Embed Size (px)
DESCRIPTION
interesanta
Citation preview
MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR
ACADEMIA DE POLIŢIE „Alexandru Ioan Cuza”
FACULTATEA DE POLIŢIE
LUCRARE DE DIZERTAŢIE
CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC:
Conf.univ.dr. OLTEANU GABRIEL
ABSOLVENT,
COTAN LAURENŢIU
BUCUREŞTI
2010
1
MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR
ACADEMIA DE POLIŢIE „Alexandru Ioan Cuza”
FACULTATEA DE POLIŢIE
DEPARTAMENTUL STUDII UNIVERSITARE DE MASTERAT,DOCTORAT ŞI
PREGĂTIRE PSIHOPEDAGOGICĂ
STUDII UNIVERSITARE DE MASTERAT
TEMA:
IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ
SEMNALMENTELE EXTERIOARE CU AJUTORUL
SISTEMELOR BIOMETRICE IMAGETRAK ŞI E-FIT.
CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC:
Conf.univ.dr. OLTEANU GABRIEL
ABSOLVENT,
COTAN LAURENŢIU
BUCUREŞTI
2010
2
C U P R I N S
CAPITOLUL I
IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ-GENERALITĂŢI......................................pag.4
1.1. Identificarea criminalistică-noţiune; obiect................................................................pag.4
1.2. Principiile identificării criminalistice.........................................................................pag.5
1.3. Etapele identificării criminalistice.............................................................................pag.6
1.4. Metodele identificării criminalistice..........................................................................pag.7
CAPITOLUL II
IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ SEMNALMENTELE EXTERIOARE.
REALIZAREA PORTRETULUI VORBIT...............................................................................pag.9
SECŢIUNEA I – ELEMENTE INTRODUCTIVE..........................................................pag.9
2.1.1. Fundament ştiinţific................................................................................................pag.9
2.1.2. Scurtă privire istorică............................................................................................pag.10
2.1.3. Principii fundamentale ale identificării după trăsăturile exterioare......................pag.11
2.1.4. Noţiuni generale despre semnalmente..................................................................pag.11
SECŢIUNEA II – DESCRIEREA SEMNALMENTELOR ANATOMICE
(TRĂSĂTURILE STATICE).......................................................................................................pag.13
2.2.1. Sexul.....................................................................................................................pag.13
2.2.2. Vârsta....................................................................................................................pag.13
2.2.3. Statura...................................................................................................................pag.13
2.2.4. Constituţia fizică (corpolenţa)...............................................................................pag.14
2.2.5. Aspectul general (ţinuta).......................................................................................pag.14
2.2.6. Forma liniilor de contur ale corpului uman...........................................................pag.14
2.2.7. Capul.....................................................................................................................pag.14
2.2.8. Gâtul......................................................................................................................pag.47
2.2.9. Umerii...................................................................................................................pag.47
2.2.10. Bustul..................................................................................................................pag.47
2.2.11. Membrele............................................................................................................pag.48
3
SECŢIUNEA III – DESCRIEREA ELEMENTELOR DINAMICE..............................pag.49
SECŢIUNEA IV.............................................................................................................pag.52
2.4.1. Semnele particulare...............................................................................................pag.52
2.4.2. Îmbrăcămintea şi alte obiecte folosite ca accesorii. Deghizarea...........................pag.55
2.4.3. Transformarea fizionomiei prin chirurgie estetică................................................pag.57
CAPITOLUL III
IDENTIFICAREA PERSOANELOR CU AJUTORUL SISTEMELOR
BIOMETRICE IMAGETRAK ŞI E-FIT…………………………………………………….pag.58
SECŢIUNEA I - SISTEMELE DE RECUNOAŞTERE FACIALĂ IMAGETRAK ŞI
APLICAŢIA SOFT E-FIT – PREZENTARE GENERALĂ……………………….…………...pag.58
SECŢIUNEA II- REALIZAREA PORTRETULUI ROBOT.........................................pag.59
3.2.1 Consideraţii generale..............................................................................................pag.59
3.2.2 Interviul în cazul realizării portretului robot……………………………………..pag.62
SECŢIUNEA III- SISTEMULUI IMAGETRAK CA SISTEM DE RECUNOAŞTERE ŞI
COMPUNERE FACIALĂ………………………………………………………………………pag.64
3.3.1. Consideraţii generale privind sistemul de recunoaştere şi compunere facială…..pag.64
3.3.2. Facilităţile bazei de date Imagetrak……………………………………………...pag.64
3.3.3. Posibilităţile sistemului Imagetrak………………………………………….…...pag.65
3.3.4. Modul de lucru în sistemul Imagetrak………………………………….……….pag.65
CONCLUZII..................................................................................................................pag.68
BIBLIOGRAFIE...........................................................................................................pag.72
4
CAPITOLUL I – IDENTIFICAREA CRMINALISTICĂ-GENERALITĂŢI
1.1. IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ - NOŢIUNE; OBIECT
Identificarea criminalistică a apărut şi s-a dezvoltat ca o parte de sine stătătoare a ştiinţei
criminalistice, fiind impusă de nevoile practicii de descoperire şi cercetare a infracţiunii şi a
infractorului1, aceasta fiind definită ca “stabilirea cu ajutorul urmelor a persoanelor sau a obiectelor
care se află în legatura cauzală cu fapta cercetată, prin metode ştiintifice criminalistice, în scopul
obţinerii de probe judiciare”2.
Problemele ştiinţifice ale identificării criminalistice au fost puse de către A. Bertillon, în
deceniul al VII-lea al secolului trecut, el însă nu a studiat problema identificării criminalistice în
ansamblul ei, ci numai în legatură cu identificarea recidiviştilor şi cu expertiza grafologică.
Printre primii aderenţi la sistemul de identificare bazat pe masurători antropomorfice ale
acestuia se numără dr. Mina Minovici, de numele căruia se leagă începuturile criminalisticii în
România, strâns legate de medicina legală.
Necesitatea rezolvării unor probleme de identificare a persoanei, a cadavrului şi a
instrumentului vulnerant a determinat elaborarea unor metode specifice criminalisticii de mai târziu,
Mina Minovici punând bazele Institutului de Medicină Legală din Bucureşti, o adevarată premieră
mondială în 18933.
Dat fiind că savârşirea oricărei infracţiuni este de neconceput fără existenţa unui infractor,
rezultă că obiectul principal al identificării criminalistice îl reprezintă persoana. În al doilea rând,
legătura dintre acesta şi faptă se stabileşte mijlocit, prin intermediul obiectelor care aparţin
infractorului sau pe care acesta le-a folosit, le-a purtat etc., de unde includerea în sfera identificării
criminalistice şi a obiectelor. În sfârşit, deşi statistic figurează rar, pot forma obiect al identificării şi
animalele.
În ceea ce priveşte însuşirile lucrurilor şi fiinţelor, nu se poate admite cuprinderea lor printre
obiectele identificării criminalistice, însuşirile ce definesc, particularizează obiectul, tocmai acestea
1I. Anghelescu, D. Nicolae, Dicţionar de criminalistică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 103.
2 ibidem.
3 L. Ionescu, D.Sandu, Identificarea criminalistică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990, p. 42.
5
stau la baza identificării, deci nu se poate pune semnul egalităţii între ce se identifică şi prin ce se
identifică4.
Plecându-se de la necesităţile cerute de practica criminalistică s-a impus sistemul de
clasificări bipartite al obiectelor identificării, în funcţie de mai multe criterii.
După scopul identificării, obiectele antrenate în procesul identificării se împart în obiecte ce
urmează a fi identificate (obiecte-scop) şi obiecte ce servesc la identificarea acestora, denumite
obiecte-mijloc de identificare.
Un alt criteriu este cel al căutării şi identificării, după care există obiectele căutate, ale căror
urme au fost descoperite în câmpul infracţional şi obiectele verificate, presupuse că au creat urmele
descoperite la locul faptei5.
Această clasificare a obiectelor identificării criminalistice (care se completează şi cu alte
criterii, mai puţin importante) pare mai mult teoretică, pentru majoritatea experţilor însă lucrurile
fiind în practică, mult mai clare: pe de o parte există obiectul incriminat, iar pe de altă parte obiectul
de comparat6.
1.2. PRINCIPIILE IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE
Temeiul ştiintific al oricărui proces de cunoaştere a realităţii obiective este determinat de
anumite reguli de bază, ce constituie punctul de plecare şi izvorul obţinerii de rezultate care să
reflecte riguros exact realitatea.
În mod firesc şi procesul de identificare criminalistică este guvernat de principii ce conferă
acestei activităţi un caracter ştiinţific indiscutabil, rezultatele obţinute servind şi conducând la aflarea
adevărului în procesul penal.
Aceste principii fundamentează ştiinţific activitatea de identificare criminalistică, activitate
care nu se desfăşoară la întâmplare, ci în baza unor metode riguros elaborate în timp. Aşadar, aceste
reguli de bază sunt urmatoarele:
a. Obiectele supuse examinării apar ca obiecte-scop (de identificat) şi obiecte-mijloc (care
servesc la identificare). Această dihotomie este practic o consecinţă a modului în care se realizează
compararea. Are o deosebită importanţă înţelegerea corectă a noţiunilor de “identitate” şi
“asemănare”. Obiectul creator de urmă nu este identic cu caracteristicile lui oglindite în urmă.
4 idem, p.87.
5 E. Stancu, Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor-curs de criminalistică, Bucureşti, 1986, p.29-30.
6 L. Ionescu, D. Sandu, op.cit., p. 94.
6
b. Obiectele supuse identificării cuprind elemente relativ stabile şi elemente variabile.
Schimbarea se manifestă la nivelul obiectelor, fenomenelor, persoanelor prin uzuri, alterări,
imbătrânire fizică etc., dar aceste schimbări nu sunt fundamentale, altfel procesul identificării nu ar
fi posibil. Stabilitatea trăsăturilor nu este una de interpretare simplă, fixistă, în sensul imobilitaţii
totale. Ea trebuie înţeleasă prin raportare la intervalul de timp dintre descoperire şi examinare, în
sensul înţelegerii faptului că trăsăturile caracteristice ale obiectului identificării, fenomen, persoană,
lucru, la momentul săvârşirii unei anumite fapte se regăsesc în mod necesar în caracteristicile
relevate în cursul cercetării lor din punct de vedere al criminalisticii. Revine criminalistului sarcina
de a distinge între caracteristicile variabile şi cele stabile ale obiectului de identificat.
c. Examinarea analitică şi sintetică a elementelor caracteristice este un principiu al stabilirii
identităţii, generat de către caracterul dinamic, unitar dar şi contradictoriu, al realităţii. Examinarea
analitică presupune o abordare atentă, amănunţită, de natură a duce la o clară surprindere a
elementelor caracteristice ale obiectului supus examinării. Examinarea sintetică se realizează prin
surprinderea în dinamică a specificitaţii elementelor.
d. Interdependenţa cauzală şi dinamicitatea în activitatea concretă de cercetare a cauzelor,
organele judiciare fiind chemate să observe atributul fundamental al existenţei cauzalitaţii ca un
factor necesar al mişcării. De exemplu, trecerea timpului produce distrugerea unei urme, estomparea
unei memorizări şi percepţii, uzuri diferite ale unui instrument, alterarea grafismelor la persoanele în
vârstă, etc7.
1.3. ETAPELE IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE
Identificarea constituie scopul final al activităţii criminalistice, însă nu trebuie subestimată
nici stabilirea grupei din care face parte obiectul sau persoana, deoarece nu întotdeauna este posibilă
identificarea, fiindcă urmele găsite pot să nu continue, în masură suficientă, elementele caracteristice
individuale ale acestora. Alteori, identificarea nu este posibilă datorită lipsei unor cunoştinţe de
specialitate sau stadiului la care a ajuns ştiinţa criminalisticii8.
În literatura de specialitate s-a conturat opinia potrivit căreia procesul de identificare
criminalistică parcurge, în esenţă, două etape principale:
7 S.Alămoreanu, Criminalistica,note de curs, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2000, p. 19-20.
8 M.Basarab, Criminalistică, Litografia Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 1969, p. 37.
7
a. într-o primă etapă are loc identificarea sau delimitarea grupului căruia îi aparţine obiectul
scop al identificării,
b. în etapa a doua se finalizează procesul de identificare prin individualizarea sau
determinarea obiectului concret, aflat în raport cauzal cu fapta concretă9.
Aşadar, procesul de identificare începe cu stabilirea grupei sau a genului din care face parte
obiectul, fenomenul sau fiinţa ce urmează să fie identificată.
Stabilirea genului sau grupei poate să fie generală sau specială. Această corelaţie poate avea
mai multe trepte, fiind preferabilă folosirea unei noţiuni speciale cât mai restrânse, care să cuprindă
un numar cât mai mic de cazuri speciale şi să fie relativ cât mai apropiată de identitate. Cu cât
elementele speciale cunoscute vor fi mai numeroase, cu atât stabilirea identitaţii va fi mai sigură.
Pentru identificare se folosesc atât elemente generale, cât şi individuale, proprii unor
obiecte, fenomene sau fiinţe, cum ar fi: abateri de la tipul mediu, normal, întâlnite rar în practică,
forme, situaţii, semne mărunte, deformaţiuni, etc.
Caracterul individual al obiectului, fenomenului, fiinţei se manifestă însă nu numai prin
semne speciale, ci şi prin combinaţiuni speciale de semne generale comune.
Identificarea, ca procedeu, constă în stabilirea punctelor comune şi a deosebirilor după care
acestea se explică şi se apreciază ştiinţific10
.
1.4. METODELE IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE
a. Observarea este utilizată în scopul surprinderii caracteristicilor generale şi a reflectării lor
în obiectul de identificat. Metoda observării serveşte la diferenţierea pe genuri, subgrupe, categorii,
etc., precum şi la pătrunderea în domeniul specificului, al înţelegerii trăsăturilor ce individualizează
un anumit obiect, fenomen, fiinţă.
b. Analizele diverse pot fi realizate cu diferite instrumente optice (lupă, microscop), pe cale
chimică (comatografie, sinteză, precipitare, etc.), prin tehnici biologice (analiza urmelor de sânge),
prin examinări traseologice, de balistică, ş.a. Se va avea în vedere la aprecierea rezultatelor
variabilitatea clarităţii urmelor în funcţie de natura obiectului mijloc. Realitatea există ca o contopire
complexă a variabilităţii şi stabilităţii. Foarte adesea, (de exemplu, în cazul examinării scrisurilor şi
în special a semnăturilor) asemănarea până la perfecta suprapunere trebuie privită cu circumspecţie.
9 E. Stancu, op. cit., p. 35.
10 M. Basarab, op.cit., p. 38.
8
În sens contrar, prezenţa unor elemente de relativă variabilitate încadrate în firescul scrierii şi în
limitele de variabilitate normală vor fi indicii ale identităţii de autor.
c. Confruntarea este aplicată în numeroase cazuri, fiind şi extrem de accesibilă. Sunt
utilizate mijloace optice (microscoape comparatoare, fotografii de examinare, etc.) care permit
mărirea imaginilor şi examinarea minuţioasă a detaliilor.
d. Juxtapunerea este un procedeu de stabilire a continuităţii liniare, utilizată de exemplu la
identificarea armelor de foc după striaţiile lăsate de ghinturile ţevii, de proiectile sau la identificarea
unui topor după striaţiile de pe trunchiul arborilor tăiaţi cu acesta. Procedeul este extrem de eficace
dar presupune corecta folosire a unghiului de iluminat, în caz contrar putând interveni excluderi
eronate sau chiar identificări de continuitate liniară inexistente.
e. Suprapunerea serveşte la relevarea asemănărilor şi deosebirilor dintre diferite obiecte,
prin suprapunerea imaginilor lor. Aprecierea deosebirilor va ţine seama de uzura în timp a
obiectelor, modul şi locul de realizare a urmei în litigiu, modul de realizare a urmei de comparaţie.
Finalul examinării criminalistice, fundamentată pe examinarea comparativă, pe surprinderea şi
aprecierea asemănărilor şi deosebirilor îl constituie formularea concluziilor11
.
11
S. Alămoreanu, op.cit., p. 21-22.
9
CAPITOLUL II - IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ SEMNALMENTELE
EXTERIOARE. REALIZAREA PORTRETULUI VORBIT
SECŢIUNEA I – ELEMENTE INTRODUCTIVE
2.1.1. FUNDAMENT ŞTIINŢIFIC
Necesitatea identificării unei persoane după semnalmente apare cu prilejul descoperirii şi
demascării infractorilor, a urmăririi şi reţinerii învinuiţilor şi condamnaţilor care se ascund, a căutării
persoanelor dispărute, a descoperirii unor cadavre neidentificate.
Problema identificării persoanelor după semnalmente se poate ridica şi în cauzele civile, ca
de pildă în cazul urmăririi pârâtului care se sustrage de la plata obligaţiei de întreţinere sau în cazul
recunoaşterii unei persoane ce reapare după o absenţă îndelungată12
.
Fundamentul ştiinţific al acestei identificari îl constituie individualitatea şi relativa
stabilitate a caracteristicilor somatice ale fiecarui individ adult. Descrierea semnalmentelor -
cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de metoda portretului vorbit - are în vedere
caracteristicile întregului corp, accentul fiind pus pe particularităţile anatomice ale feţei.
În descriere sunt vizate volumul, forma, poziţia şi culoarea părţilor observate, fiecare
element fiind apreciat nu în funcţie de un anumit sistem metric, ci în raport cu alte elemente
anatomice care alcătuiesc ansamblul descris13
.
Trebuie de asemenea să se aibă în vedere faptul că există şi situaţii de asemănare între
persoane şi nu numai între rude (apropiate sau mai îndepărtate), dar acest fenomen nu trebuie
supraapreciat, deoarece, în primul rând, asemănările foarte mari nu se întâlnesc decât destul de rar,
iar în al doilea rând, oricât de mare ar fi asemănarea, ea nu se referă decât la un anumit număr de
trăsături şi niciodată nu este identică. Fiecare persoană prezintă trăsături care o deosebesc de alte
persoane şi care asigură posibilitatea identificării individuale14
.
12
S. A. Golunski, Criminalistica, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p. 227. 13
E. Stancu, Tratat de criminalistică, Editura Actami, Bucureşti, 2001, p. 190-191. 14
S. A. Golunski, op. cit., p. 227.
10
2.1.2. SCURTĂ PRIVIRE ISTORICĂ
Pentru a întelege exact acest gen aparte de identificare, nu este lipsit de interes să amintim
că încă din antichitate au fost semnalate preocupări de găsire a anumitor modalitaţi adecvate de
identificare a celor urmăriţi15
.
Specialiştilor în acest gen de identificare le este familiar clasicul exemplu al descrierii
semnalmentelor din primul mandat de arestare cunoscut în istorie, emis la Alexandria, în anul 145 î.
Hr.16
.
În acest mandat se spune printre altele că “un tânăr sclav aparţinând lui Aristogene, deputat
de Alabanda, a fugit din Alexandria. Sclavul se numeşte Herman, este imberb, are picioare drepte, o
cută în bărbie, o cicatrice deasupra comisurii stângi a buzelor, un tatuaj cu litere barbare pe mâna
dreaptă, poartă o centură care conţine monede de aur”, etc.
La începutul erei noastre au fost date uitării asemenea practici şi singurii care au rămas să
privească atent înfăţişarea omului au fost artiştii, dintre care s-a distins Leonardo da Vinci, ale cărui
observaţii şi cercetări au servit nu numai oamenilor de ştiinţă, ci şi acelora care au avut capacitatea
să impună cuceririle în domeniul justiţiei.
Sistemul buletinelor de urmărire este întâlnit în secolul XVIII, pentru ca odată cu inventarea
fotografiei de către Daguerre (1839) să se înceapă introducerea albumelor fotografice ale
infractorilor.
În descrierea şi fixarea înfăţişării persoanei infractorilor, mai ales în scopul identificării lor
ulterioare, un pas important l-a făcut Alphonse Bertillon, considerat întemeietorul poliţiei ştiinţifice
moderne.
Acesta, pe lângă înregistrarea antropometrică, a elaborat câteva metode de identificare pe
baza semnalmentelor exterioare, a căror valabilitate se menţine şi astazi. Avem în vedere metoda
portretului vorbit şi albumul fotografic, ultimul marcând un salt calitativ în fotografia
semnalmentelor17
.
15
E. Locard, Traite de criminalistique, Editura J. Desvigne, Lyon, 1939, p. 176 aminteşte pe cercetătorul Heindel care,
studiind papirusuri egiptene, descoperă în ele două metode de descriere a persoanei, descrierea amplă şi descrierea
prescurtată, apud E. Stancu, Tratat de criminalistică, p.189. 16
Wolfgang Werner, Echec au crime, histoire de la criminologie, Editura Casterman, Bruxelles, 1966, p. 21-22, apud E.
Stancu, Tratat de criminalistică, p.189. 17
Alphonse Bertillon, Identification antropometrique, Paris, 1883, p.98 şi Instruction signalatiques, Paris, 1888, p. 222,
apud E. Stancu, Tratat de criminalistică, p. 190.
11
2.1.3. PRINCIPII FUNDAMENTALE ALE IDENTIFICĂRII DUPĂ TRĂSĂTURILE
EXTERIOARE
Pentru obţinerea unui portret robot cât mai fidel, în descrierea sistematică a trăsăturilor
fizice ale unei persoane în vederea identificării acesteia, este necesar a se respecta urmatoarele reguli
fundamentale:
a. descrierea trăsăturilor fizice ale persoanei să fie sistematică şi amănunţită;
b. se descriu două categorii de trăsături, anatomice şi funcţionale;
c. se studiază atât variaţii morfologice cât şi fenomene patologice (anatomice sau
funcţionale);
d. se acordă o mare importanţă trăsăturilor feţei care se fixează din două poziţii
determinante, din plan frontal şi din profil;
e. se va acorda o importanţă deosebită folosirii unei terminologii unitare, precise;
f. diferite părţi ale corpului se caracterizează după mărime, formă, poziţie, iar unele dintre
ele şi după culoare;
g. semnalmentele prezintă şi anumite trepte în care se exprimă caracterul pregnant al
acestora;
h. în completarea caracteristicilor corpului, pentru identificarea persoanei după
semnalmente se folosesc şi caracteristicile îmbrăcămintei18
.
2.1.4. NOŢIUNI GENERALE DESPRE SEMNALMENTE
Descrierea semnalmentelor se referă la caracteristicile întregului corp, insistându-se asupra
construcţiei anatomice şi asupra particularităţilor morfologice ale acestuia şi mai ales asupra
particularităţilor de structură ale feţei si ale urechii drepte.
Descrierea semnalmentelor corpului şi ale feţei se face atât sub aspect static cât şi dinamic.
În descrierea aspectului static se insistă asupra diferitelor variaţii morfologice, precum şi
asupra anomaliilor şi a infirmităţilor evidente, iar în descrierea aspectului dinamic se inistă asupra
aspectului funcţional, asupra particularităţilor procesului de mişcare.
18
S. A. Golunski, op.cit., p. 228-230.
12
O atenţie deosebită se acordă descrierii trasăturilor feţei şi urechii drepte privind persoana
din faţă şi din profilul drept, întocmai ca în cele două poziţii obligatorii ale fotografiei de
identificare. Atât descrierea trăsăturilor feţei, cât şi a caracteristicilor corporale se va face ţinând
seama de volumul, forma, culoarea, poziţia şi particularităţile părţii descrise, dar şi de întreg
ansamblul din cara face parte.
Forma diferitelor părţi descrise se apreciază după conturul liniei exterioare, iar poziţia lor
relativă în cadrul ansamblului din care fac parte, după două planuri imaginare aşezate vertical şi
orizontal.
Descrierea trasăturilor caracteristice se face după o gradaţie, care nu trebuie să depăşească
anumite limite, pentru a nu stânjeni clasificarea fişelor.
În general se folosesc cinci gradaţii ca: foarte mare, mare, mijlociu sau potrivit, mic şi foarte
mic, dar sunt unele excepţii când suntem nevoiţi să folosim mai multe gradaţii, ca pentru descrierea
culorii părului şi a ochilor, formei capului, etc.
Amănuntele descrierii vor fi mai mult sau mai puţin numeroase şi în raport cu scopul
urmărit prin descrierea semnalmentelor şi cu posibilitaţile de utilizare. Astfel, descrierea unei
persoane în vederea urmăririi active se face mai sumar decât descrierea unei persoane în vederea
recunoaşterii de către rude sau prieteni.
Descrierea semnalmentelor unei persoane în mod direct de către organul de urmărire penală
se face mult mai complet decât descrierea după relatările unui martor ocular, din ce îşi aminteşte
despre persoana descrisă, de multe ori aceasta putând fi greşită sau imprecisă. Pentru recunoaşterea
persoanelor prin intermediul martorilor este preferabil să se folosească una din metodele tehnice de
identificare, suplinind prin forma intuitivă a imaginilor neconcordanţa sau neînţelegerea sensului
terminologiei ştiinţifice. În plus, forma vizuală este mult mai directă decât formularea exactă a unei
caracteristici de semnalmente, percepută adeseori în condiţii nesatisfăcătoare. Aceleaşi considerente
stau şi la baza recunoaşterii prin martori a unei persoane prezentate împreună cu altele, în grup19
.
19
C. Suciu, Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 424.
13
SECŢIUNEA A II-A – DESCRIEREA SEMNALMENTELOR ANATOMICE
(TRĂSĂTURILE STATICE)
Trăsăturile anatomice se pot observa indiferent dacă corpul este în mişcare sau în repaos20
,
vizând elementele caracteristice privind statura, constituţia fizică, aspectul general al persoanei,
forma capului şi a feţei, etc. În mod convenţional, în aceste semnalmente se includ şi sexul şi vârsta.
2.2.1. SEXUL este apreciat prin observare directă, luând în seamă elementele ce
diferenţiază bărbaţii de femei. Când observarea şi reţinerea semnalmentelor se face cu persoana de
faţă, în caz de dubii se poate proceda la determinarea medico-legală a sexului.
2.2.2. VÂRSTA se apreciază cu o anumită probabilitate, întrucât pot fi prezenţi o serie de
factori care să modifice corelaţia dintre vârsta biologică şi cea aparentă. Dintre aceşti factori
menţionăm tipul constituţional, starea generală a organismului persoanei, condiţiile de viaţă şi de
muncă, bucuriile şi suferinţele persoanei.
Etapele fiziologice ale vârstei sunt apreciate în practica medico-legală, astfel:
-viaţa intrauterină – până la nastere
-copilăria - până la 14 ani,
-tinereţea - între 14 şi 30 de ani,
-maturitatea - între 30 şi 60 de ani,
-bătrâneţea - peste 60 de ani.
Pentru că aprecierea vârstei este extrem de relativă, în practică se admit toleranţe, în special
pentru ultimele trei etape fiziologice, în ordinea 3, 5, respectiv 10 ani21
.
2.2.3. STATURA poate fi apreciată în trei gradaţii: scundă, mijlocie, înaltă.
În cazul bărbaţilor adulţi se consideră scunzi cei a căror înălţime este cuprinsă între 1,60 şi
1,74 m şi înalţi cei a căror înălţime depăşeşte 1,74 m. Pentru caracterizarea taliei femeilor, aceste
limite se micşorează cu 5 cm22
.
La aprecierea înalţimii se au în vedere prezenţa pălăriilor, căciulilor, coafura, tocurile
încălţămintei care se scad pentru a se putea aprecia înălţimea reală. Mai menţionăm că la înălţime
putem întâlni şi limite extreme - foarte înalt (gigantism) şi foarte scund (nanism)23
.
20
M. Basarab, op. cit. , p. 232. 21
C. Dumitrescu, E. Gacea, Elemente de antropologie judiciară, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1993, p. 19. 22
S. A. Golunski, op. cit., p. 20. 23
C. Dumitrescu, E. Gacea, op. cit., p. 20.
14
2.2.4. CONSTITUŢIA FIZICĂ (CORPOLENŢA) se determină după sistemul osos
(scheletul), muscular şi adipos. După primii doi factori distingem oameni robuşti (solizi), mijlocii
(atletici) şi slabi (uscăţivi), iar după al treilea factor persoane slabe, mijlocii şi grase.
2.2.5. ASPECTUL GENERAL (ŢINUTA) unei persoane poate fi apreciat ca sportiv,
elegant, greoi, atletic sau legat de o anumită profesie: marinar, balerin, ofiţer, etc.
2.2.6. FORMA LINIILOR DE CONTUR ALE CORPULUI UMAN
Conturul corpului depinde de forma coloanei vertebrale, de obişnuinţa ţinutei acesteia.
Poate fi un contur drept, încovoiat, cu piept proeminent sau cu cocoaşă. Umerii pot fi apreciaţi după
înclinaţie, putând fi orizontali, ridicaţi, coborâţi, precum şi după volumul lor (lăţime), fiind mari,
mijlocii, mici. Se reţin fenomene de asimetrie, atât în privinţa volumului, cât şi a înclinaţiei, atunci
când acestea sunt prezente. Membrele, atât cele superioare, cât şi cele inferioare se descriu după
lungimea şi grosimea acestora. Eventualele particularităţi la mâini, picioare, degete se reţin ca fiind
semne particulare (picioare în X, K, O, prezenţa platfusului, polidactilia, lipsa unui deget)24
.
2.2.7. CAPUL
Descris din faţă, capul poate avea următoarele forme : ovală, rotundă, dreptunghiulară,
pătrată, triunghiulară şi rombică.
ovală rotundă dreptunghiulară
24 idem, p.20-21.
15
pătrată triunghiulară rombică
Din profil, capul prezintă următoarele variaţii de formă : contur normal, alungit ţuguiat,
turtit parietal, cu occipital turtit şi cu occipital bombat.
contur normal contur alungit contur ţuguiat
contur turtit parietal occipital turtit occipital bombat
16
Forma feţei privită atât din faţă, cât şi din profil, se repartizează pe trei zone distincte zona
frontală (regiunea dintre inserţia părului şi rădăcina nasului), zona nazală (de la rădăcina nasului
până la baza acestuia) şi zona bucală (de la baza nasului până la vârful bărbiei)25
.
1 - zona frontală,
2 - zona nazală,
3 - zona bucală
Într-o figură armonioasă, cele trei zone reprezintă câte 1/3 din întreaga figură. În această
situaţie se apreciază că zonele respective sunt de mărime mijlocie. Dar, de cele mai multe ori apar
diverse variaţii în care una din zone este mai mare sau mai mică iar celelalte zone suferă modificări
în compensare. În acelaşi timp, figura umană poate fi apreciată şi sub aspectul lăţimii în anumite
zone, precis delimitate (dintre cele două oase parietale, dintre cele două oase zigomatice şi dintre
extremităţile mandibulei).
După descrierea formei capului şi a feţei în ansamblu, se trece la analiza separată a fiecărei
părţi a feţei, insistându-se asupra caracteristicilor individuale şi îndeosebi asupra particularităţilor26
.
Astfel:
a. PĂRUL se descrie apreciindu-se linia de inserţie, culoarea, natura, desimea, coafura,
lungimea, lipsa părului.
25
C. Suciu., op. cit., p. 425. 26
C. Dumitrescu, E. Gacea, op. cit., p. 21.
17
- linia de inserţie a părului se observă la partea superioară a porţiunii verticale a osului
frontal, ea neavând de fapt locul de implantare a părului pe suprafaţa capului. Această linie se poate
încadra în una din formele: dreaptă, ondulată, ascuţită, circulară în sus şi circulară în jos.
dreaptă ondulată ascuţită
circulară în sus circulară în jos
- culoarea se notează cu zece variante: negru-albăstrui, negru, castaniu-închis, castaniu-
deschis, blond-roşcat, blond-auriu, blond-cenuşiu, platinat, cărunt şi alb. Se noteză, când este cazul,
prezenţa încărunţirii şi gradul de răspândire: pe tâmple, în partea parietală, occipitală (păr cărunt
izolat, şuviţe de păr cărunt, încărunţire totală). O particularitate mai rar intâlnită o constituie parul
albinoşilor;
18
- natura părului. După această caracteristică părul se împarte în: drept, ondulat şi creţ.
drept ondulat creţ
- după desime părul poate fi des, normal şi rar;
des normal rar
- după lungime, distingem păr lung, mediu, scurt;
lung mediu scurt
- coafura poate varia între păr purtat cu cărare în partea stângă, în partea dreaptă, la mijloc,
păr purtat peste cap, tuns scurt, ras complet. Favoriţii pot fi apreciaţi după lungime (lungi, mijlocii,
scurţi) şi după direcţia lor (drepţi, oblici);
19
- calviţia (chelia) se notează poziţia acesteia (frontală, frontal-parietală, totală), precum şi
gradul de chelire (de la rărirea părului până la chelirea totală)27
.
frontală frontal-parietală totală
b. FRUNTEA este amplasată pe porţiunea verticală a osului frontal, fiind limitată în partea
superioară de inserţia părului iar la cea inferioară de baza arcadelor. Se descrie înălţimea, lăţimea,
înclinaţia, particularitaţile.
- înălţimea frunţii reprezintă distanţa măsurată pe mediana care uneşte locul de unde începe
părul până la rădăcina nasului; ea se determină în comparaţie cu zona nasului şi a gurii. Astfel,
fruntea poate fi: înaltă, mijlocie sau mică;
înaltă mijlocie mică
- lăţimea se determină după mărimea distanţei dintre tâmple, fruntea putând fi: îngustă,
medie, lată;
îngustă medie lată
27
C. Dumitrescu, E. Gacea, op. cit., p. 22, C. Suciu, op. cit., p. 435-436, S. A. Golunski, op. cit, p. 236.
20
- înclinarea frunţii se observă din plan lateral, raportând înclinarea reală la un plan vertical
şi imaginar ce străbate baza şi rădăcina nasului. În raport cu acest plan imaginar, fruntea poate fi:
verticală, proeminentă, oblică . Poziţia normală a unei frunţi va fi fruntea puţin înclinată.
verticală proeminentă oblică
- ca particularităţi ce pot fi menţionate la descrierea frunţii sunt: bose frontale proeminente,
arcade proeminente, frunte concavă, frunte concavă cu arcade proeminente, frunte foarte înaltă cu
contur curbat. Arcadele sunt apreciate ca mari, mijlocii sau mici. Mărimea lor variază cu unghiul de
înclinare a frunţii şi anume cu cât fruntea este mai înclinată, ele sunt mai mari şi invers. Sinusul este
o proeminenţă osoasă deasupra rădăcinii nasului, în partea de mijloc a frunţii iar bosele frontale sunt
proeminenţe osoase în părţile laterale superioare ale frunţii.
Alte particularităţi ale frunţii constau în ridarea excesivă a acesteia, fie în două-trei şanţuri
adânci, fie în ridări numeroase dar puţin adânci, care însă acoperă întreaga frunte. Ridurile adânci
pot avea forma unor vălurele, pot fi curbate cu marginile în coborâre, pot prezenta frânturi în
coborâre în zona centrală sau dispuse neregulat28
.
bose frontale arcade frunte
proeminente proeminente concavă
28
S. A. Golunski, op. cit., p. 232, C. Dumitrescu, E. Gacea, op. cit., p. 22, C. Suciu, op. cit., p. 428, M. Basarab, op. cit.,
p. 234.
21
frunte concavă frunte foarte înaltă
cu arcade proeminente cu contur curbat
c. SPRÂNCENELE sunt formaţiuni musculo-cutanate şi sunt dispuse deasupra, de o parte
şi de alta a arcadelor.Ele se examinează după lungime, grosime, arcuire, desime, direcţie şi poziţia pe
care o ocupă faţă de globul ocular.
- după amplasare: reunite, apropiate, depărtate,ridicate, coborâte;
reunite apropiate depărtate
ridicate coborâte
- după direcţie: orizontale, oblice interior, oblice exterior;
orizontale oblice interior oblice exterior
22
- după formă: rectilinii, arcuite,unghiulare, sinuase;
rectilinii arcuite
unghiulare sinuase
- după lungime: scurte, mijlocii, lungi;
scurte mijocii lungi
- după lăţime: înguste, mijlocii, late, pensate;
înguste mijlocii
late pensate
23
Culoarea sprâncenelor se apreciază în raport de culoarea părului de pe cap, fiind mai
deschise sau mai închise decât acesta.
Ca particularităţi în descrierea sprâncenelor se menţionează sprâncenele stufoase sau cu
ţepi, sprâncenele coborâte pe ochi, încărunţite sau prezentând forme specifice datorită unor cicatrici.
De asemenea se menţionează dacă sprâncenele lipsesc de tot sau sunt depilate complet sau în parte şi
dacă sunt desenate într-o altă poziţie29
.
d. OCHII sunt situaţi în cavitatea orbitală, la nivelul bazei acesteia. Globul ocular este
format din retină, ca formaţiune fotoreceptoare şi din o serie de alte elemente care asigură
proiectarea pe retină a razelor luminoase, sosite din mediul înconjurător.
- poziţia ochilor se apreciază după amplasarea unghiurilor interne sau externe.Astfel , există
ochi drepţi, ochi cu comisurile interne coborâte şi ochi cu comisurile externe coborâte ;
drepţi comisurile interne comisurile externe
coborâte coborâte
- mărime ochilor: mari,mijlocii, mici;
mari mijlocii mici
- aşezarea în orbite: normală, înfundată şi proeminentă;
normală înfundată proeminentă
29
C. Suciu, op. cit., p. 428, C. Dumitrescu, E. Gacea, op. cit., p. 24, S. A. Golunski, op. cit., p. 232.
24
- culoarea este dată se pigmentaţia irisului, în funcţie de care ochii pot fi: negri, căprui,
verzi, albaştrii;
negi căprui
verzi albastii
- pleoapele sunt în număr de două: una superioară şi una inferioară, ele mărginind orificiul
palperbral (deschizătura ochilor).Pleoapele se descriu atunci cînd la ele sunt sesizate unele
particularităţi, cum ar fi culoarea deosebită sau faptul ca sunt coborâte pe ochi;
- genele sunt fire de păr implantate pe marginea pleoapelor, groase, rigide, arcuite,
îndreptate în sus, în jos sau înainte. Pot fi: lungi, potrivite sau scurte, dese, potrivite sau rare. Se
menţionează dacă sunt acoperite cu rimel şi intercalate sau prelungite cu gene artificiale;
- ca particularităţi se menţionează: lipsa totală de culoare a irisului, culoarea diferită a celor
doi ochi, opacitatea corneei, prezenţa cataractei, dilataţia pupilei, inelul alb al pupilei (gerantoxon).
Pot exista particularităţi ale pleoapei, precum: negi, inflamaţii cronice, răsfrângerea pleoapei
inferioare, cicatrici, pungi simple sau duble sub pleoapele inferioare, grosimea exagerată a
pleoapelor. Ca anomalii ale ochilor de notează strabismul, prezenţa albeţei, lipsa globului ocular,
prezenţa protezei de ochi (ochi de sticlă). Strabismul poate fi convergent (orientarea globului ocular
către unghiul interior al ochiului) sau divergent (orientarea globului ocular către unghiul exterior al
ochiului). Poate fi prezent la un şingur ochi sau la ambii ochi30
.
30
C. Suciu, op. cit., p. 428-430, C. Dumitrescu, E. Gacea, op. cit., p. 23, S. A. Golunski, op. cit., p. 232-233.
25
e. NASUL este primul segment al aparatului respirator, având caracteristici specifice
fiecărui individ şi dublu rol (respirator şi olfactiv). Este unul din elementele dominante în compoziţia
feţei. O faţă privită frontal va fi dominată de forma ochilor şi a nasului, iar privită din profil, conturul
nasului va fi elementul dominant, cel mai caracteristic, care va asigura un anumit caracter întregii
înfăţişări.
Observarea nasului se poate face din plan frontal sau din profil. Descrierea trebuie
raportată la poziţia din care a fost văzut.
- rădăcina nasului se află între cei doi ochi şi arcadele sprâncenelor, formând o
scobitură.Această profunzime poate fi mică, mijlocie sau mare.
mică mijlocie mare
Din profil se poate observa plasarea radăcinii nasului în raport cu globul ocular: ridicată, în
acelaşi plan sau coborâtă.
ridicată în acelaşi plan coborâta
26
Din plan frontal se poate aprecia lăţimea rădăcinii cu cele trei dimensiuni: lată, mijlocie sau
îngustă.
lată mijlocie îngustă
- conturul nasului începe din partea cea mai scobită a rădăcinii nasului şi se termină la
vârful acestuia. Se observă în general şi cel mai corect din profil şi are următoarele forme: rectiliniu,
concav, convex, acvilin(coroiat).
rectiliniu concav convex acvilin
27
- baza nasului.Din punct de vedere al directiei baza nasului poate fi: orizontală, ridicată sau
coborâtă
.
orizontală ridicată coborâtă
Din punct de vedere al laţimii, care de fapt este şi laţimea nasului, baza nasului poate fi:
mare, mijlocie sau mică.
mare mijlocie mică
- înălţimea nasului este apreciată mai ales din profil şi cuprinde intervalul dintre punctul
cel mai profund al rădăcinii nasului şi punctul cel mai de jos al locului de fixare a foselor nazale pe
obraz. Înălţimea nasului se notează ca fiind mare, mijlocie sau mică.
28
mare mijlocie mică
- proeminenţa nasului reprezintă distanţa măsurată de la locul unde sunt fixate fosele nazale
şi până la cel mai proeminent punct nazal şi este apreciată ca mare, mijlocie sau mică.
mare mijlocie mică
Particularităţi. Nasul poate prezenta o serie de particularităţi cum ar fi: nări depărtate sau
lipite, osul nazal zdrobit, vârful nasului deviat dreapta sau stânga, nas ondulat, nas în şa vârful
nasului în formă de sferă, vârful nasului bilobat, vârful nasului turtit, culoarea deosebită a nasului,
nuanţă roşie, roşie-maro, violetă, indicând ori unele boli de piele ori consumul excesiv de alcool31
31
C. Suciu, op. cit., p. 430-431, C. Dumitrescu, E. Gacea, op. cit., p. 24-25, S. A. Golunski, op. cit., p. 234.
29
Profilul fronto-nazal
Conturul figurii observat din planul lateral evidenţiază unele particularităţi ale zonei fronto-
nazale, alcătuită din prelungirea liniei frunţii peste linia dosului nasului. În literatura de specialitate
această zonă este denumită profil fronto-nazal, ce începe de la linia de inserţie a părului şi se termină
la vârful nasului.
Sunt întâlnite următoarele forme de profil:
- profil continuu (grecesc), formând o linie aproape dreaptă;
- profil frânt – are forma unei linii frânte, datorită rădăcinii nasului care e de profunzime
mică;
30
- profil paralel – este prezent atunci când linia frunţii este paralelă cu linia nasului. În acest
caz fruntea este retrasă, dar peste nivelul nasului, care este rectiliniu şi are o rădăcină profundă;
- profil unghiular – combinaţia unei frunţi verticale sau uşor retrase, cu un nas rectiliniu,
având o rădăcină bine conturată (adâncită);
31
- profil arcuit – este dat de o frunte bombată şi un dos al nasului convex sau acviliniu;
- profil ondulat – prezintă o frunte bombată şi un nas concav (cârn)32
.
Profilul naso-bucal este alcătuit din zona cuprinsă între baza nasului şi vârful bărbiei, fiind
conturat de structura şi dezvoltarea maxilarelor superior şi inferior. Acest profil poate fi:
32
C. Panghe, C. Dumitrescu,Portretul vorbit, Serviciul Cultural, Presă si Editorial al Ministerului de Interne, 1974, p. 49,
apud C. Dumitrescu, E. Gacea, op cit., p. 25.
32
- prognat – dur, cu oase maxilare bine dezvoltate, proeminente;
- ortognat – atunci când oasele maxilare sunt fără ridicături, şterse;
- retrognat – atunci când maxilarul inferior este retras.
33
-maxilar inferior proeminent - atunci când bărbia este bine reliefată33
.
f. ZONA BUCALĂ formează treimea inferioară a figurii umane, fiind limitată superior de
locul de întâlnire a bazei nasului cu şanţul subnazal, iar inferior de vârful bărbiei. Principalele
elemente ale acestei zone sunt:
- şanţul subnazal (distanţa naso-labială) este cuprinsă între baza nasului şi marginea
exterioară a buzei superioare. Se descrie sub aspectul înălţimii şi lăţimii sale.
Înălţimea şanţului subnazal poate fi mică, mijlocie sau mare.
mică mijlocie mare
Lăţimea şanţului subnazal poate fi mică, mijlocie sau mare.
mică mijlocie mare
33
C. Panghe, C. Dumitrescu, op.cit., p. 52, apud C. Dumitrescu, E. Gacea,op.cit., p. 26.
34
- gura constituie prima porţiune a aparatului digestiv, reprezentată printr-o cavitate care
conţine limba şi dinţii şi prin care sunt introduse alimentele în organism.
Gura se observă din plan frontal, apreciindu-se dimensiunile ei, respectiv mare, mijlocie,
mică, cât şi amplasarea propriu-zisă a acesteia, determinată de poziţia comisurilor.
mică mijlocie mare
Se pot întâlni guri orizontale, cu comisuri coborâte şi respectiv cu comisuri ridicate.
comisuri orizontale comisuri coborâte comisuri ridicate
Ca particularităţi ale gurii pot fi: gură oblică, gură exagerat de mare, gură în formă de inimă
etc.
oblică exagerat de mare in forma de inimă
În cadrul descrierii gurii se va da o mare atenţie buzelor, formaţiuni cărnoase, care
delimitează gura şi acoperă dinţii şi reproduc exact în regiunea bucală forma arcadelor alveolo-
dentare, formaţiuni ce se unesc lateral, formând comisurile gurii.
35
După grosime, buzele pot fi socotite: subţiri, mijlocii, groase.
subţiri mijlocii groase
Ca proeminenţă, avem următoarele situaţii: buza superioară proeminentă, buza inferioară
proeminentă, ambele buze proeminente.
superioară inferioară ambele
proeminentă proeminentă proeminente
Ca particularităţi ale buzelor se menţionează: cicatrici, malformaţii (de exemplu: “buza de
iepure”, buză parţial despicată, constituind o anomalie congenitală), accentuarea brazdei mediane la
buza inferioară, atârnarea buzei inferioare.
Dinţii se găsesc în cavitatea bucală, sunt fixaţi în alveolele dentare ale maxilarului şi
mandibulei printr-o articulaţie proprie, fiind în număr de 32 la adult, când se formează dentiţia
permanentă. În general se descriu doar incisivii şi caninii, celelalte două feluri de dinţi, molari şi
premolari sunt mai greu observabili. Astfel, ca mărime, dinţii se împart în foarte mici, mici, potriviţi,
mari, foarte mari. Dacă prezintă o formă lată, se menţionează ca particularitate.
După culoare, se împart în albi, gălbui, gri, negri. Aşezarea dinţilor se referă atât la
orientarea lor, cât şi la gruparea în maxilare. Astfel, dinţii pot fi calificaţi ca: drepţi, ieşiţi în afară,
orientaţi spre înăuntru, iar după grupare se împart în regulaţi, rari sau îngrămădiţi.
Sub aspectul uzurii, se menţionează dacă sunt rupţi sau tociţi din cauza alimentaţiei, a
profesiunii sau a fumatului cu portţigaret sau pipă, dacă au plombe, sunt îmbrăcaţi sau prinşi în
proteză, dacă au dentina atacată într-un mod specific (sticlarii, lucrătorii în mercur, cofetarii, etc.).
Ca particularităţi ale gurii în legătură cu vizibilitatea danturii se menţionează cele două
extremităţi, vizibilitatea gingiilor în timpul vorbirii sau acoperirea dinţilor în timpul vorbirii, astfel
încât aceştia nu pot fi descrişi, lipsa unor dinţi.
36
- bărbia este porţiunea cea mai de jos a figurii, conturând faţa şi dându-i forme
caracteristice. Ea se examinează din planul frontal, sub aspectul înălţimii şi lăţimii şi din plan lateral,
din punct de vedere al înclinaţiei.
Înălţimea bărbiei: mare, mijlocie, mică.
mare mijlocie mică
Lăţimea bărbiei: mare, mijlocie, mică.
mare mijlocie mică
Sub aspectul înclinării, bărbia poate fi: retrasă, verticală sau proeminentă.
retrasă verticală proeminentă
37
Ca particularităţi ale bărbiei pot fi întâlnite: bărbie dublă, bărbie cu gropiţă, bărbie bilobată
şi bărbie plată.
dublă cu gropiţă
bilobată plată
- barba şi mustăţile se apreciază atunci când sunt prezente la o persoană după formă,
mărime, culoare.
Barba este formată din părul care creşte la bărbaţi pe bărbie şi obraji. După lungimea
părului poate fi mare, mijlocie sau mică. După formă, există mai multe variante: barbişon (cuprinde
toată faţa, dar părul este scurt), guler (este o continuare a perciunilor şi cuprinde întreaga faţă până
sub bărbie), muscă (este un mănunchi de fire sub buza inferioară), cioc (are dimensiuni mici şi
cuprinde întreaga bărbie).
Mustaţa este formată din părul care creşte deasupra buzei superioare la bărbaţi şi poate fi
mare, mijlocie sau mică. După formă, poate fi: cu colţurile ridicate, cu colţurile drepte, cu colţurile
coborâte, tăiată mărunt pe buze, coadă de rândunică, sub formă de muscă (smoc de păr situat în zona
mediană a nărilor), formă plină, lăsată pe gură, arcuită.
38
Barba şi mustaţa au în mod obişnuit aceeaşi culoare cu aceea a părului, dar se pot diferenţia
uneori, caz în care se menţionează culoarea. De asemenea se menţionează dacă sunt complet albe,
precum şi densitatea părului.
În cazul în care este vorba despre o femeie care are păr pe faţă (hirsutism) se va menţiona
locul unde se află, mărimea lui şi densitatea (mult, puţin, fire izolate)34
.
g. URECHILE se află printre elementele esenţiale ale figurii care permit atât identificarea
persoanelor, cât şi diferenţierea lor căci structura cartilagiului rămâne neschimbată toată viaţa şi
prezintă forme strict individualizate la fiecare persoană. Descrierea urechii se rezumă numai la
pavilionul exterior al acesteia, fiind singura parte accesibilă unei examinări mijlocite şi curente
34
C. Suciu, op. cit., p. 433-435, C. Dumitrescu, E. Gacea, op. cit., p. 28-29, S. A. Golunski, op. cit., p. 234-237,
M.Basarab, op. cit., p. 235-236
39
În legătură cu aspectul său general, urechea poate fi de formă rotundă, ovală, triunghiulară
şi rectangulară.
rotundă ovală triunghiulară rectangulară
Din punct de vedere al înălţimii, urechea poate fi: mare, mijlocie, mică.
mare mijlocie mică
40
Din punct de vedere al lăţimii, urechea poate fi: lată, mijlocie, îngustă.
lată mijlocie îngustă
Ca poziţie faţă de cap, depărtarea urechii poate fi: totală, nulă, superioară sau inferioară.
totală nulă superioară inferioară
41
Pavilionul exterior al urechii se compune din mai multe elemente caracteristice, dintre care
cinci ridicături şi trei depresiuni. Acestea sunt: helixul (marginea), antehelixul, tragusul,
antetragusul, lobul, conca (orificiul auditiv), depresiunea digitală şi depresiunea luntrei.
- helixul este marginea exterioară, bordura urechii, fiind împărţit în trei zone: helix originar,
superior şi posterior.
Helixul originar poate fi lung, mijlociu sau scurt, apreciind întinderea sa din concă până la
vârful superior al urechii.
lung mijlociu scurt
42
Helixul superior începe de la vârful urechii şi se termină la îndoitura dinapoi a acesteia; se
poate aprecia după lungime (lung, mijlociu, scurt) şi după lăţime (lat, mediu, îngust).
lung mijlociu scurt
lat mediu îngust
Helixul posterior începe de la îndoitura dinapoi a părţii superioare a urechii şi ajunge până
la lob; şi acesta poate fi apreciat după lungime şi lăţime în cele trei gradaţii.
43
lung mijlociu scurt
lat mediu îngust
- antehelixul este paralel spre interiorul urechii cu helixul, fiind o proeminenţă
cartilaginoasă, de formă concavă, rectilinie sau convexă, amplasată fie în acelaşi plan, fie sub ori
peste nivelul helixului. Se mai pot face aprecieri legate de dezvoltarea antehelixului în sensul că
poate fi şters (aproape absent) sau hipertrofiat;
concav rectiliniu convex
44
în acelaşi plan sub nivelul helixului peste nivelul helixului
şters hipertrofizat
- tragusul este un cartilagiu mic, de regulă de formă triunghiulară, formând peretele anterior
al canalului auditiv extern. Baza triunghiului este fixată de faţă, iar vârful se află înspre marginea
posterioară a urechii, respectiv spre helixul posterior. Tragusul poate fi ascuţit, şters (aproape absent)
sau bine conturat;
ascuţit şters bine conturat
45
- antetragusul este plasat la partea inferioară a antehelixului, opus tragusului şi deasupra
lobului urechii, fiind format dintr-un cartilagiu mai mult sau mai puţin dezvoltat. Se descrie după
înclinaţie (orizontal, oblic), formă (concav, rectiliniu, convex) şi mărime (mic, mijlociu, mare);
orizontal oblic
concav rectiliniu convex
mic mijlociu mare
46
- lobul este amplasat în partea inferioară a urechii, în continuarea helixului posterior şi sub
antetragus, alcătuind partea cărnoasă a urechii, prezentând valoroase elemente de individualizare,
legate de mărime, formă, aderenţă şi alte particularităţi. După mărime, lobul poate fi mic, mijlociu,
mare, iar după formă: oval, rotunjit sau ascuţit. După aderenţă, lobul poate fi lipit, semilipit sau liber.
Alte particularităţi: absenţa parţială sau totală a lobului, mărimea exagerată, riduri, crestături, negi,
perforaţia pentru cercei, prezenţa părului;
mic mijlociu mare
oval rotunjit ascuţit
lipit semilipit liber
47
- conca sau canalul auditiv extern este un orificiu ce poate fi apreciat după mărime (mică,
mijlocie, mare) şi profunzime, care variază în funcţie de forma şi poziţia celorlalte elemente ale
pavilionului urechii;
mică mijlocie mare
- depresiunea digitală (fosa digitală) este situată în partea superioară a pavilionului urechii,
între partea anterioară a helixului şi partea superioară a antehelixului;
- depresiunea luntrei (fosa naviculară) este situată către regiunea posterioară a helixului şi
a antehelixului35
.
2.2.8. GÂTUL
Dintre caracteristicile gâtului se notează înălţimea şi grosimea, gâtul putând fi: scurt,
mijlociu, lung şi respectiv gros, de grosime mijlocie şi subţire. Dintre particularităţile gâtului se
acordă atenţie proeminenţei cartilagiului faringelui (nodul lui Adam).
2.2.9. UMERII
Se descriu după lăţime, putând fi înguşti, mijlocii şi laţi, precum şi după înclinare, putând fi
coborâţi, drepţi (orizontali) şi ridicaţi; îmbrăcămintea poate ascunde aceste caracteristici.
2.2.10. BUSTUL
Pentru caracterizarea bustului se descriu lăţimea pieptului şi conturul spinării. După lăţime,
bustul poate fi îngust, mijlociu şi lat, iar conturul spinării depinde de linia coloanei vertebrale, care
este determinată de obişnuinţa ţinutei corpului.
35
C. Suciu, op. cit., p. 436-437, C. Dumitrescu, E. Gacea, op. cit., p. 28-29, S. A. Golunski, op. cit. p. 235-236.
48
De obicei, spinarea prezintă mici sinuozităţi în regiunea gâtului şi a pieptului – spre înafară,
iar în regiunea şalelor spre înăuntru. În cazul unei bombări exagerate a vertebrelor spinării se
formează cocoaşa. În cazul unor sinuozităţi puţin exprimate a vertebrelor în regiunea spinării şi a
şalelor, spinarea se consideră dreaptă.
În cazul femeilor se va preciza proeminenţa bustului, care poate fi puţin proeminent,
proeminent sau foarte proeminent, precum şi înclinaţia sânilor, aceştia fiind drepţi, lăsaţi sau foarte
lăsaţi.
2.2.11. MEMBRELE
Se precizează lungimea mâinilor, lungimea şi lăţimea încheieturilor, lungimea şi grosimea
degetelor de la mâini, grosimea şi lungimea picioarelor. Ca anomalii se notează lipsa sau deformarea
unui membru, ori a vreunui deget, umflarea şi deformarea încheieturilor, asimetria36
.
36
S. A. Golunski, op. cit., p. 238-239.
49
SECŢIUNEA III – DESCRIEREA ELEMENTELOR DINAMICE
Descrierea semnalmentelor anatomice se completează cu descrierea caracteristicilor
dinamice, legate de caracterul funcţional al organismului. Semnalmentele dinamice se referă deci, la
acele trăsături fizice ale unei persoane ce pot fi examinate numai în mişcare37
. Acestea sunt:
2.3.1. Ţinuta corpului depinde de felul de contractare a muşchilor, de armonia mişcărilor,
etc. Astfel, deosebim atitudini rigide, uneori caracteristice anumitor profesiuni (militari, contabili),
atitudini mobile (relaxate), atitudini de deferenţă, sportive, agresive, cochete, servile etc. Tot ca
atitudine trebuie considerată şi poziţia mâinilor în timpul mersului, staţionării, vorbirii (cum ar fi
ţinerea mâinilor pe şolduri, în buzunarele hainelor sau pantalonilor, la încheietura hainei, la spate,
etc.). Felul atitudinii generale a corpului nu este o formă definitiv stabilă, putând fi uşor deghizată
prin jucarea unui anumit rol după interesul pe care o persoană îl poartă în anumite situaţii şi totuşi
unele aspecte de bază sunt păstrate prin deprindere şi acestea revin în ţinuta corpului ca o constantă.
2.3.2. Poziţia capului se încadrează, de obicei, în ţinuta generală a corpului, totuşi poate
prezenta unele caracteristici proprii printr-o anumită poziţie mai constantă. Capul poate fi ţinut drept,
aplecat înainte sau înapoi, spre dreapta sau spre stânga. În măsura în care această poziţie nu e
întâmplătoare, ci revine în dinamismul mişcărilor, se va nota ca un element caracteristic.
2.3.3. Alura mersului unei persoane poate constitui un element valoros în identificarea
acesteia, datorat stereotipului dinamic ce se creează în timpul exercitării mişcărilor specifice. Mersul
fiecărei persoane dobândeşte caracteristici proprii, determinat de modul de corelare a elementelor
mersului cu mişcările corpului. În aprecierea acestui semnalment funcţional, se au în vedere o serie
de elemente ale mersului, precum: lungimea şi lăţimea pasului, unghiul de deschidere format de
talpa piciorului faţă de axa mersului, felul în care talpa piciorului se detaşează de sol (glisează, se
ridică), dacă mersul este armonios sau corpul rămâne rigid, mişcarea mâinilor, etc.
Antrenarea corpului în mişcările mersului poate avea forme exagerate, cum ar fi mersul cu
balansarea umerilor, ondulaţiile bazinului etc. În acelaşi timp, mersul unei persoane mai poate fi
caracterizat ca: bărbătesc, femeiesc, legănat, sportiv, rigid, anemic, defectuos.
37
I. Anghelescu, D. Nicolae, op. cit., p. 175.
50
2.3.4. Expresia fizionomiei (mimica) este determinată de starea de contracţie a muşchilor
feţei, de expresia privirii, mişcărilor buzelor, etc. şi constituie un element relativ stabil în înfăţişarea
unei persoane. Mimica poate fi spontană (de plâns, râs, mânie, emoţii puternice), convenţională
(zâmbet, mină gravă, întristată, datul din cap în semn de salut, de afirmare, de negare) şi originală
(tipică unei singure persoane – precum mişcări al ochilor, buzelor, nărilor, sprâncenelor, rotirea
capului, etc.). Expresia feţei poate fi calmă, enervată, flegmatică, mirată, confuză, distrată sau
obosită.
În descrierea expresiei fizionomice se acordă o atenţie deosebită privirii, care antrenează nu
numai mişcările ochilor, ci şi o parte a muşchilor feţei. Felul de a privi al unei persoane nu este legat
numai de deprinderi şi de întreaga sa personalitate, ci şi de anumite stări psihofiziologice prin care
trece, de vârstă, de prezenţa anumitor boli, de umiditatea lacrimală a ochilor şi de întreaga mimică a
feţei. Cele mai întâlnite “expresii ale privirii” sunt: privirea tandră, răutăcioasă, furioasă, bănuitoare,
neîncrezătoare, mirată. De asemenea, există priviri pătrunzătoare, mobile, fixe, drepte, oblice,
fugitive.
În legatură cu mimica feţei se află şi “expresia buzelor”, apreciată atunci când persoana
vorbeşte sau nu vorbeşte, existând forme obişnuite (normale), de indiferenţă, de ironie, de tristeţe. Se
reţin ca elemente de individualizare muşcatul buzelor, unele ticuri nervoase ca rictusul, strânsul
(scrâşnitul) şi suptul dinţilor.
2.3.5. Vocea şi vorbirea
Vocea se poate prezenta în funcţie de mai multe criterii – după claritate, există voce clară
sau răguşită; după timbru: nazală, bărbătească, feminină, infantilă; după vârstă: voce de copil, de
adult, de bătrân. Vocea poate prezenta anumite particularităţi. Astfel, obstrucţiile nazale sau deviaţia
septului determină voci înfundate, guturale, nazalizate; prezenţa polipilor dă voci răguşite, sunete
uneori bitonale; pronunţia unor consoane poate fi şuierată, opacă, cuvântul incomplet emis, alteori
vorbirea este greoaie, învălmăşită, leneşă, bâlbâită, sâsâită, graseiată; unele persoane folosesc
accentul unei alte limbi, pot avea ticuri verbale.
Sub aspectul calităţii vorbirii se pot distinge: vorbirea scurtă şi corectă, vorbirea scurtă şi
incorectă, vorbirea în fraze lungi – corecte sau incorecte, etc. Mai pot fi întâlnite erori gramaticale
(dezacorduri), folosirea unor dialecte, a cuvintelor străine, a neologismelor. Printre alte particularităţi
menţionate în literatura de specialitate se poate avea în vedere şi rapiditatea vorbirii, ce poate, astfel,
fi: obişnuită, rară, rapidă sau schimbătoare38
.
38
C. Panghe, C. Dumitrescu,op.cit. , p. 100, apud C. Dumitrescu, E. Gacea, op. cit., p. 30.
51
2.3.6. Obişnuinţele în diverse activităţi pot fi considerate şi ele semnalmente funcţionale.
Este vorba de fumător – nefumător, modul de aprindere şi de stingere a ţigării, toaletă aleasă sau
neglijentă, exalivaţie frecventă şi altele39
.
39
C. Dumitrescu, E. Gacea, op. cit., p. 29-32, C. Suciu, op. cit., p. 441-442, S. A. Golunski, op. cit., p. 240-241.
52
SECŢIUNEA IV – SEMNELE PARTICULARE. ÎMBRĂCĂMINTEA ŞI ALTE
OBIECTE FOLOSITE CA ACCESORII (DEGHIZAREA). TRANSFORMAREA
FIZIONOMIEI PRIN CHIRURGIE ESTETICĂ
2.4.1. SEMNELE PARTICULARE reprezintă anumite defecte anatomice şi funcţionale
sau se datorează anumitor malformaţii congenitale, intervenţiilor chirurgicale, accidentelor,
diferitelor acumulări sau deformări cantitative sau lipsei unor organe sau părţi ale acestora din corpul
omenesc, tatuajului artistic sau profesional, etc.
Descrierea semnelor particulare aflate pe corp se face indicând natura semnului, locul pe
care îl ocupă raportat la diferitele membre ale corpului, forma, mărimea, culoarea. Se va indica dacă
semnul se află pe partea din faţă sau pe spatele corpului, dacă este format la suprafaţa pielii sau în
adâncime, dacă este un semn temporar sau permanent.
Cele mai importante semne particulare sunt următoarele:
a. cicatricile pot avea origine diversă. Unele sunt de natură traumatică, altele de natură
chirurgicală sau provenite din arsuri, degerături sau din contactul cu unele substanţe chimice.
Cicatricile posttraumatice apar ca urmare a unor răniri ce afectează stratul dermic al pielii, iar cele de
natură chirurgicală se datorează inciziilor practicate în acest scop. Cicatricile se descriu în cele mai
mici detalii, făcându-se referire la culoare, formă, dimensiuni, amploare. Culoarea lor poate fi: albă,
roz, roşie, vânătă sau chiar neagră. Cicatricile albe sunt, de regulă, în stadiul definitiv, pe când
celelalte sunt în curs de formare, în diverse etape. Forma cicatricilor poate fi liniară, semicirculară,
semiovală, iar după dimensiune se apreciază ca mici, mijlocii, mari şi cu redarea în centimetri sau
milimetri, în cazul cadavrelor neidentificate.
b. culoarea pielii poate constitui un semn particular, ea oferind unele indicii referitoare la
starea de sănătate a persoanei, rasa din care face parte ori alte aprecieri. Astfel, culoarea galbenă sau
galben-cenuşie se întâlneşte la hepatici, coloraţia roşie a nasului, a obrazului este specifică
alcoolicilor. Coloraţii diferite de restul pielii pot fi ca urmare a acţiunii unor agenţi externi de natură
chimică sau termică (opărirea cu apă fierbinte sau alte substanţe în stare de fierbere). Pielea bronzată
se datorează expunerii la soare şi poate varia în funcţie de durata şi momentul zilei în care s-a
realizat această expunere (astfel, persoana poate avea pielea roşie, cu diferite cicatrici ca urmare a
îndepărtării unui strat de piele ori poate avea pielea maronie, mai mult sau mai puţin intens).
53
Culoarea pielii reprezintă criteriul principal de clasificare a raselor umane (deşi există
uneori probleme în a încadra o persoană într-o anumită rasă), clasificare ce nu este exhaustivă. În
principiu, se consideră că există următoarele rase umane: caucaziană (culoarea pielii: alb-roz),
mongoloidă (culoarea pielii: galbenă) şi negroidă (culoarea pielii: maro). La acestea se mai pot
adăuga rasa polineziană, amerindiană, aborigenii australieni ş.a., ce cuprind însă un număr redus de
indivizi40
.
c. petele (părticele ale corpului, diferit colorate), negii (excrescenţe mici, rotunde care apar
pe piele), aluniţele (mici excrescenţe pigmentate pe piele) sau alte semne din naştere sunt elemente
valoroase în identificarea persoanelor şi se descriu atent, apreciind dimensiunea, forma, poziţia şi
culoarea lor.
d. ridurile se descriu după formă, adâncime şi zona unde se găsesc.
- ridurile frontale se prezintă sub forma unor cute orizontale, arcuite sau sinuoase, uneori în
forma literei “V”, alteori sub forma unor linii paralele sau aşezate neregulat, putând acoperi întreaga
frunte, mijlocul acesteia ori numai zona de deasupra rădăcinii nasului, unde pot fi întâlnite şi în
poziţie verticală. Pot fi adânci sau de suprafaţă;
- ridurile oculare se formează în jurul ochilor şi se pot găsi sub ochi, având formă arcuită
sau sub forma unor pungi simple, duble sau triple, datorate vârstei sau oboselii. Altele se formează la
unghiurile externe ale ochilor, când au forma unui evantai, cu partea deschisă spre oasele temporale,
denumite şi “ laba gâştii”;
- ridurile bucale sunt aşezate în jurul gurii şi sunt dispuse oblic, unele pornind din
vecinătatea aripilor nasului până la comisurile gurii, altele fiind amplasate în jurul acestora ori în
jurul buzelor (deasupra buzei superioare ori dedesubtul buzei inferioare).
Ridurile pot fi prezente şi pe obraz, orientate în general oblic, uneori având formă arcuită
sau a literei “V”, cu deschiderea spre urechi ori spre gură şi ochi. De asemenea, mai pot fi dispuse şi
în zona tâmplelor, a tragusului, pe gât, etc.
e. semnele particulare ca urmare a practicării unor meserii constau în modificări ale unor
părţi ale corpului, ca urmare a exercitării îndelungate a acestora. În literatura de specialitate se
menţionează:
- cizmarii au bătături deasupra genunchilor (datorită loviturilor de ciocan) şi la mâini (ca
urmare a ţinerii cuţitului), precum şi înfundarea coşului pieptului;
- croitorii şi frizerii au bătături pe degete din cauza foarfecelor;
- fierarii au podul palmei întărit datorită ciocanului;
- plăpumarii au îngroşări la nivelul gleznelor (ca urmare a obiceiului de a sta “turceşte”);
40
I. Dunăreanu, Elemente de antropologie, Editura Dimitrie Cantemir, Târgu-Mureş, 2000, p. 79.
54
- muncitorii care manevrează substanţe pulverulente, minerale şi minereuri au încrustaţii cu
praf pe mâini şi pe faţă, etc.41
.
f. tatuajul a fost adus în Europa de către marinari, îndeosebi din regiunile de SE ale
continentului asiatic, el fiind cunoscut din cele mai vechi timpuri şi menţionat de o serie de texte
greceşti şi latineşti. Tatuajul este rezultatul imprimării unor desene, cifre pe anumite părţi ale
corpului omenesc prin introducerea pe sub piele, prin anumite tehnici, a unor substanţe colorate.
Se cunosc două tehnici de bază pentru tatuare, executate cu instrumente anume şi cu efecte
diferite; acestea sunt tatuajul în relief, obţinut prin incizii largi, făcute în piele (practicat şi astăzi de
populaţii din diverse părţi ale globului – Asia, Africa, Australia) şi tatuajul imprimat prin
împunsături şi introducerea de substanţe colorate.
Părţile preferate pentru tatuaj sunt braţele şi pieptul, dar nu sunt excluse nici celelalte părţi
ale corpului şi în unele cazuri se pot întâlni tatuări pe întreaga suprafaţă a corpului, cu excepţia pielii
de pe cap, palma mâinilor şi a picioarelor.
Tatuajul are o mare valoare ca element de identificare, pentru că, după plastica definiţie a
lui Lacassagne, “il dit souvent plus que le nom”. Simplul examen al desenului (subiectul acestuia)
constituie un preţios punct de orientare pentru stabilirea clasei sociale, a îndeletnicirii individului, a
trecutului şi moravurilor acestuia.
Tatuajul poate fi voluntar sau involuntar.
- tatuajul involuntar este consecinţa unui accident, a unei intervenţii medicale, a unei
crime; de cele mai multe ori, este inerent meseriei sau profesiunii.
tatuajul accidental: incrustaţii de pulbere de cărbune în caz de explozie într-o mină;
petele de arsură cauzate de contactul cu un lichid caustic;
tatuajul criminal: zona tatuată în caz de împuşcare, urma lăsată de un instrument înroşit
în foc, petele lăsate prin stropirea cu un lichid caustic;
tatuajul medical: coloraţia închisă căpătată de piele în locurile unde s-au realizat
intervenţii chirurgicale;
tatuajul profesional: incrustaţiile în piele ale prafului de cărbune (mineri), ale pulberei
de metale (lucrătorii strungari).
- tatuajul voluntar este urmare a dorinţei persoanei de a se tatua şi el furnizează date cu
valoare identificatoare. Se întâlneşte la foştii deţinuţi, prostituate, marinari, excepţional la
intelectuali, ca un produs al snobismului, al modei42
. O clasificare interesantă a tatuajului voluntar,
în funcţie de motivele folosite, a fost făcută de doctor Nicolae Minovici. Astfel, tatuajul poate fi:
41
M. Minovici, Tratat complet de medicină legală, Atelierele Grafice SOCEC&CO, Bucureşti, 1930, p. 1030-1031. 42
idem, p.1031.
55
mistic – embleme religioase, îngeri, sfinţi, biserici;
patriotic sau istoric – decoraţii, eroi, figuri din istorie;
războinic – embleme, lozinci, semne de luptă;
erotic – figuri şi inscripţii obscene;
afectiv – simboluri ale dragostei, bucuriei, mâniei;
profesional – figuri şi inscripţii ce înfăţişează specificul meseriei;
criminal – obiecte sau scene de crime;
homosexual – scene obscene, de pederastie sau lesbianism43
.
Tatuajul se descrie ca formă, subiect reprezentat, mărime, culoare, poziţia aflată pe corp.
Culoarea tatuajului va diferi după substanţa introdusă, putând fi albastră, verde, roşie sau neagră, iar
forma şi mărimea după modelul ornamental ales ori după cauza care l-a determinat (la cele
profesionale sau terapeutice). Pe lângă o descriere exactă, atunci când este posibil, tatuajul se va
fotografia la scară, atât la persoane, cât şi la cadavre44
.
2.4.2. ÎMBRĂCĂMINTEA ŞI ALTE OBIECTE FOLOSITE CA ACCESORII.
DEGHIZAREA
Deşi obiectele de îmbrăcăminte nu prezintă caracteristici constante, totuşi, uneori, ele pot fi
utile pentru identificarea persoanei după trăsăturile exterioare. Prin îmbrăcăminte înţelegem acele
obiecte utilizate pentru îmbrăcat (costume, paltoane, pulovere, fuste, etc.) şi pentru încălţat (pantofi,
ghete, cizme, sandale etc.). Asupra persoanelor se pot afla şi alte obiecte portabile, precum: pachete,
cărţi, reviste, ziare, etc., mai ales femeile, uneori însă şi bărbaţii folosesc accesorii precum: poşete,
inele, brăţări, eşarfe, broşe, ceasuri, etc.
Reţinerea caracteristicilor acestor obiecte portabile poate juca un rol important la
identificarea persoanei care le deţinea, mai ales dacă unele sunt foarte rare, originale, extravagante.
Caracteristicile îmbrăcămintei şi ale altor obiecte portabile pot fi notate în acele cazuri în
care reţinerea altor semnalmente prezintă dificultăţi. Se vor nota: denumirea obiectului, materialul
din care este confecţionat, culoarea, forma, numărul, marca. Se acordă atenţie gradului de folosire,
de uzură, petelor, gradului de murdărie, urmelor de reparaţii.
43
idem, p. 1033-1034. 44
C. Suciu, op. cit., p. 438- 440, C. Dumitrescu, E: Gacea, op. cit., p. 32-36.
56
Cu prilejul descrierii obiectelor de îmbrăcăminte de pe cadavre trebuie sa se arate dacă
acestea corespund numărului respectiv al victimei (dacă sunt sau nu mai mari sau mai mici decât
măsura victimei).
La folosirea caracteristicilor îmbrăcămintei pentru identificarea unei persoanei, trebuie să se
aibă în vedere faptul că aceste caracteristici duc indirect la identificare, căci o persoană poate purta
îmbrăcămintea alteia. În scopul simulării, uneori infractorii se dezbracă, lasând la locul faptei obiecte
străine sau aruncă lângă cadavru obiecte ce nu aparţin victimei.
Valoarea identificativă a acestor obiecte se apreciază în legătură cu alte date culese în
cauză, astfel încât să se înlăture orice îndoială cu privire la apartenenţa lor45
.
La descrierea caracteristicilor exterioare ale unei persoane sau la încercarea identificării
după o descriere făcută trebuie să se ţină seama şi de posibilităţile de deghizare, fie în cursul
săvârşirii, fie ulterior. Deghizarea poate fi completă sau parţială. Ea se poate aplica la îmbrăcăminte,
la ţinută, la timbrul vocii, la expresivitatea feţei, la mers, la statură, etc. O deghizare poate reuşi, dar
nu poate dura prea mult, de aceea infractorii versaţi preferă deghizarea în timpul săvârşirii
infracţiunii, pentru derutarea eventualilor martori oculari şi nu după aceea, în cursul urmăririi lor.
Ca mijloace curente folosite în deghizare pot fi menţionate: haine străine, peruca, barba,
mustăţile false, machiajul feţei, vopsirea ei cu permanganat de potasiu pentru a părea arsă de soare,
injecţii subcutanate cu parafină în ţesutul cărnos al nasului, modificându-i pentru un timp conturul
muchiei şi mărindu-i volumul, tăierea unghiurilor exterioare ale ochilor sau alte intervenţii
chirurgicale ale pleoapelor sau ale restului feţei, îndeosebi a nasului şi a gurii. În aceste cazuri
deghizarea primeşte un caracter de permanenţă46
.
45
S. A. Golunski, op. cit., p. 241. 46
C. Suciu, op. cit., p. 441-442.
57
2.4.3. TRANSFORMAREA FIZIONOMIEI PRIN CHIRURGIE ESTETICĂ
Chirurgia estetică a realizat progrese remarcabile în ultimele decenii, fapt ce permite unei
persoane interesate să se ascundă, să-şi poată modifica expresia feţei astfel încât să nu fie
recunoscută nici de cunoscuţii săi, pentru a putea folosi cu succes actele sau paşapoartele altor
persoane.
Aceste progrese vor putea servi tot mai mult la modificarea aspectului exterior al
infractorilor urmăriţi, transformările fizionomiei personale prin chirurgie estetică dând rezultate
deosebit de bune în cazurile când fizionomia persoanei respective prezintă o malformaţie evidentă
care îşi pune amprenta pe întreaga înfăţişare, cum este de exemplu o pleoapă căzută pe ochi, un nas
diform, buze foarte răsfrânte, etc.
Transformarea fizionomiei prin chirurgie estetică este urmărită de către infractori în două
cazuri: fie pentru a-şi asigura o deghizare reuşită, cu scopul de nu semăna cu el însuşi, fie pentru a
semăna cu o altă persoană a cărei identitate urmează să şi-o însuşească47
.
47 idem, p. 442.
58
CAPITOLUL III
IDENTIFICAREA PERSOANELOR CU AJUTORUL SISTEMELOR
BIOMETRICE IMAGETRAK ŞI E-FIT
SECŢIUNEA I - SISTEMELE DE RECUNOAŞTERE FACIALĂ IMAGETRAK ŞI
APLICAŢIA SOFT E-FIT – PREZENTARE GENERALĂ.
Sistemul automat de recunoaştere facială IMAGETRAK şi aplicaţia soft E-FIT net sunt
destinate să funcţioneze în baza Legii de organizare şi funcţionare a Poliţiei Române şi
Instrucţiunilor M.A.I, ca baze de date operative a Poliţiei, pentru a stoca fotografii, semnalmente,
semne particulare şi date de identificare ale unor categorii de persoane cercetate de poliţie, în
vederea stabilirii pe baza acestora şi a portretului robot obţinut cu E-FIT net, a algoritmului de
căutare facială LFA, a identităţii persoanelor şi clarificarea unor aspecte de interes operativ în
activitatea Poliţiei şi altor unităţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor.
Sistemul automat de recunoaştere facială IMAGETRAK este dotat pentru fiecare staţie
cu un software specializat pentru construcţie facială E-FIT net care permite operatorilor
antrenaţi special să reproducă cu precizie tipologii de imagini faciale bazate pe descrierile martorilor
sau victimelor.
E-FIT net este unicul softwear specializat în acest sens, până acum recunoscut şi a fost
proiectat să includă factorii psihologici care afectează pozitiv abilităţile noastre la reactualizarea
imaginilor faciale în conjuncţie cu interviul de realizare a portretului robot, după toate regulile
tactice ale ascultării martorilor.
E-FIT net este dotat în acest moment cu un anumit număr de baze de date imagini şi cu un
editor de imagini specializat şi limitat, dar lucrează în tandem cu un alt editor profesional de tipul
Picture Publisher 8 sau Adobe Photoshop care permite orice modificare de formă, expresie sau
culoare cerute de către martori. De asemenea, această aplicaţie este într-o continuă transformare şi
înoire ajungându-se ca în prezent să fie testată o variantă de portret robot tridimensională.
Sistemul automatatizat IMAGETRAK este o bază de date criminalistică a poliţiei române,
constituită în scopul realizarii activităţilor de prevenire, cercetare şi combatere a infracţiunilor,
59
precum şi de menţinere şi asigurare a ordinii publice de către structurile/unităţile Ministerului
Administraţiei şi Internelor, potrivit competenţelor acestora.
Baza de date IMAGETRAK conţine fotografii judiciare de semnalmente, semne particulare,
tatuaje şi alte menţiuni de interes judiciar privind identitatea persoanelor ce fac obiectul activităţilor
descrise mai sus.
Structurile/unităţile Poliţiei Române, precum şi alte structuri din Ministerul Administraţiei
şi Internelor care desfăşoară, potrivit competenţelor, activităţile prevăzute mai sus, în calitate de
operatori ai bazei de date IMAGETRAK, prelucrează date cu caracter personal în condiţiile Legii
nr. 238 din 10 iunie 2009 privind reglementarea prelucrării datelor cu caracter personal de către
structurile/unităţile Ministerului Administraţiei şi Internelor în activităţile de prevenire, cercetare şi
combatere a infracţiunilor, precum şi de menţinere şi asigurare a ordinii publice.
SECŢIUNEA II - REALIZAREA PORTRETULUI ROBOT.
3.2.1 Consideraţii generale
În domeniul judiciar, interviul reprezintă o tehnică de cooperare verbală între două
persoane – anchetatorul şi anchetatul – ce permite anchetatorului să obţină date de la anchetat cu
privire la opiniile, atitudinile, motivaţiile acestuia etc.
Interviul este metoda cea mai folosită pentru obţinerea de informaţii de la şi despre
persoana interogată, în care operatorul de interviuri are libertatea de a schimba ordinea întrebărilor,
de a le explica sensul, de a adăuga unele întrebări suplimentare şi chiar de a le schimba formularea.
Moser (1967) distinge două tipuri de interviu: interviul formal şi interviul informal.
Autorul susţine că există mulţi alţi termeni cu ajutorul cărora se face distincţia între interviul formal
şi informal (structurat şi nestructurat, global şi formativ, inflexibil şi flexibil, standardizat şi
calitativ, controlat şi necontrolat, extensiv şi intensiv). Interviul informativ are la rândul său mai
multe variante (interviul complet direcţionat, interviul conversaţie sau cauzal şi interviul ghidat sau
concentric).
60
Interviul formal se caracterizează prin aceea că intervievatul răspunde la o serie de
întrebări al căror număr, ordine şi formulare sunt dinainte stabilite. Răspunsurile sunt înregistrate
textual sau într-o formă standardizată de către operatorul de interviu. Operatorul nu are libertatea să
schimbe formularea sau succesiunea întrebărilor, el poate numai să orienteze desfăşurarea interviului
în limitele permise de instrucţiuni.
Interviul informal se află în cea mai mare parte în mâinile operatorului şi ale
interlocutorului său. Se caracterizează printr-o mai mare libertate acordartă operatorului în a dirija
cursul interviului. Odată precizată tema generală a interviului persoana intervievată este lăsată să
vorbească în legătură cu tema respectivă fără a i se impune un anumit algoritm. Operatorul nu
intervine decât atunci când se consideră că intervievatul are nevoie să fie susţinut pentru a continua
relatarea sau atunci când doreşte să elucideze anumite aspecte rămase neclare.
Succesul acestui tip de interviu depinde foarte mult de calitatea operatorului. Acestuia îi
revine sarcina de a crea acel microclimat de încredere, acea relaţie de comunicare care să-l
determine pe cel intervievat să răspundă în cunoştinţă de cauză la toate întrebările adresate.
Intervievatul trebuie încurajat să vorbească despre subiectul supus investigaţiei, iar cursul
interviului este dirijat în cea mai mare măsură de el.
Interviul informal pretinde evident mai multă pricepere decât interviul formal. El reclamă
mai mult decât urmărirea atentă a instrucţiunilor.
Aptitudinea de a determina pe intervievat să-şi dezvăluie cunoştinţele, părerile,
sentimentele, cu privire la problemele ce fac obiectul interviului, nu este o însuşire la îndemâna
oricărei persoane.
Nu întâmplător se afirmă că interviul este mai mult o artă decât o tehnică. Conducerea
interviului informal pretinde inteligenţă, înţelegere, tact, cultură, interes, răbdare, etc. şi o cunoaştere
mai profundă a temelor supuse interviului, decât se cere într-un interviu formal.
În raportul asupra unui interviu informal “operatorul este mai prezent” deât într-un
chestionar standard de anchetă.
Desfăşurarea interviului şi implicit fidelitatea şi validitatea acestuia , poate fi influenţată de
diverşi factori de natură obiectivă sau subiectivă, internă sau externă.
Astfel, vârsta, sexul, statusul socioprofesional, aspectul fizic, îmbrăcămintea sau vocea celui
ce intervievează, pot influenţa calitatea răspunsurilor la întrebări.
Succesul unui interviu poate fi influenţat şi de mediul ambiant, de tipul şi locul de
desfăşurare, de influenţa pe care prezenţa unei a treia persoane o poate avea asupra interlocutorului,
etc.
61
Relaţia de comunicare se poate realiza numai printr-o atitudine agreabilă, politicoasă a
operatorului, care trebuie să-i explice pe larg adevăratul scop al interviului, să-i trezească încrederea,
dorinţa de a coopera. Operatorul trebuie să aibă o conduită naturală, să nu creeze inpresia că este
un reprezentant al unui for superior.
După ce relaţia de comunicare s-a realizat şi intervievatul este pus în situaţia de a răspunde
la întrebări, sarcina operatorului de interviu este aceea de a utiliza cât mai eficient toţi factorii
pozitivi care pot incita intervievatul să răspundă la întrebări. Experienţa şi pregătirea profesională a
operatorului de interviu şi în acest caz are un rol hotărâtor în diminuarea dezavantajelor acestui tip
de interviu adică : (operatorul de interviu poate include anumite expresii, formulări, etc. care pot
modifica sensul iniţial, sau poate reţine greşit ori omite unele răspunsuri). O mare parte a erorilor
realizate în acest tip de interviu se datorează opiniilor operatorilor de interviu, personalităţii lor,
modului în care aceştia pun întrebările, înregistrează şi interpretează răspunsurile.
Una din cele mai interesante constatări în studiile intreprinse de “National Opinion
Research Center” din Anglia arată că erorile operatorilor de interviu provin nu atât de la
caracteristicile lor sociale şi personale sau de ideologia lor, cât de anticipaţiile lor asupra vederilor şi
comportamentului interlocutorului.
Se evidenţiază trei tipuri de anticipaţie :
Anticipaţiile de structură-atitudine. Răspunsurile la primele întrebări din interviu dau
operatorului de interviu o indicaţie cu privire la atitudinea interlocutorului şi continuă – considerând
că acesta este consecvent în atitudine – să interpreteze răspunsurile ulterioare în virtutea acestei
anticipaţii.
Anticipaţiile de rol. Operatorul î-şi face de la începutul interviului o impresie despre
interlocutor – în privinţa vârstei, tipului social, ocupaţiei, personalităţii etc.
Dacă în continuare operatorul de interviu primeşte răspunsuri îndoielnice, ambigue sau
marginale, el le poate interpreta în virtutea răspunsurilor pe care le anticipase de la acest tip de
persoană.
-Anticipaţiile de probabilitate. Operatorul de interviu anticipează o anumită distribuţie a
opiniilor şi interpretează răspunsurile îndoielnice în virtutea acestei anticipaţii.
O altă sursă a erorilor poate fi intervievatul. Acesta poate da alt răspuns decât cel corect din
cauză că nu-l cunoaşte, din cauză că îl înşeală memoria, pentru că nu înţelege întrebarea sau pentru
că nu doreşte să-l dea. Deşi aceste erori sunt atribuite mai degrabă intervievatului decât operatorului
de interviu, cauza este în esenţă reacţia unuia faţă de celălalt.
62
3.2.2 Interviul în cazul realizării portretului robot
Interviul în cazul realizării portretului unui infractor având interlocutor martorul sau
victima unei infracţiuni judiciare este o combinare a celor două tipuri de interviu prezentate mai sus
(formal şi informal), precum şi o formă mai simplificată de interviu anamnestic privind realizarea
unui portret psihologic al interlocutorului.
Stabilirea portretului psihologic al interlocutorului se va desfăşura în mod natural, fără a
nota nimic în scris, în jurul unor teme ca :
-mediul material şi social de origine – structura şi condiţiile materiale ale familiei, părinţii
(însuşiri psihice, nivelul cultural, profesiunea), relaţii în viaţa de familie ;
-pregătirea generală şi profesională – şcoli urmate, obiectele de învăţământ preferate,
metodele de pregătire preferate, calificativele obţinute ;
-stagiul militar – dacă este cazul, adaptarea la regimul de disciplină militară;
-evoluţia profesională – calificarea profesională şi locurile de muncă schimbate (motivul
schimbării locului de muncă) , profesiile exercitate anterior, motivaţia pentru profesia actuală,
integrarea în colectivul de muncă etc.;
-nivelul material, social şi modul de viaţă actual – starea familiei, eventtualele greutăţi ;
-conduita – manifestările intervievatului în diversele împrejurări ale activităţii şi vieţii
cotidiene, la locul de muncă, în familie, în diverse situaţii critice;
-relaţiile fundamentale (atitudinea) - faţă de oameni în general, faţă de muncă şi valorile
sociale, precum şi faţă de sine ;
-proiecte planuri, aspiraţii – eventualele obiective pe care le urmăreşte subiectul în
activitatea profesională, de familie, căile la care recurge pentru satisfacerea aspiraţiilor, nivelul de
viaţă, etc.
Interviul pentru realizarea portretului robot parcurge pe scurt următoarele etape :
a) stabilirea unei relaţii socio-afective cu martorul sau victima intervievată ;
-prezentarea numelui şi calităţii specialistului care conduce interviul de realizare portret
robot ;
-informarea martorului sau victimei despre scopul prezenţei sale în laboratorul de realizare a
portretului robot ;
-intervievatul este informat cu privire la infracţiunea care face obiectul realizării portretului
robot, infracţiune în care el a fost martor sau victimă;
63
c) stabilirea stării de normalitate psiho-sociologică a martorului sau victimei în momentul
realizării portretului robot (este apt sau inapt) : grad de oboseală, alimentaţie , consum de alcool sau ,
medicamente cu influenţă asupra funcţiilor psihice ale intervievatului ;
d) informarea pe scurt a martorului sau victimei asupra metodei de realizare a portretului
robot precum şi a staţiei grafice cu ajutorul căreia se realizează;
e) stimularea, motivarea – conştientizarea rolului pe care martorul sau victima îl are în
identificarea autorului în cauza care face obiectul investigaţiei.
(captarea atenţiei, stimularea interesului şi motivaţiei, elogierea rolului martorului sau a
victimei pe care îl poate avea în identificarea autorului)
f) realizarea portretului vorbit, a schiţei portret şi a portretului robot din imagini reale de
către martor sau victimă.
În toată această etapă se are în vedere:
-stimularea reactualizării de către martor sau victimă a contextului spaţio-temporal în care
acesta s-a aflat în momentul comiterii infracţiunii ;
-intervenţia specialistului în reactualizarea şi desenarea unor semnalmente caracteristice
definitorii pentru fizionomia prezumtivului autor;
-stabilirea unor posibile denaturări şi corectarea acestora totuşi cu acordul martorului sau
victimei ;
g) listarea imaginii astfel obţinute şi prezentarea ei intervievatului ;
64
SECŢIUNEA III - SISTEMULUI IMAGETRAK CA SISTEM DE RECUNOAŞTERE
ŞI COMUNERE FACIALĂ
3.3.1. Consideraţii generale privind sistemul de recunoaştere şi compunere facială
Sistemul de recunoaştere şi compunere facială (Imagetrak) înlocuieşte cu succes clasoarele
clasice cu fotografii de semnalmente, folosite de formaţiunile poliţiei pentru identificarea
persoanelor, prin prelucrarea şi stocarea la nivel naţional a fotografiilor şi a datelor de stare civilă ale
persoanelor cercetate de poliţie în stare de arest sau libertate, ca urmare a comiterii de infracţiuni
prin diverse moduri de operare. Fotografia este digitalizată în limbaj pentru computer, procesată şi
stocată într-o bancă de date.
Sistemul Imagetrak este destinat activităţilor operative ale poliţiei şi, de la finele
trimestrului II 2004, este instalat, personalizat şi în stare de exploatare.
Sistemul este integrat la nivel naţional şi are în componenţă un server de date central,
instalat la Institutul de Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, la care
sunt conectate prin inelul de comunicaţii 42 de staţii de lucru, instalate în fiecare judeţ şi la Direcţia
Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti.
3.3.2. Facilităţile bazei de date Imagetrak
♦ are capacitatea de a stoca date de stare civilă pentru un N număr de aproximativ 500.000
de persoane;
♦ pentru fiecare persoană din cele 500.000, stochează un număr de maxim şase fotografii
digitale (trei pentru identificarea persoanei, una frontală şi două profil iar celelalte trei sunt pentru
semnalmente şi semne particulare-cicatrice, tatuaje).
65
3.3.3. Posibilităţile sistemului Imagetrak.
a) Căutarea în baza de date se face foarte rapid, în funcţie de următorii parametri:
♦ semnalmente;
♦ semne particulare;
♦ date de stare civilă;
♦ fotografii digitale cu ajutorul algoritmului LFA- potrivire facială;
♦ portret robot - realizat cu ajutorul aplicaţiei E-FIT.
b) Listarea de rapoarte despre persoanele înregistrate cu fotografii şi date de interes
operativ.
c) Acces pe reţeaua M.A.I.
d) Acces la distanţă pentru furnizorii sistemului în vederea intervenţiei cât mai rapide pentru
înlăturarea eventualelor probleme apărute la sistem.
e) Obţinerea facilă de diferite rapoarte.
f) Softul personalizat în limba română.
g) Permite importul de imagini digitale.
♦ imagine cadru (Frames) din cadrul unui film de supraveghere;
♦ fotografii scanate;
♦ imagini cu portret robot.
Softul pentru portret robot suportă format JPEG, TIFF GIF şi BMP. Posibilitatea editării
imaginii: scalare, decuplare, strălucire, contrast etc.
h) Permite una sau mai multe căutări în baza de date.
♦ rezultatul acestei căutări este o lista de candidaţi, afişată în ordinea punctajului obţinut.
i) Filtre de căutare care permit reducerea timpului de căutare.
3.3.4. Modul de lucru la sistemul Imagetrak
Sistemul IMAGETRAK este interconectat prin intermediul reţelei de comunicaţii a
Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Staţiile de lucru ale Sistemului IMAGETRAK sunt instalate în spaţii special amenajate
conform cerinţelor furnizorului de echipament, asistenţa de specialitate în ceea ce priveşte
remedierea unor eventuale probleme apărute la reţeaua de comunicaţii ce pot afecta fluxul normal de
lucru, este asigurată de specialiştii Serviciului de Comunicaţii şi Informatică.
Staţiile de lucru IMAGETRAK sunt utilizate de:
66
a) poliţişti din cadrul Serviciilor criminalistice pentru înregistrarea, verificarea şi
actualizarea datelor menţionate în fişele IMAGETRAK;
b) poliţişti din alte structuri de poliţie numai pentru verificări de date în interes operativ
potrivit sarcinilor de serviciu;
c) unităţile de învăţământ din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor în scopul
instruirii cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare privind păstrarea secretului de serviciu şi
confidenţialitatea datelor cu caracter personal.
Accesul la înregistrările din baza de date IMAGETRAK se face numai de către persoanele
autorizate să utilizeze staţiile de lucru pe bază de nume_utilizator şi parolă, cu respectarea
dispoziţiilor legale în vigoare privind prelucrarea şi protecţia datelor cu caracter personal.
Verificarea unei persoane în baza de date a Sistemului IMAGETRAK se poate realiza după
următoarele criterii:
a) date cu caracter personal;
b) descriere fizică (semnalmente, semne particulare, tatuaje);
c) înregistrări (faptă, apartenenţă la grupuri, etc.);
d) după imagini (fotografii digitale sau fotografii scanate, portrete robot) cu ajutorul
algoritmului de recunoaştere facială;
e) după orice atribut introdus ca pick-list.
Rezultatul verificărilor în baza de date IMAGETRAK poate fi materializat în următoarele
tipuri de rapoarte:
- poster urmărit
- raport-înregistrare cu fotografie nouă
- raport obţinut în urma efectuării şirului de suspecţi cu ajutorul algoritmului LFA
(potrivirea facială)
Inregistrările din baza de date IMAGETRAK sunt utilizate numai în interes judiciar.
67
realizarea portretului robot cu ajutorul aplicaţiei e-fit
aplicaţia imagetrak- cautarea persoanei
68
CONCLUZII
CAP I. TRATEAZĂ IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ DIN PUNCT DE
VEDERE GENERAL AXÂNDU-SE PE: DEFINIŢIE, PRINCIPII, ETAPELE
IDENTIFICĂRII, METODELE IDENTIFICĂRII.
Identificarea criminalistică este definită ca: stabilirea cu ajutorul urmelor a persoanelor
sau a obiectelor care se află în legatura cauzală cu fapta cercetată, prin metode ştiintifice
criminalistice, în scopul obţinerii de probe judiciare
Principiile identificării criminalistice sunt urmatoarele:
a. Obiectele supuse examinării apar ca obiecte-scop (de identificat) şi obiecte-mijloc (care
servesc la identificare).
b. Obiectele supuse identificării cuprind elemente relativ stabile şi elemente variabile.
c. Examinarea analitică şi sintetică a elementelor caracteristice este un principiu al stabilirii
identităţii, generat de către caracterul dinamic, unitar dar şi contradictoriu, al realităţii.
d. Interdependenţa cauzală şi dinamicitatea în activitatea concretă de cercetare a cauzelor,
organele judiciare fiind chemate să observe atributul fundamental al existenţei cauzalitaţii ca un
factor necesar al mişcării.
Etapele identificării criminalistice sunt în numar de două:
a. într-o primă etapă are loc identificarea sau delimitarea grupului căruia îi aparţine obiectul
scop al identificării,
b. în etapa a doua se finalizează procesul de identificare prin individualizarea sau
determinarea obiectului concret, aflat în raport cauzal cu fapta concretă
Metodele identificării criminalistice:
a. Observarea este utilizată în scopul surprinderii caracteristicilor generale şi a reflectării
lor în obiectul de identificat.
b. Analizele diverse pot fi realizate cu diferite instrumente optice (lupă, microscop), pe cale
chimică (comatografie, sinteză, precipitare, etc.), prin tehnici biologice (analiza urmelor de sânge),
prin examinări traseologice, de balistică, ş.a.
c. Confruntarea este aplicată în numeroase cazuri, fiind şi extrem de accesibilă.
d. Juxtapunerea este un procedeu de stabilire a continuităţii liniare.
e. Suprapunerea serveşte la relevarea asemănărilor şi deosebirilor dintre diferite obiecte,
prin suprapunerea imaginilor lor.
69
CAP II. TRATEAZĂ IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ
SEMNALMENTELE EXTERIOARE FIIND STRUCTURAT PE PATRU SECŢIUNI:
Secţiunea I- Fundamentul ştiinţific
Fundamentul ştiinţific îl constituie individualitatea şi relativa stabilitate a caracteristicilor
somatice ale fiecarui individ adult. Descrierea semnalmentelor - cunoscută în literatura de
specialitate sub denumirea de metoda portretului vorbit - are în vedere caracteristicile întregului
corp, accentul fiind pus pe particularităţile anatomice ale feţei.
Pentru obţinerea unui portret robot cât mai fidel, în descrierea sistematică a trăsăturilor
fizice ale unei persoane în vederea identificării acesteia, este necesar a se respecta urmatoarele reguli
fundamentale:
a. descrierea trăsăturilor fizice ale persoanei să fie sistematică şi amănunţită;
b. se descriu două categorii de trăsături, anatomice şi funcţionale;
c. se studiază atât variaţii morfologice cât şi fenomene patologice (anatomice sau
funcţionale);
d. se acordă o mare importanţă trăsăturilor feţei care se fixează din două poziţii
determinante, din plan frontal şi din profil;
e. se va acorda o importanţă deosebită folosirii unei terminologii unitare, precise;
f. diferite părţi ale corpului se caracterizează după mărime, formă, poziţie, iar unele dintre
ele şi după culoare;
g. semnalmentele prezintă şi anumite trepte în care se exprimă caracterul pregnant al
acestora;
h. în completarea caracteristicilor corpului, pentru identificarea persoanei după
semnalmente se folosesc şi caracteristicile îmbrăcămintei
Secţiunea II-Descrierea semnalmentelor anatomice statice cuprinde:
1. Sexul 7. Capul
2. Vârsta 8. Gâtul
3. Statura 9. Umerii
4. Constituţia fizică (corpolenţa) 10. Bustul
5. Aspectul general (ţinuta) 11. Membrele
6. Forma liniilor de contur ale corpului uman
O atenţie deosebită a fost acordată descrierii elementelor componente ale capului: părul,
fruntea, sprâncenele, ochii, nasul, zona bucală, urechile care se caracterizează după mărime, formă,
culoare, poziţionare şi particularităţi.
70
Secţiunea III-Descrierea elementelor dinamice:
- ţinuta corpului,
- poziţia capului,
- alura mersului,
- expresia fizionomiei,
- vocea şi vorbirea,
- obişnuinţele în diverse activităţi.
Secţiunea IV-Semnele particulare.Îmbrăcămintea şi alte obiecte folosite ca accesorii
(deghizarea).Transformarea fizionomiei prin chirurgie estetică.
CAP IV. TRATEAZĂ IDENTIFICAREA PERSOANELOR CU AJUTORUL
SISTEMELOR BIOMETRICE IMAGETRAK ŞI E-FIT.
Sistemul automat de recunoaştere facială IMAGETRAK şi aplicaţia soft E-FIT net sunt
destinate să funcţioneze ca baze de date operative a Poliţiei, pentru a stoca fotografii,
semnalmente, semne particulare şi date de identificare ale unor categorii de persoane cercetate de
poliţie, în vederea stabilirii pe baza acestora şi a portretului robot obţinut cu E-FIT net, a
algoritmului de căutare facială LFA, a identităţii persoanelor şi clarificarea unor aspecte de interes
operativ în activitatea Poliţiei şi altor unităţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor.
Sistemul automatatizat IMAGETRAK este o bază de date criminalistică a poliţiei române,
constituită în scopul realizarii activităţilor de prevenire, cercetare şi combatere a infracţiunilor,
precum şi de menţinere şi asigurare a ordinii publice de către structurile/unităţile Ministerului
Administraţiei şi Internelor, potrivit competenţelor acestora.
Baza de date IMAGETRAK conţine fotografii judiciare de semnalmente, semne particulare,
tatuaje şi alte menţiuni de interes judiciar privind identitatea persoanelor ce fac obiectul activităţilor
descrise mai sus.
Realizarea portretului robot cuprinde:
Interviul formal se caracterizează prin aceea că intervievatul răspunde la o serie de
întrebări al căror număr, ordine şi formulare sunt dinainte stabilite. Răspunsurile sunt înregistrate
textual sau într-o formă standardizată de către operatorul de interviu. Operatorul nu are libertatea să
schimbe formularea sau succesiunea întrebărilor, el poate numai să orienteze desfăşurarea interviului
în limitele permise de instrucţiuni.
Interviul informal se află în cea mai mare parte în mâinile operatorului şi ale
interlocutorului său. Se caracterizează printr-o mai mare libertate acordartă operatorului în a dirija
cursul interviului. Odată precizată tema generală a interviului persoana intervievată este lăsată să
71
vorbească în legătură cu tema respectivă fără a i se impune un anumit algoritm. Operatorul nu
intervine decât atunci când se consideră că intervievatul are nevoie să fie susţinut pentru a continua
relatarea sau atunci când doreşte să elucideze anumite aspecte rămase neclare.
Interviul pentru realizarea portretului robot parcurge pe scurt următoarele etape :
a) stabilirea unei relaţii socio-afective cu martorul sau victima intervievată ;
-prezentarea numelui şi calităţii specialistului care conduce interviul de realizare portret
robot ;
-informarea martorului sau victimei despre scopul prezenţei sale în laboratorul de realizare a
portretului robot ;
-intervievatul este informat cu privire la infracţiunea care face obiectul realizării portretului
robot, infracţiune în care el a fost martor sau victimă;
c) stabilirea stării de normalitate psiho-sociologică a martorului sau victimei în momentul
realizării portretului robot (este apt sau inapt) : grad de oboseală, alimentaţie , consum de alcool sau ,
medicamente cu influenţă asupra funcţiilor psihice ale intervievatului ;
d) informarea pe scurt a martorului sau victimei asupra metodei de realizare a portretului
robot precum şi a staţiei grafice cu ajutorul căreia se realizează;
e) stimularea, motivarea – conştientizarea rolului pe care martorul sau victima îl are în
identificarea autorului în cauza care face obiectul investigaţiei.
(captarea atenţiei, stimularea interesului şi motivaţiei, elogierea rolului martorului sau a
victimei pe care îl poate avea în identificarea autorului)
f) realizarea portretului vorbit, a schiţei portret şi a portretului robot din imagini reale de
către martor sau victimă.
În toată această etapă se are în vedere:
-stimularea reactualizării de către martor sau victimă a contextului spaţio-temporal în care
acesta s-a aflat în momentul comiterii infracţiunii ;
-intervenţia specialistului în reactualizarea şi desenarea unor semnalmente caracteristice
definitorii pentru fizionomia prezumtivului autor;
-stabilirea unor posibile denaturări şi corectarea acestora totuşi cu acordul martorului sau
victimei ;
g) listarea imaginii astfel obţinute şi prezentarea ei intervievatului ;
72
BIBLIOGRAFIE
Alămoreanu, Sorin – Criminalistica, note de curs, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2000;
Anghelescu, Ion, Nicolae, Dan – Dicţionar de criminalistică, Editura Ştiinţifică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1984;
Basarab, Matei – Criminalistică, Litografia Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca,
1969;
Buquet, Alain – Manuel de criminalistique moderne, Ed. Presses Universitaires de
France, 2001;
Buş, Ioan - Psihologie judiciară, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000;
Dumitrescu, Constantin, Gacea, Eugen – Elemente de antropologie judiciară, Editura
Ministerului de interne, Bucureşti, 1993;
Dunăreanu, Ion – Elemente de antropologie, editura Dimitrie Cantemir, Târgu-Mureş,
2000;
Golunski, S. A. – Criminalistica, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961;
Ionescu, Lucian, Sandu Dumitru – identificarea criminalistică, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1990;
Marţian, Iovan – Studii de psihologie judiciară, Editura Vasile Goldiş, University Press,
Arad, 2000;
Stancu, Emilian – Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor-curs de criminalistică,
Bucureşti, 1986;
Stancu, Emilian – Tratat de criminalistică, Editura Actami, Bucureşti, 2001;
Suciu, Camil – Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972;
Revista „Criminalistica”, nr.1/1999;
Revista de criminologie, de criminalistică şi penologie, nr.2/1999
