146
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori. Divortul ca disfunctie a familiei si consecintele acestuia asupra evolutiei adolescentului INTRODUCERE Viaţa unui adolescent poate fi perturbată şi influenţată în sens pozitiv sau negativ, într-un moment sau altul, de evenimentele care se petrec în cadrul familiei. Unele dintre aceste evenimente pot trece aproape neobservate prin viaţa adolescentului fără a-i marca existenţa, în schimb altele pot provoca traume profunde afectându-i în profunzime propriile trăiri. Un astfel de eveniment care aduce transformări majore în viaţa adolescentului îl reprezintă divorţul părinţilor. Am optat pentru această temă în virtutea importanţei pe care o au consecinţele divorţului asupra evoluţiei adolescentului ca viitor adult. Mai mult decât atât, divorţul în sine îl afectează, conflictele şi tensiunea permanentă existente în familie în perioada pre-divorţului, precum şi în perioada post-divorţului (în anumite cazuri), neînţelegerile dintre părinţi, lipsa de comunicare, toate acestea au un efect nefast asupra dezvoltării psihocomportamentale a adolescentului. Şoaptele, privirile celor din jur, plânsul, tăcerile, pe parcursul divorţului, furia si cuvintele dure schimbate între părinţi îl pot traumatiza pe adolescent în aşa măsură, încât el se poate simţi responsabil de destrămarea familiei. Pagina 1 din 146

Diploma - Www.tocilar.ro

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Divortul ca disfunctie a familiei si consecintele acestuia asupra

evolutiei adolescentului

INTRODUCERE

Viaţa unui adolescent poate fi perturbată şi influenţată în sens pozitiv sau negativ,

într-un moment sau altul, de evenimentele care se petrec în cadrul familiei. Unele dintre

aceste evenimente pot trece aproape neobservate prin viaţa adolescentului fără a-i marca

existenţa, în schimb altele pot provoca traume profunde afectându-i în profunzime propriile

trăiri. Un astfel de eveniment care aduce transformări majore în viaţa adolescentului îl

reprezintă divorţul părinţilor.

Am optat pentru această temă în virtutea importanţei pe care o au consecinţele

divorţului asupra evoluţiei adolescentului ca viitor adult. Mai mult decât atât, divorţul în sine

îl afectează, conflictele şi tensiunea permanentă existente în familie în perioada pre-

divorţului, precum şi în perioada post-divorţului (în anumite cazuri), neînţelegerile dintre

părinţi, lipsa de comunicare, toate acestea au un efect nefast asupra dezvoltării

psihocomportamentale a adolescentului. Şoaptele, privirile celor din jur, plânsul, tăcerile, pe

parcursul divorţului, furia si cuvintele dure schimbate între părinţi îl pot traumatiza pe

adolescent în aşa măsură, încât el se poate simţi responsabil de destrămarea familiei.

Dezorganizarea familiei prin divorţ reprezintă unul dintre cele mai dramatice

evenimente care intervin în viaţa unui cuplu, un moment fundamental de criză şi de ruptură,

datorat acumulării treptate a unor frustrări si a unor conflicte care nu şi-au putut găsi

rezolvarea decât prin separarea definitivă a celor doi soţi.

Indiferent de vârsta partenerilor de cuplu, divorţul reprezintă un “moment de

răscruce” al existenţei lor, care afectează atât resursele economice, proiectele de viitor sau

stilul de viaţă, cât mai ales determină schimbări drastice în plan spiritual şi afectiv, cu

consecinţe traumatice pentru toţi membrii familiei, dar în primul rând pentru copii provenţi

din familia respectivă. Divorţul reprezintă rezultatul unor conflicte sau inadaptări maritale

atât de puternice, astfel încât separarea de partener/ă apare ca o alternativă la legatura

maritală iremediabil compromisă.

Pagina 1 din 85

Page 2: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

În ceea ce priveşte motivele care determină desfacerea căsătoriei, acestea pot fi

extrem de diferite în raport cu vârsta partenerilor, status-ul lor economic si socio-profesional,

resursele lor spirituale, precum şi experienţa şi durata vieţii lor de cuplu. În marea majoritate

a cazurilor, aceste motive au la bază resentimente puternice, conştientizarea faptului că

relaţiile maritale au ajuns într-un punct critic, au devenit stresante, intolerabile şi degradante,

încât divorţul devine unica soluţie posibilă pentru ambii soţi. Ca eveniment familial, divorţul

nu reprezintă începutul unui conflict, ci dimpotrivă finalizarea şi calmarea unor conflicte

manifeste şi latente care au erodat treptat viaţa maritală, constrângând, cel puţin pe unul

dintre parteneri sa ia o decizie în acest sens. Pentru ambii soţi divorţul oferă anumite

recompense, dar va solicita totodată şi anumite costuri. De exemplu, amândoi se vor intreba

dacă copiii vor evolua mai bine în noile condiţii decât în vechile condiţii de ostilitate şi

frustrare. Există însă multe cazuri în care nici unul dintre cei doi părinţi nu se gândeşte la

adevaratele repercursiuni ale divorţului, ale modificării structurii familiale asupra vieţii

adolescentului.

Adolescenţa este o perioadă marcată de multiple transformări atât în plan fizic, cât şi

în plan afectiv şi comportamental a tânărului. El are nevoie în această etapă a maturizării lui

interioare şi exterioare de prezenţa ambilor părinţi şi de un climat familial echilibrat. În

condiţiile în care cei doi părinţi nu-i pot asigura un mediu propice pentru evoluţia şi

dezvoltarea sa armonioasă, divorţul reprezintă o soluţie la conflictele existente în cadrul

familiei. Adolescentul este mai ataşat de părinţi decât de alţi membrii ai societăţii cu care

intră în contact şi este înclinat, în mod firesc să se lase influenţat într-o mai mare măsură de

familie decât de cei din afara ei; atâta vreme cât influenţa exercitată de familie este pozitivă,

totul este bine. În schimb, dezmembrarea familiei afectează în mod evident comportamentul

adolescentului într-un sens negativ.

Relaţiile dintre soţi au un rol important: armonia si înţelegerea dintre părinţi se vor

răsfrânge într-un mod benefic asupra formării adolescentului ca viitor adult, în vreme ce

neînţelegerile urmate de certuri şi insulte îl vor marca în mod negativ în experienţele sale

viitoare.

În consecinţă problematica divorţului este o temă de interes major la nivelul societăţii

actuale, cu repercursiuni multiple atât asupra întregului climat familial per ansamblu, cât şi

asupra fiecărui membru în parte, în special asupra copiilor care sunt profund marcaţi de

ruptura dintre părinţii lor.

Pagina 2 din 85

Page 3: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

CAPITOLUL I

FAMILIA – cadru de socializare şi dezvoltare a adolescentului

I.1. Definirea conceptului şi caracteristici ale acestuia

Conceptul de familie are mai multe sensuri menite să sugereze multitudinea tipurilor

de familii şi a conduitelor in care se manifestă funcţiile ei.

Familia reprezintă cea mai veche şi mai stabilă formă de comuniune umană, grupul ce

asigură perpetuarea speciei, evoluţia şi continuitatea vieţii sociale.

Familia constituie un subiect de studiu a multor discipline: sociologie, psihologie,

psihopedagogie, demografie, filosofie, ştiinţele juridice.

Sub aspect psihologic, familia reprezintă un grup social care îşi are originea în

căsătorie, fiind alcătuită din soţ, soţie şi copii născuţi din unirea lor (grup ce poate include şi

alte rude) pe care îi unesc drepturi şi obligaţii morale, juridice, sociale, economice (inclusiv

drepturi sau interdicţii sexuale).1

Psihopedagogia defineşte familia ca pe “un grup primar caracterizat prin puternice

relaţii de tipul face to face, prin asocierea şi colaborarea intimă a tuturor membrilor ei”.2

Din punct de vedere sociologic, familia se defineşte ca fiind un “grup de persoane

unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie, ce se caracterizează prin comuniune de viaţă, de

sentimente, interese”.3

Într-un sens juridic, familia reprezintă “grupul de persoane între care există drepturi şi

obligaţii, care îşi au originea în acte juridice precum căsătoria, înfierea, rudenia sau

raporturile asimilate relaţiei de familie”.4

Reputatul antropolog G. P. Murdock(1949), definea familia în sens larg, ca fiind “un

grup social ai cărui membri sunt legaţi prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopţie şi care

trăiesc împreună, cooperează sub raport economic şi au grijă de copii”.

Într-un sens restrâns, familia reprezintă grupul format dintr-un cuplu căsătorit şi copiii

acestora.5

1 Mitrofan Iolanda, “Familia de la A la Z – mic dicţionar al familiei”,Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 1442 Voinea Maria, “Psihosociologia familiei”, Ed. Universitatea Bucureşti, 1996, p.233 idem, “Sociologia familiei”, Ed. Universitatea Bucureşti, 1993, p.154 I. Filipescu apud. Voinea Maria, “Sociologia generală şi juridică”, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2000, p.745 Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Lazăr, “Dicţionar de sociologie”, Ed. Babel, Bucureşti, 1999, p.232

Pagina 3 din 85

Page 4: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Familia, ca grup natural fundamental al societăţii, are ca specific sentimentele de

dragoste care îi uneşte pe soţi, ataşamentul emoţional al acestora, solidaritate şi coeziunea

grupului. Familia este locul în care individul îşi creează şi dezvoltă personalitatea, facilitând

relaţiile acestuia cu celelalte sfere ale vieţii sociale.

În analiza sociologică asupra familiei sunt utilizate mai multe noţiuni, ceea ce

determină o diferenţiere a sensurilor familiei; şi anume: familia nucleară, familia de origine,

familia conjugală, familia de rezidenţă, familia de interacţiune, familia cu probleme.6

Familia nucleară – este familia alcătuită din două generaţii; generaţia soţilor şi cea a

copiilor, altfel spus, familia nucleară este compusă din părinţii şi copiii lor. Acest tip de

familie se deosebeşte de familia lărgită sau extinsă, prin structura sa (familia lărgită reuneşte

mai multe generaţii, având o descendenţă numeroasă).

Familia de origine - desemnează familia în care se naşte şi creşte un individ. Este

compusă din părinţi, copii şi eventual alte persoane, rude. În cadrul acestui tip de familie

individul se naşte, creşte, evoluează, îşi formează şi modelează personalitatea, se orientează,

se formează şi se pregăteşte pentru viaţă. Relaţiile din cadrul familiei sunt fundamentale

pentru devenirea şi evoluţia individului.

Familia conjugală – reprezintă forma de familie întemeiată prin căsătorie, prin

alegerea proprie a partenerului de viaţă. Are la bază o relaţie de dragoste între un bărbat şi o

femeie. Se mai numeşte şi familie de procreare sau proprie.

Familia de rezidenţă – defineşte grupul de persoane care locuiesc împreună în aceeaşi

casă, se gospodăresc şi desfăşoară activităţi în comun, fiind soţi sau rude.

Familia de interacţiune - această sintagmă include rudele unui individ indiferent de

domiciliul acestora, persoanele cu care individul se află in relaţii de schimb de produse, se

vizitează, participă la evenimente familiale, au sentimentul apartenenţei la acelaşi neam.

Familia cu probleme – se referă în general la familiile cu deficit de structură (lipsa

unui membru, în principal părinte), sau cu probleme funcţionale (carenţe materiale şi de

socializare).

6 Op. cit, p.4

Pagina 4 din 85

Page 5: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Caracteristici ale familiei sub aspectul relaţiilor stabilite la nivelul cuplului conjugal7:

existenţa unui anumit număr de persoane;

reuniunea lor este urmarea actului căsătoriei;

între membrii grupului familial există un ansamblu de drepturi şi de obligaţii garantate

juridic;

relaţii interpersonale, de ordin biologic, psihologic şi moral dintre membri;

climatul sau atmosfera psihosocială

ansamblul de norme şi reguli privind conduita membrilor grupului familial;

organizarea structurală cu o anumită distribuţie a rolurilor şi a sarcinilor familiale;

îndeplinirea unor funcţii în raport cu societatea.

Familia este mediul social în care nevoia de relaţionare specifică individului este

reglată şi structurată atât de părinţi, dar în acelaşi timp şi de copii, ea intruchipând modelul

primar de manifestare legitimă a afectelor şi acordarea gratificaţiilor într-o stuctură socială.

Mai mult decât atât, familia este un grup care pregăteşte pe membrii săi pentu preluarea

rolurilor extrafamiliale în care interesele individuale cedează în faţa celor generale.

Este cunoscut faptul că familia joacă un rol deosebit în socializarea primară, datorită

valenţelor sale de model de structură socială, care face să se atribuie valori specifice şi de

neînlocuit fiecărei persoane care intră în componenţa sa. În funcţie de sex, familia realizează

o structură pe orizontală, împărţind rolurile în cadrul familiei în: expresive şi intrumentale.

Relaţiile dintre generaţii relizează structura verticală, ierarhică a familiei. Se înţelege prin

aceasta, importanţa pe care fiecare dintre membrii familiei îl are în relizarea deplină a

funcţiilor ei.

Krober şi Kluckholn au definit familia fiind “un grup format din două sau mai multe

persoane, legate prin legături de sânge, căsătorie sau adopţie care locuiesc într-un cămin

comun, interacţionând şi comunicând unele cu altele în rolurile lor familiale respective,

creând şi menţinând un mod de viaţă comun.”

Familia îşi capătă individualitatea în raport cu alte grupuri sociale prin stilul său

propriu de viaţă, prin normele, valorile, principiile, obiceiurile, tradiţiile poporului căruia îi

aparţine, asigurând astfel transmiterea moştenirii culturale a acestuia.

I.2. Structura familiei

7 Mitrofan Iolanda, “Familia de la A la Z – mic dicţionar al familiei”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991

Pagina 5 din 85

Page 6: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Structura familiei reprezină conceptul cheie în definirea şi analiza familiei şi totodată

în înţelegera evoluţiei formelor istorice de organizare.

Acest concept defineşte caracteristicile permanente ale familiei considerată în

ansamblul ei. Structura familiei reuneşte astfel două semnificaţii, care la rândul lor, cuprind

mai multe elemente componente :

a) Componenta numerică

b) Structura pe generaţii

c) Status-uri şi roluri conjugale

a) Diviziunea rolurilor în cadrul familiei

b) Exercitarea autorităţii.

a) Componenta numerică sau talia a variat de la tipul larg al familiei extinse, unde

erau reunite într-o singură unitate familială chiar şi 30-40 de persoane, la tipul restrâns sau

nuclear de familie, alcătuit din 3-4 persoane.

Societăţile şi-au format propriile modele despre mărimea optimă a populaţiei în

funcţie de tradiţie, aspiraţii, cutume, specific naţional şi cultural. În cadrul societăţilor

moderne s-a generalizat modelul familiei nucleare, iar pe de altă parte au apărut anumite

modele incomplete de structuri familiale. Unul dintre aceste modele, tot mai frecvent, este

modelul familiei monoparentale şi cel fără descendenţi. Alte structuri familiale atipice: mamă

cu copil/copii (structură monoparentală maternă), tată cu copil/copii (structură monoparentală

paternă), cupluri maritale fără descendenţi, fraţi orfani neinstituţionalizaţi.

În perioada preindustrială a dezvoltării sociale, în România, familia se caracterizează

printr-un număr mare de descendenţi, acest lucru fiind apreciat pozitiv ca braţe de muncă

necesare unei economii casnice închise. Cu trecerea timpului însă, viaţa de familie a suferit

schimbări prin antrenarea masivă a femeilor în producţie, mobilitatea socială, creşterea

duratei de instruire, au contribuit la scăderea natalitaţii.

b) Cu privire la structura pe generaţii, se poate afirma că într-o familie pot exista 4-5

generaţii, dacă se iau în calcul factorii biologici: durata medie de viaţă, vârsta la căsătorie,

perioada necesară procreerii. Convieţuirea mai multor generaţii poate avea drept efect apariţia

mai multor probleme specifice de ordin material, psihic şi social care la rândul lor pot da

naştere unor conflicte. Aceste divergenţe pot fi explicate prin niveluri diferite de experienţă,

instrucţie, convingeri, atitudini, între generaţia tânără şi celelalte generaţii.

Pagina 6 din 85

Page 7: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Familia extinsă, caracteristică mai ales societăţilor tradiţionale, are o serie de

particularităţii care îi conferă o serie de avantaje:

capacitate sporită de oferire a serviciilor pentru membrii ei;

posibilitatea de acumulare a mai multor resurse materiale sau finaciare;

continuitatea şi durabilitatea acestei forme de asociere în cazul dispariţiei unuia dintre

membri;

influenţa mai mare pe care o poate avea asupra comunităţii locale, mai ales în mediul

rural.

Pe lângă avantaje, forma extinsă a familiei, prezintă şi unele dezavantaje:

dificultăţi în conducera familiei;

satisfacerea limitată a cerinţelor materiale ale tinerilor;

surse sporite de conflict.

Familiei nucleare îi este caracteristică coexistenţa a două generaţii, cea a adulţilor

căsătoriţi şi cea a copiilor descendenţi.

Acest tip de structură familială constituie emergenţa procesului de modernizare a

societăţii. Una dintre implicaţiile şi consecinţele procesului de modernizare, a fost aceea a

dislocării unor mase mari de oameni, migraţia acestora dintr-un mediu social în altul. Aceasta

a condus la nuclearizarea familiei.

c) Status-uri şi roluri. Asemenea altor grupuri sociale, familia se prezintă ca o reţea

complexă de poziţii, status-uri şi roluri sociale care dau specificitate familiei. Status-ul

exprimă poziţia de bază a unei persoane în cadrul unui grup şi comportamente aşteptate în

mod legitim de la cei din jur în funcţie de care se defineşte persoana respectivă.

Pe de altă parte, rolul reprezintă o formaţiune complexă de atitudini, comportamente,

comunicări, verbale şi expresive, orientate spre asigurarea, consolidarea şi dezvoltarea

relaţiilor familiale aşteptate legitim de fiecare din cei doi parteneri şi copii lor.

În familie, status-urile şi rolurile existente sunt urmatoarele: soţ, soţie, tată, mamă, fiu,

fiică, bunic, nepot, frate, soră.

2. a) Diviziunea rolurilor reprezintă o componentă foarte importantă a familiei. Ea

presupune o complexă reţea de relaţii sociale.Această reţea de relaţii asigură coeziunea şi

unitatea familiei.

Din perspectiva rolurilor conjugale, se disting două tipuri de familii:

familii în care rolurile sunt corespunzător asumate, conform cerinţelor şi exigenţelor

funcţionării normale a cuplului. Aceasta constituie pentru indivizi condiţiile necesare

adaptării şi integrării sociale optime, reprezentând o sursă de satisfacţii cu sine şi cu viaţa.

Pagina 7 din 85

Page 8: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

familii în care rolurile conjugale sunt îndeplinite parţial sau necorespunzător. Aceste

disfuncţionalităţii în îndeplinirea rolurilor apar datorită unei stări de indiferenţă şi tensiune. În

cadrul acestei familii, relaţionarea interpersonală este deficitară, antrenând şi agravând

conflictele, manifestările violente ale căror efecte se resimt în viaţa profesională şi socială a

partenerilor, în dezechilibre şi lacune de socializare a copiilor.

O relaţie maritală armonioasă, reuşită, este dependentă în mare măsură de îndeplinirea

corespunzătoare a rolurilor conjugale, de capacitatea partenerilor de a satisface aspiraţiile si

trebuinţele specifice.

b) Structura de autoritate se referă la capacitatea familiei de a elabora norme şi valori

necesare funcţionării ei prin impunere sau consens. Se disting două tipuri de autoritate :

Autoritatea ascendenţilor asupra descendenţilor, care impune respect şi supunere din

partea tinerilor, participare la sarcinile stabilite de adulţi, preluarea unor responsabilităţii în

cadrul familiei;

Forme secundare de autoritate, întâlnite în societatea modernă, în care are loc un

accentuat proces de emancipare socială a tinerilor pe baza căruia se pot exprima poziţii de

acest gen.

În istoria formelor de viaţă familială, s-au conturat două forme de autoritate: autoritar

(dominat de regulă de bărbat) şi egalitar (autoritatea este dispusă între cei doi parteneri –

întâlnit mai des în comunităţile urbane în perioada modernă).

Structura familiei diferă de la o comunitate la alta, de la o epocă la alta, în funcţie de

condiţiile istorice, economice, sociale, culturale, morale, de tradiţii

I.3. Funcţiile familiei

Funcţiile familiei reprezintă totalitatea responsabilităţilor ce revin familiei în cadrul

arhitectonicii de ansamblu a activităţii economico-sociale într-o anumită perioadă istoriceşte

determinată8

Familia, în calitatea ei de instituţie, îndeplineşte o serie de funcţii. De-a lungul

timpului s-au formulat mai multe opinii cu privire la funcţiile familiei. În stabilirea acestora

s-a ţinut cont de mai multe criterii, de mai mulţi factori, dar toate clasificările au fost

convergente.8 Mitrofan Iolanda, “Familia de la A la Z – mic dicţionar al familiei”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,1991 11Voinea Maria, “Sociologia familiei”, Ed. Universitatea Bucureşti, 1993

Pagina 8 din 85

Page 9: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

T. Parsons consideră că funcţiile esenţiale ale familiei sunt cea de socializare primară

a descendenţilor pentru ca aceştia să fie integraţi corespunzător în societate, şi cea de

asigurare a securităţii emoţionale a adulţilor.

G. P. Murdock, pornind de la caracterul universal universal al familiei, considera că

aceasta îndeplineşte patru funcţii9:

sexuală

reproductivă

economică

educaţională sau socializatoare

W. F. Ogburn apreciază că în societăţile tradiţionale, familia îndeplinea funcţiile de:

reproducere, economică, educaţională, religioasă şi social-psihologică.

Institutul canadian pentru familie Vanier, consideră că familia performează funcţii

vitale pentru societate şi membrii ei. Cercetătoarea Shirley Zimmerman (1988) a elaborat o

listă ce cuprinde şase funcţii de bază ale familiei10

Susţinerea fizică şi grija faţă de membrii familiei. Într-o familiei sănătoasă copiii,

adulţii şi cei în vârstă primesc cu toţii îngrijirea şi sprijinul de care au nevoie: mâncare,

adăpost, îmbrăcăminte, protecţie. Acolo unde familiile sunt incapabile să furnizeze aceste

sevicii, membrii lor suferă şi îşi găsesc substitute în relitatea imediată, refugii care nu de

puţine ori sunt periculoase.

Creşterea numărului de membrii prin naştere sau adopţie. Societatea renaşte prin

familii. Pentru această funcţie nu există substitut

Socializarea copiilor pentru rolurilor de adulţi. Familiile îşi pregãtesc copiii pentru

viaţă. Multe dintre acestea reuşesc foarte bine să le insufle deprinderi, valori şi atitudini care

să le fie utile pentu a-şi întemeia prietenii, pentru a obţine o slujbă mai bună, pentru a

contribui la progresul social.

Controlul social al membrilor – menţinerea ordinii în cadrul familiei şi în grupurile

exterioare acesteie. În familii indivizii îşi însuşesc valori şi comportamente pozitive şi sunt

criticaţi pentru cele negative.

9

10 Băran-Pescaru Adina, “Familia astăzi. O perspectivă sociopedagogică”, Ed. Aramis, Bucureşti, 2004, p.43

Pagina 9 din 85

Page 10: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Păstrarea moralităţii familiei şi a motivaţiei de a face performanţă în familie şi în alte

grupuri. Din acest punct de vedere, familiile sunt cele ce menţin indivizii împreună şi îi

permit societăţii să funcţioneze.

Producerea şi consumul de bunuri şi servicii. Familiile se pot întreţine singure, prin

producerea de hrană, asigurarea sănătăţii membrilor ei. Ele joacă un rol vital în economia

naţională, prin faptul că se străduiesc să răspundă nevoilor membrilor lor.

O clasificare a funcţiilor familiei a fost făcută de sociologul Henri Sthal, membru al

Şcolii sociologice de la Bucureşti, în două mari categorii11 :

Funcţii interne, care contribuie la crearea unui regim de viaţă intim menit să asigure

tuturor membrilor un climat de securitate, protecţie şi afecţiune.

Funcţii externe, care asigură în principal dezvoltarea firească a personalităţii fiecărui

membru al familiei, socializarea şi integrarea corespunzătoare în societate.

În categoria funcţiilor interne sunt incluse următoarele funcţii:

Funcţia biologică şi sanitară, care constă în satisfacerea trebuinţelor, a instinctului

sexual. Relaţiile sexuale sunt o componentă a relaţiilor interpersonale, însă ele trebuie

integrate în contextul cerinţelor şi normelor morale specifice societăţii noastre. Satisfacera

trebuinţelor sexuale nu constituie un scop în sine, ci trebuie să capete valenţe şi sensuri noi în

raport cu cerinţele de ordin social. Comportamentul sexual este mijloc şi nu scop pentru

împlinirea personalităţii, pentru creşterea gradului de armonie al relaţionării dintre soţi, al

coeziunii grupului conjugal şi familial. În plus, aceste funcţii ţin de procrearea copiilor şi

asigurarea necesităţilor igienico-sanitare de dezvoltare biologică normală a tuturor membrilor

familiei;

Funcţia economică pentru buna desfăşurare a vieţii şi activităţii familiale, soţilor le

revine sarcina de a asigura, prin contribuţia lor, o serie de condiţii de ordin material. De

asemenea, această funcţie vizează comportamentul membrilor grupului la locul de muncă.

Randamentul calitativ şi cantitativ al unei persoanecăsătorite poate fi influenţat în mare

măsură de climatul familial, precum şi de sistemul de relaţionare interpersonală conjugală.

Un climat pozitiv, bazat pe relaţii armonioase influenţează pozitiv randamentul în muncă şi

gradul de integrare socio-profesională, pe când un climat negativ, bazat pe frecvente stări

conflictuale, influenţează negativ ansamblul factorilor motivaţionali care stau la baza

conduitei de muncă, ducând deseori la instalarea unor stări de inadaptare;

11 Op. cit.

Pagina 10 din 85

Page 11: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Funcţiile de solidaritate familială include ajutorul bazat pe afectivitate şi respect în

relaţiile familiale. Un cadru familial pozitiv asigură membrilor săi posibilitatea recreerii şi

reconfortării. Relaţiile interpersonale, fiind informale, favorizează comunicarea şi

detensionarea, recompensarea şi susţinerea afectivă în cadrul actului interpersonal. Prin

intermediul acestui climat, individul îşi satisface trebuinţele de siguranţă şi apartenenţă, fiind

astfel ferit de solidaritate;

Funcţiile pedagogico-educative şi morale, vizează socializarea primară a copiilor.

Părinţii exercită influenţe educaţionale asupra copiilor în mod direct, prin acţiuni mai mult

sau mai puţin organizate, şi în mod indirect prin modelele de conduită oferite, precum şi prin

climatul psihosocial existent în grupul familial. Influenţele exercitate se văd într-o serie de

efecte asupra personalităţii copiilor. Aceştia primesc în cadrul familiei o amplă informaţie în

legătură cu utilizarea diferitelor obiecte, formându-şi o serie de deprinderi, priceperi şi chiar

aptitudini. Modalităţile de comunicare şi posibilităţile intelectuale sunt determinate în mare

măsură de influenţele exercitate de către părinţi, care determină de asemenea şi nivelul de

adaptare şi integrare în raport cu sistemul cerinţelor vieţii şi activităţii sociale, modul de

raportare la diferite norme şi valori sociale, modul de implicare în viaţa şi activitatea grupală.

Familia poate avea un rol important în formarea şi cultivarea cultural-spirituală, a atitudinilor

şi sentimentelor estetice, a spiritului critic în receptarea unor produse artistice, în dezvoltarea

unor capacităţi cratoare, în cultivarea atitudinilor şi simţămintelor religioase etc.

Educaţia în familie nu se rezumă doar la simpla influenţă a mediului familial asupra

copilului şi la simpla receptare şi asimilare de către acesta a ceea ce vede şi ce aude în

familie. Aşa cum aprecia şi C. Dumitriu, funcţia educativă a familiei are un caracter

internaţional, îşi propune dezvoltarea personalităţii individului în vederea integrării lui

optime în societate, tinde să dezvolte la copil atitudini şi comportamente în conformitate cu

normele sociale.

Realizarea optimă a funcţiei educative a familiei implică:

- acţiunea conştientă a tuturor membrilor familiei;

- adecvarea acţiunilor educaţionale la specificul personalităţii adolescentului;

- o concordanţă între acţiunile educaţionale şi necesităţile sociale, la normele şi

valorile sociale acceptate.

Pentru a realiza cu succes educaţia copilului, părinţii trebuie să aibe conştiinţa

necesităţii acţiunii educative, să aibe dorinţa desfăşurării unei astfel de activităţi, să aibe nişte

Pagina 11 din 85

Page 12: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

scopuri cu privire la acţiunea educaţională, şi nu în ultimul rând, să aibe capacităţile necesare

desfăşurării unei astfel de activităţi.

Se poate aprecia să existe cel puţin trei tipuri de familii:

familii înalt educogene, care sprijină educaţia tinerilor, le asigură condiţiile necesare

pregătirii profesionale şi culturale, pentru petrecerea timpului liber, realizând legătura cu

şcoalapentru a asigura controlul activităţilor din această sferă;

familii satisfăcător educogene, asigură copiilor condiţiile de educaţie familială, dar nu

organizează şi controlează sistematic activitatea în această direcţie;

familii nesatisfăcător educogene, caracterizate prin climat psihic necorespunzător,

relaţii reci, de indiferenţă, slab control parental, insuccese profesionale ale copiilor.

Cea mai mare greşeală o constituie aceea a considerării copilului ca fiind o fiinţă

pasivă, socializabilă după voia fiecăruia, ignorându-se faptul că el este un subiect care

gândeşte şi acţionează, care intervine constant şi direct în procesul propriei sale dezvoltări.

Funcţiile externe reprezintă o continuare a celor interne, efectele pe termen lung ale

instituţiei familiei. Sunt incluse în această categorie următoarele funcţii:

Funcţii strict specializate ale familiei ca grup social, nerealizate de alte instituţii, cum

sunt funcţia biologico-sanitară, cea de solidaritate familială şi cea educativă;

În raport cu membrii grupului, asigurarea socializarii primare, securitatea emoţională

şi trebuinţa de apartenenţă la grup a membrilor ei;

În raport cu sine ca grup social, familia are funcţia de a se afirma ca grup unitar,

capabil să asigure bunăstarea şi dezvoltarea normală a personalităţii fiecărui membru;

În raport cu societatea externă, sub aspect numeric şi calitativ asigură forţa de muncă

a societăţii.

Deşi mulţi sociologi clasifică diferit , în funcţie de anumiţi factori funcţiile familiei, ei

au totuşi aceeaşi opinie privind existenţa acestora. Astfel, principalele funcţii ale familiei în

opinia acestora sunt:

Funcţia sexuală şi reproductivă

Pagina 12 din 85

Page 13: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Funcţia economică

Funcţia de solidaritate

Funcţia de socializare

Funcţia sexuală şi reproductivă

Această funcţie include două componente: sexualitatea şi reproducerea, procreerea.

Fiinţa umană se diferenţiază de celelalte specii în ceea ce priveşte comportamentul

sexual , prin aceea că la om acesta are anumite particularităţi. Satisfacerea instinctelor

sexuale la om este însoţită de sentimemte precum, afecţiunea, dragostea, încrederea

reciprocă. Aceste sentimente asigură omului siguranţa, confortul emoţional, elemente

importante pentru menţinerea armoniei în cuplu şi familie. Dragostea dintre parteneri,

însoţind comportamentul sexual, reprezintă o formă de comunicare, de intercunoaştere.

Realitatea zilelor noastre ne dovedeşte că se acordă o importanţă deosebită

performanţelor sexuale. Până acum nu s-a vorbit despre “satisfacţie sexuală”, “potenţial

orgasmic”, “apetit sexual”.12

Viaţa sexuală a partenerilor a căpătat o importanţă deosebită, devenind uneori factor

de menţinere a coeziunii cuplului. Tendinţa actuală este aceea a minimalizării fertilităţii şi a

maximalizării sexualităţii.

Procrearea sau funcţia demografică a familiei, reprezintă o consecinţă firească a

comportamentului sexual. Aceasta are o importanţă deosebită atât pentru individ, cât şi pentru

societate.

Comportamentul procreativ poate fi influenţat la nivelul cuplului de13:

vârsta soţiei;

durata căsătoriei;

starea de sănătate a cuplului (în special a soţiei);

utilizarea mijloacelor contraceptive;

dorinţa cuplului de a avea copii;

nivelul de instrucţie al partenerilor;

angajarea profesională a soţilor;

distribuţia rolurilor şi autorităţii, comunicarea între parteneri.12 Mitrofan Iolanda, Cristian Ciupercă, “Psihologia relaţiilor dintre sexe”, Ed. Alternative, Bucureşti, 1997, p. 180 13 Voinea Maria, “Psihosociologia familiei”, Ed. Universitatea Bucureşti, 1996, p. 44

Pagina 13 din 85

Page 14: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

La nivelul societăţii comportamentul procreativ este influenţat de:

nivelul de dezvoltare economică şi socială;

politicile sociale în sfera familiei;

legislaţia familiei

Funcţia economică

Pentru a putea exista, familia trebuie să-şi asigure venituri suficiente pentru

satisfacera cel puţin a nevoilor primare, de bază. De îndeplinirea acestor funcţii, depinde

concentrarea asupra îndeplinirii celorlalte funcţii.

Funcţiile economice ale familiei rezidă în principal în14:

realizarea unor venituri suficiente pentru satisfacerea nevoilor familiei;

organizarea unei gospodării pe baza unui buget comun de venituri şi cheltuieli.

Îndeplinirea acestor funcţii asigură fundamentarea unei baze materiale indispensabile

vieţii. În această privinţă, responsabilităţile familiei sunt acelea de satisfacere

corespunzătoare a tuturor nevoilor şi trebuinţelor membrilor familiei.

De-a lungul timpului s-au înregistrat o serie de schimbări importante la nivelul acestor

funcţii. În societatea tradiţională, aceasta cuprindea trei componente:

componenta productivă, adică producerea bunurilor şi serviciilor necesare triului

familiei;

componenta profesională, constând în transmiterea ocupaţiilor de la părinţi la copii;

componenta financiară, reprezentând administrarea unui buget de venituri şi

cheltuieli.

Trecerea de la familia extinsă la cea nucleară sau la alte forme atipice de familie, au

determinat o serie de modificări a componentelor funcţiei economice atât în ceea ce priveşte

producţia de bunuri, cât şi în administrarea bugetului de venituri şi cheltuieli.

Componenta privind pregătirea profesională s-a modificat şi ea. Astfel, ocupaţiile

părinţilor nu mai sunt transmise descendenţilor, sau acest lucru se întâlneşte din ce în ce mai

rar. Acest fapt este rezultatul mutării activităţii profesionale din interiorul gospodăriei, în

exteriorul ei, în sistemul de servicii sociale, în întreprinderea ei etc.

Nu în ultimul rând, latura financiară a cunoscut importante modificări. Familia

contemporană se caracterizează prin surse sporadice de venit (de cele mai multe ori venitul

14 idem, “Sociologia familiei”, Ed. Universitatea Bucureşti, 1993, p. 51

Pagina 14 din 85

Page 15: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

fiind asigurat numai din salariile părinţilor), şi cheltuieli exagerate într-o anumită direcţie (de

obicei referitoare la subzistenţă).

Modificările care au intervenit în familia modernă în ceea ce priveşte funcţia

economică, au condus la apariţia unor cauze care au determinat reducerea rolului familiei

moderne în instrucţia copiilor. Aceste cauze sunt următoarele15:

părinţii lucrează în afara familiei şi sunt mai puţin timp împreună cu copiii lor, care

sunt duşi adesea în creşe şi grădiniţe;

munca părinţilor în domenii diferite de activitate, diversificarea ocupaţiilor nu mai

determină obligativitatea transmiterii “meseriei familiei”;

copiii trebuie să înveţe mai multe lucruri decât în trecut, iar părinţii lor nu le mai pot

satisface nevoile de instruire la aceste exigenţe.

Funcţia de solidaritate

Solidaritatea este o funcţie complexă ce antrenează toate momentele vieţii familiei şi

pe toţi membrii acesteia. Ea asigură unitatea, intimitatea, coeziunea securitatea emoţională,

protecţia şi încrederea grupului familial16.

Familia reprezintă mediul socio-afectiv în care copilul creşte. Este locul în care

copilul beneficiază de linişte, securitate, bucurie, confort. Aici, el învaţă de timpuriu normele

etice, morale, diferenţa dintre bine şi rău, informaţiile necesare formării şi integrării sociale.

Asigurând coeziunea grupului, succesul căsniciei, funcţia de solidaritate este

fundamentală din două motive17:

asigură indivizilor securitate emoţională, încredere, sprijin, protecţie, şi posibilitatea

dezvoltării armonioase a personalităţii;

orice dereglare în această funcţie duce la subminarea unităţii grupului, antrenează

perturbări în celelalte funcţii, reprezentând un indiciu al începutului dezagregării familiei.

Funcţia de solidaritate se realizează pe trei niveluri18:

Nivelul relaţiilor conjugale. Relaţia conjugală se conturează şi se consolidează treptat

pe parcursul interacţiunii şi intercunoaşterii reciproce între parteneri. Satisfacerea reciprocă a

15 ibidem, p.5316 Mitrofan Iolanda, Cristian Ciupercă, “Incursiune în psihosociologia familiei”, E. Press Mihaela, Bucureşti, 199817 Voinea Maria, “Sociologia familiei”, Ed. Universitatea Bucureşti, 1993, p.7018 Op. cit.

Pagina 15 din 85

Page 16: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

trebuimţelor poate conferi căsătoriei durabilitate şi sens, asigurând echilibrul fizic şi psihic al

partenerilor.

Solidaritatea cuplului conjugal este influenţată de anumiţi factori19:

Factori anteriori mariajului:

reuşita căsătoriei părinţilor;

durata logodnei;

informaţia sexuală adecvată;

fericirea persoanei în timpul copilăriei;

aprobarea căsătoriei de către părinţi;

similitudinea etnică şi religioasă;

nivelul ridicat de educaţie şi instrucţie al partenerilor;

concordanţa vârstelor;

gradului de maturitate

Factori prezenţi în cursul căsătoriei:

aptitudinea precoce a femeii în relaţia erotică;

încrederea în satisfacţia de tip egalitar;

sănătatea fizică şi mentală;

interese comune şi atitudni favorabile faţă de partener;

atitudinea faţă de căsătorie;

existenţa copiilor.

Nivelul relaţiilor parentale. Acest nivel vizează modul de relaţionare între părinţi şi

copii, strategiile educaţionale adoptate de către părinţi, metodele şi mijloacele utilizate în

creştereaşi educarea copiilor.

E. M. Duvall a evidenţiat două tipuri de modele privind relaţia parentală:

Modelul mamei tradiţionale (ce se impune prin perseverenţă şi rigiditate);

Modelul mamei moderne (care este axat pe dezvoltarea capacităţilor instructiv-

fomative ale copiilor, şi mai puţin pe constrângere)

În cadrul familiei moderne, se constată că şi bărbaţii devin din ce în ce mai implicaţi

în viaţa de familie, în îngrijirea copiilor şi în cadrul activităţilor casnice. A fi părinte în

familia modernă, reprezintă o alegere, o opţiune asumată din proprie convingere şi nu o

19 Op. cit., p. 75

Pagina 16 din 85

Page 17: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

obligaţie, precum în familia tradiţională. De aici rezultă că, relaţia parentală este mai bună,

fiind orientată mai mult spre dezvoltarea copilului, a personalităţii sale.

Nivelul relaţiilor fraternale. Acest nivel implică ansamblul relaţiilor dintre copiii ce

aparţin aceleiaşi familii. Relaţiile dintre fraţi deţin un rol important în dezvoltarea

personalităţii, în formarea sistemului de atitudini şi valori, în stabilirea relaţiilor

interpersonale viitoare.

Relaţiile între fraţi sunt foarte complexe şi din această cauză, relaţia parentală joacă

un rol important în cadrul relaţiei fraternale. Atunci când apare un conflict, o divergenţă între

fraţi, părinţii sunt cei care aplanează conflictul, cei care au rol de tampon al divergenţelor.

Funcţia de socializare

Socializarea este un proces de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor,

concepţiilor sau modelelor de comportare specifice nui grup, în vederea formării, adaptării şi

integrării sociale a unei persoane.20

Prin procesul de socializare se transmit normele, valorile, cultura unei societăţi,

asigurându-i acesteia continuitatea.

În cadrul acestui proces, părinţii deţin un rol fundamental. Părinţii sunt cei care oferă

copiilor şansa formării lor sociale, integrării în viaţa socială, dobândirea echilibrului

emoţional. Procesul de socializare este un proces continuu, ce se manifestă pe tot parcursul

vieţii individului implicând însă forme şi mijloace diferite, specifice vârstei.

Cele mai importante aspecte pe care le cuprinde procesul socializării sunt

următoarele21 :

socializarea formează educaţia, stăpânirea instinctelor şi nevoilor, satisfacerea lor într-

un mod prevăzut de societate;

socializarea insuflă aspiraţii şi năzuinţe în vederea obţinerii unor lucruri sau calităţi, a

unui prestigiu;

socializarea permite transmiterea unor cunoştinţe şi posibilitatea satisfacerii unor

roluri;

socializarea asigură o calificare profesională şi alte calităţi necesare în viaţă.

20 Zamfir Cătălin, Vlăsceanu L., “Dicţionar de sociologie”, Ed. Babel, 1998

21 Voinea Maria, “Sociologia familiei”, Ed. Universitatea Bucureşti, 1993

Pagina 17 din 85

Page 18: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Familia prin structura şi scopurile sale, influenţează personalitatea copilului, o

modelează şi determină trecerea de la un comportament nomativ, reglat din exterior, la unul

normal, bazat pe autonomie morală şi autoreglare.

Atât procesul socializării, cât şi componenta sa fundamentală, educaţia, prezintă o

serie de particularităţi şi exigenţe specifice vârstei copiilor. Socializarea se realizează în

funcţie de vârsta copiilor. Din perspectiva acestui indicator, putem vorbi de familii cu copii

preşcolari, cu copii şcolari şi cu adolescenţi. Pentru fiecare din aceste vârste, sunt specifice

acţiuni legate de îngrijire, protecţie şi educaţie. Astfel, în primele etape, părinţii se

concentreazămai mult asupra îngrijirii, ocrotirii şi protecţiei copiilor; la vârsta şcolarităţii,

părinţii îndrumă, sugerează şi controlează activităţile copiilor, în timp ce, la vârsta

adolescenţei, se preocupă de probleme legate de educaţia sexuală, pregătirea tânărului pentru

viaţă, pentru o profesie.

De modul în care se realizează această socializare primară, de calitatea şi conţinutul ei

depinde într-o măsură importantă întreaga dezvoltare ulterioară a personalităţii individului.

În familie copilul vede primele modele de comportament. Încă de la cea mai fragedă

vârstă, copilul îşi imită părinţii atât în vorbire, comportament, cât şi în realizarea unor

activităţii. Aşadar, încă din primii ani de viaţă, copilul învaţă anumite reguli de convieţuire,

anumite norme de comportament, îşi însuşeşte în formă incipientă valorile morale

fundamentale(bine-rău, drept-nedrept, cinstit-necinstit).

Atmosfera familială de linişte, calm, bună-dispoziţie, contribuie semnificativ la

dezvoltarea normală a copilului. Cercetările sociologice au demonstrat că tulburările

psihomotorii, tulburările de comportament sau comportamentele pre-delincvente, apar mai

ales la copiii proveniţi din familii în care mediul este caracterizat de tensiune, conflicte,

neînţelegeri, violenţă, etc.

Există şi o aşa numită socializare negativă. Ea se relizează în grupurile marginale, şi

urmăreşte promovarea altor norme decât cele acceptate de societate. S-a constatat că există

numeroşi infractori, minori şi tineri, cu tendinţe către înfăptuirea unor acte antisociale, ce

provin din familii legal constituite. În cadrul acestor familii, influenţele negative asupra

educaţiei şi dezvoltării copiilor, au fost reprezentate de: lipsa de afectivitate şi solidaritate

dintre părinţi, lipsa de comunicare, conflicte intrafamiliale, toate acestea conducând la

relizarea unei socializări imperfecte şi discordante ale copilului. Toate acestea influenţează

structurarea şi formarea personalităţii copilului, conducând adesea la apariţia sentimentelor

de nelinişte, singurătate, la scăderea toleranţei, la frustrare, la creşterea predispoziţiilor

copilului spre izolare, vagabondaj, agresivitate, la aceste situaţii se adaugă şi indiferenţa

Pagina 18 din 85

Page 19: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

părinţilor în raport cu activităţile zilnice ale copilului, în raport cu grupul său de prieteni şi de

modalităţile de petrecere a timpului liber. În sfârşit, apariţia unor manifestări delincvente în

rândul minorilor este sensibil influenţată de modelul şi stilul educaţional al familiei, de

modelele de comportament parental în familie şi societate, de atitudinea şi respectarea de

către părinţi a unor norme şi valori dezirabile din punct de vedere social(Banciu, Rădulescu,

Voicu, 1985).

I.4. Modelele familiale

De-a lungul istoriei familia a cunoscut modificări majore. Acest concept a ocupat un

loc important în cadrul literaturii sociologice. Un loc aparte l-a ocupat evoluţia familiei,

vorbindu-se chiar de o “criză a familiei”. Această temă s-a impus la sfârşitul secolului al XIX

şi începutul secolului XX, ca urmare a modernizării, industrializării şi urbanizării accelerate

din societăţile occidentale, însoţind atunci trecerea de la familia extinsă la cea nucleară.

Familiile contemporane au suferit o serie de schimbări importante, astfel încât termenul de

“familie” tinde în prezent să acopere realităţi diferite de cele ale generaţiilor anterioare.

Schimbările de structură apărute în sfera familiei privesc atât dimensiunile, cât şi

valorile implicate în comportamentul familial.

Schimbările survenite în modelele familiale şi în comportamentul familial nu privesc

doar pe cei implicaţi în relaţiile familiale, ci ele prezintă interes pentru întreaga societate.

Relaţia dintre familie şi societate a rămas aceeaşi, indiferent de schimbările care au intervenit

în plan economic şi social. Familia este condiţionată de schimbările economice şi sociale, dar

în acelaşi timp ea influenţează situaţia economică, socială, culturală şi politică a unei

societăţi.

Trecerea de la tradiţionalitate la modernitate şi postmodernitate

Modelul tradiţional (până spre sfârşitul secolului XIX în Europa Occidentală) are ca

referinţă principiul familiei extinse;

Modelul modern este caracterizat prin forma nucleară (soţ, soţie, copii), rata de

fertilitate reducându-se treptat, odată cu creşterea continuă a nivelului de trai şi a emancipării

femeii;

Pagina 19 din 85

Page 20: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Modelul postmodern sau modelul diversităţii, a început să se dezvolte prin anii

‘60-’70 în Occident, odată cu “criza” familiei nucleare şi cu proliferarea modelelor familiale

alternative (între care familia comasată, coabitarea informală, celibatul definitiv, cuplurile

homosexuale etc.)

Modelul tradiţional al familiei apare în formă extinsă, având un rol important de

sprijin şi suport pentru copil. Copilul beneficia de suport emoţional şi îngrijire din partea

părinţilor şi rudelor. În acest tip de familie, solidaritatea între membrii ei este foarte ridicată,

ceea ce reprezintă un factor pozitiv pentru familie şi membri ei. Pe lângă talia largă, familia

tradiţională este caracterizată şi prin stabilirea clară şi precisă a rolurilor pentru fiecare

membru. În cadrul acestui model, familia dezvoltă relaţii strânse cu vecinătatea, ceea ce

conferea coeziune şi stabilitate comunităţii.

Modelul familiei moderne sparge tiparele tradiţionale, fiind caracterizat prin tendinţe

de restrângere a numărului de membri, reducându-se de cele mai multe ori la tipul nuclear sau

la păstrarea bunicilor alături de părinţi şi copii. Aceste schimbări sunt percepute şi în relaţiile

dintre părinţi şi copii. Odată cu emanciparea femeii, aceasta a intrat în sfera muncii

profesionale, păstrându-şi totodată şi responsabilităţile casnice legate de gospodărie şi

creşterea copiilor. Acest lucru a avut efect negativ asupra copiilor. Mama nu mai petrece

suficient timp cu copiii, recurgând adesea la instituţii pentru copii (creşe cu program

prelungit) sau la “instituţia bunicilor”, copilul fiind lăsat temporar în grija acestora. Apar

astfel schimbări majore în relaţia părinţi-copii, în comportamentul copiilor, care nu mai

beneficiază de supravegherea şi controlul unei singure persoane.

Postmodernitatea familiei este legată de schimbările valorice survenite,

caracterizându-se prin primatul intereselor individuale, prin înmulţirea modelelor familiale

alternative familiei nucleare, căsătoria fiind tot mai mult considerată un parteneriat. Analizele

demografice indică tot mai mult scăderea nupţialităţii, creşterea vârstei medii la căsătorie,

scăderea natalităţii, creşterea fertilităţii ilegitime. Se proliferează modelele monoparentale,

familiile comasate sau reconstituite, uniunile consensuale, căsătoriile homosexuale.

Se constată însă, că modelul familiei nucleare predomină încă, proporţia

comportamentelor familiilor tradiţionale se păstrează la un nivel ridicat. Ceea ce a dus la

această creştere este toleranţa la aceste modele familiale şi comportamente.

CAPITOLUL II

Pagina 20 din 85

Page 21: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

ADOLESCENŢA – perioadă caracterizată de mari transformări

II.1. Criterii conjugate în definirea conceptului de “adolescenţă”

Termenul de adolescenţă provine de la verbul latin “adolescere”, care înseamnă a

creşte spre maturitate. Această perioadă este delimitată ca o perioadă de creştere, între

copilărie şi tinereţe. Există însă un dezacord total în ceea ce priveşte momentul când începe şi

când se sfârşeşte această perioadă. Oricum, pentru cei mai mulţi adolescenţa este o stare

intermediară între a fi copil şi a fi adult. Trecerea de la un stadiu la altul este graduală şi

nesigură. Începutul şi sfârşitul acestei perioade sunt într-un fel voalate, neputând fi

determinate concret şi mai mult decât atât, nepetrecându-se în acelaşi timp la toate

persoanele. În acest sens, adolescenţa se aseamănă cu o punte între copilărie şi tinereţe pe

care trebuie să o treacă fiecare şi la capătul căreia individul devine matur şi responsabil.

Prin trăsăturile sale principale de natură biologică, psihică şi socială, adolescenţa este

etapa de vârstă care implică schimbările cele mai dramatice în evoluţia personalităţii

tânărului. Având la bază ideea elaborată pentru prima dată de către J. J. Rousseau, conform

căreia pubertatea reprezintă o “a doua naştere”, majoritatea psihologilor şi sociologilor s-au

ocupat de investigarea caracterelor acestei etape de vârstă, menţionând faptul că esenţa ei este

dată de starea de criză profundă, care însoţeşte procesul de creştere şi maturizare şi care se

concretizează într-o serie de tulburări fiziologice şi afective, dezechilibre ale proceselor

volitive şi tendinţe de inadaptare socială. “Constituită din multiple anomalii afective şi

deviaţii comportamentale, criza adolescenţei se referă, pe de o parte, la revendicarea unei noi

identităţi, care sa-l plaseze în lumea adultului”22

O altă definiţie a adolescenţei în care este luată spre analiză dezvoltarea fizică, o

întâlnim în “Dicţionarul de termeni psihologici şi psihanalitici”. Aici, adolescenţa este văzută

drept “perioada de la începutul pubertăţii până la ajungerea la maturitate; epoca de traziţie în

cursul căreia tânărul devine un adult (bărbat sau femeie)”.

Există autori care definesc adolescenţa atât în termeni fiziologici, cât şi în termeni

psihologici. Astfel, J. E. Horrocks, defineşte începutul adolescenţei “în termeni fiziologici, în

timp ce durata şi încetarea ei , în termeni psihologici […] Din punct de vedere fiziologic, un

22 Banciu D., Rădulescu S., Voicu M., “Adolescenţii şi familia”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p.86

Pagina 21 din 85

Page 22: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

individ devine adolescent odată cu ajungerea la pubertate şi cu putinţa de a reproduce specia

[…] Din punct de vedere psihologic şi cronologic, adolescenţa ia sfârşit odată cu atingerea

unui nivel de maturitate consistent şi comparativ destul de întins.”

C. D. Fredenberg este de părere că “adolescenţa este mult mai mult decât maturizarea

sexuală, ea este în primul rând un proces social care duce la autoidentificare”. Procesul este

un fel de “luptă cu societatea”23.

Şcoala românească are o viziune cuprinzătoare şi sintetică totodată asupra perioadei

adolescenţei. Adolescenţa este o etapă a vieţii care se situează între copilărie şi vârsta adultă

(12, 13 – 18, 20 ani), detaşându-se preadolescenţa (12 – 15 ani) şi postadolescenţa (18 – 22

ani).

Adolescenţa este un fenomen complex, cu aspecte atât biologice cât şi psihologice şi

sociale, care trebuie cercetate împreună şi nu separat.

Din punct de vedere biologic, adolescenţa este echivalentă cu pubertatea, adică

dobândirea capacităţii de reproducere sexuală. Definirea adolescenţei prin intermediul

pubertăţii nu reuşeşte să evidenţieze în mod complet şi exact caracterele fundamentale ale

acestei perioade de vârstă, întrucât ia ca baza un singur criteriu care indică debutul biologic al

adolescenţei, dar nu poate delimita între începutul şi sfârşitul adolescenţei şi nici între

diferenţele existente între băieţi şi fete, în ceea ce priveşte procesul de maturizare sexuală.

Din punct de vedere psihologic, adolescenţa semnifică o perioadă de viaţă

caracterizată de o serie de schimbări cu caracter cognitiv, afectiv şi comportamental. Aceste

schimbări sunt dificil de determinat într-un moment precis al evoluţiei adolescentine, fiind

imposibil ca şi în cazul aplicării criteriului biologic, delimitarea între debutul şi finalizarea

lor.

Din punct de vedere social, adolescenţa constituie o perioadă de tranziţie de la o stare

dependentă în întregime de adult, la o alta de independenţă relativă, marcată de începutul

maturităţii. O altă asemenea definiţie, deşi sugerează schimbarea socială fundamentală ce

însoţeşte perioada adolescenţei, nu reuşeşte nici ea să epuizeze totalitatea caracteristicilor

adolescentine. Pe de altă parte, nu există un caracter “universal” al crizei adolescentine,

gradele de dependenţă şi independenţă faţă de adult fiind determinate de trăsăturile

economice şi culturale ale unei societăţi aflată într-o anumită perioadă de dezvoltare istorică.

Dobândirea unui grad mai mare de independenţă a adolescenţilor în societăţile contemporane,

nu semnifică în mod automat, înlăturarea dependenţei sale economice faţă de adult, ci doar o

delimitare a sistemului normativ şi a modelelor culturale ale acestuia.

23 Stoian I., “Educaţie şi sociologie”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980, p.14

Pagina 22 din 85

Page 23: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

L. C. Jensen oferă o definiţie a adolescenţei bazându-se pe criteriul cronologic,

definiţie ce face posibilă cooperarea între diferite discipline care se ocupă cu studiul

adolescenţei. Adolescenţa, subliniază el, este o “diviziune internaţională a aspectelor

psihologice, psihiatrice, sociale şi educaţionale care caracterizează cel de-al doilea deceniu al

vieţii”.24

Ceea ce remarcă majoritatea cercetătorilor care s-au ocupat cu studiul acestui stadiu,

este caracterul esenţial contradictoriu al conduitei adolescentine, devierile caracteriale,

oscilaţia lor la graniţa între normal şi “patologic”, tendinţele conflictuale, adeseori deviante,

care marchează “ruptura” faţă de perioada copilăriei. Deşi există şi cazuri de adolescenţi fără

manifestări dramatice, criza adolescentină este cel mai des invocată, adeseori fără a ţine

seama decât de criteriile evaluative, cu caracter paternalist ale adultului. Alături de alţi autori,

D. Widlocher observa, în acest sens că această criză nu este o stare ca atare a adolescenţei, ci

reprezintă mai degrabă o etichetare din exterior, care încearcă să surprindă trecerea de la

psihologia copilului la accea a adultului. Pentru alţi autori, criza adolescentină nu este altceva

decât o prelungire a minoratului social al tinerilor, datorată prelungirii duratei de şcolarizare,

continuării dependenţei economice faţă de părinţi şi absenţei unui status social bine definit,

ceea ce face ca adolescenţa să nu mai aparţină lumii copilăriei, dar nici universului adulţilor.

De aici rezultă şi sentimentele sale de ostilitate faţă de adult, încercările sale de a se sustrage

tutelei acestuia, tendinţele de emancipare şi independenţă, şi solidaritate cu membrii grupului

său generaţional.

II.2. Periodicizarea acestei etape. Caracteristici

Adolescenţa, ca etapă din viaţa umană, face trecerea de la copilărie la etapele adulte.

La nivelul ei se produc o serie de transformări biosomatice şi mai ales psihologice, de un

complex efort de adaptare a fiinţei umane la caracteristicile exigenţilor şi diversităţii structurii

vieţii sociale, profesionale, culturale, politice.

Caracteristici ce definesc această etapă:

Schimbări de mare intensitate şi cu efecte vizibile în înfăţişare, comportament şi

relaţionare internă cu lumea externă. În acest context se conturează “sinele” imaginar şi

percepţia de sine drept componentă a “identităţii” care, la rândul său constituie nucleul

personalităţii.

24 Rădulescu S., “Sociologia vârstelor”, Ed. Hyperion, Bucureşti, 1994, p.91

Pagina 23 din 85

Page 24: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Se dezvoltă interese şi aspiraţii, idealuri şi aşteptări, dar şi tentative de autocunoaştere

şi autodezvoltare (pe la 12-14 ani, tânărul îşi încearcă forţa muşchilor făcând mici

antrenamente de ridicare de greutăţi). Pe acest fond are loc autoantrenarea şi dorinţa de

perfecţionare.

Cunoştinţele şcolare, presiunea revoluţiei informaţionale prin nenumărate canale

(mass-media) creează cadrul integrării sociale largi în care acţionează constituirea propriei

identităţi sociale reale ce dezvoltă simţul de apartenenţă, de la cel familial şi apoi şcolar la cel

legat de ţară, de caracteristicile şi idealurile pe care acesta le zămisleşte şi care devin ale

adolescentului.

Imaginaţia, afectivitatea şi interrelaţiile de toate felurile încep să cuprindă identitatea

sexuală socializatoare şi integrarea ei în sinele corporal.

Este perioada în care se formează sentimentul de resposabilitate şi de datorie, ca

expresie a sinelui social.

Adolescentul se caracterizează printr-o organizare a capacităţilor creative în diverse

domenii. Mulţi elevi, care erau până la un moment dat mediocrii, surprind pe neaşteptate prin

lucrări de excepţie ân diferite domenii sau prin obţinerea de premii remarcabile la competiţii

ale tineretului.

Au fost făcute numeroase clasificări de către psihologi pentru perioada adolescenţei,

însă cea mai semnificativă este cea care aparţine Ursulei Şchiopu care, împarte adolescenţa în

trei sub-etape:

Preadolescenţa (10, 11-14, 15 ani)

Este perioada în care au loc modificări fizio-biologice, dintre care cele mai importante

sunt: intensificarea creşterii naturale, modificări ale parţii faciale a craniului, amplificarea

masei şi volumului inimii, precum şi începutul maturizării sexuale, dezvoltarea caracterelor

secundare. Un loc important îl ocupă dezvoltarea psihică, care se dovedeşte a fi mai

complexă decât creşterea şi maturizarea fizică. Este o perioadă dominată de conflicte

interioare manifestate prin: impulsivitate, agitaţie şi dorinţă de afirmare personală.

În comportament apar tendinţe de autonomie, independenţă, originalitate,

excentricitate. Este faza cea mai gălăgioasă a adolescenţei, cea mai ofensivă. Relaţiile între

fete şi băieţi se consumă într-un grup deschis, mobil, dar egocentrismul este foarte pronunţat.

Pagina 24 din 85

Page 25: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Din punct de vedere afectiv, preadolescenţa este hipersensibilă, iar acest lucru îl face

să fie inconştient în manifestări, să întâmpine unele dificultăţi în reglarea actelor voluntare,

deliberarea şi decizia făcându-se sub influenţa factorilor emoţionali.

Spiritul critic mai dezvoltat decât cel autocritic, asociat cu radicalismul moral, toate

alimentate de nevoia de independenţă, sporesc tensiunile dintre adolescent şi adult, generând

manifestări tipice: susceptibilitate crescută, refuzul supunerii faţă de norme sau orice fel de

autoritate, zâmbetul batjocoritor, privirile lungi şi grele.

Unii preadolescenţi au o atitudine negativă faţă de familie şi tradiţii, atitudine împinsă

până la revoltă.

Astfel, un aspect al conflictului cu familia se manifestă la unii preadolescenţi prin

fuga de acasă. După cercetările lui Debesse, cazurile cele mai numeroase de fugă s-ar plasa

între 12-18 ani, fiind determinate de existenţa unor condiţii socio-familiale

necorespunzătoare.

În perioada preadolescenţei există o schimbare pe care n-o putem numi criză. Această

schimbare în comportamentul copilului respectiv ar putea avea următoarea explicaţie: până la

această epocă, cunoştinţele părinţilor în majoritatea cazurilor, au fost suficiente pentru

lămurirea diferitelor probleme întâlnite în viaţă la nivelul vârstei copilăriei, iar capacitatea

intelectuală a copilului era încă prea puţin dezvoltată pentru a-şi putea da seama de unele

insuficienţe ale părinţilor. Acum însă adolescentul, venind în contact cu cunoştinţele

profesorilor şi ale altor persoane din mediul ambiant, şi de asemenea cu literatura, iar

gândirea dezvoltându-se până la un grad care le permite să facă deosebirea dintre ideal şi

fictiv, insuficienţele părinteşti nu mai trec neobservate.

Preadolescenţa ne oferă imaginea unui tânăr vioi, gălăgios, plin de viaţă, dornic de a

şti cât mai multe lucruri, de a fi activ, participând la cât mai multe acţiuni, cu interese

multiple pentru tot ceea ce este nou.

Adolescenţa propriu-zisă (16-18 ani)

Este perioada în care, din punct de vedere fizio-biologic adolescentul se apropie de

chipul şi înfăţişarea viitorului adult. Creşterea în înălţime scade vizibil după 13-14 ani la fete,

şi 15-16 ani la băieţi, în timp ce dezvoltarea musculaturii este mai intensă, provocând

modificări sub aspectul forţei fizice, a mişcărilor de mare fineţe. Dispar disproporţiile fizice

dintre membre, torace şi abdomen, adolescentul devenind, ca aspect fizic, relativ armonios şi

cu o înfăţişare plăcută.

Pagina 25 din 85

Page 26: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Debutul sexual din perioada precedentă duce acum la maturizarea sexuală, în sensul

că este posibil actul procreaţiei, chiar dacă maturizarea sexuală va continua până la 22-24 ani.

Viaţa culturală, deşi efervescentă, tinde spre selectivitate şi originalitate, fără a se elibera total

de fenomenul imitaţiei. Viaţa sentimentală este acum intensă, dar relativ instabilă. Foarte

mulţi tineri învaţă rolul sexual şi se implică matrimonial, angajându-se în constituirea unei

familii, ceea ce va crea condiţia intimităţii ca formă nouă de trăire; intimitatea “nu se referă

numai la sexualitate, ci şi la prietenie şi implicare”25

În ceea ce priveşte dezvoltarea psihică, perioada adolescenţei se caracterizează printr-

o serie de trăsături: dezvoltarea conştiinţei şi a conştiinţei de sine, în care sunt implicate

identitatea ego-ului şi plasarea subiectului în realitate

Apartenenţa la o anumită familie şi la un anumit grup presupune adaptarea şi

depăşirea situaţiilor infantile, frustrante, de nesiguranţă şi de dependenţă. Identitatea

vocaţională se cuplează la acestea şi se bazează pe stabilitate trăsăturilor de personalitate, în

care cerinţa de exprimare aptitudinală şi atitudinală devine condiţie a afirmării.

Dezvoltarea identităţii este mai puţin spectaculoasă în condiţii de dependenţă sau în

situaţiile în care se menţin forme infantile ale independenţei. Formele dependenţei materiale,

emoţionale (de confort şi apartenenţă) şi de mentalitate (valori), pot provoca frustrări şi

conflicte între adolescenţi şi părinţi, estompând exprimarea disponibilităţilor tânărului.

Datorită acestora, se ajunge la comportamente rigide sau lejere, care îşi pun pecetea asupra

modului cum evoluează personalitatea.

Dezvoltarea intelectuală a adolescentului reflectă aviditatea pentru achiziţia de

cunoştinţe şi disponibilitatea pentru confruntarea de idei, când se apelează la forme verbale

precise şi elevate.

Adolescentul conştientizează şi o serie de situaţii care sunt mai puţin plăcute,

conflictuale şi tensionale. Spre exemplu, pierderea unei persoane apropiate (părinţi, bunici,

prieteni) sau divorţul părinţilor săi, determină stări anxioase din care îşi dă seama de

ireversibilul situaţiei, fapt care îi provoacă o depresie în plan interior. Cumulate, aceste trăiri

cu alte şocuri, insuccese profesionale, şcolare, sentimentale, creează crize intense şi

fragilizări ale personalităţii cu compotamente de incertitudine.

Bianka Zazzo vorbeşte de “vârsta integrată” a adolescenţilor din perspectiva

transformărilor biologice şi psihologice în relaţie cu unele atitudini rigide din partea adulţilor,

cu neînţelegerea comportamentului acestora, ceea ce poate duce la conflict şi comportamente

inadaptate.

25 Erikson E., “Childhood and Society”, New York, Norton, 1953, p.245

Pagina 26 din 85

Page 27: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Din fericire, adolescentul depăşeşte relativ uşor asemenea stări şi învinge obstacole

prin antrenarea în activităţi ce îi aduc momente de fericire. Expansiunea interrelaţiilor

personale şi sociale îl antrenează pe adolescent într-un context mai larg al integrării în

activitate şi a adoptării unor stategii compensatorii care duc la echilibrarea personalităţii.

Integrarea în grup constituie o latură a satisfacerii dorinţei de comunicare, de relaţionare şi

adaptare la formele de activitate specifice pentru aceasta perioadă. În acest context, se

formeză calităţi de demnitate şi responsabilitate, de erodare a mentalităţilor infantile cu

privire la aportul social şi profesional în care îl implică cerinţele vieţii. În confruntarea cu

aceste opţiuni profesionale şi sociale, adolescentul îşi clarifică condiţiile în care trăieşte şi

eventualele roluri prospective spre care aspiră.

Pe lângă conduitele normale, care denotă dimensionarea echilibrului şi adaptării

adolescentului, pot apărea conduite anormale, ce se caracterizează prin exprimarea ostilităţii,

negativismul, nonconformismul bazat pe ignoranţă, pe încălcarea unor reguli din

necunoaşterea lor sau din nerealizarea implicaţiilor cu care se pot solda asemenea atitudini,

şi, în fine conduite imorale când încălcarea normelor şi regulilor sociale se face în cunoştinţă

de cauză sau în mod deliberat. Ca urmare a desfăşurării unor astfel de conduite, se constituie

acceptorii morali, care pot duce la conflict şi frustrare ce se evidenţiază în roluri şi statute

sociale. Când conflictul şi frustrarea îmbracă forme acute şi când se prelungesc în timp, încât

tânărul trăieşte anxios şi dramatic,iar în relaţiile sale cu cei din jur intervin o serie de

manifestări ce cad sub incidenţa unor comportamente structurate după următoarela tipuri de

personalitate:

a imaturităţii psihice, când adaptarea este dificilă, greoaie, lipsită parţial de realism şi

cu acţiuni infantile;

a dezvoltării dizarmonice dominate de acţiuni instabile, labilitate afectivă,

impulsivitate, brutalitate, negativism, atitudini nonconformiste, egoism, nesociabilitate,

ostilitate faţă de cei din jur;

a evoluţiei astenice ce poate fi de natură cerebrală, somatogenă sau psihogenă în care

domină forme de handicap cu caracter reactiv, prin vulnerabilitatea persoanei la diferite

situaţii;

a evoluţiei psihopatice sub fomă epileptoidă, schizoidă, isterică, ce conţine o mare

doză de labilitate afectivă şi tendinţe spre manifestări delincventuale şi infracţionale.

Din punct de vedere psihologic, adolescenţii traversează următoarele etape principale

ale identificării personalităţii şi comportamentului:

Pagina 27 din 85

Page 28: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

cristalizarea vieţii interioare şi a conştiinţei propriei identităţii, prin tendinţe de

interiorizare şi introspecţie, de analiză şi autoanaliză a stărilor trăite;

instalarea conştiinţei maturizărilor şi a aspiraţiilor de a fi adult, printr-o raportare

pertinentă a însuşirilor proprii la conduitele celor din jur;

menţinerea şi chiar accentuarea, în unele împrejurări, a conduitelor de opoziţie, de

teamă, de conflict şi frustrare, prin zbaterea spre câştigarea independenţei şi autonomiei

personale;

creşterea simţului de responsabilitate, de datorie şi proiecţia personalităţii în devenirea

şi afirmarea socială, culturală şi profesională;

maturizarea personalităţii şi elaborarea de comportamente integrative, bazate pe

creşterea forţei intelectuale, volitive şi motivaţionale, prin trăirea experienţelor afective şi

cognitive care fac posibilă integrarea cultural-socială şi circumscrierea în cadrul originalităţii

atât de râvnite;

dezvoltarea capacităţii de autocontrol şi stăpânire de sine, prin exercitarea unor

conduite de sacrificiu şi proiectarea aspiraţiilor pentru servirea cauzelor generoase.

Adolescenţa prelungită (20, 21- 24, 25)

Este etapa în care procesul dezvoltării psihice şi al formării personalităţii tinde spre

echilibrare, ca posibilitate de adaptare la cerinţele vieţii. Acum, adolescentul îşi îndreaptă

atenţia spre domeniul profesional, încercând să se informeze cât mai mult. Această etapă

marchează integrarea adolescenţilor prin aspiraţiile lor “prenupţiale”, la care se referea

psihologul Rene Hubert. Probleme ca “prietenia, dragostea, viaţa de familie, profesiunea de

viitor”, devin dominante, ele constituind tot atâtea căutări ale tinerilor.

II.3. Teorii psihologice şi sociologice cu privire la adolescenţă

Teoria “anxietăţii socializate” (Allison Davies)

Allison Davies consideră că procesul de socializare a adolescentului apare ca fiind

modelat şi influenţat de normele, valorile şi atitudinile culturale ale societăţii. Asemenea

adulţilor, adolescenţii sunt motivaţi de controlul social şi normativ al societăţii care este

exercitat prin intermediul sistemului de sancţiuni şi pedepse. Davies numeşte această

Pagina 28 din 85

Page 29: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

motivaţie socială impusă – anxietate socializată, caracterizând variaţiile de conduită

adolescentină între atitudinile de autonomie şi atitudinile motivate social ce conduc la

realizarea actelor de responsabilitate şi la inhibarea predispoziţiilor hedoniste.

Anxietatea nevrotică apare în momentul în care anxietatea este prea puternică,

destabilizând formarea personalităţii tânărului.

Valorile clasei sociale din care provin adolescenţii exercită un rol substanţial în

procesul de socializare a tinerilor.

Davies prezintă principalele trăsături valorice care diferenţiază clar clasa “mijlocie”,

de clasa “de jos”. Astfel, în vreme ce prestigiul, succesul, dobândirea unui status socio-

economic ridicat, respectarea principiilor moralităţii convenţionale sunt valori ale clasei

“mijlocii”, valorile clasei “de jos” se referă la satisfacerea plăcerilor sexuale, recreative, la

trăi prezentul. Nepunându-şi probleme de perspectivă şi neurmărind realizarea unor obiective

pe termen lung, tinerii aparţinând clasei “de jos” nu resimt virulent anxietatea aşa cum este ea

receptată de către adolescenţii care provin din clasa mijlocie, aceştia fiind obligaţi să se

conformeze presiunilor execitate de modelul valoric al clasei lor.

Aşadar, teoria lui Allison Davies surprinde în eseţialitatea ei legătura dintre

adolescenţă şi modelele cultural-normative, legătura sau relaţia fundamentală între procesul

de socializare al adolescentului şi poziţia de clasă.

Sociologul A. Cohen valorifică concluziile acestei teorii, explicând mecanismele

socio-relaţionale ce pun în mişcare comportamentele delincvente ale tinerilor proveniţi din

clasele cu statut economic scăzut, dependenţi fiind de valorile acestui tip de clasă.

În acepţia sociologului Sorin Rădulescu, “dificultăţile inerente ale perioadei

adolescentine nu rezultă numai din factori psihici sau biologici, cât mai ales din determinante

de ordin social şi cultural, din forme de socializare neadecvate, din carenţe educative sau din

comportamente contradictorii exercitate asupra adolescentilor”.

Educaţia cu caracter paternalist, prejudecăţile cu privire la superioritatea adultului faţă

de tineri însoţesc nu în puţine cazuri procesul de socializare şi de educaţie morală.

Principalii factori negativi care distorsionează procesul de socializare a adolescenţilor,

sunt următorii:

accentul pus pe conformismul conduitei;

nestimularea creativităţii şi imaginaţiei;

etichetarea din exterior a comportamentelor adolescentine;

incapacitatea de înţelegere a universului hedonist adolescentin;

Pagina 29 din 85

Page 30: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

punerea semnului egalităţii între câmpul moral-nomativ adolescentin şi imperativele

morale ale adultului.

Lipsa unui sistem educaţional integrativ, a unor instituţii aflate în relaţii de cooperare

educaţională îngreunează realizarea obiectivelor specifice formării personalităţii

adolescentului.

Teoria “sarcinilor de dezvoltare” (Robert Havinghurst)

Aceastã teorie are la baza ei un caracter mixt: psihologic şi sociologic. Orice proces

de dezvoltare adolescentină implică stabilirea unui echilibru relativ între complexul de

trebuinţe individuale ale tânărului şi diversele exigenţe sociale.

Pentru a răspunde viabil aşteptărilor societăţii în ceea ce priveşte acceptarea şi

respectarea cerinţelor normativ-valorice ale adultului, mai întâi, adolescentul trebuie să-şi

dezvolte propriile capacităţi cognitive, afective şi comportamentale.

În momentul în care una sau mai multe din aceste sarcini de dezvoltare eşuează, încep

să se prolifereze efectele negative, în special creşterea anxietăţii şi agresivităţii, lipsa de

adaptare şi integrare socială, incapacitatea de a îndeplini anumite sarcini sociale.

Aflându-se în relaţie permanentă cu mediu socio-normativ, adolescentul trebuie să fie

capabil să compare şi să discearnă în funcţie de sistemul său valoric, precum şi de cel al

societăţii.

Asemenea teoriei lui Davies, şi această teorie apare influenţată de interpretările cu

caracter psihologic, dar are meritul de a evidenţia faptul că sarcinile de dezvoltare sunt

comune pentru adolescenţii din toate tipurile de societăţi, care diferă numai din punct de

vedere al modalităţilor concrete prin care sunt dobândite aceste capacităţi.

Societatea adolescentină şi “subcultura” tineretului (James Coleman)

Noţiunea de subcultură a tineretului reprezintă ansamblul de norme şi valori care

caracterizează esenţial modul de viaţă al adolescenţilor conturând principalele trăsături ale

societăţii adolescentine.

Acestă subcultură care este desprinsă de canoanele şi exigenţele instituţionale ale

societăţii adulţilor, oferă tinerilor sprijin, sens, orientare, aprobare şi criterii evaluative pentru

sistemul comportamental adolescentin.

Pagina 30 din 85

Page 31: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Subcultura adolescentină include o serie de seturi de valori şi norme care

reglementeză raporturile dintre tineri ca membri egali ai societăţii sub aspectul statut-ului

social şi al vârstei, şi oferă totodată afecţiune reciprocă, prestigiu, secuirtate, în opozanţă cu

lumea adulţilor care i-a marginalizat social.

James Coleman evidenţiază faptul că adolescenţii privesc cu mult respect următoarele

performanţe la nivelul subculturii lor specifice: independenţă personală, identificarea cu

modele eroice, confruntarea frontală cu valorile şi normele adulţilor.

Din cercetările efectuate de către acesta, a reieşit faptul că popularitatea şi acceptarea

în interiorul grupului de egali ca vârstă, datorită diverselor calităţi apreciate (“atlet de

renume”, pentru băieţi; “cea mai simpatică”, pentru fete) din perspectiva criteriilor fixate de

grup, constituie forţe motivaţionale mult mai importante decât rezultatele sau performanţa

şcolară pe care le pot influenţa în ambele sensuri.

În acelaşi timp, J. Coleman recunoaşte că un rol esenţial în dobândirea performanţelor

şcolare îl deţine poziţia socială a părinţilor.

Una dintre ideile principale pe care le subliniază Coleman, se referă la situaţia în care

dată fiind existenţa prelungirii perioadei de şcolarizare, socializarea prin intermediul

grupului, a anturajului, are un rol foarte important în societatea actuală, decât socializarea

realizată prin familie sau prin grupul de muncă, aşa cum avea loc la nivelul societăţii

tradiţionale.

Această concluzie ar putea orienta sistematic şi integrativ efortul concentrat al tuturor

factorilor edeucaţionali în direcţia stimulării resurselor creative ale subculturii adolescentine

“care fac din tineri un subiect activ al educaţiei definit de valori şi produse culturale proprii”.

Teoria lui Coleman are ca principală calitate faptul că, adolescenţa este privită chiar

din punctul de vedere al adolescenţilor înşişi şi nu în baza unor criterii preponderent

paternaliste.

Pe de altă parte, noţiunea de subcultura adolescentină explică, mult mai adecvat decât

decât au făcut-o teoriile anteriore, conflictele care pot să apară între tineri şi adulţi, între

aspiraţiile de creativitate ale adolescenţilor şi exigenţele de conformitate ale societăţii celor

maturi. Recunoşterea unui status particular al adolescentului implică identificarea unor

scopuri, norme şi valori, specifice unei subculturi diferită calitativ de cultura adulţilor şi

caracterizată de o experienţă generaţională distinctă.

Ambivalenţa atitudinală adolescentină (Talcott Parsons)

Pagina 31 din 85

Page 32: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

T. Parsons înţelege prin noţiunea de “cultură a tineretului” procesul de socializare a

tânărului, constând în internalizarea unui sistem de valori propriu, care facilitează realizarea

unor scopuri pozitiv orientate. Cele mai importante sunt acele scopuri care se referă la

integrarea în “subsocietăţile” alcătuite din adolescenţi egali ca vârstă şi la asocierile ce

satisfac interesele reciproce ale adolescenţilor.

T. Parsons consideră că o experienţă determinantă în declanşarea conflictului între

tendinţele de revoltă contra şcolii şi necesitatea de a accede la un statut social mai înalt cu

ajutorul performanţei şcolare, o are poziţia de clasă a adolescenţilor, a acelora proveniţi din

clasele cu status socio-economic scăzut.

Existenţa acestui conflict adaugă culturii adolescentine o nouă dimensiune –

ambivalenţa atitudinală care în anumite contexte favorizante poate genera acte de devianţă

juvenilă.

II.4. Criza adolescenţei

“Criza” de dezvoltare, care însoţeşte perioada adolescenţei şi care presupune apariţia

unor trăsături psihice contradictorii şi a unor probleme de adaptare, se manifestă adesea

printr-un ansamblu de conduite şi acţiuni contrastante între ele, ce frizează patologicul.

Definit de o instabilitate pronunţată şi de modificări ale ariei afective, atitudinale şi

comportamentale; tipul de adolescent care se confruntă cu problemele crizei şi adaptării,

determinate de procesul malnutriţional, se caracterizează printr-un profil psihologic distinct,

dominat de nesiguranţă, anxietate, insecuritate, ambivalenţă atitudinală şi labilitate

comportamentală.

“Criza” adolescenţei este cea mai controversată temă în ceea ce priveşte problematica

adolescenţei; aceasta deoarece există păreri diametral opuse cu privire la existenţa acestui

fenomen. Sub un alt aspect, există tendinţa dea minimaliza sau chiar ignora problemele pe

care le implică această “criză” a adolescenţei, considerându-se că, atunci când apar, sunt doar

situaţii de excepţie, iar pe de altă parte, există tendinţa de a absolutiza, concluzionându-se că

există o opoziţie permanentă între adolescent şi lumea în care trăieşte.

În lucrarea “Adolescenţii şi familia”26 autorii afirmă că este extrem de dificil de

descifrat “din afară” întregul univers de semnificaţii şi motivaţii al adolescenţilor, întrucât

26 Banciu D., Rădulescu S., Voicu M., “Adolescenţii şi familia”, Ed. Enciclopedică şi Ştiinţifică, Bucureşti, 1987, p.168-180

Pagina 32 din 85

Page 33: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

sensul şi direcţia conduitelor nu pot fi apreciate în general, ci doar cunoscându-se specificul

particularităţilor individuale, de natură psiho-fiziologică, şi întreg ansamblul de condiţii

sociale şi familiale ce caracterizează mediul de viaţă al fiecărui adolescent în parte. Evaluarea

comportamentelor adolescentine presupune aplicarea unor norme de evaluare, iar aceste

norme au limite de toleranţă şi criterii variabile de la o societate la alta, de la un mediu social

la altul sau de la un grup familial la altul.

Cu referire la adolescenţă M. Debesse afirma “Nu există perioadă a creşterii în care

evoluţia să fie mai sensibilă decât în timpul adolescenţei. Această evoluţie nu se produce

numai în domeniul corporal şi afectiv, aşa cum se crede de obicei. Ea se manifestă în toate

domeniile vieţii mentale, ca şi în cel al personalităţii sociale. Are loc o transformare a

ansamblului conduitei”27

Aristotel, mai târziu F. Bacon, Rousseau şi încheind S. Hall, consideră criza ca fiind “

de natură psihologică” şi se caracterizează prin intensitatea trăirilor afective, lipsa echilibrului

dintre mecanismele corticale şi subcorticale.

G. Compayre şi P. Mendousse au însă concepţii diferite, la ambii autori “criza” nu

mai este în exclusivitate de natură psihologică, ci cuprinde şi “evoluţia fizică”, caracterizată

prin acceleraţie şi aritmie, precum şi influenţele exercitate de mediul social asupra

fenomenului de criză.

Şt. Zisulescu consideră criza drept un fenomen ce are la bază “grave deficienţe ale

unei familii sau şcoli”

Sensul cel mai frecvent acordat crizei adolescentine este cel de dezechilibru, de

modificare profundă a vitezei şi ritmului evoluţiei diferitelor laturi ale personalităţii. Există

un acord foarte larg în ceea ce priveşte abordarea crizei ca fiind de natură socială, ca fiind

stâns legată de mediul social.

Noţiunii de criză i s-au oferit numeroase interpretări, teorii, cel mai adesea biologiste.

Cea mai importantă observaţie, semnalată cu mare pregnanţă, constă în faptul că “cu cât

mediul social este mai complex, intersectat de o morală ambiguă şi bazat pe o structură socio-

morală, de inegalitate, cu atât fenomenul pubertăţii are caracteristici mai dramatice.”28

Vârsta medie de apariţie a acestei crize este de 12-14 ani la fete şi 14-16 ani la băieţi.

Cauzele care determină apariţia acestei crize sunt multiple: o emotivitate puternică, o cultură

intelectuală mai bogată sau o repetare a unor “şocuri afective”. Există posibilitatea ca această

27 Debesse M.(coord.), “Psihologia copilului de la naştere la adolescenţă”, Ed. Didactică, Bucureşti, 1970, p.8728 Şchiopu U., Verza E., “Adolescenţă. Personalitate. Limbaj”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1989

Pagina 33 din 85

Page 34: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

criză adolescentină să apară mult mai târziu, pe la 16-18 ani, datorită climatului familial rigid,

închis, sufocant, iar crizele deşi sunt violente, nu conduc neaparat la o deficienţă mentală.

J. Rousselet (1969) a identificat trei etape succesive ale acestei crize adolescentine,

care însă sunt diferite între ele: “perioada revoltei”, “perioada închiderii în sine” şi “perioada

exaltării, afirmării”.

a) Perioada revoltei – în cadrul acestei etape se poate vorbi despre: refuzul de a se

supune; revolta împotriva părinţilor; revolta împotriva şcolii; revolta împotriva moralei,

politeţii. Refuzul de a se supune apare înaintea împlinirii vârstei de 18 ani şi se manifestă prin

nesupunerea copilului din “zăpăceală”, sau din dorinţa de a nu face un lucru care-i displace.

La vârsta de 14 ani, el se revoltă împotriva autorităţii părinţilor, care constă în refuzul de a se

mai supune cerinţelor părinţilor, cerinţe pe care le consideră învechite.

În această perioadă, din dorinţa de a se împotrivi ideii de subordonare, refuză să ofere

orice ajutor care i se cere în ceea ce priveşte “munca în casă”. Aceasta este vârsta

“zâmbetului batjocoritor”, iar demnitatea afişată constituie o lecţie pentru părinţii duri. În

acest context începe să scadă încrederea pe care adolescentul o manifestă faţă de părinţi şi

respectiv profesori, considerându-se o victimă a lor, încă din copilărie. Teama de a nu fi

păcălit îl determină pe adolescent să acorde o importanţă minoră afectivităţii părinţilor,

încrederii şi atenţiei profesorilor.

Revolta împotriva părinţilor, familiei este etapa cea mai frecventă în rândul

adolescenţilor, lucru datorat faptului că tutela părintească li se pare insuportabilă, apăsătoare

şi demodată. În acest caz tânărul nu se limitează la “refuzul de a se supune” sau “zâmbete

batjocoritoare”, ci apelează la aspectul retrograd al generaţiei vârstnice, relaţiile strânse dintre

ei şi părinţi constituind un motiv de ruşine. Obiceiurile care până atunci erau absolut normale,

sau se mândreau cu ele (plimbările familiale, vacanţele petrecute împreună, îmbrăcămintea

părinţilor), devin ridicole, insuportabile. Cea mai des întâlnită formă de revoltă împotriva

familiei o reprezintă fuga de acasă, care constituie, mai curând o dovadă a conflictului între

generaţii decât severitatea părinţilor sau lipsa de afecţiune a copilului.

Revolta împotriva şcolii se referă la acelaşi refuz de a accepta autoritatea, care până

atunci i s-a părut normală. La vârsta de 14 ani, pentru adolescenţi, profesorii constituie

persoane ignorante, care au pretenţii prea mari, sunt inflexibile, neînţelegătoare, motiv pentru

care ei pândesc orice greşeală a acestora care să justifice atitudinea lor critică.

Revolta împotriva moralei, politeţei este acelaşi tip de revoltă prezent în cadrul

familiei sau şcolii, singura diferenţă constituind-o faptul că, tânărul încearcă să se elibereze

de toate constângerile sociale, neagă valoarea principiilor, refuză să se supună modului

Pagina 34 din 85

Page 35: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

obişnuit de viaţă al adulţilor, li se pare că sunt sever pedepsiţi de către părinţi pentru greşelile

din trecut.

b) Perioada scandalului se manifestă în momentul în care, adolescentul se crede

definitiv eliberat de perioada copilăriei şi caută să-şi afirme noua poziţie independenţă. Din

dorinţa de a fi remarcat, recurge la excentricităţi prin vestimentaţie (haine viu colorate), prin

fizic (păr lung sau capul complet ras) sau prin argoul menit să sporească atracţia

conversaţiilor dintre ei şi să uimească persoanele adulte. Adolescenţii vor să fie remarcaţi cu

orice preţ, să şocheze şi recurg astfel la manifestări violente, participă la petreceri unde se

consumă cantităţi însemnate de alcool, tutun, au loc relaţii sexuale neprotejate. Înclinaţia spre

scandal o întâlnim aproape la fiecare adolescent şi capătă proporţii la nivelul grupurilor de

prieteni.

c) Perioada de exaltare şi afirmare. După parcurgerea acestei etape şi mai ales după un

îndelungat examen de conştiinţă, adolescentul se simte pregătit să înfrunte atât persoanele

adulte, cât şi viaţa în general. Examenul de conştiinţă are o durată între 1-3 ani, dispare în

jurul vârstei de 17 ani şi constă în convingerea că a dovedit celor din jur, faptul că s-a sfârşit

copilăria, că este stăpân şi responsabil pentru faptele sale.

În sens psihologic Ursula Şchiopu identifică 3 etape ale crizei adolescenţei:

etapa preadolescenţei echivalează cu etapa pubertăţii (10,11-14 ani) şi este dominată

de fenomene de maturizare biologică. Această etapă coincide cu cea mai intensă formă de

manifestare a crizei de originalitate (dominant opozabilă) ce se exprimă în atitudinile şi

comportamentele care se încarcă de stări conflictuale şi sunt dominate de o motivaţie iritată,

parţial legată şi de incertitudinea status-ului şi rolul crizei se manifestă mai întâi în familie şi

apoi în şcoala.

etapa marii adolescenţe (14,18-19 ani) – etapa de intensificare a laturilor creatoare ale

crizei de originalitate şi de construcţie intensă a concepţiei despre lume şi viaţă, a

caracteristicilor etico-morale ale acestuia, concomitent cu o intensă autoevaluare vocaţională,

pregătire profesională, independenţă şi atitudini deschise faţă de problemele vieţii sociale în

care tânărul este implicat nemijlocit. Domină conflictele de autoafirmare (afirmare de sine) ,

apoi conflicte de status şi rol, aspiraţie vocaţională.

Pagina 35 din 85

Page 36: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

etapă adolescenţei prelungite (18,19 - 24,25ani) în care criza de originalitate se

încarcă de responsibilităţi sociale şi cetăţeneşti mai ample, apropiind tânărul de integrarea

activă în viaţa socio-economică actuală. În situaţiile de opozabilitate şi stări tensionale,

domină în continuare conflictul de rol , statut, şi se ascut conflictele privind incertitudinea de

adaptare profesională.

Afirmaţia că „adolescenţa este o problemă socială”, nu este absolutizată. Factorul

social nu poate explica singur întreaga problematică a adolescenţei , dimensiunea socialului

nu este decât una dintre componentele fundamentale ale personalităţii.

Se impune precizarea că adolescenţa nu este o perioadă de tensiune constantă şi

obligatorie, iar problemele adolescenţei nu sunt aceleaşi în toate societăţile. În societatea

contemporană, au crescut posibilităţile de a se crea „stări tensionale”. Societatea

contemporană nu mai poate rezolva aşa simplu problema inserţiunii sociale, cum o rezolvau

societăţile anterioare, fie cea primitivă, antică sau medievală. Nu „ceremonialul” cu care se

făcea inserţiunea tânărului în lumea adultă rezolvă problema tensiunilor, ci şi simplitatea

procesului însuşi în condiţiile respective (indiferent că era vorba de a participa la viaţa

societăţii cu „ drepturi egale”, de a îmbraca toga virilă sau de investirea cu drepturi de

cavaler).

În societatea contemporană problema este mult mai complexă, prelungirea duratei de

şcolarizare, împiedică dorinţa adolescentului către un nou statut şi rol, creând posibilităile

sporite de apariti a unor stari conflictuale.

Societatea contemporană, cu toate instituţiile sale, mai ales prin intermediul familiei,

trebuie să acorde o atenţie deosebită formării capacităţii adolescentului de a exercita o

anumită autoritate, de a prelua responsibilităţi, de a-şi afirma propria adolescenţă. În felul

acesta, nevoia adolescenţilor de a obţine un nou statut şi rol social va lua alte forme de

manifestare decât „marginalitatea”, „contestaţia” sau „revolta”.

Părinţii în faţa crizei de originalitate a adolescenţilor

Desigur toate manifestările crizei menţionate anterior nu angajează doar pe adolescent

şi pe cei din jurul său, mai ales pe părinţi. Se poate spune că aceştia devin componentele

relaţionale de bază ale crizei adolescenţilor. Fără voia lor ei pot să influenţeze desfăşurarea

crizei şi pot în acelaşi timp să contribuie la dezvoltarea personalităţii celor care parcurg acest

Pagina 36 din 85

Page 37: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

proces. De aceea este necesar să ne oprim pe scurt la atitudinile şi reacţiile părinţilor faţă de

fenomenul crizei de originalitate a adolescentului.

Cercetările efectuate în acest domeniu au dus la evidenţierea câtorva tipuri de reacţii

parentale în faţa schimbîrilor care se produc în timpul crizei, şi anume:

sunt părinţi care devin foarte nemultumiţi de comportamentul copiilor lor precum şi

de contrastul între cum au fost şi cum sunt, şi cred că totul se datorează slăbiciunilor lor şi de

aceea ajung la concluzia că trebuie restabilită ordinea prin creşterea exigenţelor şi formularea

drastică a interdicţiilor. Ei apelează astfel, la o moralizare continuă şi la o adevarată pândă a

greşelilor şi a nerealizărilor adolescenţilor, care vin să întemeieze interdicţiile formulate de

aceştia.

De cele mai multe ori, orgoliul lor de educători exigenţi este pus în joc şi ei consideră

că pot rezolva totul mai bine, ocolind orice ajutor din partea specialiştilor, dar în cele din

urmă sunt nevoiţi să apeleze la aceştia. În aceste condiţii opoziţia adolescenţilor tinde să

crească şi să încheie adesea cu fuga de acasă sau cu alte forme grave de a-i pedepsi pe aceşti

părinţi neîntelegători.

b) Alţi părinti se simt jigniţi profund de atitudinile adolescenţilor şi sunt

descurajaţi de faptul că încercările lor nu au dus la nici un rezultat şi atunci se retrag răniţi

moral şi chiar se îndepărtează de proprii lor copii pe o lungă perioadă de timp. Nu mai pot

comunica, nu mai găsesc ce anume să le spună. Este adevarat că, în aceste condiţii, criza pare

să se atenueze şi calmul familial este aparent normal , dar adolescentului îi lipseste defapt

această confruntare care să-l facă să se autodefinească şi să se maturizeze.Totul este amânat

dar nu rezolvat.

c) O a treia categorie este cea a părinţilor diferenţi care-şi continuă defapt

atitudinile din stadiile anterioare faţă de copii lor, şi se întamplă, ca nici să nu ştie că viaţa

acestora este marcată de astfel de evenimente (unii nu mai ţin minte nici data exactă a naşterii

copiilor, în ce clasă sunt sau cu cine se întalnesc, etc). De multe ori, în aceste cazuri, criza

poate să fie mai estompată în relaţia cu părinţii şi mult mai intensă faţă de societate în general

şi de normele morale în special. Părinţii aceştia sunt cei care se miră cel mai tare dacă li se

aduce la cunoştinţă vreo abatere a propriilor copii şi işi afirmă mereu neputinţa de a-i stăpâni.

Pagina 37 din 85

Page 38: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Se găsesc şi părinţi care conservă atitudinile ce se potriveau copilăriei dar nu se

acordă cu noua personalitate a adolescentului. Ei nu ştiu şi nu pot încă să se transforme din

părinţi pentru copii, în părinţi pentru adolescenţi. Din aceasta cauză sunt total dezarmaţi faţă

de situaţiile cu care se confruntă şi sunt nedumeriţi de contrastul între iubirea lor mare faţă de

tineri şi reacţia acestora adesea brutala. Adolescenţii le resping toate încercările de a-i mai

face să fie cum au fost.

e) O parte a părinţilor, mai ales din mediile rurale care sunt în general mai

conservatoare, tind să reediteze concepţia educaţională pe care au manifestat-o proprii lor

părinţi la vremea în care ei au fost adolescenţi ignorând marile diferenţe între generaţia de

acum şi cea de atunci. De aceea ei nu reuşesc să înţeleagă dorinţele şi preferinţele propriilor

lor copii cu privire la un alt standard de viaţă, la achiziţia de aparatură electronică, la

achiziţionarea de vestimenţatie modernă, la aspiraţii de viitor, etc. Ei sunt fie nedumeriţi de

eşecul stilului lor educaţional, fie nemulţumiti şi furioşi pe copiii neascultători.

f) O mică parte a famiilor reuşeşte să învingă dificultăţile legate, pe de o parte,

de depăşirea modelelor educaţionale, tradiţionale şi pe de altă parte, cele legate de înţelegerea

şi comunicarea cu proprii lor copii care au crescut. Aceştia au o concepţie democratică asupra

relaţiei dintre educat şi educator, reuşesc să se transpună mai bine în situaţia adolescentului

de acum, găsind o formă potrivită de dialog şi mai mult, sau mai puţin intuitiv, ajung să

îmbine într-o formă corectă rolurile de părinţi cu cele de consilieri. Ei sunt cei care reuşesc

cel mai bine să-şi asume rolurile de părinţi şi totuşi şi ei au nevoie de sprijinul specialiştilor.

Din ansamblul cercetărilor asupra problemelor generale ale adolescentului sau asupra

celor speciale legate de fenomenul crizei, rezultă câteva concluzii care pot să ghideze modul

real de interacţiune cu adolescenţii aflaţi în criză de originalitate, şi anume:

părinţii să fie mai bine informaţi cu privire la procesul dezvoltării fizice şi psihice a

adolescentului pentru a le înţelege mai bine nevoile;

chiar informaţiile generale referitoare la fenomenul crizei şi la manifestarea ei în

rândul adolescenţilor îi poate elibera pe părinţi de tensiuni şi de culpabilizări privind

insuficienţele concepţiei lor educaţionale;

lămurirea clară a efectelor negative atât ale severităţii excesive cât şi a toleranţei

nemăsurate;

Pagina 38 din 85

Page 39: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

părinţii să ia în considerare faptul că începând cu 14 ani adolescentul este capabil să

gândească toate ideile şi valorile care se cer a fi respectate şi prin urmare, să se adreseze

minţii şi inteligenţei lui pentru a-l face să adere la cerinţele lor raţionale;

posibilitatea dialogului să fie oricând luată în calcul şi părintele să fie un interlocutor

care nu caută să-şi impună cu orice preţ punctul propriu de vedere, ci încearcă să-l respecte

pe celălalt ca persoană şi ca fiinţă care deja ştie să se conduca şi în acelaşi timp îşi susţine

argumentat ideile şi principiile. Adolescenţii sunt dezamăgiţi dacă văd că adulţii, din dorinţa

de a salva liniştea familiei, capitulează şi işi reneagă propriile idei. Pe de altă parte subliniază

J.Roussellet „numai un adult poate să-i ajute să capete constiinţa piedicilor care îi pândesc, şi

numai afecţiunea părinţilor ii poate feri de ele”.

dar chiar părinţii trebuie să se schimbe şi să devină ei înşişi cei care să se adapteze la

fiinţa adolescentului „în prima şi în cea de-a doua copilărie, răspunderile lor erau destul de

simple” (J. Rousselet). Cele mai multe probleme se rezolvau cu a da ordine şi a cere ascultare

necondiţionată. Obţineau deci, cu multă uşurinţă de la copii lor o sănătate bună, succes scolar

şi dragoste deplină. După 14 ani, afirmă acelaşi autor, „părinţii sunt cei care trebuie să înveţe

să-şi adapteze atitudinea pedagogică în funcţie de tendinţele caracteriale şi sociale pe care

tânărul începe să le manifeste”, şi mai departe „pentru a fi eficace, comportarea lor trebuie să

fie în primul rând elastică”;

înainte de a proba, înainte de a sancţiona, trebuie să analizeze cauzele conduitelor

adolescenţilor şi cu deosebire nevoile noi care au apărut şi care i-au impulsionat să facă ceva

anume. Poate că nu le-a reuşit ce-au dorit şi a reprezentat o greşeală, o încălcare a normelor şi

valorilor dar pentru care nu trebuie să fie sancţionaţi drastic;

atunci când adolescentul are de luat o decizie importantă este mai indicat ca părintele

să-l ajute să identifice toate faţetele situatiei, să întrevadă toate consecinţele ca apoi să decidă

şi să aibă sentimentul că este rezultatul efortului lui de gândire, a voinţei lui.

Modalităţi de reacţionare a adolescenţilor în faţa situaţiilor problematice

Construirea unui zid psihologic între ei şi cei din jur, zid ce le permite să se retragă, să

pretindă că nu le pasă de ceea ce se întâmplă cu cei din jur , de consecinţele problemelor cu

care se confruntă. Mai mult decât atât, ei preferă să considere problemele reale ca fiind

inexistente, tocmai pentru a nu fi implicate în rezolvarea lor sau pentru a-şi afirma deplina

Pagina 39 din 85

Page 40: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

independenţă faţă de persoanele din jur. Această strategie s-a dovedit a fi inadecvată deoarece

nu face altceva decât să amplifice trăirile de tensiune, de izolare, de insatisfacţie.

Consumul de alcool, tutun sau alte substante cu efecte nocive asupra organismului. Ei

apelează la această modalitate de reacţionare numai după ce a eşuat strategia construirii

zidului psihologic şi este frecvent influentaţă de normele grupului de referinţă. Şi această

metodă s-a dovedit a fi inadecvată. Cercetările realizate au sugerat faptul că, între consumul

unor asemenea substanţe şi performanţele academice, nivelul dezvoltării morale, religioase,

există o corelaţie negativă.,

Suicidul , constituie la ora actuală cu mici diferenţe de la o ţară la altă, a doua sau a

treia cauză de deces din perioada adolescenţei. Cele mai frecvente tentative de suicid se

semnalează la fete, în timp ce, în cazul băieţilor, „reuşitele” sunt mai frecvente. Declanşarea

comportamentului suicidar pare a fi frecvent determinat de nepăsarea faţă de viaţă, mai

degrabă decât de hotărârea neclintită de a muri.

Capitolul III

DIVORŢUL – ca disfuncţie a familiei şi consecinţele acestuia asupra adolescentului

III.1. Definirea divorţului

Divorţul prezintă o modalitate juridică prin care se desface căsătoria. Prin divorţ ia

sfârşit cuplul conjugal, întrucât căsătoriei celor doi parteneri îi lipsesc elementele de fond în

baza cărora ea a fost încheiată: sentimentele reciproce de natură afectiva, relaţiile de

apropiere şi prietenie, sprijinul moral şi material acordat. 29

Divorţul este un fenomen psihic şi social complex, determinat de o multitudine de

factori economici, sociali, culturali şi religiosi care acţionează la nivelul indivizilor, în

interiorul cuplurilor şi în afara acestora.30

Printre cauzele cele mai importante ale creşterii ratei divorţului sociologul Cseh

Szombathy Laszlo menţionează:

29 Mitrofan I. şi Mitrofan N. , “Familia de la A la Z”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 199130 Mihăescu I., “Familia în societăţile europene”, Ed. Universitatea, Bucureşti, 1999

Pagina 40 din 85

Page 41: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

activitatea profesională a femeilor

creşterea nivelului de trai

problema locuinţelor

mobilitatea socială

urbanizarea

transformările culturale

Caracteristic pentru cazurile de divorţ existente în societatea noastră este faptul că, în

marea lor majoritate, partenerii invocă drept motive, factorii de ordin psihologic şi psiho-

social:

nepotrivirea de caracter

incompatibilitatea modului de raportare la diferite valori

imposibibilitatea de a stabili un punct de vedere comun în raport cu un anumit criteriu

de referinţă

infidelitatea partenerului

Conform datelor unor cercetări sociologice (Ioan Mihăescu), căsătoriile desfăcute prin

divorţ au o durată relativ scurtă: vârsta medie la divorţ a soţiei în perioada ultimilor 30 de ani

a fost de 30-35 ani, iar a soţului de 34-38 ani; în totalul divorţurilor, ponderea cea mai mare o

deţin soţii din grupa de vârstă 25-34 ani şi soţiile din grupa de vârstă de 20-29 ani. Rata

divorţialităţii este mai mare în mediul urban decât în cel rural. Stabilitatea şi funcţionalitatea

cuplurilor maritale depind în primul rând nu numai de factorii economici ci şi de

compatibilitatea sau incompatibilitatea dintre „formulele” de personalitate ale partenerilor,

ceea ce înseamnă că, în cadrul societăţii noastre, printr-o intervenţie social-educaţională

intensificată se pot crea condiţii pentru limitarea maximală a cazurilor de divorţ.

Acţiunea judecatorească pentru desfacerea oficială a căsătoriei, cu întreg ansamblul

de evenimente premergătoare (certuri, neînţelegeri, scandaluri) poate duce la unele consecinţe

directe, imediate, cât şi la unele indirecte care se conturează după o anumită perioadă de timp

de la pronunţarea divorţului.

În cadrul ansamblului de urmări imediate, pot fi incluse:

psihotraumatizarea partenerilor în urma şirului neîntrerupt de neînţelegeri dintre ei,

precum şi în urma „divulgarii” publice a unor aspecte ale vieţii lor conjugale;

Pagina 41 din 85

Page 42: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

psihotraumatizarea copiilor în perioada premergătoare divorţului când pot fi solicitaţi

de unul dintre părinţi să coalizeze împotriva celuilalt părinte; de asemenea, dacă a depăşit 10

ani, trebuie să-şi exprime opţiunea în faţa instanţei, în vederea alegerii a unuia dintre părinţi;

îndepărtarea efectivă a copiilor de unul dintre părinţi şi chiar de amândoi;

separarea de unele bunuri comune, care aveau o anumită rezonanţă emoţional-afectivă

pentru parteneri.

Printre consecinţele indirecte pot fi menţionate următoarele:

comportamentul deviant al copiilor; studiile asupra delincvenţei juvenile au arătat că

în mare măsură, atmosfera din familiile dezorganizate, lipsa autorităţii părinteşti, a

controlului precum şi a afecţiunii acestora ca urmare a divorţului, i-au determinat pe copii să

comită unele acte antisociale. Divorţul care duce la dezorganizarea familiei, poate favoriza

apariţia unor serioase tulburări afective şi comportamentale ce conduc la neadaptarea socială

(V. Szruuski, 1971). Uneori, poate duce chiar la anumite tulburări psihiatrice (F.John,

Mc.Dermott, 1970).

aversiunea faţă de partenerul de sex opus şi faţă de viaţa de familie; climatul tensionat

şi conflictual din cadrul familie dezorganizate poate afecta atât de profund psihologia şi

comportamentul copiilor, încât aceştia ajung să perceapă deformat locul şi rolul căsătoriei în

viaţa socială: familia e locul chinurilor prelungite, al certurilor şi neînţelegerilor, al încălcarii

demnităţii, al manifestării brutale. Unii tineri, care trăiesc într-un asemenea climat, ajung

printr-un proces de generalizare negativă, la manifestarea unei aversiuni faţă de viaţa

conjugală şi familială precum şi faţă de reprezentanţii sexului opus.

cazul „părinţilor multipli”; în urma unor divorţuri succesive, unii copii pot să fie

crescuţi şi educaţi consecutiv de mai multe „mame” sau mai multi „taţi”, sau ca urmare a

„jocului” nesfârşit de-a căsătoria să ajungă pe mână unor persoane care îi înlocuiesc pe ambii

părinţi fireşti. Lipsa de afecţiune părintească, de grijă atentă şi control echilibrat, brutalitatea

şi indiferenţa, climatul relaţional rece şi neprimitor, nu numai că provoacă mari modificări de

ordin psihologic şi afectiv, în modul lor de a vedea lumea şi de a se raporta la ea, ci fac din ei

adesea, victimele delincvenţei. Nu întotdeauna când este vorba de recăsătorirea părinţilor

divorţaţi sau rămaşi văduvi, automat se conturează o atmosferă negativă. „Fizionomia” noului

climat familial depinde pentru copil de mijloacele de ordin psihologic şi afectiv folosite de

înlocuitorii părinţilor lui fireşti în a-l atrage şi a-l integra în noul sistem intrafamilial.

instalarea tendinţei de a divorţa a unor copii când devin adulţi şi se căsătoresc.

Pagina 42 din 85

Page 43: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

III.2. Factorii care acţionează asupra disoluţiei solidarităţii familiale şi asupra

divorţului

Funcţiile clasice ale familiei pot cunoaşte în unele cazuri o serie de abateri de la

exigenţele funcţionalităţii normale, unele lacune şi fisuri, deficienţe şi deformări.

Normalitatea vieţii de familie este o expresie care desemnează întregirea funcţiilor,

manifestarea lor în direcţia asigurării armoniei conjugale, a integrării indivizilor în viaţa

socială, a stabilităţii şi coeziunii. Normalitatea priveşte ansamblu al funcţiilor, atât interne cât

şi externe. În literatura de specialitate întâlnim diferite concepte care se referă la aceeaşi

problemă: lipsa de funcţionalitate. Expresiile folosite sunt: familie dezorganizată, carenţată,

deficitară, dezbinată, descompletată, vulnerabilă, cu probleme. Problematica pe care o

comportă aceste familii este complexă, antrenând o serie de consecinţe negative asupra

individului şi a colectivităţii din care face parte acesta.

M. J. de Lauwe, a studiat corespondenţa dintre familie şi tulburările de comportament

la copii. Utilizând expresia familii dezbinate, autoarea pune în evidenţă frecvenţa tulburărilor

de comportament la copii care aparţin unor astfel de familii cu părinţi alcoolici, nervoşi,

dezechilibraţi, violenţi. Aceste tulburări de comportament concretizate în furt, fugă de acasă,

vagabondaj, reprezintă de cele mai multe ori, conduite predelincvente. Conduitele care

încalcă normele morale ale grupului, ale societăţii se încadrează în ceea ce se numeşte

predelincvenţă juvenilă.

Într-un studiu consacrat acestei problematici a fost avansat un model explicativ care

testează relaţia dezorganizare familială – conduite predelincvente ale minorilor.

Testarea acestui model teoretic a permis formularea următoarelor observaţii:

1. Situaţia socio-economică precară datorată insuficienţei veniturilor, administrării

deficitare a bugetului familiei, orientări prioritare a veniturilor spre acapararea unor bunuri

materiale şi consumul excesiv de alcool sunt deficienţe grave în organizarea familială, surse

ale carenţei copiilor de o serie de facilităţi necesare;

Pagina 43 din 85

Page 44: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

2. Deficienţele datorate relaţiei intrafamiliale tensionate, conflictuale, determină

minorilor sentimente de insecuritate. Absenţele îndelungate din cămin ale unuia dintre

părinţi, separarea, abandonul, divorţul, decesul reduc considerabil sentimentul securităţii

afective, privează minorul de posibilităţile identificării lui cu părinţii.

Un cuplu armonios, o familie unită, un climat moral-afectiv adecvat, ca şi

responsabilităţile împărţite în mod echitabil între părinţi, constituie premise obligatorii ale

desfăşurării bune a socializării şi educării morale a copilului;

3. Familiile dezorganizate în privinţa sarcinilor de socializare a copiilor, promovează

un stil educativ carenţat, definit fie prin indiferenţă, fie prin răsfăţ excesiv.

Familiile dezorganizate perturbând procesul normal al dezvoltării personalităţii

tinerilor creează grave carenţe în conduita acestora. La rândul lor adolescenţii utilizează

următoarele reacţii de apărare faţă de deficienţele structurale sau organizatorice ale acestor

familii:

afective: anxietate, depresie, stări de excitaţie şi stări hipomaniacale, fenomene

ipohondrice, reacţii psihosomatice, obsesii, fobii, senzaţii de insecuritate fizică şi psihică;

caracteriologice: exacerbarea trăsăturilor de tip schizoid, imaturitatea proceselor

afective, agresivitate, ascetism, detaşare, perfecţionare, suprasensibilitate;

cognitive: eşecuri ale performaţei şcolare;

psihosociale: conflicte cu familia, comunitatea, identificarea negativă (revoltă contra

părinţilor, efortul brutal pentru a stabili legături de dependenţă faţă de părinţi);

Prevenirea manifestărilor delincvenţei ca şi profilaxia lor, se pot realiza prin măsuri şi

acţiuni de revigorare a instituţiei familiei. Cele mai multe orientări în materie de sancţionare

şi readaptare a tinerilor cu comportamente deviante insistă asupra importanţei contextului

familial sau social în care are loc resocializarea lor, reintegrarea în structurile sociale

protectoare.

Dezorganizarea familială, carenţele şi problemele funcţionale nu duc în mod automat

şi obligatoriu la manifestări antisociale ale minorilor. Familiile dezorganizate în sine, nu sunt

neaparat criminogene, chiar dacă 80% din actualii delincvenţi provin din asemenea familii,

totuşi nu orice familie dezorganizată prin orfenaj, divorţ, abandon aduce după sine în mod

Pagina 44 din 85

Page 45: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

automat delincvenţa copiilor. Dezorganizarea familială poate determina de regulă, un

comportament deviant, când se asociată cu alţi factori negativi extrafaniliali (un anturaj

negativ, dezinteres pentru cariera şcolară şi profesională, consum de alcool).

Factorii externi care acţionează asupra disoluţiei solidarităţii familiale şi asupra

divorţului:

apariţia şi menţinerea unor dezechilibre demografice ăntre numărul femeilor şi

bărbaţilor dintr-o anumită zonă sau colectivitate;

creşterea volumului migraţiilor poate constitui un factor de creştere a divorţialităţii,

mai ales când migraţia este însoţită de scăderea controlului social asupra comportamentelor şi

produce dezechilibre sociale;

urbanizarea poate produce efecte similare când are loc în aceleaşi condiţii;

diminuarea controlului social asupra comportamentelor familiale este un factor ce

acţioneaza indirect asupra divorţialităţii prin nesancţionarea unor comportamente care

diminueaza solidaritatea familială;

condiţiile economice generale pot fi, în anumite societăţi, şi în anumite situaţii

(perioade de crize puternice, şomaj, instabilitate economică, etc.), factori ce favorizează

indirect disoluţia unor cupluri cu deficienţe de solidaritate.

Factori interni care acţionează asupra solidarităţii familiale şi divorţului sunt:

experienţa premaritală a partenerilor şi atitudinea lor reciprocă faţă de aceasta;

motivaţia căsătoriei şi modul de încheiere a acesteia;

vârsta la căsătorie şi diferenţele de vârstă dintre soţi;

heterogenitatea cuplului familial în raport cu mediul de provenienţă al soţilor, nivelul

de instrucţie, profesiunea, trăsăturile psihice şi temperamentale, pot duce la instabilitate

familială şi la divorţ când diferenţele dintre soţi sunt mari şi provoacă „şocuri” culturale sau

temperamentale;

poziţia femeii în societate şi familie;

nerealizarea aşteptărilor din perioada premaritală faţă de viitorul partener şi faţă de

viaţa de familie

atitudinile persoanei faţă de familie, căsătorie şi divorţ. În perioada premaritală, tinerii

dobândesc o anumită atitudine faţă de instituţia căsătoriei, faţă de stabilitatea cuplului

Pagina 45 din 85

Page 46: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

familial şi faţă de divorţ. Aceste atitudini se modelează în procesul de socializare în cadrul

familiei părinţilor şi sub influenţa exercitată de diverşi factori educaţionali;

prezenţa copiilor minori în familie nu mai contituie un motiv suficient de puternic

pentru a menţine unitatea cuplului. Desigur, divorţialitatea este mult mai scăzuta în cadrul

famiilor cu copii minori;

legislaţia divorţului – sancţiunea prevede în mod express că disoluţia căsătoriilor nu

poate avea loc decât în urma stabilirii culpei unuia dintre soţi;

evoluţia relaţiilor dintre soţi. Insatisfacţia emoţională şi afectivă, inadaptarea sexuală,

infidelitatea sunt în mod frecvent factori ce determină în mod direct divorţul;

evenimentele familiale care provoacă nemulţumirea unuia dintre parteneri: refuzul de

a avea copii (sau sterilitatea unuia dintre soţi, când acesta intervine sau este cunoscută după

încheierea casatoriei), afecţiuni grave ale unuia dintre soţi (boli prelungite), sancţiuni sociale

sau juridice aplicate unuia dintre soţi (pierderea locului de muncă, comiterea unor acţiuni

dezaprobate social, condamnări penale).

III.3. Alte disfuncţii care pot să apară la nivelul structurii famiale

Relaţiile dintre un bărbat şi o femeie, ca şi relaţiile dintre părinţii şi copii sunt extrem

de complexe. Mai mult, evenimentele lumii contemporane relevă existenţa unei game variate

de opţiuni în materie de releţii matrimoniale, diversitatea prezentului impunându-se în faţa

uniformităţii trecutului. Astfel, dacă societatea tradiţională era relativ rigidă în ceea ce

priveşte stabilitatea valorilor, tipul de familie sau stilul de viaţă, societatea modernă modifică

fundamentul solid al familiei, conferindu-i noi roluri şi destinaţii.

Prezentul impune şi tinde să generalizeze variate tipuri de relaţii bărbat-femeie, şi

anume: căsătorie, divorţ, văduvie, celibatul, persoane care trăiesc “împreună cu cineva”, “pe

lângă cineva” sau “printre relaţiile cuiva”. De aici rezultă că societatea contemporană

favorizează declinul familiei nucleare, oferind în loc o largă varietate de alternative, care mai

de care mai deosebite şi puternic diferenţiate şi, totodată aduce cu sine şi proliferarea fără

precedent a stilurilor de viaţă nenucleare, a neo-formaţiilor familiare, substituite maritale sau

simulacre, anticipând un viitor din ce în ce mai incert.

Din această perspectivă,dacă familia nucleară a dominat contemporaneitatea, viitorul

nu va mai aduce dominaţia unei singure forme de convieţuire, ci o pluralitate de configuraţii

Pagina 46 din 85

Page 47: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

familiale, adaptate realităţii sociale impuse da secolul XXI. În cadrul acestor noi configuraţii

familiale31 intră:

Celibatul, care reprezintă un model de menaj în care individualitatea se afirmă în

deplină libertate. El a crescut foarte mult în ultima perioadă, mai ales în S.U.A., Franţa,

Germania etc.

Cauzele extinderii acestui fenomen sunt atât de natură obiectivă , cât şi subiectivă.

Cele de natură obiectivă pot fi grupate astfel:

cauze de ordin sexual (impotanţa sexuală, vaginism, infantilism genital etc.);

cauze de ordin psiho-relaţional (lipsa unor aptitudini pentru parteneriat, stări

depresive, complexe de inferioritate, sociofobie etc.)

cauze de ordin material (constrângeri economice, lipsa locuinţei etc.)

Cele de natură subiectivă ar putea fi:

existenţa unor imagini deformate asupra familiei şi a sarcinilor ei;

lipsa de curaj în asumarea responsabilităţilor familiale şi parentale;

psihotraume, datorate conflictelor conjugale grave din familia de origine etc.

Cuplul fără descendenţi reprezintă o formă a restructurării familiei, un model spre

care se orintează o parte semnificativă a populaţiei tinere. Din statistici a reieşit că, în ţările

dezvoltate procente variind între 10-20% din populaţia adultă căsătorită sunt reprezentate de

familii fără copii. Ponderea cea mai ridicată a familiilor fără copii este întâlnită la cuplurile

urbane şi la cele în care soţia urmează o carieră profesională (Mihăilescu, 1993).

În societatea tradiţională, cuplurile fără descendenţi erau frecvente, şi în mod obişnuit,

erau fie obiectul compătimirii (când nu puteau să aibă copii), fie al dezaprobării (când nu

doreau să aibă copii).

În societatea modernă, cuplurile fără descendenţi au depăşit stadiul dezaprobării

deoarece s-a schimbat însăşi filosofia asupra rolului copiilor în cadrul vieţii de familie.

Astfel, copiii nu mai reprezintă axul central al vieţii familiale, ci cuplul soţ-soţie a devenit

centrul de greutate în jurul căruia graviteză dorinţele, aşteptările, speranţele, plăcerile.

Principalele motive invocate de parteneri pentru a motiva refuzul de a avea copii sunt :

dorinţa de a fi independenţi în relaţia lor faţă de copil, emanciparea femeii, dificultăţile

economice cu care aceştia se confruntă în societate, lipsa unei politici sociale de încurajare şi

sprijinire a tinerilor căsătoriţi.

31 Mitrofan Iolanda, Ciuperca Cristian, “Incursiune in psihosociologia si psihosexologia familiei”, Ed. Press Mihaela S. R. L., Bucuresti, 1998

Pagina 47 din 85

Page 48: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Concubinajul (uniunea liberă) reprezintă un model de asociere, un mod de a trăi

împreună al cuplurilor heterosexuale, în afara căsătoriei. Nu se deosebeşte prea mult de

familia nucleară deoarece realizează majoritatea funcţiilor şi se confruntă cu aceleaşi

probleme cu care se confruntă cuplurile căsătorite (Mihăilescu, 1993).

Popularitatea unei astfel de relaţii are la bază o multitudine de cauze ce pleacă, fie de

la conştientizarea faptului că uniunea liberă este un mod mai economic, mai plăcut şi mai

confortabil de a trăi împreună, fie de la dorinţa unei relaţii intime emoţionale nesubordonate

vreunui contract legal. La acestea se adaugă, fireşte, satisfacerea trebuinţelor sexuale la un

nivel superior.

Opţiunea pentru concubinaj încearcă să satisfacă prin conjugare nevoia de dependenţă

şi identificare cu cea de autonomie, angajând implicarea afectivă plenară, negând aspectul

contractual al relaţiei şi accentuându-l pe cel al libertăţii şi plenarităţii de manifestare, pe

masura satisfacţiei mutuale şi a nevoilor autentice de a fi împreună.

Uniunea liberă poate fi doar o simplă etapă premergătoare căsătoriei sau poate fi un

stil de viaţă rezultat dintr-o opţiune de lungă durată sau definitivă. Realitatea socială ne arată,

însă că uniunea liberă se impune tot mai mult ca un model de convieţuire susceptibil de a se

extinde asupra întregii vieţi şi de a înlocui mariajul în toate fazele sale. (Roussel, 1989).

Familiile monoparentale se referă la menajele formate dintr-un singur părinte şi copiii

acestuia, menaje ce pot să apară fie în urma divorţului sau abanbonului familial, fie în urma

decesului unui părinte, a adopţiei realizate de o persoană singură sau a creşterii copiilor în

afara căsătoriei.

Societatea tradiţională bazată pe familia extinsă, dezaproba monoparentalitatea şi

încuraja tendinţele de stigmatizare şi etichetare faţă de cei ce alegeau, voit sau nu, acest “stil

de viaţă”.

Pe de altă parte, în societatea modernă, datorită generalizării familiei nucleare (fomată

din ambii părinţi şi copii), s-a putut realiza mai uşor ruptura faţă de comunitate,

schimbându.se şi viziunea asupra acestui tip de menaj. Cu alte cuvinte, a fost înlocuită

concepţia conform căreia este dezavatajos pentru copii să fie crescuţi doar de mamă sau doar

de tată.

Mai mult decât atât, cercetări recente au demonstrat că familia clasică, din care fac

parte doi părinţi, nu este atât de importantă pentru evoluţia copiilor pe cât s-a crezut până

acum.

Pagina 48 din 85

Page 49: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Căsătoria deschisă este un model de convieţuire aflat între concubinaj şi familia

nucleară. Ea se supapune peste valorile şi stilul de viaţă al concubinajului, dar în acelaşi timp,

se aseamănă cu familia nucleară prin oficializare şi structură.

Această formulă nouă încearcă să înlocuiască o configuraţie depăşită sub aspectul

stilului de viaţă (familia nucleară), şi să preia ceea ce este mai bun din modelul coabitării

(calitatea întâlniri şi fericirii partenerilor şi nu stabilitatea relaţiei lor cu orice preţ). Scopul

declarat al acestei legături este reprezentat de împlinirea şi satisfacţia personală, aspecte

dificil de măsurat , dar care constituie singura miză demnă de a fi luată în considerare.

Căsătoriei deschisă nu constituie o soluţie definitivă, ci doar speranţa redimensionării

pozitive a relaţiilor de cuplu. Prin acest tip de căsătorie, cuplul conjugal – atât de otrăvit de

propriile stereotipii şi prejudecăţi – redevine cuplu, iar legalitatea îl apară de stigmatele şi

etichetările ce-l pot înconjura. Conştientizarea acestui stil de viaţă poate avea efecte benefice

asupra indivizilor, dacă luăm în considerare faptul că această formă de căsătorie reduce

stresul cotidia, căruia îi suntem supuşi inevitabil cu toţii.

Apariţia căsătoriei deschise constituie o necesitate pentru individ, iar rolul societăţii

este de a o proteja, pentru a nu deveni disfuncţională şi anomică. Chiar dacă nu reprezintă o

soluţie definitivă, acest tip de familie rămâne o alternativă dezirabilă între nenumăratele

variante de convieţuire impuse de societatea actuală.

Familiile reconstituite (Stahl, 1968) sau comasate (Voinea M., 1993) reprezintă

modele de convieţuire în care partenerii au mai fost căsătoriţi şi au descendenţi din mariajele

anterioare. Cuplul reconstituit reuneşte, astfel, copiii din mai multe uniuni familiale, la aceştia

adăugându-se, deseori, proprii descendenţi.

Printre posibilele explicaţii ale apariţiei familiei reconstituite ar fi acelea legate de

“nevoia de celălat”, de nevoia de dragoste şi solidaritate. Doar o pasiune puternică pentru

partener şi o protecţie materială şi afectivă ar putea justifica unirea a două configuraţii

monoparentale, bântuite de greutăţi socio-economice.

Familiile reconstituite care valorizează şi au la bază viaţa sexuală şi componenta

afectiv-emoţională (în absenţa bunăstării materiale), vor fi nevoite să facă faţă cu greu

dificultăţilor economice la care vor fi supuse. De cealaltă parte, familiile reconstituite care îşi

au temeiul doar în raţiuni economice (partenerii căsătorindu-se pentru a oferi o viaţă mai

uşoară a copiilor lor), vor neglija latura afectivă şi sexuală a relaţiei lor, ceea ce – în timp – va

induce tensiuni, frustrări, conflicte.

Familiile reconstituite reprezintă o alternativă, un mod de convieţuire care, deşi va

continua să existe, nu va atinge proporţii statistic semnificative, deoarece numărul copiilor va

Pagina 49 din 85

Page 50: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

scădea continuu, iar vârsta mamelor la naştere va fi tot mai înaintată, apropiată de perioada

maturizării.

Familiile reorganizate se aseamănă cu cele reconstituite, dar acoperă o arie mai întinsă

de configuraţii. Acest tip de familie se referă la configuraţiile alcătuite din doi parteneri

divorţaţi sau văduvi, fără copii, fie la acelea în care unul dintre parteneri are descendenţi din

mariajele anterioare, fie acelea în care doar un partener a mai cunoscut experienţa unei relaţii

legal constituite.

Familia reorganizată îşi găseşte justificarea în valorizarea înaltă a instituţiei familiei,

în faptul că unul din parteneri (fie şi părinte) îşi caută perechea, în scopul îndepărtării

decepţiilor provocate de mariajele anterioare. Întrucât divorţialitate este în creştere, iar

monoparentalitatea cunoaşte o pantă ascendentă, premisele proliferării familiei reorganizate

sunt accentuat conturate.

Proliferarea familiei restructurate justifică utilitatea acesteia, ceea ce înseamnă că

acest tip de familie răspunde cel mai bine actualei realităţi sociale. Societatea – care a

determinat modificarea familiei nucleare (atât în formă, cât şi în conţinut) – nu are argumente

cu ajutorul cărora să susţină contrariul şi să condamne nefuncţionalitatea familiei

reorganizate.

În concluzie, familia restructurată – dincolo de efectele sale pe care le induce – va

trebui luată în atenţie cât mai serios, pentru că numai astfel se va putea da un sens

comportamentelor viitoare, fie ele conjugate sau nu.

III.4. Influenţele divorţului asupra relaţiilor în cadrul familiei

Familia monoparentală (ca disfuncţie ce poate să apară în cadrul familiei) ridică o

serie de probleme mai ales sub aspectul exercitării rolului parental şi al relaţionării

interpersonale dintre membri. Dacă în cazul unei familii cu ambii părinţi există o distribuire a

responsabilităţilor, rolurile parentale exercitându-se în direcţie complementară şi

compensatorie, în cazul familiei conduse numai de către mamă, tensiunea şi încordarea cu

privire la adoptarea rolului parental cresc, întrucât responsabilităţile ce reveneau până acum

ambilor părinţi, cad acum doar în sarcina mamei. Deoarece ea trebuie să fie şi mamă şi tată

pentru copil, apar elemente adiţionale tensive pentru rolul său matern obişnuit. Încercarea de

exercitare corespunzătoare a ambelor roluri parentale duce frecvent fie la restrângerea sferei

coportamentale specifice pentru fiecare rol, fie la exagerarea unor tipuri de conduită ce intră

în sfera de acţiune a rolului matern. Spre exemplu, pentru ca să nu simtă tatălui, mai exact a

Pagina 50 din 85

Page 51: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

autorităţii acestuia, mama se poartă mai puţin afectiv şi mai mult sever în sancţionarea

copilului.

Studiile arată că, în ceea ce priveşte relaţionarea cu copilul, apar serioase schimbări

comportamentale (mai ales în cazul mamelor divorţate). Este posibil ca limitele dintre rolul

parental şi cel al copilului să se estompeze în sensul că, pe de o parte mama, în special dacă

are mulţi copii, poate manifesta tendinţa de a abdica de la rolului ei ca părinte, devenind un

fel de partener al celui mai în vârstă dintre copii şi, pe de altă parte, de a pretinde copiilor de a

fi mult mai maturi decât sunt ei în realitate (Glenwick et Mowrey, 1986). În consecinţă,

mama începe să sporească raporturile de comunicare privitoare la diferite aspecte legate de

viaţa cu copilul care, în mod crescător îşi asumă rolul de confident. În multe privinţe, mama

în această situaţie tinde să se sprijine pe copil considerându-l un suport emoţional şi, în felul

acesta, copilul este implicat în structuri interacţionale ce reclamă un anumit grad de

maturitate în raport cu care el nu este suficient pregătit. Dacă, treptat mama tinde să confere

copilului rolul părintelui absent, conflictele care apar între ei tind a imita vechile conflicte

maritale. Copilul este presat să preia acest rol şi totodată, poate fi pedepsit deoarece se

“comportă” ca fostul soţ. Fiind implicaţi în asemenea situaţii de către mamă, copii nu pot să-

şi exprime sentimentele şi trăirile lor tensional-confictuale însă, pot să apară în timp diferite

forme “mascate” de reacţie, cum ar fi cazul unor somatizări sau conduite nevrotice.

Spre deosebire de mamă, tatăl în calitate de singur părinte prezintă caracteristici

diferite pe linia adoptării şi exercitării rolului parental, deşi şi în acest caz apar elemente

tensive adiţionale rol-status-ului specific tatălui. El este conştient de faptul că trebuie să fie

pentru copil şi tată şi mamă. În acest sens, apar noi responsabilităţi cum ar fi, mai ales, cele

legate de menaj şi de treburile casnice şi gospodăreşti. Unii sunt total lipsiţi de asemenea

expeienţe în momentul în care îşi asumă “dublul” rol de părinte. De aceea, frecvent tatăl

manifestă tendinţa de a împărţi asemenea gen de sarcină cu copii (Greif, G. L. , 1985). Fetele,

desigur sunt de mai mare ajutor în această direcţie. Totuşi, comparând cele două tipuri de

familie, tatăl ca singur părinte primeşte, de regulă, un sprijin mai redus din partea copiilor

decât mama ca singur părinte. Această situaţie este determinată de mai mulţi factori, dar mai

ales de:

neimplicarea voluntară a copiilor de către tatăl lor pentru ca el să poată oferi dovezi

privind “competenţa” lui în legătură cu trebuirle casnico-menajere;

încercarea de a uşura tranziţia copiilor spre noul stil de viaţă din cadrul familiei cu un

singur părinte (tatăl);

Pagina 51 din 85

Page 52: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

dificultatea în planificarea muncilor casnice datorită implicării în două categorii de

solicitări: cele spacifice tatălui, şi cele specifice mamei (Hanson, 1986).

În adoptarea şi exercitarea noului său rol şi anume de singur părinte, taţii întâmpină

dificultăţi şi ei se plâng mai ales de faptul că nu pot sincroniza multiplele categorii de

solicitări legate de creşterea şi educarea copiilor, de îndatoririle casnico-menajere şi de

activitatea sa socio-profesională – sursa mijloacelor de subzistenţă. Cele mai mari dificultăţi

apar, desigur, în cazul în care copii sunt foarte mici, necesitând măsuri de îngrijire speciale.

Privind în ansamblu, după cum arată rezultatele diferitelor investigaţii efectuate, taţii,

în calitate de singur părinte, îşi adoptă şi-şi exercită rolul parental într-o măsură competentă,

cu efecte pozitive asupra profilului psiho-comportamental al copilului (Ambert, A. M. , 1982;

Hanson, S., 1986; Mendes, H., 1976; Orthmer, Brown, Ferguson, 1976; Riseman, 1986;

Smith et Smith, 1981). Astfel, de exemplu, ei satisfac în mare măsură nevoile emoţionaole ale

copiilor, oferindu-le în manieră compensatorie, răspunsuri comportamentale specifice rolului

matern.

Dupã cum evidenţiază unele cercetări efectuate, copiii ce aparţin familiei numai cu

tatăl ca singur părinte, apreciază şi evaluează gradul de investiţie afectivă a acestora într-un

mod superior faţă de cei ce aparţin familiilor cu ambii parinţi. Cu toate acestea, există şi unele

deosebiri:

tatăl ca singur părinte solicită mult mai mult independenţa copilului;

în asumarea noului rol parental (ca singur părinte al copilului), tatăl, de regulă, îşi

schimbă unele atitudini şi practici folosite în creşterea şi educarea copilului. Ei mai “slăbesc”

din spiritul autoritar, devin mai protectivi şi mai grijulii, acordând o mai mare atenţie nu atât

aspectelor disciplinare, cât mai ales celor educaţionale;

apelul la diferite forme de sprijin extrafamilial (bunici, rude, cadre medicale etc.) este

mai frecvent;

se produc mai dese şi mai ample modificări ale stilului comportamental relaţionaol

existent înaintea preluării noului rol parental;

tendinţa mai accentuată de “măsurare” şi evaluare a noului stil de viaţă.

Desigur, familia cu un singur părinte prezintă particularităţile organizatorice şi

funcţionale diferite faţă de modelul de familie cu ambii părinţi. Pentru fiecare dintre cei doi

părinţi apar noi tipuri de solicitări care determină schimbări în plan comportamental.

Relaţionarea cu copiii capătă înfăţişări diferite, iar efectele asupra procesului de creştare şi

maturizare psihologică şi psihosocială a acestora sunt diferite. Fiind însă tot mai prezentă,

această formă de familie în cadrul arhitectonicii sociale, ea trebuie să intre tot mai mult în

Pagina 52 din 85

Page 53: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

atenţia cercetătorilor în vederea conturării unui ansamblu de recomandări destinate a ajuta la

creşterea eficienţei preluării, adoptării şi exercitării acestui tip specific de rol parental în

cadrul familiei conduse de un singur părinte.

CAPITOLUL IV

CONSECINŢELE DISOLUŢIEI FAMILIALE ASUPRA EVOLUŢIEI

ADOLESCENTULUI

IV.1. Influenţa divorţului asupra educaţiei adolescentului

Efectul devastator al conflictelor parentale se repetă şi în cazul divorţului, uneori mai

accentuat, mai ales sub aspectul dezvoltării bio-psiho-socio-culturale a adolescentului.

Este indicat ca în momentul ajungerii la o situaţie extremă în care adolescentul nu mai

poate să rămână în cadrul familiei, să i se explice ce anume se petrece, trebuie informat în

legătură cu hotărârile luate şi trebuie asigurat că, indiferent de modul în care se comportă

părinţii între ei, atitudinea acestora faţă de el va rămâne neschimbată.Unii cercetători

apreciază că această măsură este dură, totuşi este infinit mai puţin crudă decât aceea care

constă în a organiza în chestiunea divorţului o “conspiraţie a tăcerii” şi a-l lăsa pe adolescent

pradă suspiciunilor cele mai îngrozitoare pentru el, până când în mod tragic va descoperi

singur sau va afle de la un străin, câteodată de la rude, cumplitul adevăr. În această situaţie se

ridică următoarea întrebare: Ce încredere mai poate avea el în părinţi, şi mai ales în cel care îl

are în îngrijire? O astfel de problemă atât de esenţială, vitală pentru adolescent, care modifică

întreaga structură familială, trebuie să fie prezentată clar, astfel încât adolescentul să aibă

posibilitatea să-şi exprime sentimentele pentru a nu se simţi respins şi exclus.

Pentru a nu-i întina imaginea pe care adolescentul şi-o face despre celălalt părinte,

este important ca fiecare dintre soţi să fie atenţi în a nu-l defăima pe celălalt. Această

observaţie este întărită de identificarea unor sentimente şi manifestări agresive ale

adolescenţilor faţă de aceia care îi distrug securitatea fizică şi afectivă; agresivitatea

provocată aduce cu sine culpabilităţii şi accentuează profund tulburarea. Este absolut necesar

ca fiecare părinte să continue să-şi îndeplinească rolul ce îi revine de drept. Problema cea mai

mare care se ridică, este aceea că părinţii divoţaţi uită să-şi păstreze rolul, să exercite o unitate

de vedere în materie de educaţie şi o oarecare coerenţă în acţiunile lor. Aspectul prezentat îl

Pagina 53 din 85

Page 54: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

determină pe adolescent să dezvolte un anumit ataşament faţă de cel care oferă mai mult sau

într-un mod degradant, va alterna între două atitudini divergente.

Emilia Stănciulescu afirma că: “reacţia copiilor la destrămarea familiei diferă în

funcţie de vârstă, sex, calitatea relaţiilor cu părinţii, climatul din familie”.32

În funcţie de vârstă, pe termen scurt, copiii mici sunt cei mai afectaţi de divorţ.

Dezvoltarea lor generală este bulversată pe de o parte devenind neascultători, chiar agresivi,

iar pe de altă parte, par a deveni mai dependenţi. Adolescenţii la rândul lor sunt foarte afectaţi

de divorţul părinţilor (chiar dacă în cazul unora această trăire este interiorizată), însă spre

deosebire de copiii mici ei tind să devină mai independenţi, ca urmare a dezamăgirii suferite

în mediul familial.

Divorţul parental are de cele mai multe ori efecte negative asupra minorului, afectând

echilibrul psihic al acestuia. Astfel, un număr semnificativ de copii au avut sănătatea

psihologică serios afectată, nu numai pe termen scurt, dar şi în adolescenţă. Pentru cei mai

mulţi dintre copii, schimbările aduse prin despărţire şi divorţ nu au fost cu nimic mai puţin

stresante decât conflictele maritale anterioare. Chiar şi atunci când erau certuri extrem de

dese şi se manifesta o lipsă acută de armonie la nivelul familiei, foarte puţini copii reacţionau

la despărţirea părinţilor cu uşurare sau o considerau o soluţie la probema familială. Ulterior,

când creşteau, unii dintre aceştia ajungeau la concluzia că divorţul a fost necesar, sau chiar a

constituit un pas ce trebuia făcut, un lucru constructiv pentru unul sau ambii părinţi, dar din

păcate o asemenea înţelegere nu este de obicei accesibilă copiilor tocmai când au mai multă

nevoie de ea.

La şocul dispariţiei adesea inexplicabile a unuia dintre părinţi, se adaugă suferinţa

provocată de diminuarea grijii şi atenţiei părintelui care a rămas, de vreme ce acest părinte

este adesea prea preocupat de a procura copiilor siguranţa şi sprijinul de care au atâta nevoie.

Putem deduce astfel că, în absenţa unui părinte, securitatea afectivă a minorului este

periclitată, acest fapt concretizându-se în adoptarea unor conduite specifice bazate pe

hipersensibilitate, irascibilitate, izolare, performanţe şcolare scăzute sau chiar săvârşirea de

acte deviante şi delincvente.

Divorţul are efecte negative asupra socializării morale a copiilor, ducând la apariţia

unor deprinderi deviante ale acestuia. Este de la sine înţeles că, lipsa de supraveghere şi

controlul din partea ambilor părinţi, absenţa autorităţii, frustrarea afectivă, îl determină pe

adolescent să comită şi să reediteze acte imorale sau deviante. Divorţul nu induce automat

manifestări anti-sociale ale tinerilor. Se apreciază de către specialişti că, în urma cercetărilor,

32 Emilia Stănciulescu, “Sociologia educaţiei familiale”, Ed. Polirom, Iaşi, 1997, p. 28

Pagina 54 din 85

Page 55: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

familiile dezorganizate nu sunt în mod obligatoriu criminogene, deşi 80% din delincvenţii

minori provin din astfel de familii.

Există cazuri în care divorţul are efecte pozitive asupra socializării morale a

adolescenţilor astfel că, uneori un copil se oferă, inconştient (iar alteori conştient), drept “ţap

ispăşitor”, care atrage asupra sa mânia părinţilor, ca un mod de a reduce ostilitatea dintre ei.

Delincvenţa tinerilor, lipsa de la şcoală, sau comportamentul agresiv pot provoca certuri între

părinţi, menţinându-i implicaţi emoţional cu adolescentul şi între ei, într-o oarecare măsură.

Continuarea acestor probleme poate fi necesară pentru că împiedică retragerea unuia dintre

părinţi. Este de aceea important să nu se presupună că părinţii sau copii vor să se termine cu

aceste problemesau simptome de care se plâng. Comportamentele deviante sau tulburările de

comportament pot avea o funcţie pozitivă în meţinerea relaţiilor de familie, iar unul sau mai

mulţi membrii ai familiei vor menţine asemenea comportamente, până când ating scopuri mai

profunde.

Divorţul parental provoacă o slăbire a relaţiilor dintre părintele plecat şi copil, mai

mult decât atât, determină pentru membrii familiei importante consecinţe pe plan economic,

social, psihic şi juridic.

IV.2. Schimbările majore care intervin în planul psiho-social al adolescentului în

urma divorţului

Existenţa unor carenţe puternice la nivelul relaţiilor între membrii familiei şi în cadrul

desfăşurării normale a vieţii familiale, poate exercita o influenţă sporită asupra conduitelor

tinerilor, instabilitatea căminului şi climatul conjugal tensionat afectând sentimentele de

securitate ale adolescenţilor, precum şi finalitatea adecvată a proceselor de socializare şi

educaţie. Factori cum ar fi: absenţele îndelungate din cămin ale unuia sau altuia dintre părinţi,

abandonul, divorţul, separarea în fapt sau decesul, îi privează pe tineri de posibilitatea de a se

identifica moral şi afectiv cu tatăl sau cu mama, determinând multiple consecinţe negative

asupra psihicului adolescenţilor, şi totodată existenţa unui sentiment de “dependenţă

protectivă” cu efecte benefice în procesul de dezvoltare a personalităţii acestora. Posibilitatea

de apariţie a unei conduite delincvente se corelează pozitiv cu deficitul sau, dimpotrivă, cu

excesul autorităţii parentale şi cu eforturile insuficiente ale părintelui rămas lângă copil (de

obicei, mama) de a suplini absenţa partenerului. Din acest punct de vedere, armonia şi

unitatea grupului familial, climatul moral şi afectiv adecvat, responsabilităţile cu caracter

Pagina 55 din 85

Page 56: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

educativ împărţite în mod echitabil între părinţi, reprezintă premise absolut obligatorii ale

desfăşurării, în bune condiţii a socializării şi educării morale a tânărului. O mare parte dintre

delincvenţii minori provin din familii dezorganizate ori din familii “problemă”, caracterizate

prin atitudini antisociale, parazitism, antecedente penale ale unuia dintre părinţi,

comportamente agresive faţă de partenere şi copil şi alte conduite care influenţează negativ

dezvoltarea personalităţii morale. În asemenea tipuri de familii definite, în acelaşi timp, de

lipsa de supraveghere şi control al vieţii şi relaţiilor copiilor, influenţa anturajului tinde să fie

maximă, adeseori într-un sens exclusiv negativ, favorizând comportamentele delincvente din

cadrul cărora se vor recruta ulterior cazurile penale. Familiile caracterizate prin disfuncţii în

ceea ce priveşte desfăşurarea adecvată a procesului de socializare morală, promovează în

mare măsură un stil educaţional deficitar, definit fie prin indiferenţă, fie prin răsfăţ excesiv,

facilitând dezvoltarea unor relaţii ale adolescenţilor cu persoane (egali ca vârstă sau adulţi)

care au un comportament antisocial, definit de antecedente penale, şi de multiple carenţe

educaţionale (corijenţe, repetenţii, absenţe nemotivate de la şcoală etc.), determinat, într-un

grad înalt, de atitudini de indolenţă ale părinţilor şi de absenţa legăturilor acestora cu şcoala.

Divorţul prin complexitatea sa antrenează o serie de modificări majore la nivelul

tuturor funcţiilor familiei. Divorţul are ca efect pierderea funcţiei psiho-afective a familiei, iar

responsabilităţile paterne sunt redistribuite şi preluate în totalitate de părintele căruia i s-a

încredinţat copilul.

Consecinţele psihologice ale divorţului se resfrâng atât asupra părinţilor, cât şi asupra

adolescenţilor, dar chiar dacă ele ar afecta doar pe părinţi, tot ar influenţa dezvoltarea psihică,

afectivă, şi cognitivă a adolescenţilor. Acest lucru se întâmplă pentru că, fundamental pentru

dezvoltarea şi evoluţia adolescentului pe toate planurile, este climatul şi mediul familial.

Inegala valorizare a maternităţii şi paternităţii are profunde implicaţii pentru

restructurarea familiilor după dirvoţ. Aceasta poate explica, în parte, de ce “o treime din

copiii implicaţi în divorţuri, pierd contactul cu unul dintre părinţi – de obicei tatăl – curând

după ce părinţii se despart”.33 Se presupune adesea că taţii sunt mai puţin devotaţi decât

mamele în îngrijirea copiilor şi că e nevoie ca ei să dovedească că au competenţele unui

părinte, în timp ce competenţa maternă este presupusă ca existentă dacă nu se dovedeşte lipsa

ei. Dorinţa unui tată de a juca un rol activ în îngrijirea copiilor săi poate fi adesea considerată

ca o ameninţare a rolului central al mamei, mai degrabă, decât o sursă de forţă şi sprijin

pentru ea, ca şi pentru copii.

33 Mitchell A., “Children in the Middle – Living Trough Divorce”, Ed. Tavistock, London, p. 149

Pagina 56 din 85

Page 57: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Când părinţii se separă, ruptura dintre ei poate fi adesea adâncită de credinţa că, de

obicei, părintele “bun”, cel care îngrijeşte, este cel care rămâne cu copiii, în vreme ce

părintele “rău”, sau nepotrivit, este cel care părăseşte casa. Deşi termenul de “părinte singur”

ar putea să descrie corect mai multe situaţii în care tatăl (sau mult mai rar, mama) s-a retras

sau a dispărut complet, aceasta nu este o situaţie reală pentru toate familiile divorţate.

Adesea, părinţii presupun despre adolescenţi că ei sunt doar victime pasive ale

destrămării familiale şi este posibil ca ei să fie spectatorii care privesc cu tristeţe cum lumea

lor familială se dezintegrează în fragmente de evenimente neexplicite.

S-au efectuat nenumărate studii cu privire la efectele pe care le are divorţul asupra

copiilor, respectiv adolescenţilor şi s-au depistat o multitudine de urmări şi reacţii, atât

imediate, cât şi pe termen lung. Deşi unii specialişti în sănătate mintală sunt de părere că

divorţul (şi privarea concomitentă a adolescenţilor de prezenţa zilnică a unuia dintre părinţi)

este mai traumatizant la anumite vârste decât la altele, este însă cert că nu există o vârstă

potrivită la care un tânăr poate îndura cel mai bine divorţul părinţilor săi.

Copiii, respectiv adolescenţii pot reacţiona în diferite feluri la aflarea veştii că părinţii

lor urmează să divorţeze, şi anume, prin negare, ruşine sau jenă, acuzându-se sau simţindu-se

vinovaţi, prin mânie, teamă, uşurare, prin nesiguranţă sau prin pierderea respectului faţă de

sine, prin durere, depresie, alienare sau singurătate, şi în multe alte feluri.

Sentimentul de vinovăţie

Adolescenţii ataşează de cele mai multe ori o semnificaţie uriaşă unui eveniment în

încercarea lor imatură de a determina cauza divorţului părinţilor săi. Poate că îşi amintesc de

o ceartă zgomotoasă pe care au avut-o părinţii şi se gândesc că acesta trebuie să fie motivul

pentru care ei divorţează. Este cert că evenimentele care rămân cel mai viu întipărite în

mintea unui adolescent sunt acelea care l-au implicat în mod direct pe el. În consecinţă, ei

ajung să se învinovăţească pentru divorţul părinţilor. Psihologul Neil Kalter a descoperit că

“aproape trei pătrimi dintre copiii de şase ani examinaţi, se învinovăţeau pentru divorţ”.

Un lucru similar se petrece şi în cazul adolescenţilor. Ei pot crede că certurile lor cu

ceilalţi fraţi sau surori i-au determinat pe părinţi să divorţeze. Cred de asemenea că,

răzvrătirea şi capriciile lor au contribuit la destrămarea familiei. Ei pot să se simtă

responsabili din cauza notelor slabe, a dispoziţiilor lor necontrolate sau a eşecului lor de a-şi

arăta dragostea faţă de unul sau de ambii părinţi.

Negarea

Pagina 57 din 85

Page 58: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

O reacţie frecventă la durere (în special la durerea mentală şi emoţională) o reprezintă

negarea.

Unii adolescenţi reacţionează la divorţul părinţilor comportându-se ca şi cum nu s-ar

fi întâmplat nimic sau încercând să se convingă singuri că părinţii lor nu vor merge până la

capăt cu divorţul. Există posibilitatea ca ei să nu mărturisească nimic prietenilor lor sau să

susţină pur şi simplu că tatăl lor este plecat pentru o perioadă de timp nedeterminată. Această

formă de negare este menţinută de multe ori timp îndelungat, continuând şi după ce sentinţa

de divorţ a fost pronunţată, ei păstrând astfel cu încăpăţânare speranţa că părinţii săi se vor

împăca în curând.

O altă formă răspândită de negare o reprezintă refuzul adolescenţilor de a recunoaşte,

chiar şi în sinea lor, că divorţul i-ar fi produs vreo supărare. Această reacţie se caracterizează

adeseori prin încercarea de ignora divorţul sau prin refuzul de a vorbi despre el.

Negarea poate lua şi alte forme, cum ar fi idealizarea părintelui absent sau chiar

bravarea cu voce tare în legătură cu despărţirea părinţilor, făcută cu scopul de a masca

anxietatea. Adultul trebuie să înţeleagă că negarea este un mecanism de apărare: “Copiii,

respectiv adolescenţii care recurg la negare o fac (de cele mai multe ori inconştient) pentru a

se proteja singuri şi pentru a păstra singuri un anumit grad de stabilitate”.34

Mânia şi teama

Mânia se numără printre reacţiile cele mai frecvente provocate de divorţul părinţilor.

Un adolescent se poate mânia pentru că divorţul distruge mediul său familial, provocând

dezordine acolo unde până nu de mult fusese ordine. De asemenea, poate fi supărat deoarece

detestă să fie despărţit de unul dintre părinţi. Sentimentul că a fost abandonat poate duce la

mânie, el neputând să suporte gândul că se află într-o situaţie diferită de cea a prietenilor lui

care trăiesc în familii normale.

Adolescenţii pot fi victimele resentimentelor unuia dintre părinţi faţă de celălalt, chiar

şi în situaţiile cele mai amicale, turbulenţa şi mişcarea care însoţesc divorţul pot diminua

cantitatea de timp şi de atenţie pe care părinţii o acordă familiei. Acest fapt stârneşte în

adolescenţi reacţii de frustrare şi mânie. Şi fără îndoială, “un divorţ va provoca o mulţime de

34 Parkinson Lisa, “Separarea, divorţul şi familia”, Ed. Alternative, Bucureşti, 1993, p. 91

Pagina 58 din 85

Page 59: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

resentimente şi frustrări noi între părinţii care divorţează, ceea ce, alături de lipsa de

afectivitate deja existentă le va face adolescenţilor viaţa chiar mai stresantă”.35

Mânia poate fi determinată şi de circumstanţele fizice şi financiare. Dacă în urma

divorţului familia este nevoită să părăsească vecinătatea, şcoala sau să ajungă să trăiască în

condiţii mai puţin bune, adolescentul poate reacţiona cu furie întrucât el risca să-şi piardă

grupul de prieteni cu care era obişnuit.

Încercarea adolescenţilor de a-şi trata sentimentele de mânie, poate cunoaşte multe

forme. Ei pot să-şi reprime sau să nege aceste sentimente sau chiar să se simtă vinovaţi pentru

că sunt nervoşi. Se pot elibera de această mânie identificându-se cu alte persoane (cu

personajele din filmele violente), sau în mod simbolic, printr-un comportament pasiv-agresiv

(precum rănirea “accidentală” a propriei persoane sau a altora, urmată de tentativa de a repara

răul făcut).

Adolescenţii care îşi reprimă mânia pot ajunge să sufere de un grad ridicat de stres.

Pot suferi de asemenea de atacuri de anxietate, de toane în timpul zilei şi de depresie gravă.

La fel ca şi mânia, tema este o reacţie obişnuită şi elementară la divorţul părinţilor. S-

a constatat că orice pierdere a unei persoane de care este legat copilul provoacă o reacţie

instinctivă de teamă. O asemenea pierdere, cum este cea a echilibrului familial prin divorţ, va

produce teamă şi la adolescenţi. Acestora le poate fi teamă să nu fie părăsiţi de unul sau de

amândoi părinţii. Adolescenţii care răspund în felul acesta la divorţul părinţilor, vor deveni

mai retraşi şi mai puţin comunicativi cu părinţii şi cu prietenii lor.

Imaginea de sine

Adolescenţii ai căror părinţi divorţează sunt mai vlnerabili la sentimentul de

nesiguraţă şi pierdere a respectului de sine. Circumstanţele care au condus la divorţ, procesul

de divorţ în sine şi condiţiile care apar de obicei în urma divorţului, constituie de multe ori o

lovitură cu efect triplu la adresa sentimentului de valoare personală a acestuia.

Adolescenţii care sunt martorii unui divorţ se gândesc adesea că tocmai existenţa lor a

provocat divorţul părinţilor: “dacă nu m-aş fi născut” îşi spun unii, “poate mama şi tata ar fi

încă împreună”. Sau pot să creadă că dacă mama ar fi avut cumva un alt copil – unul mai bun

– căsătoria ar fi fost salvată. Aceaste atitudini, de neconceput totuşi pentru o gândire

35 Kalter Neil, “Young children of Divorce: Depressed York, 1987, p.54

Pagina 59 din 85

Page 60: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

obiectivă, adultă, sunt foarte reale – şi par rezonabile – pentru mulţi adolescenţi ai căror

părinţi divoţează.

Chiar dacă nu se învinovăţesc pentru divorţul părinţilor, adolescenţii se pot simţi

diferiţi şi mai puţin merituoşi decât prietenii lor ai căror familii sunt întregi. De asemenea, ei

simt stigmatizaţi de către cei din jur pentru că familia lor s-a destrămat. Stigmatizarea poate

să apară şi ca urmare a comportamentului părinţilor lor (alcoolism, abuzuri) ceea ce poate

anihila respectul de sine al unui adolescent.

Circumstanţele care rezultă în urma divorţului pot reprezenta o ameninţare la adresa

siguranţei şi a respectului de sine al unui adolescent. Dacă părinţii se străduiesc să “aranjeze”

îngrijirea şi supravegherea adolescenţilor, dacă un părinte nu-şi vizitează prea des copilul sau

dacă nu-şi achită la timp cheltuielile de întreţinere, dacă adolescentul este privit ca o povară

atât pentru mamă, cât şi pentru tată, el el poate ajunge să creadă că “nu sunt decât o pricină de

necaz, nu valorez prea mult în ochii lor”. Aceste situaţii, pentru că provoacă de multe ori

nesiguranţă şi o imagine săracă de sine, pot duce la apariţia unei multitudini de simptome

psihologice.

Înstăinarea şi singurătatea

Adolescenţii ai căror părinţi au divorţat, experimentează adesea un sentiment de

alienare ca şi consecinţă a deciziei părinţilor lor. Ei se simt înstrăinaţi într-un fel sau altul de

unul sau de amândoi părinţii. Ei se pot simţi brusc depărtaţi de prietenii lor. În urma

cercetărilor efectuate de Smilanski şi Weisman (1981), adolescenţii proveniţi din familii

divorţate sunt din în ce mai lipsiţi de popularitate şi sunt respinşi de ceilalţi adolescenţi de

vârsta lor.

Unii dintre ei se adresează prietenilor de aceeaşi vârstă pentru sprijin emoţional şi

relaţional, pe măsură ce se adaptează divorţului părinţilor. Datorită acestei alienări, mulţi

adolescenţi vor trece prin criza de singurătate extremă. Se vor simţi lipsiţi de prieteni,

neajutoraţi, singuri; se vor gândi că poate nimeni nu înţelege prin ce trec şi ce simt. Este

posibil ca ei să se izoleze fizic, retrăgându-se în camera lor, sau emoţional, alegând să

trăiască într-o lume de fantasme şi melancolie, sau le vor face pe amândouă.

Durere şi depresie

Pagina 60 din 85

Page 61: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

După divorţ, adolescenţii şi părinţii lor traversează o perioadă de durere, aşa cum ar

face-o după moartea cuiva drag. Desigur că durerea resimţită în urma divorţului nu este, în

general, la fel de intensă ca şi durerea provocată de dispariţia cuiva drag pentru totdeauna.

Acest lucru se întâmplă din câteva motive: despărţirea (chiar şi în cazul în care unul dintre

părinţi se mută departe) nu este irevocabilă, divorţul nu se petrece la fel de brusc ca şi

moartea, şi (chiar dacă este extrem de serios şi tulburător) nu produce un nivel egal de

răsturnare (emoţională sau de altă natură) ca şi moartea.

Cu toate acestea, durerea pe care o încearcă adolescenţii care au fost martorii

divorţului nu este mai puţin reală sau severă. Suferinţa este un proces binevenit, care aduce o

perioadă de depăşire şi acomodare cu o pierdere. Procesul de suferinţă include de obicei cinci

faze, aşa cum le-a identificat Elisabeth Kubler Ross: negarea, mânia, învoiala, depresia şi

acceptarea.36 În cazul unui divorţ, aceste faze sunt mai puţin pronunţate, dar rămân totuşi

prezente.

Deşi adolescenţii care suferă în mod deschis sunt relativ puţini, majoritatea vor

traversa perioade de tristeţe, melancolie şi apatie. Temperamentul şi emoţiile lor pot fi

neobişnuit de instabile. Pot fi copleşiţi de sentimente intense în cele mai neaşteptate momente

şi nu reuşesc decât cu greutate să depisteze de unde vin. S-ar putea să nu-şi coreleze durerea

cu divorţul părinţilor lor, şi să reclame sprijin pentru depistarea motivelor transformărilor

care se petrec în sentimentele şi comportamentele lor.

Cu excepţia cazurilor în care divorţul prilejuieşte sentimente de uşurare din pricina

conflictelor anterioare şi a schimbării situaţiei familiale pe care o aduce divorţul, majoritatea

adolescenţilor primesc cu tristeţe vestea că părinţii lor plănuiesc să divorţeze. Ei suferă

ocazional de tristeţe în procesul de adaptare la noua stare de lucruri.

Depresia este o stare prelungită de linişte, foarte intensă în general. Ea este invariabil

caracterizată de: apatie, pierderea poftei de mâncare, pierderea interesului şi a concentrării

faţă de studiu, pierderea disponibilităţii de a se bucura de relaţiile cu prietenii, neajutorare,

deznădejde, iritabilitate, izolare.

Alte simptome ale depresiei sunt şi perioadele de plictis extrem şi de rezistenţă

scăzută la frustrare. Această depresie poate dura câteva săptămâni sau luni. Dacă alte

circumstanţe decât divorţul în sine (cum sunt mânia reprimată, sentimentul de vinovăţie sau

neplăcerea prelungită de a sta în custodia unui părinte) contribuie la depresie, aceasta poate

dura mai mai mult. Deşi într-o anumită măsură depresia este firească şi de înţeles la

36 Kubler-Ross, Elisabeth, “On Death and Dying”, Ed. Mac Millan, New York, 1969, p.97

Pagina 61 din 85

Page 62: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

adolescenţii ai căror părinţi au divorţat, depresia de durată nu este o reacţie benefică pentru

evoluţia viitoare a acestora.

Eşecul şcolar

Multitudinea de sentimente prin care poate treceun adolescent în urma divorţului

părinţilor lui, poate provoca pe termen lung rezultate care, într-o măsură mai mare sau mai

mică, sunt înrădăcinate în emoţiile şo reacţiile prezentate anteriro. Printre acestea se află şi

eşecul şcolar.

Există numeroase anchete care indică, ca şi în cazul dezvoltării cognitive şi afective, o

dependenţă a reuşitei şcolare de stilul parental. Performanţa şcolară pare a fi legată de un

control parental uneori omniprezent şi hiper-autoritar, corelat cu autonomia instrumentală şi

funcţională a adolescentului. Unii autori asociază reuşita şcolară cu stilul “autorizat”, adică,

cu atitudinea încurajatoare a părinţilor dublată de formulare unor norme clare şi ferme de

conduită în interiorul şi în afara familiei, de supraveghere strictă a orarului zilnic şi a

contactelor cu exteriorul, de dialogul continuu între părinţi şi adolescenţi.

O condiţie importantă a reuşitei şcolare este şi afecţiunea maternă, însă aceasta nu este

mecanică. Afecţiunea maternă pare conducă mai degrabă la insucces atunci când este dublată

de permisivitate în domeniul activităţii şcolare. Mamele adolescenţilor cu performanţe

şcolare, sunt mai autoritare şi impun mai multe restricţii decât cele ale adolescenţilor care

eşuează şi care le descriu ca permisive, credule, apropiate şi aprobatoare. Referitor la modul

în care autoritatea parentală este exercitată, mulţi autori, insistă pentru îmbinarea afecţiunii cu

raţionamentul, ceea ce facilitează interiorizarea normelor şi construirea unei motivaţii

interioare pentru reuşită. Pe lângă acestea, comportamentele şi atitudinile paterne,

caracteristicile interacţionale şi dinamice ale sistemului familial în întregul său, traiectoria

familială sunt foarte importante pentru a preveni eşecul şcolar.

Unii cercetători au arătat că, acei adolescenţi care au fost crescuţi numai de mamă,

demonstrează o o apreciere mai scăzută a “potenţialului academic” decât adolescenţii care

trăiesc împreună cu amândoi părinţii lor biologici. Alţii au ajuns în urma cercetărilor la

concluzia că, majoritatea adolescenţilor care provin din familii cu doi părinţi obţin note mai

bune decât adolescenţii care provin din familii cu un singur părinte. Această diferenţă poate fi

rezultatul mai multor factori: adolescenţilor le este mai greu să se concentreze asupra

activităţii şcolare şi a temelor în perioada de zbucium familial, notele slabe pot fi un mijloc

Pagina 62 din 85

Page 63: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

de a atrage atenţia sau pot exprima răzvrătire, iar părinţilor singuri le va fi mai greu să

controleze temele de acasă ale adolescenţilor. Evaluând mediul familial prin caracteristicile

culturale şi sociale şi prin stilul său educativ, se afirmă că “familia este direct responsabilă de

variaţia în dezvoltarea intelectuală a adolescentului”

IV. 3. Intervenţia asistentului social în ameliorarea efectelor negative ale divorţului

asupra adolescentului

Divorţul continuă să antreneze tulburări emoţionale puternice având consecinţe

negative, mai ales asupra copiilor, respectiv adolescenţilor. Absenţa unui părinte (de obicei, a

tatălui) are efecte negative asupra socializării adolescenţilor.

Winnicott (1977) subliniează importanţa comunicării directe a asistenţilor sociali cu

adolescenţii, nu doar lucrul pentru ei. “Prezenţa reală a asistentului social reduce izolarea şi

singurătatea şi comunică adolescenţilor preocupare şi sprijin”.37 Asistentul social poate fi

singura persoană, în afară de adolescent, care să fie în contact direct cu ambele jumătăţi ale

familiei divizate.

Adolescenţii trebuie să ştie că nu ei sunt responsabili pentru separarea părinţilor şi că

nu au pierdut dragostea părintelui absent. Această cunoaştere îi ajută să-şi menţină încrederea

în soliditatea relaţiei şi le conservă capacitatea de a realiza ei înşişi , în viaţa adultă, relaţii

durabile. Dacă adolescenţii se simt respinşi, ei pot reacţiona prin respingerea părintelui care i-

a rănit. Această respingere poate fi încurajată, pe faţă sau pe ascuns, de către părintele care a

rămas şi adolescenţii pot învăţa să folosească respingerea ca un mod de a rezolva conflictele

personale. “Adolescenţii au nevoie de informaţii despre originea lor, ca modalitate de a-şi

stabili propria identitate şi de a evita fantazările că un părinte abesnt (cu care ar putea să

semene din punct de vedere fizic) este rău, sau preocupat sau mai important pentru a se ocupa

de ei”.

Adolescenţii pot deveni anxioşi în legătură cu un părinte despre care se spune că este

bolnav sau la închisoare, şi pe măsură ce se maturizează au nevoie să înţeleagă de ce părinţii

lor nu au fost în stare să trăiască împreună. Dacă sunt ajutaţi să înţeleagă de ce şi cum s-a

produs ruptura dintre părinţi, adolescenţii sunt mai bine pregătiţi pentru problemele pe care le

pot întâlni ca viitori adulţi. Asistenţii sociali au astfel un rol deosebit de important pentru că

în lipsa lor, aceste ocazii de învăţare sunt adesea ratate.

37 Winnicott, C., “Communicating with Children”, New York, Social Work Today, vol. 8, 1977, p. 8

Pagina 63 din 85

Page 64: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

“Pentru adulţi este adesea foarte dificil să-i ajute pe adolescenţi să facă faţă durerii

provocate divorţ. Părinţii pot evita discutarea deciziilor lor cu adolescenţii pentru că ei înşişi

sunt atât de confuzi şi de nervoşi. De asemenea, mai pot crede că îi protejează nespunându-le

ce se întâmplă, ca să nu-i necăjească”. Asistenţii sociali pot discuta problemele divorţului atât

cu părinţii, cât şi cu adolescenţii. Astfel, adolescenţii se vor izola dacă se vorbeşte despre ei

în loc să se vorbească cu ei. Ei au nevoie să primească informaţii şi asigurări în legătură cu

deciziile care îi privesc. Chiar şi copiii mici pot avea o înţelegere a consecinţelor emoţionale

ale separării, mai mare decât îşi imginează adulţii. Dar cum să se consulte adolescenţii fără să

li se acorde o influenţă şi o responsabilitate adecvată şi cum să se selecteze priorităţile în

munca cu familiile divorţate? Poate că accentul ar trebui să cadă pe ajutorarea adolescenţilor

să facă faţă acestei perioade dificile şi marcante din viaţa lor. Părintele este de obicei prea

preocupat de problemele sale pentru a mai răspunde la durerea adolescenţilor.

Nu pot exista prescripţii rigide pentru munca cu adolescenţii, pentru că fiecare

adolescent şi fiecare situaţie de familie este unică. Asistenţii sociali trebuie să dispună de o

multitudine de metode de lucru pe care să le adapteze la situaţii particulare. Unii adolescenţi

sunt foarte tulburaţi şi necesită sprijin pe termen lung care poate implica o terapie pentru

adolescenţi pentru o perioadă de timp. Până către sfârşitul anului 1970, terapia post-divorţ cu

întreaga familie era o raritate. Totuşi, terapia familială prelungită după divorţpoate sugera

adolescenţilor că părinţii lor se vor reuni din nou, făcând şi mai greu pentru ei cât şi pentru

părinţi să accepte că de fapt căsnicia lor este terminată.

Unii autori consideră că, deşi unii dintre adolescenţi au nevoie de tratament de

specialitate extins pentru tulburări grave, uriaşul număr de adolescenţi care trec prin

experienţa divorţului, face ca ajutorul individual în fiecare caz să fie o imposibilitate practică.

Experienţa britanică şi americană de lucru cu grupuri de adolescenţi ale căror familii au fost

afectate de divorţ sau despărţite, sugerează că aceste grupuri pot fi foarte folositoare.

Adolescenţii şi părinţii lor pot câştiga un sprijin important unul din partea celorlalţi.

Presiunile asupra asistenţilor sociali sunt astfel încât, rareori ei lucrează cu oamenii luni sau

ani, perioade în care ei continuă să regrete pierderea căsătoriei

Lisa Parkinson considera că acest concept de “dorinţe ale adolescentului/copilului”

este simplist, înşelător, şi chiar dăunător pentru ei. Ea sugerează că este mult mai adecvat a

gândi în termenii “nevoilor, percepţiilor şi ataşamentului adolescenţilor, recunoscându-se

nevoia de a lua în considerare un întreg set de factori, pentru a se stabili conţinutul reacţiei

Pagina 64 din 85

Page 65: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

unui adolescent atunci când exprimă un anumit punct de vedere sau, dimpotrivă, ezită să o

facă”.38

Părinţii trebuie să se centreze pe adolescenţi ca pe nişte indivizi concreţi, în loc să-i

folosească ca pe mijloace de târguială. Indiferent de vârstă, adolescenţii pot asculta şi

participa într-un fel sau altul, fără să fie obligaţi să vorbească. Mulţi adolescenţi îşi manifestă

bucuria la vederea părintelui absent, făcând astfel imposibil pentru părintele căruia îi este

încredinţat să se opună la accesul acestuia la adolescent. Alţi adolescenţi sunt trişti şi confuzi,

plâng şi devin foarte tulburaţi atunci când intră în contact cu părinţii absenţi. Asistentul social

poate să fie atunci confruntat cu doi părinţi furioşi şi adolescenţi tăcuţi, care sunt incapabili să

confirme sau să contrazică afirmaţiile părinţilor cu privire la sentimentele lor.

Asistenţii sociali îi pot ajuta prin oferirea unei punţi, atât emoţionale, cât şi practice,

cu ajutorul căreia membrii familiei divizate se pot întâlni pe un teritoriu neutru pentru a vorbi

despre problemele lor şi pentru a încerca să le soluţioneze.

CAPITOLUL V

CERCETAREA METODOLOGICĂ

1. TEMA

Divorţul reprezintă o problemă socială cu multiple repercursiuni la nivelul societăţii

actuale. Complexitatea acestui fenomen determină modificări majore la nivelul structurii

familiale şi în primul rând asupra copiilor, respectiv adolescenţilor proveniţi din aceste

familii.

2. OBIECTIVE

Descrierea fenomenului de divorţialitate;

Identificarea cauzelor care duc la apariţia divorţului;

Efectele destrămării familiale atât asupra celor doi soţi, şi în primul rând asupra

adolescentului;

38 Parkinson, Lisa, “Separarea, divorţul şi familia”, Ed. Alternative, Bucureşti, 1993, p.75

Pagina 65 din 85

Page 66: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Evoluţia ulterioară a adolescentului cât şi a părintelui căruia i-a fost încredintat după

producerea divorţului.

3. DOCUMENTARE

Livrească

De teren: discuţii cu adolescenţii (în cadrul Liceului Teoretic “Gheorghe Asachi”

Galaţi şi a Liceului Teoretic “Sfânta Maria” Galaţi)

UNIVERSUL CERCETĂRII

Universul cercetării este reprezentat de tineri cu vârste cuprinse între 15-19 ani care

provin din familii în care a avut loc divorţul părinţilor.

5. UNITATEA DE ANALIZĂ

Este reprezentată de adolescenţi care provin din familii destrămate în urma divorţului

părinţilor.

6. IPOTEZE DE CERCETARE

Dacă divorţul părinţilor este precedat de conflicte şi tensiuni între aceştia, atunci

consecinţele asupra evoluţiei şi comportamentului viitor ale adolescenţilor vor fi mai grave;

Dacă resursele educaţionale şi emoţionale ale părinţilor care divorţează sunt scăzute,

atunci există un risc crescut de apariţie a unor tulburări psihice şi de comportament la

adolescent;

Cu cât ambii părinţi manifestă afecţiune şi încearcă să asigure securitate

adolescentului în perioada pre si post divorţ, cu atât acesta va reuşi să-şi accepte situaţia

familială şi să se adapteze mai uşor noului său statut;

Cu cât gradul de comunicare din cadrul familiei dezorganizate în urma divorţului este

mai scăzut, cu atât probabilitatea săvârşirii unor acte delincvente la tineri este mai mare;

Pagina 66 din 85

Page 67: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

7. OPERAŢIONALIZAREA CONCEPTELOR

FAMILIE – Forma socială de bază, intemeiată prin căsătorie, şi care constă din soţ,

soţie şi descendenţii acestora.

Familia dezorganizată prin divorţ este familia care şi-a pierdut organizarea,

funcţionarea normală în urma despărţirii celor doi soţi.

Indicatori : - numărul de membrii;

statutul socio-economic al familiei;

ocupaţia părinţilor;

profesia părinţilor;

menţinerea legăturilor familiale după divorţ.

DIVORŢ - Divorţul este un fenomen psihic şi social complex, determinat de o

multitudine de factori economici, sociali, culturali şi religioşi care acţionează la nivelul

indivizilor, în interiorul cuplurilor şi în afara acestora.

Indicatori: - cauze care au determinat divorţul părinţilor;

evoluţia situaţiei familiale după divorţ;

relaţia dintre părinţi şi copii după divorţ;

predispoziţia adolescenţilor de a comite acte infracţionale datorită divorţului

părinţilor.

COMUNICARE – Proces de emitere a unui mesaj şi de transmitere a acestuia într-o

manieră codificată cu ajutorul unui canal către un destinatar în vederea receptării.

Indicatori : - tipul relaţiilor dintre adolescenţi şi părinţi înainte şi după divorţ;

timpul petrecut împreună de către adolescenţi şi părinţii lor;

implicarea părinţilor în viaţa socială a adolescentului după divorţ.

ANTURAJ – Totalitatea persoanelor ce constituie mediul social al cuiva, care

înconjoară în mod obişnuit pe cineva; mediul, compania, societatea în care trăieşte cineva.

Indicatori : - numărul de prieteni ai adolescentului;

reacţia prietenilor la situaţia familială (divorţul părinţilor) prin care trece un

adolescent;

Pagina 67 din 85

Page 68: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

modelele de comportament adoptate în grup faţă de tânărul care se confruntă cu

divorţul părinţilor: susţinere sau respingere, îndepartare.

NIVEL DE EDUCAŢIE – Ansamblul de acţiuni sociale de transmitere a culturii, de

generare şi conducere a învăţării individuale sau colective.

Indicatori : - gradul de şcolarizare a adolescentului;

rezultate şcolare ale adolescentului înainte şi dupa divorţ;

atitudinea colectivului şcolar (colegi de clasa şi profesori) cu privire la problema cu

care se confruntă adolescentul.

COMPORTAMENT DELINCVENT – Totalitatea delictelor săvârşite la un moment

dat, într-un anumit mediu sau de către persoane de o anumită vârstă.

Indicatori : - predispoziţia tânărului de a comite acte infracţionale înainte sau după

divorţul părinţilor, pentru a atrage atenţia acestora;

debutul infracţional al adolescentului;

infracţiunea săvârşită de către acesta;

consecinţele acestei infracţiuni asupra relaţiei adolescent-părinte dupa comiterea

infracţiunii (o mai bună comunicare).

8. PREZENTAREA METODELOR ŞI TEHNICILOR DE CERCETARE

Pentru a valida ipotezele prezentate anterior, am utilizat ca metode de cercetare

studiul de caz, interviul şi observaţia.

Studiul de caz – este o tehnică specială a culegerii, a punerii în formă şi a prelucrării

informaţiilor care încearcă să evidenţieze caracterul evolutiv şi complex al fenomenului

studiat, raportat la un sistem social. Acestea sunt folosite în situaţia abordării în profunzime a

unui fenomen sau a scoaterii în evidenţă a efectelor anumitor tipuri de intervenţii. Studiile de

caz sunt utile pentru studiera aprofundată şi detaliată a unei “unităţi”.

Cazurile aparţin unor contexte multiple din punct de vedere social, economic,

financiar şi personal.

Caracteristic studiilor de caz este faptul ca se pot folosi o multitudine de surse de date

(individuale, familiale, organizaţionale) şi diferite metode de a colecţiona aceste date, pentru

a obţine informaţii cât mai detaliate despre caz. Aceste date pot fi calitative si/sau cantitative.

Pagina 68 din 85

Page 69: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Măsurătorile pot fi efectuate pe loc, într-o singură forma sau pe o perioadă îndelungata de

timp folosindu-se mai multe metode. Studiile de caz utilizează mai multe instrumente decât

cele specifice metodelor tradiţionale de cercetare şi de aceea pot transforma datele explorate

în aplicaţii detaliate.

Studiile de caz au fost folosite şi în cadrul cercetărilor. Cazul fiind baza pe care s-au

dezvoltat ulterior diferite teorii: teorii ale comportamentului uman, psihoterapia, teoria

familială, dezvoltarea cognitivă.

În practica asistenţei sociale, studiul de caz analizează variabilele multiple care se

referă la intervenţie şi care afectează unitatea de studiu în propriul său context.

Pentru realizarea studiilor de caz sunt necesare multiple surse de informare: persoane,

grupuri, organizaţii şi se utilizează metode diferite de colectare a acelor informaţii: anchetă,

interviu, observaţie, analiza documentară.

Există două tipuri de studii de caz, şi anume: studiile de caz care sunt folosite pentru

dezvoltarea teoriei şi cele care urmăresc verificarea unor ipoteze formulate. În asistenţa

socială, în funcţie de componentele practicii, exista trei tipuri de studii de caz:

1. studii care asigură informaţiile despre cei asistaţi şi despre situatiile lor – studii

centrate pe estimare;

2. studii care evaluează intervenţia asistentului social sau evaluează procesul

terapeutic – studii centrate pe intervenţie:

3. studii care evaluează rezultatele la nivelul persoanei asistate – studii centrate pe

rezultate.

Informaţiile cuprinse în studiile de caz au fost obţinute în urma discuţiilor purtate cu

adolescenţii şi cu părinţii acestora care au trecut prin experienţa traumatică a divorţului.

Pentru colectarea informaţiilor am folosit de asemenea, interviul (ghidul de interviu) şi

observaţia.

Interviul – reprezintă “tehnica de obţinere, prin întrebări şi răspunsuri, a informaţiilor

verbale de la indivizi şi grupuri umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea

stiinţifică a fenomenelor socio-umane”. Interviul se bazează pe comunicarea verbală şi

presupune întrebări şi răspunsuri. Elementul fundamental în tehnica interviului îl reprezintă

convorbirea, iar întrevederea este o condiţie care facilitează transmiterea informaţiilor uni-

direcţionale de la persoana intervievată spre operatorul de interviu.

Pentru obţinerea informaţiilor am folosit interviul semi-structurat, pe baza ghidului de

interviu.

Pagina 69 din 85

Page 70: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Am utilizat interviul semi-structurat, deoarece discuţia cu adolescenţii s-a purtat în

jurul temelor avute în vedere. În cadrul interviului semi-structurat întrebarile şi ordinea lor nu

sunt prestabilite.

Ghidul de interviu asigură respondenţilor o anume libertate în abordarea unor teme.

L-am utilizat pentru a obţine informaţii de la mai multe persoane cu privire la aceste teme de

interes pentru cercetarea mea. Ghidul de interviu oferă temele sau subiectele ce urmează a fi

abordate, dar lasă intervievatorului posibilitatea de a explora infomaţiile stematice asupra

unor teme prestabilite.

Întrebările din interviu s-au grupat pe doua secţiuni:

1. întrebări pentru investigaţia initială

Aceste întrebări au urmărit:

- descrierea situaţiei familiale a adolescentului înainte şi după divorţul părinţilor săi;

- aprecierea gradului de vulnerabilitate emotională a tânărului după despărţirea

părinţilor;

- informaţii despre istoria vieţii părinţilor lui şi atitudinile lor actuale în ceea ce îl

priveşte pe adolescent.

2. întrebări pentru investigaţia detaliată

Întrebările din interviurile avute au urmărit în această etapă a investigaţiilor, obţinerea

unor informaţii cât mai delicate despre:

- atitudinea părinţilor faţă de adolescent, caracterizată în: obiceiurile zilnice actuale,

atitudinea pre si post natală, aprecierea dezvoltării timpurii a adolescentului, perceperea

nivelului de dezvoltare intelectuală a adolescentului şi a problemelor sale, relaţionarea faţă de

adolescent dupa divorţ şi de modalitaţile folosite de părinte pentru a regla comportamentul

adolescentului;

- modul de percepere a divortialitţtii atât a adolescenţilor, cât şi a părintilor lor;

- relaţia adolescentului cu fiecare dintre părinţii săi înainte şi după divorţ;

- responsabilităţile adolescentului înainte şi după divorţ;

- responsabilităţile părintelui singur după divorţ;

- manifestarea autorităţii în cadrul familiei înainte şi după divorţ;

- interacţiuni specifice familiei: relaţiile dintre părinţii divorţaţi, precum şi cele dintre

părinţi şi adolescenţi, alianţele care se formează între membrii familiei după divorţ;

- timpul liber în familie şi modul de petrecere a lui înainte şi după divorţ;

- cunoaşterea situaţiei şcolare a adolescentului înainte şi dupa divorţ;

Pagina 70 din 85

Page 71: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

- nivelul veniturilor familiale înainte şi după divorţ;

- statutul socio-profesional al părintelui singur.

Pentru o bună desfăsurare a interviurilor am încercat să acord suficient timp şi o

atenţie specială fiecarui adolescent în parte. De asemenea, nu am continuat cu intrebările

atunci când subiecţii intervievaţi erau prea obosiţi sau aveau o dispoziţie nefavorabilă. Am

asigurat pe cei intervievaţi de confidenţialitatea datelor furnizate şi totodată de păstrarea

anonimatului lor. Am intâmpinat dificultăţi în realizarea interviurilor cu părinţii

adolescenţilor din cauza statutului puţin cunoscut de asistent social, dar şi pentru că aceştia

nu erau obisnuiţi cu discuţiile libere privind problemele lor familiale intime.

Am utilizat această tehnică datorită posibilităţii de a obţine răspunsuri specifice la

întrebările pe care le-am adresat; pe de altă parte am putut observa comportamentele non-

verbale, fapt ce a sporit cantitatea şi calitatea informaţiilor. De asemenea, spontaneitatea

răspunsurilor şi asigurarea răspunsurilor la fiecare întrebare, au sporit volumul informaţiilor

adunate.

Observaţia – este în ştiinţele socio-umane, înainte de orice, observarea omului de

către om, fiind vorba de un raport între două persoane. A observa înseamnă a cunoaşte, a

examina un obiect, o persoană, a face constatări şi remarci (critice) cu privire la ceea ce s-a

privit cu atenţie. Observaţia umana, ştiinţifică, sociologică şi psihologică sunt doar câteva din

multitudinea de tipuri de observaţii existente.

Observaţia a permis sesizarea comportamentelor non-verbale, a reactivităţii motrice, a

posturii, îndeosebi a expresivităţii emoţionale şi verbale, toate având indicii sugestive asupra

trăirilor şi trăsăturilor de personalitate. Observaţia se desfaşoară în mediul cotidian de

manifestare a subiectului, astfel încât probabilitatea unei manifestări obişnuite, cu un grad

mare de semnificaţie este ridicată. Un rol important al observaţiei este acela că ea permite

surprinderea comportamentelor spontane ale subiecţilor, comportamente care prin auto-

analiză ar fi interpretate şi denaturate subiectiv.

Luând în considerare toate aceste caracteristici ale observaţiei, am considerat-o un

instrument de lucru absolut necesar în evaluarea situaţiei adolescenţilor cu care am lucrat –

atât în discuţiile individuale cât şi în confruntarea directă cu părinţii lor. Adolescenţii spun

foarte multe prin comportamentul lor non-verbal. Gesturile, acţiunile lor, expresivitatea

emoţională şi verbală, comportamentul în grup sau în familie au fost surprinse prin

intermediul observaţiei. Prin observaţie am urmărit atitudinea adolescenţilor faţă de noul lor

Pagina 71 din 85

Page 72: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

statut, impactul divorţului asupra comportamentului actual, la care se pot adauga informaţii

despre tonul sau expresia facială în cadrul comunicării. Ca metodă ştiinţifică, observaţia

constă în înregistrarea sistematică prin simţuri a caracterelor şi transformărilor subiectului

observat. Prin gesturi, expresie emoţională, comportament în grup sau în familie sunt

surprinse atitudini şi manifestări ale tânărului.

Observaţia participativă are un caracter descriptiv şi adesea un scop explorativ.

Această este metoda pe care am utilizat-o pentru a surpinde şi înregistra anumite

comportamente în momentul desfăşurării lor.

STUDIU DE CAZ 1

Date anamnezice:

Iniţiale: G.L.

Sex: masculin

Vârsta: 16 ani

Nivel de şcolarizare: clasa a X-a

Mediul de provenienţă: urban

Mama: 36 ani, vânzătoare

Tatăl: 38 ani, şofer de tir

Istoricul cazului: Părinţii au divorţat în urmă cu aproximativ un an , adolescentul

rămânând în custodia mamei. Aceasta nu primeşte în prezent pensie alimentară, deoarece

tatăl refuză să o plătească motivând că nu are venituri suficiente. Motivele invocate în cadrul

procesului de divorţ au fost consumul de alcool al soţului, precum şi violenţa fizică şi verbală

a acestuia faţă de soţia sa. Şi înainte şi după desfacerea căsătoriei tatăl adolescentului

consuma destul de des alcool, iar când ajungea acasă îşi agresa soţia. De cele mai multe ori

G. L. asista la aceste scene, fapt care l-a marcat profund.

Din discuţiile avute cu mama am aflat că soţul nu o ajuta în nici o problemă legată de

casă şi familie, singura lui sarcină fiind aceea de a aduce bani în casă (dar acest lucru se

întâmpla destul de rar).

Când părinţii săi se certau, G. L. afirmă că mama îi reproşa tatălui că numai ea se

ocupă de problemele casei şi de educaţia tânărului. Datorită atmosferei conflictuale din cadrul

familiei, adolescentul s-a apropiat de un grup de tineri din cartier care erau recunoscuţi ca

fiind delincvenţi. Acest lucru s-a datorat dorinţei tânărului de a atrage atenţia părinţilor săi.

Pagina 72 din 85

Page 73: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Mai mult decât atât, el a fost implicat într-un conflict care s-a iscat între grupul din care făcea

parte şi un alt grup de tineri din alt cartier.

Într-un final G. L. s-a ales cu o mustrare din partea autorităţilor.Tatăl şi-a manifestat

dezinteresul faţă de cele întamplate, doar mama sa a înteles gravitatea actului delincvent al

adolescentului şi a încercat să se apropie mai mult de el şi să-i înteleagă problemele.

În prezent relaţia dintre G. L. şi tatăl său este foarte distantă. Acesta îşi vizitează fiul

foarte rar (o dată la 3-4 luni). Relaţia cu mama sa s-a mai ameliorat, ei reuşind să comunice

mai mult, adolescentul regretând incidentul în care a fost implicat.

Acest caz confirmă cea de-a patra ipoteză enunţată anterior.

Efectele divorţului

în plan psiho-comportamental: Adolescentul a săvârşit acel act delincvent în urmă cu

8 luni în perioda în care neînţelegerile dintre părinţii săi se acutizaseră. Actualmente

comportamentul său a cunoscut îmbunătăţiri, relaţia cu mama începând să se remedieze. Cu

tatăl sau insa, relaţia este distantă, adolescentul considernâdu-l vinovat pe acesta de situaţia

familiala actuală.

în plan social: G. L. s-a apropiat de acel grup în primă fază dorind să-i determine pe

părinţi să-i acorde mai multă atenţie şi negândindu-se la consecinţele faptelor sale. După cele

întamplate adolescentul şi-a asumat responsabilitatea faptelor comise şi a început să-şi

schimbe comportamentul . Imediat după divorţ rezultatele lui şcolare s-au înrăutăţit, dar acum

el încearcă să-şi remedieze situaţia şcolara, mai ales că în gimnaziu a avut rezultate bune la

învăţătură.

Propuneri:

îmbunătăţirea relaţiei adolescentului cu tatăl sau;

consilierea tânărului pentru a preveni pericolul săvârşirii de noi acte delincvente;

consilierea mamei în vederea menţinerii unei relaţii apropiate între ea şi fiul ei;

meditaţii pentru ca tânărul să-şi îmbunătăţească situaţia şcolara actuală.

STUDIU DE CAZ 2

Date anamnezice:

Iniţiale:D. V.

Sex: feminin

Pagina 73 din 85

Page 74: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Vârsta: 18 ani

Nivel de şcolarizare: clasa a XI-a

Mediul de provenienţă: urban

Mama: 40 ani, economistă

Tatăl: 44 ani, agent vânzări

Istoricul cazului: Cei doi soţi au divorţat în urmă cu doi ani, D. V. rămânâd în grija

mamei sale. Părinţii au hotărât de comun acord să divorţeze întrucât relaţia dintre ei se

deteriorase. Mama tânărului a fost foarte bolnavă, fiind internată şase luni în spital. Acest fapt

a dus la apariţia unei rupturi între cei doi soţi. D. V. a fost crescut mai mult de bunicii din

partea mamei, având o relaţie foarte bună cu aceştia.

Relaţia adolescentei cu mama sa a fost apropiată şi înainte şi după pronunţarea

divorţului, cele doua comunicând foarte mult, iar D. V. a fost un sprijin pentru mama ei în

momentele de cumpănă prin care a trecut. În ce priveşte relaţia cu tatal său, D. V. povesteşte

că acesta este o persoană mai rece, însă relaţia dintre ei s-a bazat întotdeauna pe respect. D.

V. afirmă că tatăl ei a păstrat o relaţie bună cu mama ei şi după divorţ, cei doi consultându-se

în privinţa viitorului fiicei lor.

În ce priveşte grupul de prieteni, adolescenta a simţit sprijinul acestora, ei fiindu-i

alături în perioada divorţului şi în perioada în care mama ei a fost internată în spital.

D. V. mărturiseşte că divorţul părinţilor nu a afectat-o foarte mult, întrucât a

comunicat nu ambii parinţi despre acest lucru. Ea a înţeles că prin hotărârea acestora de a

divorţa relaţia ei cu părinţii nu va avea de suferit.

Tatăl îşi vizitează des fiica şi vorbesc mereu la telefon.

Acest caz confirmă cea de-a treia ipoteză enunţată anterior.

Efectele divorţului

în plan psiho-comportamental: D. V. a menţinut o relaţie bazată pe comunicare cu

tatăl ei chiar şi după divorţ. Comportamentul ei faţă de cei doi părinţi nu s-a modificat în

urma divorţului.

în plan social: D. V. este o elevă cu rezultate bune la învăţatură şi are ambiţii mari în

ce priveşte viitorul ei. Ea îşi doreşte să urmeze cursurile unei facultăţi şi în acest sens

beneficiază de sprijinul părinţi ei.

Pagina 74 din 85

Page 75: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Propuneri:

menţinerea unei relaţii bune între adolescentă şi parinţii ei;

menţinerea unei relaţii bazate pe comunicare între cei doi părinţi;

încurajarea şi susţinerea tinerei de a urma cursurile facultăţii pe care şi-o doreşte.

STUDIU DE CAZ 3

Date anamnezice:

Iniţiale: M. N.

Sex: feminin

Vârsta: 17 ani

Nivel de şcolarizare: clasa a XI-a

Mediul de provenienţă: urban

Mama: 41 ani, coafeză

Tatăl: 45 ani, mecanic auto

Istoricul cazului: Părinţii minorei M. N. s-au despărţit în urmă cu şapte ani. Ei nu sunt

însă divorţaţi cu acte. M.N. a fost foarte marcată de relaţia dintre părinţii ei. Ea mărturiseşte

că ei nu s-au înţeles niciodată, ci mai tot timpul se certau din diverse motive. Mai mult decât

atât, în urmă cu trei ani mama ei a plecat în străinătate să muncească. M.N a aflat acest lucru

de la o rudă, nicidecum de la mama ei. Cea care s-a ocupat de creşterea şi educarea ei a fost

bunica din partea mamei. Aceasta mi-a spus că atât fiica ei, cât şi ginerele ei nu s-au interesat

de nevoile nepoatei ei. Ea a fost singura care a înţeles problemele cu care se confrunta M. N.

şi a încercat sa-i fie aproape.

În ce priveşte relaţia cu tatăl ei, M.N. susţine că acesta nu a fost niciodată dispus să

comunice cu ea. El s-a mutat într-un alt oras în urmă cu un an şi de atunci şi-a mai căutat fiica

doar o singură dată pentru a-i cere bani trimişi de mama ei.

Cu mama ei M.N. vorbeşte rar la telefon. În plus, aceasta o finanţează foarte rar pe

fiica sa, ceea ce dovedeşte ca ea nu este interesată de soarta ei. Datorită relaţiei distante cu

părinţii, adolescenta a trecut printr-o perioadă de depresie. A reuşit să depăşească această

etapă cu sprijinul prietenei ei şi al bunicii de care este extrem de ataşată.

Acest caz confirmă cea de-a doua ipoteză enunţată anterior.

Pagina 75 din 85

Page 76: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Efectele divorţului

în plan psihocomportamental: M. N. a suferit foarte mult datorită lipsei de afecţiune şi

de comunicare din partea părinţilor. Ea a suferit o depresie puternică necesitând îngrijire

medicală. În prezent ea reuşit să accepte situaţia şi încearcă să se preocupe de propriul viitor

şi de cel al bunicii, care este pensionată pe caz de boală.

în plan social: M. N. are o situaţie şcolară destul de bună, ea dorindu-şi să încerce să

urmeze cursurile unei facultăţi (în limita posibilităţilor de care dispune). Am discutat cu

diriginta ei şi am aflat că este o elevă retrasă, destul de studioasă şi că prezintă aptitudini în

domeniul artelor plastice (ea a participat la multe concursuri de desen unde a obţinut premii).

Propuneri:

îmbunătăţirea relaţiilor cu ambii părinţi;

consilierea adolescentei pentru a preveni apariţia unei noi stări depresive;

susţinere financiară pentru ca M. N. să-şi poată cultiva talentul;

consilierea părinţilor pentru ca aceştia să acorde o mai mare importanţă relaţiei cu

fiica lor.

STUDIU DE CAZ 4

Date anamnezice:

Iniţiale:P. V.

Sex: masculin

Vârsta: 17 ani

Nivel de şcolarizare: clasa a X-a

Mediul de provenienţă: urban

Mama: 39 ani, asistentă medicală

Tatăl: 46 ani, tâmplar

Istoricul cazului: Părinţii adolescentului s-au despărţit când acesta avea patru ani. Cei

doi soţi au divorţat de comun acord, motivul invocat fiind neîntelegerile dese şi nepotrivirea

de caracter. După divorţ, tatăl lui P. V. şi-a refăcut viaţa recăsătorindu-se. Din această nouă

căsătorie au rezultat doi copii.

P. V. a resimţit foarte mult absenţa tatălui, ceea ce l-a determinat să-şi respingă mama.

Acest lucru şi-a pus amprenta asupra comportamentului său. În urmă cu doi ani el a devenit

Pagina 76 din 85

Page 77: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

violent, prezenta tulburări de comportament şi a început chiar să consume droguri. Mama lui

a încercat să discute cu el, să-l înteleagă însa nu a reuşit, tocmai datorită atitudinii ostile pe

care fiul ei o manifesta faţă de ea. Mai mult decât atât P. V. îşi învinovaţea mama pentru

absenţa tatălui şi pentru situaţia financiară precară a familiei.

Într-un final, constatând că situaţia fiului ei se înrăutăţea, începuse să fure din casă

pentru a face rost de bani pentru a-şi cumpăra droguri, l-a convins să meargă la spital. Acolo

a stat internat două săptămâni la secţia de dezintoxicare. Perioada imediat următoare a fost

însă critică atât pentru mama sa (care trebuia să-l supravegheze în permanenţă), cât şi pentru

adolescent, întrucât tentaţia de a consuma droguri din nou era foarte mare. P. V. a mers şi la

şedinţe de terapie, lucru care l-a ajutat foarte mult.

În prezent relaţia cu tatăl este la fel de distantă.

Relaţia cu mama s-a mai ameliorat datorită şedinţelor de terapie.

Am observat că P. V. este încă marcat de faptul că nu reuşeşte să stabilească o relaţie

cu tatăl său, acest lucru având implicaţii şi asupra relaţiei cu mama.

Acest caz confirmă cea de-a doua ipoteză.

Efectele divorţului

în plan psihocomportamental: P. V. a avut tulburări de comportament, a devenit

violent, a consumat droguri ca urmare a absenţei tatălui. S-a închis în el şi cu greu a reuşit

mama lui să-l determine să comunice (în ultima perioadă relaţia dintre ei s-a mai

îmbunătăţit).

Datorită problemelor sale, adolescentul este o persoană introvertită şi nu are mulţi

prieteni, iar cu colegii de clasă nu se înţelege bine.

în plan social: În urma celor relatate mai sus, situaţia şcolara a adolescentului a fost

afectată, el nereuşind să promoveze examenul de capacitate în prima sesiune.

În prezent situaţia lui şcolară este destul de bună, iar el încearcă să recupereze

pierderile rezultate în urma internărilor în spital.

Propuneri:

îmbunătăţirea relaţiei cu tatăl său;

consilierea tatălui pentru ca acesta să înţeleagă importanţa stabilirii unei relaţii cu fiul

sau;

continuarea şedintelor de terapie a tânărului pentru a se preveni recidiva acestuia;

consilierea şcolară a adolescentului pentru a-şi îmbunătăţi situaţia.

Pagina 77 din 85

Page 78: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

STUDIU DE CAZ 5

Date anamnezice:

Iniţiale: T. L.

Sex: feminin

Vârsta: 18 ani

Nivel de şcolarizare: clasa a XII-a

Mediul de provenienţă: urban

Mama: 40 ani, manager

Tatăl: 49 ani, director al unei firme de construcţii

Istoricul cazului: Părinţii au divorţat în urmă cu trei ani, dar au trăit separat cu un an

mai înainte de pronunţarea sentinţei de divorţ. Familia avea o situaţie financiară foarte bună,

T. L. facând meditaţii la mai multe obiecte de studiu. Mama sa este o persoană foarte

autoritară şi încearcă să-i impună adolescentei propriile ei aspiraţii nerealizate. Acest lucru a

facut ca relaţia dintre ea şi fiica ei să fie afectată într-un sens negativ, ele nereuşind să

comunice foarte bine.

Nici relaţia cu tatal ei nu este foarte apropiată, întrucât el este foarte ocupat şi nu

reuşeşte să acorde suficient timp fiicei lui.

Înainte de divorţ relaţia dintre părinţii ei era una formală, în societate ei reuşind să

pastreze aparenţele unui cuplu fericit. T. L. a fost marcată când a aflat că tatal ei are o

amantă, refuzând să-l mai vadă pe acesta o perioadă.

În momentul în care situaţia familială a ajuns în punctul în care cei doi soţi îşi vorbeau

foarte rar, iar când o faceau era sub formă de certuri şi ţipete groaznice au hotărât să

divorţeze.

Pe T. L. divorţul părinţilor a traumatizat-o şi cu greu a reuşit să accepte situaţia.

În prezent adolescenta menţine o relaţie cu tatăl ei, însă superficială, întrucât şi-a

pierdut încrederea în el şi nu poate accepta relaţia acestuia cu o altă femeie.

Relaţia cu mama sa este de asemenea distantă, aceasta având un program extrem de

încărcat. Adolescenta mi-a mărturisit că discută foarte des cu mama ei în contradictoriu în

legatură cu viitorul ei, aceasta dorind ca fiica ei să urmeze o profesie fără a ţine cont de

dorinţa ei.

Nu am reuşit să discut cu mama adolescentei, ea nefiind dispusă să vorbească despre

consecinţele divorţului asupra relaţiei cu fiica ei.

Pagina 78 din 85

Page 79: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Acest caz confirmă prima ipoteză mentionată anterior.

Efectele divorţului

în plan psihocomportamental: Răcirea relaţiei dintre T. L. şi tatăl ei de care era foarte

apropiată înainte de divorţ a marcat-o.

Adolescenta a devenit mai introvertită în urma divorţului părinţilor ei, nedorind să dea

prea multe detalii în legatură cu acest aspect. T. L. are un grup de prieteni restrâns care au

înteles-o şi i-au fost alături.

în plan social: Situaţia ei şcolară este bună. Ea îşi doreşte să urmeze cursurile

Facultăţii de Jurnalism, iar mama ei încearcă să o determine să urmeze cursurile Facultăţii de

Drept.

Propuneri:

îmbunătăţirea relaţiilor dintre adolescentă şi ambii părinţi;

consilierea părinţilor în sensul acordării unei perioade de timp mai îndelungate

comunicării cu fiica lor;

consilierea adolescentei pentru a se ameliora relaţia ei cu tatăl, respectiv cu mama sa;

consilierea mamei adolescentei pentru ca aceasta să comunice mai bine cu fiica ei.

STUDIU DE CAZ 6

Date anamnezice:

Iniţiale: L. C.

Sex: masculin

Vârsta: 19 ani

Nivel de şcolarizare: clasa a XII-a

Mediul de provenienţă: urban

Mama: 41 ani, someră

Tatăl: 46 ani, muncitor necalificat

Istoricul cazului: Părinţii adolescentului au divorţat în urmă cu doi ani. Motivul

divorţului a fost faptul că tatăl era alcoolic. Mai mult decât atât, el cheltuia banii din casă

pentru a-şi procura băutură alcoolică sau la pariuri sportive. Cei doi soţi se certau des, iar

atunci când era beat soţul devenea violent şi îşi lovea soţia.

Pagina 79 din 85

Page 80: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Datorită consumului excesiv de alcool tatăl a schimbat multe locuri de muncă, iar în

prezent lucrează ca zidar.

El a fost de asemenea internat într-un spital la secţia de dezalcoolizare de două ori.

După prima internare el a reuşit să nu mai bea o perioadă de doi ani (timp în care situaţia

familială se îmbunătăţise), dar apoi a reînceput viciul. La insisentele soţiei s-a reinternat, dar

de data aceasta perioada de abstinenţă a fost mult mai mică (doar patru luni).

Ca urmare a acestor probleme mama adolescntului a suferit crize de nervi si totodată

stări depresive.

De asemenea, viciul tatălui a afectat dezvoltarea psihocomportamentală a

adolescentului. El s-a îndepărtat de grupul de prieteni, a devenit introvertit şi depresiv.

Mama a hotărât în acel moment să divorţeze considerând că divorţul nu poate dăuna

mai mult stării actuale a adolescentului şi a sa.

La început adolescentul a fost profund marcat de despărţirea părinţilor, dar pe parcurs

a reuşit să se acomodeze cu noua situaţie familială.

Relaţia cu mama lui a jucat un rol important în depăşirea stării depresive a tânărului.

Faptul că cei doi au comunicat i-a ajutat pe amândoi să depăşească momentele dificile prin

care au trecut.

În prezent relaţia lui L. C. cu tatăl sau este destul de distantă. Adolescentul îşi vede

tatăl cam o dată pe lună. La început a fost afectat de acest lucru, dar acum s-a obişnuit cu

ideea mai ales că tatăl nu este interesat de problemele sale.

Acest caz confirmă prima ipoteză menţionată.

Efectele divorţului

în plan psihocomportamental: Iniţial, adolescentul a fost profund marcat, acest lucru

reflectându-se în comportamentul său faţă de cei din jur: s-a îndepartat de prietenii lui, nu a

manifestat interes în ceea ce priveşte şcoala, devenise apatic, depresiv. În timp, lucrurile s-au

schimbat, el reuşind să accepte divorţul părinţilor şi faptul că tatăl său nu reuşeşte să scape de

patima băuturii.

în plan social: Rezultatele lui şcolare au fost influenţate negativ de divorţul părinţilor.

În ultimul an situaţia s-a remediat, iar în prezent tânărul este hotărât să-şi termine studiile şi

să încerce să urmeze cursurile unei facultăţi sau să se angajeze pentru a-şi câştiga

independenţa financiară şi pentru a-şi ajuta totodată mama.

Propuneri:

Pagina 80 din 85

Page 81: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

reinternarea tatălui în spital la secţia de dezalcoolizare;

şedinţe de terapie pentru tatăl adolescentului pentru ca acesta să renunţe la consumul

de alcool;

consiliere pentru mama tânărului pentru a depăşi stările depresive sau pentru a se

preveni reapariţia acestora;

consilierea adolescentului pentru a face faţă situaţiei familiale actuale;

susţinerea tânărului în a-şi găsi un loc de muncă după ce îşi termină studiile.

9. ANALIZA ŞI INTERPRETAREA DATELOR

În cercetare de faţă am realizat şase studii de caz prin intermediul metodelor şi

tehnicilor prezentate anterior (ghidul de interviu şi respectiv observaţia individuală a fiecărui

adolescent în parte). Am aplicat aceste metode şi tehnici pe un grup de adolescenţi ce provin

din familii unde a avut loc divorţul părinţilor. Media de vârstă a adolescenţilor este de 14-19

ani, mediul de provenienţă al acestora este urban, ei fiind elevi în cadrul Liceului Teoretic

“Gheorghe Asachi” Galaţi si ai Liceului Teoretic “Sfânta Maria” Galaţi.

Din analiza datelor am constatat ca în urma divorţului adolescenţii au fost încredinţaţi

mamei, iar în majoritatea cazurilor tatăl nu şi-a manifestat interesul în ceea ce priveşte

educaţia acestora.

Relaţiile adolescentului cu tatal sau (care ulterior s-a recăsătorit) s-au deteriorat după

divorţ, acesta fiind mai interesat de noua familie si de copiii proveniţi din cea de-a doua

căsătorie.

Neglijarea adolescenţilor, precum şi abuzul emoţional sunt situaţii adesea întalnite

dupa divorţul parinţilor. În mod frecvent mama este coplesita de problemele cu care se

confruntă ca părinte singur: venituri insuficiente, lipsa sprijinului celorlalţi membri ai familiei

extinse, sensibilitate emoţionala datorită perioadei de stres specifică procesului de divorţ.

Toate aceste aspecte îşi pun amprenta asupra conduitelor adolescenţilor si generează o serie

de tulburări la nivelul vieţii acestora: eşec scolar, izolare, sentimente de vinovaţie datorită

rupturii dintre părinţii lor, neîncredere în propria persoană, sentimente de manie si teamă faţă

de părinţii săi, imagine de sine scazută, stări depresive, tulburări de comportament

materializate în acte delincvente.

Lipsa de comunicare dintre adolescenţi şi părinţi privind problemele existente la

nivelul structurii familiale, îi determina pe aceştia să săvârseasca anumite acte delincvente

Pagina 81 din 85

Page 82: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

(consum de droguri, mici infracţiuni) pentru a le atrage atentia şi a-i determina să îşi îndrepte

mai mult atentia asupra lor.

O influenţă pozitivă asupra evoluţiei adolescentului o are de cele mai multe ori

sprijinul oferit de membrii familiei extinse (de obicei bunicii), în perioadele pre si post-divorţ

ale parinţilor.

Odată cu divorţul părinţilor are loc o diminuare a nivelului de venituri, ceea ce

determină o satisfacere insuficientă a nevoilor şi o stare de frustrare a adolescentului care se

confruntă cu o modificare a rolurilor şi status-rilor în cadrul familiei (în unele cazuri, dacă

este băiat, el poate prelua rolul de “cap de familie” – rol deţinut până atunci de tatăl sau, îşi

va găsi astfel un loc de muncă pentru a aduce venituri în casă şi pentru a-şi întreţine familia).

Supravegherea adolescenţilor după divorţ este de cele mai multe ori superficială,

întrucât de cele mai multe ori părinţii sunt preocupaţi de propriile probleme, iar aceştia rămân

de cele mai multe ori în grija bunicilor.

Mai mult decât atât, o parte dintre părinţi devin preocupaţi doar să asigure necesarul

de nevoi materiale ale tinerilor şi ajung să neglijeze aproape în totalitate o dimensiune

esenţială, primordială pentru dezvoltarea normală a adolescentului şi anume, cea afectivă.

Suportul financiar nu reprezintă aspectul cel mai important pentru evoluţia adolescentului în

contextul în care situaţia lui familială suferă modificări majore. În aceste momente el are

nevoie în primul rând de sprijinul afectiv al ambilor părinţi pentru a depăşi trauma resimţită

în urma divorţului şi pentru a se acomoda noii sale vieţi.

CONCLUZII FINALE

Absenţa funcţiilor de bază ale familiei determină mutiple perturbări ale conduitei şi

personalităţii în formare a adolescentului. Eşecul înregistrat la nivelul grupului familial este

echivalent de fapt, cu eşecul procesului de socializare a adolescentului care, în condiţiile

absenţei unuia sau altuia dintre cei doi părinţi, se va identifica numai cu un singur model

parental. În felul acesta, adolescentul tinde să asimileze adesea o identitate sexuală eronată.

Existenţa conflictelor şi tensiunilor permanente, ignorarea sarcinilor primare ale familiei şi

dezangajarea părinţilor de rolurile parentale ce le revin, pot marca profund evoluţia

adolescentului, determinându-l să trăiască sentimentul profund al insecurităţii şi abandonului.

Acest sentiment poate la rândul său să genereze numeroase tulburări de comportament la

nivelul structurii interioare a adolescentului.

Pagina 82 din 85

Page 83: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

În unele situaţii, divorţul reprezintă soluţia cea mai bună, o evadare la o viaţă nouă,

mai bună, după ani întregi de suferinţe şi conflicte, uneori chiar şi violenţă fizică sau verbală.

Este firesc ca părinţii să încerce să-i protejeze pe copii de astfel de evenimente sau

pericole; există un instinct natural are îi îndeamnă să-i ferească de trauma psihică sau fizică a

unui divorţ. Sunt însă situaţii cărora părinţii nu ştiu cum să le facă faţă, în care nu ştiu cum

este mai bine să procedeze astfel încât nici adolescentul şi nici relaţia cu el să nu aibă de

suferit. Adolescenţii percep într-un mod diferit situaţiile create de divorţul părinţilor şi tocmai

de aceea părinţii ar trebui să-i pregătească pentru acest eveniment, atenţionându-i şi încercând

să-i îndemne până la un anumit punct.

Pentru ca relaţia dintre adolescent şi părinte să nu fie afectată în sens negativ în urma

divorţului, este indicat ca părintele să fie sincer, să-i spună adevărul adolescentului fără a-l

încărca de detalii de neînţeles. Mai mult decât atât, părintele trebuie sa-l ajute să înţeleagă

faptul că dacă el va trăi în altă parte, adolescentul nu va pierde dragostea şi suportul afectiv

de care are nevoie.

Părintele trebuie totodată să-l convingă pe adolescent că nu el poartă vina destrămării

familiale, ci că acest lucru este o consecinţă a neînţelegerilor la nivelul cuplului conjugal.

Chiar dacă unul dintre părinţi este responsabil într-o mai mare măsură de divorţ, nu

este indicat ca celălat părinte să-l denigreze în faţa adolescentului. Astfel, relaţia dintre cei

doi soţi nu trebuie să influenţeze relaţia adolescent-părinte.

În condiţiile în care adolescentul este profund marcat de modificarea înregistrată la

nivelul structurii familiale, părintele trebuie să-l ajute să-şi exprime propriile sentimente, fie

ele şi de furie şi suferinţă, să-l asculte şi să-l provoace la discuţii.

Adolescentul trebuie să fie informat în legătură cu modificările care rezultă în urma

divorţului pentru a se preveni apariţia unor stări depresive ca raspuns la şocul acestei veşti.

Dacă din punct de vedere personal divorţul este un eveniment traumatic, experimentat

individual de toţi membrii familiei, din punct de vedere familial el este un fel de imagine

răsturnată şi distorsionată a “beneficiilor” căsătoriei, iar din punct de vedere social, este un

fenomen cu numeroase implicaţii economice şi spirituale.

ANEXA NR. 1

Ghid de interviu

Pagina 83 din 85

Page 84: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Date privind subiectul

iniţiale;

sex ;

vârsta;

nivel de şcolarizare;

mediul de provenienţă;

vârsta şi ocupaţia părinţilor.

Relaţia între membrii familiei

relaţia dintre părinţi pre si post-divorţ;

relaţia adolescent-părinte înainte şi după divorţ;

relaţia adolescentului cu ceilalţi membri ai familiei extinse (bunici şi alte rude

apropiate);

relaţia adolescentului cu grupul de prieteni.

3. Impactul divorţului asupra adolescentului

predispoziţia adoptarii unor comportamente deviante pentru a atrage atenţia părinţilor;

tulburări de comportament ale adolescenţilor;

manifestarea autorităţii în familie;

nivelul veniturilor familiei înainte şi după divorţ.

Comportamentul adolescentului în mediul de învăţământ şi în grupul de prieteni

situaţia şcolară a adolescentului înainte şi după divorţul părinţilor;

modificări ale atitudinii adolescentului faţă de grupul de prieteni;

modificări ale comportamentului faţă de colegii de clasă şi faţă de profesori după

divorţ.

Percepţia situaţiei actuale şi perspective viitoare

Pagina 84 din 85

Page 85: Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

planuri de viitor ale adolescentului şi ale părintelui în grija căruia a fost încredinţat.

ANEXA NR. 2

Fişa de observaţie individuală a adolescentului

profilul psihologic al adolescentului care provine dintr-o familie în cadrul căreia a

avut loc divorţul părinţilor;

starea de sănătate a adolescentului (după divorţ);

starea psiho-emoţională a adolescentului (după divorţ);

nivelul de studii al adolescentului în perioada post-divorţ;

nivel de studii al părinţilor;

evoluţia adolescentului în perioada post-divorţ;

relaţionarea adolescentului cu părinţii după divorţul acestora;

bariere în procesul de comunicare adolescent-parinte;

relaţia adolescentului cu grupul de prieteni şi cu rudele apropiate (bunici);

indicatori ai traumei resimţite de adolescent în urma divorţului.

Pagina 85 din 85