial de reţinut la înşelăciunea în convenţii că – aşa cum pretinde textul – în
absenţa erorii în care a fost indusă ori menţinută victima, aceasta nu s-ar fi angajat la
încheierea ori executarea contractului în condiţiile stipulate.
Într-o atare încadrare juridică s-au reţinut şi faptele de înşelăciune comise în sistemul
aşa numitelor “jocuri de întrajutorare”, de tip “Caritas”, apărute şi multiplicate în perioada
postdecembristă, cu consecinţa păgubirii a zeci de mii de deponenţi la societăţile comerciale
cu un asemenea obiect de activitate, societăţi a cărei înregistrare şi funcţionare a fost
autorizată cu uşurinţă sau din ignoranţă juridică de către unele instanţe judecătoreşti.
Pentru exustenţa infracţiunii este suficient ca acţiunea de amăgire să fi fost săvârşită
în vreuna dintre cele două ocazii (de încheiere a contractului) amintite, iar dacă a fost
săvârşită în amândouă va exista fie concurs de infracţiuni, fie infracţiune continuată.
Urmarea imediată
Urmarea imediată a realizării acţiunii de inducere sau menţinere în eroare constă în
creare unei situaţii de fapt, contrară celei care ar fi trebuit să existe dacă nu s-ar fi recurs la
amăgire.
4 T. S., Dec. nr. 527/1985, R.III, p. 174.
Pagina 20 din 40
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Urmarea imediată se concretizează în încheierea sau executarea contractului ca
rezultat al acţiunii de amăgire. Deci nu este suficient ca acţiunea de amăgire să fi condus la o
contractare care ulterior s-a dovedit a nu fi prea convenabilă sau suficient de avantajoasă. Ea
trebuie să fi creat o situaţie de fapt, atât de puţin corespunzătoare celei pe care amăgirea
făcuse să se creadă că va exista în realitate, încât dacă cel amăgit ar fi prevăzut producerea
acestei situaţii, ar fi refuzat să contracteze sau să-şi execute obligaţiile reale în condiţiile
stipulate (dolus causa dons contractul). Nu există urmare imediată, adică situaţia de fapt
păgubitoare, care condiţionează existenţa infracţiunii, atunci când acţiunea de amăgire nu a
fost determinată pentru încheierea sau executarea contractului, ci a condus la acceptarea unor
clauze care au pricinuit oarecare prejudiciu a cărui reparare poate fi realizat prin mijloace de
drept civil.
Simplele întârzieri în executarea contractului sau neputinţa de a executa nu sunt
suficiente prin ele însele de a constitui urmarea imediată cerută pentru existenţa infracţiunii.
Dacă se constată însă că subiectul activ ştia încă din momentul contractării că nu va
putea executa şi prin amăgire a făczt să se creadă contrariul, el va răspunde pentru înşelăciune
obişnuită, fiindcă contractul a fost numai aparent, chiar din momentul în care s-a produs
acţiunea de amăgire.
Deşi textul de lege se referă la încheierea sau executarea unui contract, fapta
constituie infracţiune dacă are loc chiar cu ocazia rezilierii 5 unui contract.
Raport de cauzalitate
Dacă se constată că acţiunea de amăgire nu era de natură să creeze situaţia de fapt
păgubitoare, iar paguba produsă provine din alte cauze (ca urmare a unor cauze impuse, sau
datorită faptului că executarea a fost sistată la opunerea unei părţi) nu va exista infracţiune
fiindcă lipseşte legătura de cauzalitate dintre acţiunea de amăgire şi situaţia care a determinat
producerea pagubei.
Latura subiectivă
Intenţia constă în aceea că subiectul activ şi-a dat seama că prin acţiunea sa induce
sau menţine în eroare cealaltă parte contractantă, că fără această amăgire încheierea sau
Pagina 21 din 40
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
executarea contractului nu s-ar putea produce şi că în felul acesta se creează o situaţie
păgubitoare.
În practica judiciară se fac distincţii între contractele încheiate prin vicierea
consimţământului unei părţi şi infracţiunea de înşelăciune în convenţii.
Încheierea 6 actelor juridice deci şi a contractelor este dominată în dreptul civil, de
principile consensualismului, al puterii obligatorii şi a relativităţii efectelor între părţile care
le-au încheiat. Sancţiunile procedurale în procesul civil garantează respectarea acestor
principii şi ocrotesc viaţa reală a părţilor prin anularea actelor juridice la cererea părţii a cărui
consimţământ a fost viciat cu ocazia încheierii lor. Intervenţia statului, ca subiect de drept
penal, în anumite situaţii de fraudare a consimţămîntului unei părţi cu ocazia încheierii unui
contract este reglementat prin dispoziţiile art.215 alin.3 Cod penal care incriminează
infracţiunea de înşelăciune în convenţii. Şi prin aceasta, art.215 alin.3 Cod penal rămîne la
graniţa dintre dreptul civil şi dreptul penal.
În numeroase situaţii fraudarea consimţământului unei părţi contractante este urmarea
unor activităţi ilicite desfăşurate de persoanele abile care urmăresc pe lângă obţinerea
folosului material injust pentru sine sau pentru altul şi de a scăpa de răspundere penală.
Practica judiciciară a dovedit că aproape în mod constant, părţile vătămate îşi iau măsura de
prevedere de a înlocui înscrisuri (de cele mai multe ori sub semnătură privată) ca mijloc de
dovadă a prestaţiilor la care părţile se obligă în momentul încheierii contractelor sau pentru
viitor. Nu rareori manifestarea declarativă a părţilor vătămate este influenţată fraudulos încât
nu corespunde voinţei reale şi aceasta tot în scopul ca persoanele ce urmăresc obţinerea unui
folos injust prin fraudă să evite răspunderea penală.
Există infracţiunea de înşelăciune atunci când inculpatul propietar al unui apartament,
inducând în eroare două persoane diferite, uneia promiţându-i vânzarea şi altuia vânzându-i
efectiv apartamentul respectiv, încasează de la fiecare suma reprezentând contravaloarea
acestuia.
Literatura juridică a sintetizat şi consecinţele de ordin teoretic şi practic ce decurg din
rezolvarea principală a primatului voinţei interne asupra voinţei declarate în privinţa
contractelor intervenite, între părţi, respectiv: cu prilejul interpretării contractului trebuie
descoperită voinţa reală a părţilor; viciile de consimţământ se raportează la voinţa internă,
reală; în descoperirea adevăratei voinţe este necesar ca voinţa internă să fie analizată cu
scopul mediat al contractului, cu acele modeluri interne, psihologice care determină părţile să
6 P. Vasile: “Distincţii între contractele încheiate prin vicierea consimţământului unei părţi şi infracţiunea penală la art.215 alin.3”, în “Dreptul” – nr. 4/1990, p. 49-52.
Pagina 22 din 40
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
încheie contractul; dacă voinţa reală nu este concordantă cu cea declarată, aplicaţiile noţiunii
de cauză se va raporta la elementele interne; voinţa reală nu produce efecte juridice, decât în
raporturile dintre părţi.
Eficienţa acestei concluzii de ordin principal, în analiza încheierii contractelor se
apreciază şi în cazul infracţiunii de înşelăciune în convenţii.
Termenul de “eroare” din art.215 alin.3 Cod penal păstrează înţelesul originar din
dreptul civil al acestei instituţii, numai când se referă la “menţinerea în eroare cu prilejul
încheierii contractelor” a unei părţi contractante. Aceasta întrucât falsa reprezentare a unei
situaţii de fapt în legătură cu încheierea unui contract cunoscută numai de una dintre părţile
contractante poate constitui o manoperă frauduloasă, deoarece această parte nu acţionează cu
loialitate, intenţie dreaptă în mod conştient.
Expresia de “inducere în eroare” – folosită în art.215 alin.3 Cod penal se apropie de
înţelesul consacrat prin codul civil “dolului”, ca eroare provocată, concretizată în totalitatea
manoperelor frauduloase, pe care una din părţi le întrebuinţează cu prilejul încheierii unui
contract, pentru a forma o falsă reprezentare asupra realităţii a părţii contractante, cu caracter
determinant în încheierea contractelor.
Delimitând sfera “viciilor de consimţământ” la noţiunea de “rea- credinţă” proprie
dreptului civil, iar a “acţiunilor frauduloase” în sensul art.215 alin.3 Cod penal la vinovăţia
penală sub forma intenţiei directe în obţinerea folosului injust, aceasta din urmă
concretizându-se într-o atitudine juridică a autorului faptei ilicite contrar regulilor de
convieţuire.
Distincţia dintre dolul delict civil şi infracţiunea de înşelăciune în convenţii este
aparent irezistibilă, întrucât în ambele situaţii voinţa părţii contractante este indusă în eroare,
este aproape în totalitate distrusă.
Există nuanţe şi gradaţii în exercitarea manoperelor viclene iar cea mai gravă formă a
dolului este înşelăciunea în convenţii.
Sancţiunea
Infracţiunea de înşelăciune sancţionează cu pedeapsa prevăzută în aliniatele
precedente.
Pagina 23 din 40
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
2. Înşelăciunea prin cecuri
Prin Legea nr.140 pe 1946 a fost modificat art.215 Cod penal incriminându-se o nouă
formă a infracţiunii de înşelăciune.
Potrivit dispoziţiilor art.215 alin.4 Cod penal, infracţiunea de înşelăciune prin cecuri
constă în: “Emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că
valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage, după
emitere, provizia, în total sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea
termenului de prezentare, în scopul arătat în ali.1, dacă s-a produs o pagubă posesorului
cecului, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alin.2”.
În ceea ce priveşte necesitatea reglementării, trebuie evidenţiat că prin art.84 pc.2 din
Legea nr.59 pe 1934 privind cecul este incriminată o infracţiune având acelaşi obiect juridic,
aceste dispoziţii coroborate cu prevederile art.215 alin.2 şi 3 Cod penal acoperind şi situaţiile
la care se referă art.215 alin.4 Cod penal.
Referitor la termenii folosiţi în art.215 alin.4 Cod penal, întrucât este vorba de noţiuni
noi, neobişnuite în legislaţia penală, se cuvine lămurirea în prealabil a conţinutului lor (cec;
trăgător; tras; beneficiar şi disponibil).
“Cecul” este un înscris prin care o persoană (numită trăgător sau emitent) dă ordin
unei bănci (numită tras) să plătească o sumă de bani unei terţe persoane (numită beneficiar).
Deci, cecul pune în legătură, în procesul creării sale, trei persoane: trăgătorul, trasul şi
beneficiarul. Acest instrument de plată este creat de trăgător care, în baza unui disponibil
constituit în prealabil la o societate bancară, dă acesteia (băncii) un ordin necondiţionat să
plătească la prezentare o sumă determinată, unei terţe persoane sau însuşi trăgătorului emitent
aflat în poziţie de beneficiar. Pentru emiterea cecurilor, titularii acestora trebuie să dispună de
conturi cu acoperire pe bază de depozit bancar sau pe bază de credit, de o valoare cel puţin
egală cu valoarea celui tras 1.
“Disponibilul” este creat printr-un depozit bancar, din operaţiuni de încasări sau prin
acordarea unui credit bancar. După ce societatea bancară eliberează clientului său
(trăgătorului) formularele de cec necompletate, acesta le va putea transforma în cecuri numai
în limita disponibilului.
1 “Elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prev. de art.215 alinCod penal” în “Dreptul” nr. 9 pe 1997, p. 69-70.
Pagina 24 din 40
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Pentru a ocroti relaţiile sociale, privind utilizarea acestui instrument de plată (cecul),
legiuitorul a prevăzut două infracţiuni, incriminând “falsificarea de monede sau valori”
(art.282 Cod penal) şi “înşelăciunea” (art.215 alin.4 Cod penal).
Obiectul juridic
Obiectul juridic al infracţiunii de înşelăciune în varianta prevăzută de art.215 alin.4
Cod penal, în constituie protecţia relaţiilor sociale privind proprietatea privată, relaţii care iau
naştere şi se desfăşoară pe baza bunei-credinţe a subiecţilor acestor raporturi, a încrederii ce-
şi acordă reciproc, dat fiind caracterul specific al instrumentului de plată folosit – cecul.
Există o diferenţiere faţă de obiectul juridic al infracţiunii prevăzute de art.282 Cod
penal, care se referă la falsificarea de monede sau alte valori, şi priveşte relaţiile sociale care
se bazează pe încrederea acordată, pe de o parte monedelor şi altor valori aflate în mod legal
în circulaţie, iar pe de altă parte, operaţiunilor legale efectuate în cadrul circulaţiei monetare
sau al instrumentelor de credit şi plăţi.
Subiectul activ
Subiectul activ al infracţiunii nu poate fi orice persoană, ea neputând a fi săvârşită
decât de cel care este deţinător legal al formularelor de cecuri şi deci poate fi trăgător, el fiind
singurul care poate emite cecuri în limita disponibilului. Celelalte persoane care ar intra,
întâmplător sau nu, în posesia unor formulare de cecuri ar putea săvârşi alte infracţiuni cum
ar fi falsificarea prevăzută de art.282 Cod penal, sau punerea în circulaţie a cecurilor
falsificate prevăzute de art.282 alin.2 Cod penal, furt sau înşelăciune (în variantele de la art.
215 alin.1,2 şi 3 Cod penal).
Subiectul pasiv
Subiectul pasiv este persoana al cărui patrimoniu a fost diminuat prin săvârşirea
infracţiunii de înşelăciune.
În legătură cu subiectul pasiv, în practică s-au ridicat unele probleme. Astfel având în
vedere mecanismul de utilizare a cecului care permite transmiterea lui prin gir s-a pus
întrebarea dacă subiectul pasiv n-ar putea fi ultimul posesor care prezintă cecul de plată,
Pagina 25 din 40
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
respectiv giratorul sau girantul care a primit cecul de la trăgătorul de rea credinţă. Se
consideră că infracţiunea de înşelăciune este o infracţiune instantanee care se consumă în
momentul emiterii cecului fără acoperire, iar subiectul pasiv principal este beneficiarul
cecului emis de trăgător. Giratorul poate fi subiect pasiv subsidiar, dacă plata a avut
repercursiuni negative şi asupra patrimoniului său.
De asemenea, s-a mai pus problema dacă subiectul pasiv al acestei infracţiuni poate fi
banca în calitate de tras.
Răspunsul nu poate fi decât negativ, deoarece relaţiile sociale afectate prin emiterea
cecului fără acoperire sunt cele dintre emitent (trăgător) şi beneficiar (cel care primeşte cecul
de la trăgător), paguba regăsindu-se în patrimoniul acesteia din urmă.
Societatea bancară (trasul) nu face decât un serviciu de casă pentru trăgători, în sensul
că efectuează plata pentru aceasta din disponibilul său.Totuşi, şi societatea bancară poate fi
subiect pasiv subsidiar, în măsura în care fapta a avut consecinţe negative asupra
patrimoniului său.
Latura obiectivă
Constă în acţiunea făptuitorului care se ralizează prin emiterea unui cec, respectiv prin
predarea unui formular de cec (eliberat de societatea bancară), către o instituţie de credit sau
unei persoane. Această acţiune trebuie să fie însoţită de inexistenţa proviziei sau retragerea
acesteia, în total sau în parte, după emitere, ori de interzicerea trasului să plătescă înainte de
expirarea termenului de prezentare. Prin “emiterea cecului” trebuie înţeles atât faptul de a
completa cecul şi înmânarea lui beneficiarului, cât şi înmânarea unui cec în alb (adică un
instrument de plată care cuprinde numai semnătura trăgătorului, iar uneori şi o parte din
menţiunile cerute de legea cecului.
Utilizarea cecului în alb a ridicat şi el probleme în practică. Astfel s-a pus întrebarea
dacă este sau nu vinovat trăgătorul, în condiţiile în care are disponibil în cont, dar
beneficiarul cecului în alb îl completează cu o sumă ce depăşeşte acest disponibil. Pentru a se
evita astfel de situaţii, de obicei se va adăuga clauza “înaintea plăţii posesorul va completa
cecul fără a depăşi…” 2.
O altă preoblemă în legătură cu emiterea cecului în alb s-ar impune şi la momentul în
care se consideră că un astfel de cec ar fi emis: cel al înmânării lui către beneficiar sau cel al
completării lui de către beneficiar. Aceasta, spre a se putea stabili dacă cecul a fost sau nu 2 “Dreptul” – nr. 9/1997, p. 72; citat din: Normele-cadru nr.7/1994 de B.N.R. punctul 69.
Pagina 26 din 40
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
emis fără acoperire. Răspunsul ar fi acela că data emiterii cecului trebuie să fie considerată
cea a completării lui de către beneficiar, nu cea a predării acestuia către beneficiar.
S-a mai pus problema angajării răspunderii trăgătorului în condiţiile în care
beneficiarul va completa cecul în alb cu nerespectarea înţelegerii avute în acest sens cu
trăgătorul.
Punctul de vedere a fost acela că în această situaţie, trăgătorul nu poate fi considerat
că a emis cecul în condiţiile prevăzute de art.215 din alin.4 Cod penal şi ca atare, el nu
răspunde penal.
Potrivit prevederilor art.33 din Legea nr. 59/1934: “Ordinul de a nu plăti suma din cec
nu are efect după expirarea termenului de prezentare”. Aceasta înseamnă că, deoarece la data
respectivă fapta trăgătorului de a da un atare ordin nefiind aptă să producă consecinţe (deci
pagubă), nu poate atrage răspunderea penală, infracţiunea prevăzută de art.215 alin.4 Cod
penal, fiind condiţionată de rezultat, respectiv de pricinuirea unei pagube.
Latura subiectivă
În cazul infracţiunii prevăzute de art. 215 alin.4 Cod penal, se caracterizează prin
intenţie. Intenţia trebuie să se manifeste prin scopul urmărit de făptuitor, care este acela “de a
obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust” (art.215 alin.4 combinat cu
art.215 alin.1 Cod penal).
Folosul urmărit de făptuitor trebuie să fie de ordin material şi nu se cere să fie realizat
efectiv în momentul emiterii cecului, atâta timp cât dispoziţiile cecului condiţionează
existenţa infracţiunii de efectuarea activităţii “în vederea realizării acestui scop, nu şi de
realizarea lui imediată”.
În legătură cu latura obiectivă a acestei infracţiuni, considerăm că un element ce
trebuie avut în vedere este şi atitudinea ulterioară a trasului care, luând cunoştinţă de
neonorarea cecului de către societatea bancară, face toate demersurile pentru crearea proviziei
sau va plăti el direct beneficiarului cecului. În astfel de situaţii, se poate aprecia, în raport cu
starea de fapt concretă, că trasul nu ar fi urmărit obţinerea unui folos material injust şi, deci,
fapta să nu constituie infracţiunea prevăzută de art.215 alin.4 Cod penal. Trebuie să se facă
distincţia necesară pentru a nu ne afla în faţa unei situaţii contrare, când atitudinea ulterioară
a trasului să nu fie altceva decât o manieră abilă a sa pentru a evita răspunderea penală,
pentru fapta comisă, atunci când constată că aceasta este inevitabilă.
Pagina 27 din 40
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Sancţiunea
Se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alin.2.
3. Forma agravată
Atât înşelăciunea prevăzută în alin.1 al art.215 Cod penal cât şi cea prevăzută în alin.3
al aceluiaşi text sunt mai grave decât au fost săvârşite prin folosirea de nume sau calităţi
mincinoase ori de alte mijloace frauduloase. Circumstanţa agravată se referă la mijloacele
folosite de făptuitori, mijloace pe care legea le caracterizează ca fiind ”frauduloase”, dând ca
exemplu nume sau calităţi mincinoase. Întrucât şi înşelăciunea în forma simplă presupune
folosirea unor mijloace apte de a induce în eroare, se pune problema diferenţierii mijloacelor
simple de inducerea în eroare, de mijloacele caracterizate de lege ca fiind frauduloase.
În literatura de specialitate s-a arătat că deosebirea dintre aceste două categorii de
mijloace este mai mult cantitativă sau de intensitate1; un mijloc trebuie considerat fraudulos
atunci când este de natură să asigure mai uşor reuşita acţiunii făptuitorului, când are aparenţa
unui mijloc veridic, adică atunci când în mod obişnuit inspiră încredere şi înlătură orice
bănuială.
De asemenea, s-a arătat că mijlocul fraudulos este acel mijloc de inducere în eroare
care este folosit în stânsă corelaţie cu împrejurări de fapt care îi dau aparenţă de veridicitate,
ceea ce presupune de mai multe ori o adevărată punere în scenă.
Dintre mijloacele considerate frauduloase, legiuitorul indică cu titlu de exemplu nume
şi calităţi mincinoase.
Prin “nume mincinos”2 se înţelege un nume care nu aparţine făptuitorului. Numele
este “împrumutat” de la o altă persoană în locul căreia se prezintă, pretinzând că este acea
persoană sau este imaginar pentru a-şi ascunde reala identitate şi a zădărnici astfel
descoperirea sa, ori numai pentru că în acest mod reuşea inducerea în eroare a victimei (se
prezintă sub nume de rezonanţă germanică şi vorbeşte româna cu accent german spre a
convinge victima că este “agentul” unei firme müncheneze).
Prin “calităţi mincinoase” se înţeleg calităţile pe care şi le atribuie făptuitorul, fără a le
avea în realitate. În acest caz, îşi poate da calitatea evident nereală de prieten al unui membru
al familiei, mesager al unei cunoştinţe etc.2 Gh. Diaconescu – op. cit., p. 359.
Pagina 28 din 40
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
“Inducerea în eroare a unei garderobiere, prin atribuirea calităţii de depunător al unei
haine pentru care s-a eliberat fişă – pierdută de depunătorul real şi găsită de inculpat –
constituie infracţiunea de înşelăciune, prevăzută în art.215 alin.2 din Codul penal” 3 sau
“Hotărându-se să obţină prin înşelăciune o sumă de dolari de la persoana vătămată –
medic – inculpatul G.G. după ce a comunicat intenţia sa inculpatului T.P., i-a dictat
conţinutul unei scrisori prin care un pretins medic O., persoană fictivă, solicita victimei ca
împrumut (în numele “prietenului său, ministrul sănătăţii), suma de 500 de dolari; după aceea
G.G. a telefonat persoanei vătămate, prezentându-se drept doctorul O., şi cum acesta a
consimţit să acorde împrumutul solicitat, i-a spus că o va trimite pe “fiica sa”, în realitate
inculpata T.P. să ridice banii. Aceasta a mers la locuinţa victimei, i-a înfăţişat scrisoarea
falsificată şi a primit suma de 500 de dolari, pe care a înmânat-o inculpatului G.G., de la care
a primit, pentru serviciul făcut, 500 lei.
Faptele săvârşite de inculpata T.P. constituie, pe lângă infracţiunea de fals în acte
private (art.290 Cod penal – coautorat şi nu complicitate la infracţiunea de înşelăciune
calificată art.215 alin.2 Cod penal)”.
Sunt mijloace frauduloase, în afara celor două expres arătate de lege, toate acele
mijloace de inducere în eroare care constituie prin ele însele infracţiuni (folosirea unui înscris
fals, uzurparea de calităţi oficiale, portul nelegal de uniforme, falsul în declaraţii făcut în
scopul obţinerii unor drepturi, exercitarea fără drept a unei profesii şi altele).
În speţă “fapta inculpatului care, atribuindu-şi calitatea de ofiţer al poliţiei, a indus în
eroare o persoană, făcând-o să creadă că prin influenţa pe care o are asupra unor lucrători de
poliţie din cadrul Circumscripţiei 16, îi va obţine o viză de reşedinţă în municipiul Bucureşti
şi astfel a primit de la ea o sumă de bani sub pretextul cumpărării unor ţigări străine de care
să se folosească în rezolvarea problemei, constituie infracţiunea prevăzută în art.215 alin.2
din Codul penal 5.
Sunt mijloace frauduloase acele mijloace de inducere în eroare care, fără a constitui
prin ele însele infracţiuni, au o mare aparenţă de veridicitate, fie prin ele însele, fie datorită
împrejurărilor cu care sunt corelate.
Sub codul penal anterior, în literatura de specialitate, s-au purtat numeroase discuţii cu
privire la situaţia în care mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune şi îndeosebi,
cu privire la înşelăciunea prevăzută prin fals 6.
5 T.M.B., Dec. nr. 215/1990; C.P.J.P.; 1990; p. 90 – 91. 6 O. Loghin, T. Toader – op. cit., p. 266.
Pagina 29 din 40
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Legiuitorul a prevăzut în mod expres în alin.2, partea a II-a a art.215 din Codul penal
în vigoare, că, dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile
privind concursul de infracţiuni. Dacă mijlocul fraudulos folosit pentru inducerea în eroare a
victimei constituie prin el însuşi o infracţiune, făptuitorul răspunde atât pentru infracţiunea de
înşelăciune în formă agravată prevăzută în alin.2 al art.215 Cod penal, cât şi, după caz, pentru
infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale, infracţiunea de port nelegal de uniformă,
infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii.
Dacă mijlocul fraudulos folosit este un înscris fals, făptuitorul răspunde pentru
infracţiunea de înşelăciune în formă agravată şi pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub
semnătură privată şi a fost falsificat de făptuitor, sau pentru înşelăciune calificată şi uz de
fals, dacă înscrisul sub semnătură privată a fost falsisicat de o altă persoană.
În situaţia în care făptuitorul a folosit un înscris oficial fals, acesta răpunde pentru
înşelăciunea în formă agravată şi pentru uz de fals, dacă înscrisul a fost falsificat de o altă
persoană, sau pentru fals în înscrisuri oficiale, înşelăciune în formă agravată şi uz de fals,
dacă înscrisul a fost falsificat chiar de făptuitor.
Dacă mijlocul fraudulos nu constituie prin el însuşi o infracţiune, fapta se încadrează
în dispoziţiile art.215 Cod penal fără a mai exista un concurs de infracţiuni.
Înşelăciunea în forma agravată se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani.
Modalitatea deosebit de agravată
Modalitatea deosebit de agravată prevăzută de art.215 alin.5 Cod penal, se comite în
situaţia în care prin înşelăciune se produc consecinţe deosebit de grave patrimoniului.
Pentru constatarea consecinţelor deosebit de grave la care se referă art.146 Cod penal,
se are în vedere unul sau mai multe din criteriile exemplificativ enumerate între care, în
primul rând producerea unei pagube materiale mari.
Astfel, infracţiunea de înşelăciune, potrivit art.146 Cod penal, se consideră că a avut
“consecinţe deosebit de grave” atunci când a produs pagube materiale mai mari de
50.000.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei activităţi publice
sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art.145 Cod penal ori altei persoane juridice sau
fizice.
În practică s-a reţinut existenţa consecinţelor deosbit de grave, respectiv producerea
unor perturbări deosebit de grave, atunci când, deşi nu s-au produs pagube mari săvârşirea
acţiunii a dus la lipsirea unităţii de posibilitatea de a dispune, în orice moment, de totalitatea
Pagina 30 din 40
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
mijloacelor sale materiale sau financiale,considerând că prin aceasta se poate produce o
stânjenire în activitate, implicând necesitatea unor eforturi suplimentare sau chiar întârzierea
realizării obiectivelor unităţii respective ori altor unităţi faţă de care unitatea prejudiciată
direct are obligaţii contractuale sau a cauzat asemenea urmări.
Când paguba materială ce s-a cauzat unităţilor la care se referă art.145 Cod penal, este
singurul criteriu ce poate fi avut în vedere la încadrarea juridică a faptei, importanţa pagubei
trebuie să aibă o semnificaţie asemănătoare criteriului la care se referă art.146 Cod penal
respectiv o evaluare mai mare de 50.000.000 lei.
Sancţiunea
Înşelăciunea prevăzută în alin.5 se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi
interzicerea unor drepturi.
Capitolul IV
1. Asemănări şi deosebiri între înşelăciune şi alte infracţiuni
Infracţiunea de înşelăciune prezintă unele asemănări şi deosebiri cu alte infracţiuni
reglementate în Codul penal (Uneori asemănările şi deosebirile vizează toate elementele
constitutive ale infracţiunii iar alteorinumai unele dintre ele).
A). Înşelăciunea, înşelăciunea la măsurătoare şi înşelăciunea privind calitatea
mărfurilor.
Aceste infracţiuni fac parte din grupe diferite, chiar dacă denumirea lor marginală din
Codul penal pare a fi asemănătoare.
Înşelăciunea este reglementată în Codul penal în cadrul infracţiunilor contra
patrimoniului, în timp ce înşelăciunea la măsurătoare şi înşelăciunea cu privire la calitatea
mărfurilor (art.296 şi 297 Cod penal) sunt cuprinse în cadrul infracţiunilor la regimul stabilit
pentru anumite activităţi economice. Obiectul juridic al acestor infracţiuni este total diferit.
Domeniile în care pot fi săvârşite asfel de fapte sunt diferite iar pentru înşelăciunea la
măsurătoare şi cea cu privire la calitatea mărfurilor, bine delimitate.
Pagina 31 din 40
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Din denumirea celor două infracţiuni rezultă că ele privesc circuitul economic, în
general, şi circulaţia bunurilor materiale în special, circulaţie ce implică efectuarea unor
operaţiuni de măsurare a bunurilor ce fac obiectul acestei activităţi ori o comportare
necorectă a unei persoane ce falsifică ori substituie mărfuri sau orice alte produse, ori le
expune spre vânzare sau le vinde, cunoscând că acestea sunt falsificate ori substutuite. Deşi
specificul acestor două fapte constă în inducerea în eroare, în amăgirea unei persoane şi, sub
acest aspect se aseamănă cu infracţiunea de înşelăciune, ele privesc cantitatea sau calitatea
bunurilor ori a mărfurilor ce fac obiectul circuitului economic.
Între înşelăciune şi aceste două infracţiuni nu există legături de conţinut.
B). Înşelăciunea şi abuzul de încredere.
Fiind fapte prevăzute de legea penală ce fac parte din acelaşi gru de infracţiuni, ele
prezintă unele trăsături comune dar şi deosebiri esenţiale care le individualizează.
Infracţiunea de înşelăciune şi abuzul de încredere au ca obiect juridic generic relaţii
sociale de ordin patrimonial.
Obiectul juridic
Obiectul juridic special al celor două infracţiuni este format din relaţiile sociale cu
caracter patrimonial ce implică încrederea şi buna credinţă a persoanelor ce intră în aceste
relaţii.
Totuşi, cele două infracţiuni se deosebesc sub aspectul obiectului juridic special, în
sensul că la abuzul de încredere se încalcă încrederea dată în mod licit, în timp ce la
înşelăciune, acordarea încrederii se face prin inducerea în eroare, prin amăgire.
Obiectul material
Obiectul material al celor două infracţiuni îl constituie bunuri materiale sau înscrisuri
care au valoare patrimonială. Astfel, sfera de bunuri ce pot forma obiectul material al
abuzului de încredere este mult mai limitată decât la infracţiunea de înşelăciune.
Constituie obiect material al infracţiunii de abuz de încredere numai bunurile mobile:
banii, lucrurile ce pot fi deplasate, animalele, titlul de credit, obligaţiile C.E.C., uneltele,
Pagina 32 din 40
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
hainele de protecţie1, echipamentul sportiv etc. Deşi sunt mobile, bunurile consumptibile, cât
şi cele fungibile 2,nu pot forma obiect material al acestei infracţiuni datorită caracteristicilor
lor.
La infracţiunea de înşelăciune, obiect material poate fi orice bun mobil ce are o
anumită valoare, cât şi bunuri imobile (terenuri, clădiri, pomi sau recolte prinse de rădăcini),
precum şi acţiunile cu caracter patrimonial aflate în momentul săvârşirii infracţiunii la
dispoziţia sau în posesia ori detenţia subiectului pasiv.
Bunurile ce pot forma obiectul material al infracţiunii de abuz de încredere, au în
principiu, o valoare mai mică decât cele ce constituie obiectul material al infracţiunii de
înşelăciune.
Un alt criteriu de distingere, referitor la obiectul material al celor două infracţiuni, îl
constituie locul unde se află acesta în momentul desfăşurării activităţii infracţionale.
La infracţiunea de abuz de încredere, bunul se află la făptuitor, în virtutea unei
operaţii corecte,legale, de trasferare a deţinerii acestui bun. Bunul trece deci de la persoana
vătămată la făptuitor ca efect al unei înţelegeri intervenite între cele două persoane. Ulterior,
are loc însuşirea bunului de către făptuitor care, profitând de împrejurarea că bunul se află în
mâinile sale, pune stăpânire pe el.
În cazul infracţiunii de înşelăciune, bunul ce formează obiectul material al acestuia se
află, de regulă, la persoana vătămată, el urmând să treacă la făptuitor numai după ce se
întreprinde acţiunea de induce acţiunea de inducere în eroare.
Atât la infracţiunea de înşelăciune cât şi la abuzul de încredere, obiectul material
trebuie să fie identificat şi evaluat, fie pentru repararea prejudiciului, fie în vederea stabilirii
gradului de pericol social concret al faptei.
Subiecţii infracţiunilor
Potrivit legii penale, poate fi subiect activ al infracţiunilor de înşelăciune şi abuz de
încredere orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale pentru a deveni subiect al unei
infracţiuni.
Cele două infracţiuni pot fi comise în oricare din formele paticipaţiei penale. Cu toate
aceste elemente generale şi comune, cele două infracţiuni are şi unele particularităţi la
subiectul activ. 1 Trib. Supr., Secţ. pen., Dec. nr. 4003/1972, în R.R.D. nr.8/1973, p. 169.2 A. M. Costin, M. Mureşan, V. Ursa: “Dicţionar de drept civil”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 54.
Pagina 33 din 40
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Deşi la infracţiunea de abuz de încredere, legea nu cere ca subiectul activ să aibă o
anumită calitate, totuşi acesta nu poate fi decât persoana care are în detenţie, cu orice titlu, un
bun al altuia (persoană fizică sau organizaţie dintre cele prevăzute în art.145 Cod penal).
Condiţia existenţei acestei infracţiuni constă în aceea că făptuitorul primeşte în mod
licit bunul în detenţie, dar abuzează de încrederea celui care I-a predat şi şi-l însuşeşte,
dispune de el pe nedrept ori refuză de a-l restitui.
Infracţiunea de înşelăciune se deosebeşte de abuzul de încredere şi prin faptul că
forma de participaţie a coautorului la abuz este posibilă numai dacă toţi făptuitorii au în
detenţie licită bunul respectiv. Când mai mulţi făptuitori îşi însuşesc împreună bunul, dar
numai unul este deţinător al acestui bun, nu va exista coautorat la infracţiunea de abuz de
încredere ci se va reţine complicitatea ca formă de participaţie. Dacă infracţiunea de
înşelăciune, în oricare din modalităţile sale, se săvârşeşte frecvent în coautorat, abuzul de
încredere, deşi susceptibil de coautorat, în realitate, se comite foarte rar în această formă de
participaţie.
Infracţiunea de înşelăciune, cât şi cea de abuz de încredere, pot fi comise şi sub forma
instigării, dar în practica penală această formă a participaţiei penale se întâlneşte rar.
Sancţiunea este cea prevăzută în art.27 Cod penal, cu trimitere la art.72 Cod penal pentru
individualizare.
Deşi participaţia improprie este posibilă la ambele infracţiuni, în realitate este întâlnită
numai la infracţiunea de înşelăciune.
Subiectul pasiv
Subiectul pasiv al infracţiunii de înşelăciune este persoana fizică al cărei patrimoniu a
fost diminuat prin săvârşirea faptei penale. La abuzul de încredere, subiectul pasiv este
persoana fizică de la care făptuitorul a obţinut detenţia acelui bun.
Atât la infracţiunea de înşelăciune, cât şi la cea de abuz de încredere, se pot întâlni
uneori, un subiect pasiv pricipal şi un subiect pasiv secundar.
Latura obiectivă
Infracţiunile de înşelăciune şi abuzul de încredere sunt infracţiuni comise. Elementul
material constă într-o acţiune; la înşelăciune, într-o acţiune de inducere sau menţinere în
Pagina 34 din 40
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
eroare a unei persoane prin care se obţine un folos, iar la abuzul de încredere, într-o acţiune
de însuşire, dispunere ori de refuz de restituire a bunului.
Cele două infracţiuni evidenţiază şi un element de diferenţiere, acela că, la ambele
infracţiuni, pentru realizarea conţinutului lor se cer, în principiu, anumite condiţii (de
exemplu bunul să fie al altuia). Dar, în timp ce la abuzul de încredere, întotdeauna bunul
trebuie să se găsească la făptuitor şi deţinut în baza unui titlu, în cazul înşelăciunii o
asemenea cerinţă nu este necesară decât la înşelăciunea în convenţii.
Deşi ambele infracţiuni se realizează prin fraudă, pot fi evidenţiate şi elemente de
diferenţiere. Astfel, la abuzul de încredere, iniţial ambii suspecţi sunt de bună credinţă, pe
când la înşelăciune, încă de la început făptuitorul este de rea credinţă.
Urmarea imediată
Urmarea imediată, altă componentă a laturii obiective a celor două infracţiuni, constă
în rezultatul pe care trebuie să-l producă acţiunea prin care s-a realizat elementul material.
Acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii de abuz de încredere are ca urmare
imediată crearea unei situaţii de fapt contrară celei care ar fi trebuit să existe dacă nu ar fi fost
încălcată în mod abuziv încrederea acordată făptuitorului.
Şi în cazul laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune este necesar ca acţiunea de
amăgire, prin care s-a realizat elementul material să fi avut ca urmare imediată crearea unei
situaţii de fapt contrare acelei ce ar fi trebuit să existe dacă nu s-ar fi săvârşit inducerea în
eroare 3.
În cazul infracţiunii de abuz de încredere, pentru existenţa laturii obiective, este
suficientă urmarea imediată. Prejudiciul apare odată cu consumarea infracţiunii.
Spre deosebire de abuzul de încredere, în cazul înşelăciunii, pentru ca urmarea
imediată să aibă eficienţă în conţinutul infracţiunii, trebuie să fie îndeplinită o cerinţă
esenţială, să fi pricinuit paguba.
Legătura de cauzalitate
Legătura de cauzalitate atât la infracţiunea de înşelăciune, cât şi la abuzul de
încredere, rezultă din însăşi realizarea acţiunilor incriminate.
Latura subiectivă
Pagina 35 din 40
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Din punct de vedere al laturii subiective, ambele infracţiuni se săvârşesc cu voinţă şi
cu intenţie. Culpa nu poate constitui element subiectiv al celor două infracţiuni.
Spre deosebire de abuzul de încredere, în cazul infracţiunii de înşelăciune, pentru
realizarea laturii subiective este nevoie de intenţia de a amăgi, de a induce în eroare, să fie
însoţită de o cerinţă esenţială: făptuitorul să fi efectuat acţiunea de amăgire în scopul de a
obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust.
Activitatea de executare a laturii obiective la infracţiunile de abuz de încredere şi
înşelăciune poate fi material întreruptă şi rămâne în stare de tentativă. Cu toate că tentativa
este posibilă, la ambele infracţiuni, totuşi această formă a infracţiunii nu este pedepsită decât
la înşelăciune (art.222 Cod penal).
Consumarea infracţiunii de abuz de încredere are loc în momentul în care a fost
săvârşită acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii. Spre deosebire de abuzul de
încredere, la înşelăciune, pentru consumarea infracţiunii, urmarea tipică trebuie să se fi
realizat împreună cu cerinţa sa esenţială.
Sancţiunile prevăzute de lege pentru înşelăciune sunt mai severe şi aplicate
diferenţiat, legiuitorul apreciind că această faptă prezintă un grad de pericol social mai mare
decât abuzul de încredere .
C. Înşelăciune şi şantaj
Ceea ce deosebeşte cele două infracţiuni (înşelăciunea- 215 Cod penal şi şantajul -
194 Cod penal) este obiectul juridic diferenţiat al acestora.
Astfel infracţiunea de înşelăciune are ca obiect juridic relaţiile sociale de ordin
patrimonial a cărei formare, desfăşurare şi dezvoltare impun existenţa bunei credinţe şi a
încrederii subiecţilor raporturilor patrimoniale. Spre deosebire de înşelăciune, obiectul juridic
al şantajului îl constituie relaţii sociale a cărui existenţă şi desfăşurare normală sunt
condiţionate de manifestarea liberă de a voi şi dispune a persoanei, împotriva faptelor de
îngrădire a libertăţii, a posibilităţii de a dispune, a acţiona după voia sa şi a nu fi constrânsă
prin violenţă sau ameninţare.
Prin incriminarea şantajului sunt ocrotite şi relaţiile sociale legate de patrimoniul
persoanei şi care sunt periclitate prin folosul urmărit de făptuitor, dacă constrângerea este
exercitarea în vederea unui folos material şi a creat un prejudiciu.
Pagina 36 din 40
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Şantajul spre deosebire de înşelăciune are un obiect juridic complex 4 dat atât de
relaţiile sociale privind libertatea persoanei cât şi cele referitoare la patrimoniu.
Latura obiectivă diferenţiază infracţiunea de şantaj de cea a înşelăciunii.
Manoperele, metodele folosite de autor în scopul obţinerii folosului material injust,
diferenţiază şantajul de înşelăciune.
Din analiza textelor care incriminează cele două infracţiuni rezultă că atât la
înşelăciune cât şi la şantaj, făptuitorul obţine bunul care îi este predat de cel vătămat. Modul
în care este obţinută predarea bunului făptuitorului este diferit şi pe cale de consecinţă,
diferenţiază şi cele două infracţiuni.
La înşelăciune agentul obţine bunul prin amăgire, prin inducere în eroare, iar la şantaj
prin constrângerea realizată, prin violenţă sau ameninţare.
Din punct de vedere obiectiv, şantajul se realizează printr-o acţiune de violenţă sau
ameninţare prin care autorul constrânge o persoană să dea, să facă, să sufere ceva.
Ameninţarea ca element de realizare a constrângerii este dată de orice acţiune
susceptibilă obiectiv să inspire un sentiment de temere subiectului pasiv.
Împrejurarea că făptuitorul se apropie de cel păgubit prin minciună, prin inducere în
eroare, nu determină existenţa infracţiunii de înşelăciune şi nu o înlătură pe cea de şantaj, din
moment ce predarea bunului nu a fost urmărirea acestora ci a constrângerii realizate prin
ameninţare.
Înşelăciunea nu este un mijloc şi nu poate duce la îngrădirea libertăţii psihice de a
acţiona. Ea alterează numai conţinutul procesului de autodeterminare a subiectului care I-a
hotărârea pe baza unor date false prezentate ca adevărate sau a unor date adevărate prezentate
ca mincinoase.
D). Şantaj şi trafic de influenţă
Deşi în ambele infracţiuni făptuitorul urmăreşte prin activitatea sa, realizarea unui
beneficiu ce nu i se cuvine, infracţiunea de trafic de influenţă nu este condiţionată de
producerea unui prejudiciu, pe când esenţa înşelăciunii este cauzarea unei pagube materiale.
Pe de altă parte, în timp ce realizarea înşelăciunii nu este posibilă fără alterarea adevărului,
traficul de influenţă există şi fără denaturarea realităţii, în ipoteza că trecerea de care se
prevalează infractorul este reală.
4 Horia Diaconescu: “Înşelăciune; Şantaj. Obţinerea bunului, consecinţă a îngrădirii libertăţii psihice de a acţiona”, în R.R.D. nr.8/1987, p. 59-61.
Pagina 37 din 40
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Prevalarea de o trecere inexistentă constituie o prezentare ca adevărată a unei fapte
mincinoase 5, deci o manoperă similară celor cerute pentru existenţa infracţiunii de
înşelăciune.
Astfel, ori de câte ori făptuitorul va folosi acest mijloc, afirmând sau lăsând să se
creadă că are influenţă – deşi în realitate nu are – pe lângă un funcţionar competent să
îndeplinească un act, pentru a putea să pretindă, să primească bani sau alte foloase ori să
accepte promisiuni sau daruri în scopurile arătate în art.257 Cod penal, vom fi în prezenţa
infracţiunii de trafic de influenţă.
Ori de câte ori însă, el va folosi alte mijloace de inducere în eroare decât prevalarea de
influenţă asupra unui funcţionar şi va cauza pagubă materială persoanei induse în eroare, vom
fi în prezenţa infracţiunii de înşelăciune.
Aceasta nu înseamnă că traficul de influenţă nu ar putea constitui uneori infracţiune,
mijloc pentru realizarea unei înşelăciuni, care devine infracţiune scop.2. Elemente de drept
comparat
Cadrul incriminărilor şi regimul sancţionator al infracţiunilor care aduc atingere
proprietăţii, variază de la legislaţie la legislaţie, în funcţie de condiţiile economico – sociale a
fiecărei ţări în parte, de nivelul fenomenului infracţional în domeniu dar şi în funcţie de rolul
pe care îl atribuie fiecare stat mijloacelor de drept penal în ocrotirea acestor valori sociale.
În fiecare legislaţie, aceste infracţiuni apar sub denumiri şi sistematizări diferite.
În Codul penal francez 6, (în) Cartea a III-a, Titlul I, sunt incriminate: ”Crimele şi
delictele contra bunurilor”. Textul art.405 are următorul cuprins: “Oricine, fie făcând uzaj de
nume false sau de false calităţi, fie folosindu-se de manevre frauduloase pentru a convinge
existenţa unor intreprinderi ireale, a unei puteri sau a unui credit imaginar sau pentru a stârni
speranţa sau teama unui succes, a unui accident sau a oricărui alt eveniment himeric sau va fi
eliberat sau depus, sau va fi încercat să depună sau să elibereze fonduri, bunuri mobile sau
obligaţii, dispoziţii, bilete bancare, promisiuni, chitanţe sau va fi înşelat sau va fi încercat să
înşele printr-unul din aceste mijloace, totalitatea sau parţialitatea bunurilor altuia va fi
pedepsit cu închisoarea pentru un an cel puţin şi pentru 5 ani cel mult şi cu o amendă de
3.600 de franci cel puţin şi de 2.500.000 de franci cel mult”.
Acţiunile tipice prevăzute în textul de incriminare constând în aceea că autorul induce
în eroare victima prin folosirea de “nume false sau false calităţi, fie folosindu-se de manevre 5 V. Dobrinoiu : “Traficarea funcţiei şi a influenţei în dreptul penal”, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 227.6 Code pénal- Dalloz , 1988-1989
Pagina 38 din 40
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
frauduloase”, în scopul obţinerii unui folos material injust, sunt oarecum identice cu cele
cuprinse în Codul penal român, dar sub o altă redactare.
În ceea ce priveşte pedepsele, observăm că, pe lângă privaţiunea de libertate, se
prevede, cumulativ pedeapsa amenzii, tot ca pedeapsă principală.
Codul penal ungar7 din 1879 nu prevede în mod expres infracţiunea de înşelăciune,
deşi reglementează un capitol denumit: “Contravenţii contra proprietăţii”.
Codul penal italian8 intrat în vigoare în anul 1930, reglementează în Titlul XIII
infracţiunile contra patrimoniului: “Delicte împotriva patrimoniului cu ajutorul fraudei”.
Înşelăciunea, denumită în cod “escrocherie” este incriminată în art.640: “Oricine, cu
ajutorul unor artificii sau viclenii, inducând în eroare pe cineva, procură pentru sine sau
pentru o terţă persoană un profit injust pe cheltuiala altuia, e pedepsit cu recluziunea de la 6
luni la 3 ani şi cu o amendă de la 5 cenţi la 10.000 de lire”.
Pedeapsa este recluziunea de la 5 ani şi amendă de la 3.000 la 15.000 de lire:
Dacă faptul e comis în prejudiciul statului sau al altei instituţii publice, sau sub
pretextul de a dispensa pe cineva de serviciul militar;
Dacă faptul e comis inspirând persoanei lezate teama unui pericol imaginar sau a unei
false convingeri că ar fi obligată să execute un ordin al autorităţii.
Reglementarea – în măsura în care priveşte forma simplă a infracţiunii – este similară
celei cuprinse în codul nostru penal şi nu necesită sublinieri speciale.
Semnificative, sub aspectul incriminării sunt cele două modalităţi prevăzute la alin.2,
în raport cu prevederile legii noastre penale. De asemenea Codul penal italian nu face referire
la înşelăciunea în convenţii şi înşelăciunea prin cecuri.
Pedeapsa este mai uşoară în forma simplă spre deosebire de cea prevăzută în alin.2.
Codul penal elveţian 9, în vigoare din anul 1939, prevede la art.148 infracţiunea de
înşelăciune: “Cel care cu scopul de a-şi procura sau de a procura unei alte persoane o
îmbogăţire ilegitimă, va fi indus în eroare cu viclenie o persoană prin afirmaţii amăgitoare
sau prin discriminarea unor fapte reale, sau va fi exploatat cu şiretenie eroarea în care se
găsea o persoană şi va fi determinat în acest mod victima la acte prejudiciabile intereselor
sale pecuniare sau ale unei terţe persoane, va fi pedepsit cu recluziunea pentru 5 ani sau mai
mult sau cu închisoarea.
Pedeapsa va fi recluziunea pentru 10 ani cel mult şi amendă dacă delicventul îşi face o
obişnuinţă din escrocherie. 7 Code pénal Hongrois – 1879.8 Code pénal d'Italie – 1930.9 Code pénal Suisse – 1939.
Pagina 39 din 40
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Escrocheria comisă în prejudiciul semenilor sau familiei nu va fi urmărită decât prin
plângere”.
Nu sunt de semnalat deosebiri, în raport cu reglementarea noastră, la alin.2, nici în
ceea ce priveşte latura obiectivă nici cu privire la subiect sau la latura subiectivă.
Deosebiri semnificative sunt la alin.2 şi 3.
Legiuitorul elveţian sancţionează mai sever fapta celui care transformă activitatea de
înşelare într-o obişnuinţă.
Însă potrivit alin.3: “înşelăciunea comisă în prejudiciul semenilor sau familiei nu va fi
urmărită decât prin plângere”.
Observăm deci că fapta este condiţionată de existenţa sau inexistenţa unei plângeri
prealabile. În măsura introducerii acestei plângeri, făptuitorul va fi pedepsit.
Codul penal german în vigoare de la 15 mai 1871 reglementează în capitolul XXII
infracţiunile de înşelăciune.
O preocupare importantă a reformei10 legislative penale germane a constituit o
formulare mai clară şi precisă a conţinutului infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art.263
Cod penal, precum şi ale infracţiunilor de înşelăciune nou introduse: 264 – înşelăciunea în
subvenţii; 265b – înşelăciunea în acordarea creditelor; 263a – înşelăciunea prin intermediul
calculatoarelor, iar în 264a – înşelăciunea în investiţia de capital.
Potrivit legii penale germane, o faptă penală este susceptibilă de a atrage o sancţiune
penală numai dacă ea a fost săvârşită cu vinovăţie. Fapta din culpă este sancţionată numai
când aduce atingere unor valori superioare. Nu este sancţionată fapta din culpă în cazul
infracţiunilor contra proprietăţii.
Sub aspectul elementelor constitutive ale infracţiunii sunt asemănări cu reglementarea
din Codul penal român.
Pagina 40 din 40